Gheorghe Asachi
Dochia și Traian
Sub muntele Pion, în Moldova
I I
Între Piatra Detunată
Ș-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacașul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorțit.
Acea doamnă e Dochia,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Peste turme și păstori.
II
La frumusețe și la minte
Nici o giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte;
De Decebal, ea era.
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână;
Deși e învingător,
Frumuseței ei se-nchină,
Se subgiugă de amor.
III
Împăratu-n van cată
Pe Dochia-mblânzi;
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi.
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paște peste plai.
A ei haină aurită
O preface în șăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
Schiptru-i este un toiag.
Docia e Traiano
Ai piedi del monte Pion, in Moldavia
Tra la Pietra Spaccata
E la Falda dell’Eremita,
Vedi una roccia che fu figlia
Di un grande signore.
Là da crudele tempesta
È l’aspro rifugio,
Dove l’aquila fa risuonare
Il suo grido sordo.
Quella signora è Dochia,
Dieci pecore, il suo popolo,
Ella regna dal recesso
Sulle greggi e sui pastori.
II
In bellezza ed in ingegno
Alcuna giovane le era pari,
Degna del genitore,
Di Decebalo ella era.
Quanto la Dacia conquistò
Il glorioso figlio di Roma,
Colui che l’avesse liberata
Di amare ella giurò.
Traiano vede questa fata,
E sebbene vincitore
Alla sua beltà s’inchina,
Soggiogato dall’amore.
III
L’imperatore invano cerca
Dochia di ammansire;
Vedendo la sua patria in catene,
Ella decide di fuggire.
Lungo il sentiero del bosco
Ella cela la sua vita,
La giovane principessa
Le greggi pascola nei prati.
La sua veste dorata
Scambia per tela di sacco,
Il suo torno è l’erba verde,
Il suo scettro il pastorale.
1
IV
Traian vine-n astă țară,
Și de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
Zamolxis, o zeu striga,
Te giur pe al meu părinte,
Astăzi rog nu mă lăsa!
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braț Traian,
De-al ei zeu scutita zână
Se preface-n bolovan.
V V
El petroasă ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărți.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naște ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Și Dochia deseori
Peste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.
IV
Giunge Traiano in queste plaghe,
E uso a essere vincitore
Verso Dochia fuggitiva
Ora la mano tende.
Ella dunque, con voce ardente,
Zalmoxis, o dio, gridava,
Ti scongiuro per mio padre,
Oggi ti prego non mi abbandonare!
Quando allunga la sua mano
Per stringerla tra le braccia Traiano,
Dal suo dio salvata, la fata
Si trasforma in macigno.
Lui l’immagine impietrita
Non cessa di amare,
Sul capo le pone la sua corona
E non se ne può separare.
Quella roccia ancora viva,
Nebbia ricopre il suo seno,
Dal suo pianto nasce pioggia,
Tuono dal suo sospiro.
Un destino veglia su di lei,
E Dochia sovente
Da sopra le nubi brilla
Come una stella per i pastori.