„Varlaam afirma că vederea lui Dumnezeu va fi posibilă doar în veacul

viitor, pe când Sfântul Grigorie consideră că această vedere începe încă din viața
aceasta, fiind arvuna, garanția și pregustarea vieții viitoare, căci dacă trupul
trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunătățile de negrăit (ale veacului
viitor), este sigur că el trebuie să participe la aceasta, în măsura posibilului, chiar
de pe acum, căci și trupul are experiența lucrurilor dumnezeiești, când puterile
pasionale ale sufletului se află nu omorâte, ci transformate și sfințite”
(creștinortodox.ro, tomul aghioritic)

Pentru vederea dumnezeieștii lumini, călugării isihaști întrebuințau o

anumită metodă. Retrăgându-se în locuri singuratice, înlăturau mai întâi orice i-ar
fi putut distrage în vreun fel și le-ar fi putut tulbura liniștea, apoi stăruiau în
concentrarea gândului la rugăciune, ochii fiind sustrași oricărei priveliști externe,
însă nu închiși, pentru a putea vedea lumina taborică. Ei își aplecau bărbia în furca
pieptului, cu privirea deschisă spre un punct oarecare spre abdomen, și rosteau,
continuu, la început unii șușotind pentru a putea menține mai lesne atenția minții, o
rugăciune scurtă, numită rugăciunea minții, sau rugăciunea inimii, sau rugăciunea
lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine
păcătosul!, sau în forme mai scurte, de pildă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-
mă!, controlându-și în același timp și respirația, pentru ca apoi să o poată rosti
odată cu aceasta. Într-o stare de curăție lăuntrică desăvârșită, după o atentă
concentrare și exerciții perpetue, unii călugări îmbunătățiți au ajuns să vadă prin
contemplație lumina dumnezeiască necreată, aceeași pe care au văzut-o Sfinții
Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului.