,,Dumbrava minunata ’’ de Mihail Sadoveanu

- ... Și cand oi vedea pe tata, am sa-i hotarasc ca eu mai bine

mor și nu ma duc de aicea. ...
– Draga bunicuței, draga ! suspina batrana tragand spre
pieptul ei capușorul tuns al fetiței. Și începu a plange încet și
a-și trage lacrimile pe nas. Iar duduia Lizuca, leganata
domol, închise ochii. Și-n miros de busuioc, la pieptul
batranei, cu mirare noua, începu a-și aduce aminte de
întamplarile nopții, la hotarul împarației minunilor.

,,Emil şi detectivii’’

De erich kästner

Emil scoase cele trei bancnote din buzunar şi dădu o sută douăzeci de mărci bunicii,
zicând:
—Uite banii, bunico. Şi mama îţi trimite sărutări. Te roagă să nu te superi că nu ţi—a
trimis nimic luna trecută. Dar afacerile nu i—au prea mers. Tocmai de aceea îţi trimite de
data asta ceva mai mult.
—Îţi mulţumesc foarte mult, băiete, răspunse bătrâna şi îi dădu înapoi bancnota de
douăzeci de mărci.
—Asta—i pentru tine! Meriţi, căci ai fost un detectiv aşa de bun.
—Nu, bunico, nu vreau, mama mi—a dat şi mie douăzeci de mărci.
—Emil! Trebuie să îţi asculţi întotdeauna bunica. Haide, ţine banii!
—Ba nu, nu vreau!
—Ce mai băiat! exclamă Pony Hutchen. Eu n—aş aştepta să mi se spună de două ori.
—Nu, te rog, bunico!
—Dacă nu—i iei, de supărare o să fac o criză de reumatism, explică ea.
—Bine, dacă vrei neapărat! suspină Emil. Mulţumesc foarte mult!!!
înapoi.
—Vreţi să vi—i dau? întrebă Emil, scoţând zece pfenigi din buzunar.
—Haide, lasă asta. Nu mi—ai spus şi cum te cheamă?
—Ba da, totdeauna spun. Mă cheamă Tischbein.
—Şi pe mine Kastner, răspunse insul, apoi îşi strânseră mâna.
—Minunat! exclamă judecătorul. Aşadar, sunteţi cunoştinţe vechi.
—Ascultă, Emil, zise domnul Kastner, nu vrei să vii cu mine la redacţie? Mai întâi o să ne
ducem să mâncăm câteva prăjituri cu cremă.
—Pot să vă invit eu? întrebă Emil.
—Ce mândru e băiatul ăsta! Erau încântaţi.
—Nu, lasă—mă pe mine să te invit, zise Kastner.
—Foarte bucuros, dar mă aşteaptă Profesorul şi Gustav.
—O să—i luăm şi pe ei, se înţelege de la sine, zise Kastner.
Ceilalţi jurnalişti aveau încă mii de întrebări să—i pună.
Emil le dădea explicaţii, iar ei luau notiţe.
—Hoţul este un începător? întrebă unul dintre ei.
—Nu cred, zise judecătorul. Se poate chiar să avem o mare surpriză. Sunaţi—mă peste o
oră, domnilor.
Se despărţiră. Emil, însoţit de Kastner, se duse iar la domnul Lurje. Acesta tot mai mânca
şi exclamă:
—A! Iată—l pe micul Uhrbein!
—Tischbein! îl corectă Emil.
Domnul Kastner îi urcă pe Emil, pe Gustav şi pe Profesor într—o maşină şi îi duse întâi la
cofetărie. Pe drum, Gustav sună din claxon şi copiii leşinară de râs, văzându—l pe Kastner
cum tresare speriat.
La cofetărie se arătară foarte binedispuşi. Mâncară, vorbiră despre consiliul de război din
piaţa Nikolsburg, de urmărirea în taxi, de noaptea petrecută la hotel, de deghizarea lui Gustav,
de scandalul de la bancă. La urmă, Kastner declară:
—
Sunteţi trei băieţi şi jumătate.
Băieţii se simţiră foarte mândri şi mai mâncară câteva tarte. Gustav şi Profesorul luară apoi
un autobuz, Emil promise că—i va telefona chiar în ziua aceea micului Vineri şi se duse cu
domnul Kastner la redacţie.
Imobilul în care se afla ziarul era imens. Aproape tot aşa de mare ca acela al Prefecturii.
Coridoarele erau pline de oameni care alergau înfriguraţi de colo până colo, de parcă era
cutremur.
Emil şi Kastner intrară într—un birou unde se afla o fată blondă, foarte drăguţă. Kastner
începu să măsoare biroul în lung şi în lat, dictând dactilografei ceea ce îi povestise Emil. Din
când în când se oprea şi întreba:
52
|
emil i detectivii erich kästner
ș
—
Aşa a fost, nu?
Emil dădea din cap că da şi celălalt începea iar să dicteze.
Pe urmă îl chemă pe judecător la telefon.
—
Cum? exclamă Kastner în faţa aparatului. O! Asta e extraordinar! Să nu—i spun încă?
Adevărat?... Sunt încântat... Mii de mulţumiri... Ce mai istorie!...
Apoi puse receptorul la loc, se uită la băiat ca şi cum nu l—ar mai fi văzut până atunci şi
zise...
—Emil, vino cu mine, o să te fotografiem.
—Nu mai spuneţi! zise Emil în culmea mirării.
Dar îl urmă ascultător pe domnul Kastner cu trei etaje mai sus, într—o cameră cu ferestre
mari, foarte luminată. Aici îşi aranja părul şi fu fotografiat.
Apoi, domnul Kastner îl duse în sala unde se culegeau textele. Ce mai gălăgie! Aici predă
foile de hârtie scrise de domnişoara cea blondă şi anunţă că se întoarce imediat, căci se
întâmplase ceva foarte important, dar mai întâi trebuia să—l trimită pe Emil la bunica sa.
Coborâră cu liftul la parter şi ieşiră din clădire. Domnul Kastner chemă un taxi, îl puse pe
Emil înăuntru, îi dădu şoferului bani, cu toate protestele băiatului, şi—i spuse:
—
Du—l pe tânărul meu prieten în strada Schumann, la numărul
15.
Îşi strânseră mâna prieteneşte şi domnul Kastner adăugă:
—Să o saluţi pe mama ta din partea mea, când ai să te întorci acasă. Trebuie să fie o
femeie foarte cumsecade.
—Cred şi eu! zise Emil.
—Şi să nu uiţi, mai zise domnul Kastner după ce maşina porni, să citeşti ediţia de seară a
ziarului. O să fii foarte surprins de ce ai să găseşti acolo!
Emil mai întoarse o dată capul şi salută foarte prietenos.
Apoi maşina dispăru la o cotitură.
CAPITOLUL XVI.
JUDECĂTORUL TRIMITE COMPLIMENTE
Maşina ajunse pe Unterden Linden. Emil bătu în geam. Taxiul se opri. Băiatul întrebă:
—Mai avem mult, domnule şofer?
—Nu.
—Îmi pare rău că vă deranjez, dar trebuie să mergem întâi în aleea Kaiser, la cafeneaua
Josty. Am lăsat acolo un buchet de flori pentru bunica şi geamantanul. Vreţi să fiţi aşa de
bun?
53
|
emil i detectivii erich kästner
ș
—Nu e vorba aici să fiu bun! Ai bani, dacă cei pe care i—am primit n—or să ajungă?
—Da, am, domnule şofer. Trebuie să iau buchetul neapărat.
—Bine, bine, zise omul.
Apoi făcu la stânga şi trecu pe sub poarta Brandenburg, străbătu Tiergartenul, umbros şi
înverzit, şi ajunse în piaţa Nollendorf. Emil găsi că piaţa avea acum un aspect mult mai
nevinovat decât în ajun. Îşi pipăi prudent buzunarul. Banii erau la locul lor.
Apoi urcară strada Motz până la capăt, făcură la dreapta şi se opriră în faţa cafenelei
Josty.
Emil coborî, se duse la bufet, o rugă pe domnişoara de acolo să fie a a de bună să—i
ș
dea florile si valiza, î i primi obiectele, mulţumi, se urcă iar în maşină şi zise:
ș
—
Gata! Acum ne ducem la bunica!
Se întoarseră, traversară Spreea şi apucară pe nişte străzi vechi, cu casele negre de tot.
Băiatul ar fi privit bucuros în toate părţile, dar nu putea. Ba îi aluneca valiza, ba vântul îi
smulgea câte o bucată din hârtia cu care erau învelite florile. Emil trebuia să fie foarte
atent ca să nu—i ia vântul şi buchetul.
Maşina se opri. Ajunseră la numărul
15,
pe strada Schumann.
—Am ajuns! zise Emil, dându—se jos. Vă mai datorez bani?
—Nu! îţi mai datorez eu dumitale încă trei pfenigi.
—Lăsaţi, cumpăraţi—vă ţigări cu ei.
—
Mulţumesc, tinere! răspunse şoferul şi plecă. Emil urcă la etajul al treilea şi sună la
Heimbold.
Se auzi un strigăt puternic înăuntru, pe urmă uşa se deschise. Bunica era în prag, îl
cuprinse cu braţul pe Emil şi îi dădu în acelaşi timp o sărutare pe obrazul stâng şi o
pălmuţă pe obrazul drept, pe urmă îl lăsă să intre, strigând:
—
Afurisit băiat! Afurisit băiat!
—Frumoase lucruri mi s—au povestit despre tine! zise mătuşa Marta cu bunăvoinţă şi îi
întinse mâna. Pony Hutchen îi întinse cotul. Purta un şorţ al mamei şi zise:
—Bagă de seamă! Am mâinile ude. Tocmai spălam vasele. A! Ce sărace suntem!
Intrară toţi patru în sufragerie. Emil trebui să se aşeze pe divan. Bunica şi mătuşa Marta se
uitau la el de parcă ar fi fost un bibelou scump.
—Ai gologanii? întrebă Pony Hutchen.
—Sigur!
Emil scoase cele trei bancnote din buzunar şi dădu o sută douăzeci de mărci bunicii,
zicând:
—Uite banii, bunico. Şi mama îţi trimite sărutări. Te roagă să nu te superi că nu ţi—a
trimis nimic luna trecută. Dar afacerile nu i—au prea mers. Tocmai de aceea îţi trimite de
data asta ceva mai mult.
—Îţi mulţumesc foarte mult, băiete, răspunse bătrâna şi îi dădu înapoi bancnota de
douăzeci de mărci.
—Asta—i pentru tine! Meriţi, căci ai fost un detectiv aşa de bun.
—Nu, bunico, nu vreau, mama mi—a dat şi mie douăzeci de mărci.
—Emil! Trebuie să îţi asculţi întotdeauna bunica. Haide, ţine banii!
—Ba nu, nu vreau!
—Ce mai băiat! exclamă Pony Hutchen. Eu n—aş aştepta să mi se spună de două ori.
—Nu, te rog, bunico!
—Dacă nu—i iei, de supărare o să fac o criză de reumatism, explică ea.
—Bine, dacă vrei neapărat! suspină Emil. Mulţumesc foarte mult, bunico.
54
|
emil i detectivii erich kästner
ș
—Eu îţi mulţumesc. Eu îţi mulţumesc, răspunse ea, mângâindu—l pe cap.
Emil luă buchetul de flori. Pony se duse să caute un vas. Dar când despachetară florile, nu
ştiură ce să facă, să râdă sau să plângă la vederea lor.
—Adevărate legume uscate, fu de părere Pony.
—N—au mai avut apă de ieri după—amiază, zise Emil cu tristeţe. Nu—i de mirare că s—
au veştejit. Când le—am cumpărat ieri, mama şi cu mine, erau foarte proaspete.
—Cred, cred, zise bunica şi puse florile în apă.
—Poate că or să—şi revină, adăugă mătuşa Marta. Acum hai să mănânci, Emil. Unchiu—
tău nu vine decât seara la masă. Pony, pune masa!
—Da, răspunse fata. Emil, ghici ce avem azi?
—N—am nicio idee.
—Ce—ţi place mai mult?
—Macaroane cu şuncă!
—
Atunci... ştii ce avem.
Emil mâncase macaroane cu şuncă nu mai departe decât în ajun. Dar, în primul rând,
oricine acceptă uşor să mănânce trei zile la rând ceea ce îi place şi apoi Emil avea impresia că
trecuse cel puţin o săptămână de când mâncase cu maică—sa la Neustadt. De aceea se repezi
la macaroane de parcă ar fi fost domnul Grundeis—Muller—Kiesling în persoană.
După masă copiii se duseră să se joace puţin pe stradă, pentru că băiatul voia să încerce
bicicleta lui Pony. Bunica se întinse pe divan, iar mătuşa Marta puse în cuptor o prăjitură cu
mere, aşa cum numai ea ştia să facă şi care era celebră în familie.
Emil pedala de—a lungul străzii Schumann, Pony Hutchen alerga după el şi îl ţinea de şa.
Ea pretindea că aşa trebuie, ca să nu cadă vărul său. Pe urmă, după ce acesta descăleca, ea îi
arătă cum să facă treiuri şi opturi.
Un agent de poliţie, cu o servietă de piele la subraţ, se apropie de ei:
—Copii, la numărul
15
pe strada asta locuieşte familia Heimbold, nu—i aşa?
—Da, zise Pony. Noi suntem. Un moment, domnule poliţist, şi îşi duse bicicleta în pivniţă.
—S—a întâmplat ceva grav? întrebă Emil. Nu putea să—l uite pe afurisitul de Jeschke.
—Dimpotrivă. Tu eşti tânărul Emil Tischbein?
—Da.
—Ei, putem să te felicităm!
—Pentru ce? se informă Pony, care se întorcea spre ei.
Dar agentul nu voia să spună nimic şi urcă scara. Mătuşa Marta îl pofti în sufragerie.
Bunica se trezi şi se ridică curioasă de pe canapea. Emil şi Hutchen, lipiţi de masă, aşteptau cu
o nerăbdare înfrigurată.
—Uite despre ce e vorba, zise agentul. Şi deschise servieta. Hoţul pe care l—a prins Emil
55
|
emil i detectivii erich kästner
ș
Tischbein astăzi a fost identificat: e un bandit pe care îl căutau de patru săptămâni la
Hanovra. Ticălosul ăsta a comis un furt foarte important într—o bancă. Serviciul nostru de
identificare l—a recunoscut. De altfel, a mărturisit şi el. S—a găsit o sumă mare de bani
ascunsă în căptuşeala hainei. Bancnote de câte o mie de mărci.
—A! Aşa înţeleg şi eu! zise Pony.
—Banca, continuă agentul, a promis un premiu acum cincisprezece zile celui care îl va
prinde pe ticălos. Ţie ţi se oferă acest premiu, adăugă el întorcându—se spre Emil, pentru
că ai ajutat la arestarea lui. Judecătorul îţi trimite complimente şi se bucură că îndemânarea
ta a fost astfel răsplătită.
Emil se înclină.
Agentul scoase din servietă o grămadă de bancnote şi le întinse pe masă, apoi începu să le
numere.
După ce termină, mătuşa Marta, care îl urmărise cu foarte multă atenţie, murmură:
—O mie de mărci!
—Drace! exclamă Pony.
Bunica semnă o chitanţă şi agentul plecă. Dar mai înainte, mătuşa Marta îi oferi un pahar
de rachiu, pe care îl scoase din dulapul unchiului.
Emil se aşeză alături de bunica sa şi nu putea scoate o vorbă. Bătrâna îl înlănţui cu braţele
şi dădea mereu din cap:
—
De necrezut, zicea ea, de necrezut!
Pony Hutchen, cocoţată pe o masă, începu să bată măsura, ca şi cum ar fi condus un cor,
apoi începu să cânte:
—O să invităm banda la ceai, o să invităm banda la ceai!
—Da, zise Emil, sigur. Dar mai întâi... poate că... n—ar putea mama... să vină şi ea la
Berlin? Ce credeţi?
CAPITOLUL XVII.
DOAMNA TISCHBEIN ESTE FOARTE AGITATĂ
A doua zi dimineaţă, doamna Wirth, soţia brutarului din Neustadt, sună la uşa doamnei
Tischbein.
—Bună ziua, doamnă Tischbein, zise ea. Ce mai faci?
—Bună ziua, doamnă Wirth. Sunt foarte necăjită! N—am primit încă niciun rând de la fiul
meu. De câte ori aud sunând, tot cred că e poştaşul. Vrei să—ţi fac o ondulaţie?
—Nu, am venit pentru că... pentru că aveam ceva să—ţi spun.
—Spune, spune, zise doamna Tischbein.
—Emil îţi trimite...
56
|
emil i detectivii erich kästner
ș
—Doamne, Dumnezeule, dar ce i s—a întâmplat? Unde este? Ce ştii despre el? exclamă
doamna Tischbein. Era foarte agitată şi ridica cu îngrijorare braţele spre cer.
—E foarte bine, dragă. Foarte, foarte bine! A prins un hoţ. Închipuie—ţi! Şi poliţia i—a dat
o recompensă de o mie de mărci. Ce zici? Hm? Şi trebuie să iei trenul de amiază ca să te
duci la Berlin.
—Dar de unde ştii toate astea?
—Mi—a telefonat la prăvălie sora dumitale, doamna Heimbold, din Berlin. Emil mi—a
spus şi el câteva cuvinte. Te aşteaptă acolo! Acum, când ai atâţia bani, e cel mai bun lucru
pe care—l ai de făcut.
—Da, da... sigur, murmură doamna Tischbein zăpăcită. O mie de mărci? Pentru că a prins
un hoţ? Dar cum a avut ideea să facă aşa ceva? Mereu face prostii!
—Dar a fost bine răsplătit! O mie de mărci! E o sumă!
—Cred şi eu! O mie de mărci!
—Bine, bine, s—au văzut şi lucruri mai rele! Ei, pleci?
—Sigur că plec. N—aş mai avea un moment de linişte până n—o să—mi văd băiatul.
—Ei, atunci călătorie plăcută! Şi petrecere frumoasă!
—Mulţumesc foarte mult, doamnă Wirth. Şi doamna Tischbein închise uşa, clătinând din
cap.
O surpriză şi mai mare o aştepta după—amiază, în trenul de Berlin. În faţa ei, un domn
citea un ziar. Doamna Tischbein era agitată, se uita în dreapta şi în stânga, număra firele de
telegraf care tremurau în faţa ferestrelor şi ar fi vrut să alerge în urma trenului, ca să—l
împingă şi astfel să meargă mai repede. I se părea că înaintează foarte lent.
Deodată, întorcând capul, privirile îi căzură asupra ziarului pe care îl citea călătorul din
faţa ei.
—Doamne sfinte! exclamă ea şi smulse ziarul din mâinile domnului. Acesta crezu că a
înnebunit şi nu prea se simţea în largul lui.
—Este... este... abia putea respira. Este băiatul meu! zise ea arătând fotografia de pe prima
pagină a ziarului.
—De ce n—aţi spus? zise domnul încântat. Atunci dumneavoastră sunteţi mama lui Emil
Tischbein? Straşnic băiat! Complimentele mele, doamnă Tischbein, complimentele mele!
—
Bine, bine, zise ea. Vă rog, domnule.
Apoi începu să citească articolul. Titlul era tipărit cu litere mari:
UN DETECTIV FOARTE TÂNĂR
o
sută de copii din Berlin pe urmele sceleratului
Urma o povestire foarte detaliată a aventurii lui Emil, de la plecarea sa din gara Neustadt
până la Prefectura din Berlin. Doamna Tischbein se făcuse palidă de tot, iar ziarul îi tremura
în mână. Nu curentul era de vină, căci fereastra era închisă. Domnul aştepta cu nerăbdare să
termine de citit. Dar articolul era lung. Umplea aproape toată pagina întâi. La mijloc trona
fotografia lui Emil.
În sfârşit, doamna Tischbein lăsă ziarul, se uită la domnul acela şi zise:
—Cum rămâne singur, cum i se întâmplă o comedie. Şi i—am spus de atâtea ori să aibă
mare grijă de cele o sută patruzeci de mărci! Cum a putut fi aşa de neglijent? Şi doar ştie
bine că nu avem bani de prisos, ca să lăsăm să ni se fure!
57
|
emil i detectivii erich kästner
ș
—Sigur a fost obosit. Poate chiar l—a hipnotizat hoţul. Se întâmplă lucruri de—astea,
răspunse domnul. Dar nu credeţi că aceşti copii au condus afacerea extraordinar? E
splendid! E genial! E minunat!
—Da, desigur, răspunse doamna Tischbein, măgulită. Băiatul meu e un copil foarte
inteligent. E totdeauna primul în clasă, învaţă foarte bine. Dar ia gândiţi—vă! Dacă i s—ar
fi întâmplat ceva? Mi se face părul măciucă, deşi toate astea au trecut deja. Nu, n—am să
—l mai las niciodată să călătorească singur. Aş muri de grijă.
—
Seamănă fotografia? întrebă domnul. Doamna Tischbein se uită cu atenţie la portretul
lui Emil.
—
Da, zise ea, seamănă foarte bine. Cum vi se pare?
—Splendid! exclamă domnul. Un adevărat şmecher, care o să ajungă cineva mai târziu.
—Ar fi putut să—şi netezească hainele mai bine, bombăni mama. Bluza face cute. Trebuie
să se încheie când stă aşezat. Dar nu mă ascultă deloc!
—Dacă nu are cusururi mai mari decât ăsta!... zise domnul râzând.
—Nu, ce—i drept, n—are cusururi Emil al meu, răspunse doamna Tischbein.
De emoţie, îşi ştergea mereu nasul.
Pe urmă, călătorul coborî. Doamna Tischbein păstrase ziarul şi mai citi o dată aventurile
lui Emil. Le citi de unsprezece ori la rând.
Când ajunse la Berlin, Emil o aştepta pe peron. Ca să—i facă cinste mamei sale, îşi pusese
hainele cele frumoase. Îi sări în braţe, strigând:
—Ei, ce zici?
—Nu fi aşa de înfumurat, afurisitule!
—A, doamnă Tischbein, zise el sărutând—o, îmi pare aşa de bine că eşti aici!
—Costumul tău a cam avut de suferit în timpul vânătorii după hoţ, zise mama. Dar glasul
ei nu conţinea nicio urmă de nemulţumire.
—Dacă vrei, pot să primesc haine noi.
—De la cine?
—Un negustor ne—a propus, Profesorului, lui Gustav şi mie, să ne dea haine noi. Pe urmă
o să anunţe în ziar că tinerii detectivi — care suntem noi — nu se îmbracă decât de la
dânsul. E o reclamă, înţelegi?
—Da, înţeleg.
—Dar probabil că n—o să acceptăm. Deşi ne mai propune, pe lângă costumul afurisit, şi o
minge de fotbal pentru fiecare, adăugă Emil umflându—se în pene. Dar, uite ce e! Noi
credem că toată gălăgia asta care se face în jurul nostru e cam aiurea. Între noi fie vorba,
chestia asta e bună pentru oamenii mari, care sunt aşa de caraghioşi! Dar pentru copii n—
ar trebui să fie aşa.
—Bravo! zise mama.
—Unchiul Heimbold a pus bine banii. O mie de mărci! Nu—i grozav? înainte de toate, o
să ne ducem să—ţi cumperi un
fohn
şi o haină căptuşită cu blană pentru la iarnă. Iar pentru
mine?... Să mă gândesc întâi. Poate că o minge de fotbal sau un aparat de fotografiat. O să
vedem.
—Eu cred că am face mai bine să depunem banii la o bancă. Mai târziu o să vedem noi ce
facem cu ei.
—Ba nu, o să—ţi cumperi uscătorul şi haina călduroasă. O să depunem restul banilor, dacă
ţii aşa de mult.
—O să mai vedem, zise mama, strângându—l de braţ.
58
|
emil i detectivii erich kästner
ș
—Ştii că fotografia mea este în toate ziarele? Şi că toate au publicat articole lungi despre
mine?
—Am citit unul în tren. Am fost foarte necăjită, Emil. Nu ţi s—a întâmplat nimic rău?
—Absolut nimic! A fost o afacere superbă! O să—ţi povestesc... Dar mai întâi trebuie să te
prezint prietenilor mei.
—Unde sunt?
—Pe strada Schumann, la mătuşa Marta. A făcut ieri prăjitură cu mere şi am invitat toată
trupa. Acum sunt acasă şi fac o gălăgie nemaipomenită.
Acasă la familia Heimbold domnea un zgomot nebun. Toţi băieţii erau acolo: Gustav,
Profesorul, Krummbiegel, fraţii Mittenzwey, Gerold, Friedrich I, Traugott, micul Vineri, etc...
etc... Nu erau destule scaune. Pony Hutchen, înarmată cu o cană mare, turna tuturor ciocolată
fierbinte. Iar prăjitura cu mere a mătuşii Marta era un poem. Bunica, şezând pe divan, surâdea
şi părea mai tânără cu zece ani.
Când intră Emil cu mama sa, începură iar prezentările. Doamna Tischbein le strânse mâna
tuturor şi le mulţumi că îl ajutaseră aşa de mult pe Emil.
—Ascultaţi! declară Emil. N—o să primim nici hainele, nici mingile. N—o să permitem să
se facă reclamă pe spinarea noastră. Ne—am înţeles?
—Ne—am înţeles! exclamă Gustav şi sună aşa de tare din claxon, încât oalele de flori ale
mătuşii Marta începură să se clatine.
Pe urmă, bunica lovi în ceaşcă cu linguriţa, se ridică şi zise:
—
Ascultaţi, copii! Vreau să vă ţin un discurs. Dar să nu vă faceţi iluzii. Nu am de gând să
vă fac complimente. Vi s—au făcut şi aşa prea multe! Eu nu vreau!
Copiii se opriră brusc şi abia îndrăzneau să mai mănânce.
—
Nu—i mare lucru să vă strecuraţi în spatele unui hoţ şi să vă uniţi douăzeci ca să—l
prindeţi. Vă jigneşte asta, copii? Dar este unul printre voi care s—ar fi ţinut şi el bucuros după
domnul Grundeis. Ar fi făcut şi el bucuros pe spionul în livreaua verde. A rămas însă acasă
pentru că îşi luase răspunderea că va rămâne.
Toate privirile se întoarseră spre micul Vineri, care era foarte intimidat şi roşu ca un rac.
—
Da, tocmai. Mă gândesc la micul Vineri. Tocmai! zise bunica. El a rămas la telefon
două zile. A ştiut să—şi facă datoria, chiar dacă această datorie nu—i plăcea. E foarte frumos
din partea lui. Luaţi exemplu de la dânsul! Iar acum, să ne ridicăm în picioare şi să strigăm cu
toţii: Trăiască micul Vineri!
Copiii săriră în sus. Pony Hutchen îşi puse mâinile la gură. Mătuşa Marta şi mama lui Emil
ieşiră din bucătărie şi cu toţii strigară:
—
Trăiască micul Vineri! Trăiască micul Vineri!
Pe urmă toată lumea se aşeză la loc. Iar micul Vineri, după ce trase adânc aer în piept, zise:
—
Vă mulţumesc din suflet. Dar e prea mult, zău! Toţi aţi fi făcut ca mine! Sigur! Datoria
înainte de toate!
Pony Hutchen ridică sus de tot cana de ciocolată şi întrebă:
—
Cine mai vrea? De data asta o să bem în sănătatea lui Emil!
59
|
emil i detectivii erich kästner
ș
CAPITOLUL XVIII.
CE NE ÎNVAŢĂ ACEASTĂ ISTORIE?
Când se însera, copiii îşi luară rămas—bun. Emil trebui să promită solemn că se va duce a
doua zi cu Pony la Profesor. Pe urmă veni unchiul şi se aşezară la masă. După masă, unchiul
dădu mia de mărci cumnatei sale, doamna Tischbein, şi o sfătui să pună banii la bancă.
—Acesta a fost şi gândul meu, zise ea.
—Ba nu! strigă Emil. Trebuie ca mama să—şi cumpere un
fohn
şi un palton căptuşit cu
blană. Nu vă înţeleg! Banii ăştia sunt ai mei şi pot face ce vreau cu ei! Da sau nu?
—Ba nu poţi face deloc ce vrei, explică unchiul. Eşti un copil. Mama ta are să hotărască
întrebuinţarea banilor.
Emil se ridică de la masă şi se apropie de fereastră.
—Doamne, Heimbold, ce—ţi trece prin cap? îi zise Pony Hutchen tatălui său. Nu înţelegi
ce bucurie ar avea Emil dacă i—ar cumpăra ceva mamei sale? Zău că uneori sunteţi tare
constipaţi voi, oamenii mari!
—Sigur că o să—i poată lua fohnul şi paltonul, zise bunica. Ce rămâne o să punem la
bancă, nu—i aşa, băiete?
—Da, răspunse Emil. Eşti de acord, mămico?
—Dacă ţii neapărat, bogătaş nesuferit!
—O să ne ducem mâine—dimineaţă să cumpărăm. Vii şi tu cu noi, Pony? zise Emil
satisfăcut.
—Dar ce crezi, că o să rămân acasă să prind muşte? răspunse fetiţa. Însă trebuie să—ţi
cumperi şi tu ceva. Mătuşa Tischbein o să capete uscătorul, dar tu să—ţi cumperi o
bicicletă, ca să nu o mai strici pe cea a verişoarei tale, urcându—te mereu pe ea.
—Emil, întrebă doamna Tischbein neliniştită, i—ai stricat bicicleta lui Pony?
—Nu, mamă, dar i—am ridicat puţin şaua, căci era caraghios de joasă, ca pentru o
maimuţă. Acum o să aibă aerul unei amazoane.
—Maimuţă eşti tu! strigă Pony. Dacă mai deranjezi bicicleta, totul s—a sfârşit între noi! Ai
înţeles?
—Dacă n—ai fi fată şi dacă n—ai fi slabă ca un chibrit, ţi—aş arăta eu ţie, mogâldeaţă.
Dar nu vreau să mă enervez astăzi, iar ce—o să cumpăr sau n—o să cumpăr cu banii mei
nu te priveşte pe tine.
60
|
emil i detectivii erich kästner
ș
Şi Emil îşi înfipse pumnii în buzunarele pantalonilor.
—
Bateţi—vă, dar nu vă certaţi, zise bunica liniştită. Şi discuţia se opri aici.
Mai târziu, Heimbold coborî să plimbe câinele.
De fapt, Heimbolzii n—aveau niciun câine, dar asta era explicaţia pe care o dădea Pony
când se ducea tatăl său să bea un pahar de bere.
Bunica, cele două femei, Pony şi Emil rămaseră în sufragerie, vorbind despre ultimele zile
aşa de pline de emoţii şi de evenimente.
—La urma urmelor, povestea asta poate să aibă şi o parte bună, zise mătuşa Marta.
—Sigur, răspunse Emil. Am tras de aici cel puţin o învăţătură: că nu trebuie să ai încredere
în nimeni.
Iar mama sa adăugă:
—Cât despre mine, eu trag concluzia că niciodată nu trebuie lăsaţi copiii să călătorească
singuri.
—Fleacuri! zise bunica. N—aţi nimerit—o nici unii, nici alţii.
—Fleacuri! Fleacuri! Fleacuri! începu să cânte Pony Hutchen şi se puse călare pe un
scaun, pe care îl plimbă prin toată casa.
—Tu crezi că nu—i nicio învăţătură de tras din istoria asta? întrebă mătuşa Marta.
—Ba da, zise bunica.
—Care atunci? întrebară în cor cele două femei.
—
Nu trebuie să trimiteţi bani decât prin mandat poştal, zise bunica râzând în hohote.
—
Bravo! exclamă Pony, călărind pe scaunul ei.
SFÂRŞIT