HAZARDELE GEOMORFOLOGICE

HAZARDELE GEOMORFOLOGICE

Hazardele geomorfologice cuprind procese care produc degradarea terenurilor,

distrugerea solurilor și transformarea unor suprafețe întinse în terenuri reproductive
sau slab productive și uneori victime omenești.
În literatura de specialitate, în funcţie de criteriul utilizat sunt definite mai multe tipuri
de deplasare a maselor şi, implicit, mai multe tipuri de procese gravitaţionale astfel:
 procese de deplasare prin cădere
 procese de deplasare cauzate de sufoziune şi prin tasare
 procese de deplasare prin alunecare (alunecările de teren) - procese hidrice
de versant (avalanşele de zăpadă, gheţarii) - procese de deplasare prin
prăbuşiri şi căderi de stânci.

Procese de deplasare prin cădere

Prăbuşirile - sunt deplasări bruşte sub forma căderilor de rocă cu dimensiuni mari
sau a unor depozite, pe versanţi cu declivitate foarte mare (cca.900).
 sunt deplasări rapide ale maselor de roci pe versanţii abrupţi prin cădere
liberă,
 prin salturi sau prin rostogolire
Acest tipuri de procese sunt cunoscute şi sub denumirea de procese gravitaţionale
sau „pornituri prin cauze mecanice”.
După caracterul
mişcării pot fi
deplasări bruşte
sau lente.

Tipuri de
prăbuşiri:
 prăbuşiri
individuale când
desprinderea şi
punerea în
mişcare se face
pentru particule
de diferite
dimensiuni (proces similar căderilor libere).
 prăbuşiri de mase şi prăbuşiri de versant - când se prăbuşesc mase mari de
materiale sau porţiuni de versant.
Cauzele producerii prăbuşirilor:
 înclinarea mare a stratelor de rocă
 gradul ridicat de diaclazare şi fisurare
 eroziunea laterală a albiilor (subsăparea bazei versantului prin acţiunea
râurilor sau prin acţiunea valurilor mării asupra falezelor).
 subsăparea bazei versanţilor prin activităţi antropice etc.
 alternanţa îngheţ-dezgheţ la munte
Prăbuşirile sunt mai frecvente la sfârşitul iernii şi primăverii datorită alternanţelor
îngheţului şi dezgheţului, care lărgesc crăpăturile, micşorează coeziunea rocilor şi
favorizează desprinderea unor stânci sau a unor pachete de straturi. Trenele de
grohotişuri din etajul alpin al Munţilor Carpaţi evidenţiază rolul important al
fenomenelor de îngheţ-dezgheţ în producerea acestor fenomen. - cutremure de
pământ; - erupţii vulcanice
Materialele în deplasare parcurg o distanţă mare prin aer şi se acumulează la baza
versanţilor abrupţi sub forma unor trene de sfărâmături. Aceste procese sunt mai
larg răspândite pe versanţii abrupţi din munţii înalţi şi reprezintă un risc pentru căile
de comunicaţie şi pentru aşezările din apropierea lor.
Prăbuşirile au loc în roci puternic coezive care au fost fisurate şi dezagregate în
timp, sub acţiunea unor factori naturali (vânt, apă, cutremure) sau antropici
(explozii).
Există şi prăbuşiri pe verticală a unor mase situate deasupra unor cavităţi (peşteri,
mine sau cavităţi rezultate în urma unor exploatări subterane, a dizolvării rocilor
ş.a.).

Surpările - se produc de obicei în roci cu coeziune redusă, favorabilă mecanismelor

de întindere şi forfecare( marne, argile, loessuri). Surpările se produc acolo unde
panta limită a
fost depăşită de
o anumită
greutate cauzată
dislocării
suportului iniţial,
prin eroziunea
versantului. Sunt
frecvente pe
malurile
concave ale
râurilor, în
sectoarele cu
coturi ale
acestora situate la baza versanţilor, în falezele marine, lacustre.
În depozitele loessoide surpările se produc în releu şi duc la formarea teraselor de
surpare.

Rostogolirile – sunt procese de mişcare a particulelor cauzate de pierderea

echilibrului static, ca urmare a acţiunii concomitente a 3 factori:
 greutatea masei de material
 panta
 forţa de gravitaţie
Viteza de deplasare a materialelor este direct proporţională cu unghiul pantei.
Desprinderea şi mişcarea se realizează individual, pentru particulele de diferite
dimensiuni, în funcţie de factorii menţionaţi anterior.
Rostogolirea particulelor de rocă se produce astfel încât blocurile de dimensiuni mai
mari se distanţează mai mult faţă de locul desprinderii şi de baza versanţilor, iar cele
fine mai puţin.
Se formează:
 trena de grohitiş (pe pante relativ uniforme pe distanţe mari) - conurile
de grohotiş sau formaţiuni de rostogolire.
La formarea trenelor contribuie şi materialele rezultate prin cădere liberă, particulă
cu particulă (de diferite dimensiuni), desprinse din partea superioară sau medie ale
versantului spre baza acestuia.

Eroziunea în suprafaţă şi ravenarea

Hazardul legat de eroziunea în suprafaţă şi de ravenare se manifestă pe suprafeţe
întinse pe glob şi produc mari pierderi materiale prin îndepărtarea stratului fertil de
sol care asigură existenţa plantelor. Suprafaţa totală afectată de procesele de
eroziune intensificate de activităţile omului este de 1,1 miliarde hectare, dintre
acestea 56% fiind situate în regiunile umede şi 44% în cele aride şi semiaride.
Eroziunea în suprafaţă este procesul de desprindere şi transport al particulelor de
sol prin acţiunea apei, care se scurge pe versant sub formă de pânză sau de şiroaie
instabile, care îşi modifică mereu traseul.
Apa care se scurge pe versant poate să provină din următoarele surse:
 ploi, atunci când cantitatea de apă căzută este mai mare decât apa
infiltrată;
 topirea zăpezii, atunci când solul este îmbibat cu apă sau este îngheţat;
 pânzele subterane, în locurile în care acestea intersectează suprafaţa
versantului.
Activităţile umane (despăduririle, arăturile în lungul pantei, suprapăşunatul)
contribuie la intensificarea proceselor de eroziune şi la distrugerea stratului fertil de
sol bogat în humus.
În natură sunt rare situaţiile în care scurgerea apei se desfăşoară sub forma unei
pânze uniforme. Apa se concentrează în şiroaie instabile, care îşi schimbă mereu
traseul şi sculptează mici canale efemere numite rigole. Acestea au adâncimi reduse
de până la 30-40 cm şi sunt acoperite de lucrările agricole care se realizează anual.
Materialul erodat prin formarea rigolelor se dispune, la orice schimbare de pantă,
sub forma unor mici conuri sau trene.
În România 20,6% din teritoriile agricole sunt afectate de procese intense şi foarte
intense de eroziune cu un potenţial de eroziune de 8-16/t/ha/an; 19% sunt afectate
de procese cu intensitate medie şi 3% sunt afectate de procese de eroziune cu
intensitate redusă.
Pe versanţii despăduriţi, pânzele de apă care se scurg la suprafaţa versantului se
unesc în şuvoaie din ce în ce mai puternice care fierăstruiesc solul, adâncindu-se de
la o ploaie la alta.
În acest fel, de la rigole se trece la ogaşe, care au adâncime de 0,5-2 m, şi la
ravene, când adâncimea şanţului săpat în versant depăşeşte 2 metri.

Procesele de tasare şi sufoziune

Sufoziunea - este procesul de îndepărtare a particulelor fine din interiorul rocilor
afânate sau poroase de către apa care circulă prin roci.
În funcţie de agentul principal care determină fenomenul există 2 tipuri de sufoziuni:
- sufoziune chimică
- sufoziune hidrodinamică
Sufoziunea Chimică - este procesul de îndepărtare a particulelor fine prin dizolvarea
sărurilor depuse pe porii rocilor şi transformarea lor în soluţie. În spaţiile libere are
lor migrarea particulelor fine şi accentuarea golurilor, apoi tasarea acestora şi
formarea unor microdenivelări la suprafaţa terestră.
Sufoziunea hidrodinamică (mecanică) - este procesul de antrenare de către apa
subterană a celor mai fine particule din masa rocilor nisipoase, atunci când în timpul
filtrării se depăşeşte o anumită viteză (viteza critică). Este frecventă în zona
săpăturilor pentru construcţii, în iazurile de decantare a sterilului etc.
În cazul scurgerii subterane naturale a apei are loc o sufoziune hidrodinamică lentă.
Sufoziune hidrodinamică rapidă şi foarte rapidă are în cazul antrenărilor din săpături
pentru fundaţii sau în alte scopuri.

Alunecările de teren
Alunecările de teren sunt o categorie de fenomene naturale de risc, ce definesc
procesul de deplasare, mișcarea propriu‑zisă a rocilor sau depozitelor de pe
versanți, cât și forma de relief rezultată.
Procesul de alunecare include trei faze:
 faza
pregătitoare,
de alunecare
lentă, incipientă
(procese
anteprag);

 alunecarea propriu‑zisă (trecerea peste pragul geomorfologic);

 stabilizarea naturală (echilibrarea, procese postprag)
În cazul unor procese clasice, tipice, forma de relief se definește prin:
 râpa de desprindere,
 corpul alunecării,
 fruntea alunecării și
 suprafața de alunecare.
Alunecările de teren se pot forma din cauza:
  defrișării pădurilor(copacii fixează solul și previn apariția unor astfel de
incidente)
 cutremurelor
 ploilor abundente dintr-o anumită zonă(pământul se înmoaie și se desprinde
de versanți)

Avalanşele
Avalanşele sunt procese gravitaţionale reprezentate de masele de zăpadă şi gheaţă
care alunecă sau se rostogolesc mărindu - şi volumul, viteza şi greutate spre aval.
Declanșarea avalanșelor este favorizată de următoarele condiții și factori: trăsăturile
stratului de zăpadă, conformația versantului, starea timpului, perturbarea echilibrului
zăpezii prin diferite activități.
O avalanșă poate duce la vale mii de tone de zăpadă, fiind precedată de o undă de
șoc care spulberă și strivește orice se află în calea sa. Din punct de vedere fizic,
aceasta este un fenomen nivologic (determinat de zăpadă), reprezentând un curent
de gravitate care constă din cantități masive de material granular.

După modul de formare, avalanșele pot fi:

 fenomene naturale declanșate de o supraîncărcare naturală de zăpadă;
 cauzate de om, declanșate de trecerea unui schior, drumeț sau de altă
intervenție umană accidentală sau nu.

După particularitățile stratului de zăpadă :

 în funcție de particularitățile stratului de zăpadă afectat, avalanșele sunt de
mai multe tipuri:

 avalanșe uscate care se produc atunci când zăpada este afânată și are
aspect prăfos-grăunțos, cristalele de zăpadă fiind rotunde. Zăpada în amestec
cu aerul formează aerosoli foarte periculoși pentru oameni, aceștia murind
sufocați.
 avalanșe umede care se produc în stratele de zăpadă umedă și grea. Ele
antrenează, în deplasare, cantități mari de zăpadă în lungul culoarelor de
avalanșă și exercită presiuni mari aspra obiectelor din cale, distrugându-le.
 avalanșe în plăci care se produc prin desprinderea stratului superficial
înghețat și a celui mijlociu, suprafața de desprindere fiind la contactul cu
stratul bazal.
Etapele principale sunt următoarele:
 zăpada se desprinde de straturile de nea mai tari și alunecă peste acestea.
 în timp ce prinde viteză, zăpada poate începe a fi purtată de vânt.
 avalanșa își mărește viteza de deplasare (până la 353km/h).

Bibliografie:
www.wikipedia.ro
www.scribd.ro
www.referate.ro