CRETU CRINA MIRIAM – CLOE II

Europa economică , între creștere și crize. Crearea CECO prin tratatul de la Paris.

Actul fondator al construcției europene este declarația Schuman, adoptată în Salonul

Orologiului de la ministerul de afaceri externe ( situat pe quai d'Orsay) la 9 mai 1950.
Inspirat de Jean monnet, pe atunci comisar la Pian, dar aprobat politic de Robert
Schuman, ministru de afaceri externe, planul Schuman propune "punerea în comun a
întregii producții franco-germane de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună,
într-o formă de organizare deschisă și participării altor țări din Europa. Obiectivul
imediat al declarației este reconcilierea franco-germana. Punerea în comun a
producției de cărbune și oțel ale celor două țări vizează, nu numai ca orice gând de
război între cele doua tari sa devină de neconceput, dar și imposibil din punct de
vedere material. Pe termen mai lung, obiectivul este acela de a institui o " federație
europeană indispensabilă menținerii păcii. Pentru a atinge aceste obiective ambițioase,
declarația Schuman prezintă o metodă progresivă și pragmatică, rezumată într-o
formulă care a devenit celebră" Europa nu se va face dintr-o singură lovitură, nici
printr-o construcție ansamblu; se va face prin realizări concrete, care să creeze înainte
de toate o solidaritate de fapt”. Metoda Monnet face ca integrarea să se bazeze pe
instituții supranaționale, compuse din experți independenți din țările membre și pleacă
de la principiul că orice progres în vederea integrării va conduce în mod necesar la
altele,potrivit unui fenomen de spill over (propagare), teoretizat apoi de școala neo-
funcționalistă.
Declarația este bine primită de Germania și 4 alte state :Belgia, Italia, Luxemburg și
Țările de jos subscriu, de asemenea, obiectivele acesteia. Conferința care se deschide
la Paris între cei 6 conduce la ratificarea, la 18 aprilie 1951, a tratatului de la Paris care
crează Comunitatea Europeana a Cărbunelui și a Oțelului (CECO). Intrat în vigoare la
23 iulie 1952 pentru o durată de 50 ani (și deci ajuns la data expirării la 23 iulie 2002)
acest tratat instituie o piață comună a cărbunelui și a oțelului, având un sistem
instituțional de o mare originalitate. Primul rol ii revine Înaltei Autorități, un colegiu
de 9 membri independenți aleși în comun de statele membre, care dispune de o putere
decizională importantă, împărțită în anumite domenii cu Consiliul de miniștri (un
ministru pentru fiecare stat membru). Controlul său este asigurat de o Adunare
comună formată/compusă din persoanele delegate din parlamentele naționale care
poate adopta o moțiune de cenzură împotriva Autorității, dar care este lipsită de orice
putere bugetară sau juridică si de către o Curte de justiție.

De la Messina la Roma, crearea CEE și Euratom.

Succesul CECO le dă un impuls celor șase să transpună metoda practicată de aceasta

și în alte domenii economice. Miniștrii de afaceri externe reuniți la Messina între 1-3
iunie 1955 pentru a găsi un succesor al lui Jean Monnet, demisionar din poziția de
președinte al Înaltei Autorități, convin asupra unor orientări ale unui memorandum
prezentat de Benelux, care propunea crearea unei piețe comune generale și acțiuni
sectoriale in domeniul transporturilor și al energiei, dintre care energia nucleară. S-a
constituit un comitet interguvernamental sub președinția lui Paul Henri Spaak de
origine belgiană.
La 19 mai 1956, Conferința de la Veneția aprobă raportul comitetului Spaak care
propune crearea a doua comunități, una pentru o piață comună și cealaltă (de care
Franța este legată în mod special) nucleară. Negocierile începute în iunie 1956 se
finalizează prin ratificarea la Roma, la 25 martie 1957, a două tratate care instituie, pe
de-o parte, Comunitatea economică europeană (CEE) și pe de alta la Comunitatea
europeană a energiei atomice (CEEA sau Euratom).
Intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958 și încheiate pentru o durată nelimitată, tratatele de
la Roma stabilesc un sistem instituțional mai puțin deschis dpdv suprainstituțional
decât cel stabilit de CECO. Înalta Autoritate este astfel înlocuită de o Comisie, căreia
îi este conferit monopolul dreptului de inițiativa al actelor comunitare. Puterea de
decizie este încredințată, în principal, Consiliului de miniștri care poate adopta
regulamente sau directive. Comisia este responsabilă în fața Adunării parlamentare, iar
controlul jurisdicțional este asigurat de Curtea de Justiție. Numai Adunarea si Curtea
sunt comune celor 3 comunități. Fuziunea structurilor executive într-un Consiliu și
Comisie unice a avut loc mai târziu, prin tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965
care nu intră în vigoare până la 1 ianuarie 1967 din cauza crizei " scaunului gol".

Criza "scaunului gol."

Întoarcerea generalului de Gaulle la putere în 1958 a influențat politica europeană a
Franței. Într-o conferință de presă celebră din Paris din 15 mai 1962, de Gaulle,
partisan al unei Europe a statelor suverane critică aspru supranaționalitatea. În martie
1965, președintele Comisiei, Walter Hallstein, a prezentat Adunării de la Strasbourg o
reformă a finanțării PAC (politica agricola comuna), care trebuie să fie asigurată grație
resurselor proprii Comunității. De asemenea, s-a propus sa se sporească competențele
Adunării, care ar putea să prezinte amendamente la proiectul de buget, precum și cele
ale Comisiei. De Gaulle, pe de alta parte, neliniștit în legătură cu extinderea votului cu
majoritate începând cu 1 ianuarie 1966 respinge /recuză aceste orientări și cheamă
înapoi la Paris toți reprezentanții Franței la 1 iulie 1965: această politică a scaunului
gol paralizează Comunitatea timp de 6 luni. Criza se sfârșește odată cu adoptarea, la
30 ianuarie 1966, a unei înțelegeri convenite in timpul consiliului extraordinar. Acest
"compromis de la Luxemburg" precizează că, în cazul în care tratatul prevede un vot
majoritar, statele membre vor depune eforturi să ajungă, într-un "termen rezonabil", la
un acord unanim în cazul în care sunt în joc "interese foarte importante" ale unui stat.
Fără semnificație juridică, acest compromis nu modifică tratatul de la Roma, dar
conduce la limitarea durabilă a capacității/ puterii decizionale a Consiliului.

În pofida acestor dificultăți, uniunea vamală a fost realizata cu 6 luni înainte, la 1 iulie
1968. Punerea în aplicare a PAC, care a debutat prin conferința de la Stresa din 1958 a
cunoscut o etapă decisivă odată cu adoptarea primelor regulamente agricole din 1962.
Aceste reușite ale integrării economice fac mai atractivă piața comună pentru celelalte
țări. În același timp, Curtea de Justiție construiește /creează un ordin juridic comunitar,
prin intermediul unor decizii fondatoare.

De la Europa celor 6 la Europa celor 12.

Regatul Unit, având o atitudine ostilă față de supranaționalitate, nu s-a implicat în / s-a
menținut la depărtare de construcția europeană. Legăturile sale privilegiate cu țările
Commonwealth îi impun menținerea/păstrarea autonomiei tarifare, pentru a menține
preferințele imperiale. Propunerea britanică privind crearea unei mari zone de liber
schimb care să îi înglobeze pe cei 6 in cadrul OECE (Organizația europeană de
cooperare economică) fiind respinsa în 1958, Londra decide să creeze/ instituie o
organizație concurentă : Asociația europeană a liberului schimb (AELE). Creată prin
Convenția de la Stockholm din 4 ianuarie 1960, ea regrupează 7 state : Austria,
Danemarca, Regatul Unit, Norvegia, Suedia, Elveția și Portugalia care vor fi însoțite
apoi de Islanda(1970) , Finlanda (1986) și Lichtenstein (1991). Totuși AELE nu este
de ajuns pentru a compensa lipsa participării la piața comună.
Regatul Unit depune prima solicitare de aderare la CEE la 9 august 1961. "Relația sa
specială" cu Statele Unite a fost/ reieșit slăbită după Criza canalului Suez din 1956, iar
legăturile economice cu Commonwealth s-au destins. Reîntoarcerea generalului de
Gaulle la putere oferă, de asemenea, comfort englezilor, neliniștiți de un eventual
derapaj al Comunităților. Candidatura britanică este urmată de cele ale Irlandei,
Danemarcei și Norvegiei.

Negocierile, începute în toamna anului 1961 au fost întrerupe în urma vetoului lui de
Gaulle, exprimat printr-o conferință de presă din 14 ianuarie 1963. Președintele
francez consideră că aderarea britanică / Regatului Unit ar transforma piața comună și
ar afecta puternic PAC, prin denaturarea Comunității într-o comunitate Atlantică sub
conducerea americană. Regatul Unit depune pentru a doua oară candidatura în mai
1967. Generalul de Gaulle se opune din nou, și numai odată cu plecarea sa, aderarea
Regatului Unit devine posibilă. Președintele Georges Pompidou ridică vetoul francez
în timpului reuniunii la nivel înalt / summitului de la Haga din decembrie 1969,
marcat/ă printr-un celebru triptic ( document vamal în 3 documente) : realizare,
aprofundare /definire, extindere. Negocierile de aderare încep în iulie 1970. Punctele
cele mai delicate în ceea ce privește contribuția Regatului Unit la bugetul comunitar-
considerată prea ridicată din cauza "rentabilității / veniturilor" mici de care ar
beneficia prin PAC și rolul internațional al lirei sterline. Londra obține derogări în
ceea ce privește zaharul din insulele Antile și untul din Noua Zeelandă, precum și o
schemă de participare progresivă și se angajează, în schimb, să renunțe la rolul lirei ca
monedă de rezervă. Negocierile cu ceilalți candidați sunt mai ușoare, cu excepția
Norvegiei care obține o derogare de la politica comună de pescuit. Tratatul de aderare,
semnat la 22 ianuarie 1972, intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, cu excepția Norvegiei
unde acesta este respins printr-un referendum organizat în noiembrie 1972. Reveniți la
putere în 1974, laburiștii englezi conduși de Harold Wilson solicită o renegociere a
tratatului de aderare și se angajează să supună rezultatele unui referendum. Ei obțin, cu
ocazia reuniunii la nivel înalt /summitului de la Dublin din martie 1975 o reducere a
contribuției britanice la bugetul comunității, care permite ca "da" - ul să câștige cu
67% din voturi la referendumul din 5 iunie 1975. Cu toate acestea, problema
economică bugetară nu este rezolvată și reizbucnește odată cu ajungerea la putere a lui
Margaret Tatcher în 1979. Aceasta obține - ca urmare a unei campanii marcate de
faimoasa formulă - "îmi vreau banii înapoi" (I want my money back) - instituirea unui
nou sistem corector, cunoscut sub numele de " cecul britanic".

A doua extindere vizează Grecia și intră în vigoare/ începe sa producă efecte la 1

ianuarie 1981. Grecia, pe atunci condusă de Constantin Caramanlis, a fost prima țară
terță care a cerut, din 1959, un acord de asociere, obținut la 9 iulie 1961, dar care a
fost, totuși, suspendat în timpul dictaturii militare dintre 1967 și 1974. Prăbușirea
regimului coloneilor(?) și restabilirea democrației deschid calea către aderare,
solicitată la 28 mai 1979.

Cea de a treia extindere urmărește reechilibrarea puterilor către sud. Sfârșitul

dictaturilor in Spania și Portugalia face posibilă aderarea lor și este dorită pentru
revenirea la/ restabilirea democrație(i). Cererile fiind depuse în 1977, negocierile
oficiale încep în februarie 1979 și se finalizează cu tratatele de aderare semnate la 12
iunie 1985 la Madrid și Lisabona, care intră în vigoare la 1 ianuarie 1986.

Relansarea Actului Unic din 1986

Uniunea vamală, întemeiată de la 1 ianuarie 1968, nu este doar un element constitutiv
al pieței comune, care nu se reduce numai la asta. Punerea în aplicare a celor 4 libertăți
de circulație - a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor- nu a progresat
la fel de repede din cauza persistenței obstacolelor non-tarifare. Menținerea
unanimității, în special în ceea ce privește adoptarea directivelor in materie de
armonizare a directivelor, precum și efectele compromisului de la Luxemburg, nu
permit finalizarea pieței comune.
Pentru a depăși aceste dificultăți, Parlamentul European adoptă, în iunie 1984, sub
impulsul/ imboldul parlamentarului italian Altiero Spinelli, un proiect de tratat privind
Uniunea Europeană, având inspirație federalistă, care va rămâne fără urmare.

Comisia, prezidată de Jacques Delors, prezintă la 15 iunie 1985, o Cărtă albă în care
formulează aproape 300 de propuneri care vizau instituirea unei piețe interne in 1992,
unde toate frontierele interne vor fi abolite. Consiliul European de la Fontainebleau, în
iunie 1984, însărcinează un comitet prezidat de James Dooge din Irlanda să formuleze
propuneri de revizuire în vederea relansării. Aceste lucrări conduc la convocarea, în
iunie 1985, de către Consiliul European de la Milano a unei conferințe
interguvernamentale (CIG), pentru a revizui tratatele în pofida opoziției exprimate de
Danemarca, Regatul Unit și Grecia. Sunt prevăzute / avute în vedere două tratate, unul
privind cooperarea europeană în materie de politică externă, celalalt conținând
modificări ale tratatelor comunitare. Ele sunt, într-un final, reunite într-unul singur,
denumit Actul Unic, semnat la 17 și 28 februarie 1986 și à intrat in vigoare la 1 iulie
1987.