Alemani

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Alemanii sau alamanii au fost inițial o alianță a triburilor
germanice situate în jurul Rinului superior din sudul Germaniei
de azi.

Una dintre primele referiri la ei este porecla „Alamannicus” dată

conform legendelor împăratului roman Caracalla, care a domnit
în Imperiul Roman (211-217) și a susținut că a fost învingătorul
lor.[1] Natura acestei alianțe și afilierea tribală anterioară a lor
rămân nesigure. Alianța a fost una agresivă, ea ataca provincia
romană Germania Superior ori de câte ori putea. În general a
urmat în linii mari exemplul francilor, prima alianță tribală
germanică, care i-au împiedicat pe romani să se extindă la nord
de Rinul Inferior și care ulterior au invadat provincia romană
Germania Inferior.

Încă din primul secol,Rinul a devenit granița dintreGalia romană Spaţiu geografic ocupat de către alemani, şi locurile
unde au avut loc bătălii romano-alemanice, secolele
și triburile din Germania. Popoarele germanice, celții și triburile
III-VI.
mixte celto-germanice s-au stabilit în ținuturile situate de-a
lungul ambelor maluri. Romanii au grupat aceste teritorii în două
provincii, Germania Inferior și Germania Superior, situate de-a lungul Rinului inferior (nord) și superior (sud).

Germania Superioară includea regiunea dintre Rinul superior și Dunărea superioară (regiunea Munții Pădurea Neagră, care a fost
mai mare decât cea de azi; vezi Pădurea Hercinică). Romanii numeau această regiune Agri Decumates (teritoriile Decumates), o
[2] dar nu este cunoscut ale cui erau cantoanele.
denumire de origine necunoscută. Unii au tradus expresia cu „cele zece cantoane”,

Frontiera romană exterioară fortificată (limesul) din jurul zonei Germania Superior a fost numită „Limes Germanicus”. Cetele
războinice de alemani au trecut frecvent limesul, atacândGermania Superior, și s-au deplasat în Agri Decumates.

Ca o confederație, din secolul al V-lea, alemanii s-au stabilit în Alsacia și s-au extins în Podișul Elvețian, precum și în părți din ceea
ce sunt acum Bavaria și Austria, ajungând la văile dinAlpi până în secolul al VIII-lea.

Conform Historia Augusta, locuitorii confederației în secolul al III-lea au fost încă

numiți simplu „germani”. O parte din popularitatea lui Proculus în Galia, un
uzurpator imperial din anul 280, se datora succesului din lupta lui împotriva
alemanilor.[3] Alemanii, ulterior, au devenit națiunea „Alemania”, care a fost uneori
independentă, dar cel mai adesea a fost condusă de franci. Numele de Germania și
limba germană, în limba franceză: „Allemagne”, „allemand”, în portugheză:
„Alemanha”, „alemão” și în limba spaniolă: „Alemania”, „alemán” sunt derivate din
Centuri alemane, dintr-un mormânt
numele acestui popor germanic. De asemenea, persana și araba desemnează pe din secolul al VII-lea de la
germani drept „almaani”, iar Germania drept „Almaan” în limba persană și Weingarten.
„Almaania” în limba arabă. În turcă „german” se spune „alman”, iar „Germania” se
numește „Almanya”.
Regiunea alemanilor a fost întotdeauna neunitară și a cuprins un număr de diverse zone și teritorii reflectând originile sale mixte. În
Evul Mediu timpuriu, teritoriul a fost împărțit și a aparținut de:

Eparhia de Strasbourg, care datează de la aproximativ 614

teritoriul „Augusta Vindelicorum” (Augsburg), începând din 736
Arhiepiscopia „Moguntiacum” M ( ainz), de la 745
„Basilia” (Basel), de la 805
Legile sale erau codificate sub Carol cel Mare ca Ducat al „Alamania” în Suabia (Schwaben). Astăzi, urmașii alemanilor sunt
împărțiți pe teritoriul a patru națiuni: Franța (Alsacia), Germania (Suabia și Bavaria), Elveția și Austria, iar limba germană vorbită în
aceste regiuni are dialecte distinctive regionale.

Cuprins
Limba
Origine
Nume
Prima mențiune explicită
Alemanii și hermundurii
Geografia lui Ptolemeu
Popoarele germanice sub
Ariovistus
Organizarea politică
Conflictele cu Imperiul Roman
Listă de lupte între romani
și alemani
Alemanii și francii
Creștinarea Europa Centrală în secolul al V-lea.
Listă de conducători alemani
Regi independenți
Duci sub suveranitatea
francilor
Referințe
Bibliografie
Legături externe

Limba
Astăzi germana vorbită în zona unde au trăit alemani este numită „germană
alemanică” și este recunoscută în rândul subgrupei limbilor germanice. Inscripțiile
runice alemanice, cum ar fi cele de pe „catarama de la Pforzen”, sunt printre cele
mai vechi mărturii din vechea germană.

„Alemania” a pierdut identitatea distinctă jurisdicțională atunci când Charles Martel

a încorporat-o în Imperiul francilor, la începutul secolului al VIII-lea. Astăzi
termenul de „alemanic” este un termen lingvistic, referindu-se la „germana
alemanică”, care cuprinde dialectele din sudul landului Baden-Württemberg (două
Distribuţie contemporană de dialecte
treimi), din vestul Bavariei, din Vorarlberg (Austria), germana elvețiană în Elveția și
alemanice
limba alsaciană din Alsacia (Franța).
Origine

Nume
Potrivit lui Asinius Quadratus (citat la mijlocul secolului al VI-lea de istoricul bizantin Agathias), numele lor înseamnă „toți
oamenii”. Aceasta indică faptul că aceștia au fost un conglomerat format de la diverse triburi germanice.

„Walafrid Strabon”, un călugăr de la mănăstirea „St. Gall”, a remarcat în secolul al IX-lea, în discuțiile cu oamenii din Elveția și
regiunile învecinate, că numai străinii i-au numit „alemani”, iar ei își spuneau „suevi”.

Numele pentru Germania în mai multe limbi romanice moderne ca franceza, portugheza și spaniola derivă de la numele de „alemani”.

Prima mențiune explicită

Alemanii au fost prima dată menționați de Dio Cassius care descrie campania lui Caracalla din 213. La acel moment se pare că au
locuit în bazinul râuluiMain, la sud de poporul Chatti.

Dio Cassius (78.13.4) îi portretizează pe alemani ca victime ale acestui împărat trădător. Ei i-au cerut ajutorul, spune Dio Cassius, dar
în schimb el le-a colonizat țara, le-a schimbat denumirile locurilor și le-a executat războinicii sub pretextul de a veni în ajutorul lor.
Când el a devenit bolnav, alemanii au susținut că au pus un blestem pe el (78.15.2). Caracalla, s-a afirmat, că a încercat contracarea
acestui blestem prin invocarea spiritelor sale ancestrale.

Ca pedeapsă Caracalla a condus apoi legiuneaLegio II Traiana Fortis împotriva alemanilor, care au pierdut și au fost pacificați pentru
un timp. Ca urmare a acestei victorii, legiunea a fost onorată cu numele de "germanica". Historia Augusta, "Viața lui Antoninus
Caracalla", se referă (10.5) la acel Caracalla care și-a luat apoi numele de "Alamannicus",Helvius Pertinax a afirmat că el ar trebui să
fie numit Geticus Maximus, deoarece, în anul anterior el și-a ucis fratele vitreg care se numea Geta. Nefiind în termeni buni cu
Caracalla, Geta a fost invitat la o reconciliere de familie, moment în care a fost surprins de centurioni în armata lui Caracalla și l-au
ucis în brațele mamei sale "Iulia". Adevărat sau nu, Caracalla, a fost urmărit de "diavolii proprii", și a părăsit Roma și nu s-a mai
întors niciodată.

Caracalla a plecat la frontieră, unde pentru restul scurtei sale domnii a fost cunoscut
pentru operațiunile sale imprevizibile și arbitrare lansate prin surprindere, sub un pretext
al negocierilor pentru pace. Dacă el a avut vreun motiv de stat pentru astfel de acțiuni,
acestea au rămas necunoscute pentru contemporanii săi. Indiferent dacă alamani au fost
sau nu anterior neutri, ei au fost cu siguranță influențați de Caracalla pentru a deveni,
ulterior dușmani notorii ai Romei.

Această relație reciprocă antagonistă este, probabil, motivul pentru care scriitorii romani
au persistat în ai numi pe alamanii "barbari": "sălbatici". Arheologia, cu toate acestea,
arată că aceștia au fost în mare parte romanizați, au trăit în case în stil roman și au
utilizate artefacte romane, femeile alemanice au adoptat moda romană a tunincei chiar
mai devreme decât bărbații.

Cele mai multe dintre ele au fost, probabil, rezidente sau aproape de frontierele
provinciei Germania Superior. Deși Dio Cassius este primul scriitor care i-a menționat, Altar al unei victorii romane
Ammianus Marcellinus a folosit numele pentru a se referi la germanii de pe Limes
Germanicus, în timpul lui Traian care a fost guvernator al provinciei la scurt timp după
ce a fost formată, circa 98/99 d.Hr.. La acel moment, întreaga frontieră era fortificată pentru prima dată. Copacii din cele mai vechi
fortificații găsite în Germania Inferior sunt datați dendrocronologic la 99/100 d.Hr. La scurt timp după aceea Traian a fost ales de
Nerva ca succesor al său, a fost adoptat public în contumacie de Nerva cu puțin timp înainte de moartea sa. La 100 d.Hr. Traian s-a
întors la Roma ca împărat, nu ca un "Consul".
Ammianus relatează că (xvii.1.11) mult mai târziu, împăratul Iulian a întreprins o expediție punitivă împotriva alemanilor, care pe
atunci erau în Alsacia, și au traversat Main-ul (latină "Menus"), intrând în pădure, unde traseele au fost blocate de copaci tăiați. În
timp ce iarna venea, ei au reocupat o

"munimentum quod in Alamannorum solo conditum Traianus suo nomine voluit appellari"
"O fortificație care a fost fondată pe sol alemanic și pe care Traian a dorit să fie numită cu
numele său"

În acest context, utilizarea denumirii de alemani este, probabil, un anacronism, dar arată că Ammianus credea că ei au fost același
popor, care este în concordanță cu locația alemanilor din campaniile lui Caracalla.

Alemanii și hermundurii
Ca sursă timpurie detaliată "Germania" de Tacit a fost uneori interpretată astfel încât a creat alte probleme istorice. În Capitolul 42
sunt descriși hermundurii, un trib situat cu siguranță în regiunea care mai târziu a devenit Turingia în Gemania. Tacit a afirmat că ei
au făcut comerț cu provincia romană anticăRaetia, care, după Ptolemeu este situată peste Dunăre lângă provincia Germania Superior.
O concluzie logică este că hermundurii s-au extins mai târziu pesteSuabia și, prin urmare, alemanii inițiali se trag din hermunduri.

Cu toate acestea, hermundurii nu sunt menționați de Ptolemeu, deși în timpul vieții lui Ptolemeu aceștia s-au unit cu marcomanii în
războaiele din 166-180 împotriva Imperiului Roman. O lectură atentă a lui Tacit oferă o soluție. El spune că izvorul râului Elba este
printre hermunduri, oarecum la est mai sus de râul Main. El îi plasează de asemenea, între nariști (variști), a căror poziție la marginea
munților Pădurea Neagră este bine cunoscută. În plus, hermundurii au fost învinși în Războaiele Marcomanice și au făcut o pace
separată cu Roma. Prin urmare alemanii probabil că nu au fost hermunduri, deși unele elemente ale lor poate au fost prezente în
amestec la popoarele din acel moment care au devenit alemani.

Geografia lui Ptolemeu

Înainte de menționarea alemanilor în timpul lui Caracalla, s-ar căuta în zadar denumirea de alemani în geografia sudului Germaniei
detaliată prea puțin de Ptolemeu care a scris-o în limba greacă, la mijlocul secolului al II-lea; este posibil ca la acel moment, oamenii
[4]
care au folosit mai târziu numele de alemani să fi fost cunoscuți sub alte denumiri.

Cu toate acestea, unele concluzii se pot trage de la Ptolemeu. Germania Superior este ușor de identificat. Urmând Rinul în sus se
ajunge la un oraș, "Mattiacum", care trebuie să fie la frontiera Germaniei Romane (vecinătatea Wiesbaden). Amonte de acesta,
precum și între Rin și Abnoba (înPădurea Neagră) sunt "Ingriones", "Intuergi", "Vangiones", "Caritni" și "Vispi", dintre care unele au
fost acolo de la începutul imperiului sau chiar mai înainte. Pe de altă parte la nord de Pădurea Neagră a fost "Chatti" cam unde este
Hessa astăzi, pe Mainul inferior.

În regiunea istorică Suabia se află astăzi landul Baden-Württemberg, dar Suabia a

fost teritoriul cel mai important al Alemaniei medievale, cuprinzând toată provincia
romană Germania Superior precum și teritorii la est de Bavaria. Aceasta nu include
Mainul superior, dar aici a campat Caracalla. În plus, teritoriul provinciei Germania
Superior nu a fost inițial inclus printre posesiunile alemanilor
.

Cu toate acestea, o analiză a istoriei popoarelor din regiunea Mainului superior în

nord, de la sud de Dunăre și de la est de Republica Cehă, unde erau stabiliți quaziii
și marcomanii, arată că Ptolemeu nu menționează niciun trib. Există tribul tubanților Mormântul unei femei alemane
doar la sud de tribul chattilor și la celălalt capăt a ceea ce a devenit apoi zona
munților Pădurea Neagră, tribul variștilor, a căror poziție este cunoscută. Un posibil
motiv pentru această distribuție este faptul că populația nu a locuit în păduri, cu excepția cazului în care erau vremuri tulburi.
Regiunea dintre pădure și Dunăre include pe de altă parte circa 12 localități sau „cantoane”.
Punctul de vedere al lui Ptolemeu în legătură cu germanii din regiune indică faptul că structura tribală a pierdut aderența în regiunea
Pădurea Neagră și a fost înlocuită printr-o structură numită „canton”. Triburile au rămas în provincia romană, poate pentru că romanii
au oferit stabilitate. De asemenea, Caracalla probabil s-a simțit mai sigur dispunând de o campanie în Mainul superior, deoarece el nu
a declarat război triburilor istorice specifice, cum ar fi chattii sau cheruscii, împotriva cărora Roma a suferit pierderi grele. În timpul
lui Caracalla numele „alemani” a fost utilizat de cantoanele care s-au unit pentru a forma o armată cetățenească („bandele de război”).

Popoarele germanice sub Ariovistus

Termenul de suebi are o dublă semnificație în sursele
istorice. Pe de o parte, Germania lui Tacit ne spune că
(Capitolele 38, 39) ei ocupau mai mult de jumătate din
Germania și aveau un stil distinctiv de păr. Pe de altă parte
suebii situați pe Dunărea superioară sunt descriși ca și cum
aceștia au fost un trib.

Soluția acestui puzzle, precum și a explica împrejurările

istorice care au condus la alegerea "Decumates Agri" ca
punct de apărare și concentrare a germanilor pot fi, Mormânt în Bad Krozingen
probabil, găsite în atacul german asupra orașului fortificat
galic "Vesontio" în 58 î.Hr.. Rinul superior și Dunărea par a
forma o pâlnie îndreptată direct spre "V
esontio".

Iulius Cezar în Războiul galic ne spune că (1.51) Ariovistus a adunat o armată de pe o regiune largă din Germania, dar mai ales
haruzi, marcomani, triboci, vangioni, nemeți și sedusi. Suebii au fost invitați să se alăture. Ei locuiau în 100 cantoane (4.1) din care
1000 de tineri pe an, erau aleși pentru serviciul militar, un "cetățean militar" după standardele noastre și prin comparație cu armata
romană profesionistă.

Ariovistus s-a implicat într-o invazie a Galiei, pe care Germania dorea s-o stabilească. Intenționând să ia orașul strategic Vesontio, el
a concentrat forțele lui pe Rin în apropierea lacului Constance, și când au sosit suebii, au trecut Rinul. Galii au cerut la Roma ajutor
militar. Cezar a ocupat primul orașul și i-a învins pe germani în fața zidurilor sale, el a măcelărit cea mai mare parte a armatei
germane în timp ce încerca să fugă pe râu. El nu i-a urmărit lăsând intact ceea ce mai rămăsese din armata germană pe cealaltă parte a
Rinului.

Galii erau ambivalenți în politicile lor față de romani. În 53 î.Hr. Treveri a rupt alianța lor și a încercat să scape de Roma. Cezar a
prevăzut că va încerca acum să se alieze cu germanii. El a traversat Rinul pentru a preveni această situație, aceasta a fost o strategie
de succes. Amintindu-și de înfrângerea lor, care i-a costat scump, de la Bătălia de la V
esontio, germanii s-au retras înPădurea Neagră,
devenind o populație mixtă dominată de suebi. În timp ce au părăsit casele lor tribale, probabil că au preluat toate cantoanele celtice
aflate de-a lungul Dunării.

Organizarea politică
Alemanii au stabilit o serie de organizări teritoriale numite pagi (cantoane) pe malul estic al Rinului. Numărul exact și amploarea
acestor organizări este neclară și, probabil, s-a schimbat în timp.

"Pagile", de obicei perechile de "pagi" combinate, au format regate (regna), care, în general, se crede,că au fost permanente și
ereditare. Ammianus Marcellinus îi descrie pe conducătorii alemani cu termene diferite: reges excelsiores ante alios ("regi mari"),
reges proximi ("regi mai mici"), reguli ("regi mici") și regales ("prinți"). Aceste denumiri pot fi o ierarhie formală, sau pot fi vagi,
care se suprapun în termeni, sau o combinație a ambelor.[5] În 357, se pare că au fost doi "regi mari" (Chnodomar și Westralp), care,
probabil, au acționat ca președinți de confederație, și șapte alți regi (reges). Teritoriile lor au fost mici și mai ales înșirate de-a lungul
Rinului (deși câțiva erau în interior).[6] Este posibil ca "reguli" să fi fost conducătorii celor două pagi în fiecare regat. Sub clasa
regală au fost nobilii (numiți optimați de romani) și războinicii (numiți armati de către romani). Războinicii s-au organizat în bande
profesionale și luau taxe de la oamenii liberi.[7] Fiecare nobil putea aduna o medie de cca. 50 războinici.[8]

Conflictele cu Imperiul Roman

Alemanii au fost continuu angajați în conflicte cu Imperiul Roman.Ei
au lansat o invazie majoră a Galiei și a nordului Italiei în 268, când
romanii au fost obligați să mute cea mai mare parte a trupelor de la
frontiera germană ca răspuns la o invazie masivă a goților din est.
Raidurile lor de-a lungul celor trei părți ale Galiei au fost traumatice:
Grigore din Tours (a murit în cca. 594) menționează forța lor
distructivă în timpul lui Valerian și Gallienus (253-260), când
alemanii conduși de "regele" lor, pe care el îl numește Chrocus, au
distrus regiunile locuite de gali.

La începutul verii anului 268, împăratul Gallienus a oprit înaintarea

Limes Germanicus din 83 d.Hr la 260 d.Hr..
lor în Italia, dar apoi a trebuit să se confrunte cu goții. Când
campania gotică s-a încheiat cu victoria romanilor, la Bătălia de la
Naissus, în septembrie, succesorul lui Gallienus,Claudius al II-lea s-a întors spre nord pentru a face față alemanilor
.

După ce eforturile de a asigura o retragere pașnică au eșuat, Claudius s-a luptat cu alemanii în Bătălia de la Lacul Benacus în
noiembrie. Alemanii au fost dirijați, forțat înapoi în Germania, și nu au mai amenințat teritoriul roman mai mulți ani după aceea.

Lupta lor cea mai faimoasă împotriva Romei a avut loc în Argentoratum (Strasbourg), în 357, unde au fost învinși de Iulian, care a
devenit mai târziu împărat al Romei, și Chnodomarius regele lor a fost luat prizonier la Roma.

Pe 02 ianuarie 366 alemanii au trecut din nou Rinul înghețat în număr mare, pentru a invada provinciile galice, de data aceasta au fost
învinși de Valentinian I în Bătălia de la Solicinium. În invazia de la 406, alemanii par să fi traversat râul Rin pentru ultima dată,
cucerind și apoi stabilindu-se în ceea ce este astăziAlsacia și o mare parte din Platoul Elvețian.

Listă de lupte între romani și alemani

259, Bătălia de la Mediolanum—împăratulGallienus îi învinge pe alemani pentru a salva Roma.
268, Bătălia de la Lacul Benacus—romanii sub împăratulClaudius II îi înfrâng pe alemani.
271

Bătălia de la Placentia— ÎmpăratulAurelian este învins de către forțele invadatoare ale alemanilor în Italia.
Bătălia de la Fano— Aurelian îi învinge pe alemani, care încep să se retragă din Italia.
Bătălia de la Pavia (271)— Aurelian distruge armata alemanilor care se aflau în retragere.
298

Bătălia de la Lingones—Constantius I îi înfrânge pe alemani.

Bătălia de la Vindonissa—Constantius îi învinge din nou pe alemani.
356, Bătălia de la Reims (356)—Iulian este învins de către alemani.
357, Bătălia de la Strasbourg— Iulian îi expulzează pe alemani dinRhineland.
367, Bătălia de la Solicinium—Romanii sub împăratulValentinian I înfrâng încă o incursiune a alemanilor.
378, Bătălia de la Argentovaria—Împăratul de vestGrațian este victorios peste alemani.

Alemanii și francii
Regatul Alemania situat între Strasbourg și Augsburg a durat până în 496, când a fost cucerit de regelefrancilor Clovis I în Bătălia de
la Tolbiac. Ulterior alemanii au intrat sub dominația francilor și au fost guvernați de un duce al francilor
.
În 746, Carloman a încheiat o revoltă prin executarea sumară a nobilimii
alemaniice la Cannstatt, și pentru secolul următor, Alemania a fost condusă de
duci franci. După Tratatul de la Verdun din 843, Alemania a devenit o
provincie a Regatului de Est al lui Ludovic cel German, precursor al Sfântului
Imperiu Roman. Ducatul a persistat până în 1268.

Creștinarea

Alemania (galben) şi Burgundia

Superioară(verde) în jur de 1000.

Creștinarea alemanilor a avut loc în timpul dinastiei merovingienilor (secolul al VI-

Artefact din aur de la Pliezhausen
(secolul al VI-lea sau al VII-lea)
prezintă iconografia tipică a perioadei
păgâne. Artefactul descrie un
razboinic înjunghiind un cal în timp
ce trece peste el. Scena este
adaptată de la epoca pietrelor
funerare romane din regiune.[9]
lea la secolele al VIII-lea). Știm că în secolul al VI-lea, alemanii au fost predominant
păgâni, iar în secolul al VIII-lea, au fost predominant creștini. Secolul al VII-lea a
fost o perioadă de sincretism autentic în care simbolismul doctrinei creștine a crescut
treptat în influență.
Unii savanți au speculat că membrii elitei alemanice, cum ar fi regele Gibuld, care
sub influența vizigoților poate au fost convertiți la arianism chiar și în secolul al V-
lea.[10]
La mijlocul secolului al VI-lea, istoricul bizantin Agathias de la Myrina relatează, în
contextul războaielor dintre goți și franci împotriva Bizanțului, că alemanii luptă
între trupele regelui franc Theudebald și erau ca francii în toate privințele, cu
excepția religiei, deoarece aceștia

" ei venerează copacii, apele râurilor, dealurile și văile de munte, în a căror onoare au
sacrificat cai, vite și nenumărate alte animale prin decapitarea lor, și toate acestea sunt un
act de pietate."[11]

De asemenea, el a vorbit despre cruzimea, în special a alemanilor, în distrugerea sanctuarelor creștine și în jafurile bisericilor, în timp
ce francii autentici au fost respectuoși față de aceste sanctuare. Agathias își exprimă speranța că alemanii vor avea maniere mai bune
[12]
prin contactul prelungit cu francii, această speranță, după toate aparențele, a devenit realitate în cele din urmă .

Apostolii alemanilor au fost Sfântul Columbanus și discipolul său Sfântul Gall. Jonas din Bobbio scrie că Columbanus a fost activ în
Bregenz, unde a întrerupt un sacrificiu de bere pentru Wodan (Odin). În ciuda acestor activități, de ceva timp, alemanii par să-și fi
continuat activitățile lor de cult păgân, doar cu elemente superficiale sau sincretice creștine. În special, nu există nicio schimbare în
practica funerară, morminte cu tumul (movilă artificială, conică sau piramidală, din pământ sau din piatră, pe care unele popoare din
antichitate o înălțau deasupra mormintelor[13]) pentru războinici au continuat să fie ridicate în întreaga perioadă merovingiană.
Sincretismul tradițional al stilului animal germanic cu un simbolism creștin este, de asemenea, prezent în opera de artă, dar
simbolismul creștin devine tot mai răspândit în secolul al VII-lea. Spre deosebire de creștinarea târzie a saxonilor și a slavilor,
alemanii par să fi adoptat creștinismul treptat, și în mod voluntar
, deoarece creștinismul era răspândit în rândul elitei merovingiene.

De la cca. 520 la 620, a existat un val de inscripții runice. Aproximativ 70 de exemplare au supraviețuit, aproximativ jumătate dintre
ele pe fibule, altele pe cataramele centurilor și altele pe bijuterii și piese de arme. Utilizarea runelor dispare o dată cu avansaul
creștinismului. Fibula de la Nordendorf (începutul secolului al VII-lea) consemnează în mod clar zei păgâni:
logaþorewodanwigiþonar citit ca "Wodan și Donar sunt magicieni / vrăjitori", dar acest lucru poate fi interpretat fie ca o invocație
păgână a puterilor acestor zeități, sau un farmec creștin de protecție împotriva lor.[14] O inscripție runică pe o fibulă găsită la Bad
Ems reflectă sentimentul pios creștin (și este, de asemenea, în mod explicit marcată cu o cruce creștină), pe ea scrie god fura dih
deofile ("Dumnezeu pentru / înaintea ta, Teofil!", sau, alternativ, "Dumnezeu
înaintea ta, Diavole!"). Datată între 660 și 690 d.Hr., aceasta marchează sfârșitul
tradiției native alemaniice de alfabetizare runică. Bad Ems este în Renania-Palatinat,
la granița de nord-vest a teritoriului alemanic, unde influența francilor a fost mai
puternică.[15]

Construirea episcopiei din Konstanz nu poate fi datată exact și este posibil ca însuși
Columbanus să se fi ocupat de asta (înainte de 612). În orice caz, ea a existat la 635,
atunci când Gunzo l-a numit pe Ioan de la Grab episcop. Konstanz a fost o episcopie
misionară în ținuturile nou convertite, și nu a avut legătură cu istoria bisericii
romane târzii (spre deosebire de episcopia din Raetia de la Cuira, din 451) și Basel,
care a fost un scaun episcopal de la 740, și care a continuat linia de Episcopi din
"Augusta Raurica" (Kaiseraugst, Elveția). La începutul secolului al VII-lea "Pactus
Alamannorum" abia menționează privilegiile speciale ale bisericii, în timp ce
"Lantfrid's Lex Alamannorum" din 720 are un capitol întreg rezervat pentru
Teacă din secolul al VII-lea, găsită
problemele bisericești. lângă Sigmaringen, Baden-
Württemberg, este o mărturie târzie
Listă de conducători alemani de ritual păgân în Alemania, arătând
un războinic în costum ritualic de lup,
care are un inel.

Regi independenți
Chrocus 306
Mederich (tatăl lui Agenarich, fratele lui Chnodomar)
Chnodomar 350, 357
Vestralp 357, 359
Ur 357, 359
Agenarich (Serapio) 357
Suomar 357, 358
Hortar 357, 359
Gundomad 354 (co-regent al lui Vadomar)
Ursicin 357, 359
Makrian 368–371
Rando 368
Hariobaud sec. al IV-lea.
Vadomar vor 354–360
Vithicab 360–368
Priarius ?–378
Gibuld (Gebavult) c. 470

Duci sub suveranitatea francilor

Butilin 539–554
Leuthari I before 552–554
Haming 539–554
Lantachar din 548 (eparhia Avenches)
Magnachar 565 (eparhia Avenches)
Vaefar 573 (eparhia Avenches)
Theodefrid
Leutfred 570–587
Uncilin 587–607
Gunzo 613
Chrodobert 630
 Leuthari II 642
Gotfrid until 709
Willehari 709–712 (în Ortenau)
Lantfrid 709–730
Theudebald 709–744

Referințe
1. ^ Johann Jacob Hofmann,Lexicon Universale, Leiden 1698, „Alamannicus”.
2. ^ Latină decem, „zece”.
3. ^ „He was, nevertheless, of some benefit to the Gauls, for he crushed the Alamanni—who then were still called
Germans—and not without illustrious glory , though he never fought save in brigand-fashion”.
4. ^ Ptolemy's description has some limitations. Upper Germany and Lower Germany are mentioned by name, but only
as specific districts of Gallia Belgica (2.8), the border between them was an unidentified river , the Obruncus. The
region is repeated again under Germany , but this time he does not list Roman boundaries. Germania Superior , the
Agri Decumates and the limes are not to be found there, even though they certainly existed at the time. "Germania
Magna" is found within the Rhine, Danube, V istula and shores of the "Oceanus Germanicus". Most of the tribes are
missing or listed without name. The Main is not there, nor Lake Constance. The Danube runs from the Alps. The
Rhine does not bend to the south next to Swabia. Ptolemy's Germania is like a surreal image of itself, accurate only if
you follow certain known lines, but the overall shape is greatly distorted.
5. ^ Drinkwater (2007) 118, 120
6. ^ Drinkwater (2007) 223 (map)
7. ^ Speidel (2004)
8. ^ Drinkwater (2007) 120
9. ^ Michael Speidel, Ancient Germanic warriors: warrior styles from T rajan's column to Icelandic sagas, Routledge,
2004, ISBN 978-0-415-31199-1, p. 162. Harald Kleinschmidt,People on the move: attitudes toward and perceptions
of migration in medieval and modern Europe, Greenwood Publishing Group, 2003,ISBN, 9780275974176,p. 66. (htt
p://books.google.com/books?id=yOuIvdMqzzAC&pg=P A66&lpg=PA66&dq=Pliezhausen+bracteate&source=bl&ots=u
j4u0BHepO&sig=jixswrN0rxGLOTfTZKPcb7wlV6I&hl=en&ei=6aVR TNGtH8vuOfSj5NUE&sa=X&oi=book_result&ct=r
esult&resnum=3&ved=0CBwQ6AEwAg#v=onepage&q=Pliezhausen%20bracteate&f=false)
10. ^ Schubert, Hans (1909).Das älteste germanische Christentum oder der Sogenannte "Arianismus" der Germanen .
Tübingen: J.C.B. Mohr. pg.32. Cf. also Bossert, G. "Alemanni" in: Jackson, S.M. (Ed.).New Schaff-Herzog
Encyclopedia of Religious Knowledge, Vol. 1, pg. 114: "[the Alamannic] prince, Gibuld, was an Arian, probably
converted by Goths".
11. ^ trans. Joseph D. Frendo (1975)(http://books.google.com/books?id=PqsJZcQR7oIC)
12. ^ R. Keydell, Agathiae Myrinaei historiarum libri quinqueCorpus Fontium Historiae Byzantinae. Series Berolinensis
2. Berlin: De Gruyter, 1967, p. 18f. 7. Νόμιμα δὲ αὐτοῖς [τῶν Ἀλαμανῶν ἔθνος] εἰσι μέν που καὶ πάτρια, τὸ δέ γε ἐν
κοινῷ ἐπικρατοῦν τε καὶ ἄρχον τῇ Φραγγικῇ ἕπονται πολιτείᾳ, μόνα δέ γε τὰ ἐς (5) θεὸν αὐτοῖς οὐ ταὐτὰ ξυνδοκεῖ.
δένδρα τε γάρ τινα ἱλάσκονται καὶ ῥεῖθρα ποταμῶν καὶ λόφους καὶ φάραγγας, καὶ τούτοις, ὥσπερ ὅσια δρῶντες,
ἵππους τε καὶ βόας καὶ ἄλλα ἄττα μυρία καρατομοῦντες ἐπιθειάζουσιν. 2 ἀλλὰ γὰρ ἡ τῶν Φράγγων αὐτοὺς ἐπιμιξία,
εὖ ποιοῦσα, καὶ ἐς τόδε μετακοσμεῖ καὶ ἤδη ἐφέλκεται τοὺς εὐφρονεστέρους, οὐ πολλοῦ δὲ οἶμαι (10) χρόνου καὶ
ἅπασιν ἐκνικήσει. 3 τὸ γὰρ τῆς δόξης παράλογόν τε καὶ ἔμπληκτον καὶ αὐτοῖς οἶμαι τοῖς χρωμένοις, εἰ μὴ πάμπαν
εἶεν ἠλίθιοι, γνώριμόν τέ ἐστι καὶ εὐφώρατον καὶ οἶον ἀποσβῆναι ῥᾳδίως. ἐλεεῖσθαι μὲν οὖν μᾶλλον ἢ
χαλεπαίνεσθαι δίκαιοι ἂν εἶεν καὶ πλείστης μεταλαγχάνειν συγγνώμης ἅπαντες, ὅσοι δὴ τοῦ ἀληθοῦς ἁμαρτάνουσιν.
οὐ γὰρ (15) δήπου ἑκόντες εἶναι ἀλῶνται καὶ ὀλισθαίνουσιν, ἀλλὰ τοῦ ἀγαθοῦ ἐφιέμενοι, ἔπειτα σφαλέντες τῇ κρίσει
τὸ λοιπὸν ἔχονται τῶν δοκηθέντων ἀπρίξ, ὁποῖα ἄττα καὶ τύχοιεν ὄντα. 4 τήν γε μὴν τῶν θυσιῶν ὠμότητα καὶ
κακοδαιμονίαν οὐκ οἶδα εἰ οἷόν τε λόγῳ ἀκέσασθαι, εἴτε ἄλσεσιν ἐπιτελοῖντο ὥσπερ ἀμέλει παρὰ βαρβάροις, εἴτε
τοῖς πάλαι νενομισμέ-(20)νοις θεοῖς, ὁποῖα αἱ τῶν Ἑλλήνων ἐθέλουσιν ἁγιστεῖαι.
13. ^ DEX - Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a III-a, 2009, revăzută și adăugită)
14. ^ Düwel, Klaus (1982). „Runen und Interpretatio Christiana: Zur Religioneschichtlichen Stellung der Bügelfidel von
Nordendorf I”. În Kamp, Norbert; Wollasch, Joachim. Tradition als Historische Kraft(http://books.google.com/books?i
d=tQ_Mmjx5hSIC&printsec=frontcover&source=gbs_v2_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false) . Walter de
Gruyter. pp. 78–86. ISBN 3-11-0082237-3 Verificați valoarea |isbn=: length (ajutor).
15. ^ Wolfgang Jungandreas, 'God fura dih, deofile†' in: Zeitschrift für deutsches Altertum und deutsche Literatur
, 101,
1972, pp. 84-85.

Bibliografie
Drinkwater, J. F. (2007) The Alamanni and Rome (213-496)
Encyclopaedia Britannica1911: "Alamanni"
 Franks and Alamanni in the Merovingian Period: An Ethnographic Perspective (Studies in Historical
Archaeoethnology); Ian Wood (Foreword) ISBN 1-84383-035-3
Hofmann, Johann Jacob Hofmann,Lexicon Universale, Leiden 1698, "Alamannicus"

Legături externe
The Agri Decumates
The Alemanni
The Alamanni, WHKMLA
The Military Orientation of the Roman Emperors Septimius Severus to Gallienus(146-268 C.E.)

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Alemani&oldid=9756637

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 12 august 2015, ora 13:37.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.