Cuprins: 1. Prezentarea Generală A Instituţiilor Publice

CUPRINS
1. Prezentarea generală a instituţiilor publice

Delimitări conceptuale privind instituţiile publice 8
Clasificarea instituţiilor publice 9
Finanţarea instituţiilor publice 11
Elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale 13
instituţiilor publice
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 19
Teste de autoevaluare 19
Bibliografie minimală 20
2. Planul investiţiilor de capital

Considerente generale privind planul investiţiilor de 22
capital
Etapele procesului de planificare a investiţiilor de către 22
instituţiile publice
Necesitatea realizării investiţiilor de către instituţiile 31
publice
Factorii care influenţează fundamentarea proiectelor de 32
investiţii
Elemente de fundamentare a proiectelor de investiţii 40
Criterii de evaluare a proiectelor de investiţii 43
independente în mediu cert
Selectarea între mai multe proiecte de investiţii 45
Rezumat 46
Tema de verificare 47
Finanţele instituţiilor publice 3

3. Achiziţiile publice. Auditul intern şi controlul financiar preventiv
Elemente componente ale sistemului achiziţiilor publice 50
Principiile achiziţiilor publice 51
Procesul de achiziţie publică 51
Stabilirea valorii estimate a achiziţiilor publice 52
Proceduri de atribuire 56
Controlul intern al instituţiilor publice 60
Controlul financiar preventiv al instituţiilor publice 63
Auditul financiar intern 65
Rezumat 66
4. Aspecte generale privind contabilitatea instituţiilor publice

Aspecte generale 70
Aprobarea, depunerea si componenta situaţiilor financiare 77
Rezumat 89
Tema de verificare 90
Bibliografie (de elaborare a cursului)

INTRODUCERE
Modulul intitulat Finanţele instituţiilor publice se studiază în anul II şi vizează
dobândirea de competenţe în domeniul finanţelor publice.
Competenţele pe care ţi le vei dobândi sunt următoarele:
 ierarhizarea instituţiilor publice in funcţie de serviciile aferente;
 întocmirea unui plan de investiţii publice;
 generarea unui proces de achiziţii publice
 contabilizarea situaţiilor financiare.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

 Prezentarea generală a instituţiilor publice;
 Planul investiţiilor de capital;
 Achiziţiile publice. Auditul intern şi controlul financiar preventiv;
 Aspecte generale privind contabilitatea instituţiilor publice.
In prima unitate de învăţare intitulată Prezentarea generală a instituţiilor
publice vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice:
- să clarifici instituţiile publice in funcţie de criterii funcţionale;
- să descrii mecanismele de finanţare;
- să elaborezi un buget de venituri si cheltuieli.
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare Planul
investiţiilor de capital, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi
competenţe. Vei avea capacitatea:
- să etapizezi investiţiile dintr-o instituţie publica;
- să motivezi necesitatea unei investiţii;
- să fundamentezi un proiect de investiţii;
- să evaluezi, in vederea unei selecţii, un proiect de investiţii;
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o temă de
control, pe care, o vei transmite pe Platforma Danubius Online, în termenul
specificat şi, pe care, după corectare o vei primi notată şi cu observaţiile
adecvate, inclusiv cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
In cea de a treia unitate de învăţare intitulată Achiziţiile publice. Auditul intern
şi controlul financiar preventiv, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor
obiective specifice:
- să descrii principiile achiziţiilor publice;
- să estimezi valoarea contabila a unui produs in vederea achiziţionării;
- să etapizezi procedurile de achiziţii;
- să auditezi intern procesul de achiziţii publice.
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în ultima unitate de învăţare
Transportul si depozitarea si gestiunea mărfurilor, vei achiziţiona, odată cu
cunoştinţele oferite, noi competenţe care îţi vor permite:
- să explici operaţiile de contabilizare specifice domeniului;
- să întocmeşti actele de contabilitate;
- să evaluezi procesul de contabilizare.
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o temă de
control, pe care, o vei transmite pe Platforma Danubius Online, în termenul
specificat şi, pe care, după corectare o vei primi notată şi cu observaţiile
adecvate, inclusiv cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul vei avea de rezolvat cele două teme de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse
suplimentare indicate la bibliografie şi le vei transmite pe Platforma Danubius
Online. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi
obiectivele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi
de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei
apela la tutorele indicat.
De retinut:
30% din notă provine din evaluarea continuă (cele două teme de verificare) şi
70% din evaluarea finală
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.

Alina Cristina Nuţă Prezentarea generală a instituţiilor publice
1. PREZENTAREA GENERALĂ A INSTITUŢIILOR PUBLICE

1.1.Delimitări conceptuale privind instituţiile publice 8
1.2.Clasificarea instituţiilor publice 9
1.3.Finanţarea instituţiilor publice 11
1.4.Elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale 13
instituţiilor publice
Rezumat 19
Obiectivele specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să clarifici instituţiile publice in funcţie de criterii funcţionale;

 să descrii mecanismele de finanţare;
 să elaborezi un buget de venituri si cheltuieli.
Timpul mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
Capitolul 1, “Prezentarea generală a instituţiilor publice”, prezintă: noţiunile de

„instituţie publică”, „sector public”; clasificarea instituţiilor publice după
diverse criterii; modalităţile de finanţare a instituţiilor publice; delimitarea
sferei de cuprindere a instituţiilor publice.

1.1. Conceptul de informaţie şi dată
Instituţiile publice au un rol important în cadrul statului deoarece prin

intermediul acestora acesta îşi îndeplineşte funcţiile sale. De asemenea,
procesele economice în economia de piaţă, sunt influenţate de stat prin
pârghiile economico-financiare la dispoziţia sa, utilizate în vederea corectării
dezechilibrelor la nivel macroeconomic.
Sfera de cuprindere a instituţiilor publice este vastă, statul acţionând practic în
toate domeniile vieţii economice sau sociale. De asemenea, una din
caracteristicele cele mai importante ale economiilor secolului XX, care se
continuă şi în secolul XXI, este expansiunea sectorului public. Statul, prin
intermediul instituţiilor de care dispune sau prin intermediul întreprinderilor a
acţionat, în funcţie de politica urmată în diferite perioade, asupra redistribuirii
produsului intern brut în economie, a influenţat pozitiv sau negativ
desfăşurarea anumitor activităţi.
Legea finanţelor publice şi, respectiv, legea finanţelor publice locale definesc
noţiunea de instituţie publică enumerând exemple în acest sens, după cum
urmează.
La nivel local, conform reglementărilor legislative privind finanţele publice
locale, instituţiile publice reprezintă “denumire generică ce include comunele,
oraşele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele, municipiul
Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice din subordinea acestora, cu
personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora”.
Cu toate acestea, ce reprezintă o instituţie publică? În majoritatea cazurilor se
fac numeroase confuzii. De exemplu, la întrebarea: „Pe care dintre următoarele
entităţi (Ministerul Finanţelor Publice, Academia de Studii Economice
Bucureşti, Banca Naţională a României, Ateneul Român, Electrica S.A.) le
consideraţi instituţii publice?”, răspunsul va fi cu preponderenţă: „Toate!”,
argumentul respondenţiilor fiind că „toate aparţin statului”. Unde se produce
confuzia? O explicaţie ar consta în faptul că nu se cunoaşte foarte bine care
este sfera de cuprindere a sectorului public. Conform viziunii Fondului
Monetar Internaţional, sectorul public cuprinde, pe de o parte, entităţile ce
aparţin administraţiei guvernamentale centrale şi locale, iar, pe de altă parte,
cuprinde entităţile cu scop productiv, angrenate în mecanismul pieţei şi care
urmăresc obţinerea de profit. Prin urmare, în continuare ne vom referi la
entităţile aparţinând administraţiei guvernamentale centrale şi locale ca fiind
instituţii publice care furnizează bunuri publice în vederea satisfacerii nevoilor
colective, care au ca obiectiv bunăstarea socială şi nu înregistrarea profitului,
care sunt finanţate, în majoritatea cazurilor de la bugetul public şi care sunt
înfiinţate prin legi date în acest sens.

1.2. Clasificarea instituţiilor publice

Gruparea instituţiilor publice după modul de prezentare de mai sus se face în
funcţie de nivelul la care se manifestă. Astfel, avem instituţii publice la nivel
central şi instituţii publice la nivel local.
- Parlamentul
- Preşedinţia
Instituţii publice la
- Guvernul
nivel central
- ministerele
- alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
- consiliile judeţene
Instituţii publice la - consiliile locale

nivel local - primăriile
- alte instituţii publice de interes local
Un alt criteriu de clasificare a instituţiilor publice este domeniul în care îşi

manifestă autoritatea.
- instituţii publice care acţionează în domeniul legislativ:
- Parlamentul (Camera Deputaţilor şi Senatul)
- consiliile judeţene, consiliile locale
- instituţii care acţionează în domeniul executiv:
- Guvernul
După domeniul în - ministerele

care îşi manifestă
autoritatea - Banca Naţională a României
- prefecturile
- primăriile
- instituţii publice care acţionează în domeniul judecătoresc:
- Curtea Supremă de Justiţie
- Consiliul Superior al Magistraturii

- instanţele judecătoreşti
- tribunalele
- parchetele
Alte criterii de clasificare ale instituţiilor publice sunt: obiectul activităţii sau
modul de finanţare al activităţii curente şi de capital.
- instituţii administrative:
- ministere
- alte organisme centrale
- prefecturi
După obiectul - primării

activităţii - instituţii de specialitate:
- de învăţământ
- medicale
- justiţie
- procuratură
- instituţii publice finanţate integral de la buget
După modul de - instituţii publice cu finanţare mixtă (de la buget şi din

finanţare venituri proprii)
- instituţii publice finanţate din fonduri proprii
O caracteristică a instituţiilor publice este faptul că ele produc bunurile publice

care sunt distribuite în cea mai mare parte gratuit sau la preţuri care se regăsesc
sub nivelul costurilor. Prin serviciile oferite de către instituţiile publice se
urmăreşte asigurarea unor servicii către contribuabili care ar necesita costuri
ridicate dacă ar fi produse de sectorul privat, precum şi asigurarea satisfacerii
nevoilor sociale ale contribuabililor.
Deoarece sunt axate pe furnizarea unor anumite bunuri publice, instituţiilor
publice le este caracteristică specializarea, ele urmărind scopul pentru care
funcţionează.
Domeniile în care acţionează instituţiile statului producătoare de bunuri publice
sunt următoarele:
 domeniul social-cultural:
- învăţământ: preşcolar, primar şi gimnazial, complementar,
profesional, liceal, postliceal, învăţământ pentru copii cu deficienţe,
case de copii, universităţi, academii, case de cultură, biblioteci etc.;
- sănătate: dispensare medicale, policlinici, spitale, sanatorii,
preventorii, creşe, leagăne de copii, centre de recoltare şi
conservare a sângelui, staţii de salvare etc.;
- asistenţă socială: cămine de bătrâni şi pensionari, cămine-spital
pentru invalizi şi bolnavi cronici, cămine pentru copii infirmi şi
cămine-atelier, cantine de ajutor social, centre de primire a
minorilor, instituţii de plasament familial etc.;
- sport şi tineret.
 domeniul apărării naţionale: unităţi militare, unităţi de învăţământ
specializate;
 domeniul ordinii publice: unităţi de poliţie, pompieri, jandarmi, Serviciul
Român de Informaţii;
 domeniul autorităţii publice: Preşedinţia, Senatul, Camera Deputaţilor,
Guvernul, ministerele, alte organe ale administraţiei publice centrale,
consiliile locale, primăriile, prefecturile, organe ale administraţiei de stat
pe plan local, autorităţile judecătoreşti, Curtea de Conturi, Curtea
Constituţională Consiliul Concurenţei etc.;
 domeniul economic: instituţii specializate în cercetare ştiinţifică, unităţi
de cercetare pentru descoperiri de zăcăminte noi, instituţii de protecţie a
mediului, de gospodărire a apelor.
1.3. Finanţarea instituţiilor publice

Conducătorii instituţiilor publice sunt ordonatori de credite. În funcţie de
subordonarea instituţei, conducătorul acesteia poate fi ordonator principal de
credite, ordonator secundar sau ordonator terţiar.
Ordonatorii principali de credite pentru instituţiile finanţate din bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt
conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare, aprobate prin
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor
speciale, pe unităţile ierarhic inferioare, în raport sarcinile acestora cuprinse,
potrivit legii, în bugetele respective şi aprobă efectuarea cheltuielilor din
bugetul propriu, cu respectarea dispoziţiilor legale.
La nivel local, ordonatorii principali de credite sunt preşedinţii consiliilor
judeţene sau primarii, în funcţie de buget.

Ordonatorii secundari şi terţiari de credite sunt conducătorii celorlalte instituţii

publice care se află direct în subordonarea ordonatorilor principali sau în
subordonarea ordonatorilor secundari (e vorba de ordonatorii terţiari de
credite).
Ordonatorii secundari de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele
proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispoziţiilor
legale, şi repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic
inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite.
De asemenea, ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-
au fost repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc, potrivit
prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile
legale.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare
numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict
legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea
dispoziţiilor legale.
Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea şi
repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor lor de drept.
Ordonatorii principali, ordonatorii secundari şi terţiari de credite răspund,
potrivit legii, de:
- utilizarea creditelor bugetare;
- realizarea veniturilor;
- folosirea cu eficienţă şi eficacitate a sumelor primite de la bugetul de
stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor
speciale, din bugetele locale şi a altor bugete ale instituţiilor publice;
- integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduc;
- organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a
dărilor de seamă contabile asupra execuţiei bugetare.
Finantarea institutiilor bugetare se realizeaza potrivit cu regulile publice de
bugetare, respectiv cu:
Universalitatea bugetara, care presupune ca atât veniturile cât si cheltuielile se
includ în totalitate în bugetele publice si sunt redate în sume brute.
Neafectarea veniturilor bugetare, care este principiu distinct care prevede ca
veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu
exceptia donatiilor si sponsorizărilor, care au stabilite destinatii distincte,
potrivit legii.
Publicitatea, care este prezenta în legislaia specifica pentru care se foloseste
sensul de transparenta a sistemului bugetar prin: dezbaterea publica a
proiectelor de buget (cu prilejul apariiei acestora); dezbaterea publica a
conturilor generale anuale de execuie a bugetelor; publicarea acestor normative
de aprobare a bugetelor si conturilor anuale de execuie a acestora în Monitorul
Oficial; mijloacele de informare în masa, pentru difuzarea informaiilor asupra

continutului bugetului (cu excepia informaiilor si documentelor nepublicabile,

prevăzute de lege).
Unitattea bugetara, potrivit careia indicatorii bugetari de venituri si de
cheltuieli sunt cuprinsi într-un singur document pentru a se asigura utilizarea
eficientă si monitorizarea fondurilor publice.Veniturile reinute si utilizate în
sistem extrabugetar sub diverse forme si denumiri, se introduc în bugetul de
stat, urmând principiile si regulile acestuia, cu anumite excepii (veniturile
proprii si subvenii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetele fondurilor speciale etc.).Veniturile si cheltuielile Fondului special
pentru dezvoltarea sistemului energetic si ale Fondului special al drumurilor
publice se introduc în bugetul de stat ca venituri si cheltuieli cu destinaie
speciala
Anualitatea, care presupune faptul ca veniturile si cheltuielile bugetare sunt
aprobate prin lege pe o perioadă de un an care corespunde cu exerciiul
bugetar.Toate operaitunile de încasări si plăti efectuate în cursul unui an
bugetar, în contul unui buget, apartin exercitiului corespunzător de executie a
bugetului respectiv.
Specializarea bugetara, conform careia veniturile si cheltuielile se înscriu si se
aprobă în buget pe surse de provenientă si respectiv pe categorii de cheltuieli,
grupate după natura lor economica si destinatie potrivit cu subdiviziunile
clasificatiei bugetare.
Unitatea monetara, potrivit cu care toate operatiunile bugetare sunt exprimate
în monedă natională.
Regulile bugetare:
• apar în legea organică (a Finantelor publice) cu referire la următoarele:
cheltuieli; limite de micsorare a veniturilor si majorare a cheltuielilor.
• cheltuielile bugetare au destinatie precisă si limitată fiind determinate de
autorizările continute în legi specifice si în legile bugetare anuale.Nici o
cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele mentionate de lege si nici angajată si
efectuată din acestea, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.
Propunerile de elaborare a unor proiecte de acte normative a căror aplicare
atrage micsorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget,
obligă pe initiatori să prevadă si mijloace necesare pentru acoperirea minusului
de venituri sau cresterea cheltuielilor.Se elaborează fisa financiară care
însoteste expunerea de motive sau nota de fundamentare, după caz, si care
urmează să fie actualizată în concordantă cu eventualele modificări intervenite
în proiectul de act normativ. Fisa cuprinde si efectele financiare asupra
bugetului consolidat care trebuie să aibă în vedere următoarele: schimbările
anticipate în veniturile si cheltuielile bugetare pentru următorii 5 ani;
esalonarea anuala a creditelor bugetare, în cazul actiunilor multianuale;
propuneri realiste în vederea majorării cheltuielilor precum si în vederea
acoperirii minusului de venituri.

După cum am prezentat anterior, finanţarea instituţiilor publice se realizează de

la buget (de stat, asigurărilor sociale de stat sau locale, fonduri speciale), de la
buget şi din venituri proprii sau din venituri proprii.
Finanţarea de la buget se realizează, în cea mai mare parte a cazurilor, prin
deschiderea creditelor bugetare ca urmare a cererii de deschidere de credite
bugetare înaintată de ordonatorul de credite al instituţiei publice la organul
ierarhic superior.
Instituţiile publice pot realiza venituri proprii din taxe, chirii, manifestări
culturale, valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, concursuri
artistice, publicaţii, impresariat, exploatarea filmelor, prestaţii editoriale,
consultaţii şi servicii medicale, studii, proiecte, prestări de servicii, lucrări,
exploatări ale unor bunuri pe care le au în administrare şi altele, stabilite în
condiţiile legii.
Institutiile publice mai pot folosi pentru desfăşurarea şi lărgirea activităţii lor
mijloace materiale şi baneşti primite de la persoane juridice şi fizice, prin
transmitere gratuită, cu respectarea dispoziţiilor legale. Acestea se gestionează
potrivit normelor privind finanţele publice şi cu respectarea destinaţiilor
stabilite de transmiţător.
De asemenea, instituţiile publice pot beneficia de alocaţii bugetare
nerambursabile, granturi, obţinute în sistem competitiv, pe care le cuprind în
buget în scopul realizării unor obiective sau programe în condiţiile legii
Instituţiile publice finanţate integral de la buget varsă veniturile realizate la
bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz, în funcţie de subordonare.
Veniturile proprii ale instituţiilor publice, finanţate parţial sau integral din
fonduri proprii, se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează
de instituţiile publice în cauză, potrivit normelor privind finanţele publice, dacă
legea nu prevede altfel.
Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice, finanţate din
fonduri de la buget şi venituri proprii, precum şi din fondurile speciale, se
regularizează la sfârşitul anului cu bugetul de stat, bugetele locale sau bugetele
fondurilor speciale, după caz, în limita sumelor primite de la acestea, dacă
legea nu prevede altfel.
Soldurile anuale rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice finanţate
integral din venituri proprii rămân la dispoziţia acestora, urmând a fi folosite în
anul următor cu aceeaşi destinaţie. Bugetele instituţiilor publice finanţate din
venituri proprii se prezintă distinct ca anexă la bugetul centralizat al
ordonatorului principal de credite.
Plăţile pentru investiţiile instituţiilor publice se efectuează prin unităţile
teritoriale ale trezoreriei statului, pe baza listei de investiţii, a documentaţiei
tehnice prevăzute de lege, a fondurilor aprobate pentru cheltuieli de capital şi
cu respectarea dispoziţiilor legale privind investiţiile şi decontarea acestora.
1.4. Elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice

1.4.1. Metode de dimensionare a indicatorilor bugetari
La baza desfăşurării încasărilor şi plăţilor efectuate de către o instituţie publică

stă bugetul de venituri şi cheltuieli. Bugetul, în accepţiunea Legii finanţelor
publice reprezintă „documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare
an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de
sistemul de finanţare a instituţiilor publice”. Stabilirea veniturilor şi
cheltuielilor care se înscriu în buget se face în funcţie de gradul de subordonare
a instituţiei respective, precum şi de specificul acesteia. Bugetele de venituri şi
cheltuieli ale instituţiilor publice sunt cuprinse (în totalitate sau sub formă de
sold) în bugetul de stat sau în bugetele locale.
La baza fundamentării veniturilor şi cheltuielilor aferente instituţiilor publice
pot sta o serie de metode:
- metode clasice de fundamentare;
- metoda automată – pentru previzionarea veniturilor şi cheltuielilor
pentru anul următor (n+1) se iau drept bază veniturile şi cheltuielile
aferente anului anterior, al cărui exerciţiu s-a încheiat (n - 1);
- metoda majorării (diminuării) se iau în considerare rezultatele
exerciţiilor bugetare aferente a cinci sau mai mulţi ani premergători
celui pentru care se face previziunea, pe baza cărora se calculează
ritmuri medii de modificare a veniturilor si a cheltuielilor, ritmuri care
se aplica asupra veniturilor si cheltuielilor din anul in curs pentru a se
face o previziune pentru anul următor;
- metoda evaluării directe: presupune efectuarea unor calcule pentru
fiecare sursa de venit si pentru fiecare categorie de cheltuieli, in funcţie
de execuţia preliminara a anului in curs si realizarea unei previziuni
pentru viitor.
Deşi sunt consemnate trei metode diferite, toate pornesc de la aceeaşi premisă,
conform căreia veniturile sau cheltuielile bugetare pentru anul următor (St+1) se
pot previziona având în vedere nivelul de execuţie a acestora într-o perioadă
anterioară (St-1), care este de regulă anul premergător celui curent în care se
fundamentează bugetul şi pentru care sunt cunoscute datele de execuţie a
veniturilor şi cheltuielilor, la care se adaugă un factor de corecţie (c), după
următoarea relaţie:
S t 1  S t 1  (1  c)
Factorul de corecţie poate diferi în funcţie de categoria de cheltuieli sau
venituri care urmează a fi previzionată. De exemplu, în cazul cheltuielilor de
personal se pot avea în vedere majorările salariale ce urmează a se acorda în
anul următor; în cazul cheltuielilor pentru bunuri şi servicii se pot avea în
vedere creşterile de preţ la bunuri şi, respectiv tarife la servicii. Pe ansamblu şi,
mai cu seama în cazul unor instituţii publice precum ministerele se poate face o
prognoză a cheltuielilor prevăzute în buget în funcţie de corelaţia acestora cu
ritmul de creştere a produsului intern brut.
- metode moderne - aceste metode urmăresc fundamentarea bugetelor de
venituri si cheltuieli plecând de la obiectivele ce trebuie atinse,
programele ce trebuie realizate.

Renunţarea la utilizarea metodelor clasice de evaluare. a condus în practica

financiară la alegerea unei variante a metodelor moderne: metoda de
planificare, programare, bugetizare; metoda denumită “baza bugetară zero";
managementul prin obiective; bugetul bazat pe programe: metoda rationalizării
opţiunilor bugetare.
Metoda de planificare, programare şi bugetizare, reprezintă о metodă de

utilizare optimă a cheltuielilor bugetare, în contextul aplicării deciziilor într-un
mod cît mai eficient. Cheltuielile publice sunt evidenţiate în funcţie de
domeniul unde se efectuează (ministerul care le administrează), precum şi în
funcţie de modul cum se efectuează. În cadrul metodei de programare,
planificare, bugetizare, cheltuielile publice sunt clasificate prin programe care
sunt în strînsă legătură cu obiectivele politicilor stabilite de guvern.
Aplicată iniţial în S.U.A. în domeniul militar, metoda a fost extinsă la nivelul
bugetului în ansamblul său şi presupune efectuarea unor judecăţi de valoare în
vederea adoptării soluţiei care să maximizeze rezultatele sau să minimizeze
costurile. Metoda bugetării bazată pe programe se concentreazâ asupra
furnizării informaţiei în legătură cu eficienţa serviciilor publice, considerată în
funcţie de obiectivele propuse.
Metoda denumită baza bugetară zero constă în examinarea critică a fiecărui tip
de cheltuială bugetară şi aprecierea utilităţii şi eficienţei sale. Pentru aceasta
este necesară existenţa unei multitudini de programe alternative, urmînd a se
opta pentru unul dintre ele, în funcţie de efectele posibil de obţinut la un
anumit nivel al cheltuielilor bugetare.
Baza bugetară zero presupune reluarea în permanenţă a analizei tuturor
cheltuielilor bugetare, ca şi cum s-ar porni de la zero pentru toate cheltuielile
publice.
În cadrul metodei, se disting două faze:
- Identificarea unităţilor şi a modulelor decizionale;
- ierarhizarea modulelor decizionale în funcţie de priorităţi.
Prin unităţi decizionale se înţeleg cele ale căror decizii pot fi izolate şi
analizate. Corespunzător fiecărei unităţi decizionale analiza este cuprinsă într-
un modul de decizie, care reprezintă un ansamblu de informaţii ce permit
decidentului să aleagă între diferite niveluri de angajamente bugetare, în
vederea realizării unei anumite acţiuni, precum şi să întreprindă diverse acţiuni
pentru atingerea unui anumit obiectiv.
În vederea ierarhizării modulelor decizionale în funcţie de priorităţi, nivelul
angajamentelor bugetare se încadrează într-una din următoarele posibilităţi:
- nivelul zero, care înseamnă anularea resurselor bugetare pentru о acţiune
apreciată ca nefiind prioritară;
- nivelul redus, care presupune continuarea acţiunii cu resurse scăzute,
comparativ cu perioada anterioară;

- nivelul normal, corespunde situaţiei în care acţiunea se desfăşoară la acelaşi

nivel comparativ cu perioada anterioară;
- nivelul crescut permite suplimentarea resurselor financiare pentru acţiunile
considerate prioritare.
О primă evaluare a priorităţilor are loc în unitatea administrativă decizională
unde se determină nivelul angajamentului bugetar pentru fie¬care acţiune. În
continuare, modulele de decizie provenind de la mai multe unităţi de decizie,
sunt transmise unităţii decizionale ierarhic superioare, care le agregă şi le
clasează în vederea transmiterii lor unui decident aflat la un nivel superior. În
acest fel, bugetarea cu bază zero asigură participarea la luarea deciziilor finale,
a tuturor decidenţilor de la diverse niveluri de pregătire a bugetului. Totalitatea
modulelor de decizie reţinute în finalul acestui proces, alcătuieşte bugetul
previzional şi este clasată în ordinea priorităţilor, fiecărui modul
corespunzîndu-i un anumit nivel al cheltuielilor bugetare.
Aplicarea bugetului cu bază zero pe perioade mai îndelungate permite ca la
anumite intervale de timp, fiecare dintre beneficiarii de fonduri publice (de
exemplu fiecare minister) să fie supus examinării tuturor cheltuielilor publice
pe care le-a ocazionat, identificînd acele cheltuieli care s-au dovedit ineficiente
de-a lungul perioadei de timp analizate.
Managementul prin obiective reprezintă о metodă de cuantificare a
cheltuielilor bugetare care pune accentul pe identificarea finalităţilor pentru
fiecare domeniu de activitate. Astfel, fiecare administrator al banului public
stabileşte propriile sale obiective, care vor contribui la realizarea scopurilor
propuse. În cadrul fiecărui minister are loc rediscutarea finalităţilor, precum şi
coordonarea obiectivelor şi resurselor. Această metodă a fost concepută în
contextul unei planificări globale pe termen mediu. astfel încât să permită
coordonarea între ministere a obiectivelor. Ea permite identiflcarea opţiunilor
orizontale privind diferenţierea mărimii creditelor bugetare distribuite între
ministere. Decidentul care procedează la selectarea obiectivelor este diferit de
utilizator. Prin această metodă s-a realizat о descentralizare a deciziei, dar au
apămt dificultăţi în ceea ce priveşte asumarea răspunderii la nivelul noilor
centre descentralizate de decizie, determinarea precisă a obiectivelor, precum
şi corelarea obiectivelor parţiale cu cele finale.
Bugetul bazat pe program (sau bugetul de program) reprezintă о modalitate de
pregătire şi prezentare a bugetelor, pornind de la obiectivele urmărite şi nu de
la organizarea administraţiei. Se pune accentul pe obiectivele de realizat şi pe
determinarea ansamblului de mijloace utilizate pentru atingerea lor. Astlel,
bugetul de program devine un instrument util şi original pentru programarea
bugetară şi corelarea ei cu un anumit plan.
În acest sens, metoda permite:
- stabilirea de către fiecare minister a priorităţilor relative;
- alegerea acţiunilor prioritare dintr-un cadru bugetar dat;
- afectarea alocaţiilor bugetare şi compararea cu rezultatele;
-analiza obiectivităţii şi eficacităţii pe baza comparaţiei dintre costurile
implicate şi rezultatele obţinute:
-evitarea acoperirii prin finanţare bugetară a unor acţiuni ne-oportune ale

admmistraţiei (în special cele care nu fac obiectul acestei finanţări).
În plan interministerial, metoda este mai puţin eficientă, deoarece nu reuşeşte
să conducă, prin însumare, la о viziune globală asupra bugetului statului. De
altfel, întocmirea bugetului de program (care nu are puterea de lege) se
realizează în paralel cu întocmirea bugetului de stat, fiind util pentru
fundamentarea acestuia.
Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare este concepută ca un sistem cibernetic
închis, între componentele căruia sunt relaţii de interdependenţă, astfel că
nerealizările dintr-o fază se repercutează asupra celorlalte. Analiza sistemică
are drept scop, ca în urma unor iteraţii succesive să se reformuleze obiectivele
şi mijloacele utilizate pentru atingerea lor. Originalitatea şi un mare avantaj al
metodei constă în capacitatea ridicată de adaptabilitate şi de reformulare a
opţiunilor. În aplicarea meto¬dei se remarcă patru faze: studiul, decizia,
execuţia şi controlul.
Faza de studiu presupune următoarele activităţi:
- formularea problemei;
- identificarea obiectivelor şi a mijloacelor de realizare a lor;:
- analiza şi confruntarea soluţiilor de realizare a obiectivelor.
Obiectivele pot fi complexe, incluzănd activităţile specifice unui minister în
ansamblul său, ori punctuate, pe segmente precise de activitate. Selecţia
obiectivelor are loc pornind de la criteriile stabilite de către decident, în funcţie
de priorităţi, precum şi de ierarhizarea obiectivelor. De asemenea, la atingerea
obiectivului selectat, о importanţă deosebită revine identificării şi confruntării
soluţiilor. Adesea, acelaşi obiectiv poate fi atins pe mai multe căi, ceea ce
impune compararea soluţiilor alternative şi determinarea costului total de
realizare a programului propus în diverse variante.
Faza de decizie cuprinde activităţi cum sunt:
- alegerea programului care maximizează efectele;
- elaborarea unui buget-program;
- includerea bugetului-program în bugetul anual.
Adoptarea deciziei se bazează pe analiza cost-avantaje, cost-eficacitate sau pe
analize multicriteriale. Realizarea programelor aprobate presu¬pune
întocmirea bugetelor-program şi includerea creditelor necesare realizării
obiectivului ales, în bugetul anual.
Faza execuţiei cuprinde:
- realizarea programului;
- efectuarea cheltuielilor;
- identificarea efectelor obţinute.
În cadrul acestei faze, se întocmesc diverse analize care pun în evidenţă
ansamblul operaţiunilor efectuate, diferitele categorii de costuri, precum şi

indicatorii de eficacitate care permit măsurarea gradului de concretizare a

obiectivului propus.
Faza de control constă în:
- determinarea indicatorilor de gestionare a resurselor şi de execuţie a
programului;
- reevaluarea opţiunilor;
- reajustarea programelor.
Controlul rezultatelor are drept scop aprecierea gradului în care obiectivele
selectate au fost sau nu realizate. În cazul apariţiei unor distorsiuni în
desfăşurarea programului, iniţiatorii acestuia trebuie să identifice cauzele.
Prin această metodă se urmăresc obiective pe termen mijlociu şi are avantajul
că oferă posibilitatea reexaminării periodice a opţiunilor, în funcţie de
eventualele modificări apărute. De asemenea, utilizând modele matematice, se
ajunge la о estimare a veniturilor şi cheltuielilor mai apropiată de cuantumul
nevoilor reale ale fiecărei perioade.
Aplicarea acestei metode este însă dificilă, din cauză că multe fenomene
economice sunt influenţate de numeroşi factori, a căror acţiune nu poate fi
întotdeauna comensurată cu exactitate. Totodată, aplicarea în practică a acestei
metode a reliefat unele dificultăţi legate de elaborarea, aprobarea şi execuţia
bugetului. Prin aplicarea sa, sunt încălcate cerinţele unor principii bugetare
precum: anualitatea bugetară şi neafectarea veni¬turilor bugetare.
În concluzie, diferenţa dintre metodele moderne şi cele clasice este una de
conţinut. Metodele moderne oferă filosofia asupra conceperii bugetului de
venituri şi cheltuieli al unei instituţii, în sensul stabilirii unor obiective ce
urmează a fi realizate, eventual pe parcursul mai multor ani, şi având în vedere
stabilirea unor indicatori de eficienţă, în timp ce metodele clasice sunt cele care
oferă mijloacele, instrumentele necesare fundamentării cheltuielilor şi
veniturilor din bugetele program.

Sarcina de lucru 2
Realizaţi un tabel centralizator în care să precizaţi metodele de bugetizare
(clasice şi moderne) împreună cu principalele lor caracteristici. O coloană
dedicaţi-o scoaterii în evidenţă a principalelor deosebiri dintre ele.
1.4.2. Fundamentarea veniturilor instituţiilor publice
Elementul revoluţionar al mutaţiilor care au determinat saltul calitativ al

sistemelor informaţionale este axat pe dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor
tehnice şi a procedurilor de prelucrare a informaţiilor în scopul automatizării
prelucrării datelor. Automatizarea prelucrării datelor cu ajutorul calculatorului
electronic prezintă saltul calitativ major de automatizare a unor părţi ale
sistemului informaţional.
Veniturile instituţiilor publice de subordonare centrală sunt asigurate:
- integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
fondurilor speciale, după caz;
- din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;
- integral, din veniturile proprii.
În cazul instituţiilor publice de interes local, finanţarea cheltuielilor curente şi
de capital se asigură:
- integral de la bugetul local, în funcţie de subordonare;
- din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul local, în
funcţie de subordonare;
- integral din venituri proprii.
Atât instituţiile publice de subordonare centrală, cât şi cele de subordonare
locală pot folosi, pentru desfăşurarea activităţii lor, bunuri materiale şi fonduri
băneşti primite de la persoanele juridice şi fizice, sub formă de donaţii şi
sponsorizări.
Veniturile proprii ale instituţiilor publice, finanţate din venituri proprii sau din
venituri proprii şi transferuri de la bugetele superioare, provin din chirii,
organizarea de manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii,
prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii
sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.
Categoriile de venituri care sunt cuprinse în bugetele instituţiilor administraţiei
publice sunt diferite în funcţie de subordonarea instituţiei respective sau în
funcţie de specificul instituţiei publice. Astfel, instituţiile publice finanţate
integral din bugetul de stat sau din bugetele locale au veniturile formate din
transferuri de la aceste bugete. Instituţiile publice care se finanţează parţial sau

integral din venituri proprii, deoarece desfăşoară o activitate generatoare de
venituri, obţin veniturile în funcţie de specificul activităţii desfăşurate.
Fundamentarea veniturilor in cazul acestora se poate realiza pe baza
previziunilor privind sursele de venit si posibilitatea lor de valorificare.
Pentru fundamentarea veniturilor instituţiilor publice trebuie ţinut cont de o
serie de criterii:
- existenţa bazei legale a realizării veniturilor;
- execuţia preliminară pentru anul de bază, corectată cu eventualele
influenţe prevăzute pentru viitor;
- analiza şi studierea comparativă a veniturilor şi a cheltuielilor realizate
pe total, pe structură şi în dinamică.
1.4.3. Fundamentarea cheltuielilor instituţiilor publice
Cheltuielile din bugetele publice revin, ca responsabilitate de fundamentare si

executie, institutiilor specializate în gestiunea balantelor financiare ale statului
ori ale unitătilor administrativ – teritoriale, pe de o parte si consumatorii de
fonduri publice (ordonatori de credite bugetare), pe de altă parte.
Institutiile publice si unele unităi economice (regii, societăti comerciale cu
capital de stat)apar cu calitatea de consumatori de fonduri publice, respectiv de
ordonatori de credite bugetare potrivit cu înscrierea de cheltuieli în bugetele
publice pe de o parte si consemnarea de indicatori asemănători (la cheltuieli) în
bugetele de venituri si cheltuieli (de la toti ordonatorii de credite bugetare), pe
de altă parte.
La institutiile publice specializate (în asigurări sociale, protectie socială,
asistentă socială etc.) precum si la primării, apar în evidente, cu calitatea de
consumatori finali ai fondurilor publice, categorii de persoane fizice potrivit cu
o anumită structură socio–demografică a populatiei (someri, asistati, persoane
cu venituri mici, copii fără sprijin familial, persoane cu handicap etc).
Fundamentarea de cheltuieli bugetare conduce la responsabilităti ce pot fi
structurate ca nivele de implicare în actiune potrivit cu cele mentionate si
anume:
- institutii publice specializate în gestiunea bugetelor publice (potrivit cu
o anumită structură si ierarhie);
- institutii publice din diverse domenii de activitate (potrivit cu structura
ierarhică a ordonatorilor de credite bugetare din aceste domenii);
- unităti administrativ teritoriale (cu localizări institutionale la consilii
judetene si primării);
- populatia (ca sursă de informare si nevoie de implicare) aflată într-o
anumită structură socio-demografică, potrivit cu cerinte social-
materiale ale acesteia ce sunt considerate de ordin public si care obligă
la o anumită comunicare cu institutiile publice mentionate;

- agentii economici, prevăzuti de legea bugetară, cu drepturi bănesti de

solicitat din fondurile publice si pentru care sunt necesare calcule si
fundamentări riguroase ale cheltuielilor (pe subdiviziuni ale clasificatiei
economice si ale celei functionale) de aprobat.
Implicarea în procesul bugetar a celor mentionati mai sus, cu responsabilităti
de informatii, calcule si fundamentări are dimensiuni determinate de pozitia
părtilor din relatiile specifice potrivit cu apartenenta si încadrarea, în: institutii
specializate si direct angajate în administrarea bugetelor publice (pe plan
central si în profil teritorial) si institutii si unităti consumatoare de fonduri
publice (potrivit cu o structură ierarhică a ordonatorilor de credite bugetare). La
baza calculării indicatorilor de cheltuieli bugetare pentru toti cei implicati în
actiune, se află fundamentarea proiectelor de bugete publice
La interventia Ministerului Finantelor Publice, potrivit cu normele
metodologice elaborate pentru întreg sectorul bugetar, se adaugă alte prezene
procedurale după cum urmează:
- instructiuni si precizări din partea principalilor responsabili cu
gestiunea bugetelor publice în care se insistă pe particularitătile
cheltuillilor înscrise în respectivele balante financiare, în sensul
abordării comune a unor indicatori reprezentativi;
- instructiuni si precizări la nivelul ordonatorilor principali de credite
bugetare (ministri si conducători ai celorlalte institutii centrale) din care
rezultă specificul ramurilor si domeniilor de activitate pe care le
reprezintă (la nivel de capitole si subcapitole);
- precizări ale ordonatorilor secundari de credite bugetare (cu unele
detalii tehnice, inclusiv de calcul pe fiecare categorie de cheltuieli)
pentru acele destinatii ale fondurilor publice de cuprins în proiectele de
bugete la nivel de articole si alineate de cheltuieli (potrivit cu
încadrarea în clasificatia economică a acestora).
La baza piramidei sistemului informational si lucrativ care are ca obiectiv
proiectarea cheltuielilor în bugetele publice, se găsesc mai întâi institutiile
publice ai căror conducători sunt ordonatori tertiari de credite bugetare.
Acestora li se solicită întocmirea bugetelor proprii de venituri si cheltuieli prin
includerea tuturor destinatiilor (sau locurilor de consum), mai întâi la nivel de
alineate apoi, la nivel de articole si chiar titluri de cheltuieli.
Relatia de calcul principală, în cuantificarea previzională a unei cheltuieli
(Ch1) presupune înmultirea numărului de indicatori specifici prevăzuti în anul
de plan ( Is1 ) cu cheltuiala medie pe indicator din anul de bază ( Chm0 ).
Ch1 = Is1 ×Chm0
Relatia se poate folosi, atât la nivel macroeconomic si social (capitole si
subcapitole de cheltuieli), cât si la nivel micro (articole si alineate de
cheltuieli), numai că indicatorii specifici rezultă din destinatia generală sau
concretă a cheltuielii potrivit cu subdiviziunea clasificatiei bugetare la care se
încadrează.
Indicatorii reprezentativi pe domeniu sau la nivel de subcapitol care au caracter
operativ în calculele proprii ale institutiilor ierarhic-superioare (ordonatorii
secundari si principali de credite bugetare respectiv, inspectoratele scolare

judetene si Ministerul Educatiei, de exemplu) vor fi orientativi la instituiile de
bază (conduse de ordonatori tertiari de credite bugetare, scoli preuniversitare,
de exemplu) unde, specificitatea cheltuielii se exprimă la nivel de alineat sau
articol bugetar potrivit cu locul de consum economic al fondurilor bugetare
(salarii tarifare, indemnizatii de conducere, plăti cu ora etc.). Ca urmare, are loc
o diversificare pronuntată a ceea ce înseamnă indicatori specifici sau
reprezentativi pe cheltuială. Aceasta nu înseamnă, însă, că se pierde
semnificatia indicatorilor reprezentativi la nivel de ramură, ei regăsindu-se ca
influentă si chiar determinare în indicatorii specifici pe locuri de consum
economic.
Ex.: în învătământ, pentru salariile tarifare (alineat de cheltuieli), indicatorul
specific în ce priveste personalul didactic este numărul posturilor didactice din
statul de functiuni care este influentat în principal de numărul formatiilor de
studii (clase compuse dintr-un anume număr de elevi), numărul de ore
didactice, structura functiilor didactice, numărul de ore într-un post didactic
etc.
Mergând pe clasificaţia economică a cheltuielilor efectuate de instituţiile
publice acestea pot fi cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli de capital
(cu caracter de investiţii).
Conform dărilor de seamă contabile care trebuie depuse de instituţiile publice,
structura cheltuielilor acestora este următoarea (această structură este comună
pentru toate instituţiile publice, deci are o arie de cuprindere vastă, unele
categorii de cheltuieli fiind comune pentru toate instituţiile publice, altele fiind,
însă, specifice numai anumitor instituţii publice):
- cheltuieli de personal
- cheltuieli materiale şi servicii
- subvenţii
CHELTUIELI CURENTE
- prime
- transferuri
- dobânzi
CHELTUIELI DE CAPITAL - cheltuieli de capital
- împrumuturi acordate
OPERATIUNI FINANCIARE - rambursări de credite, plăţi de dobânzi,
comisioane la credite

Pentru fundamentarea cheltuielilor de personal în cazul instituţiilor publice se

pleacă de la organigrama instituţiei. Aceasta cuprinde numărul de posturi,
gradul lor de ocupare cu personal, precum şi diferenţierea personalului pe
trepte de salarizare.
Prin reglementările legale sunt stabilite limitele minime şi maxime între care se
pot încadra salariile de bază pentru personalul angajat al instituţiilor publice, în
funcţie de specificul instituţiei. Aceste limite sunt stabilite fie în funcţie de
anumiţi coeficienţi care se aplică la valoarea sectorială a salariului, fie sub
forma unor limite valorice minime şi maxime.
În cazul în care instituţiile publice obţin şi venituri din activităţi extrabugetare,
nivelul salariilor poate fi mărit pe seama acestor venituri.
O variantă de determinare a nivelului previzionat a cheltuielilor cu salariile se
poate baza pe următorul raţionament: se determină, plecând de la structura
personalului şi de la nivelul mediu al salariului pentru fiecare salariat (sau
categorie de salariaţi), cuantumul salariilor de bază, salariilor de merit,
indemnizaţiilor de conducere, sporurilor, orelor suplimentare, premiilor şi a
altor drepturi salariale previzionate pentru anul de plan. Acestea însumate
reprezintă cheltuielile cu salariile sau fondul de salarii al instituţiei publice.
Pentru determinarea cheltuielilor cu salariile pentru anul de plan, în funcţie de
numărul angajaţilor unei instituţii publice, se poate opta pentru un calcul
analitic (număr redus de personal) sau pe baza unor calcule previzionate pe
baza unor rezultate medii ale anului de bazǎ.
Pentru o estimare mai aproape de realitate a fondului de salarii pentru anul de
plan trebuie să se ţină cont de eventualele majorări salariale acordate sub forma
indexărilor sau a altor tipuri de majorări.
Separat de cheltuielile cu salariile se calculează de către instituţia publică şi
cheltuielile privind contribuţiile către stat (menţionate la literele b-g ale
cheltuielilor de personal):
Cheltuielile pentru deplasări, detaşări, transferări sunt fundamentate în funcţie
de previziunile privind deplasările, detaşările, transferările pentru anul de plan.
Prin reglementări legale este stabilită diurna pentru personalul instituţiilor
publice, atât pentru intern, cât şi pentru străinătate.
În cadrul cheltuielilor materiale şi cu serviciile realizate de o instituţie publică
amintim (unele comune tuturor instituţiilor publice, altele specifice numai
unora):
 drepturi cu caracter social:
- rechizite şcolare;
- transport elevi, studenţi, şomeri, asistaţi, bolnavi, invalizi şi
însoţitorii lor;
- drepturi pentru studenţi şi elevi în perioada concursurilor şi
campionatelor;
- drepturi pentru donatorii de sânge;
- alte drepturi stabilite de dispoziţiile legale;

 hrana:
- hrana pentru oameni;
- hrana pentru animale;
 medicamente şi materiale sanitare:
- medicamente;
- materiale sanitare;
 cheltuieli pentru întreţinere şi gospodărie:
- încălzit;
- iluminat şi forţă motrică;
- apă, canal, salubritate;
- poştă, telefon, telex, radio, televizor, telefax;
- furnituri de birou;
- materiale pentru curăţenie;
- alte materiale şi prestări de servicii;
- materiale şi prestări de servicii cu caracter funcţional;
- obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată şi
echipament:
- lenjerie şi accesorii de pat;
- echipament;
- alte obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată;
- reparaţii curente;
- reparaţii capitale;
- cărţi şi publicaţii;
 alte cheltuieli:
- calificarea, perfecţionarea şi specializarea profesională a
salariaţiilor;
- protocol;
- protecţia muncii;
- transmiterea drepturilor;
- alte cheltuieli autorizate prin dispoziţii legale;
- manuale;
- fondul Preşedintelui;
- fondul Primului Ministru.
Cuantumul maxim pentru cea mai mare parte a cheltuielilor materiale şi cu
serviciile este stabilit prin diferite acte normative, atât sub forma unor sume
indexabile periodic, cât şi sub forma unor cantităţi. De asemenea, pentru
anumite categorii de cheltuieli (ex: obiecte de inventar de mică valoare şi
scurtă durată) estimarea cheltuielilor pentru anul de plan se face pe baza
referatelor privind necesarul de astfel de materiale, precum şi pe baza preţurilor
estimate de achiziţie.
În general, cheltuielile materiale se fundamentează pe baza metodelor clasice.

Fluxurile informationale pe fiecare componentă bugetară în parte, se derulează

potrivit calendarului stabilit prin cele două acte normative mentionate.
Procedura bugetară cu privire la elaborarea proiectelor de bugete publice
implică, în principal, cu responsabilităti si competente, consumatorii de fonduri
publice (ordonatorii de credite bugetare) care, potrivit ierarhiei lor, în cazul
activitătilor proprii, produc calcule asupra cheltuielilor aferente acestora în
strânsă legătură cu subdiviziunile clasificatiei economice: titluri, articole si
alineate.
În ce priveste activitatea centralizatoare , la ordonatorii ierarhic superiori de
credite bugetare, fundamentarea se bazează pe comparatia cheltuielilor
rezultate din calculele proprii (potrivit cu indicatorii reprezentativi la acest
nivel) cu cele prezentate prin propunerile de bugete ale institutiilor
subordonate. Cu acest prilej, se verifică mai ales încadrarea în orientările-limită
transmise de sus în jos cu privire la disponibilitatea statului în a angaja, pentru
perioada dată, finantarea bugetului.
Fluxurile informationale în fundamentarea cheltuielilor, pe componente ale
sistemului bugetar cu următoarea configuratie:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele locale.
Instituiile implicate în procedurile de fundamentare a cheltuielilor sunt :
- pe de o parte, cele specializate în gestiunea bugetelor respective
- pe de altă parte, sunt instituiile publice din diverse domenii de
activitate, reprezentate de structura ierarhică a ordonatorilor de credite
bugetare .
Documentele întocmite în fundamentarea cheltuielilor capătă forma initială a
unor note de calcul, si apoi se regăsesc, potrivit cu activitătile de încadrare si
însumare, mai întâi pe subdiviziunile clasificatiei economice (titluri, articole,
alineate) si apoi, pe ale clasificatiei functionale (capitole si subcapitole),
precum si pe titulari (ministere ori alte institutii centrale).
Documentele finale, pentru fundamentare, sunt bugetele de venituri si
cheltuieli ale ordonatorilor de credite bugetare, în cazul institutiilor
consumatoare de fonduri publice si proiectele de bugete publice, pentru
institutiile responsabile cu gestiunea lor ulterioară.
Sarcina de lucru 2
Realizaţi un tabel în care să surprindeţi principalele venituri şi cheltuieli la
dispoziţia instituţiilor publice cu exemple sugestive.

În materie de fundamentare a cheltuielilor bugetare apar unele abordări

particulare în determinarea acestora cele mai multe aflate în zona specificitătii
de activităti ori actiuni prestate, cu regăsire în destinatia fondurilor publice prin
prisma fiecărui buget public în parte, potrivit cu structura destinatiilor (diverse
ori specializate), mai întâi la nivel de capitole si subcapitole (ministere,
institutii centrale, forme ori entităti organizatorice cu caracter intermediar) si
apoi pe fiecare institutie (privind activitătile proprii si la nivel de ordonatori
tertiari de credite bugetare), cu exprimare prin articole si alineate bugetare.
Limbajul comun de consemnare si comunicare a informatiilor economico-
financiare în activitătile bugetare, inclusiv la nivelul institutiilor publice, este
cel dat de clasificaia indicatorilor finanelor publice (are în componentă
segmente structurale ori grupări de indicatori, ce definesc clasificatii separate
de venituri si cheltuieli pe bugete publice, pe institutii si în profil departamental
ori de ramură). Acest instrument de grupare, ordonare, clasificare a
informatiilor din sectorul public este de referintă pentru prima fază a procesului
bugetar respectiv, pentru ceea ce înseamnă fundamentarea cheltuielilor la toate
nivelurile de implicare ale institutiilor publice. Potrivit cu cele mentionate mai
sus este de înteles, chiar din faza de fundamentare, existenta unor metode,
procedee, operatiuni si calcule comune în cuantificarea previzională a
cheltuielilor în raport de subdiviziunile clasificatiei functionale si mai ales a
celei economice.
Diferentierile în calcule si fundamentări sunt generate de specificul domeniului
în care se încadrează institutia; particularitătile formei sau entitătii de
organizare din domeniu (la nivel de subcapitol); destinatiile concrete sugerate
de cheltuielile unei institutii cu semnificatia de locuri de consum economic sau
cheltuieli efective (exprimate prin articole si alineate)
La bugetele publice, deosebirile între cheltuieli sunt date de destinatiile
acestora pe capitole si subcapitole.
În cazul bugetului de stat si a bugetelor locale, destinatiile sunt:
- pe de o parte, diverse, potrivit cu diferite activităti si actiuni de interes
general care înseamnă în fond cheltuieli publice de sustinut iar, în
planul fundamentării indicatorilor financiari respectivi
- pe de altă parte, sunt prezente si multe elemente comune, din punct de
vedere procedural (de calcul ori de fundamentare).
Astfel, cu referire la obiectul de actiune din acelasi domeniu sau sector de
activitate fundamentarea cheltuielilor se realizează asemănător, ca procedeu de
lucru si chiar ca relatii de calcul. Specificitatea este prezentă prin categorii de
cheltuieli ce apar într-un buget si nu se găsesc în altul. Aici, s-ar încadra, ca
abordare si determinare separată (în fundamentare):
• cheltuielile de apărare (din bugetul de stat)
• cheltuielile de gospodărire comunală (din bugetele locale)
• cheltuielile cu pensiile (din bugetul asigurărilor sociale de stat)
• cheltuielile cu medicamentele si materialele sanitare (atât din bugetul de stat
cât si din bugetul asigurărilor sociale de sănătate) etc.

În practica financiar-bugetară, metodologia de lucru în fundamentarea

cheltuielilor are în vedere situatiile de mai sus ele putând fi abordate, ca
diferenieri de calcule si de fundamentări prin ceea ce înseamnă interventii cu
caracter procedural de la nivel de ramură sau domeniu (minister sau instituie
centrală, deci la ordonatorii principali de credite bugetare) ori de la nivel
intermediar (situati la ordonatorii secundari de credite bugetare).
Particularitătile în fundamentarea cheltuielilor sunt reflectate de indicatorii
specifici (reprezentativi) pe categorii de cheltuieli structurate mai întâi, după
clasificatia functională (capitole si subcapitole)si apoi, după clasificatia
economică (titluri, articole, alineate).
Definitorii, în sensul specificitătii ori particularizărilor, în fundamentarea
cheltuielilor bugetare, după domeniul de referintă, dat de capitole si
subcapitole, sunt însăsi exprimările comune presupuse de clasificatia
economică (cadrul comun al clasificatiei cheltuielilor bugetare), pe fondul
cărora pot să apară diferentieri de abordare, de calcule si de fundamentare ale
indicatorilor financiari chiar între institutiile de acelasi fel.
Comune ca exprimare si nu întotdeauna în calcule si fundamentări asupra
cheltuielilor bugetare, la ordonatorii de credite apar titlurile din clasificatie
economică privind: cheltuielile de personal, cheltuieli materiale si servicii,
cheltuieli de capital.
Diferentele asupra fundamentării cheltuielilor de mai sus nu sunt evidente
decât numai intuind structurile de personal implicate ce pot conduce la calcule
diferite pornind de la structura activitătilor raportat la domeniu în: personal
prezent în activitatea de bază (învătământ, sănătate, cultură, justitie, apărare
etc) si personal auxiliar (tehnic, de specialitate, administrativ, economic).
Pentru fiecare din categoriile de personal mentionate fundamentarea
cheltuielilor aferente necesită abordări de detaliu la articole si alineate.
În ce priveste articolele de cheltuieli cu sensul de comun, în procedurile de
fundamentare privind toate institutiile publice apar numai o parte dintre ele la
titlurile mentionate mai înainte si anume: salarii, contributii privind asigurările
sociale de stat, contributii pentru constituirea fondului de asigurări sociale de
sănătate; întretinere si gospodărire; materiale si prestări de servicii cu caracter
functional; obiecte de inventar; reparatii curente, reparatii capitale; investiii ale
institutiilor publice.
La alineate, aspectul comun în fundamentarea cheltuielilor este mai restrâns
(vizând numai o parte din articole): salarii de bază; spor de vechime; fond de
premii; încălzit; iluminat si fortă mitrică; apă, canal, salubritate; materiale
pentru curăenie; postă, telefon, telex, radio, televizor, telefax.
Specificitatea, în fundamentarea cheltuielilor, până la institutii de acelasi fel
este dată de unele titluri (subventii, transferuri, dobânzi, împrumuturi acordate;
rambursări de credite; plăti de dobânzi si comisioane de credite), de o parte din
articole (drepturi cu caracter social, hrană, medicamente si materiale sanitare,
cărti si publicatii, manuale, transferuri consolidate) si de mai multe alineate
(sporuri pentru conditii de muncă, plăti pentru ore suplimentare; rechizite
scolare; transport elevi, studenti, someri, asistati, bolnavi, invalizi si însotitorii

lor; drepturi pentru donatorii de sânge; hrană pentru oameni; hrană pentru
animale; protocol; subventii pentru produse si activităti; burse etc).
Diferenierile mai pronunate în calcule si fundamentări de cheltuieli apar la
nivel de articole si mai ales, de alineate bugetare. Uneori, o exprimare aparent
comună, cu caracter de generalitate (transport elevi, studenti, someri, asistati,
bolnavi, invalizi si însotitorii lor) la mai multe domenii obligă la exprimări
partiale ale subdiviziunii dar si la fundamentări diferite pe categorii de institutii
si activităti vizate.
Deosebirile mai evidente în fundamentarea cheltuielilor, chiar si singulare, la
anumite institutii, sunt prezente prin exprimările explicite de la unele
subdiviziuni ale clasificatiei ca: rechizite scolare, drepturi pentru donatorii de
sânge, hrană pentru animale, medicamente, lenjerie si accesorii de pat,
manuale, burse, transferuri aferente Fondului de dezvoltare socială, dobânzi
aferente împrumuturilor din fondul de tezaur, etc.
In fundamentarea cheltuielilor bugetare, ca element de calcul definitoriu,
indicatorul specific (fizic, valoric, cu exprimare conventională) legat de
destinatia cheltuielii de unde si proceduri particulare în cuantificările
previzionale de înscris în proiectele de bugete (publice, de venituri si
cheltuieli).
Cheltuiala bugetară reprezentativă ca pondere la toate instituiile , deci si în
bugetele publice cu exprimare în clasificatia economică la articolul salarii,
impune determinări, calcule si fundamentări separate pe cele două componente
ale structurii de personal: personal al activitătii de bază (didactic, sanitar, etc.)
si personal auxiliar.
Diferenierile în fundamentare, cu privire la salarii, în institutiile publice, apar
cu deosebire la prima categorie de personal, unde se reflectă si paricularitătile
domeniului sau sectorului de activitate în care se află acestea (institutiile). Spre
exemplu, în învătământ, salariile tarifare (Ch st ) la personalul didactic se obtin
prin înmultirea numărului de posturi didactice (Npd1 ) din anul de referintă
bugetară cu cheltuielile medii lunare cu salariile pe un post didactic din anul de
bază (Chsm0 /pd) si cu numărul lunilor de acordare a salariilor (Nl 1 ).
Chst = Npd1*( Chsm0 /pd)* Nl1
Acest aliniat de cheltuieli (salarii tarifare) implică diferentieri în calculele de
fundamentare chiar si între institutiile de învătământ (raportat la formele de
organizare ale acestuia).
Numărul de posturi didactice este o rezultantă a altor calcule, influentate de
volumul si structura activitătilor didactice (numărul de ore cu defalcare pe
activităti de predare-curs, seminarii, lucrări de laborator, proiecte, practică) ce
rezultă din planurile de învătământ; numărul de indicatori reprezentativi si de
aici numărul si structura formatiilor de studiu (ani, semiani, grupe, subgrupe,
clase etc.); structura functiilor didactice (diferită în institutiile de învătământ
superior fată de cele de învătământ preuniversitar), număr de ore pe functie
didactică, etc.

Cheltuiala medie cu salariile pe post didactic se poate obtine din raportarea

cheltuielilor totale cu salariile tarifare lunare din anul de bază la numărul
posturilor didactice din acelasi an.
Numărul lunilor de acordare a salariilor tarifare este cel corespunzător
activitătilor didactice (de regulă 8,5 ca medie lunară, în învatamântul
preuniversitar).
Un alt aspect particular în domeniul învătământului care se răsfrânge asupra
fundamentării cheltuielilor îl reprezintă plasarea în perioade calendaristice
diferite a activitătilor didactice (prin anul scolar), pe de o parte, si a exercitiului
financiar (prin anul calendaristic), pe de altă parte. În asemenea situatie, în
gestiunea financiară a institutiilor de învătământ, începând cu fundamentarea
cheltuielilor, unde în calcule se ia în considerare numărul de beneficiari ai
activitătii, se impune o trecere (translare) de la anul scolar la cel bugetar. De
aici si relatia de calcul pentru indicatorii reprezentativi privind contingentul
mediu (Cm).
Cm=[(In*tn)+(In+1*tn+1)]/12, unde:
In = reprezintă numărul de elevi, studenti, scolari, etc., din anul de bază care
continuă activităti didactice în anul de referintă bugetară (anul de plan)
tn = exprimă numărul lunilor din anul de plan în care I n îsi desfăsoară
activitatea didactică potrivit programelor de învătământ (de regulă, pentru
învătământul superior poate fi 7 sau 7,5 iar, pentru învătământul preuniversitar
t n poate lua valori ca 6,5; 7);
In+1 = se referă la numărul beneficiarilor din învătământ aflati în activitătile
specifice la începutul noului an scolar;
tn+1 =vizează numărul lunilor prevăzute în anul bugetar de referină pentru I
n+1 (3 pentru învătământul superior, de regulă; 3,5 pentru învăământul
preuniversitar).
Împreună cu salariile tarifare se mai găsesc în cadrul articolului cheltuieli cu
salariile si alte aliniate ca: salarii de merit, gradatii de merit, îndemnizatii de
conducere, spor de vechime, sporuri pentru conditii de muncă, plăti pentru ore
suplimentare, pensii, etc. Fiecare din aliniatele de cheltuieli la salarii comportă
calcule si fundamentări diferite potrivit cu structurile de personal existente si
plasamentul lor pe locuri de activitate ori functii (posturi), precum si diferentiei
pe capitole si subcapitole de cheltuieli bugetare.
O contributie importantă, în plan metodologic pentru fundamentarea
cheltuielilor la institutiile publice, ca principali consumatori de fonduri
bugetare, o au ordonatorii principali de credite bugetare care întocmesc
instructiuni complementare, în plan procedural, asupra modalitătilor de calcul
de utilizat, mai ales, privind specificitatea domeniului reprezentat (îndeosebi,
cu privire la reprezentări pe categorii de cheltuieli de la capital, pe subcapitole,
pe titluri, pe articole si pe alineate).
Ministerul Finantelor Publice, pe lângă interventia initială în fundamentarea
proiectelor de bugete publice (potrivit cu elaborarea de norme metodologice în
acest sens) se regăseste implicat si pe parcursul întocmirii lucrărilor
pregătitoare când analizează propunerile de cheltuieli ale ordonatorilor de
credite bugetare, cu ocazia prezentării proiectelor de bugete de venituri si

cheltuieli ale acestora, în vederea cuprinderii integrale sau parial în proiectele
de bugete publice (si pentru care este necesar avizul Ministerului Finantelor
Publice).
Fundamentarea cheltuielilor cuprinse în bugetele publice este concepută ,
coordonată si avizată metodologic de Ministerul Finantelor Publice , de o
manieră care să conducă la o amortizare procedurală (sustinută, de altfel si de
folosirea clasificatiei prin cele două forme de exprimare: functională si
respectiv economică) pentru toti cei implicati cu responsabilităti si competente
în relatiile bugetare atât în cuantificarea previzională, cât si în efectuarea de
cheltuieli.
Rezumat
Instituţiile publice sunt entităţile aparţinând administraţiei guvernamentale centrale şi
locale care furnizează bunuri publice în vederea satisfacerii nevoilor colective, care au
ca obiectiv bunăstarea socială şi nu înregistrarea profitului, care sunt finanţate, în
majoritatea cazurilor de la bugetul public şi care sunt înfiinţate prin legi date în acest
sens. Criteriile de clasificare a instituţiilor publice: - după nivelul la care se manifestă;
- după domeniul în care îşi manifestă autoritatea; - după obiectul activităţii sau modul
de finanţare al activităţii. Conducătorii instituţiilor publice sunt ordonatori de credite.
În funcţie de subordonarea instituţiei, conducătorul acesteia poate fi ordonator
principal de credite, ordonator secundar sau ordonator terţiar. Finanţarea instituţiilor
publice se realizează de la buget (de stat, asigurărilor sociale de stat sau locale, fonduri
speciale), de la buget şi din venituri proprii sau din venituri proprii. La baza
fundamentării veniturilor şi cheltuielilor aferente instituţiilor publice pot sta o serie de
metode: - metode clasice; - metode moderne. Fundamentarea veniturilor in cazul
acestora se poate realiza pe baza previziunilor privind sursele de venit si posibilitatea
lor de valorificare. Pentru fundamentarea veniturilor instituţiilor publice trebuie ţinut
cont de o serie de criterii: - existenţa bazei legale a realizării veniturilor; - execuţia
preliminară pentru anul de bază, corectată cu eventualele influenţe prevăzute pentru
viitor; - analiza şi studierea comparativă a veniturilor şi a cheltuielilor realizate pe
total, pe structură şi în dinamică. Potrivit clasificaţiei economice a cheltuielilor
efectuate de instituţiile publice acestea pot fi cheltuieli curente (de funcţionare) şi
cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii).
Teste de autoevaluare
1. Potrivit nivelului la care se manifestă, la nivel central regăsim următoarele

instituţii publice:
a) guvernul;
b) primăriile;
c) parlamentul.

2. După modul de finanţare al instituţiilor publice, întâlnim:

a) domeniul social-cultural;
b) domeniul apărării naţionale;
c) domeniul sanitar.
3. Ordonatorii de credite pot fi:

a) ordonatori terţiari;
b) ordonatori secunzi;
c) ordonatori principali.
4. Printre metodele clasice de dimensionare a indicatorilor bugetari regăsim:

a) metoda automată;
b) metoda RCS;
c) metoda evaluării directe.
5. În cazul instituţiilor publice de interes local, finanţarea cheltuielilor se

asigură:
a) integral de la bugetul de stat;
b) integral din venituri proprii;
c) integral de la bugetele locale.
6. Care din următoarele categorii de cheltuieli sunt curente:

a) cheltuieli de personal;
b) împrumuturi;
c) dobânzi.
Bibliografie minimală
Attila, G., Tâţu, L., Stoian, A., Finanțele instituțiilor publice, Editura
Universitarǎ, București, 2009 (pag. 14-28) ;
Bistriceanu, Gh., Mica enciclopedie de finante, moneda, asigurari, Ed.
Universitara, Bucuresti, 2007 (pag. 69-83)
Dragotă, V., Ciobanu, A. Obreja, L. Dragotă, M. (2002). Management
financiar. Bucureşti: Ed. Economică.
Ionescu L. (2001). Contabilitatea instituţiilor din administraţia publică.
Bucureşti: Ed. Economică.
Jones D. (2000). Aspecte financiare şi economice ale planificării, pregătirii şi
gestiunii. Seminar: Planificarea investiţilor. Stabilirea tarifelor serviciilor
publice. Bucureşti: organizat de LGA.
Juravle, V., Ţâţu, L. (1998). Gestiunea financiară a instituţiilor publice–
culegere de lucrări practice şi studii de caz. Bucureşti: Editura ASE.
Kraan, D.J. (1996). Budgetary Decisions - A Public Choice Approach…
Cambridge: University Press.

Lee R. D. Jr., Public Budgeting Systems, Eighth Edition, Jones and Bartlett
Publishers, Washington, 2008 (pag. 27-43);
Moşteanu T. (2000). Buget şi Trezorerie Publică. Bucureşti: Ed. DuStyle.
Moşteanu, T., si colectiv (2005). Finante publice – note de curs si aplicatii
pentru seminar. Bucureşti: Ed Universitara.
Stroe, R. (2004). Finanţe. Bucureşti: Editura ASE;
Stefura Gabriel, (2010), Proces bugetar public, Ed II, revazuta si adaugita,
Editura Universitatii Al.I.Cuza, Iasi;
Ţâţu, L. (2002). Introducere în gestiunea financiară a instituţiilor publice.
Bucureşti: Ed. ASE.
Vascu Barbu Viorica (1997), Bugetul de stat si agentii economici, E.D.P.,
Bucuresti;
Văcărel, I. (2006). Finanţe publice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
Văcărel, I., Bugetul pe programe multianual, Ed. Expert, Bucuresti, 2002 (pag.
27-71)
Voinea Gheorghe si altii (2005)– Impozite, taxe si contributii, Ed. Junimea,
Iasi,

Cuprins: 1. Prezentarea Generală A Instituţiilor Publice

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Cuprins: 1. Prezentarea Generală A Instituţiilor Publice

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

CUPRINS

1. Prezentarea generală a instituţiilor publice

2. Planul investiţiilor de capital

Finanţele instituţiilor publice 3

4. Aspecte generale privind contabilitatea instituţiilor publice

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Finanţele instituţiilor publice 4

 întocmirea unui plan de investiţii publice;

 generarea unui proces de achiziţii publice

 contabilizarea situaţiilor financiare.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

Finanţele instituţiilor publice 6

1. PREZENTAREA GENERALĂ A INSTITUŢIILOR PUBLICE

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să clarifici instituţiile publice in funcţie de criterii funcţionale;

Timpul mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Capitolul 1, “Prezentarea generală a instituţiilor publice”, prezintă: noţiunile de

Finanţele instituţiilor publice 7

1.1. Conceptul de informaţie şi dată

Instituţiile publice au un rol important în cadrul statului deoarece prin

Finanţele instituţiilor publice 8

1.2. Clasificarea instituţiilor publice

- alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale

Instituţii publice la - consiliile locale

- alte instituţii publice de interes local

Un alt criteriu de clasificare a instituţiilor publice este domeniul în care îşi

- Parlamentul (Camera Deputaţilor şi Senatul)

- consiliile judeţene, consiliile locale

- instituţii care acţionează în domeniul executiv:

După domeniul în - ministerele

- instituţii publice care acţionează în domeniul judecătoresc:

- Curtea Supremă de Justiţie

- Consiliul Superior al Magistraturii

Finanţele instituţiilor publice 9

- alte organisme centrale

După obiectul - primării

- instituţii publice finanţate integral de la buget

După modul de - instituţii publice cu finanţare mixtă (de la buget şi din

- instituţii publice finanţate din fonduri proprii

O caracteristică a instituţiilor publice este faptul că ele produc bunurile publice

1.3. Finanţarea instituţiilor publice

Finanţele instituţiilor publice 11

Ordonatorii secundari şi terţiari de credite sunt conducătorii celorlalte instituţii

Finanţele instituţiilor publice 12

continutului bugetului (cu excepia informaiilor si documentelor nepublicabile,

Finanţele instituţiilor publice 13

După cum am prezentat anterior, finanţarea instituţiilor publice se realizează de

1.4. Elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice

La baza desfăşurării încasărilor şi plăţilor efectuate de către o instituţie publică

Finanţele instituţiilor publice 15

Renunţarea la utilizarea metodelor clasice de evaluare. a condus în practica

Metoda de planificare, programare şi bugetizare, reprezintă о metodă de

Finanţele instituţiilor publice 16

- nivelul normal, corespunde situaţiei în care acţiunea se desfăşoară la acelaşi

-evitarea acoperirii prin finanţare bugetară a unor acţiuni ne-oportune ale

Finanţele instituţiilor publice 18

indicatorii de eficacitate care permit măsurarea gradului de concretizare a

Finanţele instituţiilor publice 19

1.4.2. Fundamentarea veniturilor instituţiilor publice

Elementul revoluţionar al mutaţiilor care au determinat saltul calitativ al

transferuri de la aceste bugete. Instituţiile publice care se finanţează parţial sau

1.4.3. Fundamentarea cheltuielilor instituţiilor publice