POEZIE TRADIȚIONALISTĂ/POEZIE

INTERBELICĂ
ACI SOSI PE VREMURI
De Ion Pillat

Despre opera lui Ion Pillat, Ovid Crohmălniceanu afirma în Literatura română între cele două
războaie mondiale: „Pillat cântă bucuriile simple, savurate în cadrul bucolic al peisajului natal,
satisfacțiile vieții patriarhale”.
„Aci sosi pe vremuri” este o poezie de factură tradiționalistă, inclusă în ciclul „Trecutul
viu”, care face parte împreună cu ciclul „Florica”, din volumul „Pe Argeș în sus”, apărut în anul
1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiționalismul poetului, deoarece poeziile incluse realizează
imaginea spațiului natal patriarhal (moșia Florica), casa părintească, interiorul cu poezia obiectelor,
universul rural și împrejurimile casei, natura câmpenească înfulețită de amintirile copilăriei.
Poezia aparține tradiționalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar și prin tema
timpului trecător – fugit irreparabile tempus.
Într-un volum de Mărturisiri (1942), Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea poate fi redusă, în
ultima analiză, la viziunea pământului, care rămâne aceeași, la presimțirea timpului care fuge mereu”.
Poezia este o meditație nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu
repetabilitatea destinului uman/ciclicitatea vieții.
Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de
narativitate simbolică și meditație cu caracter general uman, și lirismul subiectiv cu prezența eului liric
și comunicarea directă a sentimentelor, la persoana I, singular. Sentimentul elegiac și meditativ are ca
suport lirismul subiectiv, susținut de prezența mărcilor lexico-gramaticale specifice (pronume
personale, adjective posesive, verbe la persoana I și a II-a singular, elemente deictice spațiale și
temporale („aci-acolo, acum-atunci”). Dar iubirea evocată, deși aparține planului trăirii subiective, este
ridicată la grad de generalitate.
Titlul fixează cadrul spațio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp și spațiu mitic, nedefinit),
prin indicii de spațiu (adverbul de loc „aci”), de timp (locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri”) și
forma verbală de perfect simplu „sosi”.
Compozițional, poezia este alcătuită din 19 distihuri (strofe de câte două versuri) și un vers
final, liber, având rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvențe
poetice: incipitul, evocarea iubirii de „ieri” a bunicilor, meditația asupra efemerității condiției umane,
iubirea de „acum”, epilogul poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX) și
prezentul (distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieții
și a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie și opoziție a planurilor, construite pe relația „atunci”-
„acum”. Elemente de recurență sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent al clopotului (însoțind
două momente esențiale ale existenței umane-nunta și moartea), simbol al trecerii și laitmotivul
reprezentat de versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei și fixează, prin intermediul unei metafore:
„casa amintirii”, spațiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora dobândește semnificația unui
spațiu mitic, fie locuință a strămoșilor, fie „loc al sacrei perechi”.
Elementele asociate casei: „obloane”, „pridvor”, „poartă”, „zăvor” și versul „Păienjeni
zăbreliră și poartă și zăvor” sugerează trecerea timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinței
strămoșilor, dar și ideea de spațiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmașului, care poate reînvia
trecutul în amintire.
Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate:
„Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/De când luptară-n codru și poteri, și haiduc”.
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia
romantică, existența naturii era eternă, în opoziție cu efemeritatea existenței umane, în poezia lui Ion
Pillat, natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele senectuții, ca și ființa umană: „În
drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”. În versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi” este
reluat titlul poeziei și este evocată imaginea din tinerețe a bunicii cu nume mitologic: Clyopi
(Kalliope), muza poeziei epice și a elocinței în mitologia greacă.
Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este urmașul care eternizează în creația sa iubirea
bunicilor și oglindirea de „acum” a poveștii de iubire de „ieri” sunt aspecte care ar putea susține
caracterul de artă poetică a textului liric.
Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiții de altădată, respectă un ceremonial: bunicul așteaptă sosirea
berlinei din care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină”.
Meditația poetică, tonul elegiac, evidențiază ideea că eternizarea ființei umane este posibilă
doar prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână...”. Eternitatea iubirii, clipa de fericire,
este urmată, în versul succesiv de revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil: „De
mult e mort bunicul, bunica e bătrână...”, portretele fiind singurele care mai păstrează imaginile de
odinioară ale strămoșilor.
În distihul al XIII-lea, prin intermediul unei comparații, se realizează o paralelă trecut-prezent
și se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica...și vii acuma tu...”. Ca într-un ritual,
nepoții repetă gesturile bunicilor peste timp. Diferențele țin de moda vremii: iubita coboară din
„trăsură”, iar iubitul recită poeme simboliste („Balada lunei” de Horia Furtuna). Din portretul fizic al
iubitei se reține doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea”, acum „ochi de
ametist”.
Un alt element comun celor două secvențe poetice, construite pe opoziția prezent-trecut, este
simbolul berzei, „pasăre de bun augur, simbol de pietate filială”.
Sunetul clopotului însoțește din nou momentul întâlnirii îndrăgostiților și sugerează
repetabilitatea existenței umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea iremediabilă
a timpului „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”.
Muzicalitatea ușor desuetă e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima
împrecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe.
La nivel morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut și planul prezent
evocate în poezie. O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor cu tentă arhaică și
regională, în evocarea trecutului: haiduc, crinolină, poteră, pridvor, berlină.
Din punct de vedere stilistic, la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza,
iar dintre tropi, metafora „casa amintirii”, „ochi de peruzea” etc., comparația „Ca ieri sosi bunica...și
vii acuma tu...”.
În concluzie, poezia „Aci sosi pe vremuri” aparține liricii tradiționaliste prin idilizarea
trecutului, a cadrului rural, dar și prin tema timpului trecător, „fugit irreparabile tempus”.