Anul XVIII
232
­­­
Despre democraţie
în Teleorman
Dan Pavel
A
lexis de Tocqueville a vizitat
America (the United States
of) în 1830-1831, pe când avea
doar 24 de state, iar apoi a scris cele-
bra Despre democraţie în America.
Dacă ar fi teleportat în timp și spaţiu,
hic et nunc, pentru a scrie o carte ase-
mănătoare, ar constata că sistemul
politic naţional a devenit o extensie a
modului în care s-a dezvoltat demo-
craţia în judeţul Teleorman. România
este un Teleorman mai mare. Iar toa-
te i se datorează celui care a ajuns,
conform apre­cierilor presei, opoziţiei
și de­trac­torilor, cel mai puternic om
politic din ţară. Nimeni altul decât Li-
viu Dragnea, președintele Partidului
Social Democrat, președintele Came-
rei Deputaţilor. Obiș­nuit să taie și să
spânzure în Teleorman, fostul prefect
și președinte al Consiliului Judeţean
a transformat România într-un mare
judeţ, unde aproape totul i se subor-
donează. Baronul local a devenit na­
ţional.
Raţionamentul este simplu (folo-
sesc terminologia lui Lijphart): din
cele zece dimensiuni instituţionale
ale distincţiei între democraţiile ma-
joritare și cele consensuale, România
are șapte trăsături consensuale clare,
două majoritare și una fostă majori-
tară devenită ulterior consensuală
(natura cabinetului – de la concentra-
rea puterii executive în cabinete ma-
joritare monocolore la împărţirea ei
în coaliţii multipartidiste). Proble-
mele democraţiei autohtone provin
din dimensiunile majoritare, mai ales
Revistă de cultură și politică n Serie nouă
Fondat la 15 martie 1876
din relaţia dintre legislativ și execu-
tiv. În democraţţiile majoritare, legis-
lativul este subordonat executivului,
în cele consensuale există un echili-
bru între legislativ și executiv (între
parlament și guvern). La noi, de la
bun început, parlamentul a fost sub-
ordonat guvernului. Parlamentul este
dominat de PSD (&ALDE) și se sub-
ordonează guvernului. Guvernul Dăn­
cilă este subordonat tot PSD-ului, iar
în ultimă instanţă atât parlamentul,
cât și guvernul i se subordonează lui
Dragnea.
Și totuși, Dragnea, pesedeul (și
aliaţii lor) sunt nemulţumiţi pentru
că nu controlează totul. Ce nu li se
subordonează lor (ci președintelui Io-
hannis, ca moștenire de la Băsescu) –
adică o parte din serviciile secrete, o
parte din sistemul de justiţie (procu-
raturile, ca termen generic) și anu-
miţi judecători – este considerat stat
paralel. În mod normal, ar trebui ca
serviciile secrete să lucreze în interes
naţional, iar procuraturile și toţi jude-
cătorii să fie independenţi. În afară
de Banca Naţională, care este inde-
pendentă de guvern (o trăsătură con-
sensuală), singura instituţie indepen-
dentă din România ultimelor decenii
este Curtea Constituţională.
Am analizat încă din ianuarie
1990 consecinţele pe termen lung ale
malformaţiei congenitale a României
democratice: dominaţia megaparti-
dului înfiinţat de Iliescu și păstorit
acum de Dragnea. De aici nu decurge
însă că tot ceea ce se opune FSN/
n iulie 2018 n 24 pagini n 5 lei
Nr.
ANUL 1968 3‑14
Anul 1968
Adrian Pop, Gabriel Andreescu, Petru
Clej, Roberto Fai, Stelian Tănase,
Cosmin Cercel, Fabrizio Fiume,
Alexander Höbel, Iskra Baeva,
Viorella Manolache n
FRAGMENTE12‑13
Ana Blandiana
Sursa foto: klikkout.sk
Paris 1968 En bas la culture!
(Jos cultura!)
CENTENAR15‑16
Centenar
Victor Rizescu, Ştefania Dinu n
Fragment18
File din romanul absurd
al Securităţii
PDSR/PSD este în mod automat po-
zitiv, benefic. Nici Băsescu sau Joha- Radu Găină n
nnis, nici formaţiunile care i-au spriji-
nit nu intră în aceeași categorie cu
CRONICI20
Alianţa Civică, Corneliu Coposu,
Convenţia Democratică. Legitimita-
tea actualului președinte s-a clătinat
serios, deopotrivă în ochii partizani-
lor și adversarilor săi, după ce a pus
la îndoială, a întârziat nepermis, pen-
tru ca în ultimă instanţă să pună în
aplicare decizia Curţii Constituţio-
nale în cazul Kovesi. A reușit să-i ne-
mulţumească pe mulţi, iar USR nici
nu-i va mai susţine o altă candida-
tură.
Dragnea nu este veșnic. Nici Io-
hannis, după cum nici Iliescu sau Bă-
sescu nu au fost veșnici. Marea pro-
blemă a României este cum va arăta
Horia Veriveş – Între
după Dragnea și după Iohannis. Indi-
ferent dacă Dragnea va fi condamnat bufon, ascet şi filosof
definitiv sau nu, indiferent dacă Ioha-
nnis va mai candida sau nu, România Catrinel Chelaru n
trebuie să meargă mai departe. Defi-
cienţa majoră comună celui mai pu- MANIFEST24
ternic partid și regimului politic
autohton este lipsa consolidării de­
Adrian Păduraru
mo­cratice. Consolidarea democraţiei
se face prin instituţionalizare, nu prin Cred n
personalizare. Avem nevoie de insti-
tuţii puternice, nu de confruntarea
dintre doi politicieni de provincie, in-
capabili de a construi un consens le-
gat de priorităţile ţării, dar care în
lupta lor pentru putere și-au subordo-
nat puterile în stat, în loc să le lase să
funcţioneze separat, independent.
n Se distribuie în www.revistatimpul.ro
2 | ACTUALITATE

Director: Cronică naţională

Dan Pavel

Redactor‑şef:
Telenovela nu s-a încheiat, va
Sabin Drăgulin
exista şi un alt sezon
Secretar general Sabin Drăgulin
de redacţie:

L
Adina Scutelnicu una iulie a adus, pe de o parte, clarifi-
cări în spaţiul politic românesc, pe de
altă parte, au apărut noi teme care au
Redacţia: un potenţial exploziv.
Un subiect arzător la ordinea zilei, ca să
Mihaela Stanciu, cităm din înţelepciune populară, a fost în-
Oana Maria Nicuţă, cheierea telenovelei demiterii Laurei Codru-
ţa Kovesi de la conducerea Direcţiei Naţio-
Dan Ciupureanu, nale Anticorupţie (DNA), ceea ce va impune
Romeo Aurelian Ilie, o schimbare a modului în care actorii politici
Catrinel Chelaru, vor comunica în spaţiul public. Concluzia
cronicii politice a lunii iunie era foarte clară
Mihaela Toader, și arăta că singura decizie a președintelui
României, în această speţă, putea fi demite-
Lucian-Victor Bota rea Laurei Kovesi și respectarea dispoziţiilor
Dana Ţabrea, Curţii Constituţionale. Cu toate că unele
Radu Găină, grupuri de presiune din interiorul societăţii
civile au rămas șocate în urma punerii în
Adrian Păduraru
aplicare a respectivei decizii de către preșe­
dinte, hotărârea a fost corectă și firească.
Efectele însă vor continua să apară în urmă-
Departamentul
toarele luni.
tehnic: În primul rând, președintele Klaus Iohan-
nis, în calitate de candidat pentru un nou man-
Manuela Andrei dat la Cotroceni, a reușit în mod inteligent și
(tehnoredactare), fără prea mari pierderi de imagine să iasă din
problema creată de respectiva demitere.
Anastasia Stoiciu,
În al doilea rând, a reușit să invalideze
Simina Jitariu (grafică), argumentele partidelor aflate la guvernare,
care încercau să creeze o imagine negativă și
Andrei Cucu (fotoreporter),
un suport juridic care să stea la temelia unei
Roxana Petraru decizii a parlamentului prin care președintele
(PR & editor web) României să fie demis.
În al treilea rând, a demonstrat că legea
este lege, trebuie să fie respectată și, ca ur-
Responsabilitatea opiniilor mare, este președintele constituţional pe
exprimate în paginile revistei care și l-au dorit românii după experienţa
aproape traumatizantă a celor două mandate
aparţine autorilor. ale președintelui Traian Băsescu, în care
Constituţia devenise terenul de aplicaţie a
dorinţelor personale.
În al patrulea rând, de cealaltă parte a
baricadei luptei politice, tabăra guverna-
mentală a reușit să își vadă visul cu ochii,
respectiv demiterea Laurei Kovesi, dar a
pierdut un argument fundamental în cadrul
luptelor politice viitoare. În realitate, din
punctul de vedere al comunicării politice,
închiderea dosarului Kovesi îi va lăsa pe cei
din arcul guvernamental fără o temă centra-
lă, care a fost dezvoltată în ultimii ani și care
privește posibilele abuzuri efectuate de
DNA pe baza unor presupuse abuzuri ale La-
urei Kovesi. Acum, în realitate, greutatea și
responsabilitatea numirii unui nou director
al acestei instituţii revine ministrului Justiţi-
ei. Dacă vechiul sistem de numire a procuro-
rilor marilor parchete se baza pe o negociere
politică, acum nu mai este așa; indiferent
cine va fi numit să conducă DNA, decizia
provine din partea unui ministru numit poli-
tic. Concluziile ar fi că, indiferent de cine va
fi persoana care va prelua această funcţie
deosebit de importantă pentru menţinerea
luptei anticorupţie, responsabilitatea politi-
că va aparţine puterii actuale. În mod para­
doxal, pentru men­ţinerea vie a unor mesaje
mobilizatoare, care sunt menite să strângă
rândurile membrilor de partid în jurul li­
derului, prezenţa Laurei Kovesi în fruntea
DNA era fundamentală, însă acest argument
a dispărut.
Subiectul va continua să fie în atenţia
publicului, în condiţiile în care ministrul
Justiţiei a anunţat că va fi reluat concursul
pentru șefia DNA pentru că „niciunul dintre
candidaţi nu îndeplinește cerinţele necesare”.
Al doilea subiect care a apărut în această
lună este aceea a legii offshore. Această lege
a avut un destin zbuciumat, iar deciziile poli-
tice care au stat la baza votului din cele două
Camere ale parlamentului au fost contradic-
torii. La nivelul Senatului României, legea a
respectat, așa cum a apărut în mass-media
autohtonă, interesele marilor corporaţii care
deţin dreptul de forare în perimetrele din
Marea Neagră. La Camera Deputaţilor,
această viziune economico-juridică a fost în
mare parte invalidată prin introducerea unui
sistem complex și complicat de impozitare,
care vine să balanseze mult mai bine raportul
de interese dintre marile corporaţii și statul
român. Decizia a părut să fie luată ca urmare
a presiunii exercitate de președintele Came-
rei, Liviu Dragnea. Nici nu s-a uscat bine cer-
neala pe document, că o intervenţie televiza-
tă a aceluiași actor politic aduce în discuţie
modificarea legii proaspăt adoptate prin in-
termediul unei ordonanţe de urgenţă. Între-
barea mea este: cine va avea curajul să trans-
forme această lege în subiect de campanie
politică?
În fine, al treilea subiect important este
acela al noului Cod administrativ, prin care
iniţiatorul a introdus, pe de o parte, preve-
deri ce afectează minorităţile istorice naţio-
nale, implică schimbarea autorităţii prefec-
tului, iar pe de altă parte introduce un sistem
de pensii speciale pentru primari. Din punc-
tul meu de vedere, acest Cod este o bombă
cu efect întârziat și vom vedea în lunile ur-
mătoare, după ce va trece în procedura de
verificare din partea Curţii Constituţionale,
de furcile caudine ale departamentului juri-
dic al președinţiei, în curtea cărui sau căror
partide politice va exploda.

Redacţia şi administraţia:
Cronică internaţională
Strada Șoseaua Ștefan cel Mare,
nr. 34A, Iaşi
Tel.: 0040 (232) 277998
NATO nu este Trump Tower

Marcă înregistrată la OSIM cu nr.
90797
ISSN–L 1223 – 8597
ISSN 1223‑8597
E‑mail: adina.scutelnicu@
revistatimpul.ro
www.facebook.com/
RevistaTimpul.ro
Revistă de cultură şi politică
editată de Asociaţia Revistei
TIMPUL şi susţinută de Grupul
Editorial Adenium.
Publicaţie decorată de
Preşedinţia României
cu Ordinul „Meritul Cultural”
în grad de Cavaler, categoria F,
„Promovarea culturii”
(Decretul nr. 471/2016).
Partener media principal:
S
ummitul NATO de la
Bruxelles din iulie 2018 va
rămâne în istorie drept una
dintre cele mai controversate în-
tâlniri dintre liderii ţărilor mem-
bre. De ceva vreme, Donald
Trump și-a lansat criticile împo-
triva Alianţei Nord-Atlantice,
mai ales din pricina faptului că o
serie de state (în frunte cu Ger-
mania) nu și-au plătit cota de 2%
din PIB. Cea mai mare putere
economică europeană și a patra
putere economică a lumii s-a re-
marcat în anii din urmă pentru
criticile adresate Americii (nu
doar la adresa lui Trump, ci și a
lui Obama, vezi scandalul NSA
ori a lui Bush Jr. pentru invada-
rea Irakului). Nenumăraţi co-
mentatori au remarcat că Ange-
la Merkel este mai respectată ca
lider mondial decât noul pre­
ședinte american. Acum Trump
se răzbună. Referindu-se la con-
struirea conductei NordSteam2,
a acuzat Germania că este „total
controlată” de Rusia deoarece
50% din energia importată (iar în
viitor 60-70%) ar proveni de aco-
lo. În aproape tot ceea ce face,
Trump distorsionează sau minte.
A devenit un dezinformator pu-
blic.
De când a venit la Casa Albă
(un an și jumătate), Trump a
spus peste 3 000 de minciuni.
Specialiștii în securitate energe-
tică au arătat că gazul reprezintă
mai puţin de 20% din sursele de
producere a energiei ale Germa-
niei (mai mult provine din surse
nucleare, cărbune, regenerabile).
Apostrofarea celor care nu chel-
tuiesc 2% din PIB pentru apărare
este un nonsens, din moment ce
la summitul NATO din 2014 le-a
fost recomandat statelor să atin-
gă baremul în 2014 (este și un
angajament al statelor, nu o obli-
gaţie!). Trump chiar a sugerat că
ar trebui recuperaţi banii din tre-
cut pentru cei care nu au plătit și
că pe viitor fiecare stat ar trebui
să aloce 4% pentru apărare. El
confundă NATO cu un hotel și îi
Sursa foto: Romania libera
tratează pe aliaţi precum un pro-
prietar care le solicită chi­ri­așilor
plata restanţelor sub ameninţa-
rea evacuării.
Dar NATO nu este Trump
Tower. În Trump Tower poate
sta oricine își plătește chiria. Iar
diferite investigaţii făcute în ul-
timii 15 ani au sesizat că este
unul dintre sediile preferate ale
liderilor unor organizaţii inter-
naţionale de spălare de bani, es-
crocherii, crimă organizată cu
care miliardarul a făcut tot felul
de afaceri de-a lungul timpului.
Afinităţi selective.
Deși integrarea statelor este
benevolă, în NATO nu poate să
intre oricine. Din motive strate-
gice, Turcia a fost excepţia în
Sursa foto: StockFreeImages.com
timpul Războiului Rece (iar
acum a devenit cea mai mare
vulnerabilitate); iar în general
nu au fost admise decât statele
care împărtășesc valorile demo-
cratice și liberale ale ordinii
postbelice create de the United
States of America. Statele mem-
bre NATO sunt conduse de gu-
verne democratic alese, care își
hotărăsc singure împărţirea bu-
getelor în funcţie de resurse, pri-
orităţi, nevoi, ameninţări, anga-
jamente internaţionale.
Marea problemă este că
Trump a devenit principala ame-
ninţare la adresa ordinii demo-
cratice și liberale create la sfâr­
șitul celui de-al Doilea Război
Mondial de către președinţii
Roose­velt și Truman. Dacă ar fi
după mintea lui, ar desfiinţa
mâine NATO, ONU și alte orga-
nizaţii multilaterale care au fost
fondate chiar de SUA. Foști șefi
ai serviciilor secrete, gânditori
strategici îl acuză că a preferat
să atace servicii secrete america-
ne și să-i ia apărarea lui Putin
pentru amestecul Rusiei în ale-
gerile prezidenţiale din 2016.
Este greu de prevăzut dacă
în ultimă instanţă Trump va face
mai mult rău Americii sau restu-
lui lumii, în particular aliaţilor.
(Timpul)

Revistă de cultură şi politică iulie 2018

ANUL 1968 | 3

Semnificaţiile anului 1968

P
e măsură ce timpul trece, ne schimbăm înţelegerea despre trecut. Dar pe măsură ce ne îndepărtăm de trecutul
apropiat, modern, în legătură cu care știm faptele, avem o mulţime de informaţii, oscilăm între înţelegerea și
neînţelegerea sa. Epistemologic pare că știm mai multe. Devine tot mai clar că nu ne mai asumăm lecţiile istoriei.
Doar prin resemnificări putem să mai salvăm câte ceva. Or, anul 2018 este bogat în resemnificări ale istoriei
naţionale, europene, mondiale: Centenarul României Mari (care ar fi trebuit să aducă măcar unitate simbolică,
dar care deja este în mare parte compromis de politica resentimentului); un secol de la terminarea celui mai important
eveniment al istoriei moderne și contemporane, cel mai plin de consecinţe încă neînţelese sau de lecţii neînvăţate (Primul
Război Mondial); un secol de la instaurarea primului regim totalitar din lume (regimul bolșevic-sovietic); o jumătatea de
secol de la evenimentele din 1968 din lumea comunistă, SUA, sistemele democratice occidentale europene.
Am împărţit tema anului 1968 în trei (deși unii autori au scris deja despre temele viitoare, dar nu suntem rigizi):
manifestaţiile anticapitaliste din Occident; disidenţa anticomunistă; Primăvara de la Praga și intervenţia sovietică. Avem
avantajul că știm deja cum s-au terminat anumite procese. Furia unora dintre occidentali împotriva democraţiilor liberale
occidentale și admiraţia pentru experimentele comuniste era un simptom al ignoranţei politice și a ceea ce unii numesc moral
idiocy. În afară de caracterul lor criminal, regimurile comuniste erau deja compromise politic, moral, cultural și nu
funcţionau din punct de vedere economic. Dar nemulţumiţii de imperfecţiunile democraţiilor liberale capitaliste nu
înţelegeau că acestea puteau fi – și au fost – corectate, în vreme ce imperfecţiunile comunismului erau imposibil de îndreptat.
Una dintre intenţiile explicite ale grupajelor tematice pe teme europene și mondiale este de a scoate cititorii inteligenţi
din capcanele politicii autohtone, unde se vorbește prea mult, se gândește puţin și se realizează și mai puţin. O altă intenţie
este de a ieși din acest impas, după cum vor constata cei care vor citi articolele publicate în acest număr. (Timpul)

În avangarda schimbării: scriitorii

Adrian Pop

M
anifestul „adresat opiniei publi- președintelui Novotný. Reacţia scriitoru-

ce mondiale” adoptat cu acest
prilej și semnat de 183 de scrii-
tori, 69 de artiști, 21 de cineaști și 56 de
oameni de știinţă și publiciști făcea apel
la „marile spirite” (între care Arthur Mil-
ler, John Steinbeck, Jean-Paul Sartre, Ja-
cques Prévert, Bertrand Russell, John Os-
borne, Heinrich Böll, Günter Grass, Peter
Weiss, Alberto Moravia, Ilya Ehrenburg,
Aleksandr Soljeniţîn, Evgheni Evtușenko,
Aleksandr Voznesenski) pentru a fi soli-
dare cu lupta comunităţii scriitoricești ceho-
slovace îm­potriva cenzurii, a antisemitis-
mului și rasismului, a suprimării dem­ni­tăţii
umane și drepturilor cetăţenești și perse-
cuţiilor de tot soiul.
„Inima unui poet adevărat
nu poate fi cumpărată”
Câteva din frazele acestui document
sunt surprinzător de actuale și de-a drep-
tul memorabile. „Noi credem, odată cu
Emerson, că numai un nonconformist are
dreptul să se considere o fiinţă omeneas-
că; credem, cu Sartre, că un scriitor poartă
răspunderea pentru evoluţia epocii sale.
Noi credem, odată cu cel mai mare critic
al nostru, F.X. Salda, că inima unui poet
adevărat nu poate fi cumpărată de nici o
societate și de nici o clasă și că un poet
începe numai acolo unde se termină un
membru de partid animat de ură.
Credem odată cu el că sarcina politi-
că a unui scriitor constă în opoziţia sa faţă
de orice doctrină politică unilaterală, că el
apără atitudinile umanitare împotriva po-
liticienilor de profesie și universalitatea
spiritului uman împotriva spiritului poli-
tic partizan; că își apără patria împotriva
partidelor și umanităţii, împotriva patrio-
tismului șovin.”
O
lui vest-german la apelul celor 329 de
împrejurare-cheie care a pregătit terenul pentru declanşarea crizei
semnatari, publicat în The Sunday Times,
din care se va naşte Primăvara de la Praga a constituit-o cel de-al rămâne remarcabilă prin spiritul umanist
patrulea Congres al Uniunii Scriitorilor din R.S. Cehoslovacă (27-29 și progresist care o infuza și care anticipa,
iunie 1967). Derulat în contextul înfrângerii statelor arabe în Războiul de avant la lettre, ideea „puterii celor fără de
Şase Zile arabo-israelian (interpretată ca o înfrângere indirectă a Blocu- putere”, pe care, mult mai târziu, o va pro-
lui sovietic), congresul a prilejuit unor personalităţi precum Milan Kun- pune și argumenta Václav Havel. De pe
dera, Václav Havel, Pavel Kohout, Ludvík Vaculík, Ivan Klíma şi Antonín poziţii critice de stânga, social-democra-
Liehm exprimarea unui val de critici la adresa politicii interne şi interna- te, Günter Grass scria: „Dumneavoastră,
domnule președinte, deţineţi puterea în
ţionale a regimului, ce vizau îndeosebi cenzura, poziţia Cehoslovaciei în
momentul de faţă. Puterea mea se limitea-
conflictul din Orientul Mijlociu (Pavel Kohout) şi „realizările” ultimelor
ză la cuvânt, ceea ce nu înseamnă că pute-
două decenii de istorie socialistă (Ludvík Vaculík). La acestea s-a adău-
rea dv. este mai mare […]. Ce vă împiedică
gat citirea traducerii scrisorii de condamnare a cenzurii pe care Aleksan- să căutaţi în cuvântul liber un aliat, un
dr Soljeniţîn o adresase celui de-al patrulea Congres al Uniunii Scriitori- aliat incomod? […] Numai din teama faţă
lor din Uniunea Sovietică, acţiune care, în condiţiile în care menţionarea de cuvântul liber vreţi oare să provocaţi
şi diseminarea scrisorii fuseseră interzise de către autorităţile sovietice, ţării dumneavoastră o pagubă care ne va
risca să provoace un conflict diplomatic în relaţiile bilaterale sovieto- atinge și pe noi și, de asemenea, întreaga
cehoslovace. lume? […] Nu există nici un motiv să se
vorbească cu aroganţă despre libertatea
Occidentului. Nu este loc pentru înfumu-
Nemulţumit de „prezentarea unor revistei Literární Noviny sub autoritatea rare în această privinţă. Din această cau-
opi­nii care contravin statului, socialismu- directă a Ministerului Culturii și Informa- ză, refuz să scriu acest mesaj de pe poziţia
lui și chiar intereselor naţionale ale popo- ţiei a determinat demisia în bloc a perso- anticomunismului, adoptată cu predilec-
rului nostru”, Jiří Hendrych, secretar al nalului redacţional, armata văzându-se ţie. Criza democraţiei are proporţii mon-
partidului, membru al prezidiului Comite- nevoită să asigure încadrarea și conduce- diale. Dacă ţările comuniste încremenesc
tului Central al Partidului Comunist din rea ei. sub dictatura birocraţiei de partid, demo-
Cehoslovacia (PCC) și al doilea cel mai craţiile occidentale stagnează pentru că
influent personaj în Biroul Politic, după parlamentele lor sunt corupte prin res-
prim-secretarul PCC și președintele repu- „Puterea mea se limitează pectarea exclusivă a unor interese. Împo-
blicii, Antonín Novotný (foto), arăta în la cuvânt” triva acestui formalism al statului din Est
răspunsul său că „există tendinţe pericu- și din Vest se aliază, trecând peste toate
loase în sânul Uniunii Scriitorilor care […] În general, după discursul lui No- ideologiile rigide, o opoziţie fără aparat
în sfera ideologică subminează și abando- votný din 1 septembrie 1967, regimul și-a și, așa cum puteţi deduce, fără putere”.
nează poziţiile marxist-leniniste”. Ca ur- augmentat trăsăturile militariste, plasând Se dovedea atunci, ca și mai târziu, că
mare, rezoluţia Plenarei CC al PCC din armata în avangarda luptei politico-ideo- solidaritatea transnaţională a slujitorilor
septembrie 1967 consemna excluderea logice împotriva reformismului. Cu toate condeiului, de deasupra oricăror ideolo-
din partid a scriitorilor Ivan Klíma, An- acestea, apelul scriitorimii cehoslovace gii, poate reprezenta fermentul și cataliza-
tonín Liehm și Ludvík Vaculík, aplicarea nu a rămas fără urmări. La 8 septembrie torul necesar pentru schimbarea societă-
unei mustrări cu avertisment lui Pavel 1967, prestigiosul săptămânal vest-ger- ţilor – totalitare sau democratice – cu­prinse
Kohout și iniţierea procedurilor discipli- man Die Zeit publica o scrisoare deschisă de crize și încremenite în proiecte depă­
nare împotriva lui Milan Kundera. Tre­­cerea adresată de către scriitorul Günter Grass șite de spiritul timpului.

nr. 232 www.revistatimpul.ro

4 | ANUL 1968

Textul referenţial al lui Mihnea Berindei

privind discursul lui Ceauşescu din 1968
Gabriel Andreescu

N
eparticiparea României la invazia Cehoslovaciei de către cinci state membre ale Tratatului de la
Varșovia, pe 21 august 1968, și condamnarea „ţărilor prietene” de către Partidul Comunist frate, de
la București, a produs o surpriză globală. Implicaţiile ulterioare ale „disidenţei” lui Nicolae
Ceaușescu asupra vieţii interne și asupra relaţiilor internaţionale ale ţării au fost considerabile.
Explicaţii asupra evenimentelor au apărut din primele clipe. Firește, timpul avea să adauge noi date,
noi perspective imposibil de pus în valoare atunci. Din anul 2012, există un acces larg la câteva surse-cheie pentru
cele întâmplate, urmare a muncii istoricilor Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu și Armand Goșu. Selecţia de
documente din Arhiva CC al PCR, perioada 1965-1971 (Polirom), conţine opt materiale referitoare la atitudinea
conducerii de partid în acele momente: relatarea din 17 august 1968 privind vizita lui Nicolae Ceaușescu la Praga, în
faţa Comitetului Executiv al CC al PCR; ședinţa aceluiași Comitet Executiv, convocată în urma invadării
Cehoslovaciei; planul de măsuri din 21 august 1968 pentru pregătirea armatei în contextul bănuitei ameninţări;
stenograma discuţiilor dintre Ceaușescu și Iosip Broz Tito, din 24 august 1968; discuţia dintre liderul român și
ambasadorul sovietic A.V. Basov, din 25 august 1968, și, în aceeași zi, ședinţa Comitetului Executiv pe marginea
întâlnirilor avute de secretarul general al partidului; instrucţiunile din 26 august 1968 asupra organizării gărzilor
patriotice; discuţia lui Paul Niculescu-Mizil cu ambasadorul sovietic la 26 august 1968.

A
nterior și ulterior accesului la docu-
mente, au existat numeroase spe-
culaţii. Una, primită cu interes, a
fost teza lui Șerban Orescu, a existenţei
unei aprobări secrete a lui Nicolae Ceau­
șescu, datată 20 august 1965, de trecere li-
mitată prin România a trupelor Pactului de
la Varșovia (Ceaușismul – România între
anii 1965 și 1989, Albatros, 2006). Nimic nu
a confirmat ulterior susţinerea. Alte scrieri
au vorbit despre evidenţe: vizita în capitala
Cehoslovaciei a lui Ceau­șescu nu s-ar fi
tradus în sprijinul automat și total al con-
ducerii de la București pentru primăvara
pragheză (Adam Bura­ kowski); sfidarea
adusă Moscovei de către Ceaușescu ar fi
determinat pe mulţi scriitori de prestigiu
să intre în PCR (Dennis Deletant).
Între numeroasele analize ale eveni-
mentelor, apreciez una care mi se pare
neegalată de vreo altă scriere pe subiect.
Studiul lui Mihnea Berindei, Ceaușescu și
discursul din august 1968, publicat în anul
1999 în Belgia și apoi reeditat în limba ro-
mână, este un model al exploatării datelor
existente în momentul conceperii lui, al
punerii accentelor, al suplinirii prin raţio-
namente a detaliilor la care nu putem
avea acces din motive obiective. Sintetic
și clar, comunicativ, studiul reprezintă o
adevărată „introducere canonică” în logi-
ca evenimentelor de acum 70 de ani.
Analiza lui Mihnea Berindei
Mihnea Berindei a avut la dispoziţie în
anul 1999 stenograma ședinţei Comitetu-
lui Executiv al CC al PCR din 21 august
1968 (convocată de Prezidiului Perma­nent
la ora 4 dimineaţa!), stenograma completă
a discuţiilor dintre Ceaușescu și Tito de la
Vârșeţ, din 24 august 1968 și expunerea fă-
cută de Ceaușescu în faţa Comitetului Exe-
cutiv în urma discuţiei cu ambasadorul
sovietic din 25 august (documente făcute
publice în 1998 de Constantin Moraru și
Liviu-Daniel Grigorescu, respectiv Ioan
Scurtu și Cezar Mâţă în Dosarele Istoriei).
Deci cunoștea trei din cele opt documente
pe care avea să le editeze alături de colabo-
ratorii săi 14 ani mai târziu.
Din materialele avute la dispoziţie și
informaţii complementare, Mihnea Berin-
dei deduce că liderii români nu erau la cu-
rent cu iminenţa intervenţiei militare. Pra-
ga telefonase în timpul nopţii, iar
Ambasada URSS trimisese la sediul CC al
Sursa foto: WordPress
PCR o notă nesemnată la ora trei diminea-
ţa. Membrii Comitetului Executiv au expri-
mat și teamă, și indignare. Sentimentul că
România ar putea avea soarta Cehoslova-
ciei îi face să dea frâu liber resenti­mentului
antisovietic și antirus. Sunt propuse și lua-
te rapid hotărâri de mobilizare a populaţi-
ei, de reînfiinţare a gărzilor patriotice, de
contactare a unor state posibil partenere.
S-au convocat Comitetul Central, Con­siliul
de Stat, guvernul, Marea Adunare Na­
ţională pentru a obţine unitatea în jurul
conducerii partidului.
Mobilizarea populaţiei urma să se
facă exclusiv sub controlul organizaţiilor
PCR. Nota care urma să fie trimisă guver-
nelor celor cinci state implicate exprima
dezacordul faţă de intervenţia în Cehoslo-
vacia, o califica drept o încălcare flagrantă
a suveranităţii naţionale „a unui stat soci-
alist frăţesc”, o grea lovitură dată sistemu-
lui mondial socialist, mișcării comuniste
și muncitorești internaţionale. S-a cerut
Marii Adunări Naţio­nale să adopte o de-
claraţie asupra principiilor politicii exter-
ne a României.
Concluzia lui Mihnea Berindei este că
primele decizii ale liderilor comuniști ro-
mâni porneau de la convingerea că exista
ameninţarea reală a unei intervenţii so-
vietice. Ca urmare, și-au îndreptat atenţia
spre măsurile care puteau elimina eventu-
ala invazie. Ce se întâmpla în Cehoslova-
cia devenise ceva subsidiar.
Istoricul găsește că stenograma discu-
ţiilor confidenţiale dintre Nicolae Ceau­
șescu și Iosip Broz Tito în Vârșeţ, din 24
august, confirmă interpretarea dată
șe­­
dinţei Comitetului Executiv. Ambii li-
deri își arată surprinderea faţă de acţiunea
desfă­ șurată sub egida Tratatului de la
Varșovia, amândoi sunt convinși că un ast-
fel de pericol îi pândește și pe ei. Ceaușescu
și Tito susţin că vor rezista prin toate mij-
loacele. Și unul, și celălalt consideră starea
de spirit a partidelor și populaţiilor pe care
le conduc liniștitoare. Nicolae Ceau­șescu
ridică subiectul sprijinului militar în caz de
conflict, dacă se poate oare conta pe Iugos-
lavia și dacă se poate avea în vedere o apă-
rare comună. Tito răspunde favorabil la
prima întrebare, se arată rezervat în ce o
privește pe a doua.
La 25 august, după întrevederea cu
ambasadorul Uniunii Sovietice, discursul
lui Nicolae Ceaușescu s-a schimbat radi-
cal faţă de cel utilizat în zilele anterioare.
El apare, apreciază Berindei, ușurat și în-
crezător. Alarma trecuse. În faţa Comite-
tului Executiv, secretarul general susţine
că prietenia dintre PCR și PCUS nu trebu-
ie pusă in discuţie, că deosebirile de pă-
reri sunt vremelnice și chiar ar fi posibil
ca, din lipsă de informaţii sau printr-o
inter­pretare eronată, conducerea PCR să
se fi înșelat.
Concluziile lui Mihnea
Berindei
Scrupulosul istoric susţine că e îndo-
ielnic ca sovieticii să fi plănuit o interven-
ţie în România sau Iugoslavia, în condiţii-
le în care erau angajaţi în Cehoslovacia.
Argumentul principal ar fi că în 1968, lide-
rii PCUS nu aveau suficiente motive
pentru a-l schimba pe Ceaușescu. Deși
după retragerea tru­pelor sovietice din Ro-
mânia, în 1958, Bucureștiul evoluase spre
o politică externă autonomă, condu­cătorii
români au evitat să lezeze interesele ma-
jore sovietice și au sprijinit mișcarea co-
munistă internaţională.
Există două întrebări care au captivat
cercetătorii interesaţi de ce s-a întâmplat
la 21 august 1968. Prima: cum este de înţe-
les reacţia de atunci a liderului PCR? Ar-
gumentarea lui Mihnea Berindei este atât
de rotundă, încât orice expunere a ei ar
afecta frumuseţea răspunsului. Îl citez
deci: „Apare evident că, înainte de toate
[în discursul de la 21 august], ne aflăm în
faţa unei pledoarii pro domo. Reacţia lui
Ceau­șescu a fost determinată de frică. Se
simţea personal ameninţat și, după cum
am văzut, conducerea PCR împărtășea te-
merile lui. Neîncrederea sovieticilor la
adresa lui fusese manifestă. A fost ţinut
departe de reuniunile celor cinci și de pre-
parativele militare. Nu a fost pus la curent
cu operaţiunea decât după declanșarea
acesteia. Prin intervenţia celor cinci în Ce-
hoslovacia, el des­coperă, într-un mod bru-
tal, limitele tole­ranţei sovietice; descoperă
că recursul la forţă este mereu posibil. Dis-
cursul său din 21 august, totalitatea măsu-
rilor luate sau preconizate până la 25 au-
gust au fost dictate – am văzut – de o
singură frământare: cum să înde­părteze
ameninţarea pe care o credea iminentă.
Pentru a se salva, chiar și numai pentru o
vreme, el nu ar fi ezitat să antreneze ţara
într-o rezistenţă armată, oricare ar fi fost
consecinţele acesteia”.
A doua întrebare privește „reconverti-
rea” lui Ceaușescu după acele evenimen-
te. Din nou, e de preferat să ascultăm gla-
sul lui Mihnea Berindei: „În schimb,
Ceaușescu și propagandiștii regimului au
știut să folosească din plin efectele de
lungă durată ale discursului în România
și în Occident. S-a creat falsa imagine a
unui lider liberal și patriot, dar aflat con-
stant sub ameninţarea unei intervenţii
sovietice. Această presupusă ameninţare
a devenit alibiul și argumentul principal
al unei puteri discreţionare: orice atitudi-
ne sau manifestare care contravenea cât
de puţin liniei partidului definită de «con-
ducător» devenea o trădare a intereselor
naţionale”.
Drept încheiere, oare ce se potrivește
mai bine decât ultima propoziţie a istori-
cului? Urmarea este bine cunoscută.

Revistă de cultură şi politică iulie 2018

ANUL 1968 | 5

1968 – anul în care lumea a

devenit „satul global”
Petru Clej

A
veam nouă ani în 1968, dar chiar și la vârsta aceea am realizat că lumea e în fierbere. Îmi amintesc
de vizita lui Charles de Gaulle la București, în mai, și de reîntoarcerea lui grăbită la Paris, unde
studenţii păreau a fi pornit o revoluţie. Îmi amintesc de reabilitarea lui Lucreţiu Pătrășcanu și de
momentul de glorie al lui Nicolae Ceaușescu din august, când, reîntorcându-mă acasă de la fotbal
din Cișmigiu, am fost atras de vuietul care venea din Piaţa Palatului, unde avea loc mitingul de
sprijin pentru Ceaușescu, ce condamna în termeni categorici intervenţia trupelor Pactului de la Varșovia în
Cehoslovacia. M-am apropiat, am auzit urale și am văzut oameni sincer entuziasmaţi de discursul înflăcărat al
liderului comunist român, în același loc în care peste 21 de ani avea să-și pecetluiască sfârșitul printr-un discurs
întâmpinat de data aceea cu huiduieli.

Î
mi mai amintesc de misiunea A­pol­lo 8,
prima cu oameni la bord, care a încon-
jurat luna și celebra imagine, prima a
globului pământesc de la o asemenea dis-
tanţă, imagine care a dat un imbold fără
precedent mișcării ecologiste.
Mark Kurlansky avea 19 ani în 1968 și
a fost implicat în evenimentele acelui an
pe care-l consideră unic și irepetabil și pe
care îl analizează în cartea sa 1968. The
Years that rocked the World (1968. Anul
care a zguduit lumea), apărută în 2004 la
editura Vintage.
Kurlansky a fost, potrivit propriilor
afir­maţii, „parte a unei generaţii care ura
Războiul din Vietnam, care protesta îm-
potriva lui și care avea o viziune asupra
autorităţii modelată de memoria gustului
piperat al gazelor lacrimogene și a modu-
lui în care poliţia înconjura încet, cu ma-
nevre de învăluire înainte de ataca, cu
bastonul înainte, pentru lovitura decisi-
vă”.
În mod evident, cartea Kurlansky
pleacă de la războiul din Vietnam, care
acum 50 de ani a divizat societatea ameri-
cană și a dat naștere unor proteste radica-
le de o violenţă fără precedent.
A fost anul în care războiul din Viet-
nam a dus la retragerea președintelui
Lyndon B. Johnson, care nu a mai candi-
dat la un nou mandat și la alegerea lui Ri-
chard Nixon, anticomunistul fervent care
avea să dezangajeze Statele Unite din
sud-estul asiatic, lăsându-l pradă domina-
ţiei comuniste.
A fost anul asasinării lui Robert Ken­
nedy, candidatul prezidenţial antirăzboi,
și a lui Martin Luther King, liderul miș­
cării nonviolente pentru drepturile cetă-
ţenilor de culoare, anul în care confruntă-
rile rasiale au erupt cu o violenţă extremă,
care a zguduit societatea americană.
Primăvara de la Praga
Dar Kurlansky nu rămâne concentrat
pe Statele Unite și își îndreaptă atenţia și
spre mișcările radicale din Europa, cele
din Franţa, Germania, Cehoslovacia și Po-
lonia.
De altfel capitolul despre Primăvara
de la Praga mi se pare cel mai reușit din
toată cartea. Autorul sesizează că liderul
partidului cehoslovac, Alexander Dubček,
nu era decât un comunist reformator care
dorea relaţii mai bune cu URSS.
Polonia, numită „cea mai fericită ba-
racă din lagărul sovietic”, era un caz apar-
te. Liderul comunist Władysław Gomułka
trebuia să facă echilibristică între naţio-
nalismul polonez și relaţia cu Moscova.
Kurlansky îi citează în mod evident
pe Jacek Kuroń și Adam Michnik, la acea
vreme tineri comuniști revoltaţi, în 1980,
Sursa foto: Spacefacts
fondatori ai Solidarităţii, pentru care 1968
a fost momentul de cotitură, de ruptură cu
comunismul.
Și bineînţeles, din capitolul rezervat
Poloniei nu putea lipsi referirea la antise-
mitism, una dintre componentele de bază
ale reprimării comuniste de acum jumăta-
te de secol.
Evreu asimilat, cu părinţii comuniști,
Michnik a avut atunci abia atunci revela-
ţia originilor sale: „Singurul mod de a ști
că eram evreu au fost antisemiţii care-mi
spuneau că sunt evreu”.
Așa cum era de așteptat, Franţa e un
capitol aparte. Dominată de personalita-
tea sufocantă a președintelui Charles de
Gaulle, ţara a suferit rapide transformări
în anii ’60, printre care și în universităţi.
„În 1958 erau 175 000 de studenţi în
Franţa, iar în 1968 numărul ajunsese la
530 000 – de două ori mai mult ca în Ma-
rea Britanie, dar acorda doar jumătate din
numărul de diplome acordate de Marea
Britanie, deoarece trei sferturi dintre stu-
denţii francezi abandonau studiile pe par-
curs”, scrie Kurlansky. Aceasta a dat naș­
tere unei supraaglomeraţii în universităţi,
care la rândul ei a fost una dintre cauzele
protestelor din mai.
„Danny cel Roşu”
Ca și în Polonia, mulţi dintre liderii
studenţilor francezi erau evrei – printre ei
Daniel Cohn-Bendit, zis „Danny cel Roșu”
– ceea ce a alimentat, ca și în Polonia, an-
tisemitismul.
La contrademonstraţia din Paris în fa-
voarea lui De Gaulle, pe Champs-Élysées,
la care au participat circa un milion de oa-
meni, au putut fi văzute lozinci ca „Trimi-
teţi-l pe Cohn-Bendit la Dachau”, referire
la fostul lagăr de exterminare nazist.
Cohn-Bendit, care avea dublă cetăţe-
nie franceză și germană, a compărut în
septembrie 1968 în faţa unei curţi din
Germania pentru o acuzaţie de tulburare
a ordinii publice la o demonstraţie la
Frank­furt.
„Danny cel Roșu” și-a dat seama că
procesul său se deschidea în aceeași săp-
tămână cu cel al liderilor studenţilor din
Polonia, Jacek Kuroń și Karol Modze­lewski.
Când judecătorul german i-a cerut să-și
spună numele, Danny a spus „Kuroń și
Modzelewski”, la care judecătorul a spus
„Ce? Cine?” și la fel au exclamat și tinerii
săi suporteri din sală.
Cohn-Bendit a realizat atunci că ni-
meni în sală nu știa cine sunt liderii stu-
denţilor din Polonia și, până a explicat
acest lucru, efectul dramatic s-a pierdut.
Satul global
Kurlansky face o analogie între valul
revoluţionar din 1848 și cel din 1968, nu-
mai că acum 50 de ani, acolo unde domi-
na comunismul, tinerii s-au răzvrătit îm-
potriva comunismului și unde era
ca­pi­ta­lism tinerii s-au răzvrătit împotriva
capitalismului. Iar unii lideri ai studenţi-
lor stângiști din Occident erau fascinaţi
nu de URSS, ci mai ales de China și lide-
rul ei Mao Zedong sau de liderul comu-
nist cubanez Fidel Castro.
În China, Revoluţia culturală declan­
șată în 1966 făcea ravagii, deși era în faza
descendentă, tinerii fiind incitaţi de Mao
să distrugă orice era legat de trecut și să
se revolte împotriva vârstnicilor.
În Cuba avea loc o mișcare similară,
chiar dacă una de proporţii mai reduse, în
care Castro desfiinţa ultimele vestigii ale
iniţiativei private, în anul care avea să în-
semne debutul cultului lui Che Guevara,
exportatorul eșuat al revoluţiei cubaneze
în America Latină, ucis în anul precedent.
Deși fost demonstrant stângist, Kur-
lansky nu poate decât să se mire de faptul
că cineva poate să-l glorifice pe Che sau
pe patronul său Castro și cu atât mai pu-
ţin pe Mao, recordman la numărul de vic-
time în numele proiectului comunist.
Cartea nu omite nici protestele vio-
lente, reprimate sângeros, din Mexic, ţară
unde în acel an aveau loc Jocurile Olimpi-
ce rămase în memorie prin protestul anti-
rasist cu pumnul ridicat al sprinterilor
Tommie Smith și John Carlos pe podiu-
mul de premiere al probei de 200 de me-
tri.
Kurlansky trage concluzia că 1968 a
constituit, prin influenţa televiziunii, în-
ceputul a ceea ce filosoful canadian Mar­
shal MacLuhan numea „satul global”, care
azi a devenit norma nu doar prin interme-
diul televiziunii, ci și datorită Internetu-
lui, anticipat și el de MacLuhan. Și autorul
dă ca exemplu lansarea misiunii Apollo 8,
chiar după Crăciun, care a unit prin ima-
gini omenirea la sfârșitul unui an în care
a părut mai divizată ca oricând.
Trebuie să recunosc că și pentru mi­
ne, copil de nouă ani la acea vreme, imagi-
nile alb-negru de pe ecranul televizorului
cu racheta Saturn 5 care se pregătea de
lansare și imaginea Pământului din orbita
circumlunară au rămas amintirea cea mai
vie a acelui an memorabil.

nr. 232 www.revistatimpul.ro

6 | ANUL 1968

’68 reprimat în Europa de Est

Roberto Fai

S
emnele fenomenului radical, epocal, care în cărţile de istorie apare în mod obișnuit prin ’68 se
manifestaseră deja de ceva ani în acele spaţii mai puţin vizibile ale culturii și politicii. Evenimentele care au
urmat au confirmat rolul cârtiţei hegeliene care a scormonit întotdeauna pe sub pământ, producând
rezultate o serie de efecte în timp care vor avea un caracter disruptiv, ce vor marca momente de cotitură
epocală.
Antiautoritarismul și anticonstituţionalismul au fost elementele cele mai vizibile ale unui cod cultural care a
marcat constelaţia sensului acestui extraordinar fenomen epocal care va impune transformări de ordin
politico-social ale eticii, valorilor și stilurilor de viaţă. Este suficient să ne gândim la două simboluri care au afectat
îmbrăcămintea tinerei generaţii: pe de o parte avem invenţia fustei mini, în anul 1963, de către stilistul britanic
Mary Quant, care deschide libertatea feminismului, iar pe de altă parte îi avem pe Beatles și Rolling Stones,
simboluri antagonice ale schimbării radicale a stilurilor și gusturilor muzicale în orice colţ al lumii.

J
acques Lacan, în domeniul psihana-
lizei, va schiţa cutremurul social al
timpului prin intermediul vocii sim-
bolice a „morţii tatălui”, care venea să
confirme sensul acelui vector antiautori-
tar de care am vorbit anterior.

Marcuse, un simbol filosofic

Trebuie să recunoaștem, fără tăgadă,
că această „voce” a fost rezultatul cel mai
pătrunzător al momentului ’68, care a
avut efecte chiar și în deceniile mai apro-
piate de noi. Ne referim aici la acel filon
existent în cadrul mișcării care a avut în
background o luptă filosofică ce i-a regă-
sit ca oponenţi, din motive de ordin teore-
tic și al experienţei de viaţă, pe doi mari
germani consideraţi a fi seismografele
contemporaneităţii în acei ani – Herbert
Marcuse și Theodor Adorno. Primul din-
tre aceștia a emigrat în SUA în anul 1934
din cauza nazismului și a devenit un sim-
bol filosofic al „noului subiect politic”
care profeţea, pentru mișcare, rolul de
cale revoluţionară către paradis. Adorno
– criticând cu tărie această presupusă re-
voluţie – a fost obligat în acest timp să își
suspende cursurile universitare, în 1969,
din cauza unei contestaţii pe care a pri-
mit-o la catedră, la momentul în care trei
studente frumoase s-au urcat pe catedră
descoperindu-și sânii, aruncându-i astfel
în faţă partea rebelă și desacralizantă a
mișcării.
De la acel moment, desigur, putem
vorbi de epilogul Școlii de la Frankfurt,
Pantheon filosofic și sociologic european
care s-a născut în amurgul anilor ’20 ai
secolului trecut.
1968 a zguduit din temelii cultura și
politica momentului, iar pentru aceasta
este suficient să ne gândim doar că acea
contestare sistematică a lumii a implicat
toate marile capitale: de la Berkley la Pa-
ris, de la Berlin la Roma, de la Moscova la
Praga și Beijing sau Varșovia, fără ca, așa
cum se știe, să existe formule similare de
exprimare.
Tocmai această realitate, a experien-
ţelor pe care ţările din Est le-au cunoscut,
intenţionez să abordez în a doua parte a
scurtului meu eseu, îndreptându-mi aten-
ţia cu precădere către acele momente de-
finitorii care au condus la declanșarea
Primăverii de la Praga. Chiar și în ţările
unde guverna „socialismul real”, primele
treziri, primii fermenţi începuseră să apa-
ră încă din prima jumătate a deceniului
șase, atât în Cehoslovacia, cât și în Polo-
nia lui Gomułka. Se respira în aceste ţări
în mod „precaut” aerul unei „destalini-
zări” ale căror ecouri ajungea până în
URSS, ecouri care reverberau și afectau
starea de spirit a membrilor societăţii sta-
telor din Blocul est-sovietic, care aveau
speranţa deschiderii unor etape de refor-
mă în domeniul economico-social și poli-
tico-instituţional menite să aducă în inte-
riorul acelor populaţii un grad mai mare
de autonomie și libertate.
„Doi ’68 diferiţi”
Între anii 1964-1966, în Cehoslovacia
și nu doar acolo, apăreau a fi din ce în ce
mai insistente acele manifestări care de-
nunţau și ironizau puterea excesivă a bi-
rocraţiei, contestau cenzura și revendicau
aplicarea unei reale democraţii proletare.
În acest sens, se observă vivacitatea mul-
tor reviste și înmulţirea nu numai a nu-
mărului adunărilor secrete, unde partici-
pau grupuri de studenţi din ce în ce mai
mari, ci și a lozincilor sau a revendicărilor
scrise pe zidurile sediilor universităţilor
sau ale altor clădiri, ajungându-se până la
timide ciocniri timide cu regimul politic
în care cuvântul din ordine era „Vrem un
nou partid!”.
Ne referim la un climat de trezire
care, din nefericire, va fi urmat de o inten-
sificare a măsurilor represive ce vor ajun-
ge la nivelul lor maxim la Praga, între
1966 – cu ocazia sărbătorilor universitare
din luna mai, care au avut în centru ironia
ireverentă a sloganurilor scandate de stu-
denţii universitari și a intelectualilor – și
în 1967, când la 31 octombrie, marea de-
monstraţie iniţiată și promovată de stu-
denţi va naște reacţia furioasă și represivă
din partea poliţiei. Ei bine, în acei ani, în
Sursa foto: The Conversation
acel climat de retrezire a speranţei civile
care își dorea un „socialism cu faţă uma-
nă” îi vom găsi pe protagoniștii promo-
tori ai reînnoirii politice, culturale și poli-
tice, personalităţi și figuri de intelectuali
din ţările Europei de Est – din Cehoslova-
cia și Polonia cu precădere – care au avut
posibilitatea să cunoască, aprecieze și să
iubească Occidentul, fie după înăbușirea
Primăverii de la Praga, fie, mult mai
aproape, după prăbușirea Zidului Berlinu-
lui. Ne referim la Milan Kundera, Vàclac
Havel, Miloš Forman, Bohumil Habral,
Jiří Pelikán, Adam Michnik, Jiří Menzel,
Jan Patočka, Karel Kosik, Leszek Ko-
lakowski, Miloš Hájek, Zygmunt Bauman
și mulţi alţii.
Climatul contestatar al protestelor și
al revendicărilor este o măsură a trezirii
societăţii civile, a milioane de oameni ti-
neri, muncitori, femei, intelectuali care
cereau și sperau, în Cehoslovacia ca și în
Polonia și, de asemenea, și în Iugoslavia
– unde răspândirea acestor idei începe să
exprime chiar starea de spirit, ce se regă-
sea de altfel în conștiinţa profundă a naţi-
unilor componente – a unor impulsuri de
„naţionalism“ și „particularism”. După
căderea Zidului și prăbușirea rușinoasă a
sistemului sovietic, acestea vor avea ca
rezultat dramatic deschiderea tragediei
conflictelor devastatoare post-Tito din
fosta Iugoslavie (Nicole Janigro, cercetă-
toare și psihanalistă iugoslavă a știut să
ne prezinte în extraordinarul său studiu
publicat în anul 1993 – L’esplosione delle
nazioni. Il caso jugoslavo, Feltrinelli – ele-
mentele subterane, impulsurile antice și
ancestrale care au produs declanșarea
războaielor balcanice din fosta Iugosla-
vie) o profundă reînnoire politică, institu-
ţională și culturală. Din păcate, aceste in-
stanţe morale și acţiunile celor care i-au
urmat au fost sufocate de loviturile repre-
siunii „puterii instituţionale” a ţărilor Pac-
tului de la Varșovia (URSS, Polonia, Bul-
garia, Ungaria, Republica Democrată
Germană) ce au intervenit cu tancurile pe
străzile capitalei, pe 21 august 1968, pu-
nând capăt încercării generoase a lui Ale-
xander Dubček. Sfârșitul tragic al sum-
brului ianuarie 1969, simbolizat prin
jertfa tânărului Jan Palach în Piaţa Wen-
ceslas, a arătat întregii lumi incapacitatea
reformării „socialismului real”.
Dacă antiautoritarismul a fost vecto-
rul momentului ’68 în întreaga lume, este
necesar să recunoaștem că studenţimea
universitară și muncitorimea care au con-
dus și au împărtășit luptele în bogatele și
liberele societăţi occidentale, deși au con-
damnat în mod net și clar invazia din Ce-
hoslovacia, sinuciderea lui Jan Palach și
tragica soartă a Primăverii de la Praga, au
demonstrat că au avut o slabă atenţie faţă
de „fraţii” din Europa de Est, de care erau
divizaţi prin Cortina de fier. Privirile con-
testatarilor din Occident erau îndreptate
mai degrabă către revoltele din SUA ce
aveau ca temă Războiul din Vietnam, mi-
turile latino-americane, Revoluţia cubane-
ză, Revoluţia culturală chineză, ceea ce ne
permite să afirmăm că există, în realitate,
„doi ’68 diferiţi” – cel din Vest și cel din Est.
Traducere de Sabin Drăgulin

Revistă de cultură şi politică iulie 2018

ANUL 1968
Î
n mai ’68, eram elev de liceu când am fost scos cu toată școala pe șoseaua Kiseleff. Motivul
întreruperii cursurilor a fost destul de exotic – vizita generalului Charles de Gaulle. Era cel mai
important lider occidental venit la București. Am fost aliniaţi pe trotuare cu portrete și bannere, dar
astea veneau de la partid, erau cărate în spate de niște tovarăși. Elevii aveau în mâini doar steguleţe.
Lui Charles de Gaulle i s-a organizat o primire triumfală. Generalul descinsese cu suita pe aeroportul
Otopeni și era dus nu știu unde, pentru a fi primit oficial. România, după spusele lui de Gaulle, juca același
rol cu cel jucat de Franţa în NATO – de Maverick – care se situase asemănător faţă de Brejnev & Kremlin.
S
entimentele mele erau amestecate.
Propaganda oficială ne aruncase îm-
potriva generalului, văzut de Scînte-
ia pe la sfârșitul anilor ’50 ca un dictator,
când preluase puterea la Paris pentru a
întemeia Republica a V-a.
De Gaulle a părăsit
intempestiv România
Prin anii ’60, treptat, poziţia Bu­ cu­
reștiului – pe măsură ce se distanţa de
Moscova – s-a schimbat. Întâi, după criza
din Caraibe, din octombrie 1962. Bucu­
reștiul nu a vrut să fie părtaș la aventuris-
mul lui Hrușciov, care a fost foarte aproa-
pe de a arunca lumea într-un război
ato­mic. Apoi, după ce de Gaulle a dat
semne de antiamericanism, uneori visce-
ral. Pe general îl enerva supremaţia SUA
și își dorea regăsirea măreţiei Franţei. În
1968, aveam 16 ani, eram departe de a per-
cepe subtilităţile acestui joc politic.
Apoi la o zi sau două, am aflat că ge-
neralul de Gaulle a părăsit intempestiv
România pentru a se întoarce la Paris,
unde izbucniseră mari proteste de stradă.
Studenţii s-ar fi revoltat și au ridicat bari-
cade. Au avut loc confruntări cu poliţia
soldate cu morţi și răniţi. Golul de infor-
maţie în acea vreme se umplea ascultând
Radio Europa Liberă. Câteva zile, am stat
cu urechea lipită de un vechi aparat de
radio. Interesant e că Radio București
amesteca știrile și comentariile, era un
adevărat zigzag. Nu puteai să-ţi faci o im-
presie. Pe de o parte, prezenta revolta
străzii ca o bătălie de clasă, o ridicare an-
ticapitalistă (mai ales odată cu grevele
muncitorilor din Franţa), ca un semn clar
că Occidentul se afla în criză, poate ulti-
ma. Pe de altă parte, Radio București îl
susţinea pe general ca prieten și aliat al
României.
KGB-ul s-a opus reformelor
Nu aș spune că am devenit adult –
politicește vorbind – cu prilejul vizitei lui
de Gaulle și al protestelor studenţești din
Franţa, din mai ’68. A trebuit să mai aștept
câteva luni, puţine la număr. De la Radio
Europa Liberă primeam zilnic știri despre
situaţia din Cehoslovacia. O situaţie care
se inflama cu fiecare zi, și din punctul
meu de vedere era entuziasmantă. Pentru
revoltele studenţești din Franţa nu aveam
intuiţia situaţiei, era la regim, nu călători-
sem niciodată, eram încă adolescent, nu
aveam experienţă. Lecturile mele politice
erau sărace. De data asta, cu ce se petre-
cea la Praga, aveam de a face tot cu ţară
comunistă și puteam să înţeleg cam ce se
petrece acolo. În anturajul meu – părinţi,
vecini, colegi –, lumea privea cu speranţă
reformele lui Dubček, sperând ca ele să se
întindă și în România. Nimeni nu intuia
fibra de dictator stalinist al lui Ceaușescu,
care abia luase puterea de trei ani și în
anii aceia se deschidea spre Occident. Pe
nr. 232
Cenuşa fină a istoriei
scurt, dacă avea loc o liberalizare la Praga,
ea va avea loc inevitabil și la București.
Credeam (naiv) că schimbările erau făcu-
te cu permisiunea Moscovei, altfel, într-
un sistem controlat strict de Kremlin, nu
se putea. Un raţionament spunea că
Dubček trebuie să fie susţinut de Brejnev
(luase și el puterea de curând, în octom-
brie 1964), care manevra la Kremlin împo-
triva vechii gărzi staliniste. Nu știam că
de fapt se răfuia cu moștenirea reformelor
încercate de înlăturatul Hrușciov. La Pra-
ga se făceau reforme și simţeam instinctiv
(aveam 16-17 ani) că e de bine și pentru noi.
Dubček, venit la putere la începutul
lunii ianuarie 1968, anunţa săptămânal,
aproape, noi măsuri de liberalizare a regi-
mului. Am avut mult mai târziu imaginea
corectă a ceea ce se întâmpla în relaţia
Praga-Moscova.
Cehoslovacia era ţara cea mai dezvol-
tată din Blocul sovietic și avea cea mai
lungă tradiţie democratică. Dacă până în
1938 era printre primele cinci puteri in-
dustriale din Europa, în 1968, după 20 de
ani de stagnare, căzuse pe poziţia 10-12.
Era un motiv serios de scepticism și o
dezamăgire serioasă faţă de regimul unde
puterea fusese preluată de comuniștii lui
Gottwald și Slánský în februarie 1948, în
mod pașnic. Eșecul era resimţit chiar și în
interiorul nomenclaturii de la Praga și
Brno. Impulsul spre reforme de aici a ve-
nit. Se încerca o destalinizare de sus în jos
(spre deosebire de experienţa Budapes-
tei), prin care se spera să se evite criza
care se apropia prin accelerarea progresu-
lui. Se spera ca prin reforme să se recupe-
reze decalajul faţă de Occident. Acesta
era în esenţă programul reformelor lui
Alexander Dubček. Ele revizuiau rolul
sindicatelor, vizau desfiinţarea cenzurii,
micșorau influenţa birocraţiei, încercau
schimbarea economiei (introducerea unor
elemente de piaţă liberă și schimbarea,
chiar dacă timidă, a regimului proprietă-
ţii). Socialism cu faţă umană, cum i s-a
spus acestui program. A fost privit la
Moscova, îndată ce a fost lansat, ca o ame-
ninţare a bazelor comunismului. Dacă re-
formele ar fi reușit, URSS ar fi fost supusă
din interior la presiuni pentru a face
aceleași schimbări. Nomenclatura sovie-
tică, mai ales complexul militaro-industri-
al, KGB-ul, căreia li s-au alăturat ideologii
PCUS în frunte cu Suslov s-a opus. Ca un
rapel istoric, când Gorbaciov și-a lansat
propriul program de reforme glasnost și
perestroika, modelul său (ca și al lui Șe­
vardnadze și Yakovlev) a fost cel al refor-
melor lui Dubček din timpul Primăverii
de la Praga.
Brejnev nu avea încredere
în Ceauşescu
Invazia Cehoslovaciei l-a luat pe Cea­
ușescu prin surprindere. El nu a refuzat să
participe la această invazie, cum s-a spus,
pur și simplu nu a fost invitat. La
Stelian Tănase
Moscova exista bănuiala că relaţiile din-
tre Bucu­rești și Paris sau Washington fă-
ceau din România o ţară incapabilă să
păstreze secretul acestui plan. Leonid
Brejnev nu avea încredere în Ceaușescu.
Din 1964, Partidul Comunist de la Bucu­
rești ducea o politică de distanţare de
Moscova. Sigur, era multă iluzie în aceas-
ta tentativă, dar lucrurile așa se vedeau
atunci. Motivul era simplu, liderii comu­
niști de la București (numiţi de Stalin în
anii ’40) nu doreau ca Moscova să se mai
amestece în jocurile lor de putere. Știau
perfect că atunci când Moscova schimbă
direcţia politicii sale, marionetele din ca-
pitalele est-europene sunt înlocuite. O fă-
cuse Stalin, o făcuse și Hrușciov.
În 1968, Ceaușescu nu avea încă toată
puterea. Era obturat de baronii lui Gheor-
ghiu-Dej, puternicii Emil Bodnăraș, Ion
Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Gheor-
ghe Apostol, oameni care l-au flancat în
toţi acești ani. Nu devenise dictatorul ab-
solut de mai târziu, era silit să împartă
puterea cu ei. Reacţia lor la invazia Ceho-
slovaciei a fost să organizeze un miting
de proporţii în Piaţa Palatului pentru a
dovedi că PCR este susţinut, că politica sa
externă avea adeziunea maselor. Mesajul
era că dacă trupele Pactului de la Varșovia
invadează și România – spre deosebire de
Cehoslovacia, unde nu a existat rezistenţă
– poporul va lupta cu arma în mână să-și
apere ţara și conducătorii. Era o iluzie, dar
se dădea un spectacol propagandistic.
Ceaușescu împreună cu foarte mulţi
dintre liderii guvernului și ai PCR au um-
plut balconul Comitetului Central al PCR
din actuala Piaţă a Revoluţiei. În noaptea
precedentă, s-a hotărât de către membrii
Biroului Politic ca tonul cu care trebuia să
se vorbească să fie unul ponderat. Trebuia
să fie un discurs moderat pentru că tutu-
ror le era teamă că rușii se vor folosi de
Sursa foto: euroskop.cz
| 7
această ocazie de a-l schimba atât pe Du-
bček, cât și pe Ceaușescu. Văzând reacţia
mulţimii, Ceaușescu s-a răzgândit, a pus
foaia jos și a început să vorbească liber.
Temperamentul i-a jucat o festă. Sub pre-
siunea mulţimii, care îi cerea un ton mai
ferm, a spus cuvintele care l-au făcut cele-
bru peste noapte. Ceaușescu a devenit în
câteva minute un Maverick al Blocului
sovietic, un lider curajos, care se opunea
Kremlinului! În emoţia acelor zile legate
de invadarea Cehoslovaciei, lumea occi-
dentala a fost impresionată.
Nu știu cât a crezut Occidentul din
povestea asta, dar i-a plăcut să o creadă și
mai ales s-a folosit de ea pentru a inventa
un soi de erou al rezistenţei în interiorul
Pactului de la Varșovia împotriva URSS.
Suna bine – o ţară mică se opunea gigan-
tului de la Răsărit. Pe plan intern, a fost
momentul în care Ceaușescu a devenit
brusc o figură de anvergură mondială și
stăpânul absolut al aparatului PCR. A luat
toată puterea, a devenit un dictator de tip
stalinist. Și-a alimentat dictatura din mi-
tul pericolului de a fi invadaţi de armata
roșie aflată la graniţe. Acel discurs din
Piaţa Palatului de la balconul CC la PCR a
fost momentul lui de glorie. În august
1968, nu discursul lui Ceaușescu sau mi-
tingul i-a împiedicat pe sovietici să ocupe
România. Le-ar fi luat – după toate calcu-
lele Statului Major al Pactului de la
Varșovia – cel mult 48 de ore. Diviziile de
tancuri erau masate pe Prut. România a
fost salvată după discursul riscant al lui
Ceaușescu de intervenţia fermă a preșe­
dintelui american Lyndon Johnson, care
l-a apelat pe Leonid Brejnev și l-a pus în
gardă că SUA nu va accepta încă o invazie.
Cenuşa fină a istoriei
fusese deja împrăştiată
În august 1968, la Paris, ecoul revoltei
studenţești din mai se stinsese. Rămăsese
un subiect amuzant de povestit în vacan-
ţă. Fiecare își nara eroic isprăvile perso-
nale din înfruntarea cu poliţia din cele
câteva zile cu baricade ridicate în faţa
Sorbonei. În urmă cu zece ani, în 2008, mă
aflam la Paris chiar în perioada când
mass-media aniversa cu un fel de mân-
drie 40 de ani de la marea explozie din
mai 1968. Era doar un subiect de presă,
așa cum avem să constat. M-am dus la
Sorbona (locuiam la un hotel din apropie-
re) crezând că se organizează manifestări
în amintirea acelor „zile glorioase”. Am
trăit o dezamăgire care îmi confirma ce
credeam eu despre Mai ’68. Sorbona era
pustie, nimeni nu părea să-și amintească
ceva. Am întrebat niște domni și doamne,
au ridicat din umeri. Păream picat de pe
altă planetă. În scuarul din faţa Sorbonei,
într-un cort cu însemnul Crucii Roșii, câţi-
va studenţi așteptau eventuali donatori
de sânge. Atât rămăsese, cenușa fină a is-
toriei fusese deja împrăștiată, ajunsesem
prea târziu. (Va urma)
www.revistatimpul.ro
8 | ANUL 1968

Mult zgomot pentru o cauză pierdută

Cosmin Cercel

îmbrăţișate la nivelul ideologiei britanice. comuniste de a urma propria cale în con-

Ce poate să ne ofere o privire prin ochii establishmentului britanic şi ai ideo- Ca urmare, până în august avem mai de-
logiei dominante subiacente asupra Primăverii de la Praga şi mai ales asupra grabă de a face cu un entuziasm rezervat.
sfârşitului său dramatic? Ce putem afla despre propriile percepţii, construc- Praga era la urma urmei spectacolul unei
ţii memoriale şi reconstrucţii istorice locale dacă ne oprim asupra arhivei proiecţii cvasiprofetice asupra evoluţiei
trecutului din perspectiva unui spectator relativ dezangajat, aşa cum era istorice potrivit căreia emisfera nordică
opinia publică britanică de acum o jumătate de secol? Dacă la nivel pur isto- urmează logica destinderii în interiorul
celor două blocuri.
ric noutăţile sunt minime şi au un interes limitat la specialiştii din sfera cold
Invazia trupelor sovietice venea să
war studies, chestiunea devine importantă atâta vreme cât încercăm să înţe- irumpă în spaţiul fanteziei liberale cu for-
legem dimensiunea simbolică şi sensul profund politic al unei încercări de a ţa unei realităţi reprimate tacit. Blocul so-
regândi şi a reconstrui comunismul în interiorul logicii Războiului Rece. Altfel cialist, în pofida destinderii, rămânea so-
spus, dacă ne oprim asupra limitelor pe care istoria însăşi le-a trasat încer- cialist. Este momentul în care ideologia
cării unei noi forme de a face politică înăuntrul constelaţiei intelectuale des- trebuie să se clarifice asupra unei chesti-
chise de ideea şi praxisul comunist. Dincolo de aspectele acestea, o aseme- uni centrale, și anume ce înseamnă pen-
tru o ţară capitalistă și cel puţin aparent
nea lectură ne permite să reflectăm asupra distanţei care ne desparte de
trecut precum şi a liniilor de continuitate care se întind până în zilele noastre. liberală posibilitatea unui socialism cu
faţă umană?
struirea socialismului. În primăvara și
vara lui 1968, Cehoslovacia se afla pe pri-
ma pagină a agendei comitetului politic
și o primă rezoluţie era schiţată, sublini-
ind respectul reciproc pentru autonomia
fiecărui partid comunist. În faţa invaziei,
diviziunile din interiorul partidului nu
s-au lăsat așteptate – Comitetul Politic pre­
cum și majoritatea secţiunilor partidului
au condamnat intervenţia, asumându-și
riscul de a pierde suportul Moscovei și de
a se alătura eurocomunismului emergent.
În era Thatcher n-a mai fost
loc de construit socialismul

P
e scurt, lumea de acum cincizeci de
ani era radical diferită de a noastră.
În 1968, nu doar Marea Britanie în-
cepea pentru a doua oară fără succes să
adere la Comunitatea Europeană, dar ţara
trecea printr-un proces de transformare
ce avea să-i schimbe complet însăși geo-
grafia. Orașe precum Milton Keynes stau
mărturie pentru dimensiunea reformelor
produse sub impulsul unei politici de dez-
voltare urbană pe baze social democrate,
la fel precum clădiri ce adăpostesc încă
instituţii publice – atâtea câte mai rămân
în Regatul Unit – ne amintesc că undeva
în trecut a existat un proiect politic oficial
ce punea binele public și comunitatea în
centrul său.
Marea Britanie îşi trăia utopia
welfare-state
La vremea în care Antonín Novotný
se retrăgea din poziţia de secretar general
al Partidului Comunist Cehoslovac, gu-
vernarea Labour sub Harold Wilson, good
old Mr. Harold, se înscrisese deja de o
bună bucată de vreme într-un program
radical – cel puţin judecat după standar-
dele unei epoci care trăiește efectele câ-
torva decenii bune de regresie neolibera-
lă – ce cuprindea construcţii de locuinţe
din fonduri publice, reforma sistemului
de protecţie socială, precum și o legislaţie
progresistă cu privire la relaţiile de gen și
viaţa privată, alături de măsuri privind
combaterea discriminării pe criterii de
rasă. The swinging sixties păreau că lasă
în urmă sub tușe calde melancolia postco-
lonială, conflictele globale și părţile întu-
necate ale politicii unui imperiu în des-
compunere. Londra devenea, din orașul
gri încă marcat de urmele bombardamen-
telor ultimului război mondial, centrul
global al unei youth culture dezinvolte și
optimiste. Într-un sens, Marea Britanie își
trăia încă efectiv utopia welfare-state, în­
tr-o continuare a boomului postbelic de la
sfârșitul decadei precedente. Cuvintele
prim-ministrului conservator Harold Mac-
millan în 1957 – „Most of our people never
had it so good” – încă mai răsunau din sta-
tisticile privind standardul de viaţă al bri-
tanicului mediu.
Peisajul, evident, era idilic doar la su-
prafaţă. Retragerea trupelor de la Est de
Suez, devalorizarea lirei sterline, începutul
conflictului din Irlanda de Nord, precum
și o lungă, dar sigură scădere generală a
productivităţii veneau să umbrească ori-
zontul progresist deschis de recon­struc­ţia
postbelică. Pe când la Praga Dubček lansa
Planul de Acţiune al Partidului Comunist
Cehoslovac, la Birmingham, Enoch Powell,
unul dintre personajele cen­trale ale opo­
ziţiei conservatoare, își ţinea sinistrul spe-
ech cu accente rasiste cunoscut sub titlul
Râuri de sânge, descriind Marea Britanie
ca un imperiu decăzut asaltat de hoarde
barbare, o imagine de altfel atât fa­mi­liară
astăzi din spaţiul alt-right până în media
mainstream. Dincolo de contextul politic
intern încărcat, se afla situarea Marii Bri-
tanii în interiorul Blocului vestic, atât ca
membru NATO, cât și ca subiect al deco-
lonializării. Perspectiva oficială a apa­
ratului de stat diplomatic și de infor­ma­ţii
la momentul 1968 funcţiona sub presupu-
nerea că principalul factor de risc pentru
ordinea globală îl reprezenta – surpriză! –
politica agresivă americană, mai degrabă
decât o posibilă agresiune sovietică.
Europa de Est, o sferă
legitimă de acţiune pentru
Uniunea Sovietică
Construită ca urmare a Războiului
din Coreea și întărită de experienţa din
timpul crizei Berlinului de Vest și a Revo-
luţiei din Ungaria, strategia urmată de
Whitehall era aceea a unei reţineri în ceea
ce privește intervenţia în Europa de Est,
percepută ca o sferă legitimă de acţiune
pentru Uniunea Sovietică. În consecinţă,
politica externă a Marii Britanii sub gu-
vernul Wilson se înscria într-o logică a
destinderii relaţiilor cu Blocul sovietic,
marcată de o ruptură tacită faţă de Statele
Unite. O asemenea poziţie vine pe unde-
va să explice interesul constant al Marii
Britanii pentru faliile din interiorul Blocu-
lui sovietic, precum și entuziasmul înain-
tea atitudinile rebele, de la nealinierea
Iugoslaviei, la „independentismul” Româ-
niei și, evident, la reformele din Cehoslo-
vacia. Dinamica politică dinăuntrul Blo-
cului socialist venea să confirme atât
așteptările oficialilor britanici, cât și un
vag spirit al timpului marcat de speranţa
convergenţei sistemelor și al unei destin-
deri constante. Editorialiști neobosiţi ai
The Guardian, precum Victor Zorza, scru-
tau cu o curiozitate avidă semnele kremli-
nologice ale unei détente ce avea să ducă
la o dizolvare a Tratatului de la Varșovia.
În schimburile constante dintre Praga,
București și Belgrad, comentatorii vedeau
renașterea Micii Înţelegeri. Articole dis-
cutând rădăcinile intelectuale și politice
comune ale celor trei ţări și speranţe pri-
vind un dezgheţ la Budapesta erau încu-
nunate de reverii habsburgice și de iluzia
emergenţei unui solid bloc contestatar în
interiorul spaţiului socialist.
În luările de poziţie ale lui Dubček și
Ceaușescu, comentatorii tabloidului con­
ser­vator Daily Mail aplaudau fără o um-
bră de discernământ istoric renașterea li-
beralismului și a naţionalismului în
Europa de Est. Asigurările date de Ceho-
slovacia URSS asupra politicii sale exter-
ne în limitele Pactului de la Varșovia în
urma întâlnirii de la Čierna nad Tisou ve-
neau să ofere o nouă confirmare a poziţiei
Presupoziţiile unui
realism politic
Reacţia e mai mult sau mai puţin cu-
noscută: un protest oficial contra invaziei,
schiţarea unei propuneri de rezoluţie de
condamnare a USSR în Consiliul de Secu-
ritate al ONU, evident sortită eșecului. Și
cam atât. Dezbaterile din Camera Comu-
nelor, convocată în sesiune extraordinară
pe 26 august, vine să surprindă întreaga
ambiguitate a reacţiei britanice. Astfel,
discursul lui Harold Wilson, pe de o parte,
exprimă nemulţumirea faţă de acţiunea
URSS, pe de alta, își manifestă rezervele
faţă de o reacţie dură ce ar putea pune în
pericol relaţiile cu statele membre ale
Tratatului de la Varșovia. Ţinut sub um-
bra politicii de conciliere din 1938 și a
Tratatului de la München, dezbaterile
prezintă o jenă vădită împărtășită de tot
spectrul politic faţă de imposibilitatea
unei acţiuni. Dar există o ieșire pe care o
repetă constant atât liderul opoziţiei,
Edward Heath, precum și alţi membrii ai
parlamentului. Cehoslovacia este la urma
urmei o ţară socialistă, Dubček este co-
munist, în fine, proiectul de liberalizare
era el însuși, dincolo de toate, comunist.
Nu este loc prin urmare nici de sancţiuni
economice, nici de sancţiuni privind cir-
culaţia persoanelor, nici de ruperi de legă-
turi diplomatice. E trist ce se întâmplă,
dar cam asta e tot. Recunoașterea limite-
lor impuse de realitatea geopolitică, mili-
tară și ideologică este tema centrală a
poziţiei britanice. Dincolo de entuziasmul
iniţial și de îngrijorarea produsă de turul
de forţă al Moscovei se află presupoziţiile
unui realism politic ce comandă reţinere,
prudenţă și o stereotipică răceală.
La antipozi, în undergroundul comu-
nist, care își trăia ultimele zile, dacă nu de
glorie, cel puţin de relativă importanţă
politică, lucrurile stăteau ușor diferit, sub-
liniind importanţa Primăverii de la Praga
ca fiind o chestiune politică importantă în
interiorul stângii și al tradiţiei marxiste.
Încă din 1967, poziţia oficială a Partidului
Comunist al Marii Britanii, dezvoltată în
contextul crizei sino-sovietice, consta în a
recunoaște libertatea partidelor
Sursa foto: AZ Quotes
Critici la adresa poziţiei au fost expri-
mate mai ales în districtul Surrey, la a căror
voce s-a raliat și ideologul partidului, Ra-
jani Palme Dutt, un veteran al epocii sta­
liniste și suporter constant al liniei du­re. În
octombrie, acesta publica în Morning Star
o serie de note dedicate chestiunii cehoslo-
vace, prin care susţinea tacit invazia sovie-
tică. Politica de destindere era văzută în
opinia lui ca un potenţial pericol faţă de
creșterea forţelor reacţionare, iar diferen-
dele dintre partidele comuniste nu pot fi
rezolvate altfel decât politic, căci doar
practica și istoria pot constitui adevăratul
arbitru. Dacă în lupta dintre co­muniștii
britanici, suporteri ai unei căi britanice de
construire a comunismului, și moscoviţii
tankies cei dintâi au ieșit învingători, iar
partidul și-a slăbit relaţiile cu Uniunea So-
vietică, momentul 1968 avea să anunţe fali-
ile din anii ’70, în care partidul își va pierde
membrii către organizaţiile troţchiste și li-
mitatul suport sindical. Până la sfârșitul
noii decade, în era Thatcher, nu va mai fi
loc de construit socialismul.
Pe scurt, dacă într-adevăr o privire
asupra Primăverii de la Praga prin ochii
spectrului politic britanic ne poate poate
aduce ceva, este posibilitatea de a resitua
acest moment istoric în coordonatele
simbolice ale propriului său timp. Ceea ce
obţinem este o clarificare a lecturii post-
factum care a înscris Primăvara de la Pra-
ga în cadrul luptei anticomuniste și a rali-
at-o unei genealogii intelectuale liberale,
ștergând tocmai coordonatele sale istorice.
Pe scurt, dacă într-adevăr o privire
asupra Primăverii de la Praga prin ochii
spectrului politic britanic ne poate poate
aduce ceva, este posibilitatea de a resitua
acest moment istoric în coordonatele
simbolice ale propriului său timp. Ceea ce
obţinem este o clarificare a lecturii post-
factum care a înscris Primăvara de la Pra-
ga în cadrul luptei anticomuniste și a rali-
at-o unei genealogii intelectuale liberale,
ștergând tocmai coordonatele sale istori-
ce. Dar dacă astăzi ne amintim de Primă-
vara de la Praga ca de un moment al lup-
tei antitotalitare, ceea ce uităm voit sau
nu e tocmai ceea ce era destul de clar la
acea vreme și anume, faptul că promisiu-
nea unui socialism cu faţă umană era năs-
cută în interiorul socialismului.

Revistă de cultură şi politică iulie 2018

ANUL 1968
„Libertatea atroce”
Pasolini, Palach ’68: un viitor
pierdut între utopie şi distopie
P
raga, 12 ianuarie 1969. Jan Palach, un tânăr student la filosofie de doar douăzeci și unu de ani s-a sinucis
dându-și foc. Înainte de a face acest gest extrem, tânărul s-a asigurat că flăcările nu vor afecta și mesajul
pe care îl avea cu sine și care nu era conceput ca un mesaj de adio, specific unui sinucigaș, ci ca un
manifest de luptă. În acel mesaj se regăseau motivaţiile gestului său, împreună cu atenţionarea că ar
putea să urmeze și alte gesturi similare, pentru a provoca o reacţie în masă împotriva opresiunii.
Într-adevăr, după declanșarea propriului rug, au urmat un val de sinucideri, dar care nu au mai avut nici un fel de
ecou din cauza cenzurii care a reușit să ascundă pentru o lungă perioadă de timp faptele.
A
ceastă moarte ce reprezintă tra-
gicul epilog al reformismului
lui Dubček l-a inspirat pe Paso-
lini să scrie „Praga: una atroce libertà”,
care a fost publicat în săptămânalul
Tempo pe 15 februarie. În acest articol
regăsim prezentate o bună parte din
temele caracteristice criticii sale aduse
mitului progresului, teme care vor fi
dezvoltate în lucrările ulterioare.
Ruguri asumate ca simbol
al mişcărilor de protest
Pasolini descrie propriul prezent
aruncând o privire îngrijorată către vi-
itor; totuși, pentru a înţelege pe deplin
orizontul – unde anticul, modernul, re-
ligiosul, laicul, materialismul și idealis-
mul se intersectează până la a deveni
confuz –, astăzi ar fi mult mai util să
încrucișăm cugetarea sa cu cea a altui
intelectual, care este atât de îndepărtat
de gândirea sa, John Maynard Keynes.
Ce au în comun Pasolini și Key-
nes? E dificil să alăturăm doi intelec-
tuali care sunt atât de îndepărtaţi
unul de altul: comunistul eretic și li-
beralul progresist, poetul și econo-
mistul, cântăreţul progresului tragic
și regizorul dezvoltării fericite.
Cu toate acestea, la o privire mai
atentă, analizele lor au puncte de în-
tâlnire. Pentru a le afla, trebuie să ne
întoarcem în Praga, în timpul acelei
nopţi întunecate – o noapte iluzorie
pentru umbra traseelor și a spectrului
nuclear, dar, în același timp, iluminată
de o speranţă animată de motivele
prezentului, ca și de spiritul răscum-
părării în viitor. Iată-ne deci revenind
la Praga ocupată și la poetul friulan.
Punctul de plecare al gândirii pa-
soliniene este aparent în contradicţie
cu actul final al vieţii lui Palach și isto-
ria sa. Într-adevăr, Palach s-a sinucis
pentru a protesta, dar poate ar fi mult
mai corect să folosim verbul a acţiona
împotriva ocupaţiei sovietice și împo-
triva brutalei dezrădăcinări a speran-
ţei într-un „socialism cu faţă umană”.
Era un fiu al culturii noastre, un tânăr
al Europei Centrale, un student în
care era ușor să te recunoști și totuși
el a luat drumul martiriului, decizie
care este în sine complexă și contra-
dictorie pentru cine provine dintr-o
societate seculară, urmând același
mod de a acţiona ca al vietnamezilor
nr. 232
care luptau împotriva unui guvern co- călugăr budist? De la această întrebare
rupt și a ocupaţiei americane. „simplă” începe gândirea profundă a
Imaginea călugărilor budiști trans­ lui Pasolini: „pentru un călugăr budist,
formaţi în torţe umane a fost cunoscu- a se sinucide prin intermediul focului
tă în mod dureros de către mass-me- face parte din modul în care vede lu-
dia occidentală și, dat fiind caracterul mea; este – și rog să mi se ierte expre-
antiamerican al cauzei lor, a fost pre- sia – o tehnică religioasă; mintea sa nu
luată și în Europa Pactului de la a fost niciodată atât de departe pentru
Varșovia. Acele ruguri fuseseră deja astfel de gesturi finale. Într-o lume
asumate ca un simbol al mișcărilor, care nu mai este religioasă, arhaică,
ale lui ’68, care în mod semnificativ rurală, o astfel de idee este de neconce-
nu vor cunoaște nici o Cortină de fier. put. Pentru a o putea concepe și accep-
Protestul tinerilor va duce la automa- ta, trebuie să fii împins de o voinţă ide-
nagementul studenţilor la fel de mult ală, care este la fel de neînţeles precum
la Sorbona precum la Universitatea cea religioasă a călugărului”.
din Varșovia, doar pentru a da un Iar aici este argumentul principal.
exemplu, evident pentru sezonul ex- Pentru Pasolini, singura explicare po-
traordinar cehoslovac. Acești călugări sibilă este că acel gest, laic în motiva-
erau un simbol, o flamură care unea, ţiile sale specifice, a fost impregnat cu
dar și semnul unei siderale distanţe: o substanţială religiozitate, chiar dacă
tocmai ciudăţenia acestui gest a rea- aceasta nu era de tip supranatural.
mintit tinerilor europeni și americani Această religiozitate, care în Occident
caracterul planetar al dominaţiei im- se regăsea în ultimele locuri ale cultu-
perialiste. Pentru a se uni era necesar rii populare, care nu fuseseră încă dis-
să perceapă întreaga forţă a inamicu- truse de materialismul comunist, în
lui, iar pentru a-i înţelege vastitatea, timp ce în Est, aceasta renăscuse toc-
trebuia să te manifești ca individ mult mai din pedagogia acelui sistem opre-
departe de propriul orizont. siv împotriva căruia Palach protesta,
comunismul moscovit. Să fim bine
„Nu mai putem ţine înţeleși, identificarea unei matrice re-
ligioase în cadrul mișcării comuniste
economia şi religia în nu este deloc o noutate. Interesant
compartimente separate” este că atât în anul 1925, atunci când
Tinerii europeni și americani se Maynard Keynes, cu experienţa căpă-
identificau mai degrabă cu argentinia- tată în URSS, scrisese cartea O scurtă
nul Che Guevara, cu stilul său de a se privire asupra Rusiei, ce ulterior îl va
îmbrăca, cu desacralizatorul Cohn- influenţa major pe Pasolini, cât și în
Bendit, cu studenţii din Berkeley, și nu anul 1968, nici unul dintre aceștia nu
cu preoţii budiști, deși erau deosebit se puteau lăuda că au fost originali la
de importanţi pentru că, prin tragicul momentul în care au început să com-
lor protest, indicau figura Monstrului, pare comunismul cu religia.
și se măsurau cu forţa sa puternică. Sunt atât de cunoscute paginile în
Cum a ajuns ca un tânăr european care Sorel compară mișcarea proleta-
să urmeze același ritual cu cel al unui ră cu creștinismul primar, comparaţie
Sursa foto: Alchetron
| 9
Fabrizio Fiume
pe care la rândul său o preluase de la
Gramsci. Acest filon a avut ulterior
un noroc major chiar și în spaţiul poli-
tic și istoric. Și totuși, atunci când
economistul de la Cambridge adoptă
această abordare, o face în mod dife-
rit, parcurgând căi în sens invers. Nu
este trecutul cel care luminează viito-
rul, cum se întâmplă în toate mecanis-
mele tradiţionale de legitimare (și pe
de altă parte, nefiind un comunist,
Keynes își punea problema de a legi-
tima acel sistem), ci viitorul este cel
care schimbă valoarea trecutului. Re-
ligia da, și etica sacrificiului, însă nu-
mai ca o funcţie a prezentului. „Apare
întrebarea – scrie Keynes – dacă avan-
tajele materiale menţinerii economiei
și religiei în compartimente închise
sunt su­ficiente pentru a contrabalan-
sa de­zavantajele de natură morală.”
Pasolini a ajuns la concluzia că
însăși propria structură religioasă,
despre care Keynes a scris în opera
sa, explică natura reală a gestului lui
Palach. Această structură i-a permis,
chiar dacă în mod involuntar, afirma-
rea unui „idealism care [...] i-a îngădu-
it să îndeplinească un gest demn de
un erou antic; al unui sfânt vietnamez
modern”. Chestia cea mai interesantă
este că tocmai idealismul, care este
produsul de dincolo de Cortină al
„noii” religii comuniste, va fi în cen-
trul unei serii de reflecţii pasoliniene
asupra limitelor și pericolului pe care
îl presupune progresul occidental; un
idealism care, în schimb, în Italia ace-
lor timpuri, se regăsea doar în cadrul
unei culturi rurale ameninţate deja cu
dispariţia. Disoluţia îngrozitoare a
acelei antice pietas a deschis definitiv
porţile omologării ca totalitare a so-
cietăţii de consum, cu alte cuvinte, a
„noului fascism”. Acesta a fost subiec-
tul principal al criticii pasoliniene din
anii ’70. Fiind singurul care a denun-
ţat această problemă, Pasolini se va
referi la chestiunea keynesiană îm­
bră­ţișând răspunsul problematic pe
care același Keynes l-a dat: „Dacă în
cadrul progresului economic nu exis-
tă nici un scop moral, înseamnă că nu
trebuie să sacrificăm niciodată avan-
tajele morale în favoarea celor materi-
ale – cu alte cuvinte, nu mai putem
ţine economia și religia în comparti-
mente separate ale spiritului”.
Traducere de Sabin Drăgulin
www.revistatimpul.ro
10 |  ANUL 1968

Primăvara de la Praga, o
experienţă preţioasă la care mai
Alexander Höbel
trebuie să ne gândim

L
a 50 de ani de la Primăvara de la Praga, este important să reflectăm asupra a ceea ce a fost
principala tentativă de autoreformă a „socialismului real”. Așa cum s-a observat, tentativa a fost
aceea de a reconcilia socialismul cu democraţia, iar planificarea cu piaţa: două sfidări decisive
pentru acel „socialism cu faţă umană”, democratic și eficient de care vorbea Alexander Dubček.
Discuţia s-a dezvoltat la început pe două fronturi: acela al reformei economice, asupra căreia
economistul și liderul Partidului Comunist Cehoslovac (PCC) Ota Šik insista de mult timp faţă de criza
care se manifestase la începutul anilor ’60 și a presiunii create de spaţiul intelectual și cultural. Însă aproape
imediat a apărut și al treilea front, acela al reformei sistemului politic.

Î O situaţie cu potenţial
nceputul procesului care va avea ca
rezultat „noul curs” poate fi identificat
în iunie 1967, atunci când la Congresul
Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci s-a de­
clan­șat o confruntare dură cu Jiri Hen-
drych, numărul doi al partidului, pe tema
scrisorii lui Soljeniţîn despre cenzură,
care a fost urmată de expulzarea a trei
scriitori din PCC.
Un nou sistem de planificare
şi management
Scriitorii nu doreau să discute doar
despre libertatea culturală, ci și despre re-
forma economică, democraţia socialistă,
politica externă etc. Partidul a fost evaziv
în faţa atitudinii acestora, încercând pe de
o parte să găsească un compromis, iar pe
de altă parte aplicând măsuri cu caracter
administrativ.
În acele săptămâni a fost lansat „noul
sistem de planificare și management” al
economiei proiectat de Ota Šik, în care
planificarea centralizată a rămas valabilă
pentru obiectivele generale, dar a fost în-
soţită de marje mai largi de autonomie
pentru managerii de companii, obiectivul
fiind acela de a depăși blocajele care au
provocat criza.
Comitetul Central al PCC a stabilit în
septembrie 1967 obiectivul „înăspririi in-
strumentelor economice operaţionale”
printr-un „nou sistem de management” și
o reformă a preţurilor, care a fost însoţită
de o creștere a stimulentelor materiale și
a cererii pentru o iniţiativă mai puternică
venită din partea „comuniștilor și lucrăto-
rilor”. Acestei reforme economice i s-a
adăugat și o primă reformă politică, în
care a fost promovat un sistem electoral
prin care se lărgeau posibilităţile de ale-
gere a candidaţilor.
Comitetul Central a luat, în schimb, o
poziţie dură faţă de Uniunea Scriitorilor,
susţinând că o parte dintre membrii
aceștia lăsau câmp liber adversarilor, mo-
tiv pentru care a decis să pună revista
Literàrnì noviny sub controlul Ministeru-
lui Culturii. Prevederea va fi revocată în
primăvara anului 1968, la momentul în
care revista va apărea cu un nou nume. În
același timp, atitudinea Comitetului Cen-
tral va produce un efect bumerang, adu-
când o parte a opiniei publice pe poziţii
mai critice faţă de Partidul Comunist și în
special faţă de Antonín Novotný, care la
momentul respectiv îndeplinea și funcţia
de secretar al PCC, și cea a preșe­dintelui
Republicii. În același timp sentimentul
antisovietic a crescut.
exploziv
De asemenea, ponderea problemei
naţionale, care săpa un șanţ între cehi și
slovaci, a fost puternică. Aceștia din urmă,
care trăiau în partea mai puţin dezvoltată
a ţării, au susţinut o reechilibrare a situa-
ţiei, găsind în același Dubček, secretarul
PC-ului slovac, un punct de sprijin. Pe de
altă parte, slovacii, tocmai pentru că erau
mai puţin competitivi la nivel economic,
urmăreau cu teamă extinderea elemente-
lor pieţei în sistemul economic naţional.
Între timp, proletarii au dat viaţă „sfa-
turilor producătorilor” nu numai în fa-
brici, ci și în mediul rural. Interesant este
că au existat temeri și rezistenţe în faţa
reformei economice care punea în pericol
stabilitatea locurilor de muncă chiar și în
interiorul clasei muncitoare. Situaţia a
fost prin urmare nu numai plină de poten-
ţial exploziv, dar și foarte complexă.
În ianuarie 1968, CC al Partidului Co-
munist a separat funcţiile de secretar de
partid și pe cea de șef al statului, alegân-
du-l în funcţia de secretar pe Dubček. De-
cizia a generat mari speranţe și consen-
suri; oamenii sperau că Dubček va lichida
metodele conducerii autoritare, dând loc
unei noi relaţii politice democratice între
partid și societate.
În februarie, o nouă ședinţă a CC-ului
i-a retras lui Novotný și funcţia de
președinte, eliminând totodată și cenzura
în presă. Câteva săptămâni mai târziu,
într-un interviu acordat pentru l’Unità,
care era cotidianul Partidului Comunist
Italian, Dubček a clarificat sensul „noului
Sursa foto: www.czech-it.ro
curs”, care viza o utilizare socialistă a me-
canismelor de piaţă și implementarea
„democraţiei socialiste”.
Între timp, acest „punctul de cotitură”
s-a reflectat și în programul de acţiune al
partidului: întârzierile conservatoare și
„rezistenţele” au fost denunţate cu scopul
de a continua reforma economică, inclu-
zându-se aici și „reorganizarea anumitor
sectoare de producţie”, fapt care a condus
la „reduceri semnificative ale numărului
de angajaţi” sau cel puţin transferurile
acestora în alte activităţi economice. Mai
mult, se dorea acordarea unei autonomii
mult mai largi Slovaciei, lansându-se tot-
odată un proces de democratizare care ar
fi acordat o mai mare importanţă Parla-
mentului și organismelor locale.
Între sfârșitul lunii mai și începutul
lunii iunie au avut loc lucrările Comitetu-
lui Central, moment foarte important
pentru evenimentele care au urmat. Do-
cumentul aprobat își punea ca „întrebare
fundamentală” dacă nu a fost în pericol
caracterul socialist al Cehoslovaciei. Era
nevoie de extinderea gamei de forţe aflate
în sprijinul socialismului, acordându-le
astfel și celor care nu erau comuniști posi-
bilitatea de „a participa constituţional în
guvern și în conducerea societăţii”. A tre-
buit creată o „platformă politică unită”
sub egida Frontului Naţional, care, pe lân-
gă Partidul Comunist, a încorporat „orga-
nizaţii politice majore” și de mase, consti-
tuind astfel un guvern unitar. Partidul s-a
mai angajat de asemenea să asigure de-
plina egalitate a cehilor și slovacilor. În
urma discuţiilor cu liderii sovietici, s-a
specificat că împreună cu aceștia se ajun-
ge la „concluzii pozitive”, afirmându-se
totodată că „dezvoltarea noastră internă
este o afacere suverană a Cehoslovaciei”.
Comitetul Central a adresat, de ase-
menea, un Apel partidului și poporului
cehoslovac: Partidul – se afirma – „se con-
fruntă cu hotărâre cu distorsiunile din
trecut. […] Abolim obstacolele politice
astfel încât cetăţenii […] să aibă șanse
egale să se afirme în funcţie de abilităţile
și de munca lor. Am pus bazele unei solu-
ţii concrete a relaţiei dintre cetăţenii cehi
și slovaci pe bază federativă. […] Principa-
lii reprezentanţi ai vechii linii […] pără-
sesc viaţa politică. Partidul are o nouă di-
recţie”. Au fost anunţate noi legi care
reglementau presa, se înfiinţau asociaţii
și companii private etc. Iar la acestea s-au
adăugat: „Cu aceeași decizie pe care o
scot în evidenţă deformările și ilegalităţi-
le din trecut, vom apăra ceea ce s-a reali-
zat prin munca dezinteresată a milioane
de oameni […] care au făcut posibilă victo-
ria socialismului. Pentru noi, democraţia
este inseparabilă de socialism la fel cum
socialismul este de democraţie”.
Consecinţe foarte grave ale
intervenţiei militare
Totodată, Novotný a fost eliberat din
toate funcţiile. Se ajunsese astfel la un
„punct de de la care nu se mai putea în-
toarce”. De asemenea, PCC a afirmat
apartenenţa ţării la Pactul de la Varșovia.
Cu toate acestea, Partidul Comunist al
Uniunii Sovietice era din ce în ce mai
alarmat de creșterea sentimentelor anti-
sovietice, de dorinţa de autonomie cres-
cândă a Cehoslovaciei, de rezultatul refor-
mei. Au existat confruntări dure între
liderii cehoslovaci și sovietici, la care s-au
adăugat ameninţările ţărilor din Pactul de
la Varșovia (cu excepţia României, care a
fost văzută de cehoslovaci ca fiind cea
mai prietenă ţară socialistă). După discu-
ţiile de la Cerna și Bratislava, care păreau
să contureze un acord, în august a inter-
venit intervenţia militară a Pactului de la
Varșovia, un act care a lovit „noul curs” și
s-a dovedit a avea consecinţe foarte grave
pentru întreaga tabără socialistă și pentru
ideea de socialism.
Și totuși, la 50 de ani distanţă, acea
experienţă își conservă întreaga sa valoa-
re: tentativa lui Dubček de a da viaţă unui
„nou umanism”, un „umanism socialist”
care garantează justiţia socială și demo-
craţia, egalitate și libertate în paralel cu
aplicarea obiectivului de a ţine împreună
planul de producţie și piaţa pare a fi plină
de semnificaţii pentru lumea actuală.
Traducere de Sabin Drăgulin

Revistă de cultură şi politică iulie 2018

ANUL 1968 | 11

Manifestări de rezistenţă
provocate de Primăvara
de la Praga şi de eşecul ei în Iskra Baeva

societatea bulgară

A
cţiunea reformistă a Partidului Comunist Cehoslovac din 1968 a cutremurat toate ţările
socialiste europene. Asta s-a întâmplat nu atât prin încercarea de democratizare, cât prin
întreruperea ei drastică de trupele Tratatului de la Varșovia pe 21 august.
Toate acestea – reformele din Cehoslovacia, discutarea lor cu îngrijorare de către liderii ţărilor
socialiste, susţinerea tacită, pe care cehii și slovacii o primesc în contactele lor cu cetăţenii din
Europa de Est – provoacă o schimbare în atitudinile sociale în întregul Bloc estic. De fapt, așa-numitele
evenimente cehoslovace trezesc potenţialul protestatar care exista încă în anii ’40, dar care a fost sufocat de
represiunile în timpul „stalinismului pur” (sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50).

A
titudinile sociale din Bulgaria di-
feră de acelea din celelalte ţări so-
cialiste în Europa, înainte de toate
cu rusofilia poporului, născută de elibera-
rea Bulgariei de către Rusia prin Războiul
din 1877-1878. Ea îi ajută pe comuniști să-
și consolideze mai ușor poziţia de forţă
aflată la putere. Rezistenţa împotriva lor e
mai slabă, iar din cauza apartenenţei Bul-
gariei la Pactul Tripartit, fiecare adversar
poate fi acuzat cu ușurinţă de vederi pro-
fasciste.
Reverberaţii ale Primăverii de
la Praga
Revoluţia ungară din 1956 trezește
pentru scurt timp atitudinile opoziţionis-
te, dar noul val represiv le suprimă repe-
de. Lucrurile încep să se schimbe abia în
anii ’60, când atenuarea Războiului Rece
provoacă o liberalizare și în politica inter-
nă, iar dificultăţile economice îi fac pe
guvernanţi să se gândească la schimbări.
Aceste împrejurări, care au provocat Pri-
măvara de la Praga în 1968, acţionează și
în Bulgaria, unde apar voci critice — atât
între comuniști, cât și în societate.
Cum arată noul potenţial critic creat
în Bulgaria în anii ’60, stimulat de eveni-
mentele din 1968?
Primele opinii critice, prin tradiţie,
sunt exprimate de oameni care sunt le-
gaţi de partidul la conducere, Partidul Co-
munist Bulgar. Pe 1 iunie 1960, șapte par-
ticipanţi la rezistenţa antifascistă din anii
războiului adresează o scrisoare Comite-
tului Central al Partidului Comunist Bul-
gar, în care critică ascuţit regimul lui To-
dor Jivkov. Ei se numesc pe sine
co­­mu­niști-democraţi și declară că în locul
socialismului adevărat, în Bulgaria mun-
citorii și ţăranii sunt supuși exploatării de
„socialismul birocratic de stat”, care se
bazează pe „constrângerea administrati-
vă” a „a dictatului necontrolat aplicat de o
mână de oameni, al puterii personale”.
Încă la începutul anului 1961, cei șapte
din „Grupul lui Kufargiev” cum este nu-
mit grupul, după numele membrului lui
de cel mai înalt rang, sunt declaraţi
„revizioniști-fracţionari”, acuzaţi de legă-
turi cu serviciile secrete ale Iugoslaviei și
deportaţi în diferite colţuri îndepărtate
din ţară – regiunile Dobrici și Ruse.
Cea mai vestită acţiune împotriva sis-
temului din această perioadă este încer-
carea de lovitură de stat organizată la
Sursa foto: mycentury.tv
sfârșitul lui 1964 și începutul lui 1965 de
grupul fostului comandant de partizani și
membru al Comitetului Central al Parti-
dului Comunist Bulgar, Ivan Todorov-Go-
runia. El creează o reţea de peste o sută de
ofiţeri, în care intră și general-maiorul
Tsviatko Anev — comandantul Sofiei. Ei
își asumă scopul politic să-l dea jos de la
putere pe Todor Jivkov, dar sunt descope-
riţi repede și arestaţi, iar Gorunia se sinu-
cide.
Ceea ce este caracteristic pentru
această manifestare de nemulţumire este
că ea se realizează de pe poziţii pro-Chi-
na, iar Jivkov este declarat un oportunist
care trădează ideile socialismului în fa-
voarea „imperialismului american”.
Complotiștii sunt condamnaţi politic
și juridic de la 8 până la 15 ani de închi-
soare, dar nu după mult timp sunt amnis-
tiaţi. Ceilalţi sunt demiși din toate postu-
rile și internaţi. Scopul de bază al puterii
este ca totul să rămână în secret de socie-
tate. Cu toate astea, nemulţumirea în rân-
durile comuniștilor vechi, participanţi la
rezistenţa antifascistă (așa-numiţii luptă-
tori activi) crește în continuare din cauza
decalajului între ideile pentru care ei au
luptat și realităţile socialismului de stat
de tip sovietic.
În 1968, Primăvara de la Praga
trezește un alt tip de nemulţumire. Ea nu
mai este legată de Partidul Comunist Bul-
gar, ci vine din partea tinerilor bulgari,
crescuţi în sistem și care îl critică în com-
paraţie cu Occidentul contemporan cu ei.
Protestele pregătesc
pregătească atmosfera
socială pentru disidenţă
Noul val de gândire liberă vine în Bul-
garia cu al IX-lea Festival Mondial al Ti-
neretului și al Studenţilor (28 iulie-6 au-
gust 1968). Tinerii bulgari așteaptă cu
emoţii participarea The Beatles. O astfel
de vizită pare prea curajoasă pentru auto-
rităţile bulgare, care o împiedică. Însă
unele formaţii rock precum Sirius din Un-
garia, Framus Five din Cehoslovacia, Elip-
sele din Iugoslavia, Spiders din Germania
de Vest prezintă concerte la Sofia și asta
provoacă un mare entuziasm în rândurile
tineretului. Spiritul libertăţii se transferă
de la muzică la haine, păr, bărbi și ţinută.
Catalizatorul nemulţumirii tineretu-
lui bulgar, fără îndoială, este evenimentul
din data de cotitură 21 august, când două
regimente bulgare care făceau parte din
trupele Tratatului de la Varșovia au inva-
dat Cehoslovacia.
Cea mai marcantă acţiune de protest
contra intervenţiei este acţiunea celor trei
studenţi la istorie de la Universitatea din
Sofia – Eduard Ghenov, Valentin Radev și
Alexandâr Dimitrov. La începutul lui sep-
tembrie, ei pregătesc 200 de manifeste cu
textul „Afară trupele marionetei Jivkov
din Republica Socialistă Cehoslovacia!”,
pe care le distribuie în cutiile poștale din
Sofia și Plovdiv. În mijlocul lui octombrie,
ei încearcă să repete acţiunea; de data
aceasta textele arată solidaritate cu acţiu-
nea disidenţilor sovietici: „Cinci comu­
niști sovietici au demonstrat în Piaţa
Roșie, tu ce faci?” și „Cinci cetăţeni so­­
vietici care au exprimat solidaritate cu
Republica Socialistă Cehoslovacia au pri-
mit pedepse grele. Oameni, fiţi vigilenţi!”.
Aici acţiunea se încheie, pentru că cei trei
sunt arestaţi, iar în 1969 sunt condamnaţi
la închisoare (de la un an și două luni,
până la trei ani). Din nou la Facultatea de
Istorie a Universităţii din Sofia, în sep-
tembrie, profesorul de istorie contempo-
rană, Hristo Nestorov, declară în faţa stu-
denţilor de la fără frecvenţă că intervenţia
este inacceptabilă. El este fost partizan,
dar asta nu-l salvează de excludere din
Partidul Comunist Bulgar. Puţin mai târ-
ziu, această excludere va fi revocată, dar
asta se va întâmpla numai după interven-
ţia Liudmilei Jivkova – fiica lui Todor
Jivkov și fostă studentă a facultăţii.
Activitatea grupului lui Petăr Boia-
giev și Alfred Foscolo (cu tată francez)
este puţin mai diferită. Ei pregăteau mani-
feste încă în 1966 în legătură cu al IX-lea
Congres al Partidului Comunist Bulgar,
cer „libertate, egalitate și inde­ pen­denţă
naţională” și ieșirea din Tratatul de la Var­
șovia. Atunci scapă ușor, dar pe 15 august
1968, mai întâi Boiagiev, iar apoi și Fosco-
lo, și prietenii lor sunt arestaţi și condam-
naţi la diferite pedepse cu închisoarea; în
total, cei patru condamnaţi stau în deten-
ţie 21 de ani. După care emigrează.
În orașul de pe malul Dunării, Ruse,
un grup de protest este format de fiul unui
vestit anarhist, Germinal Civicov, și de
marinarul Liubomir Sobagiev. În 1969, ei
sunt arestaţi pentru difuzarea de manifes-
te considerate „afirmări defăimătoare îm-
potriva puterii populare”. În spatele aces-
tei formulări se ascunde condamnarea
ocupaţiei Cehoslovaciei, a „burgheziei
roșii”, a celor privilegiaţi, a celor așa-nu­
miţi luptători activi și a lipsei libertăţilor
democratice. Ei sunt condamnaţi la pe-
depse între trei și cinci ani de închisoare.
În 1968, sunt organizate proteste în
orașele Vidin (G. Maltezos), Kazanlâk
(Metodi Tașev), Razgrad (I. Markov), Di-
mitrovagrad (M. Celebiev), Lom (E. Trai-
cov). Au în comun faptul că nemulţumi-
rea este exprimată de tineri care critică
așa-numitului socialism real, în principal
de pe poziţii de stânga, pentru că nu co-
respunde ideilor de libertate și egalitate.
Toţi protestatarii sunt arestaţi și judecaţi,
anulând înfiinţarea unei mișcări disiden-
te în Bulgaria. Însă, fără îndoială, aceste
acţiuni de protest încep să pregătească
atmosfera socială pentru disidenţă.
Traducere de Vladimir Mitev.

nr. 232 www.revistatimpul.ro

12 | FRAGMENT
Paris 1968: En bas la
Ana Blandiana
A doua zi urma să fiu doar specta-
tor, dar un spectator elegant, pentru că,
dacă stagiunea de poezie avusese un
aer mai curând boem, cea tradiţională,
de teatru, era nu numai un eveniment
Fragmentul de mai jos face parte dintr-o carte care va continua Fals tratat de cultural, ci și unul monden. Pe invitaţie
manipulare, inserând însă întâmplări petrecute nu în ţară, ci în străinătate şi încer- se și preciza ţinuta de seară. În timp ce
când să creioneze o imagine nu a ţării, ci a lumii. mă pregăteam, n-am putut să nu mă în-
Înaintea acestui fragment este descrisă participarea mea la o săptămână de po- treb dacă nu cumva o fac degeaba.
ezie – la care fusese invitat câte un poet din fiecare ţară europeană –, organizată în
prestagiunea celebrului Theatre des Nations, şi ultima seară de poezie, întreruptă
Marele spectacol al
de pătrunderea în sală a gazelor lacrimogene din stradă
realităţii imediate
Am alungat însă gândul, aducându-
mi aminte, după pătrunderea gazelor
lacrimogene din stradă în sala de spec-
tacol, nepăsarea trecătorilor de pe tro-
tuare care priveau jocul de-a „hoţii și
vardiștii“ cu aerul că îl mai văzuseră de
nenumărate ori. După cum mi-am adus
aminte enormele afișe din staţiile de
metrou la spectacolul japonez de des-
chidere a Teatrului Naţiunilor. Oricum,
era exclus să dau un telefon și să întreb
dacă, date fiind manifestaţiile stu­
denţești, spectacolul va mai avea loc.
Am avut însă grijă, pentru orice eventu-
alitate, să plec de la hotel cu mai mult
timp înainte. Mergeam, evident, cu me-
troul, trebuia să-l schimb de două ori,
eram speriată de ţinuta mea și în toate
staţiile prin care treceam mă obsedau
niște mari afișe cu generalul De Gaulle
ţinând un discurs, doar că în gura larg
deschisă a șefului statului francez cine-
va lipise fotografia unui frigider cu re-
clama adiacentă. Ceea ce, văzută o dată,
ar fi putut fi o glumă amuzantă devenea
prin repetiţie enervant și aproape
neliniștitor.
Am ajuns în sfârșit, mă îndreptam
spre ieșire, trecusem de bariera ușilor
batante, mai aveam cel mult zece metri
și vedeam deja treptele care duceau
spre suprafaţă, când din stradă au cobo-
rât în fugă, rostogolindu-se aproape pe
Sursa foto: Cinemagia
scări, un grup de vreo 20-30 de tineri
care m-au antrenat în goana lor, întor-
cându-mă din drum, doborându-mă
aproape și înglobându-mă grupului lor,
în timp ce erau ajunși din urmă și în-
conjuraţi de un mare număr de poliţiști.
În ceea ce mă privește, eram într-o situ-
aţie atât de absurdă, încât nu reușeam
nici măcar să mă sperii. Cercul
poliţiștilor mai întâi s-a strâns în jurul
grupului în care mă aflam, apoi am în-
ceput să fim împinși spre scări și pe
scări în sus. Cei din jurul meu ţipau,
protestau, încercau să scape zbătându-
se, împingându-se unii într-alţii pentru
a sparge încercuirea. În mod evident,
O furie dezlănţuită
nu aveam nici o șansă să fiu auzită dacă
aș fi vrut să explic că e vorba de o
greșeală, după cum nu aveam nici o
șansă să fiu măcar văzută de un poliţist,
și vitală, aproape
așa cum mă aflam în mijlocul grupului
de bărbaţi mai înalţi decât mine. Tot ce
reușeam să văd eu însămi erau câteva
spinări care mă înconjurau zbătându-se
furioase, strivindu-mă. Spaima m-a cu-
veselă prin
prins în momentul în care – împinși cu
toţii cu brutalitate înspre nivelul străzii
– am ajuns destul de sus ca să pot vedea
că în dreptul ieșirii din metrou era par-
vitalitate.
cată o dubă de poliţie și cei care ajunse-
seră deja sus erau rostogoliţi direct în
mașină. Și atunci, în clipa în care urma
să-mi vină rândul și mie, cu disperarea
ultimei șanse, am strigat ceva ce m-am
mirat eu însămi că mi-a dat prin minte
să strig, ceva ce – deși părea absurd –
era singurul lucru care putea să mă sal-
veze. Am strigat:
Revistă de cultură şi politică
— Monsieur, monsieur, regardez-
moi!
Pentru că dacă m-ar fi privit nu se
putea să nu-și dea seama că nu fac par-
te din grup. Poliţistul, furios, transpirat
de alergătură și luptă, a întors capul
spre mine, m-a privit mirat și a avut o
clipă de ezitare, iar eu am adăugat:
— C’est un confusion. Je ne suis pas
d’ici.
— Vos papiers, mademoiselle, a ros-
tit mai puţin singur și m-a scos deopar-
te pentru ca să nu împiedic operaţia
care continua.
I-am dat pașaportul, binecuvântând
în gând obligaţia ţinutei de seară (men-
ţionată pe invitaţie) care în mod evi-
dent mă salvase. I-am arătat invitaţia și
i-am explicat că sunt în pericolul de a
întârzia. Apoi am încremenit, dându-mi
seama că invitaţia era pe numele Ana
Blandiana, în timp ce pașaportul era pe
numele Rusan Otilia-Valeria, ceea ce
m-ar fi putut transforma într-o persoa-
nă suspectă. Dar, spre surprinderea și
ușurarea mea, poliţistul n-a observat,
pur și simplu nu citise numele, mai ales
că îngerul meu păzitor a făcut să ne
aflăm chiar lângă un stâlp de afișaj
unde trona un mare afiș cu Théâtre des
Nations, scris cu litere de-o șchioapă,
sintagmă pe care i-am arătat-o și pe in-
vitaţia mea. Mi-a înapoiat pașaportul
spunându-mi, pe post de scuză, au
revoir.
Am grăbit pasul pe Rue de l’Odéon.
În faţa intrării teatrului aștepta deja o
mică aglomeraţie de persoane elegan-
te, bărbaţii în costume închise, multe
dintre femei în rochii lungi cu decolte-
uri și bijuterii. O priveliște pe care o
știam doar din filme. A fost prima oară
de când mă aflam la Paris când mi-am
amintit că eu vin dintr-o ţară socialistă
și, în mod ciudat, amintirea nu cuprin-
dea nici o umbră de regret. Am înaintat
amestecându-mă printre spectatori cu
sentimentul acestei apartenenţe diferi-
te, fără să bănuiesc cât de bine îmi va
prinde în următoarele ore, cât de mult
mă va ajuta să-mi păstrez calitatea de
spectator nu numai faţă de spectacolul
medieval japonez, ci faţă de marele
spectacol al realităţii imediate care
avea să-l întrerupă.
O elită devenită jalnică prin
lipsa de apărare
Despre piesa din care am văzut,
cred, mai mult de jumătate, nu ţin min-
te aproape nimic, ca și cum mi-ar fi fost
fixată în memorie cu o culoare care n-a
avut timp să se fixeze înainte ca viitura
care a întrerupt-o s-o fi șters. Ţin minte
doar că era extrem de lent și de straniu,
cu actori îmbrăcaţi în chimonouri și
sandale cu tălpi extrem de groase care
mânuiau niște manechine la fel de înal-
te ca și ei, încât fiecare personaj avea
două întruchipări, dintre care mai im-
portantă părea să fie cea lipsită de viaţă.
În caietul de sală era povestit pe scurt
subiectul piesei, considerată capodope-
ră, care era vorbită în japoneză de către
mânuitorii marilor păpuși, în locul
acestora. Spectatorii priveau cu o aten-
ţie izvorâtă în părţi egale din curiozita-
te și snobism, într-o liniște care era pe
jumătate așteptare, pe jumătate plicti-
seală.
În această liniște a început să creas-
că un zgomot despre care la început nu
puteai să spui decât că se apropie, apoi,
iulie 2018
 FRAGMENT
culture! (Jos cultura!)
devenind tot mai distinct, a părut compus
din mișcări și glasuri omenești, o agitaţie
încă misterioasă care putea fi la fel de
bine veselă sau furioasă. Cei din sală au
încercat câteva minute să o ignore, dar
apoi ba unul, ba altul întorcea capul spre
intrarea sălii de unde părea să izvorască
tulburarea, ușa rămânea însă închisă, deși
zgomotul creștea, devenise evident că,
dacă la început se producea în stradă,
acum pătrunsese în clădire. Deși ușa con-
tinua să rămână închisă, tumultul nu mai
era la fel de confuz, se distingeau voci,
chiar dacă nu și cuvintele pe care le stri-
gau și începea să se contureze și coloratu-
ra politică a amestecului: o furie dezlănţu-
ită și vitală, aproape veselă prin vitalitate.
A venit momentul în care vacarmul deve-
nise atât de puternic încât nu numai spec-
tatorii, dintre care unii se ridicaseră în pi-
cioare și ieșiseră din rândurile de scaune,
dar și actorii, care își continuau încă parti-
tura, dar tot mai puţin convinși, tot mai
nehotărâţi, așteptau să se întâmple ceva.
Apoi s-au oprit de tot, au tăcut, lăsând ma-
rile manechine să se sprijine de podea, iar
imaginea acelor personaje inerte înspăi-
mântate, încremenite în expresia lor de
nepătruns exprima cu o adevărată forţă
artistică momentul pe care încă nimeni
nu îl înţelegea.
Apoi, ușile au explodat dându-se de
perete sau poate chiar sfărâmându-se și
în sală s-a revărsat o mulţime cu media de
vârstă probabil de 20 de ani, care vocifera,
scanda, dădea din mâini și înainta aseme-
nea unei viituri a unei ape, rostogolin­du-se
și umplând toate spaţiile libere, încercând
chiar să intre pe rândurile de scaune care
erau încă ocupate de cei cărora nu le ve-
nea să creadă ceea ce li se întâmplă. Mă
ridicasem și eu în picioare și, întorcând
spatele scenei – pe care japonezii așteptau
dublaţi de manechine, machiaţi violent și
deveniţi ridicoli, neștiind încă dacă trebu-
ie să plece sau să rămână, am început să
urmăresc fascinată adevăratul spectacol.
Pe la mijlocul sălii, valul noilor veniţi
s-a ciocnit de foștii spectatori care încer-
cau îngroziţi să iasă. De fapt s-a ciocnit nu
este verbul potrivit, pentru că nu își
Sursă foto: Life in Tokyo
nr. 232
ăopuneau rezistenţă unii altora, ci se în-
treţeseau, trecând unii printre alţii în di-
recţii opuse și cu reacţii complementare.
În timp ce femeile începuseră să ţipe,
acoperindu-și cu mâinile încleștate decol-
teurile cu bijuterii, deși nimeni nu încerca
să li le smulgă, invadatorii renunţaseră la
scandări și imprecaţii și se puseseră pe
râs, bătându-și joc de această adunare de
elită devenită deodată jalnică prin lipsa
de apărare. De altfel, în timp ce ultimii
spectatori ieșeau, cei ce intraseră trecuse-
ră de primul rând și sărind peste fosa or-
chestrei, începeau să umple scena pe care
artiștii japonezi se hotărâseră să o pără-
sească.
M-am așezat la loc pe scaunul meu.
Nu aveam nici un motiv să ies înainte de
a înţelege despre ce este vorba. De altfel,
mi-am dat seama că nu eram singura care
optase pentru continuarea condiţiei de
spectator. Numărul celor care reușiseră să
se caţere pe scenă era tot mai mare, dar
nu era deloc clar ce spectacol vor da. Înţe-
lesesem puţine dintre cuvintele strigate
care se încâlceau între ele revenind: en
bas, vive și diferite nume proprii, dintre
care îl descifrasem pe Che Guevara. În
mod evident, vociferările nu erau decât
un acompaniament. Ajunși pe scenă, ci-
neva ar fi trebuit să vorbească, dar nu era
clar cine o va face, în schimb se vedea că
nimic nu era gândit înainte, că totul se
improviza din mers. Deocamdată, cei din
primul rând de pe scenă se îndemnau
unul pe altul, împingându-se, să ia cuvân-
tul. În cele din urmă, hotărându-se, un
lungan deșirat, cu plete de-o culoare in-
certă, până pe umeri, transpirat de emoţie
și agitaţie, a ridicat mâna în semn că vrea
să vorbească și larma s-a mai potolit, dar
nu suficient să se audă ceva dacă s-ar fi
hotărât să spună. N-a știut ce să facă și
cred că se pregătea să renunţe, când cine-
va i-a adus din culise un microfon cu sta-
tiv înalt, pe care i l-a potrivit în dreptul
gurii. Era evident un angajat al teatrului,
iar iniţiativa lui nu părea că trecuse de
partea invadatorilor, ci că voia să se lămu-
rească și – dacă se poate – să se termine
mai repede.
Un act de eroism intelectual
Tânărul a ridicat mâna din nou și de
data asta glasul lui surprinzător de subţi-
re s-a auzit tăios prin amplificare.
— Vreau să anunţ, a început el, la înce-
put nesigur, apoi tot mai ferm, aproape
solemn, că din acest moment, această ci-
tadelă a culturii burgheze trece în stăpâ-
nirea revoluţiei.
A vrut să mai spună ceva, dar furtuna
de aplauze, fluierături admirative și stri-
găte de victorie a transformat totul într-
un vacarm impenetrabil. A renunţat și s-a
retras cu aerul că-și făcuse datoria, iar în
locul lui s-a apropiat de microfon un altul,
mult mai solid, cu o barbă creaţă încâlcită,
care, ridicând mâinile ca un dirijor, cu o
voce profundă de bas, de-a dreptul impre-
sionată, a repetat de mai multe ori, până
când sala întreagă a înţeles și a preluat
mesajul:
— En bas la culture! En bas la culture!
De data asta, chiar părea sfârșitul lu-
mii. Cu un entuziasm și o bucurie care-mi
dădea fiori reci pe șira spinării, scandau
din fundul rărunchilor, suiţi cu picioarele
pe scaune, dând din mâini în ritmul sila-
belor, ca și când ar fi fost posedaţi de o
forţă care-i scăpase de sub control.
— En bas la culture! En bas la culture!
Am avut senzaţia că a durat nesfârșit,
minute lungi asurzitoare în care am încer-
cat să mă întorc să privesc sala din spate-
le meu, să-i văd cum arată purtătorii voci-
lor care bubuiau ritmic, dar n-am reușit să
disting decât o încâlceală de feţe transpi-
rate, de ochi isterizaţi de bucurie, de plete
și bărbi, de braţe încolăcite solidar, de
trupuri îmbrăţișându-se cu exaltare. Chiar
pe scaunul din dosul scaunului meu era
suită cu picioarele o adolescentă gingașă,
cu un aer luminos prerafaelit, ale cărei
vene de pe gât se umflaseră de efortul
scandării și din gura frumoasă a căreia
ieșea un fel de scâncet răgușit nearticulat,
dar ritmic, prea obosit ca să se mai lase
turnat în cuvinte, dar nevrând să renunţe.
Am întors capul spre scenă cu un amestec
de mirare și de dezgust. În timp ce scan-
darea continua, pe scenă apăruseră două
siluete complet diferite de ceilalţi. Un
domn și o doamnă d’une certaine âge,
cum spun francezii, și părând eleganţi nu
atât datorită hainelor sobre și închise la
culoare, cât ţinutei extrem de drepte,
aproape rigide, așa cum stăteau într-un
colţ ale scenei, privind cu o atenţie aproa-
pe fascinată sala și așteptând să se termi-
ne scandările. Cum nu se terminau însă,
bărbatul a înaintat spre microfon și cei-
lalţi i-au făcut loc nu binevoitori, dar inti-
midaţi totuși, ca și când ar fi știut despre
cine e vorba. În clipa în care s-a întors cu
faţa complet spre sală, l-am recunoscut și
eu, nu atât din realitatea din urmă cu
două ore (care părea acum desfășurată pe
altă planetă), când a deschis prin câteva
fraze stagiunea 1968 a Teatrului Naţiuni-
lor, cât din fotografii: era Jean Louis Bar-
rault.
Îmi amintesc – acum, când scriu și
când nu mai sunt în stare să reproduc dis-
cursul pe care l-a ţinut atunci marele ac-
tor – de câte ori l-am repetat după întoar-
cerea acasă prietenilor și colegilor, cum îl
știam literalmente pe dinafară și cu ce
plăcere îl repetam. Tema discursului era
scandarea – care, de altfel, nu încetase, dar
își redusese volumul – „Jos cultura!”.
Ceea ce ţin minte este felul în care nu
a încercat să le reproșeze ceea ce făceau,
nici să polemizeze cu ei. Le-a vorbit doar
despre cum ar arăta o lume fără cultură,
| 13
cum ar fi viitorul dacă sloganul pe care îl
scandează s-ar împlini, ar deveni realitate.
Nu avea un aer polemic, ci mai curând
persuasiv, încercând să-i împace parcă,
ceea ce, dincolo de tristeţe, era utopic și
aproape deplasat, ceea ce nu părea să tre-
zească empatia, ci dispreţul celor cărora li
se adresa. În faţa valului de fluierături și
huiduieli și insulte care a reizbucnit cu
mai multă putere, ca și cum ar fi făcut as-
cultându-l o pauză de refacere a forţelor,
Jean Louis Barrault a încercat să nu cede-
ze, să-și continue ideea, dar indulgenţa și
răbdarea tinerilor se terminase, pur și
simplu i-au smuls microfonul din mână și
l-au împins fără menajamente în fosa or-
chestrei, unde îl așteptau alte braţe pregă-
tite să îl rostogolească pur și simplu, sco-
ţându-l din raza privirilor sălii care
continua să-l insulte. După ce nu s-a mai
văzut, soţia lui, Madeleine Renault, o per-
sonalitate aproape legendară a teatrului
francez, și-a părăsit colţul de scenă din
care privise totul și a înaintat încet, cu
pași rari, pe marginea rampei înspre mi-
crofon. Era mai în vârstă decât el sau poa-
te scena la care asistase o îmbătrânise
brusc și avea ceva fragil, aproape friabil,
încât faptul că se încăpăţâna să se îndrep-
te, fără să ezite, spre pericol a făcut deoda-
tă aproape liniște. Părea o eroină din Cor-
neille și în mod evident trezise cu­ri­o­zitatea
sălii care voia să audă ce ar mai putea în-
drăzni să spună. Iar ea, după ce a întins
mâna să ia microfonul pe care nu au în-
drăznit să nu i-l dea, a spus:
— Eu vreau să vă mulţumesc.
S-a auzit o voce începând să râdă as-
cuţit, dar a fost imediat redusă la tăcere.
Iar în tăcerea aceea, doamna a repetat cu
o voce aproape albă:
— Vreau să vă mulţumesc că n-aţi por-
nit această revoluţie în urmă cu 30 de ani,
permiţându-mi astfel în toate aceste dece-
nii să-mi închin viaţa culturii pe care o
huiduiţi acum. Vă sunt profund recunos-
cătoare că, devastându-mi scena pe care
mi-am petrecut cea mai mare parte din
viaţă, abia acum, mi-aţi dat răgazul să îmi
împlinesc destinul artistic.
Și în tăcerea confuză care se lăsase a
părăsit, mergând dreaptă, dar cu vizibil
efort, scena.
Dacă ar trebui să găsesc un singur cu-
vânt care să definească acea benevolă în-
toarcere în infern a cuplului Barrault-Re-
nauld, infernul care devenise scena lor,
cuvântul ar fi eroism. Nu cred că am asis-
tat vreodată la un mai complet act de ero-
ism – în măsura în care eroismul este un
amestec de curaj și de demnitate – decât
riscul pe care și l-au asumat acești artiști
de a fi ei înșiși și de a afirma că rămân ei
înșiși în faţa acelei dezlănţuiri – scăpată
de sub controlul raţiunii – de ură și de
prostie. Faptul că ieșiseră învinși din
această confruntare în care intraseră vo-
luntar nu le micșora forţa, ci le-o aureola,
nu făcea decât să le mărească în ochii mei
valoarea.
Ţin minte că – în timp ce în jurul meu
se dezlănţuise din nou vacarmul – m-am
gândit că acel eroism intelectual, pe care
cu siguranţă nu aveam cum să-l uit vreo-
dată, îmi va marca devenirea ca un model
nu numai necesar, ci și obligatoriu, și un
violent sentiment de recunoștinţă am
simţit cum îmi urcă în gât și-mi umple
ochii de lacrimi. De altfel, această scenă a
fost cea care a marcat dintru început per-
spectiva mea asupra a ceea ce aveam să
văd și să trăiesc în următoarele zece zile.
www.revistatimpul.ro
14 |  ANUL 1968

Occupy ’68:
Michel Foucault – filosoful cu
Viorella Manolache
temperament de street-fighter

T
extul de faţă pledează, pe baza unei serii de argumente/referinţe pivotante, pentru precizarea tușelor
evidente de temperament filosofico-politic al lui Michel Foucault. Profilul este conturat dinamico-
energetic prin contribuţia indicatorilor/markeri evenimenţiali ai momentului Mai 1968, plasaţi în
registrul unei duble precauţii și al evidenţierii amprentei (urmei) unei discuţii deja lansate. Prima
observaţie vizează noninsistenţa sau prudenţa cu privire la datele implicării foucaultiene – proprii sau
improprii – în actul revoluţionar numit; a doua precizare confirmă existenţa unei delimitări sigure de raportare la
scindarea datată generic – Foucault ante- vs Foucault post-Mai 1968. Aspectele care se conservă (în fundal) sunt
coordonatele deschise referitoare la clarificarea (a fost sau nu a fost) a posibilei vizite a lui Foucault în România
(interesat să ajungă imediat după apariţia opului Les mots et les choses în Ungaria şi, fără vreo amprentă arhivată sau
mediatică, în România), act etichetat oficial-propagandistic drept o devianţă cu impact marginal-nesemnificativ (cu
toate acestea, Revista Secolul 20, numărul 5/1967 semnala, filosofic și cultural, polemica Sartre – Foucault – Lévi
Straus, iar Biblioteca Academiei „Ștefan Gheorghiu” îndosaria volumul Les mots et les choses – 0II 1387/ 42496/1 –,
la trei ani de la apariţia acestuia, la Gallimard, cu o primă consultare, la data de 31 octombrie 1973).

A
paratul ideologic era preocupat să
se concentreze, la acel moment,
asupra atmosferei controlat-nor-
malizante pe care o degaja prezenţa
președintelui de Gaulle, în România –
din/în același Mai 1968.
Foucault, în seria
temperamentelor filosofice
ale anului ’68
Considerate surse documentare care
conţin atribute relevante pentru întocmi-
rea unei fișe de temperament a lui Fou-
cault, apte a fixa rolul și locul filosofului
atât în evoluţia gândirii, în general, cât și
în contextul efervescent al anilor ’68, în
particular, analizele lui Sloterdijk și ale lui
Scruton propun ca modalitate investigati-
vă fie primatul seriei temperamentale –
ale cărei borne/repere esenţializate sunt
Platon și Foucault –, fie raportarea la eve-
niment prin valorizarea unei critici afir-
mate ca opţiune de inventariere a părţii
nemediat-implicate în evenimentele stu­
den­ţești pariziene. În opinia lui Sloterdijk,
primează diferenţa specifică amprentată
de chiar deplierea proiectelor filosofice
incisive și a practicilor intelectual-reacti-
ve, reacţii/atitudini convingătoare care-i
acreditează lui Foucault personalitatea
înzestrată cu o „voinţă și cu o radicalitate
magnifică”, cu un „intelect aprins” și un
grad filosofico-maniacal elevat. În seria
regulii „de la… la”, Foucault este comparat
cu Platon pentru „clasicismul alternativ”
pe care îl cultivă, dar și asemănat cu
Nietzsche pentru stilul de racordare al pa-
siunilor cvasiplatonice la/cu exerciţiile
spirituale antiplatoniene și, mai mult de-
cât atât, complinește (în maniera lui
Nietzsche, Blanchot și Bataille) caracte-
risticile de definire ale epocii. Pentru Slo-
terdijk, temperamentul lui Foucault este
un indiciu în sine, o particularitate am-
prentată de subversiunea cunoașterii filo-
sofice, de implicare corect-dozată a ele-
mentelor definitorii care îl caracterizează
pe epistemolog și pe arheolog, pe etician
și pe intelectualul angajat politic, dedicat
arhitecturării evenimentului eliberator,
germinat de/în chiar spaţiul de naștere,
creștere și de risc a sinelui.
Reprezentant el însuși al generaţiei
’68, Scruton supralicitează critic opţiunea
unei alte poziţii temperamentale prin­tr-un
Sursa foto: MoMA
gest de repudiere a ideilor foucaultiene şi
de validare a viziunilor gaulleene, de
apărare a unei spiritualităţi particulare,
pe care Foucault o dispreţuia. Comparat
– ca temperament trândav – cu intelectu-
alii din lumea postmodernă, așa cum s-au
implicat și manifestat aceștia în annus
mirabilis ’68, Foucault este asemănat cu
Theodore Roszak, ca produs al baby-
boom-ului și al Războiului Rece. Privat de
experienţa politicului, împărtășind ura
burgheziei și adept al compromisului po-
litic al acesteia, ghidat de registrul pati-
milor dominante, Foucault este conside-
rat de Scruton un adevărat guru al
generaţiei ’68, „cazul cel mai interesant”
tocmai prin abilitatea de redefinire a prio-
rităţilor intelectualului, de actualizare a
criticii marxiste a ordinii burgheze, de li-
vrare a unei filosofii concepute drept asalt
asupra puterii, manifestări care, tempera-
mental, sunt angrenate ipostazei de ana-
list al puterii și de revoluţionar al eliberă-
rii. Seria trăsăturilor sociale fundamentale
pentru civilizaţia burgheză fac obiectul
reacţiei generaţiei ’68, de valorizare a li-
bertăţii ca rezultat al compromisului isto-
ric și de statuare a ereziei dominării, care,
de la momentul ’68, va condiţiona tot ceea
ce s-a produs ulterior ca rezultat intelec-
tual. Ceea ce ratează Foucault, consideră
Scruton, este însăși posibilitatea existen-
ţei unor puteri apte a oferi și a limita ţelu-
rile emise, cu valenţe de complinire, chiar
parţială, a libertăţii umane. Scruton retu­
șează profilul clar conturat al unui Fou­
cault gânditor-etalon al generaţiei ’68 și
al Noii Stângi, cu un temperament
problematizant, redus la generalizări ar-
gumentative, la absenţa unor tușe ferme
de analiză conceptuală, la precipitare ex-
plicativă, la valorizarea unui „dispreţ̦ vir-
tuos” prin refuzul normalizării și printr-o
culti­vare a apetenţei pentru analize isteri­
zat-ficţionale.
This is only a beginning
Dacă am lansa un set (esenţializat) de
cinci timpi capabili a surprinde energia
temperamental-revoluţionară a lui Fou-
cault, tempoul ar trebui subsumat modali-
tăţii foucaultiene de implicare în eveni-
ment de la luarea de act la reacţia
ma­ nifestă, ambele variante funcţionând
conjugat și activ. Astfel, ar exista o primă
ritmicitate de la distanţă – din mediumul
universitar tunisian – certificând o formă/
formulă de observare voyeuristă a eveni-
mentului (a privi fără a fi privit), de am-
prentare radical-radicalizantă experimen-
tată ca mod transformator (Foucault
mărturisește felul în care nu evenimentele
pariziene ale lui ’68 l-au schimbat, ci acel
Mai ’68 dintr-o ţară a lumii a treia). Un al
doilea ritm gradual decretează, prin Răz-
boiul algerian, pecetea de anulare a sino-
nimiei luptă corectă – cauză dreaptă și
vizează reconsiderarea definiţiei politicii
înseși prin inserarea politizantă pe ordi-
nea de zi a educaţiei, culturii și a sexualită-
ţii, reconfigurare care nu-l angajează brusc
politic pe Foucault, ci marchează felul în
care, potrivit lui David Macey, „politica
este cea care vine la el”. Un al treilea ritm
se cere atașat contextului uni­ ver­
si­
tar
academic particular – de negociere cu
Hélène Cixous a poziţiei de conducere a
noului departament de filosofie, focalizat
asupra analizei politice a societăţii și asu-
pra analizei specifice aplicate unui set de
domenii știinţifice. Al patrulea certifică
existenţa unei generaţii amprentate poli-
tic – fie althusserian (Etienne Balibar, Ja-
cques Rancière) cu reflexe maoiste (Alain
Badiou) sau fourrieriene (René Schérer),
fie parte a unei colaborări deja demarate
(Michel Serres) sau a unei decizii de im-
plicare amânate și ulterior concretizate
(Derrida). Al cincilea tempo are în vedere
acomodarea (impregnată circumstanţial)
a lui Foucault cu ipostaza de filosof street-
fighting, ca răspuns dat violenţelor de la
Vincennes (Defert și Foucault, prinși în
degringolada evenimentului, au suferit de
pe urma gazului emanat și au fost reţinuţi
o noapte la sediul poliţiei din Beaujon), a
presiunilor resimţite ca urmare a politicii
și ostilităţilor departamentale (forţat în
a-și anula cursurile). În sine, mediumul
universitar al momentului ’68 poartă va-
lenţe heterotopice – spaţiu de luptă sau
spaţiu capcană, de reducere a înseși liber-
tăţii intelectuale – înlăuntrul căruia filoso-
ful se vede angajat în ipostaza de reocu-
pant intelectual.
1968 şi perspectiva lui all that
Analiza lui Mark G.E. Kelly poate fi ac-
ceptată drept demers dedicat exclusiv filo-
sofiei politice foucaultiene, preocupat de
influenţa directă/indirectă exercitată de
evenimentele ’68 (echivalate cu o near-re-
volution) printr-o raportare la etapa mar-
xistă a gândirii foucaultiene, a felului în
care vocabularul/terminologia marxistă
s-a inserat discursului, a fost reutilizată în
1969 și a dispărut complet din scrierile fi-
losofului după 1975. Persistă însă, în off,
critica scrutoniană, care consideră gândi-
rea foucaultiană un produs tributar mito-
poeticii istoriei moderne de operare cu
dihotomia convenabilă clasic – burghez, o
operaţie de simplificare a datelor istorice
și o modalitate de subsumare unei retorici
calculate. Ar fi astfel oportună, insistă
Scruton, tocmai definirea mecanismului
de funcţionare al puterii pe baza ermetiză-
rilor unui relativism facil, adesea livrat de
Foucault în/prin partituri de lectură grav-
serioase, dar, mai întotdeauna, redus la un
experiment/experienţă argumentată.

Revistă de cultură şi politică iulie 2018

CENTENAR
Centenarul, între celebrare și comemorare
C
entenarul a inflamat spiritele și le va mai inflama.
Ultima reacţie o avem din partea unor reprezentanţi
ai autorităţilor maghiare. În anul 1990, s-au deschis
pentru prima dată lucrările Universităţii de Vară
„Tusványos”de la Băile Tușnad. Așa cum ne spun
înșiși organizatorii, întemeietorii acestui eveniment, care a ajuns
astăzi la cea de-a 27 a ediţie au fost Németh Zsolt (membru
Fidesz, Ungaria) împreună cu Toró T. Tibor și Szilágyi Zsolt
(vicepreședinţii Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania).
Evenimentul a fost gândit să asigure încă de la prima ediţie o
relaţie mai bună dintre maghiarii din România și români. La
această ultimă întâlnire au fost invitaţi să participe, așa cum ne
arată singurul ziar bilingv din Harghita (Ziarharghita.ro) Viktor
Orbán… Tökés László și cu Németh Zsolt… politicieni, miniștri,
secretari de stat, parlamentari, aleși locali, oameni de afaceri,
cercetători din mai multe ţări precum și politicieni și experţi
români.
Din poziţiile adoptate de reprezentanţii maghiari din
Ungaria au rezultat două mari subiecte, care s-a încercat și se
încearcă să fie impuse pe agenda Uniunii Europene de aproape
trei decenii fără sorţi de izbândă: așa-zisa problemă a
Trianonului și, în subsidiar, aceea a Ţinutului secuiesc. Temele
sunt false, această realitate fiind demonstrată de faptul că la
nivelul instituţiilor UE toate încercările de a impune o
autonomie teritorială, culturală, lingvistică, de orice tip în
Transilvania au fost sortite eșecului, au fost sintetizate și
prezentate ca un slogan publicitar prin repetarea frazei: „Pentru
maghiari, Centenarul Marii Uniri nu reprezintă «un moment
festiv»”. Argumentaţia care stă în spatele acestei concluzii-
manifest este aceea că, pe fond, România nu respectă drepturile
minorităţilor, în condiţiile în care, în ultimii 100 de ani, nu a
aplicat prevederile Declaraţiei de la Alba Iulia.
Interesant este că în faţa acestor afirmaţii nici o autoritate a
statului român nu a simţit nevoie să reacţioneze. De ce? Nu știm.
Să fie politica struţului? Ne facem că nu vedem, nu auzim, iar
vorbele se duc în vânt? Și asta poate fi o abordare… Din fericire,
cineva a reacţionat. Este vorba despre proaspătul președintele al
Academiei Române, Ioan Aurel Pop. Cu un bun-simţ specific
„Ciuma roșie” în lumina „neoiobăgiei”:
o conexiune antiritualică?
A
ngajându-mă nu demult într-o sintagmă „Ciuma roșie” este scandată ca
mică discuţie pe parcursul partici- indisociabilă de expresiile nemulţumirii
pării la un eveniment protestatar generalizate la adresa corupţiei difuze și
din seria #rezist, desfășurat în Piaţa Vic- paralizante. După cum tot foarte numeroși
toriei, m-am văzut nevoit să meditez încă trebuie să fie și cei convinși că demersul
o dată asupra faptului dezesperant că, în
Sursa foto: arhivelesecuritatii.blogspot.com
locuri unde un partid cu definiţie de stân-
ga este perceput de atâta amar de vreme
ca o forţă capabilă să facă și să desfacă
totul, o mulţime de manifestări cu ambiţii
de orientare ideologică sunt împinse prin
acţiunea unor tipare înrădăcinate spre
postura stânjenitoare de a-și asuma o
identitate contestatară sub egida stângii,
prin raportare la o nebuloasă linie domi-
nantă de dreapta. Tristă situaţie confuză,
cu aspect de cerc vicios învârtindu-se
obosit, dar fără putinţă de oprire.
Cu siguranţă că nu puţini sunt cei puși
în încurcătură de gândul că vetusta
nr. 232
| 15
unui intelectual de mare valoare, care mai este lovit și de
„păcatul” că este istoric și transilvănean, Ioan Aurel Pop,
demontează întregul eșafodaj argumentativ istorico-politic al
„colegilor” maghiari. Pe scurt, acesta arată că în cele nouă
articole ale „Declaraţiei de la Alba Iulia” și în cele șase subpuncte
ale articolului trei termenul de autonomie este folosit de două
ori.
Prima dată apare în articolul al II-lea, în care se specifică
acordarea unei autonomii provizorii „până la întrunirea
Constituantei, aleasă pe baza votului universal”. Interesant este
că această autonomie privește teritoriile locuite în majoritate de
români, unite cu România, ceea ce s-a și întâmplat.
A doua oară, termenul „autonomie” se regăsește în cadrul
„principiilor fundamentale ale noului stat unificat”, unde se
stabilea de către adunarea Naţională „deplina libertate naţională
pentru toate popoarele conlocuitoare” și „egala îndreptăţire și
deplina libertate autonomă confesională pentru toate
confesiunile din stat”. Așa cum ne spune și academicianul Ioan
Aurel Pop, „deplina libertate naţională” este explicată clar, fără
putinţă de interpretări paralele și ea însemna, pentru autorii
Rezoluţiei, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui,
administra și judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentate în
corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentate în
guvernarea ţării. Termenul „autonomă” este aici un adjectiv și se
referă la „toate confesiunile din stat”, și nu doar la confesiunile
minorităţilor.
Ca o concluzie provizorie, statul român a îndeplinit toate
aceste „obligaţii” atât prin prevederile Constituţiei, cât și prin
intermediul altor legi organice. Unirea Transilvaniei cu România
s-a realizat prin dorinţa exprimată de cei 1 228 de delegaţi aleși
în mod democratic și a fost recunoscută prin intermediul
tratatelor internaţionale semnate la Conferinţa de Pace de la
Paris (1919-1920), ce au fost revalidate de Conferinţa de pace
care a consemnat încheierea celui de-al Doilea Război Mondial
(1946-1947). Nicăieri, în nici un document asumat de români,
nu a fost afirmat dreptul la autonomie etnică, culturală,
lingvistică. În rest, fiecare își trăiește Centenarul după cum
dorește: celebrând sau comemorând. (Timpul)
Victor Rizescu
asanării menit să depășească sindromul protecţie socială, de administrarea înţe-
având drept cea mai recentă figură emble- leaptă a multiculturalismului în ascensiu-
matică pe liderul PSD Liviu Dragnea se ne și de încetăţenirea reflexelor elementa-
cuvine însoţit de consolidarea democraţiei re ale corectitudinii politice (toate acestea
participative, de clarificarea instituţiilor de fiind deziderate cu o rezonabilă tentă de
culoare roșie). Mi-e teamă, altminteri, că
nu sunt la fel de mulţi cei înclinaţi să iden-
tifice fenomenul de adeziune instinctivă
faţă de ideile și simbolurile cu coloratură
de dreapta – în legătură cu efortul de gesti-
onare a memoriei comunismului și pe fun-
dalul topografiei politice create de dispari-
ţia sa, dar în contradicţie crescândă cu
dezideratele sus-amin­tite – ca diseminat cam
în toate segmentele sociale într-o manieră
asemănătoare cu proliferarea practicilor și
formelor instituţionale tot mai discreditate.
Opoziţia dintre arhitecturile sociale
articulate astfel încât îmbogăţirea unora
să aducă beneficii pentru toţi și cele
www.revistatimpul.ro
16 | CENTENAR
forjate în așa fel încât cei puternici să nu-și
poată extinde câștigurile decât cu preţul
de a-și sărăci concetăţenii mai slabi s-a
impus de mult ca un loc comun al știinţei
sociale comparative. De-a lungul timpului,
ea a fost adesea tradusă din limbaje ezote-
rice în expresii cursive și penetrante, capa-
bile să obţină o audienţă largă și să se im-
prime în memoria unui public numeros.
Poate că cea mai populară formulare de
dată recentă a înţelepciunii respective a
fost dată de Daron Acemoglu și James Ro-
binson în cartea De ce eșuează naţiunile,
unde se vorbește despre corelaţii perverse
dintre structuri politice și așezăminte eco-
nomice în virtutea cărora cei ce convieţu-
iesc în interiorul multor societăţi naţiona-
le sunt integraţi în procese de reproducere
a unor raporturi de putere cu efecte
Regina Maria. Însemnări din ultima
parte a vieţii (martie 1937-iulie 1938)
Ştefania Dinu
2018 este nu numai anul când se ani-
versează Centenarul Marii Uniri, ci și
anul în care se comemorează împlinirea a
80 de ani de la trecerea într-un alt univers
a celei care a avut o contribuţie hotă­
râtoare la realizarea României Mari – regi-
na Maria a României.
În amintirea acestei mari personali-
tăţi a istoriei românilor, Editura Corint a
publicat de curând, în condiţii grafice de-
osebite, însemnările din ultima parte a
vieţii suveranei, cu titlul Regina Maria.
Însemnări din ultima parte a vieţii (mar-
tie 1937-iulie 1938). Autorul traducerii din
limba engleză este istoricul Sorin Cristes-
cu, un specialist care a publicat și cores-
pondenţa regelui Carol I, a regelui Ferdi-
nand I și a reginei Maria cu soţul său,
regele Ferdinand, cu mama sa, marea du-
cesă Maria Alexandrovna de Saxa Co-
burg-Gotha și cu colonelul Joe Boyle.
Sorin Cristescu semnează și studiul
introductiv, volumul beneficiind și de ex-
plicaţii sub formă de note, legate de per-
sonajele pe care regina le citează în în-
semnări.
Ultima parte a însemnărilor zilnice
ale reginei Maria începe în data de 4 mar-
tie 1937, când se afla la Cotroceni. Boala i
s-a declanșat în noaptea de 10 spre 11
martie 1937, o criză hemoragică puternică
din care nu îşi va mai reveni de fapt nicio-
dată. Din 9 martie 1937, următoarele în-
semnări sunt datate 17 aprilie 1937, după
aproape şase săptămâmi, perioadă în care
nu a mai putut să scrie din cauza stării
precare de sănătate. Problemele reginei
erau serioase, a trebuit să se supună mai
multor controale medicale făcute de doc-
torii Curţii Regale – Ion Mamulea –, dar şi
de medici aduşi din străinătate de către
fiul său Carol, a trebuit să păstreze un se-
ver regim alimentar, să suporte o serie
întreagă de investigaţii, radiografii, anali-
ze.
După ce a trecut de perioada de criză,
regina a continuat să fie ţintuită la pat, o
convalescenţă grea din care aştepta să
iasă cât mai repede, dar lucrurile nu mer-
geau deloc bine. Trebuia să respecte regi-
mul alimentar, repaus total din cauza ane-
miei şi a problemelor cu picioarele (se
declanşase şi flebita), însă continua să
desfăşoare activităţi cotidiene: primiri,
audienţe, vizionări de filme. Regina a fost
examinată de un specialist francez docto-
rul Abrami și apoi și de încă cinci medici,
toţi mari specialişti în diferite boli la acel
Revistă de cultură şi politică
ad­verse cronice faţă de majoritatea parti-
cipanţilor și cu consecinţe nefaste perma-
nentizate faţă de întregul social. Se insistă
acolo asupra statelor transformate în mij-
loace de realocare a veniturilor în folosul
celor puţini, sub pretextul utilizării lor ca
in­strumente ale dezvoltării de ansamblu,
fără a fi omisă dimensiunea internaţională
a diverselor eșecuri locale (reţelele impe­ria­
lismului global și ale relaţiilor de dominaţie
postimperiale fiind descrise ca parte inte-
grantă a relelor alcătuiri la nivel naţional).
Dacă astfel de realităţi sunt respinse
de protestatarii de azi sub eticheta „Ciu-
mei roșii”, atunci nu ar trebui să treacă
drept nesemnificativ faptul că cele mai
bune aproximări românești ale aceluiași
tip de analiză a autoritarismului edulco-
rat, construite în contextul anterior
Sursa foto: Citynews
moment: dr. Eppinger din Viena, dr. Be-
sançon (Franţa), dr. Walther Gloor-Meyer
(Elveţia), dr. Aldo Castellani (Italia, pato-
log şi bacteriolog) şi dr. Nicola Pende
(Italia, endocrinolog). Toţi aceştia au con-
sultat-o şi urmau să-şi expună concluziile,
regina aşteptând cu resemnare rezultate-
le. În ziua în care s-au împlinit trei luni de
la debutul bolii, 11 iunie 1937, a avut loc
întâlnirea tuturor medicilor străini şi ro-
mâni, verdictul fiind acela că va trebui să
aibă răbdare, odihnă la pat şi dietă, pentru
că avea probleme cu funcţionarea ficatu-
lui și a splinei, iar din cauza crizelor he-
moragice avea și o puternică anemie.
Aşadar, disperarea reginei era destul de
mare văzându-se prizoniera propriei vieţi,
ea, o femeie energică, plină de viaţă, care
a ştiut întotdeauna să controleze, uneori
situaţii fără ieşire, să nu mai poată contro-
la acum nimic în jurul ei.
Din fericire, treptat, treptat starea re-
ginei a început să se amelioreze, a început
să poată merge singură, să se simtă mai
bine şi să-şi poată continua activitatea.
comunismului dar apte să fie invocate ca
grile de lectură, pentru handicapurile Ro-
mâniei de după comunism, aparţin – în
mod cu totul explicabil, așa cum s-a mai
spus și alte dăţi – unor oameni de stânga
de la acea vreme. Consideraţiile socialis-
tului Constantin Dobrogeanu-Gherea
despre felul cum funcţionează „ţara reală”
îndărătul ansamblului de reguli și institu-
ţii constituind „ţara legală” au fost emise
pentru a zugrăvi distorsiunile capitalis-
mului incipient în armătura codurilor de
legi cu caracter napoleonian, într-un me-
diu dominat de economia agrară, de unde
apelul la noţiunea de „neoiobăgie” pentru
a defini numitorul comun al neajunsurilor
catalogate. Diagnosticul servituţilor per-
petuate insidios în baza unei combinaţii
de formalism legitimator și complicităţi
La mijlocul lunii august 1937, regina
Maria a plecat la Bran însoţită de genera-
lul Zwiedeneck şi Christine Galitzi, secre-
tara sa. La Bran, regina s-a bucurat de
frumuseţea peisajului, a florilor din grădi-
nă, în special de frumoasele dalii, de ca-
merele cu parfum de epocă, de puţină in-
timitate şi linişte. Restul zilelor era
preocupată de scrierea celui de-al IV-lea
volum al seriei Povestea vieţii mele, cu
ajutorul Christinei Galitzi, ultima ei se-
cretară, o fată foarte frumoasă, cultivată şi
despre care regina nota că este și un „cri-
tic util”.
După o scurtă revenire la Bucureşti, a
plecat la Balcic, locul pe care îl iubea din
tot sufletul. Ajunsă la Balcic, regina s-a
simţit destul de bine, făcea plimbări, pri-
mea diverse persoane, avea întâlniri cu
cei care aveau grijă de domeniu, se bucu-
ra de paradisul său la care îşi dorise atât
de mult să ajungă, dar cu toate acestea,
starea de sănătate a reginei nu s-a schim-
bat radical, ba dimpotrivă. A revenit slăbi-
ciunea şi epuizarea, determinând-o să
învăluitoare poate fi însă lesne adaptat în
condiţii schimbătoare.
Arcul peste timp ce unește vechea
gândire socialistă – cristalizată în circum-
stanţe caracterizate de traducerea inerţiei
moștenite de la lumea premodernă în lim-
baje ale dreptei cu rezonanţă în spaţiul
modernităţii – și protestul actual nevoit să
se raporteze veșnic la consecinţele comu-
nismului poate fi lesne trasat în lumina
unei gândiri liberale eliberate de constrân­
gerile ritualice impuse în cir­cumstanţele
de după comunism, vindecată de antistân-
gism fără a abandona atitudinea circum-
spectă faţă de supralicitările de stânga.
Nu cumva este vorba despre o formă de
gândire latent majoritară, dar nearticulată
în mod clar ca atare din cauza ritualismu-
lui menţionat?
rămână în pat, iar dată fiind situaţia, regi-
na Maria a decis să revină la Bucureşti
înainte de ziua ei de naştere.
Ziua de 23 octombrie 1937 a fost ulti-
ma pe care suverana a petrecut-o la Bal-
cic, despărţindu-se cu greu de acest loc.
După revenirea la Cotroceni, regina rela-
tează şi modul cum a fost sărbătorită la
împlinirea celor 62 de ani ai săi, în ziua de
29 octombrie 1937: a primit flori, cadouri
de la Mignon, Ileana și Carol, dar și din
partea suitei și a personalului Curţii.
După aniversarea sa, regina a avut o nouă
criză hemoragică, ceea ce i-a făcut pe toţi
cei din jurul său să se îngrijoreze şi să fie
chemaţi din nou toţi medicii. La mijlocul
lunii februarie 1938, regina a fost interna-
tă la sanatoriul de la Merano și apoi a fost
transportată la sanatoriul doctorului Stör-
mer de la Weisser Hirsch (Dresda), fiind
supusă altor analize şi investigaţii, pe
care le-a suportat cu stoicism, deși era de-
osebit de slăbită și fragilă.
Ultima însemnare a reginei poartă
data de 11 iulie 1938, când, primind vizita
unei prietene, o roagă pe aceasta să-i po-
vestească despre „dulcea Ţară“ cât mai
multe. Pe data de 14 iulie 1938 urma să
părăsească sanatoriul de la Weisser Hir-
sch şi să fie adusă la Sinaia. Regina Maria,
altădată femeia puternică, energică, plină
de viaţă şi de forţă avea să se stingă din
viaţă patru zile mai târziu, pe 18 iulie 1938,
la Castelul Pelişor, în urma unei puternice
hemoragii, aruncând ţara într-o mare de
tristeţe.
Volumul se încheie cu o postfaţă scri-
să cu mare emoţie de către doctorul Mi-
hail Mihailide, autorul cărţii Medicii Regi-
lor României apărută la editura Viaţa
Medicală românească în 2016 și cu un al-
bum de fotografii reprezentând-o pe regi-
na Maria în ultima perioadă a vieţii, în vi-
zitele pe care le-a făcut la Sonnberg, la
fiica sa Ileana, în Anglia, la Scrovişte şi
Balcic, fotografii care emoţionează şi care
arată că din cauza neînţelegerilor pe care
le avea cu regele Carol al II-lea, prefera să
călătorească şi să fie cât mai puţin acasă.
Regina Maria. Însemnări din ultima
parte a vieţii (martie 1937 – iulie 1938) este
o carte-document care emoţionează şi în-
duioşează, un omagiu adus unei regine
care a iubit această ţară mai presus de ori-
ce, s-a identificat cu poporul său şi cu ide-
alurile acestuia, a crezut în forţele proprii
şi în oamenii pe care fusese chemată să-i
conducă.
iulie 2018
CRONICI
UM 0639 Bucureşti Ieşire
Nr D(00) 329608 Post 10
(20 – ½ - una) 14.01.1988
STRICT SECRET
Exemplar unic UM 0610
(151-AV)
În cursul dimineţii, un cetăţean și o ce-
tăţeancă discută despre căldura neobiș­
nuită din această vreme, care a determinat
în diferite zone ale Bucureștiului înflorirea
prematură a florilor, înmugurirea pomilor.
Nu au rezultat aspecte de interes operativ.
Redactat: lt NS 15.01.1988
„În cursul dimineţii încăperea a fost
cufundată în liniște! În jurul orei 17.00 s-a
auzit răsucindu-se cheia în broasca ușii în-
căperii, mai apoi s-au auzit pași care, în
timpul efectuării unei convorbiri telefoni-
ce, au rezultat că erau ai Sandei Săndules-
cu. Sanda a format un număr de telefon, la
care l-a salutat pe George Ivașcu. În conti-
nuare l-a informat că primise sarcină de la
tovarășul Hobana să-l sune și să-l întrebe
dacă vrea să confirme personal participa-
rea la Reuniunea de la Varșovia sau este de
acord să facă Uniunea Scriitorilor confir-
marea. Telefonul fiind unilateral, din spu-
sele Sandei se poate deduce că Ivașcu a
fost de acord cu a doua variantă. Chiar
mâi­ne vor trimite telegrama de confirmare
a participării, urmată de o scrisoare. În le-
gătură cu telegrama, Sanda Săndulescu l-a
asigurat că va ajunge imediat. Despre invi-
taţie nu i-a putut da un termen precis. San-
da s-a mai oferit să-i facă rezervarea locu-
lui de la bordul aeronavei cu care va
că­lă­tori. Au mai discutat o problemă. San-
da Săndulescu i-a spus lui Ivașcu că «hâr-
tia dumneavoastră este deja la Consiliu.»
Această informaţie a aflat-o de la tovarășa
Grebeșit care se ocupă – fiind referent pen­
tru Polonia – de problemă. Lucrarea a
ajuns și se află în mapa de lucru a preșe­
dintei C.C.E.S, urmând să fie semnată. Cu
aceasta, convorbirea a luat sfârșit. Din nou
au răsunat în încăpere pașii Sandei Săndu-
lescu până la ușă, care a fost încuiată pe
dinafară, liniștea instaurându-se și rămâ-
nând nealterată fonic în cursul serii și al
nopţii”.
15.04.1988, Red. Cpt. M.D.
Acest documente reprezintă tran-
scrierea unor înregistrări realizate de Se-
curitatea din România la începutul anului
1988, în cadrul acţiunii „Litera”, prin care
erau ascultate și monitorizate discuţiile
telefonice de la sediul central al Uniunii
Scriitorilor din România.
În sine, sunt „capodopere” din roma-
nul baroc și absurd scris de organul repre-
siv din ţara noastră în anii comunismului.
La CNSAS sunt 24 de volume codificate
în D000118 care pot fi consultate de către
cercetătorii acreditaţi și, evident, de scrii-
torii din ţara noastră sau din străinătate.
Eroul celei de-a doua înregistrări a Secu-
rităţii din 1988 este George Ivașcu, cel
care va sucomba în același an. În anii pre-
cedenţi, nevasta și fiica acestuia aleseseră
libertatea, iar cunoscutul publicist, critic
și istoric literar român fusese nevoit să se
desolidarizeze de gestul fiicei sale printr-o
scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușes­cu,
în care acuza organele de Securitate că nu
fuseseră destul de vigilente pentru a-i
nr. 232
File din romanul absurd
al Securităţii
Sursa foto: httppetrestoicaremembernecesar.blogspot.com
opri fiica în a deveni transfugă. George
Ivașcu știa că nu se poate glumi cu lucruri
de acest fel, mai ales că în anii obsedantu-
lui deceniu fusese condamnat la moarte,
apoi la temniţă grea în procesul grupului
Lucreţiu Pătrășcanu. A fost găsit nevino-
vat în ultimă instanţă, după revizuirea
acestui proces.
Scriitorii, poeţii, istoricii literari, criti-
cii literari și traducătorii de opere literare
din România au dat mult de furcă organu-
lui care întruchipa ochii și urechile popo-
rului. Într-o analiză făcută în prejma Con-
gresului Educaţiei și Culturii Socialiste
din 1987, Securitatea menţiona că în per-
spectiva desfășurării Conferinţei Uniunii
Scriitorilor din România, care a prefaţat
Congresul Educaţiei și Culturii Socialiste,
s-au accentuat principalele tendinţe exis-
tente în viaţa literară bucureșteană pro-
movate de grupările conturate în mediul
creaţiei literare.
Prima grupare denominată de Securi-
tate era cea din jurul revistei România lite-
rară, avându-l în frunte pe George Ivaș­cu.
Aceasta era alcătuită, în percepţia Se­
curităţii, din scriitori de toate generaţiile.
Securitatea îi prezenta pe Ov. Crohmălni-
ceanu, Paul Georgescu, Nina Cassian, Sil-
viu Iosifescu, Zigu Ornea ca „vechi
staliniști”, pe Nicolae Manolescu, Norman
Manea, Gelu Naum, Dana Dumitriu, Ilea-
na Mălăncioiu, Octavian Paler, Mircea
Ciobanu ca scriitori estetizanţi și experi­
mentaliști și menţiona că între adepţii ce-
lei de-a doua orientări erau și vechi
activiști de orientare democratică precum
Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Geo Dumi-
trescu, care, în optica vigilentului organ,
nu se mai angajau politic prin nimic din
ceea ce scriau. Securitatea credea că
această grupare încerca să instituie un
monopol de opinie prin controlul Consi-
liului Uniunii Scriitorilor și a comisiilor
acesteia, al Comitetului Fondului Literar,
al editurilor, al cenaclurilor literare pre-
cum și al premiilor Uniunii. Acestea din
urmă, se preciza în analiza Securităţii, se
acordau printr-un sistem de rotaţie care
făcea posibilă alternanţa între membrii ju-
riilor și premianţi, fiind acordate de regulă
unor autori care prin poziţiile lor făceau
notă aparte în peisajul cultural sau unor
cărţi care prin problematica abordată stâr-
neau nedumeriri printre cititori. În viziu-
nea Securităţii, preferinţele juriilor dove-
deau opţiuni politice îndoielnice sub
pretextul primatului esteticului. Ochiul
Radu Găină
vigilent al poporului observa că în contac-
tele culturale cu străinătatea erau nomina-
lizaţi și dirijaţi de aceeași scriitori care
controlau Uniunea Scriitorilor, adesea
pentru asigurarea unor legături strânse cu
cercuri de peste hotare, a căror poziţie an-
tiromânească era cunoscută. Se încerca pe
de o parte, preciza Securitatea, scoaterea
de sub controlul de partid a domeniului
creaţiei literare, iar pe de alta, prin incita-
rea elementelor ostile din emigraţie, pen-
tru a se atrage atenţia în Occident că în
România nu exista libertate de creaţie și
de expresie și că nu se respectau drepturi-
le omului. În acest sens erau date ca exem-
ple cazurile lui Dorin Tudoran și Bujor
Nedelcovici. „Agresivitatea” acestei gru-
pări de scriitori era cauzată, din perspecti-
va Securităţii, de sprijinul pe care aceștia
îl aveau din partea unor persoane cu func-
ţii de răspundere în aparatul de partid și
de stat ca Gheorghe Rădulescu, Ștefan
Voitec sau Constantin Mitea. Securitatea
arăta că gruparea cuprindea ca nucleu un
număr restrâns de scriitori, dar în jurul lor
gravitau, „din motive de interes editorial,
de tratament critic ori financiar”, numeroși
alţii, a căror poziţie politică era neclară.
„Centriştii”, calul troian
din Uniunea Scriitorilor
În opoziţie cu această grupare de scri-
itori, Securitatea arăta că exista în Româ-
nia o altă grupare ce promova „direcţia
naţională” a literaturii, la revista Luceafă-
rul și parţial la revista Săptămâna. Cea
mai mare parte dintre scriitorii acestei
tendinţe forma, în percepţia organului re-
presiv, „așa-zisul grup al celor 22”, care, la
20 august 1980, au solicitat și au fost pri-
miţi la conducerea superioară de partid și
de stat unde au sesizat câteva grave aba-
teri de la linia partidului în domeniul lite-
raturii. Ulterior, preciza Securitatea, aceș­
ti scriitori au fost eliminaţi aproape to­tal
din Consiliul Uniunii Scriitorilor din Ro-
mânia la Conferinţa Scriitorilor din 1981,
cărţile lor au fost tratate cu violenţă de
critica literară controlată de tendinţa opo-
zantă și de nenumărate ori au constituit
obiectul unor campanii de denigrare con-
jugată ale unor elemente din ţară și ale
postului de radio Europa liberă.
Securitatea arăta în raportul respectiv,
că „direcţia naţională” se revendica de la
deschiderile ideologice în domeniul
| 17
crea­­ţiei literare stabilite de Congresul al
IX-lea al PCR, accentuând documentele
de partid care încurajau o „artă originală”
cu identitate românească precisă, apelând
la marile tradiţii de cultură autohtonă. Un
element puternic de nemulţumire al mem-
brilor acestei grupări, reliefa Securitatea,
era faptul că o serie de cărţi ale lor nu erau
publicate din motive pe care ei le conside-
rau a fi contrare intereselor naţionale.
Scri­itorii „direcţiei naţionale”, preciza Se-
curitatea, aduceau drept probe de inechi-
tate „întârzierile apariţiei unor volume” ca
Toamnă fierbinte de Ion Lăncrănjan, Cu-
tremurul de Paul Anghel, Un om pentru
istorie de Dan Zamfirescu, „un omagiu
măreţ” adus lui Nicolae Ceau­șescu, și Stu-
dent la istorie de Ioan Pop Simion.
Analiza Securităţii consemna că exis-
tă un puternic dezechilibru între cele
două grupări de scriitori din România ce
s-a produs în anul 1977, atunci când
președinte al Uniunii Scriitorilor a fost
ales George Macovescu și s-a accentuat
după 1981, când, deși Dumitru Radu Po-
pescu l-a înlocuit pe Macovescu, compo-
ziţia Consiliului a rămas dominată net de
gruparea de la România literară. Dumitru
Radu Popescu era încadrat de către Secu-
ritate în analiza din 1985 ca făcând parte
alături de Ion Brad, Nicolae Dragoș, Geor-
ge Bălăiţă, Valeriu Râpeanu, Dinu Săraru
și Adrian Păunescu dintr-un al treilea
grup de scriitori, așa-numiţii „centriști”.
Aceștia se revendicau de la textul lui
Adrian Păunescu, „Unitatea culturii” pu-
blicat în revista Flacăra, în anul 1982 și
care corespundea dorinţei organelor deci-
zionale din România de a da impresia că
în sectorul culturii nu existau probleme
de fond, lăsând în acest fel nerezolvate di-
sensiunile care au pătruns în domeniu.
Securitatea arăta că „direcţia naţională”
considera ca fiind foarte periculoasă apa-
riţia grupării „centriste”, un adevărat cal
troian, mai ales că, nuanţa vigilentul or-
gan, gruparea de la România literară îi
considera pe „centriști” niște „tovarăși de
drum” care trebuiau manipulaţi în vede-
rea estompării „direcţiei naţionale” și a
folosirii influenţei pe care aceștia o aveau
la diferite organe de partid și de stat din
Republica Socialistă România.
Una peste alta, Securitatea s-a inserat
în viaţa intimă a scriitorilor din România,
cultivând dejecţia și sordidul în construi-
rea probatoriului culpabilităţii acestei ca-
tegorii sociale. Orice întâlnire cu un stră-
in, orice invitaţie la ambasada unui stat
occidental, orice scrisoare trimisă sau
primită din Occident constituiau motive
de suspiciune pentru vigilentul organ. În
context, de multe ori era scrutat și inven-
tarul erotic al persoanei, ulterior șantajată
și pe această linie. În rapoartele întocmite
de ofiţerii Securităţii, cel urmărit sau cea
urmărită erau prezentaţi ca având un
comportament moral neadecvat cu nor-
mele societăţii socialiste. Convorbirile te-
lefonice ale scriitorilor erau interceptate
și monitorizate în funcţie de ceea ce con-
sidera organul represiv că periclita inte-
resele partidului și statului român. O
mostră a hilarului și ridicolului unei ase-
menea acţiuni a Securităţii din România
este cea în care se introduce tehnică ope-
rativă în apartamentul poetului Nichita
Stănescu din Piaţa Amzei din București.
(Textul integral poate fi citit
pe Timpul online,
www.revistatimpul.ro)
www.revistatimpul.ro
18 | FRAGMENT
Micile sau marile cutremure
ale Ligiei Keșișian
Romeo Aurelian Ilie
L
igia Keșișian (foto), cunoscută pu-
blicului larg, îndeosebi din ipostaza
de director artistic al unor festivaluri
multiculturale – KINOdiseea (filme pen-
tru copii) și BalKaniK Festival (muzică,
dans și cultură balcanică) –, are de aseme-
nea și o susţinută activitate literară, fiind
traducătoare, eseistă și, mai nou, poetă.
Spun „mai nou” pentru că de curând și-a
lansat volumul de debut în poezie intitu-
lat Mici cutremure, apărut la editura Char-
mides în toamna anului 2017. Dar, așa
cum se va descoperi prin lectură, care nu
se întrevăd stângăciile inerente unui de-
but, aceasta curtează poezia de foarte
mult timp, acum fiind doar momentul
acela în care, poezia, sfioasă, i s-a așezat în
palmă.
Volumul Ligiei Keșișian este „prefaţat”
de un motto foarte sugestiv din creaţia poe-
tei mexicane Alejandra Pizarnik: „Îi îm­
părtășesc teama de animal foarte tânăr din
prima noapte a sezonului de vână­­toa­re”.
Imaginea ca subiect al reprezentării:
„fotograficul” lui Matei Bejenaru
Oana Maria Nicuţă
N
u cu multă vreme în urmă, numele
lui Matei Bejenaru era sinonim cu
arta angajată social sau cu arta
critică. Fondator al festivalului de perfor-
mance și, ulterior, al bienalei de artă con-
temporană Periferic, Matei Bejenaru a in-
vestigat deseori în practica sa artistică
soarta unor microcomunităţi, condiţiile
precare de muncă ale românilor, discre-
panţele economice dintre Occident și Es-
tul Europei sau transformările spaţiului
urban și ale formelor de cunoaștere și de
viaţă în perioada postsocialistă.
În cea mai recentă expoziţie a sa, des-
chisă la Galeria „Aparte” și curatoriată de
Anca Mihuleţ, artistul ne propune să fim
martorii unei transformări, pentru mulţi
radicale, a limbajului său artistic și a preo-
cupărilor sale tematice. Focalizându-se
doar pe fotografie și imagine dinamică,
asemeni profilului instituţiei pe care a înfi-
inţat-o recent – Centrul de Fotografie Con-
temporană –, Bejenaru ne invită acum să
luăm parte un proces de re- și desubiectivi-
zare dinamic, tranșant, dar mai ales pro-
fund uman. Asumarea și afirmarea solitu-
dinii artistului în faţa lumii (atât a naturii,
cât și în cadrul orașelor pe care le-a traver-
sat), explorarea sinelui și, concomitent, a
mediului fotografic, precum și căutarea
Revistă de cultură şi politică
Poezia Ligiei Keșișian, de altfel, stă sub zo-
dia liricii sud-americane, în general, și a ce-
lei mexicane în special, cei doi poli de influ-
enţă ai acesteia, fiind Alejandra Pizarnik și
Roberto Bolaño. Dar, cu toate acestea, ea
reușește să își creeze un univers propriu, în
care încrustează idei și imagini din lumea
„idolilor” săi pe diadema stilului personal,
rămânând o poetă ce slujește cu devota-
ment limba română și cauza poeziei ro­
mânești contemporane, căreia îi face și ca-
doul unei puternice deschideri spre
uni­versalitate, spre marea poezie a lumii.
Ca un prim argument pentru această
afirmaţie, aduc mărturie, poemul de des-
chidere al volumului, care, deși are un titlu
în limba engleză, Fire walk with me, se
dovedește a fi rodul alchimiei dintre lirica
mexicană și cea românească: „Am înţeles
imediat că sub cămașa ta se ascundea
dumnezeul acela/ despre care toţi se între-
bau unde a dispărut/ ai înaintat spre mine
ca o flacără în lanul de porumb/ vedeam
oameni căzând, pahare spărgându-se/ și
vinul roșu stropind pereţii ca într-un ritual
de scrificiu// te apropii// O orchestră de
cai sălbatici între piepturile noastre/ Lu-
crurile acestea se pot spune doar în
șoaptă/ Încuie toate ușile și lasă-mă să te
privesc/ Să exersăm pentru câteva secun-
de respiraţia de fiinţă vegetală// Curând
va trebui să mergem undeva pentru ultima
dată”. Ce este mexican în acest poem? Ri-
tualul de sacrificiu. Ce este românesc? Or-
chestra de cai sălbatici. Ce le aduce împre-
ună și le sudează definitiv? Acel Dumnezeu
ascuns, regăsit în intimitatea trupească a
unei calităţi estetice a reprezentării devin
coordonate esenţiale ale proiectelor sale
artistice.
Expoziţia conţine patru lucrări, în care
mediul de exprimare artistică devine per-
fect integrat conceptului, un suport plin de
forţă care conturează direcţiile esenţiale de
lectură ale demersului artistic. Ea ne
vorbește despre călătorie, înţeleasă ca o
perpetuă căutare despre imagine și sens,
despre tehnologie și subiectul uman. Ima-
ginea fotografică, obţinută prin procedee
analogice și proiectată cu ajutorul unui
proiector de diapozitive, pare a deveni su-
biectul central al acestor căutări. În spatele
său, subiectivitatea artistului se camuflea-
ză mai curând decât să se devoaleze. Per-
fect transparente, luminoase și de o clarita-
te uimitoare, aceste imagini convoacă un
sens fără a-l căuta. Privirea noastră se con-
centrează mai curând asupra suprafeţei
imaginii decât asupra subiectului repre-
zentării, ce furnizează adesea doar un ca-
dru afectiv în care natura, nocturnă sau
minerală, devine un companion tăcut, ase-
meni fiinţelor umane anonime care inter-
vin cu regularitate între aceste cadre, fiind
descrise doar cu ajutorul unor detalii – por-
trete ale unor mâni, coduri organice priva-
te care ne dezvăluie rolul nostru de
celuilalt, căci doar latinii cu sângele lor clo-
cotitor îmbină în forul lor interior tendinţa
de abandon în braţele divinităţii cu regăsi-
rea totală în braţele iubirii.
De asemenea, latinilor le mai este pro-
prie și perpetua oscilare între bine și rău,
ca și cum ambele ar avea punctul de pleca-
re în sângele lor: „În fiecare dintre noi
există viermele de mezcal/ sâmburele
răului/ care își face loc printre respiraţii
printre artere”; spiritul de jertfă de sine
pentru acapararea iubirii, mai ales atunci
când o simţi impregnată de prezenţa divi-
nului: „Am iubit odată un băiat cu nume de
sfânt/ De la înălţimea mea, nu-l puteam
vedea prea bine când mergeam unul lângă
celălalt/ Trebuie să-ţi sacrifici oasele ca să
privești sfântul în ochi”, precum și credin-
ţa în nemijlocita comunicare cu cei răpo-
saţi: „m-a sărutat pe gură un strigoi”.
Ceea ce atrage atenţia în poemele Li-
giei Keșișian este atmosfera, care se poate
defini ca o perpetuă stare de vis, ca un vis
ce continuă chiar și în momentele celei
mai concrete lucidităţi. Iar ceea ce cred că
induce această stare este faptul că lipsește
cu desăvârșire starea de frică, de spaimă,
de panică. Nimic, nici o nenorocire nu pare
să perturbeze constanta firescului: „Și am
luat-o la mine acasă și am iubit-o/ A doua
zi nu mai era, doar un miros de spirt și
lumânare arsă, doi nuferi pe pernă/ M-a
iubit așa de mult în noaptea aceea, că mi-a
dat mie moartea ei și m-am gândit că mai
mult de atât nu se poate să iubești”; „Pe
fundul apei mă așteaptă o liniște/ ca în
pântecul mamei”.
observatori. În cele mai multe situaţii, ima-
ginile fotografice produse de Matei Beje-
naru ne situează în complicitate cu acesta,
ca observatori ai lumii invitaţi să experi-
mentăm calităţile și limitele mediului foto-
grafic. De pildă, privim vertical un frag-
ment de șosea surprinsă nocturn, imprimat
la o scară naturală, în care granulaţia spe-
cifică imaginii obţinute analogic pare a
depăși informaţia conjuncturală pe care
reprezentarea ar putea-o transmite despre
acest fragment de realitate.
Pendulând între mediul analogic foto-
grafic și pelicula de film de 16 mm, pe care
proiectează un film experimental având ca
subiect un reflector, Matei Bejenaru relevă
totodată inserţii istorice prin această mani-
pulare a temporalităţii. Avem de-a face, pe
de o parte, cu o cu pendulare lină între pre-
zentul nostru și cel istoric specific mediu-
lui analogic, acum muzeificat, care
amintește subtil de experimentul de lim-
baj artistic al anilor ’60. Pe de altă parte, în
seria de dispozitive proiectate cu titlul
Abis (2018), regăsim timpul subiectiv al ex-
perienţei autorului, timpul fluid al mișcării
nesfârșite, precum și timpul propriu na­tu­
rii, vegetal sau chiar mineral. Instalate cu-
rat, chiar auster, aparatele devin ele însele
aproape sculpturi cinetice odată cu
Uimirea este cu atât mai mare cu cât,
la nivel lexical, poemele Ligiei abundă de
cuvinte sau construcţii lirice cu puternice
conotaţii negative, morbide și de-a dreptul
eretice, judecând din prisma unor canoane
morale: „vipera m-a mușcat de picior/ așa
cum mușcă râul din stâncă”, „Sfântule,
înghiţi-te-ar apele de păcătos,/ de javră di-
vină în lanţurile raiului”, „Un stol de păsări
se lovește de parbrizul unei mașini/ Au
murit cel puţin cinci”.
Și atunci, de unde oare impenetra­
bilitatea liniștii? Cu siguranţă, din acea cre­
dinţă ancestrală conform căreia viaţa aceas-
ta nu este totul și nimic din ceea ce ni se
întâmplă aici nu este definitiv, ci totul se
continuă firesc într-o altă viaţă, eternă, unde
toate cele întâmplate aici, bune sau rele, își
vor afla sensul. Dar dacă așa stau lucrurile,
de unde atunci titlul ales? Unde sunt micile
cutremure? Cu siguranţă ele se vor produce
în conștiinţa fiecărui cititor, în sufletul căru-
ia aceste învăţături au adormit de mult. Se
vor produce atât cât să-l trezească la realita-
te, adică la starea perpetuă de vis.
De menţionat că în finalul volumului
se regăsesc și o serie de poeme scrise în
limba engleză, fapt care nu face altceva de-
cât să susţină acea deschidere spre univer-
salitate despre care am vorbit la început.
În încheiere nu îmi rămâne decât să
salut acest debut în forţă al poetei Ligia
Keșișian și să îmi exprim convingerea că
vor mai urma și alte replici ale acestor mici
cutremure, pentru că ele ne sunt necesare
tuturor.
trecerea timpului, fiind în egală măsură
prezente în spaţiu asemeni unor „soldaţi ai
mediului”, potrivit exprimării.
Nu în ultimul rând, este de asemenea
notabilă eliminarea titlurilor referenţiale
din aceste lucrări (Flim, Fără titlu), demers
formalist care ne eliberează de nevoia de a
proiecta exerciţii hermeneutice și ne orien-
tează către capacitatea mediului de a emoţi-
ona și de a comunica prin elementele de
lim­baj specifice imaginii artistice într-o lu­
me saturată de imagini „sărace”, captate și
reproduse pe canalele specifice informaţiei
digitale. Aflat în căutarea perfecţiunii tehni-
ce și a plasticităţii imaginii, artistul co­
munică de acum la un nivel personal, de­se­
ori infraraţional, în pofida aspectului
me­­to­dic ce domină producţia acestor lu-
crări.
Fotografiile lui Matei Bejenaru au fără
îndoială capacitatea de a concentra multi-
plele dimensiuni ale experienţei persona-
le, dar în același timp obiective. Actul foto-
grafic captează deopotrivă experienţa
călătoriei fără capăt, a descoperirii, a con-
fruntării cu propriile stări emoţionale și
sentimente. Cu această expoziţie, Matei
Bejenaru se anunţă public a fi unul dintre
ultimii mari romantici ai artei contempo-
rane din România.
iulie 2018
POEZIE | 19

inima în tonuri mă învelesc

de verde cu căldura
***
Mihaela Stanciu
buzelor tale Lucian-Victor Bota
nimeni n-ar înţelege de ce mă învelesc cu căldura buzelor tale
e plăcut întunericul din toamnele târzii suntem trecuţi de vârsta adolescenţei molozul acesta
cu forfota din jurul caselor locuite și încă răstignești săruturi în care trăim
mamă, eu întotdeaunua m-am ţinut de braţul tău în carnea mea pare o veșnicie
și gestul meu
nu ţi s-a părut deloc incomod în toate dimineţile pare o cruce
într-o seară ca asta mi-ai cumpărat străpunsă de cuie și suliţe
puloverul cu carouri mov **** din aceasta
și de drag dimineţile acestea în care mă trezesc mai curg
nu m-am gândit niciodată îmi par niște îngeri spânzuraţi sau a doar memoriile
că e luat dintr-o dugheană căror aripi au fost tăiate mărunt în care
în seara asta într-un abator al nopţii ne scăldăm
mă așteaptă patul făcut și o lumină dulce
somnul vine din vârful degetelor dimineţile acestea în carne și oase ***
își alungă sângele
o moarte prematură se așterne am un singur ochi
*** peste ziuă prin care orbul se revoltă
zăpada scârţâia sub roţile mașinii pipăind
tălpile noastre erau murdare liniștea are gust amar starea vremii
pregătisem aparatul ca să fotografiez contemporane
imaginea tristă a unui om ****
care mergea spre casă gânduri îngenuncheate adultul acesta își poartă halca de carne
ţinea o legatură de pătrunjel la poalele cerului sfâșiată
ţinea o legatură ca pe un buchet peste înserare vremuri umplute de moloz
mi-am ridicat privirea din telefon clipa sădește ziua de mâine de molii
și n-am mai știut unde sunt de viermi și de vipere
drumul era traversat de oameni ***
care mergeau spre casă mă pierd în asfinţit ****
drumul era traversat de o armată de oameni oasele mele nu mai poartă lutul de ieri
ce semănau cu soldaţii de teracotă aștept ziua de mâine ieșire din rutină
ca pe o bucată
*** de pâine mă preumblă umbra prin locuri
să o simt nemucegăită unde copacii nu mai fac
și nemâncată de viermi din care trupul umbră
orele bat ascuţit
meu să se hrănească peretele este gol pe dinăuntru
mâinile bat ascuţit
numai cu adevărul… camera are tavanul
frământă nisipul de kinetoterapie
fals și toate oasele au întruchipări
până când
*** îngerești
culoarea se prelinge
m-am născut într-un decembrie sufocat
fără eschive
de comunism dincolo de hău stau eu
până când
și de aerul Cernobîlului și privesc moartea care ascute coasa
albastrul e cald într-o zi fără suflare pe muzica lui Bach
până când
reinventează inima azi ***
în tonuri de verde am ferestrele largi deschise umbrele nopţii cuprind orașul
să poată pătrunde aerul curăţat de în ochii mei încă mai respiră
ploaie carnea
6:50 albul acela înmuiat în sânge
aștept o curăţare albul acela ce iese din orbită și cuprinde
ora la care oamenii bâzâiţi de muște a omului orizonturi vii
adorm a timpului morţii au viaţa lor din vârful pensulei
toate relele câte s-au spus se reîncarnează
deciziile din semiobscuritate care va să vină… albul peste oraș rămâne același
și cântatul strident al cocoșului și umbrele nopţii lasă
au rolul unicului moștenitor *** urme
decăzut din drepturi sângerii
atunci visez că mă arunc în gol umbrele acestea mă-nghesuie
telefonul îmi cade peste pleoape absorb aerul o halcă de carne îmi atârnă
în semn de adio din jurul meu de cer

nr. 232 www.revistatimpul.ro

20 | CRONICI
Horia Veriveș – între bufon,
ascet și filosof
Catrinel Chelaru
Î
ntr-o seară de sfârșit de iunie și de stagiune a Teatrului Naţional din Iași, pe o vreme ploioasă de crăpa
cerul, am stat de vorbă cu actorul de teatru Horia Veriveș. Pentru potenţialul artistic pe care îl manifestă
pe scenă, este surprinzător de tânăr; dar poate că vârsta nu este o măsură, ceea ce înseamnă că, pe lângă
talentul cu care a fost dăruit, muncește extrem de mult. De o inteligenţă subtilă, carismatic și cumpătat în
același timp, actorul ne-a împărtășit câteva momente din lumea sa, ţinând să ne asigure că stăm de vorbă
cu omul Horia și că rolul său ca actor se încheie după terminarea spectacolului.
I
deea s-a născut după vizionarea come-
diei în două acte Chiriţa în Provinţie,
care a stârnit în mine, ca spectator, curi-
ozităţi legate de forţa de a întruchipa un
personaj feminin de o asemenea complexi-
tate și de a-l transforma într-un produs ar-
tistic care ar putea căpăta cu ușurinţă sta-
tutul de „brand” al Iașului nostru cultural.
Chiriţa în provinţie, o
sărbătoare a Iaşului
Această punere în scenă atât de actu-
ală, de către regizorul de origine basara-
beană Ion Sapdaru, care a dorit să-și rafi-
neze stilul în materie de Chiriţe, încercând
încă o dată o regie a spectacolului după o
pauză de 20 de ani, m-a trimis cu gândul
la însăși etimologia cuvântului „teatru”;
am aflat că provine de la verbul din grea-
ca antică theome, care înseamnă „eu ur-
măresc ceva”. Iar noi chiar am urmărit
ceva, iar acel „ceva” rămâne să fie povestit
în rândurile de mai jos. Întâmplător sau
nu (și ne permitem să speculăm), terme-
nul theatros include și grecescul theos,
care trimite la primele reprezentaţii tea-
trale, sub forma de practici rituale și festi-
valuri religioase. Cu spectacolul Chiriţa
în provinţie, cel montat în 2017, teatrul
ieșean și-a recăpătat sensul, devenind o
adevărată „sărbătoare” a orașului Iași,
senti­ment împărtășit cu sinceritate și de
actorul Horia Veriveș.
Pentru spectatorul obișnuit și ușor
impresionabil cum sunt și eu, Chiriţa în
provinţie nu poate să nu îţi provoace un
minim de reacţie, fie ea și simpla bucurie
împărtășită de actori publicului. În cazul
meu, concret, bucuria de a mă afla în Sala
Mare, cea plină de emoţii și istorie a Tea-
trului Naţional din Iași, cu ocazia specta-
colului, m-a dus cu gândul la roluri de
mare efect din cinematografia egipteană
și teatrul grec contemporan. Roluri comi-
ce de travesti jucate de actori egipteni cu
un uriaș succes la public pe la mijlocul
secolului trecut, precum Ismail Yassine în
filmul Domnișoara Hanafi sau Abdel-Mo-
neim Ibrahim în Sukkar Hanim (Cucoana
Zahăr), fac din Chiriţa un personaj care
pare să fi călătorit spre alte tărâmuri, în
căutarea unor întruchipări de același cali-
bru și forţă de expresie.
Un alt personaj care comportă asemă-
nări izbitoare cu Coana Chiriţa este Ma-
dame Chouchou, creaţia satiristului grec
Dimitris Psathas, care a devenit cunoscut
graţie acestei comedii de caracter scrise
în 1945. O coincidenţă fericită, care poate
trece dincolo de linia de descendenţă,
face că Vasile Alecsandri era fiul Elenei
Cozoni, fata unui grec românizat. Mai
mult, pe 14 iunie 2018 s-au împlinit 200 de
ani de la nașterea dramaturgului, ceea ce
încarcă de semnificaţie repunerea în sce-
nă a Chiriţei în provinţie la Iași. Madame
Chouchou este deci varianta elenă a Chi-
riţei, o arivistă cu aspiraţii înalte, care
Revistă de cultură şi politică
Sursa foto: Eduard Merschi
vorbește o combinaţie de greacă moder-
nă și antică, jargon și franceză „à la Chiri-
ţa”, provocând efectul comic scontat.
Sfântul Graal al actorului
de comedie
Dacă desprinderea Chiriţei de Moldo-
va noastră pierdută în tradiţie poate în-
semna, printre altele, și o formă de
descătușare și renaștere printre naţionalii
„Evropei” Occidentale, am îndrăznit să-l
ispitim pe Horia să ne vorbească despre
ce înseamnă, pentru el, libertatea. Astfel,
pentru tânărul actor, dacă în viaţa de zi cu
zi se simte încorsetat de metehnele socie-
tăţii, libertatea supremă este legată de
Teatrul Naţional din Iași, ceea ce
prilejuiește inclusiv „fericirea supremă,
însemnând de la a bea o cafea la a sta la o
discuţie cu colegii, a repeta și a juca”;
chiar când nu are repetiţii sau spectacole
stă, pur și simplu, în teatru pentru că aco-
lo și-a găsit vocaţia. Convingerea că și-a
ales cu atenţie destinul și munca susţinu-
tă au determinat distribuirea sa în specta-
cole încă din vremea studenţiei, chiar îm-
preună cu mentorul său, Dionisie Vitcu,
alături de care a jucat cu mare emoţie și
care l-a identificat pe Horia ca fiind „fiul
său adoptiv în teatru”.
Acestea fiind datele, rolul Chiriţei nu
a întârziat să apară, deși actorul se aștepta
să-l primească mult mai târziu, după vâr-
sta de 40-45 de ani. Coana Chiriţa „este
un personaj emblematic, iar pentru un
actor de comedie, este «Sfântul Graal»”, a
susţinut el, fără a-i fi teamă că folosește
cuvinte prea mari. „Și mi-am dorit să fiu
un fel de descendent de-al lui Miluţă Ghe-
orghiu, de ce să nu recunosc?”
Montarea spectacolului a intrat, astfel,
pe o nouă orbită, „cu actorul Horia Veriveș,
cu nimeni altcineva” în rolul principal, așa
cum și-a propus regizorul Ion Sapdaru;
după ce l-a luat prin surprindere pe Horia
chemându-l la audiţii, pentru ca apoi sa-l
lase „perplex” cu învestirea cu acest rol, cei
doi au intrat împreună cu restul echipei în
tumultul repetiţiilor, cu convingerea că nu
vor să facă din spectacol o „șușă” și de ace-
ea se vor menţine pe linia clasică, evitând
inserţiunile moderne compromiţătoare.
Veriveș nu ar fi acceptat rolul dacă monta-
rea spectacolului era una modernă, pentru
că în stagiunea care tocmai s-a încheiat a
mai făcut un travesti în piesa Măcelăria lui
Iov (regia Radu Afrim), unde a interpretat
tot o moldoveancă. Horia știa că dacă pie-
sa Chiriţa în provinţie era montată ca pen-
tru 2018, ca actor ar fi fost „hulit, huiduit
etc.”, iar publicul (și o spune cu mâna pe
inimă) este „unul iubitor de cultură, de tea-
tru și care știe teatru”.
Coana Chiriţa, un personaj
bine creionat din scriitură
Dincolo de faptul că și-a dorit foarte
mult să joace acest rol, actorul a fost atras
de coloratura personajului și și-a imagi-
nat că va apărea „în rochiile acelea bufan-
te”, că va fi „un spectacol colorat pentru
că la urma urmei este o comedie, nu un
spectacol sumbru”. Veriveș i-a împrumu-
tat personajului carisma sa, pasiunea faţă
de teatru, fericirea, jocul, iubirea faţă de
public. Pentru el, Coana Chiriţa este un
personaj foarte bine creionat din scriitură.
Potenţialul actorului de a face tranzi-
ţia de la registrul masculin la cel feminin
și invers și de a depăși ceea ce am putea
defini – deși poate sună desuet – dualita-
tea specifică teluricului a făcut ca travesti-
ul lui Veriveș să fie unul cât se poate de
convingător. Dar actorul nu își arogă în-
treg meritul, ci crede că în asta l-a ajutat
în primul rând facultatea (este absolvent
al Universităţii de Arte „George Enescu”,
promoţia 2008), și mai ales profesorul său
de actorie, Dionisie Vitcu. „Un actor tre-
buie să joace orice în limita bunului-simţ
și, desigur, dacă este pus un evidenţă.”
La partea feminină, la personajul Chi-
riţa, Horia a lucrat foarte mult. Când a
avut avanpremiera și a venit directorul
teatrului și a spus: „da, e reușit, e frumos,
e comic, dar Horia nu e deloc feminin!”, a
început să se uite „mai atent la fete, dar nu
la fete din acelea stilate, ci la o anumită
categorie de femei: pe la piaţă – foarte
mult pe la piaţă, prin tramvai (eu merg
foarte mult cu tramvaiul și-mi și place,
pentru că văd diverși și diverse) – și
atunci, încetul cu încetul, a ieșit și femini-
tatea, normal; ea a venit ultima la lucrul
cu personajul, cu toate că eu m-am strădu-
it destul de mult. Acum, eu zic că sunt o
femeie adevărată în Chiriţa”, îmi mărtu­
risește râzând interlocutorul.
(Textul integral poate fi citit
pe Timpul online,
www.revistatimpul.ro)
iulie 2018
CRONICI
S
criitura românească de astăzi poate fi recunoscută de multe ori din titlu sau din primele pagini
parcurse fugitiv într-o librărie. Tema, gândirea, raportarea la ceva sau cineva din literatura
autohtonă sunt intuite adesea de un cititor avizat, rămânându-i în cele din urmă să parcurgă stilul
sau talentul scriitorului ce (re)compune complexitatea geniului literar românesc în propria sa
operă. Și, totuși, se întâmplă să găsim cărţi care prin rafinamentul subiectului ne conduc spre
arta magică a literaturii universale, pierzându-ne și regăsindu-ne fiinţial după un parcurs de emoţii,
sentimente, temeri și împliniri erotice sau de suflet ca în romanul Colecţionarul de nuduri de Mirel Taloș,
apărut la Editura RAO, 2018.
C
olecţionarul de nuduri – potri-
vit lui Mircea Platon – „debu-
tează ca o poveste de dragoste,
evoluează într-un «thriller» și se în-
cheie într-o meditaţie. Axul lumii din
această carte e un tablou al cărui au-
tor e necunoscut. Un tablou care nu
figurează în niciun catalog. Mai mult,
un tablou care nici măcar nu se în-
scrie cum trebuie în galeria de tablo-
uri a lui Paul Manet, protagonistul
colecţionar de nuduri al romanului”.
„Fără dragoste nu există
timp”
Scriitorul Mirel Taloș reușește să
deschidă prin cuvinte pasiunea pen-
tru artă, legând subtil arta de iubire și
iubirea de artă, unde „fără dragoste nu
există timp”. Întâlnirea cu iubirea e
ceva real „instantaneu, miraculos,
neașteptat”, iar „adevăratele surprize
sunt mute; emoţiile pe care le provoa-
că sunt mai degrabă interioare”. Pe
parcursul lecturii, cititorul trăiește nu
doar iubirea care îl cuprinde pe Paul,
eroul principal al romanului, ci pro-
pria pasiune pentru iubire sau proprii-
le frustrări din iubire. Cuvintele iau
forma, culoarea, emoţia vie a unor tră-
riri cu care psihicul uman rezonează
ca în faţa unor imagini.
Permanenţele sau secvenţele din
viaţă noastră „nu sunt serii de mo-
mente identice, precum ceasul”, iar
diferenţa o face dragostea care acti-
vează percepţia timpului. Iubirea au-
tentică pentru artă a colecţionarului
Paul te pătrunde în straturile adânci
ale fiinţei, explorându-ţi sentimentele
contradictorii între „ceea ce suntem și
ceea ce putem deveni”. Totuși, „ca un
miracol al existenţei – așa cum ne su-
gerează însuși Mirel Taloș – , suntem
o posibilitate” ce poate declanșa un
proiect „cu care să ne redefinim” sau
„un dialog nou cu oamenii, prin care
ne punem în evidenţă existenţa”. În
final, toate posibilităţile vieţii pot fi
reunite într-un mister; misterul exis-
tenţei.
Potrivit Aurei Christi, povestea
(de)scrisă de Mirel Taloș te invită să
(te) cunoști și să trăiești viaţa „lumina-
tă de setea de Frumos, Adevăr, Iubire,
Autenticitate, Simplitate și alte valori
indispensabile” în care autorul crede.
Dacă admitem că Omul este creaţia
nr. 232
Mirel Taloș:
Colecţionarul de nuduri
Sursa foto: eMAG
lui Dumnezeu, atunci vom înţelege
sensul trăirii creaţiei prin artă parcur-
gând acest roman fabulos, care nu e
lipsit de tristeţe, melancolie, îndoieli,
patimă, neîncredere, dragoste pierdu-
tă, istorie, dar și de iubire, pasiune, fru-
mos, artă, prezent, determinare.
„Jocul vieţii trebuie să fie
onest”
În Colecţionarul de nuduri regă-
sim și o delimitarea între iubirea au-
tentică și cea falsă; autorul îi sugerea-
ză cititorului că „farmecul primelor
momente ale unei relaţii se proiectea-
ză peste ea, în timp, însufleţind-o per-
manent” sau „ceva ce nu e spontan nu
e iubire, ci o încadrare eronată a unor
sentimente în categoria emoţională a
iubirii”. Pentru Paul și Simone,
protagoniștii romanului, „primăvara,
musica lui Liszt, culoarea ciclamelor,
parfumul liliacului, arta nudului femi-
nin erau părţi componente ale unui
tablou”, al primelor lor momente. Să-
rutul produce „o sinteză a simţurilor
care participă la comunicarea eroti-
că”. Pentru a fi prinși în vraja erotis-
mului, ar trebui să știm ce sau cine
inspiră erotism, deoarece se confundă
„prea mult frumuseţea unei femei cu
estetica feţei și a corpului ei”. O feme-
ie care nu inspiră erotism nu poate fi
frumoasă.
Mihaela Toader
„Omul este emoţie. Sentio,
ergo sum”
Scriitorul seduce nu numai prin
farmecul unei scriituri aparte, ci și
prin ingeniozitatea de-a induce stări
emoţionale diverse, care, în funcţie de
starea cititorului, poate să-l elibereze
de ceva sau cineva sau să-i cuprindă
iubirea în plinătatea vieţii prezente –
„dragostea poate declanșa revoluţii
emoţionale care dau dimensiuni com-
plet noi existenţei”. Pasiunea pentru o
nouă existenţă te scoate din „nepo-
vestea” vieţii, gândind că într-o rela-
ţie stabilă „dragostea și intimitatea
asigură fericirea mult mai mult decât
succesul profesional, mult mai mult”.
Viaţa nu e ghidată de raţiune, ci de
emoţii, iar societatea perfectă, în opi-
nia lui Mirel Taloș, este cea care îl lasă
pe fiecare să-și caute singur emoţiile,
chiar dacă „timpul, în mod inexorabil,
aduce cu sine dezvrăjirea multor lu-
cruri sau experienţe”.
„Arta nu este doar viaţa
reală, ci însăşi viaţa”
Pentru a vorbi despre artă, trebuie
să o trăiești, să intri în mirajul ei și să
intri în rezonanţă și cu propriile ener-
gii, vibraţii ale tabloului, iar Mirel
Taloș se dovedește a fi un trăitor al
artei pe care o transpune în cuvinte
| 21
vii. Arta „nu se dezvăluie oricărei pri-
viri, precum natura, ci doar privirii
care a depășit ignoranţa” și, vizual
vorbind, „un tablou bun e un tablou în
care tot timpul descoperi ceva”.
Când autorul vorbește despre
artă, se produce, aparent, o detașare
de cuvinte și te lași purtat de emoţii
dincolo de vălul dimensiunii artistice.
O operă de artă „vibrează cu o energie
proprie, energie care vine din alcătui-
rea ei; din lumină și culoare, din su-
biect și felul în care este descris de
pictor pe pânză, din personaje și din
emoţiile pe care le inspiră fiecare, de
scena redată și semnificaţiile ei”.
Din această perspectivă, Mirel
Taloș ne îndeamnă să ne gândim la
tabloul Leagănul, de Fragonard. „E un
tablou plin de bucurie, vioiciune, dra-
goste și veselie, iar aceste emoţii sunt
transmise spre privitor”. Sau la tablo-
ul Crucificarea Sfântului Petru, de Ca-
ravaggio. Este o lucrare „cu o imensă
încărcătură emoţională, care te face
să-ţi auzi bătăile inimii, să admiri un
sacrificiu sublimat”. Desigur, Paul,
personajul însufleţit de scriitor, nu
neagă existenţa tablourilor cu energie
negativă, despre care spune: arta tre-
buie „să doară ca o rană deschisă”.
„Arta ar trebui tratată doar cu pasiu-
ne. Doar pasiunea definește un colec-
ţionar de artă”.
În marea artă care este viaţa, Paul
și Simone s-au întâlnit și au mers
împreună „în profunzimea emoţiilor”.
„A fost găsire și negăsire, o apropiere
spre depărtare”. În poveste nu a fost
întâlnit autorul, ci personajele roma-
nului și visele lor trăite sau netrăite
într-o „dragoste unde nu există o fân-
tână a uitării”.
După cum subliniază Aura Chris-
ti, vă veţi simţi prinși în „vraja pasiu-
nii faţă de artă” și, mai mult decât
atât, vă veţi întreba dacă aţi citit o car-
te, aţi vizionat un film sau aţi privit un
tablou care v-a condus într-un spaţiu
de emoţii către o poveste de iubire.
Fiecare filă a cărţii conţine un mesaj
în care cititorul se poate regăsi sau în
care se poate transpune raportându-
se la propriile emoţii și experienţe.
Mirel Taloș, ne surprinde ca un pasio-
nat pictor al imaginilor ce vede cu
ochiul fanteziei sale iubirea, arta, fru-
mosul și emoţia vieţii.
www.revistatimpul.ro
22 | CRONICI
Tanabata (The Star Festival 2018)
Dana Ţabrea
Î
n fiecare an, Asociaţia Himawari
organizează la Iași, în Grădina Bo-
tanică „Anastasie Fătu” Festivalul
Tanabata (The Star Festival). Anul
acesta, s-a optat pentru ziua de 7 iulie
2018 pentru cea de-a IX-a ediţie a fes-
tivalului. Evenimentul s-a desfășurat
între prânz și seară, prinzând și o
ploaie care are valoare simbolică în
contextul festivalului, după cum voi
explica în cele ce urmează. Din pro-
gramul variat (reprezentaţie de dan-
suri, workshop-uri de origami și man-
ga, masaj Yumeiho, Aikido etc.), am
ales în mod special momentul de sto-
rytelling (între 17:10-17:50) despre care
la început nu se știa foarte mult, a fost
organizat destul de inopinat și a re-
prezentat o reală surpriză, chiar dacă
nu una teatrală, așa cum mi-aș fi ima-
ginat la o primă lecturare a progra-
mului festivalului.
Orihime şi Hikoboshi
Organizatorii au împrumutat ter-
menul de storytelling din teatru pen-
tru a prezenta legenda care stă la baza
Festivalului Tanabata (The Star Festi-
val), deși nu este vorba de un act asu-
mat teatral. Momentul de storytelling
a început mai târziu decât era planifi-
cat, iar locul de desfășurare a fost ales
în ultima clipă, participanţii fiind ghi-
daţi dincolo de foișorul japonez, pe
iarbă. Atât organizatorii, cât și partici-
panţii s-au așezat în cerc, o formulă
simbolică reamintind formule sce-
nice de demult. Unul dintre organiza-
tori a citit voit neteatral o pagină în
care a sintetizat esenţialul mitului fri-
sonant despre dragostea dintre Ori-
hime și Hikoboshi.
Orihime (Weaving Princess) ţesea
zeilor veșminte minunate pe malul
râului Amanogawa (Calea Lactee, li-
teral heavenly river). Tatăl ei Tentei
(Sky King, Zeul Cerului, însuși Uni-
versul) i-a căutat un soţ și l-a ales pe
Hikoboshi (Cowman), un băiat mun-
citor care se ocupa cu crescutul vaci-
lor. Cei doi s-au îndrăgostit la prima
vedere și foarte repede s-au căsătorit.
Numai că, iubindu-se prea mult,
aceștia petreceau prea mult timp îm-
preună, ajungând să își neglijeze tre-
burile. Zeii au început să se plângă
Zeului Cerului că nu mai avea cine să
le croiască haine și că toate hainele
lor erau zdrenţuite, apoi că toate va-
cile se îmbolnăviseră deoarece nu
mai avea cine să aibă grijă de ele,
acestea rătăcind prin domeniul celest.
Zeul Cerului s-a mâniat pe cei doi și a
dispus ca ei să locuiască unul la est,
respectiv celălalt la vest de Calea Lac-
tee (Amanogawa), despărţindu-i. Mai
târziu, la cererea fiicei, făcându-i-se
milă de Orihime care era foarte tristă,
Zeul Cerului le-a dat voie celor doi să
se întâlnească o singură dată pe an, și
anume în cea de-a șaptea zi a celei
de-a șaptea luni a anului, cu condiţia
să muncească și să nu își mai lase tre-
burile neterminate. Cei doi munceau
Revistă de cultură şi politică
despărţirea. Faptul că e vorba de fiica
P
otrivit calendarului gregorian, cea de-a şaptea zi a celei de-a şap- unei zeităţi (a stăpânului universului,
tea luni a anului din calendarul japonez lunisolar a fost calculată şi mai exact) și de un păzitor de vite oa-
corespunde următoarelor zile în următorii cinci ani, incluzând anul recare din tărâmul paradiziac ales
curent: 17 august 2018, 7 august 2019, 25 august 2020, 14 august 2021, pentru virtuţile lui, dar și faptul că cei
4 august 2022. Festivalul japonez celebrează zeităţile Orihime şi Hiko- doi sunt căsătoriţi printr-un mariaj
boshi, reprezentate de stelele Vega şi Altair; potrivit legendei, Calea aranjat, chiar dacă liber consimţit ul-
Lactee separă aceste două stele care se pot întâlni doar o dată pe an, în terior (erau frumoși, buni și muncitori
ziua a şaptea a lunii a şaptea a calendarului lunisolar. Tanabata se cele- și se îndrăgostesc la prima vedere, în-
brează prin scrierea unor dorinţe pe bileţele colorate şi atârnarea aces- deplinind pe loc dorinţa stăpânului
tora de crengile unui bambus, numit Copacul Dorinţelor. Ulterior, bam- universului) înseamnă că ei nu aveau
busului şi dorinţelor li se dă drumul să plutească pe un râu sau sunt o condiţie pe deplin privilegiată. În
arse după festival, la miezul nopţii sau a doua zi. momentul în care vor fi doi și se vor
ocupa doar de cele ce îi privesc îndea-
proape pe ei doi, stârnesc invidia ce-
foarte mult tot timpul, așteptând cu De altfel, parcă în acord cu discu- lorlalţi zei și mânia Zeului Cerului,
nerăbdare ziua reîntâlnirii. ţia de aici, pe primul bilet din locul care se vede forţat să îi pedepsească.
De atunci, povestește mitul, în fie- special amenajat în Grădina Botanică
care an, în cea de-a șaptea zi a celei (în dreptul intrării vechi) era scris: Ziua în care ploaia se va opri,
de-a șaptea luni a anului, Orihime „Doresc să îmi depășesc limitele”.
iar lacrimile vor seca
trece râul Amanagawa pentru a se re- Atârnând cu mare sârg dorinţa mea
scrisă încifrat pe un bileţel de culoare De fapt, la fel ca-n mitul primor-
vedea cu Hikoboshi. Dacă plouă, Ori-
albastră, am considerat în sinea mea dial cu Adam și Eva, e vorba de încer-
hime nu poate trece râul, deoarece
și abia acum și mărturisesc că acea carea de accedere la o condiţie inter-
apele râului cresc foarte mult din ca-
primă dorinţă notată de cineva cu un zisă cuplului primordial, ulterior
uza ploii. Atunci, o pasăre specială amen­dată printr-o pedeapsă. În cazul
numită Kasasagi (coţofana, magpie) scris perfect lizibil, de copil, pe un bi-
de faţă, nu ni se spune decât că cei doi
îi vine în ajutor, construind din aripile leţel roșu mi-a deslușit însăși semnifi-
renunţaseră la muncă în favoarea
ei un pod peste râul Amanagawa, caţia întâlnirii. E vorba despre o
unei alte îndeletniciri, care ar ţine, să
depășire a limitelor, cum bine a intuit
pentru ca întâlnirea dintre cei doi să zicem, de contemplare. Jocurile dra-
autorul respectivei note, în toate sen-
devină posibilă. Ploaia din ziua re- gostei sunt considerate sub nivelul
surile posibile, nu numai erotic, ca
spectivă e cunoscută sub numele de muncii propriu-zise deși în subtext ar
întâlnire romantică, dar și gnoseolo-
„lacrimile lui Orihime și ale lui Hiko- putea fi vorba de cu totul altceva. Se-
gic, de cunoaștere sau ontologic, exis-
boshi”. paraţia intervine din cauza invidiei
tenţial. Mitologia care stă la baza Fes-
celorlalţi, dar mai ales pentru că stă-
tivalului Tanabata se referă la
O mitologie a imposibilului pânul universului nu crezuse că unind
po­si­bilitatea omului de a-și depăși li-
ceva prin propria voinţă ar putea
Legenda care stă la baza Festiva- mitele, aspirând la condiţia divină,
ajunge în postura ca cei doi să se dez-
lului Tanabata face parte dintr-o în- spre plus spiritualitate, dar și la o dra-
volte independent și să construiască
goste perfectă, toate acestea nefiind
treagă mitologie actualizată a dragos- un „împreună” care putea periclita
nicicum în contradicţie, ci într-un
tei interzise, a reîntâlnirii esenţiale, a însăși ordinea universului. Cei doi
mare acord.
întâlnirii de destin, a lumilor ireconci- eroi ai legendei (nu tocmai zei) pu-
Dacă eroii legendei nu se mai pu-
liabile care permit la un moment dat teau fi un model de nesupunere pen-
teau vedea e numai și numai din ca-
treceri dintr-una într-alta a dreptelor tru restul. Sau anumite chestiuni
uza unei separaţii care se face între
paralele care se întâlnesc etc. E vorba (concretizate în legendă ca fiind cusu-
muncă și joc la nivelul condiţiei
de o întreagă mitologie a imposibilu- tul hainelor și păscutul vacilor) alar-
umane. Cele două zeităţi (Orihime și
lui care devine posibil, a logodnei mau deoarece legile universului ris-
Hikoboshi) au fost pedepsite pentru
soarelui cu luna sau a deschiderii ce- cau să se destrame sau ordinea risca
că reclamau o condiţie superioară,
rurilor (analogie cu noaptea de Sân- să se preschimbe în haos. Însuși stă-
pentru că atentaseră la statutul de ze-
ziene, ca să ne referim la ceva familiar pânul cerurilor riscase astfel foarte
itate supremă (nu cred că legenda ar
românilor datorită cărţilor lui Mircea mult și, dându-și seama de aceasta, îi
putea preciza undeva cum că Zeul Ce-
Eliade), a reunirii unor astre care al- retrimite pe cei doi la vechile îndelet-
rului se îndeletnicea el însuși cu ceva
tfel nu ar avea cum să se întâlnească, anume) și, mai ales, pentru că erau niciri, despărţindu-i.
făcând parte din galaxii diferite sau doi. Condiţia paradiziacă în care nu ar E de la sine înţeles că ziua dezle-
fiind situate la polii opuși ai aceleiași mai exista separare între muncă/acti- gării, unica zi din an când cei doi au
vitate și joc/contemplaţie nu e dată voie să se întâlnească, nu e una
galaxii, a sfidării legilor fizicii, a mira-
oricui, de aici pedeapsa divină și obișnuită, ci una extraordinară, o zi
colelor etc.
când absolut orice (depășirea limite-
lor, bunăoară) devine posibil. Inter-
vine simbolistica lacrimilor și a ploii,
la care m-am referit la început. Lacri-
mile fetei îl înduplecă pe Zeul Ceruri-
lor să îi dea o unică zi din an pentru
a-și revedea soţul. Îi desparte un râu
sau, mai exact, o galaxie. De o parte și
de alta a galaxiei ce conţine sistemul
nostru solar, cei doi așteaptă o zi în
care râul se va resorbi, ploaia se va
opri, iar lacrimile vor seca. O zi de
mare forţă spirituală, ziua depășirii li-
mitelor umane, ziua deschiderii ceru-
rilor. O clipă de fericire, de libertate și
dragoste la intersecţia dintre cele
două axe temporale principale, trecut
Sursa foto: WordPress.com și viitor.
iulie 2018
PROZĂ
Fetiţa cu
părul roșu
Sursa foto: 7-Themes.com
Î
ntr-unul dintre cartierele Parisu-
lui trăia o fetiţă cu părul roșu. Ea
nu era nici prostuţă, nici
deșteaptă. Nu era rea, dar nici cumin-
te. Era mare și în același timp era
mică. Nu avea ochii verzi, dar nici
căprui. Însă, ce putem spune cu sigu-
ranţă despre ea este că nu era o fetiţă
obișnuită. Fetiţa cu părul roșu avea
un secret pe care numai ea îl știa, al-
tfel nu ar mai fi fost secret. De când
se născuse, avea puteri supranatura-
le, adică putea să ridice obiecte cu
puterea minţii, să o facă pe mama sa
să o doară capul și să plutească până
la tavan când era cuminte, însă asta
nu e tot – putea citi gândurile altor
persoane dacă își ţinea degetele de la
mâini încrucișate și vârful limbii lipit
de cerul gurii.
Ca în fiecare dimineaţă, însoţită
de tatăl ei, fetiţa cu părul roșu merse
la grădiniţă. În acea dimineaţă soa-
rele era timid și nehotărât dacă să
iasă de după norul care îl acoperea.
Din când în când scotea capul, iar
când fetiţa se uita spre el, cât ai zice
bambilici, soarele se ascundea de ea
și se făcea din nou aproape întuneric,
fapt pentru care fetiţa se enerva, dar
și se distra. Tatăl ei o sărută pe obraz
și o lăsă în clasă cu Doamna și copiii.
După câteva ore de făcut colaje,
bastonașe și steluţe, fetiţa cu părul
roșu se plictisi și vru să audă ce gân-
desc ceilalţi. Își încrucișă degetele de
la mâini și își atinse cerul gurii cu vâr-
ful limbii:
— Cu cu cu, ca ca ca, se auzi gân-
dul lui Paul, băieţelul blond cu oche-
lari.
— Fără îndoială, sunt cea mai fru-
moasă din clasă, gândi Alexandra, fe-
tiţa cu părul lung.
— Gentuţă, pieptăn, ciorapi roz,
fustiţă roz, bentiţă cu sclipici și pan-
tofi cu toc, se auzi din celălalt capăt al
clasei, dinspre Andreea, fetiţa cu alu-
niţă pe obraz.
— Ce păr urât și roșu are… mămica
ei nici nu știe să i-l aranjeze, gândi
nr. 232
Lucas, băieţelul de care fetiţei cu pă-
rul roșu îi plăcea cel mai mult.
Fetiţa cu părul roșu se enervă atât
de tare, încât își încrucișă și degetele
de la picioare și își ridică mâinile dea-
supra capului. Lucas se ridică până
aproape de tavan, de unde căzu și se
lovi la picior. Doamna o pedepsi pe
fetiţa cu părul roșu, apoi, când orele
luară sfârșit, îi povesti totul pe înde-
lete tatălui său. Acesta o pedepsi să
stea toată ziua în camera ei. Fetiţa cu
părul roșu plângea, apoi ofta și iar
plângea. Ea observă o rază de lumină
care intră pe geam și se duse în drep-
tul lui să vadă ce se întâmplă:
— De data aceasta ai făcut-o de
oaie, îi zise soarele.
— Îmi pare rău, răspunse fetiţa,
apoi își șterse lacrimile.
— Să știi că ţi-am dat aceste puteri
ca să faci bine.
— Ce este binele?
— Binele este atunci când nu e rău,
atunci când cineva suferă, iar tu îl
ajuţi.
— Cum să fac asta?
— De început, te sfătuiesc să nu
mai asculţi gândurile nimănui, iar așa
cum faci să o doară pe mămica ta ca-
pul, dacă închizi ochii și îl deschizi
repede, vei vedea ce suferinţă are și o
vei putea face bine.
— Îmi pare rău că nu am știut să
mă folosesc de puteri.
— Nu-i nimic, acum mergi la pă-
rinţii tăi și povestește-le tot, exact
cum s-a întâmplat.
Iar soarele intră la loc, după nor.
Fetiţa cu părul roșu merse în bucătă-
rie, unde erau părinţii săi, și după ce
le povesti tot, promise că va fi cu-
minte și ascultătoare. A doua zi, la
grădiniţă, merse la Lucas și îi ceru ier-
tare, apoi, după ce îi puse palma în
dreptul piciorului, Lucas se făcu bine.
Soarele apăru la fereastra clasei,
scoase limba și făcu cu ochiul, apoi
lumină ziua toată Parisul.
Rică
Dan Ciupureanu
L
a marginea unui orășel de pro-
vincie, într-o căsuţă de carton
amenajată sub niște ţevi calde,
trăia singur-singurel Rică. Rică era
un băieţel care nu avea nici mamă,
nici tată, nici fraţi și nici surori. Într-
un cuvânt, Rică era orfan, iar căsuţa
de carton era singura sa casă. Ţevile
calde și o plapumă peticită îi ţineau
noaptea de cald. Uneori, aduna lem-
ne, făcea un foc și stătea lângă el
până noaptea târziu, admirând luna
și stelele. În afară de ele, Rică nu
avea nimic – nu avea jucării, nu avea
unde să se spele și nici televizor. În
apropierea căsuţei de carton se aflau
niște tomberoane de gunoi, unde bă-
ieţelul căuta resturi de mâncare, ju-
cării stricate sau câte un cotor de
măr, pe care îl ștergea bine cu mâne-
ca hăinuţei sale și îl hăpăia cu tot cu
sâmburi. Cât era ziua de mare, Rică
mergea în oraș și cerșea. Uneori că-
păta niște bănuţi cu care își cumpăra
o pâine pe care o mânca așa, alteori
nu căpăta nimic și se întorcea la că-
suţa sa de carton cu burtica goală.
Într-o zi, plimbându-se prin car-
tier, văzu o fetiţă care mânca înghe-
ţată. Rică nu mai mâncase niciodată
îngheţată și, lingându-se pe la gură
de poftă, se opri să privească fetiţa
care o aștepta cuminte pe mămica ei,
în faţa aprozarului. Fetiţa văzu că o
privește insistent și i se adresă cu rău-
tate:
— Ce te holbezi așa la mine? Vrei
să te spun lui mami?
— Mă uitam la îngheţata ta, nu la
tine, răspunse băieţelul cu părere de
rău.
— Ce, n-ai mai văzut îngheţată
până acum?
Sursa foto: anddrei.ro
| 23
— Am mai văzut, dar nu am gustat
niciodată.
— Mămica ta nu îţi cumpără?
— Nu am mămică…
— Ha-ha, n-am mai auzit pe cineva
să nu aibă mămică. Cred că de asta
ești și murdar.
Rică își coborî privirea în pământ
de rușine și îi veni să plângă. Între
timp, mămica fetiţei ieși din aprozar
cu niște plase în mână.
— Mami, mami, băieţelul acesta
murdar e obraznic și se uită la înghe-
ţata mea. În plus, nu are nici mămică.
— Se uită pentru că ar mânca și el,
sărmanul.
Apoi mămica fetiţei intră în apro-
zar și se întoarse cu o îngheţată de
ciocolată și vanilie.
— Du-te la el și dă-i îngheţata, sunt
sigură că se va bucura, zise mama fe-
tiţei.
— Nu i-o dau. Nu vezi ce murdar
este?
— Este un copil amărât care nu își
permite ce îţi permiţi tu, care nu are
ce ai tu și care are nevoie de ajutor.
Cel mai frumos gest este să ajuţi pe
cineva care nu are, indiferent de apa-
renţe.
— Da?
— Da, iubita mea, acum dăruiește-i
îngheţata.
Fetiţa merse până la Rică și îi în-
tinse îngheţata.
— Nu o vreau, răspunse Rică.
— Este un cadou pentru tine, îmi
pare rău că m-am purtat urât.
— Sigur îţi pare rău?
— Sigur.
— Până acum nu am mai primit
cadouri, mulţumesc!
Iar fetiţa se îndepărtă de mână cu
mămica ei. Rică linse îngheţata cu
poftă și privi în urma lor zâmbind.
www.revistatimpul.ro
24 | MANIFEST

Cred
Vive la Republique! Vive la France!
și
Adrian Păduraru

Proiectul Cultural Naţional „Un grătar la Centenar!”

F
ranţa a câștigat Campionatul Mon­
dial de Fotbal. Croaţia este vicecam­
pioană, de necrezut pentru mulţi
specialiști și urmăritori ai fenomenului
fotbalistic. Eu cred că au meritat și unii, și
alţii să ocupe primele două locuri. Cred,
pentru că am văzut doar rezumate de
două minute și zece secunde ale unor me-
ciuri, câte puţin din semifinale și finala.
Deși am fost spectator de fotbal, am și
mers de câteva zeci de ori pe stadioane,
am renunţat aproape total la a privi acest
sport. Mai ales pentru că s-a transformat
evident într-o industrie cu bani, după pă-
rerea mea, mult prea mulţi. Cum de altfel
se întâmplă și în baschet, biliard, tenis,
hochei și alte câteva. La acestea din urmă,
în special la tenis, mă uit des. Am impresia
că în realitate sunt foarte subiectiv, pen-
tru că nu am fost niciodată bun la fotbal…
Nu cred că sportivii trebuie să moară de
foame, dar, ca și în artă, (se va spune, pe
bună dreptate) totul a devenit foarte „de-
mocratic”: unii aruncă în stânga și în
dreapta cu milioane, de euro sau dolari,
mai mult în stânga, pentru că acolo este
de cele mai multe ori volanul, iar alţii în-
cearcă să facă performanţă cu terenuri,
piscine, scene, rachete (…de tenis), reflec-
toare ș.a. second hand. Nu doar la noi se
împământenește ideea că singura valoare
este cantitatea de bani.
Iar aceasta este o problemă culturală!
Cu adiacenţe educaţionale și extensii de
civilizaţie.
Dar nu despre fotbal este vorba. Deși
de la o observaţie din timpul campionatu-
lui au pornit ideile acestui articol. Și
anume de la cuvintele cu care s-au în­
cheiat interviurile fotbaliștilor, antreno­
rilor, oficialilor și suporterilor francezi.
Aproape în fiecare dintre cazuri, chiar și
atunci când protagonistul era naturalizat
francez de destul de puţină vreme,
intervievaţii încheiau cu Vive la Repu-
blique!, Vive la France!
Wow! și „Uau!” Se mai poartă patrio-
tismul, mai au sens noţiunile de ţară,
popor, patrie, naţiune! Mi-a plăcut, m-a
e­mo­ţionat, m-a făcut să plâng. Din admi-
raţie pentru ei și din tristeţe pentru noi.
Situaţiile nu sunt doar în alb și negru și
nici nu le văd astfel, încerc să percep cât
mai multe nuanţe. Însă în linii generale,
dar profunde, suntem de partea cealaltă a
fileului, să zicem, ba chiar în extrema
cealaltă. Nu doar că am uitat iubirea de
patrie (sună desuet?), dar nici nu ne mai
pasă. Am dărâmat tot ceea ce era vertical.
De la marile combinate industriale la iri-
gaţiile din agricultură. De la stimă de sine
Sursa foto: Preparatedevis.ro
până la caracter. Cu cinismul altor vre-
muri, imediat consecutive celui de al Doi-
lea Război Mondial; era să spun cu entuzi-
asmul, dar nu îl mai avem. Cu aceeași
lipsă de discernământ; atunci se distru-
geau tablouri, cărţi, piane și altele ce apar-
ţinuseră chiaburilor și burghezilor, acum
sugrumăm patriotismul ca să nu încura-
jăm excrescenţa lui, naţionalismul. Copi-
em, imităm, pastișăm, punem accentul
anapoda în vorbire, în societate și în viaţa
fiecăruia. Vorbim o limbă ciudată, un fel
de basic romanian.
Senzaţional!
• Bezic rumeni(t)ăn
Reţetă pe înţelesul tuturor șefilor și
chef-ilor: se iau câteva sute de cuvinte, ju-
mătate din cantitate (a nu se uita la calita-
te, nu contează!) neologisme anglo-saxo-
ne și cealaltă jumătate barbarisme, se
amestecă bine până când le leagă albușul
astilistic, se pudrează gros cu dezacorduri
și se dă la cuptor până se îngălbenesc, de
icter, cei câţiva rătăciţi în terci cărora le
mai pasă; se înţeapă puţin cu paiul mito-
căniei, dacă nu se mai lipește de el nici o
idee, se scoate preparatul și se pune pe un
platou auriu de unică folosinţă. Se ia o
lampă, cum să spunem?, de aceea de pâr-
pălit porcul (a rămas singura ei întrebuin-
ţare pentru că despre rostul ei originar nu
mai știe nimeni și oricum, nu se mai
lipește nimic). Se ia lampa și se arde spe-
cialitatea casei pe toate părţile, cu flacără
cât mai mare, până când se face scrum și
ultima pojghţă de cultură. Se pune la con-
gelator cât să îngheţe orice speranţă. Se
tapetează cu bancnote și se servește din
belșug, pe mintea goală. După aceea a nu
se lua în consideraţie anunţul de (dez)in-
teres public:
„Pentru sănătatea dumneavostră beţi
doi litri pe zi și citiţi măcar o carte pe
viaţă!”
• Cred că mai avem Timp, puţin, cât
mai putem încă să ne întrebăm – și nu mi
se pare nici exagerat și nici patetic – cine
suntem? Ce ne dorim? Ce facem pentru
asta? Cât mai suportăm hoţia și prostia
din jurul nostru și lașitatea din noi?
• Cred că este obligatoriu un stop-ca-
dru. Să oprim vânzările în prăvălia sau,
mai contemporan, în tera-marché-ul nu-
mit România!
Să punem plăcuţa cu „Inventar” pe
ușă și să socotim ce ne-a mai rămas. Ce
oameni cu biblioteci mai mari de trei
cărţi, dintre care una necolorată încă, ce
industrie, agricultură, cultură, turism, IT
ș.c.l. Să facem o strategie și să ne punem
pe treabă cu oameni serioși, harnici, com-
petenţi, cu iubire de ţară.
Altfel, închidem la o sută de ani de
existenţă printr-o gigantică petrecere
câmpenească, cu specialitatea casei (vezi
reţeta) și bere de doileișicincizecidebănuţi,
cu manele și șmecheri care să cheltuiască
ultimele firimituri de fonduri europene pe
Programul Cultural Naţional „Un grătar
de Centenar”

Din sumarul numărului viitor al revistei Timpul: Precizare

• 1968 – Primăvara de la Praga; CV‑urile autorilor
• Criza puterii legislative; Parlamentul României; pot fi citite pe
Timpul online –
• Populismul economic în Europa. www.revistatimpul.ro

Norme ortografice la revista Timpul

Revista Timpul respectă normele ortografiei Academiei Române, în conformitate cu Dicţionarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, publicat de Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română (Univers Enciclopedic, București, 2005), ediţia a II‑a revăzută și adăugită. De pildă, unii autori folosesc în limba română
normele ortografice ale limbii engleze, în particular prin introducerea cratimei în cuvinte care se scriu în limba română fără cratimă.
Printre cele mai des întâlnite cuvinte scrise greșit după model anglo‑saxon se numără: antiamerican; anticapitalist; antimodernist; anticomunist; antifeminist; antifascist;
antibisericesc; antisovietic; neoliberal; neocomunist; neoconservator; noncontradicţie; nonpersoană; nonprofit; nonvaloare; postmodern; postrevoluţionar; postcomunism; postuma­
nism; postfeminism; precreștin; preistorie; premodern; prerevoluţionar; proamerican; procomunist; proeuropean; profeminist; pronaţional; profascist; pseudocultură; pseudodemo­
craţie; pseudoprofet; ultraconservator; ultracunoscut; ultrasecret; ultraconcurenţial.
Când a fost cazul, revista Timpul a operat aceste schimbări. Îi rugăm pe autori să ne ușureze sarcina corecturii textelor prin luarea în considerare a acestor norme. (Timpul)

Revista de cultură și politică Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.

Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.

Revistă de cultură şi politică iulie 2018