Vous êtes sur la page 1sur 63

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA


FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
DREPTUL CONSTITUȚIONAL COMPARAT
(Ciclul I)

AUTOR:
Victor Rusu
mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public


din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM


la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM


din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

1
CUPRINS

Introducere........................................................................................................... 4

Tema 1:Sistemul constituţional al SUA .............................................................. 8

1. Scurtă abordare retrospectivă a sistemului constituţional american ........... 8

2. Congresul Statelor Unite ale Americii ...................................................... 10

3. Senatul ....................................................................................................... 11

4. Camera Reprezentanţilor ........................................................................... 12

5. Preşedintele şi vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii .................... 13

6. Puterea judecătorească .............................................................................. 14

Declaraţia drepturilor omului (Bill of Rights) .............................................. 16

Tema 2: Sistemul constituţional al Marii Britanii ............................................. 17

1. Caracterizarea şi trăsăturile Constituţiei Marii Britanii ........................ 17

2. Protecţia drepturilor fundamentale prin acte scrise .................................. 19

3. Parlamentul................................................................................................ 20

4. Monarhia ................................................................................................... 21

5.Primul-ministru şi cabinetul său ................................................................ 22

6.Sistemul partidelor politice ........................................................................ 23

7.Scrutinul ..................................................................................................... 23

Tema 3: Sistemul constituţional al Franței ....................................................... 25

1. O abordare retrospectivă a evoluţiei sistemului constituţional al Franţei. 25

2. Constituţia Franţei din data de 4 octombrie 1958 ................................. 27

3. Parlamentul francez ............................................................................... 28

4. Preşedintele Republicii franceze ............................................................... 29

2
5. Guvernul francez ....................................................................................... 30

6. Puterea judecătorească .............................................................................. 31

Tema 4: Sistemul constituţional al Republicii Italiene ..................................... 33

1. Caracterizarea Constituţiei Italiei .......................................................... 33

2. Partidele politice .................................................................................... 34

3. Puterea legislativă ................................................................................. 34

Puterea executivă........................................................................................... 35

4. Curtea Constituţională ........................................................................... 36

5. Sistemul judiciar .................................................................................... 37

Tema 5: Sistemul constituţional al RFG ........................................................... 38

1. Caracterizarea Legii fundamentale ....................................................... 38

2. Bundestag - ul........................................................................................ 40

3. Puterea executivă................................................................................... 41

4. Sistemul partidist german ...................................................................... 42

5. Caracterizarea federalismului german................................................... 43

6.Curtea Constituțională Federală. ................................................................ 43

Tema 6: Sistemul constituţional al Israelului .................................................... 46

1. Caracterizarea sistemului constituțional ............................................... 46

2. Stalului juridic al cetăţenilor ................................................................. 46

3. Partidele politice .................................................................................... 46

4. Puterea legislativă a Israelului (Knessetul) ........................................... 46

5. Puterea executivă................................................................................... 46

6. Puterea judecătorească .......................................................................... 46

Tema 7: Sistemul constituţional al Republicii Populare Chineze ..................... 47

1. Caracterizarea Constituţiei .................................................................... 47


3
2. Puterea legislativă ................................................................................. 49

3. Puterea executivă................................................................................... 50

4. Puterea judecătorească .......................................................................... 51

5. Organizarea administrativ-teritorială .................................................... 52

Tema 8:Sistemul constituţional al Japoniei ...................................................... 54

1.Caracterizarea Constituţiei ......................................................................... 54

2.Partidele politice ......................................................................................... 56

3.Dieta (Parlamentul...................................................................................... 57

4.Puterea executivă........................................................................................ 58

5.Puterea judecătorească ............................................................................... 59

Introducere
Cercetarea comparativa a regimurilor constitutionale ale diferitelor tari prezinta
o considerabila însemnatate teoretica si practica. Ea permite, pe de o parte, degajarea
unor principii comune, identificarea institutiilor necesare oricarui stat de drept iar, pe
de alta parte, sub aspectul tehnicii juridice, înlesneste procesul de elaborare si de
definitivare a mecanismelor constitutionale.De aceea, Cursul de drept constitutional
comparat a fost conceput - din dorinta de a da satisfactie atât exigentelor unei
cercetari teoretice, cât si cerintelor efectuarii unor analize practice pertinente pe tari si
sisteme constitutionale.
Încercând sa se înfatiseze o definitie proprie a dreptului constitutional
comparat, s-a ajuns la concluzia ca acesta reprezinta o subramura a dreptului
comparat în general, ramura independenta, corelata cu sistemele de drept nationale,

4
având ca obiect compararea în special a institutiilor politico-statale, precum si a
tehnicilor de elaborare a constitutiilor în scopul identificarii celor mai bune cai si
metode de perfectionare a propriilor reglementari constitutionale.
Odata stabilit obiectul, metoda si domeniul de actiune al dreptului
constitutional comparat, cursul examineaza particularitatile regimurilor politice si
constitutionale, efectuând totoata o analiza comparativa a rolului si locului ocupat în
cadrul acestora de principalele institutii ale statului (Parlamentul, seful statului,
Guvernul, justitia etc.). Tot aci sunt evaluate modalitatile în care anumite concepte
fundamentale se regasesc si se aplica în sistemele analizate (democratia, drepturile
omului, controlul de constitutionalitate, puterea constituanta originara si puterea
constituanta derivata, tehnicile de revizuire a Constitutiei).
Pornind de la diviziunea - considerata "traditionala" - a regimurilor
constitutionale în regimuri prezidentiale, regimuri semi-prezidentiale, regimuri
parlamentare si regimuri directoriale, cursul cerceteaza, în continuare, în mod
comparativ un numar de 50 de constitutii, evidentiind trasaturile specifice si
particularitatile acestora. Analiza se concentreaza, în mod prioritar, asupra celor mai
vechi si celor mai reprezentative regimuri, considerate tipice pentru respectivul tip de
sistem constitutional (S.U.A. pentru regimurile prezidentiale, Franta pentru
regimurile semi-prezidentiale, Marea Britanie pentru regimurile parlamentare, Elvetia
pentru regimul directorial). Pe baza unei investigatii atente, folosindu-se tehnicile de
drept comparat, sunt puse în lumina în special influentele pe care aceste tipuri de
regimuri constitutionale le-au exercitat asupra dezvoltarii constitutionale a diferitelor
tari si în mod special asupra fostelor tari socialiste care si-au elaborat noi legi
fundamentale, dupa 1990.
Cercetarea regimurilor prezidentiale acorda un loc proeminent analizei
Regimului politic si constitutional din S.U.A. Pornind de la principiile democratice
enuntate de marii gânditori, care au pus bazele democratiei americane si, în special de
la ideea lui Lincoln ca "nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt
om fara consimtamântul acestuia", cursul releva modul în care aceste mari
comandamente se reflecta în sistemul american de guvernare. În continuare sunt
5
trecute în revista documentele programatice ale dreptului constitutional american,
care preconizau "un guvern de legi si nu un guvern de oameni", si sunt analizate
prevederile Constitutiei din 1787, subliniindu-se conditiile politice care au dus la
elaborarea acesteia si la fundamentarea unui set de principii perene, pe care se
întemeiaza întreaga organizare constitutionala. Sunt relevate, în mod deosebit,
particularitatea sistemului electoral american, pozitia Presedintelui în sistemul
separatiei puterilor, dinamica relatiilor dintre Presedinte si Congresul S.U.A., precum
si rolul opiniei publice în asigurarea unui control eficient - si adesea decisiv - asupra
activitatii membrilor Congresului. Se insista asupra bicameralismului sistemului
parlamentar american, explicându-se ratiunile care au dus la adoptarea acestuia, legat
în special de structura federala de stat. Este analizata procedura de adoptare a legilor
în sistemul în vigoare în S.U.A., statutul parlamentarilor si raporturile dintre cele
doua Camere care alcatuiesc Congresul american. Un rol deosebit de important este
acordat puterii judecatoresti, si în special Curtii Supreme a S.U.A., practicii acesteia
si contributiei pe care ea o aduce la respectarea legalitatii si a ideilor statului de drept.
Cercetarea releva mecanismul raporturilor dintre statul federal american si statele
federate, pornind de la istoria si evolutia fundamentarii acestor relatii. Se arata,
totodata, cum functioneaza practic, în actualul moment, repartitia de competente între
puterea centrala a S.U.A. si drepturile statelor federate. Relevându-se valoarea
experientei americane, se arata cum în conditii specifice, Constitutiile Braziliei,
Argentinei, Mexicului, Venezuelei, Republicii Chile si Filipinelor au preluat modelul
prezidential de guvernare, aplicându-l si realizându-l practic în functie de elementele
concrete si traditiile lor nationale.
Analiza regimurilor semi-prezidentiale acorda un spatiu substantial Regimului
politic si constitutional al Frantei. Pe baza unei ample analize istorice - de la istoricul
"L'Etat c'est moi" pâna la "faptul majoritar" si "tehnica coabitarii" între Presedinte,
primul ministru si Parlament, mai ales când acestia exprima optiuni politice diferite -
este relevata pozitia Constitutiei din 1958 în sistemul reglementarilor de diverse tipuri
pe care le-a cunoscut Franta. O însemnatate dintre cele mai mari se acorda institutiei
prezidentiale, relevându-se nu numai rolul deosebit care revine Presedintelui în
6
sistemul actualei Constitutii franceze, dar si mecanismul relatiilor dintre acesta si
puterile statului. Ilustrativa pentru vitalitatea si adaptabilitatea institutiilor franceze
este aplicabilitatea prevederilor Constitutiei din 1958 - conceputa initial ca o
constitutie "gaullista" - în conditiile radical schimbate în care presedintele si primul
ministru au apartinut unor tendinte politice diferite. Cursul analizeaza natura si
implicatiile puterilor conferite Presedintelui francez de art.16 din Constitutie, iar în ce
priveste Guvernul, prezinta specificitatea "competentei reglementare" si rolul
ordonantelor în dreptul constitutional francez. Cu referire la sistemul parlamentar este
evidentiata trasatura mecanismului francez de organizare a vietii parlamentare
bicamerale, sub forma multi-cameralismului, relevându-se atât diferenta de atributii si
de pozitie politica între Adunarea Nationala si Senat, cât si valoarea celei de "a treia
Camere" a Parlamentului francez - Consiliul Economic si Social. În cadrul analizei
sistemului politic francez se acorda o atentie cuvenita rolului si importantei
Consiliului Constitutional ca aparator al Constitutiei si garant al institutiilor statului
de drept. În aceasta parte a curului sunt analizate, în continuare, sistemele
constitutionale din România, Finlanda, Portugalia si Austria, care prezinta însemnate
similitudini, dar si diferentieri fata de sistemul francez.
Analiza regimurilor parlamentare se concentreaza în special în jurul Sistemului
constitutional britanic, cu care prilej este evidentiata valoarea si traditiile institutiilor
constitutionale ale acestei tari. Se insista asupra contributiei pe care documente
istorice de mare rezonanta, care si-au pastrat peste secole vigoarea si importanta,
precum Magna Charta (1215), Habeas Corpus Act (1679) si Bill of Rights (1689) au
adus-o la fundamentarea întregului sistem al drepturilor si libertatilor. În continuare,
este examinat rolul Camerei Comunelor si al Camerei Lorzilor (aflata în plina
reforma), pozitia Reginei în sistemul constitutional britanic si prerogativele sale,
mecanismul de elaborare a legilor, rolul partidelor, organizarea parlamentara -
insistându-se asupra unor institutii specifice britanice precum "guvernul fantoma",
institutia "liderului politic" - aducându-se totodata în discutie si unele elemente
privind administratia locala. În continuare sunt examinate constitutiile unor tari având

7
regimuri parlamentare precum: Belgia, Germania, Italia, Japonia, Danemarca,
Olanda, Grecia, Israel s.a.
Receptivitatea diversilor factori de conducere ai statelor fata de problema
ameliorarii si îmbogatirii cadrului constitutional este o conditie fata de progresul
însusi al societatii, al institutiilor democratice. Problemele constitutionale sunt astazi
numeroase, iar amploarea lor solicita în permanenta un studiu atent, dar si o raportare
a ideilor, a principiilor, la experienta de viata, la fenomenele politice.
A devenit un adevar de necontestat acela ca elaborarea si întelegerea
constitutiilor este un act dintre cele mai importante de cultura si de gândire politica.
Orice om politic, orice specialist trebuie sa cunoasca nu numai constitutia tarii sale,
dar si constitutiile altor tari, pentru a putea întelege cât mai bine fenomenul, în plina
afirmare, de consacrare a constitutionalismului. Prin definitie, constitutionalismul
este inamicul oricarei abordari empirice, simpliste, adversarul necontestat al încalcarii
principiilor dreptului omului, al modurilor de guvernare totalitara.

Tema 1:Sistemul constituţional al SUA

1. Scurtă abordare retrospectivă a sistemului constituţional american

În jurul anului 1700, Anglia formase 13 colonii în partea de est a S.U.A.


Majoritatea coloniştilor erau englezi, care proveneau din Scoţia, Irlanda şi Ţara
Galilor. De asemenea, erau mulţi germani în Pensylvania, olandezi în New York şi
francezi în Louisiana.
Unele colonii aveau propriul lor guvern. Altele erau conduse de reprezentanţi
ai Coroanei britanice. Guvernul britanic le cerea să plătească impozite care să
contribuie la plata cheltuielilor coloniale, dar nu erau consultate în emiterea legilor
fiscale. Trupele britanice staţionate în colonii, în marea lor majoritate, erau cazate în
locuinţele coloniştilor. În anul 1774, un grup de conducători ai coloniştilor s-au
8
întrunit şi au constituit Congresul continental, care l-a informat pe regele Angliei
despre convingerea coloniştilor că, în calitate de englezi liberi, ar trebui să fie şi ei
consultaţi asupra legilor care îi guvernau. Regele şi Cabinetul britanic nu au luat în
considerare cerinţele coloniştilor. Membrii Congresului au considerat aceasta o mare
nedreptate şi au hotărât să ceară independenţa faţă de Coroana britanica.
În anul 1775 au izbucnit lupte între trupele Gărzii Naţionale din Noua Anglie şi
soldaţii britanici.
La 4 iulie 1776 Congresul continental a adoptat Declaraţia de independenţă,
elaborată de Thomas Jefferson, fermier şi avocat din coloniile Virginia ; acest
document a enumerat multe nemulţumiri împotriva regelui şi a declarat că din acel
moment „Coloniile Unite'' nu mai erau supuse Angliei.
La încheierea păcii, Statele Unite erau, de fapt, un grup de 13 colonii, fiecare
având propriul său guvern şi fiind organizate asemenea unei ţări independente.
Fiecare colonie îşi elabora propriile legi şi se ocupa de toate problemele interne.
În timpul războiului, statele au căzut de acord să elaboreze un act prin
trimiterea de reprezentanţi în cadrul Congresului continental. După câştigarea
războiului, Congresul urma să se ocupe numai de problemele pe care statele
individuale nu le puteau rezolva singure. El urma să strângă bani pentru a plăti
datoriile de război, să stabilească un sistem monetar unic şi să se ocupe de încheierea
tratatelor cu naţiunile străine. Înţelegerea care a stabilit acest plan de cooperare a fost
denumită „Articolele Confederaţiei''.
Articolele Confederaţiei nu au avut succes, deoarece statele nu cooperau cu
Congresul şi nici între ele. Când Congresul a avut nevoie de bani pentru plata
datoriilor faţă de Franţa şi alte state europene, unele state au refuzat să plătească
contribuţia.
Majoritatea americanilor era totuşi de acord că trebuiau aduse modificări
Articolelor Confederaţiei.
Congresul Continental a cerut fiecărui stat să trimită delegaţi la o întrunire în
Philadelphia, oraşul în care fusese semnată Declarația de independenţă, pentru a
discuta modificările ce trebuiau aduse Articolelor Confederaţiei.
9
Întrunirea de la Philadelphia a avut loc pe data de 17 mai 1787 şi a fost
denumită Convenţia de la Philadelphia. La Convenţie au participat 12 state din cele
134 care au semnat Articolele Confederaţiei (lipsea cel mai mic stat, Rhode Island).
Convenţia a fost prezidată de George Washington şi la aceasta au participat 54
de delegaţi. În timpul Convenţiei, delegaţii au creat o nouă formă de guvernământ
pentru
Statele Unite. Aceasta formă de guvernământ a fost cuprinsă într-un document
denumit Constituţia Statelor Unite ale Americii.
In timpul elaborării Constituţiei, delegaţii au fost confruntaţi cu două mari
temeri, împărtăşite de majoritatea americanilor.
Prima era aceea că o persoană sau un grup aparţinând guvernului central ar
putea deveni prea puternică sau ar putea acapara controlul asupra ţării, dând astfel
naştere tiraniei. Pentru a preveni acest lucru, delegaţii au alcătuit o guvernare
compusă din trei părţi : executivă, legislativă şi judecătorească. Fiecare din aceste trei
ramuri avea puteri pe care celelalte două nu le aveau, creându-se astfel posibilitatea
ca fiecare dintre ele să contrasemneze şi să limiteze orice acţiune greşită a celorlalte.
A doua temere era aceea că noul guvern central ar putea slăbi sau chiar anula
posibilitatea guvernului fiecărui stat de a-şi rezolva propriile probleme.
Pentru a elimina această suspiciune, în Constituţie s-a precizat care sunt
puterile guvernului central şi care sunt puterile rezervate statelor membre. Astfel,
fiecărui stat îi era rezervat dreptul de a-şi alege propriul său guvern.

2. Congresul Statelor Unite ale Americii

Congresul este compus din Camera Reprezentanţilor şi Senat. Alegerea


sistemului bicameral se datorează unor condiţii istorice, statele care au acceptat
Constituţia din anul 1787 convenind asupra unei forme legislative comune, în care să
fie reprezentate proporţional cu populaţia lor, dar dorind în acelaşi timp să menţină
ideea egalităţii în drepturi a statelor federaţiei.
Principalele atribuţii ale Congresului sunt:

10
Reglementează impunerea şi colectarea taxelor, a impozitelor de orice
fel,inclusiv a taxelor vamale, care vor fi uniforme pe întregul teritoriu.
Asigură achitarea datoriilor S.U.A.
Asigură apărarea comună şi bunăstarea generală.
Ratifică împrumuturile efectuate în numele S.U.A.
Reglementează comerţul cu naţiunile străine şi între diferite state
membrealefederaţiei.
Reglementarea uniformă a naturalizării.
Reglementarea uniformă a falimentului.
Reglementează emiterea monedei naţionale şi a valorii acesteia.
Reglementează standardele pentru măsuri şi greutăţi.
Reglementează activitatea poştei.
Reglementează dreptul de proprietate intelectuală.
Reglementează înfiinţarea Curţilor de rang inferior Curţii Supreme de Justiţie
aS.U.A.
Declararea stării de război.
Alocarea fondurilor pentru recrutarea şi înzestrarea forţelor armate.
Propune amendamente constituţionale.

3. Senatul

Senatul este compus din 102 senatori, câte doi aleşi de fiecare stat, indiferent
de populaţia acestuia. Astfel, statul Alaska, care are 407.000 de locuitori, sau statul
Haway, care are 895.000 de locuitori, trimite în senatul american tot doi senatori, ca
şi statul California, care are 22 milioane de locuitori. Această soluţie adoptată de
Constituţia S.U.A. are la bază ideea egalităţii în drepturi a statelor participante la
federaţie.
Puterile exclusive rezervate Senatului sunt următoarele :
a) Senatul este singurul competent să-şi dea acordul cu privire la numirea
unor

11
înalţi funcţionari. In cadrul acestei funcţii, Senatul aprobă numirile de
judecători ai Curţii Supreme, făcute de Preşedintele S.U.A.
In fapt, Preşedintele uzează de prestigiul său şi convinge aproape întotdeauna
pe senatori să aprobe numirile făcute de Casa Albă.
b) Senatul aprobă în exclusivitate acordurile ( executive agreements), adică
acordurile, înţelegerile sau tratatele încheiate de Preşedintele S.U.A. Se
apreciază că acestea sunt de 15 ori mai numeroase decât cele încheiate în
numele S.U.A.
a) Senatul are puterea exclusivă de a judeca punerile sub acuzare ale unor înalţi
funcţionari ai statului, inclusiv a Preşedintelui. Este aşa-numita procedură
impeachment.
Hotărârea de punere sub acuzare se ia de către Camera Reprezentanţilor cu
votul majorităţii simple a membrilor acesteia.
Atunci când judecă punerile sub acuzare, senatul este prezidat de preşedintele
Curţii Supreme a S.U.A.
Pentru a fi condamnat un înalt funcţionar public sau Preşedintele S.U.A. este
necesară întrunirea unei majorităţi calificate de 2/3 din numărul senatorilor.
Sancţiunea constă în îndepărtarea din funcţie şi pierderea dreptului de a deţine
sau de a se bucura de orice fel de funcţie onorifică sau remunerată oficial în S.U.A.
Punerea sub acuzare este motivată de săvârşirea infracţiunilor de trădare, luare
de mită sau a altor infracţiuni foarte grave sau încălcări ale legii.

4. Camera Reprezentanţilor

Camera Reprezentanţilor este compusă din 435 de membri şi 3 reprezentanţi ai


districtului Washington. Numărul reprezentanţilor nu poate depăşi câte unul la 30.000
de locuitori din fiecare stat, dar fiecare stat va avea cel puţin câte un reprezentant.
Numărul reprezentanţilor este actualizat din 10 în 10 ani, în urma recensământului
populaţiei, şi este proporţional cu numărul populaţiei fiecărui stat.
Camera Reprezentanţilor are puteri care îi sunt conferite în exclusivitate :
12
aprobă cu majoritate simplă punerea sub acuzare a unor înalţi funcţionari din
administraţia S.U.A., inclusiv a Preşedintelui sau vicepreşedintelui S.U.A.;
elaborează în exclusivitate toate proiectele de lege privind stabilirea
impozitelor, taxelor şi altor contribuţii (Senatul poate doar să propună amendamente).
In ceea ce privește procedura legislativă, cele două Camere cooperează ca
parteneriegali.

5. Preşedintele şi vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii

Constituţia S.U.A. prevede în art. 2 că „puterea executivă va fi executată de


Preşedintele S.U.A.''. Referindu-se la această exprimare constituţională, profesorul
american Laurence Tribe arată : Spre deosebire de celelalte ramuri constituţionale,
preşedintele este o persoană, precum şi o instituţie, el este ales de către întreaga
naţiune pe care o reprezintă şi îi exprimă aspiraţiile".
Preşedintele S.U.A. este desemnat prin vot universal indirect de către un
Colegiu electoral format din mari electori, fiecare stat beneficiind de un număr de
delegaţi egal cu cel al congresmenilor aleşi în forul suprem legislativ din partea
statului respectiv. Acest colegiu este format din 538 de electori.
Congresul constituţional a imaginat acest sistem deoarece nu a dorit ca
preşedintele să fie dependent de Congres, ceea ce a făcut să se instituie sistemul
electoral pe care l-am menţionat şi care este destul de complicat, dar care, în fond,
asigură o anumită independenţă preşedintelui, care nu este ales de Congres.
Anumite puteri ale Preşedintelui sunt consacrate de Constituţie, altele au
rezultat din interpretarea constituţiei dincolo de dispoziţiile sale constituţionale.
Practic, interpretarea dispoziţiilor constituţionale poartă numele de cutume
constituţionale.
Sunt considerate funcţii tradiţionale ale Preşedintelui cele de:
a. şef al satului;
b. şef al puterii executive (al guvernului);
c. comandant suprem al forţelor armate;
d. şef al diplomaţiei;
13
e. şef al partidului care l-a propus candidat la preşedinţie.

Această prerogativă nu înseamnă că preşedintele ar ocupa o anumită ierarhie în


partid, ci este o obligaţie morală a acestuia de a susţine partidul şi de a contribui la
sporirea prestigiului şi numărului de simpatizanţi ai acestuia.
Alături de aceste prerogative tradiţionale, Preşedintele şi-a asumat în timp şi
altele, printre care enumerăm:
coordonator al politicii economice;
apărător al politicii sociale;
suport al sistemului federal de guvernământ;
moderator al soluţiilor de dezamorsare a unor crize interne şi externe;

nu răspunde în faţa Congresului şi nu poate fi obligat să demisioneze dacă are


un sprijin minoritar în Camere;
nu are dreptul să dizolve Congresul şi să procedeze la organizarea unor noi
alegeri.
În calitatea sa de şef al executivului, preşedintele este şi şef al Cabinetului,
compus din secretari care au calitatea de miniştri cu atribuţii de a conduce
departamentele administraţiei federale în număr de 15, cu un număr de 2.600.000 de
agenţi.
În perioada în care Preşedintele este în funcţie, vicepreşedintele îndeplineşte
funcţia de preşedinte al Senatului, dar el nu are dreptul să voteze decât în caz de
paritate a voturilor în această Cameră.

6. Puterea judecătorească

Potrivit art.3 secţiunea 1 din Constituţia S.U.A., puterea judecătorească este


încredinţată Curţii Supreme şi unor Curţi inferioare , a căror jurisdicţie a fost stabilită
la nivel federal. Constituţia stabileşte puterea Congresului de a înfiinţa prin lege
curţile inferioare Curţii Superioare a S.U.A.

14
In afara Curţilor federale, constituţia acordă puteri Congresului de a înfiinţa
Curţi specializate pentru anumite cauze sau pentru anumite domenii de activitate.
In ceea ce priveşte stabilirea gradelor de jurisdicţie, Curtea Supremă este
competentă să judece plângerile împotriva sentinţelor pronunţate de Curţile înfiinţate
de Congres.
Trebuie menţionat că puterea judecătorească federală are atribuţia de a
interpreta şi întări forţa juridică a Constituţiei ca lege. Temeiul juridic al acestei
puteri se întemeiază pe principiul separaţiei puterilor.
In ceea ce priveşte independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, acestea se
bazează pe dispoziţiile Constituţiei, potrivit căreia ,,judecătorii de la Curtea Supremă
, precum şi cei ai celorlalte curţi îşi vor menţine posturile în caz de bună comportare''.
De asemenea, judecătorii pot fi puşi sub acuzare şi judecaţi potrivit procedurii
de impeachment, când comit anumite fapte. Ei sunt numiţi în funcţie de Preşedinte şi
confirmaţi de către Senat.
In prezent, sistemul Curţilor federale este compus din următoarele jurisdicţii:
a. Curţile de district- 94 de jurisdicţii;
b. Curţile de apel - 13 jurisdicţii;
c. Curţi de jurisdicţie specială;
d. Curtea Suprema de Justiţie.
Curtea Supremă de Justiţie a S.U.A. este compusă din 9 judecători aflaţi sub
coordonarea unui Chief Justice. Aceştia sunt numiţi pe viaţă de către Preşedintele
S.U.A. şi au posibilitatea, de care profită rar, de a se retrage la vârsta de 70 de ani,
dacă o doresc.

15
Declaraţia drepturilor omului (Bill of Rights)

După ratificarea Constituţiei S.U.A. în anul 1789 reprezentanţii unor state au


făcut constatarea că în Constituţie nu se menţionează garantarea libertăţilor , a
drepturilor şi privilegiilor cetăţenilor.
Astfel, Constituţiei i-a fost adaugată Declaraţia drepturilor omului (Bill of
Rights) în anul 1791 care este compusă din 10 articole denumite amendamente.
Această declaraţie garantează libertatea şi drepturile individuale şi interzice
amestecul guvernului în viaţa personala a cetăţenilor.
In Declaraţia drepturilor omului, americanilor li se garantează libertatea de
credinţă, libertatea cuvântului şi a presei. Ei au dreptul de a se întruni în locuri
publice, de a protesta împotriva acţiunilor guvernului şi de a cere schimbări.
Ei au dreptul să deţină arme dacă doresc.
Declaraţia interzice poliţiei să reţină şi să percheziţioneze o persoană fără
motive întemeiate.
De asemenea, ei nu pot percheziţiona locuinţa unei persoane fără un mandat
din partea unui for judecătoresc.
Până în anul 1986, la cele zece amendamente ale Constituţiei au mai fost
adăugatealte 16.
Dintre prevederile acestora menţionam : interzicerea sclaviei, garantarea
cetăţeniei şi a tuturor drepturilor , indiferent de rasă, acordarea dreptului de vot
femeilor şi reducerea limitei de vârsta la 18 ani pentru exercitarea dreptului de vot.
La ora actuală, Constituţia S.U.A conţine 27 de amendamente, iar proiectul
celui de-al 28-lea se află pe agenda de lucru a Congresului.

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.


 să identifice modelul SUA
16
 să analizeze puterea legislativă
 să aprecieze poziția Președintelui în raport cu organele statului.
să definească Declaraţia drepturilor omului (Bill of Rights)
 să analizeze sistemul judiciar

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema1.


Constitutia Statelor Unite ale Americii, editura All Beck, Bucuresti, 2002
Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituţional comparat, Chişinău: CE USM, 2003
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008
Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck
Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008
Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002
Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994
Arendt Lijphart- Modele ale democratiei- Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de
tari, editura Polirom, Iasi, 2000
Мишин А.А., Конституционное (государственное) право зарубежных стран, 14-е изд.,
перераб. и доп. - Москва: 2009. – 560 с.

Чиркин В.Е., Конституционное право зарубежных стран, Москва 1997, 567с


Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, 832 с.

Tema 2: Sistemul constituţional al Marii Britanii

1. Caracterizarea şi trăsăturile Constituţiei Marii Britanii

Istoria specifică a Marii Britanii a făcut ca o lege fundamentală scrisă sub


forma unui document unic să nu fie necesară, ci să existe numai un set de reguli şi
principii constituţionale care formal-juridic se exprimă printr-o serie de obiceiuri

17
dezvoltate prin intermediul jurisprudenţei, la care se adaugă documente scrise şi,
uneori, jurisprudenţa.
Constituţia britanică reprezintă cel mai edificator sistem nescris din lume.
Se poate considera că primul document cu caracter constituţional din istoria
constituţională engleză îl reprezintă Carta acordata supuşilor săi de regele Henric I la
urcarea pe tron în anul 1100.
Formal, izvoarele „Constituţiei Marii Britanii'' cuprind statute, pacte
(convenţii), jurisprudenţa şi doctrina.
Statutele sunt legi adoptate de parlament care, de regulă, se referă la
organizarea politică a statului.
Dintre statute, cel mai des sunt citate :
Magna Charta Libertatum (1215) ;
Petition of Right (1628) ;
Habeas Corpus Act (1679) ;
Bill of Rights (1689) ;
Act of Settlement (1701) ;
Parliament Act (1911 si respectiv 1949) ;
Representation of the People Act (1949);
Scotland Act (1998);
Northern Ireland Act (1998);
Human Rights Act (1998);
House of Lords Act (1999).
Pactele (convenţiile) sunt cutume, obiceiuri bine stabilite care guvernează
diferite proceduri politice.
Jurisprudenţa desemnează ansamblul hotărârilor judecătoreşti care se referă la
probleme de ordin constituţional ce au ajuns până la judecătorii de la instanţele
superioare.

18
2.Protecţia drepturilor fundamentale prin acte scrise

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord neavând o Constituţie scrisă,


sub forma unui document unic fundamental, se pune întrebarea unde pot fi găsite
izvoarele juridice ale drepturilor fundamentale de care se bucură cetăţenii regatului
unit.
Cea mai mare parte a acestor drepturi şi-au găsit la început existenţa în
deciziile judecătorilor, prin care aceştia recunoşteau un drept pe care britanicii îl
posedau deja.
Începând cu secolul al XVIII—lea , multe dintre aceste drepturi au obţinut o
delimitare clară din partea unor statute importante.
Odată cu sfârşitul dinastiei Stuart în anul 1688 Rule of Law a devenit convenţia
esenţială cu privire la drepturile fundamentale de care se bucură cetăţenii britanici.
Cele mai importante drepturi de care se bucură cetăţenii britanici pot fi
considerate următoarele :
Dreptul de vot ;
Dreptul la libertate personală ;
Dreptul la libertatea opiniilor ;
Dreptul la întrunire publică ;
Dreptul la proprietate privată ;
Dreptul la alegerea religiei ;
Dreptul de a aparţine unui sindicat.
Tradiţia britanică, magistral exprimată de Dicey în 1885, consacră un principiu
fundamental pentru garantarea efectivă a drepturilor fundamentale ale omului, în
conformitate cu care „există o prezumţie generală că individul este liber din moment
ce el poate să facă tot ce nu îi este interzis prin lege''. Cu o astfel de mentalitate,
extinsă la nivelul întregii societăţi britanice, nu e de mirare că timp de secole
constituţionaliştii nu au admis nici măcar necesitatea unei enumerări a elementelor
care compun libertatea individuală. Human Rights Act din 1998 reprezintă primul
efort de codificare a drepturilor fundamentale de la adoptarea Bill of Rights în 1869.
19
Ceea ce este interesant în cazul acestui act normativ este nu numai faptul că el
încorporează expres în dreptul pozitiv britanic Convenţia europeană a drepturilor
omului, dar şi faptul că, în baza articolului 3, judecătorul este obligat să interpreteze
dreptul intern (atât legile, cât şi common law) în conformitate cu dispoziţiile
convenţiei. In cazul în care acest lucru nu este posibil, judecătorul este obligat să facă
o declaraţie de neconformitate, ceea ce atrage după sine o modificare a dispoziţiei
contrare din dreptul intern, indiferent că aceasta este o reglementare secundară sau
primară.

3. Parlamentul

Apariţia instituţiei pe care astăzi o numim parlament este de regulă plasată în


evul mediu, când regele dispunea de două Consilii pentru a guverna regatul : Privy
Council, format din consilierii săi particulari imputerniciţi cu conducerea
administraţiei cotidiene a regatului, şi King's Council sau Common Council, format
din reprezentanţii oraşelor şi domeniilor cărora regele le cerea să voteze impozitele.
Foarte repede, acesta din urmă se va distanţa faţă de puterea regală şi, fapt care
ulterior îi va asigura caracterul reprezentativ, va forma un corp distinct care, în timp,
se va obişnui să guverneze în domeniile de competenţa sa, strict limitată de cutumă,
cu o autonomie care a făcut din el precursorul parlamentului de astăzi.
Astăzi, Parlamentul Marii Britanii este compus din Camera Comunelor şi
Camera Lorzilor. Camera Comunelor are atribuţiile cele mai importante : adoptă
legile, deţine în exclusivitate competenţele financiare, are competenţa de a controla
Guvernul şi de a pune în discuţie responsabilitatea sa. Cât despre Camera Lorzilor, ea
nu mai are decât un rol decorativ, disputele sale cu Camera Comunelor privind
votarea anumitor legi putând fi uşor depăşite de cea din urmă cu un vot în cursul a
două sesiuni succesive, separate de un termen de minimum un an.
Acest parlament dispune de suveranitate legislativă, actele normative pe care le
adoptă constituind singura formă de legislaţie care nu poate fi limitată în aplicarea sa
de nici una din celelalte autorităţi ale statului (în Marea Britanie neexistând încă o

20
formă de control al constituționalității legilor). Paradoxul constă în faptul că tocmai
această suveranitate parlamentară nu dispune de nici o garanţie constituţională, ci
numai de beneficiul cutumei şi al stabilităţii legilor adoptate chiar de parlament.

4.Monarhia

Regele este deţinătorul puterii executive, cel putin teoretic. În practică,


miniştrii ,,majestăţii sale'' exercită puterea executivă sub conducerea unui prim-
ministru care răspunde solidar cu ei pentru toate acţiunile lor, dar nu în faţa
suveranului, ci a parlamentului. Astfel, răspunderea suveranului pentru actele
miniştrilor săi nu mai subzistă. Oricum, suveranul nu este considerat responsabil, căci
,,the king can do no wrong''. Legea nu permite angajarea urmăririi penale împotriva
reginei / regelui ca persoană privată.
Legea constituţională din 1701 a înlocuit principiul primogeniturii masculine în
materie de succesiune la tron cu o regulă specială: în absenţa descendenţilor prinţesei
Anna de Danemarca şi ai lui Wilhelm al III-lea, prinţesa Sofia şi descendenţii săi au
devenit moştenitorii legitimi ai tronului, cu condiţia ca ei să fi fost protestanţi. Regina
actuală este, prin urmare, descendenta directă a familiei de Hanovra, instituită în
1701. Ceea ce legea nu precizează însă sunt atribuţiile de care dispune monarhul,
reduse tot mai mult de-a lungul timpului.
Astfel, monarhia rămâne supusă regulii fundamentale a neutralităţii politice.
Însă toate prerogativele monarhului sunt pur nominale, nici una neputând fi exercitată
fără contrasemnătura primului-ministru. Chiar şi alegerea primului-ministru (o
prerogativă importantă a şefilor de stat în alte ţări cu regim parlamentar) nu mai este
o competenţă proprie a monarhului britanic : sistemul bipartit şi cel electoral au
simplificat totul. Formal, regina mai poate :
să declare deschise şi, respectiv, încheiate sesiunile parlamentare ;
să dizolve şi să convoace parlamentul ;
să-l numească pe primul-ministru ;
să-i numească pe miniştri ;

21
să dispună de unele competenţe în materie judecătorească ;
să acorde titluri onorifice.

5.Primul-ministru şi cabinetul său

Cabinetul (primul-ministru şi miniştrii) derivă, în teorie, din puterea


suveranului. La început, miniştrii nu erau nimic altceva decât membrii Consiliului
Privat al Coroanei, fără nici o existenţă colectivă. După dinastia germană de Hanovra,
care ajunge la tron în 1714 şi care se dezinteresează de problemele regatului, miniştrii
dobândesc importanţă şi, sub autoritatea primului-ministru, se detaşează de Consiliul
Privat al Coroanei.
Aceeaşi schemă este reluată şi în privinţa responsabilităţii : la început miniştrii
nu răspund decât individual, în faţa parlamentului, pentru actele lor de gestionare a
treburilor publice. Este însă o răspundere pur penală, care dă naştere unei proceduri
de punere sub acuzare de către Camera Comunelor (impeachment) şi unei judecări de
către Camera Lorzilor, cu consecinţe care pot merge până la condamnarea miniştrilor
la pedeapsa capitală. Pentru a evita consecinţe atât de grave pentru persoana lor,
miniştrii au luat bunul obicei de a demisiona înainte de a fi acuzaţi. Incepând cu 1689
simpla ameninţare a unui impeachment îi va face pe miniştri să se retragă înainte ca
procedura să se pună în mişcare. Astfel, responsabilitatea penală şi individuală a
posteriori este înlocuită printr-o responsabilitate politică şi colegială a priori.
Cabinetul este de acum înainte un organ colegial, solidar, condus de primul-ministru,
responsabil politic în faţa parlamentului, dar nu şi în faţa regelui. Primul-ministru şi
Cabinetul sunt într-adevăr organele cheie ale puterii.
Cabinetul este modest ca număr de persoane, dar cu atribuţii deosebit de
importante în cadrul unei echipe guvernamentale foarte numeroase, compusă din
miniştri fără portofoliu, miniştri însărcinaţi să conducă un departament, secretari şi
subsecretari de stat, etc. Primul-ministru este cel care îşi alege miniştrii dintre colegii
de partid aleşi în Camera Comunelor şi, uneori, însă foarte rar, dintre Lorzi. El îi

22
poate revoca liber. Numărul membrilor variază în funcţie de epocă, între 14 si 24 de
miniştri ; în caz de ostilităţi, el poate fi redus la numai 4 sau 5 membri.

6.Sistemul partidelor politice

Scrutinul majoritar într-un singur tur poate fi considerat, în egală măsură, fie
cauză, fie efect al celuilalt fenomen ce caracterizează peisajul politic britanic :
bipartidismul. Timp de mai bine de o sută cincizeci de ani două partide şi-au disputat
scena politicii britanice : Whigs şi Torries, iar mai apoi succesorii lor, liberalii şi
conservatorii. Abia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial se produce o
schimbare spectaculoasă şi apar laburiştii.
Deja în cursul secolului al XVIII-lea se disting două grupări de interese :
Torries -reprezentanţii aristocraţiei tradiţionale, cu interese strict funciare, şi Whigs-
reprezentanţii noii burghezii industriale şi comerciale. In secolul al XIX-lea Torries
şi-au luat numele de conservatori şi Whigs pe cel de liberali. La începutul secolului al
XX-lea a luat naştere un nou partid politic, apărut din lupta sindicală, care îşi propune
ca scop principal apărarea intereselor muncitorilor. In anul 1906 el participă pentru
prima dată la alegeri şi obţine 30 de mandate. Se intitulează Labour Party şi continuă
să-şi sporească influenţa într-atât, încât în 1945 reuşeşte să înlăture complet Partidul
Liberal din parlament. De atunci, alternanţa la putere se face între conservatori şi
laburişti, fără ca celelalte partide politice, de mai mică importanţă, dar care există în
Marea Britanie, să reuşească să-i detroneze.

7.Scrutinul

Timp de şase secole sistemul constituţional britanic a evoluat în direcţia votului


universal. In 1918 acest lucru a fost în sfârşit realizat, însă numai începând cu vârsta
de 21 de ani pentru bărbaţi şi 30 de ani pentru femei. De abia în 1969 vârsta limită a
fost coborâtă la 18 ani pentru ambele sexe, cu excluderea de la dreptul de vot a
membrilor Camerei Lorzilor, a străinilor, a persoanelor alienate mintal şi a
23
persoanelor condamnate pe parcusul ultimilor cinci ani pentru corupţie sau practici
ilegale în legătură cu alegerile. Eligibilitatea revine oricărei persoane având 21 de ani
împliniţi până în ziua alegerilor, cu excepţia lorzilor, a prelaţilor diferitelor culte, a
handicapaţilor mintal şi a funcţionarilor statului.
Procedura electorală, atât pentru alegerile generale cât şi pentru cele locale,
este cuprinsă în Legea reprezentării poporului (People's Representation Act) din
1949, cu modificările ulterioare. Contestarea alegerilor este posibilă în termen de 12
zile de la numărarea voturilor, prin depunerea unei cereri la un tribunal compus din
doi judecători ai Înaltei Curţi care îşi are sediul în circumscripţia electorală
respectivă. Ţinând seama de motivele cererii şi de natura contestaţiei, tribunalul poate
să confirme rezultatele, să le modifice adăugând sau anulând voturi sau să dispună
noi alegeri. La sfârşitul deliberării, tribunalul trebuie să prezinte concluziile sale
Speaker-ului Camerei Comunelor, care ia apoi o decizie în consecinţă.
Sistemul electoral al Marii Britanii rămâne unul de referinţă, atât din punct de
vedere teoretic, cât şi în ceea ce priveşte influenţa concretă pe care o are asupra vieţii
politice şi statale. Astfel, Marea Britanie este divizată în 651 de circumscripţii din
care se desemnează câte un membru în Camera Comunelor. Scrutinul se bazează pe
regula majorităţii simple, uninominale, cu un singur tur ; adică, mandatul revine
candidatului care a obţinut cel mai mare număr de voturi în circumscripţia în care a
candidat. Un scrutin considerat foarte dur, dar foarte eficient în ceea ce priveşte
desemnarea unei majorităţi parlamentare eficiente, întrucât a dat aproape întotdeauna
rezultate nete.

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.


 Să caracterizeze constituția Marii Britaniei
 Să aprecieze rolul monarhului în stat
 Să analizeze sistemul politic
 să analizeze parlamentul britanic
 să analizeze sistemul judiciar
 să analizeze puterea executivă

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema2.

24
Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituţional comparat, Chişinău: CE USM, 2003
Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck
Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008
Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002
Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994
Мишин А.А., Конституционное (государственное) право зарубежных стран, 14-е изд.,
перераб. и доп. - Москва: 2009. – 560 с.

Чиркин В.Е., Конституционное право зарубежных стран, Москва 1997, 567с


Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, 832 с.

Tema 3: Sistemul constituţional al Franței

1. O abordare retrospectivă a evoluţiei sistemului constituţional al Franţei.

Dorind parcă să exprime evoluţia sistemului constituţional francez, Joseph de


Maistre afirmă că „Există întotdeauna în fiecare Constituţie, ceva care nu poate să fie
scris''.
În istoria Franţei, perioada 1789 - 1799 este denumită perioada revoluţiei.La
data de 17 iunie 1789 starea a treia s-a proclamat Adunare Naţională. La data de 20
iunie 1789 s-a depus jurământul ,,să nu ne despărţim niciodată şi să ne întâlnim
oriunde împrejurările o vor cere, până ce Constituţia regatului va fi întocmită şi
întărită pe temelii trainice''.
La 26 august 1789 a fost votată declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului.
Inspirându-se în multe puncte din Declaraţia americană aceasta avea un răsunet
universal şi ţinea seama de enormele transformări care se produseseră.
Absolutismul şi privilegiile erau condamnate.

25
Era înscris principiul că orice suveranitate rezidă esenţial în naţiune. În această
perspectivă în declaraţie este consacrat principiul că ,,oamenii se nasc şi rămân liberi
şi egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitate comună''.
Înlăturarea privilegiilor este consfinţită prin egalitatea cetăţenilor în faţa legii
fie când aceasta protejează fie când aceasta pedepseşte.
Preluând doctrina lui Montesquieu, prin declaraţie se afirmă că nu posedă
constituţie acel stat în care puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească nu sunt separate.
Împotriva suveranităţii clerului se proclamă libertatea de conştiinţă, libertatea
cultelor şi libertatea presei.
Prima constituţie franceză a fost Constituţia din data de 3 septembrie 1791,
care menţinea monarhia, dar stabilea fundamentarea acesteia pe baze democratice şi
constituţionale.
În anul 1792 s-au hotărât noi alegeri pentru Convenţia naţională, care s-a
întrunit în prima şedinţă la data de 21 septembrie 1792. La această dată este
proclamată republica.
Regimul constituţional al Franţei a fost reglementat de documentele
constituţionale enumerate mai jos:
Constituţia din data de 24 iunie 1793;
Constituţia din data de 22 august 1795;
Constituţia anului VIII din data de 13 decembrie 1799;
Carta din data de 4 iunie 1814;
Actul constituţional la Constituţiile Imperiului din data de 22 aprilie 1815;
Carta din data de 18 august 1830;
Constituţia din data de 4 noiembrie 1848;
Constituţia din data de 14 ianuarie 1852;
Regimul provizoriu de la 1870 la 1875;
Legile constituţionale din anul 1875;
Guvernarea Franţei între 1940-1945;
Constituţia Franţei din anul 1946;
26
• Constituţia Franţei din data de 4 octombrie 1959.

2. Constituţia Franţei din data de 4 octombrie 1958

În cuprinsul normativ al acesteia pot fi identificate un preambul şi 15 titluri.


a) Constituţia din anul 1958 nu conţine o declaraţie de drepturi, ci numai un
preambul foarte scurt care consfinţeşte că „poporul francez proclamă solemn
ataşamentul său la „Drepturile omului şi la principiile suveranităţii naţionale''
aşa cum sunt ele definite în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din
anul 1789, confirmate şi completate de preambulul Constituţiei din anul
1946''. Caracteristicile Republicii franceze sunt proclamate de articolul întâi
al Legii fundamentale astfel „Franţa este o republică indivizibilă, laică,
democratică şi socială. Ea asigură egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor,
fără deosebire de origine, de rasă sau de religie. Ea respectă toate
convingerile".
Titlul I- Despre suveranitate;
Titlul II- Preşedintele Republicii;
Titlul III- Guvernul;
Titlul IV- Parlamentul;
Titlul V- Raporturile dintre Parlament şi Guvern;
Titlul VI- Despre tratatele şi acordurile internaţionale;
h) Titlul VII- Consiliul constituţional;
i) Titlul VIII- Autoritatea judiciară;
j) Titlul IX- Despre Înalta Curte de Justiţie;
k) Titlul X- Consiliul economic şi social;
1) Titlul XI- Despre colectivităţile teritoriale;
m) Titlul XII- Despre comunităţi;
n) Titlul XIII- Despre acordurile de asociere;
o) Titlul XIV- Despre revizuire;
p) Titlul XV- Dispoziţii tranzitorii.

27
Problema valorii juridice a declaraţiilor de drepturi şi a preambulului, a dat
naştere la dezbateri îndelungate după anul 1958, până la data de 16 iulie 1971 când
printr-o decizie a Consiliului Constituţional a consacrat valoare juridică preambulul
Constituţiei din anul 1958, recunoscându-i se valoare constituţională.

3. Parlamentul francez

Parlamentul francez se compune din două Camere, respectiv Adunarea


Naţională şi Senatul.
Adunarea Naţională se compune din 277 de membri, aleşi prin sufragiu
universal direct, pentru un mandat de 5 ani.
Senatul se compune dintr-un număr de 321 de membri, aleşi prin sufragiu
indirect, pentru un mandat de 9 ani şi asigură reprezentarea colectivităţilor teritoriale
ale republicii, precum şi reprezentarea francezilor stabiliţi în afara teritoriului
naţional.
Cea de a ,,treia Cameră'', cum este denumită în literatura de specialitate
franceză, o reprezintă Consiliul Economic şi Social.
Consiliul Economic şi Social se compune dintr-un număr de 230 de membri,
fiind o adunare consultativă.
Prin reprezentarea principalelor activităţi economice şi sociale, Consiliul
favorizează colaborarea diferitelor categorii profesionale între ele şi asigurăă
participarea lor la politica economică şi socială a Guvernului.
La sesizarea Guvernului, Consiliul Economic şi Social dă aviz consultativ
asupra proiectelor de lege, de ordonanţă sau decret, precum şi asupra propunerilor de
lege.
Trebuie reţinut că legea fundamentală franceză stabileşte domeniile rezervate
legii şi domeniile rezervate principiilor fundamentale stabilite prin lege. Aceste
domenii pot fi precizate şi completate printr-o lege organică.
Pentru celelalte domenii , legea are caracter de reglementare.

28
Iniţiativa legislativă aparţine în egală măsură Primului-ministru şi membrilor
Parlamentului.
Senatul francez are o situaţie constituţională privilegiată în sensul că nu poate
fi dizolvat, putând bloca o propunere de revizuire constituţională, fiind considerat din
acest punct de vedere, unul din garanţii Constituţiei.
Reguli comune se referă la statutul membrilor parlamentului, respectiv
incompatibilităţile imunităţilor, regimul indemnizaţiilor, sesiunile ordinare şi
extraordinare, etc.
Organizarea internă şi funcţionarea fiecărei Adunări se face prin propriul
regulament adoptat de Adunarea Naţională şi Senat.
Principalele atribuţii ale Parlamentului francez pot fi considerate: adoptarea
declaraţiei de război, autorizarea stării de urgenţă atunci când aceasta depăşeşte 12
zile, autorizarea Guvernului de a emite ordonanţe, iniţiativa legislativă, etc.

4. Preşedintele Republicii franceze

Organizarea puterilor publice stabilită de Constituţia Franţei din anul 1958


acordă instituţiei preşedintelui un caracter de primordialitate, care în literatura de
specialitate este motivată de aşezarea acestei instituţii în structura normativă a legii
fundamentale înaintea guvernului şi parlamentului.
Caracterul de primordialitatea este pus în evidenţă şi de rolul important acordat
preşedintelui de arbitru în funcţionarea normală a puterilor publice.
Din această perspectivă putem cita discursul rămas celebru, prezentat de
generalul De Gaulle în cadrul conferinţei de presă din data de 31 ianuarie 1964, în
cadrul căreia declara că ,,trebuie să se înţeleagă clar că autoritatea indivizibilă a
statului este încredinţată în întregime preşedintelui, de către poporul care l-a ales, că
nu există nici o altă autoritate , nici ministerială, nici civilă, nici militară, nici
judiciară, care să nu fie acordată şi menţinută de către acesta''.

29
Primul Preşedinte al celei de a-V-a Republici a fost ales prin sufragiu indirect
de către un colegiu electoral care cuprindea membrii Parlamentului şi un anumit
număr de reprezentanţi ai colectivităţilor locale.
După reforma constituţională din anul 1962 care a modificat modul de scrutin
pentru alegerea preşedintelui Republicii, acesta este ales prin sufragiu universal
direct.
Dintre puterile preşedintelui putem enumera: numirea Primului - Ministru,
dreptul de a adresa Parlamentului mesaje, numirea preşedintelui şi a membrilor
Consiliului Constituţional, conducerea relaţiilor internaţionale, calitatea de
comandant al armatei, etc.
În raporturile cu justiţia, preşedintele Republicii are dreptul de graţiere, este
garantul independenţei autorităţilor judecătoreşti, prezidează Consiliul Superior al
Magistraturii.

5. Guvernul francez

Guvernul francez aparţine puterii executive.


Franţa a adoptat soluţia constituţionala a unui executiv dual format din şeful
statului - Preşedintele şi Guvernul.Într-o ordine atipică şi Guvernul este reglementat
de legea fundamentală franceză înaintea parlamentului.În doctrina de specialitate
franceză, cea de a - V - a Republică este denumită ,,republica semiprezidenţială''.
Forma duală a executivului sugerează a fi de inspiraţie engleză.În sens restrâns,
Guvernul este organul executiv compus din Primul-ministru şi din miniştri.
Numirea Primului-Ministru reprezintă o prerogativă constituţională a
preşedintelui republicii.În ceea ce priveşte miniştrii, aceştia sunt numiţi de preşedinte
la propunerea Primului-Ministru.Guvernul se întruneşte în Consiliul de Miniştri,
prezidat de Primul-Ministru.Guvernul cuprinde pe lângă miniştri şi miniştrii de stat,
miniştri delegaţi pe lângă Primul-Ministru şi secretari de stat.Funcţiile ministeriale
sunt incompatibile cu funcţiile profesionale private şi cu alte funcţii publice.

30
Primul-Ministru, după deliberarea Consiliului de Miniştri, angajează în faşa
Adunării Naţionale răspunderea Guvernului cu privire la propriul său program sau cu
privire la o declaraţie de politică generală.Adunarea Naţională poate pune în discuţie
răspunderea Guvernului prin votarea unei moţiuni de cenzură.De asemenea, Primul-
Ministru are posibilitatea de a solicita Senatului aprobarea unei declaraţii de politică
generală.Iniţiativa legislativă aparţine în egală măsură Primului-Ministru şi
membrilor parlamentului.
Până la revizuirea constituţională din data de 19 iulie 1993, competenţa de a
judeca actele îndeplinite de miniştri în exercitarea funcţiilor acestora revenea Înaltei
Curţi de Justiţie.După revizuirea menţionată, membrii Guvernului răspund penal
pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiei acestora şi calificate drept crime sau
delicte în faţa Curţii de Justiţie a Republicii.
Aceasta este o jurisdicţie specială compusă din 15 judecători: 12 parlamentari
desemnaţi paritar de Senat şi Adunarea Naţională şi 3 judecători de la Curtea de
Casaţie.

6. Puterea judecătorească

Puterea judecătorească în Franţa este structurată astfel:


Înalta Curte de Justiţie;
Consiliul Superior al Magistraturii;
Curtea de Casaţie;
Curţi de Apel;
Tribunale;
Parchetele de pe lângă Curţi şi Tribunale.
Referitor la structura puterii judecătoreşti ne vom limita să prezentam selectiv
Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Justiţie.

a) Consiliul Superior al Magistraturii


Consiliul Superior al Magistraturii este compus din 9 membri desemnaţi de
Preşedintele Republicii în condiţiile următoare:
31
trei membri de la Curtea de Casaţie, dintre care un avocat general;
trei membri de la Curţi şi Tribunale;
un consilier de stat ales de o listă de trei nume stabilită de adunarea generală a
Consiliului de Stat;
două personalităţi care nu aparţin magistraturii şi sunt aleşi pe criteriul
competenţei.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi pentru un mandat de 4
ani. Dintre atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii menţionăm:
nominalizarea magistraţilor în funcţii;
hotărâri în materie disciplinară;
exercitarea dreptului de graţiere.

b) Înalta Curte de Justiţie


Înalta Curte de Justiţie se compune din 24 de judecători titulari.
După fiecare alegere, în termen de o lună de la prima întrunire Adunarea
Naţionala alege 12 judecători titulari şi 6 judecători supleanţi.
De asemenea, după o nouă alegere a Senatului, în termen de o lună de la prima
întrunire a acestei camere, alege 12 judecători titulari şi 6 judecători supleanţi.

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.


 Să analizeze evoluțiaconstituțională
 Să caracterizeze constituția
 Să analizeze sistemul politic
 să analizeze parlamentul francez
 Să aprecieze rolul Președintelui în stat
 Să aprecieze rolul Prim-ministrului în stat
 să analizeze sistemul judiciar
 să analizeze puterea executivă

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema3.

32
Constituţia Republicii Franceze, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1998.
Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituţional comparat, Chişinău: CE USM, 2003
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008
Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck
Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008
Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002
Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994
Arendt Lijphart- Modele ale democratiei- Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de
tari, editura Polirom, Iasi, 2000
Мишин А.А., Конституционное (государственное) право зарубежных стран, 14-е изд.,
перераб. и доп. - Москва: 2009. – 560 с.

Чиркин В.Е., Конституционное право зарубежных стран, Москва 1997, 567с


Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, 832 с.

Tema 4: Sistemul constituţional al Republicii Italiene

1. Caracterizarea Constituţiei Italiei


Constituția Italiei, aprobată de către Adunarea Constituantă în 22
decembrie 1947 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1948, este considerată legea
fundamentală în statul italian. Ea a fost astfel concepută încât să facă imposibil un
regim dictatorial de oricare tip.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 2 iunie 1946, italienii au votat prin
referendum înlocuirea monarhiei cu
Italia este o republică democratică fundamentată pe muncă. Suveranitatea
aparține poporului, care o exercită sub formele și în limitele prevăzute de Constituție.
Republica recunoște și garantează drepturile inviolabile ale omului, egalitatea socială
și demnitatea cetațenilor, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice,
condiții personale și sociale. Cetațenii au datoria de a contribui la progresul material
33
și spiritual al societății. Republica, una și indivizibilă, recunoște și promovează
autonomia locală. Statul și Biserica Catolică sunt, fiecare în domeniul său,
independente și suverane, iar raporturile lor sunt reglementate de Pactele de la
Laterano - 1929 (o noua întelegere dintre stat și biserică s-a încheiat in 1985). Toate
confesiunile religioase au aceeași libertate în fața legii. Ordinea juridică italiană
respectă normele de drept internațional general recunoscute.

2. Partidele politice

3. Puterea legislativă
Italia este o republică democratică parlamentară. Articolul 55 al Constituției
stabilește că Parlament este format din două organisme : Senatul ( Senato della
Repubblica) și Camera Deputaților (la Camera dei Deputati), cărora le sunt atribuite
aceleași puteri în virtutea principiului bicamerismului paritar dorit de către membrii
adunării constituante și ai căror membrii sunt aleși o dată la 5 ani. Principalele funcții
ale Parlamentului sunt :
funcția legislativă, exercitată de cele două Camere;
poate să confere sau să revoce prin vot de încredere Guvernul (conform
articolului 94 din Constituție);
control al executivului;
revizuirea Constituției.
În baza articolului 82 al Constituției se stabilește că fiecare dintre cele două
Camere poate să dispună efectuarea de cercetări în materii de interes public, numind
o comisie de anchetă. Constituția prevede ca în anumite momente cele două Camere
să se reunească[10]. Rolul lor este acela de a alege Președintele Republicii, de a-l pune
sub acuzația de înaltă trădare sau de atentat la Constituție pe acesta (atricolul 90), de
a asista la depunerea jurământului de către Președintele Republicii (articolul 91), de a
alege o treime din membrii Consiuluilui Superior al Magistraturii (articolul 104) și o
treime dintre judecătorii Curții Constituționale (articolul 135).

34
Puterea executivă
Președintele este ales pe 7 ani de către un colegiu electoral compus din
membrii Camerei Deputaților și ai Senatului (Parlamentul în ședință comună), la care
se adaugă 58 de reprezentanți regionali[11]. Așa cum este stipulat în articolul 84, poate
fi ales în această funcție orice cetățean al Italiei care a împlinit vârsta de 50 de ani și
beneficiază de drepturi civile și politice. Președintele este „șeful statului și reprezintă
unitatea nazională‖. El numește Primul-Ministru, are dreptul de a trimite mesaje celor
două Camere, poate dizolva una sau ambele Camere (dar nu în ultimele 6 luni ale
mandatului prezidențial), este comandantul forțelor armate, prezidează Consiliul
superior al magistraturii, poate grația sau micșora pedepse etc.
Guvernul „este expresia majorității parlamentare, adică a coaliției partidelor
care au obținut numărul cel mai mare de locuri în Parlament‖. Deși în Constituție
procesul formării guvernului apare ca unul relativ simplu: „Președintele Republicii
numește Președintele Consiliului de Miniștri și, la propunerea acestuia, miniștri‖ [15],
în realitate procedeul este complex si de multe ori anevoios, fiind nevoie de
parcurgerea mai multor etape :
o fază pregătitoare în care Președintele Republicii se consultă cu Președinții
celor două Camere, cu foști președinți ai statului, cu delegații ale partidelor politice,
atât din coaliția majoritară, cât și din opoziție, pentru a individua persoana cea mai
potrivită a fi Președintele Consiliului de Miniștri;
conferirea funcției (pe cale orală) în cadrul unei întâlniri dintre Președintele
Italiei și personalitatea aleasă;
nominalizarea : personalitatea nominalizată, care acceptă cu rezervă funcția ce
i se propune, după atente consultări va merge pentru a doua oară la Seful Statului
pentru a dizolva (pozitiv sau negativ) rezervele; dacă aceptă funcția, următorul pas
este semnarea și contrasemnarea decretelor prezidențiale de nominalizare a
Președintelui Consiliului de Miniștri, a fiecărui ministru în parte, precum și a
demisiei precedentului Președinte de Consiliu;
depunerea jurământului se face după o formulă stabilită în atricolul 1, alineatul
3 al legii nr. 400/88; în mai puțin de 10 zile de la emiterea decretului de nominalizare,
35
Guvernul trebuie să se prezinte în fața celor două Camere pentru a primi votul de
încredere].
Președintele Consiliului de Miniștri ( Presidente del Consiglio dei Ministri) în
calitatea sa de șef al guvernului este responsabil de politicile adoptate de guvern,
promovează și coordonează activitățile fiecărui ministru[18]. El prezidează totodată și
Consiliul Miniștrilor (organ alcătuit din miniștri cu sau fără portofoliu, cărora li se
adaugă Subsecretarul președinției Consiliului și, în cazuri particulare, pot lua parte la
ședințe și președinții regiunilor cu statut special[19] și a celor două provincii
autonomeaceștia beneficiind de un vot consultativ). În prezent această funcție este
ocupată de Silvio Berlusconi. Guvernul este format din 26 de ministere, dintre care 8
sunt fără portofoliu și 18 cu portofoliu[21].

4. Curtea Constituţională
Curtea Constituțională ia naștere în 1956 și are rolul de a verifica
constituționalitatea legilor din statul italian. Rolul său este reglementat prin lege, în
articolele 134-137 din Constituție. Mai exact, Curtea Constituțională judecă :
„controversele legate de legitimitatea constituțională a legilor și a actelor ce au forță
de lege ale statului și regiunilor, conflictele de atribuire a puterilor în stat și a celor
dintre stat și regiuni și a celor între regiuni, acuzațiile aduse împotriva Președintelui
Republicii, în baza Constituției‖, precum și actele de înaltă trădare și de atentare la
Constituție. Prima ședință publică a Curții a avut loc la 23 aprilie 1956, fiind
prezidată de primul președinte al Curții, Enrico de Nicola.
Conform articolului 135 din Constituție, Curtea Constituțională este formată
din 15 judecători, numiți astfel : o treime de către Șeful de Stat, o treime de către
Parlamentul în ședință comună și o altă treime de către suprema magistratură,
nominalizați pe 9 ani. Aceștia aleg dintre ei un Președinte, care rămâne în funcție
pentru 3 ani, cu posibilitatea de realegere. Președinția Curții Constituționale este
considerată a patra funcție în stat, iar membri Curții beneficiază de imunitate politică
și penală.

36
Cel mai important rol al Curții este să judece controversele legate de
legitimitatea constituțională a legilor și a actelor ce au forță de lege ale statului și
regiunilor. Nu intră în sfera de activitate a Curții judecarea regulamentelor. Mai
exact, curtea Constituțională trebuie să stabilească dacă „actele legislative au fost
realizate respectând cerințele din Constituție (așa numita constituționalitate formală a
legilor) și dacă conținutul lor este în conformitate cu principiile constituționale (așa
numita constituționalitate substanțială a legilor)‖.

5. Sistemul judiciar

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.


 Să caracterizeze constituția
 Să analizeze sistemul politic
 să analizeze parlamentul italian
 Să aprecieze rolul Președintelui în stat
 să analizeze sistemul judiciar
 să analizeze puterea executivă și rolul Prim-ministrului
 să analizeze organele care exercită controlul constituţional

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema 4.


Constituţia Republicii Italiene, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1998.
Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituţional comparat, Chişinău: CE USM, 2003
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008
Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck
Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008
Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002
Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994
Мишин А.А., Конституционное (государственное) право зарубежных стран, 14-е изд.,
перераб. и доп. - Москва: 2009. – 560 с.

Чиркин В.Е., Конституционное право зарубежных стран, Москва 1997, 567с


Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, 832 с.
37
Tema 5: Sistemul constituţional al RFG

1. Caracterizarea Legii fundamentale

I. Structura Legii fundamentale a Republicii Federale a Germaniei din 23


mai 1949, astfel cum a fost amendată de Tratatul de Unificare din 31 august
1990 şi de Statutul Federal din 23 septembrie 1990

Din analiza sistematică a legii fundamentale a Germaniei rezultă că aceasta


este structurată pe un Preambul, 11 capitole, 146 de articole şi o Anexă.

I. 1. Preambulul cuprinde principiile fundamentale care au stat la baza


adoptării acestei Constituţii:
a. Conştient de răspunderea sa în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor şi
însufleţit devoinţa de a servi pacea în lume ca membru cu drepturi egale într-o
Europă unită, poporulgerman, în virtutea puterii sale constituţionale, a adoptat această
Lege fundamentală;
b. Germanii din landurile Baden-Wuerttemberg, Bavaria, Berlin,
Brandenburg,Bremen, Hamburg, Hesse, Lower Saxony, Mecklenburg-Western
Pomerania, North-Rhine-Weststphalia, Rhineland-Paltinate, Saarland, Saxony,
Saxony-Anhalt, Schleswig-Holstein, and Thuringia au realizat prin liberă
autodeterminare unitatea şi libertateaGermaniei.
c. Prin aceasta, Legea fundamentală este aplicabilă întregului popor
german.

I. 2. Cele 11 capitole sunt următoarele:


Capitolul I Drepturile fundamentale (art. 1 - art. 19);
Capitolul II Federaţia şi Landurile (art. 20 - art. 37);
Capitolul III Bundestag - ul (art.. 38 - art. 49);
38
Capitolul IV Bundesrat - ul (Consiliul Federal art. 50 - art. 53);
Capitolul V Preşedintele federal (art. 54 - art. 61);
Capitolul VI Guvernul federal (art. 62 - art. 69);
Capitolul VII Puterile legislative ale federaţiei (art. 70 - art. 82);
Capitolul VIII Executarea legilor federale şi Administrarea federală (art. 83 -
art. 91);
Capitolul IX Administrarea justiţiei (art. 92 - art. 104);
Capitolul X Finanţele (art. 104 a - art. 115);
Capitolul XI Dispoziţii tranzitorii şi finale (art. 116 - art. 146);

I. 3. Anexă: potrivit art. 140 din Legea fundamentală sunt menţinute în


vigoare
art. 136, art. 137, art. 138, art. 139 şi art. 141 din Secţiunea „Religia şi Asociaţiile
religioase" ale Constituţiei Germaniei din 11 august 1919 - Constituţia de la Weimar.

II. Drepturile fundamentale


Articolul 1 Protecţia demnităţii umane;
Articolul 2 Drepturile libertăţii;
Articolul 3 Egalitatea în faţa legii;
Articolul 4 Libertatea religioasă, de conştiinţă şi de credinţă;
Articolul 5 Libertatea de exprimare;
Articolul 6 Căsătoria şi familia;
Articolul 7 Educaţia;
Articolul 8 Libertatea de întrunire;
Articolul 9 Libertatea de asociere;
Articolul 10 Secretul corespondenţei, al poştei şi al telecomunicaţiilor;
Articolul 11 Libertatea de circulaţie;
Articolul 12 Dreptul de a alege o ocupaţie, interzicerea muncii forţate;
Articolul 12 a Obligarea la serviciul militar şi la alte servicii;
Articolul 13 Inviolabilitatea domiciliului;
39
Articolul 14 Proprietatea, dreptul la moştenire, exproprierea;
Articolul 15 Socializarea;
Articolul 16 Pierderea cetăţeniei, extrădarea, dreptul de azil;
Articolul 17 Dreptul de petiţionare;
Articolul 17 a Restrângerea drepturilor fundamentale individuale prin lege,
adoptată pentru scopuri de apărare şi privind serviciul alternativ;
Articolul 18 Pierderea drepturilor fundamentale;
Articolul 19 Restrângerea drepturilor fundamentale.

2. Bundestag - ul
Membrii Bundestag - ului german sunt aleşi prin sufragiu universal, direct,
liber, egal şi secret pentru un mandat de patru ani.
Bundestag - ul este compus din 669 de membri, dintre care 328 sunt aleşi prin
scrutin uninominal în colegii uninominale, iar 328 sunt aleşi prin scrutin de listă, listă
întocmită de partidele politice la nivelul landurilor sau al statului federal la care se
adaugă 13 mandate suplimentare.
Ei sunt reprezentanţi al întregului popor german şi nu sunt legaţi de ordine şi
instrucţiuni, ci sunt supuşi numai conştiinţei lor. Bundestag - ul se întruneşte cel mai
târziu în a treizecea zi după alegeri.
Validarea alegerilor este de resortul Bundestag - ului, el hotărăşte dacă un
deputat şi - a pierdut locul în Cameră. împotriva hotărârii Bundestag - ului se poate
face contestaţie la Tribunalul Constituţional Federal.
Bundestag - ul alege dintre membrii săi preşedintele, vicepreşedinţii şi
secretarii. Acesta adoptă propriul regulament.
Şedinţele Bundestag - lui sunt publice, dar la propunerea a 1/10 din numărul
membrilor săi sau la propunerea Guvernului federal şedinţele se pot desfăşura cu
uşile închise, dacă propunerea este adoptată cu o majoritate de două treimi din
numărul total al membrilor Camerei.
Bundestag - ul şi comisiile sale pot cere prezenţa oricărui membru al
Guvernului federal. De asemenea, membrii Bundesrat - ului(Consiliul Federal) şi ai
40
Guvernului federal, precum şi delegaţii acestora au acces la toate şedinţele Camerei şi
ale Comisiilor sale. Aceştia trebuie să fie ascultaţi oricând.
Legea fundamentală nominalizează înfiinţarea următoarelor Comisii ale acestei
Camere: Comisii de anchetă, Comisia pentru afaceri externe, Comisia pentru apărare,
Comisarul pentru apărare al Bundestag - ului şi Comisia pentru petiţii.
Membrii Bundestag - lui se bucură de protecţie împotriva răspunderii judiciare,
disciplinare sau de orice altă răspundere şi de imunitate.
Un membru al Bundestag - ului nu poate fi niciodată urmărit în instanţă ori
supus unei acţiuni disciplinare sau oricărei chemări în responsabilitate, în afara
Bundestag - ului pentru voturile exprimate sau a unei declaraţii făcute de acesta în
Bundestag sau în una din Comisiile sale. Această protecţie nu se aplică pentru
insultele defăimătoare.
De asemenea, un membru al Bundestag - ului se bucură de imunitate, în sensul
că poate fi tras la răspundere sau arestat pentru comiterea unei infracţiuni numai cu
încuviinţarea Bundestag - ului, în afara cazului de infracţiune flagrantă sau în cursul
zilei următoare comiterii faptei.
Încuviinţarea Bundestag - ului este de asemenea, necesară pentru orice altă
restrângere a libertăţii personale a unui membru al acestuia sau pentru iniţierea
procedurii împotriva unui membru al Bundestag - ului în temeiul art. 18 din Legea
fundamentală.

3. Puterea executivă
Presedindete Republicii este ales pentru un mandat de 5 ani de Adunarea
Federala (compusa din membrii Bundestagului si un numar de membrii egal cu cel al
deputatiilor ales dupa criteriile: sa aiba cetatenie germana si varsta de 40 ani). ca in
orice regim parlamentar Presedintele are mai mult functii decorative. Aceste functii
sunt: reprezentarea Germaniei pe plan international; incheierea tratatelor
internationale; acreditarea si primirea reprezentantilor diplomatici; numirea si
revocarea judecatorilor; exercitarea dreptului de gratiere; promulgarea legilor;
41
atributii in ceea ce priveste formarea guvernului. Presedintele nu raspunde din punct
de vedere politic de actele sale ci pentru incalcarea Constitutiei sau a unei legi
federale.
Puterea executiva este reprezentata de Guvern, acesta fiind format din
Cancelar si munistrii. Cancelarul poate fi propus si de Presedinte si de Parlament
insa decizia asupra numirii sale, apartine Bundestagului. Prima Propunere pentru
postul de Cancelar trebuie sa ii apartina Parlamentului. Daca din difertite motive
aceasta propunere nu exista sau nu este aprobata, Presedintele va supune votului
propunerea sa. Daca nici in acest caz nu este ales un Cancelar, Presedintele are
dreptul sa dizolve Bundestagul.
Cancelarul dispune de autoritate maxima in Guvern, el avand dreptul sa
schimbe cabinetul daca este nevoie. Tot Cancelarul isi asuma raspunderea pentru
indeplinirea obiectivelor propuse. In cazul in care Cancelarul pierde majoritatea din
Bundestag, aceasta il poate revoca si numii un succesor.

4. Sistemul partidist german

Sistemul partidist germaneste unul bipartidism imperfect, sau „doua


partide si jumatate‖. Acest sistem este astfel pentru ca exista doua partide mari cu
influenta puternica si un partid mic, care se asociaza de regula cu partidul aflat la
putere. Bine-nteles ca exista mai multe partide in viata politica insa cele mai
importante sunt: Uniunea Crestin-Democrata, Partidul Social-Democrat, Partidul
Liber-Democrat. Pe langa aceste mai sunt si Partidul Ecologist si Partidul
Socialismului Democratic. Sistemul partidist German de „doua partide si jumatate‖
tinde inse spre „doua partide si doua jumatati‖ deoarece Partidul Ecologist devine din
ce in ce mai important si se va asocia si el la guvernare cu un partid mare.
Avand in vedere atributiile limitate si formale ale presedintelui, cat si
rorurile importante ale Parlamentului si Guvernului, mai precis al Cancelarului, se

42
poate cu usurinta intelege de ce Republica Federala Germania are un regim politic
Parlamentar.
Dupa o larga descriere a regimurilor politice ale celor trei tari voi preciza
asemanarile si deoasebirile dintre aceste regimuri, avand in vedere ca a fost deja
demonstrata apartenenta tarilor la categoriile de regim mentionate la inceputul
lucrarii.

5. Caracterizarea federalismului german


Germania este o republica cu organizare statala federala. Este compusa din 15
landuri in prezent (10 landuri din Vest plus cele 5 din Est). Avand in vedere
numarul de Landuri a crescut si numarul membrilor Bundestagului, de la 494, in
1987, la 662, 1990.

6.Curtea Constituțională Federală.


Jumătate din numărul judecătorilor (de exemplu , opt ) sunt aleși de către
Bundestag și jumătate - Bundesrat . Bundestag-ul alege judecători prin alegeri
indirecte ; Această procedură se realizează de către o comisie specială formată pe
baza reprezentării proporționale de la fracțiunilor politice de Comerț . Judecătorii ale
Bundestag-ului sunt aleși, în cazul în care a depus pentru cel puțin opt voturi .
Judecătorii care primesc autoritatea de Bundesrat , aleși cu o majoritate de două
treimi din voturile sale . Trei judecători în fiecare din senatele membrilor vor fi aleși
de cinci instanțe superioare ale țării , adică de la Curtea Federală de Justiție,
Tribunalul Administrativ Federal, Curtea Federală de Finanțe , Curtea Federală de
afaceri Muncii și al Curții Federale pe probleme sociale , și acești membri trebuie să
își exercite competențele lor cel puțin trei ani . Aceste cerințe ar trebui să servească
pentru a garanta omogenitatea sistemului judiciar și de experiența lui . Cinci alți
membri în fiecare din senatele ar trebui să fie numiți din rândul persoanelor care au
vârsta de cel puțin 40 de ani și au o diplomă , care să le permită să îndeplinească
funcțiile unui judecător . Cu alte cuvinte , numai avocații pot obține un loc în Curtea

43
Constituțională . Judecătorii nu poate fi un membru al Bundestag , Bundesrat ,
guvernul federal , nici organele competente de teren .
Curtea Constituțională Federală este o autonomă și independentă de orice altă
instanță constituțională al federației . Mandatul judecătorilor - 12 ani ; aceasta este
limitată la realizarea de 68 de ani . Judecători aleși sunt numiți de către președintele
federal .

Atribuțiile Curții Constituționale Federale sunt foarte largi . Acesta rezolvă


următoarele categorii de cauze :
a) cu privire la interpretarea de constituția federală peste dispute cu privire la
drepturile și responsabilitățile , autoritatea supremă federal sau de alți participanți ,
care în Constituție sau reguli de autoritatea federală supremă dobândit drepturi
proprii;
b ) în cazul diferențelor de opinie sau de îndoială cu privire la compatibilitatea
formală și reală a legii federale și constituția federală cu terenuri sau de
compatibilitate a drepturilor de teren cu alte legi federale ; Instanța va lua în
considerare astfel de întrebări cu privire la propunerea guvernului federal , guvernul
de stat sau de o treime din Bundestag-ului ;
c) în cazul unor diferențe de opinie cu privire la drepturile și responsabilitățile
guvernelor federale si de stat , în special , în îndeplinirea de terenuri federale și a
drepturilor în punerea în aplicare a supravegherii federal ;
g) alte litigii de drept public între Federație și Länder , între terenurile sau în
aceleași terenuri și să ofere o altă procedură judiciară ( articolul 93 ) .
Curtea Constituțională este , de asemenea, în cazul în plângerilor
constituționale , care poate fi savurat de către oricine care susține că guvernul a
încălcat unul din drepturile sale fundamentale sau unul din drepturile înregistrate într-
un număr de articole listate drept de bază ( dreptul de rezistență , egalitate , dreptul de
vot , dreptul de asociate cu administrarea justiției ) . Curtea aude comunități plângeri
constituționale și de drept sindicate comunitare privind încălcări ale dreptului la auto
- guvernare ( articolul 28 din Constituție ) , și , de asemenea, în ceea ce privește legile
44
de teren , cu condiția ca plângerea nu poate fi transferat la Curtea Constituțională a
pământului .
Conform legii ( Legea Curții Constituționale Federale din 1951 , modificată în
1985) și Constituția Federală , Curtea decide cu privire la pierderea și privarea de
drepturi fundamentale ; neconstituționalitate a partidelor politice ; plângeri decizie
Bundestag referitor la validitatea alegerilor , dobândirea sau pierderea calității de
membru Bundestag ; acuzațiile împotriva președintelui federal ; precum și în cazurile
în care instanța de contencios constituțional a unui teren interpretări divergente ale
legii de bază a deciziei Curții Constituționale Federale sau a Curții de un alt teren ( și
mijlocirea de decizia Curții Constituționale Federale ) , etc
Hotărârile judecătorești sunt obligatorii pentru organele constituționale ale
Federației și ale landurilor , precum și toate instanțele și departamentele . În cazurile
prevăzute în mod expres de lege , decizia Curții are forță de lege ( de exemplu ,
atunci când ia o decizie cu privire la aplicarea a Curții Constituționale a pământului la
o divergență de opinie în interpretarea legii de bază a deciziei Curții Constituționale
Federale ) .

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.


 Să caracterizeze constituția
 Să analizeze sistemul politic
 să analizeze parlamentul german ( Bundestagul și Bundesratul)
 Să aprecieze rolul Președintelui în stat
 să analizeze puterea executivă și rolul Cancelarului federal
 să analizeze organele care exercită controlul constituţional
 să caracterizeze sistemul federal

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema 5.

Legea fundamentala a Republicii Federale Germania, edituta All, Bucuresti, 1998


Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004
45
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituţional comparat, Chişinău: CE USM, 2003
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008
Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck
Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008
Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002
Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994
Arendt Lijphart- Modele ale democratiei- Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de
tari, editura Polirom, Iasi, 2000
Чиркин В.Е., Конституционное право зарубежных стран, Москва 1997, 567с
Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, 832 с.

Tema 6: Sistemul constituţional al Israelului

1. Caracterizarea sistemului constituțional

2. Stalului juridic al cetăţenilor

3. Partidele politice

4. Puterea legislativă a Israelului (Knessetul)

5. Puterea executivă

6. Puterea judecătorească

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.


 Să caracterizeze sistemul
 Să analizeze sistemul politic
 să analizeze parlamentul
46
 Să aprecieze rolul Președintelui în stat
 să analizeze sistemul judiciar
să analizeze puterea executivă și rolul Prim-ministrului

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema1.


Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituţional comparat, Chişinău: CE USM, 2003
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008
Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck
Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008
Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002
Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994
Arendt Lijphart- Modele ale democratiei- Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de
tari, editura Polirom, Iasi, 2000
Мишин А.А., Конституционное (государственное) право зарубежных стран, 14-е изд.,
перераб. и доп. - Москва: 2009. – 560 с.

Чиркин В.Е., Конституционное право зарубежных стран, Москва 1997, 567с


Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, 832 с.

Tema 7: Sistemul constituţional al Republicii Populare Chineze

1. Caracterizarea Constituţiei
Principala sursă de drept de stat este constituția Chinei din 1982 , care conține
o introducere și patru capitole .
Introducerea oferă o scurtă caracterizare a traseului străbătut de către China ,
precum și sarcina de modernizării socialiste a societății . O trăsătură caracteristică a
preambulului este de a se stabili că persoanele fizice din istoria Chinei : în prezent
există prevederi similare în constituțiile un număr foarte mic de țări ( Cuba , Coreea
de Nord ) . Dat în 1957 în funcție de Mao Zedong la divizia nevoie de societate în "
popor " și " dușmani ", se reflectă în următorul fragment din introducere : " poporul
47
chinez va trebui să lupte împotriva forțelor interne și externe inamice și elemente care
subminează sistemul nostru socialist " . Constituția stabilește de a conduce lupta
împotriva dușmanilor " pentru o lungă perioadă de timp " , dar imaginea a datelor
inamic este suficient de ambiguu , deoarece acolo și a indicat că exploatatorii ca o
clasă au fost eliminate . Această poziție poate fi considerat ca o recurență de idei
anterioare despre lume și cum să susțină o justificare constituțională pentru represalii.
Primul capitol al Constituției ( "Termenii generali" ) include profiluri ale
sistemului politic din China, ca un stat socialist , rolul statului și națiunii , principiile
de autoritățile publice , sistemul economic , funcțiile organelor de stat în domeniul
științei , culturii , cultură fizică și sport ; În plus , vom prezenta sistemul de diviziune
administrativ-teritorială a Republicii Populare Chineze . În același capitol stabilit un
aspect al statutului legal al unei persoane din Republica Populară Chineză : conține
dispoziții referitoare la protecția drepturilor și intereselor legitime ale străinilor ,
străini obligația de a respecta legile din RPC , precum și posibilitatea de a acorda azil
străinilor care au fost forțați să emigreze pentru motive politice .
Al doilea capitol ( " Drepturi fundamentale și obligațiile cetățenilor " ) conține
o listă a drepturilor și libertăților fundamentale , precum și responsabilitățile lor .
Acest capitol conține normele tradiționale ( dreptul la muncă , de agrement , educație
, etc. ) și specifice , caracteristice pentru China și caracteristicile rezultate ale istoriei
sale recente ( interdicția de a supune cetățenilor insulte , defăimare , acuzații false și
hărțuire ) .
Al treilea capitol ( " Structura de stat" ) este cea mai extinsă și este împărțit în
șapte secțiuni care se ocupă de statutul juridic de diverse agenții guvernamentale .
Al patrulea capitol ( " steag național , emblemă națională , capitala " ) este
format din trei articole dedicate simbolurile respective ale statului și de capital .
Constituția poate fi modificată la propunerea Comitetului Permanent al
Congresului Național al Poporului , sau o cincime din numărul de deputați ARP-uri și
acceptate de o majoritate de două treimi din numărul de deputați ARP-uri ( spre
deosebire de legile obișnuite și deciziile luate de o majoritate simplă a deputaților din
ARP ) .
48
2. Puterea legislativă
Conform Constituției din RPC mai mare autoritate de stat este ARP . Numărul
de deputați ARP-uri nu trebuie să depășească 3.000 . Mandatul al ARP - cinci ani.
ARP operează în sesiuni ordinare au loc o dată pe an .
Sesiunile extraordinare pot fi convocate la latitudinea Comitetului permanent
ARP sau la cererea a cel puțin o cincime din deputați ARP-uri . Sesiuni destul de
lungi ( pentru o țară socialistă ) și de a face mai des de două săptămâni .
ARP - corp unicameral . Structura sa constă în sesiunea de prezidiu . ARP
Comitetului permanent , comisii speciale , delegații din unitățile de votare .
Fiecare sesiune este precedat de o reuniune pregătitoare de ARP-uri , care a
fost ales prezidiu și secretar - general al sesiunii , a adoptat ordinea de zi a sesiunii ,
abordat alte aspecte legate de pregătirea sesiunii .
Biroul sesiunii peste ședințele ARP . A participat la sesiunea , în plus față de
deputați , acei membri ai Consiliului de Stat , Comisia Militar Central , președintele
Curtea Supremă a Poporului și procurorul general al Procuratura Supremă a
Poporului . Cu permisiunea sesiunii Prezidiului pot fi prezenți la reuniunile de înalți
funcționari ai altor grupuri și agenții interesate .
ARP creează comisii speciale : Comisia pentru comitete etnice , economic și
financiar , Comisia pentru educație , știință , cultură și sănătate , Comisia pentru
afaceri externe , Comisia pentru trăiesc în străinătate chinezi și altele . Comisiile
speciale în considerare facturile ; actele administrative și juridice și acte de guvern și
administrația locală în ceea ce privește Constituția și legile , și să raporteze cu privire
la acestea; ia în considerare interogările trimise de Prezidiul ARP sau a Comitetului
permanent ARP și răspunsurile la acestea și , dacă este necesar , să prezinte un raport
asupra acestora ; efectuarea unei anchete , studiu și să facă propuneri cu privire la
aspectele care țin de competența ARP sau a Comitetului permanent ARP .
Delegații din unitățile de votare sunt o caracteristică a ARP care rezultă din
modul de constituire a acestui organism . Deoarece ARP este compus din deputați
aleși de provincii, regiuni autonome , municipalități , și forțele armate , iar fiecare
unitate electorală reprezentată de mai mulți deputați , ele sunt unite în delegația ,
49
având un interes regional comun . Fiecare delegație își alege președintele și adjunctul
său . Delegația investit drept de inițiativă legislativă .
Drept de inițiativă legislativă : prezidiul ARP , Comitetul permanent ARP ,
comisii speciale de ARP-uri , Consiliul de Stat , Comisia Militar Central , Curtea
Supremă a Poporului , Procuratura Supremă a Poporului , iar delegația de cel puțin 30
de deputați . Propunere de modificare a Constituției RPC poate face Comitetul
permanent ARP și a cincea deputați ARP .

3. Puterea executivă
Președinte al Chinei poate fi cetățean din Republica Populară Chineză , care
este cu drept de vot și care a ajuns la 45 de ani. Președintele chinez nu pot rămâne în
funcție mai mult de două mandate consecutive .
Președintele chinez este ales de către ARP . Mandatului său corespunde
mandatului de ARP-uri , dar el își exercită puterile sale înainte de a lua președintele
birou ales ARP nouă convocare .
Președinte al RPC în activitatea sa asistat de un adjunct , care este ales de către
ARP-uri în aceleași condiții și în același mod ca și președintele RPC .
Consiliul de Stat al RPC este caracterizată în art. 85 din constituție ca "
Guvernul Popular Central , organul executiv al puterii de stat , cel mai înalt organism
administrativ de stat . " Se compune din prim - ministru , prim - viceprim-ministrul ,
Consiliul de Stat , miniștri , președinții de comisii , auditorul șef , șef al
secretariatului . Acest organism , precum și alte guverne , gestionează activitatea
administrativă a unui nivel național , activitățile de ministere și departamente , și este
înzestrat cu puteri adecvate .
Sistemul de management al administrației publice locale și construite în
conformitate cu împărțirea teritorială . În Republica Populară Chineză a adoptat un
sistem cu trei niveluri de diviziune administrativ-teritorială : include provincii ,
regiuni autonome și municipalități direct sub autoritatea centrală ; nivel mediu -

50
districte autonome , județe , județe și orașe autonome ; link-ul mai mic - localități ,
localități etnice și orașe , zone urbane .
Statutul juridic al autorităților locale este reglementată de art. 95-121 RPC
Constituția și Legea din 10 decembrie 1982 cu privire la organizarea de congrese
populației locale și guvernele populației locale .
Mandatul de congrese oamenilor de județe , județe autonome , nu orașe
împărțită în districte , districte municipale , localități , localități etnice și orașe - trei
ani . Toate celelalte autorități locale sunt aleși pentru cinci ani. Congrese Sesiuni
localnicilor au loc cel puțin o dată pe an . Sesiunile extraordinare pot fi convocate la
propunerea a cel puțin o cincime din numărul de deputați ale corpului .

4. Puterea judecătorească
Justiție în China se efectuează de către sistemul judiciar . Acesta include :
Curtea Supremă a Poporului , instanțele localnicilor ( Curțile Poporului cel mai înalt
nivel , de nivel mediu și terenuri de persoane la nivel local lui ) , militare și
tribunalele altor oameni speciale lui . Statutul juridic al sistemului judiciar la articolul
stabilit . 123-128 RPC Constituția și Legea de RPC la 1 iulie 1979 privind
organizarea instanțelor oamenilor . Sarcina instanțelor poporului , în conformitate cu
Legea , este " de a se ocupa de cazuri penale și civile , pedeapsa în instanțele de
elemente criminale și soluționarea litigiilor civile ", pentru a proteja sistemul de
dictatura proletariatului ". Legea stabilește principiul independenței justiției ,
egalitatea cetățenilor în tratarea cazurilor , dreptul cetățeni de diferite naționalități de
a folosi limba lor în procedurile judiciare , dreptul inculpatului la o apărare .
Cazuri , de obicei, colegial , dar oferă posibilitatea de a considera un singur
judecător a cauzelor penale și civile minore simple. Sentințele , condamnând la
moarte , sub rezerva aprobării de Curtea Supremă a Poporului . Curtea Supremă a
Poporului , în calitate de cea mai înaltă autoritate judiciară va supraveghea activitățile
tribunalelor poporului locale și speciale . Acest organ judiciar responsabil pentru
ARP și a Comitetului său permanent . Instanțe populației locale sunt responsabile
pentru autoritățile locale .

51
Supravegherea legalității în China se află cu autoritățile de urmărire penală ,
care includ Supreme Procuratura Poporului , Procuratura localnicilor lui , biroul
procurorului militar și a altor procurori naționale de specialitate . În plus , nivelurile
de birou și provinciale procurorului județ pot fi create în zonele miniere în ținuturile
virgine și zonele forestiere în birourile lor . Au nevoie de permisiune de la Comitetul
permanent al Congresului Național al Poporului .
Legislația conduce organele de urmărire penală pentru a comunica cu masele în
munca lor , studiul a faptelor reale . Articolul 7 din Legea recomandă ca procurorii "
nu au încredere în mărturia orală , " interzice primirea de mărturii scrise sub
constrângere și necesită " distinge în mod corect și de a rezolva contradicții între noi
și inamicul și contradicțiile dintre oameni . "

5. Organizarea administrativ-teritorială
China - este un stat unitar , cu mai mult de un miliard de populație
multinațională . Caracteristicile demografice ale Chinei sunt de așa natură încât
populația generală ( Han ) este 91.96 la sută din populație , și minorități etnice " doar
" 8,4 la sută , dar cifra este mai mult de 91.2 milioane de oameni .
Zonele minoritare acoperă aproximativ jumătate din țară . Autori chinezi atrage
atenția asupra acestui detaliu important : minorităților naționale trăiesc mai ales în
combinație cu alte naționalități , aproximativ 70 la suta din orașe și județe sunt
multinaționale . Originalitate considerabil imagine demografic China acordă o
migrație de naționalități diferite , în special eforturile în procesul de reformă
economică .

În China , utilizează formularul administrativ de autonomie . Populate de


minorități naționale ( uiguri , tibetani , Zhuang , Hui , Manchu , mongoli , etc ) pot
crea trei tipuri de entități autonome ; regiuni autonome , prefecturi autonome și
județul autonom .
În China , cele cinci regiuni autonome ( Regiunea Autonomă Mongolia
Interioară , Xinjiang Uygur Regiunea Autonomă , Ning Xia Hui Regiunea Autonomă,

52
Regiunii Autonome Tibet , Guangxi Zhuang Regiunea Autonomă ) , 30 de districte
autonome și 124 de județe autonome .
Statut de autonomie în secțiunea VI din capitolul III " guvernele locale în
zonele de autonomie național " RPC Constituția . Prevederile din această secțiune
sunt detaliate în Legea privind autonomia regională etnică și Regulamentele de
fiecare tip de autonomie , care este adoptat de către comunitățile autonome .
Decizia privind stabilirea de entități autonome , granițele lor și nume luate de
autoritate mai mare , în colaborare cu autoritățile locale competente și după "
consultări ample ", prezentate spre aprobare Consiliului de Stat . Nume entitate
autonomă , cu excepția cazurilor speciale , stabilite de nume locale , naționalitate ,
acte administrative ( de exemplu , Regiunea Autonomă Tibet , Regiunea Autonomă
Mongolia Interioară , Regiunea Autonomă Guangxi Zhuang , etc ) .

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.


 Să caracterizeze constituția
 Să analizeze sistemul politic socialist
 să analizeze parlamentul APMPC
 să analizeze sistemul judiciar
 să analizeze puterea executivă și rolul Partidului comunist
să analizeze organizarea administrativ-teritorială

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema1.


Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008
Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck
Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008
Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002
Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994
Мишин А.А., Конституционное (государственное) право зарубежных стран, 14-е изд.,
перераб. и доп. - Москва: 2009. – 560 с.

Чиркин В.Е., Конституционное право зарубежных стран, Москва 1997, 567с


Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, 832 с.

53
Tema 8:Sistemul constituţional al Japoniei

1.Caracterizarea Constituţiei
Proiectul de Constituție, pregătit sub directa supraveghere si îndrumare a
generalului McArthur, a fost definitivat în februarie 1946 si prezentată ca atare
Guvernului nipon, care a fost nevoit să-1 accepte ca atare si să și-1 însușească. în
felul acesta s-a trecut neobservată interferența ocupantului american, care
contravenea Convenției de la Haga din 1907 si Chartei Atlanticuluidin 14 august
1941. Punctul 3 din Charta Atlanticului, semnată depreședintele S.U.A., F.D.
Roosevelt si primul-ministru al MariiBritanii, W. Churchill, prevedea că cele două
mari puteri aliate„respectă dreptul ce are fiecare popor de a alege forma
deguvernământ sub care vrea să trăiască". Termenul de „formă deguvernământ"
utilizat în Chartă nu se referă special la forma deguvernământ monarhică sau
republicană, ci la regimul politic.Desigur, opțiunea pentru republică sau monarhie
trebuia să fie, deasemenea, expresia voinței suverane a națiunii. La curent cu
aceastăinterferență pe care a acceptat-o, împăratul a „cerut", la data de 6martie 1946,
să se declanșeze procesul de revizuire a ConstituțieiMeiji.
În iunie 1946, proiectul de Constituție a fost transmis deîmpărat, spre
dezbatere, Dietei aleasă de Adunarea Constituantă la10 aprilie 1946. Dezbaterea
proiectului în cele două Camere a urmatformal procedura de revizuire prevăzută în
Constituția din 1889. La6 octombrie 1946 proiectul a fost aprobat de parlament si,
ulterior,de Consiliul Privat. La 3 noiembrie 1946, împăratul Hirohitopromulge noua
Constituție, care va intra în vigoare la 3 mai 1947 .Generalul McArthur a impus în
mod special ca textulconstituțional să reflecte trei idei fundamentale:
a) păstrarea formei de guvernământ monarhice, dar încadrul uneimonarhii
limitate, în care împăratului să i se confere prerogative onorifice, fiind exclus de la
procesul real de guvernare;

54
b) renunțarea formală, prin Constituție, la dreptul statuluide a purta război sau
de a menține forțe militare;
c) înlăturarea rămășițelor sistemului feudal, prezente încăîn societatea niponă.
După modelul Constituției Statelor Unite, ConstituțiaJaponiei din 1946
debutează cu un preambul în care sunt enunțate, cuvaloare de principiu, cerințele pe
care puterile învingătoare înrăzboiul mondial intenționau să le impună Japoniei.
Interesant estefaptul că aceste cerințe sunt disimulate în dorința si în
angajamentulpoporului japonez, ca si cum acesta ar fi „venit" în întâmpinareapoziției
occidentale față de o Japonie învinsă .Câteva idei rețin atenția în Preambul. În primul
rând, seenunță renunțarea de către popor la politica de război si delimitareaacestuia
de acțiunea guvernanților care se fac vinovați de ororilerăzboiului. Preambulul
Constituției folosește aici o formulareredacțională foarte ingenioasă, care
deculpabilizează poporul japonezpentru politica militaristă si expansionistă a
guvernanților. De altfel,în Preambul se prevede expres că „noi socotim că nici o
națiune nueste responsabilă prin ea însăși". O altă idee este enunțareaprincipiului
constituțional potrivit căruia, suveranitatea emană de lapopor. în continuare, în
Preambul este enunțat unul dintre principiiledreptului internațional rezultate din
Charta Națiunilor Unite, sianume: prezervarea păcii.
Ca regim politic, Constituția a optat pentru un regim detip parlamentar, în care
puterea reală de decizie revine Guvernului,Dieta având un rol mai puțin însemnat.
Cât privește forma deguvernământ, Constituția menține monarhia, dar împăratul
dețineatribuții onorifice, nefiind, practic, implicat în procesul de guvernare.Mai mult
chiar, se schimbă concepția juridică despre monarhianiponă. Dacă, inițial, împăratul
era considerat de origine divină, prinConstituția din 1946, el intră în categoria
puterilor constituite prinvoința suverană a națiunii. Art. 1 din Constituția din 1946
dăexpresie acestei noi realități juridice, precizând că „împăratul estesimbolul statului
japonez si al unității poporului japonez, iar aceststatut se bazează pe voința unanimă a
poporului japonez, care estedeținătorul suveranității.

55
2.Partidele politice
Deși Revoluția Meji a deschis calea înființării partidelorpolitice si a unei vieți
parlamentare, formarea partidelor politicenipone a fost extrem de firavă. După primul
război mondial, odată cudezvoltarea parlamentarismului de tip occidental, apar noi
partidecare acoperă întreaga scenă politică, de la dreapta la stânga. Între1924 si 1932
s-a impus un sistem bipartidist, în care si-au dispusalternativ majoritatea
parlamentară: Clubul amicilor politic si unpartid de orientare democratică. Până la
sfârșitul războiului, toateforțele politice au fuzionat într-un partid unic.Art. 21 alin.
(1) din Constituția din 1946 garanteazădreptul de asociere.
Sistemul de partide postbelic a fost descris într-o varietatede forme în funcție
de diferitele rezultate obținute în alegerileparlamentare: de la partidul dominant, la
„un partid si jumătate", labipartidist si, în fine, la multipartitism .Principalele partide
politice sunt: Partidul Democratic(liberal), Partidul Liberal-democratic (conservator),
Partidul pentruo Guvernare Curată (de orientare budistă), Partidul Comunist
alJaponiei, Partidul Social Democratic, Partidul Conservator, LigaLiberală.Partidul
Liberal-democratic a luat ființă după război, în1955, prin fuziunea a două formațiuni
politice de orientareconservatoare( Partidul Liberal si Partidul Progresist) si de atunci
acâștigat în mod succesiv alegerile parlamentare, până în 1993.Partidul Liberal-
democratic este renumit pentru cele cincifacțiuni (habatsu) care îi erodează unitatea.
în prezent, majoritateaparlamentară este formată din Partidul Liberal-democratic,
caredeține 237 de mandate din totalul de 480. Pe locul următor sesituează Partidul
Democratic cu 177 de mandate de deputat. Urmeazăîn ordine: Partidul pentru o
Guvernare Curată cu 34 de mandate,Partidul Comunist cu 9 mandate, Partidul social-
democratic cu 6mandate s.a.
În Camera Consilierilor majoritatea mandatelor revin, deasemenea, Partidului
Liberal-democratic (110 mandate), urmat dePartidul Democratic (59 mandate),
Partidul pentru o GuvernareCurată (23 mandate), Partidul Comunist (20 mandate),
s.a.

56
3.Dieta (Parlamentul
Parlamentul japonez (Dieta) are o structură bicamerală,fiind alcătuit din
Camera Reprezentanților si Camera Consilierilor.în 1994 s-a introdus un nou sistem
de desemnare amembrilor Camerei Reprezentanților. Anterior, se practica
scrutinuluninominal majoritar desfășurat într-un singur tur, dar încircumscripțiile
electorale erau repartizate între trei si cinci mandate.Alegătorii votau, însă, un singur
candidat, pe buletinul de votfigurând un singur nume. Celelalte locuri erau atribuite,
în ordine,candidaților care obțineau cele mai multe voturi .în locul acestui tip de
scrutin, s-a introdus un alt sistem, sianume, scrutinul uninominal majoritar cu un
singur tur, dar organizatîn 300 de circumscripții, în fiecare fiind distribuit un singur
mandat.Alte 180 de mandate se atribuie pe baza reprezentării proporționaleîn 11
regiuni.Alegerea celor 252 de membri ai Camerei Consilierilorse face printr-un
sistem de vot dublu . Fiecare alegător votează în 47de circumscripții locale, potrivit
modelului scrutinului folosit pentrualegerea membrilor Camerei Reprezentanților. în
fiecare dintre cele47 de circumscripții se atribuie între două si opt mandate. În
acestmod se aleg 152 de consilieri. Pentru desemnarea a încă 100 deconsilieri,
alegătorii votează la nivel național, mandatele fiindrepartizate pe baza reprezentării
proporționale.Mandatul Camerei Reprezentanților durează patru ani,iar cel al
Camerei Consilierilor 6 ani. Din trei în trei ani, jumătate dinnumărul consilierilor se
reînnoiește.Potrivit art. 41 din Constituție, Dieta este organul supremal puterii de stat
si singura autoritate legiuitoare.Cele două Camere au, în principiu, aceleași funcții,
totușiConstituția acordă o putere specială Camerei Reprezentanților. Înfiecare
Cameră, parlamentarii se asociază în grupuri politice. FiecareCameră își alege
președinteleși biroul de conducere. De asemenea,Camerele își constituie comisii
parlamentare cărora le revin atribuțiide natură legislativă si de control parlamentar.
PotrivitRegulamentelor parlamentare există două tipuri de comisii, si anume:comisii
permanente si comisii speciale. În Camera Reprezentanților seconstituie 17 comisii
permanente, fiecare având între 20 si 50 demembri. Membrii comisiilor permanente
sunt numiți de președinteleCamerei respective. în Camera Consilierilor există același
număr decomisii permanente, fiecare având între 10 si 45 de membri. Numărulde
57
membri în fiecare comisie este alocat grupurilor parlamentarepotrivit configurației
politice.Comisiile speciale pot fi înființate de către fiecareCameră pentru a examina
anumite probleme, stabilite anume deCamera respectivă sau care nu intră în
competența unei comisiipermanente.
Membrii unor astfel de comisii sunt numiți de Camerăpotrivit configurației sale
politice.Sesiunea ordinară a Dietei începe, de regulă, în lunaianuarie a fiecărui an si
durează 150 de zile. Durata sesiunii ordinarepoate fi însă, prelungită o singură dată.În
cazul în care Camera Reprezentanților este dizolvatăpe aceeași dată, își încetează
activitatea si Camera Consilierilor.Până la organizarea noilor alegeri pentru Camera
Reprezentanților,Guvernul poate convoca Camera Consilierilor într-o
sesiuneextraordinară, pentru soluționarea unor probleme deosebite și urgențede
importanță națională. Măsurile luate în cadrul sesiuniiextraordinare se supun
aprobării ulterioare a CamereiReprezentanților, nou aleasă.

4.Puterea executivă
Guvernul este alcătuit din primul-ministru si miniștrii destat. Constituția
interzice formal ca membrii Guvernului, inclusivprimul-ministru, să fie militari.
Guvernul nu poate depăși 20 demembri, inclusiv miniștrii fără portofoliu. Constituția
prevede căprimul-ministru să fie desemnat de Dietă din rândul
parlamentarilor.Desemnarea se face separat de către fiecare Cameră. În cazul în
careCamera Reprezentanților si Camera Consilierilor au făcut numiridiferite si dacă
nu s-a ajuns la un acord asupra aceleiași persoane saudacă, în termen de 10 zile de la
numirea primului-ministru de cătreCamera Reprezentanților, cealaltă Cameră nu a
numit încă opersoană în calitate de sef al Guvernului, va fi considerat
Premier,persoana numită de Camera Reprezentanților. RegulamentulCamerei
Consilierilor, adoptat la 28 iunie 1947, prevede o procedurăcomplexă pentru numirea
Primului-ministru. Potrivit art. 20 dinRegulament, persoana care urmează să fie
desemnată în funcția depremier va fi aleasă printr-un vot desfășurat în două tururi.
Astfel,parlamentarul care obține, în primul tur, majoritatea voturilor, va fidesemnat
de către Camera în care s-a desfășurat operațiunea devotare în funcția de premier.

58
Dacă nu s-a reușit realizarea uneimajorități a voturilor, se organizează cel de al doilea
tur, la careparticipă primii doi clasați în primul tur. În acest tur de scrutin vaobține
funcția, candidatul care a obținut cele mai multe voturi. Încazul în care nu pot fi
desemnați doi parlamentari care să participe lacel de al doilea tur de scrutin, se
recurge la tragerea la sorț. Oprocedură similară este prevăzută în art. 18 din
RegulamentulCamerei Reprezentanților. În baza hotărârii Dietei, de desemnare a
primului-ministru,acesta urmează să fie confirmat formal de împărat.Premierul este
cel care-i numește pe ceilalți membri ai Guvernului,Constituția prevăzând că
majoritatea acestora trebuie să fieparlamentari.Primul-ministru reprezintă Guvernul,
supune Camerelorlegislative proiecte de lege, prezintă rapoarte Dietei
privindproblemele generale ale statului în domeniul politicii interne sauexterne.
Totodată, Guvernul are atribuția de a supraveghea șicontrola administrarea fiecărui
departament guvernamental.Guvernul își asumă răspunderea politică în fața
CamereiReprezentanților. Răspunderea poate fi asumată, fie din inițiativaprimului-
ministru, fie din cea a Camerei Reprezentanților. Dacăaceasta adoptă o moțiune de
neîncredere sau respinge o moțiune deîncredere, Guvernul trebuie să demisioneze, cu
excepția cazului încare Camera Reprezentanților nu a fost dizolvată în termen de 10
zile.Dizolvarea Camerei Reprezentanților este condiționată din punct devedere
constituțional de asumarea răspunderii politice a Cabinetului .

5.Puterea judecătorească
Întreaga putere judecătorească aparține Curții Supreme,precum si instanțelor
subordonate, care sunt înființate înconformitate cu legea. Constituția interzice
înființarea tribunalelorspeciale. Curtea Supremă este compusă din judecători numiți
deGuvern, cu excepția președintelui instanței supreme. Număruljudecătorilor Curții
Supreme este stabilit prin lege specială. Numireajudecătorilor Curții Supreme este
supusă confirmării corpuluielectoral, cu prilejul alegerilor organizate pentru
constituirea CamereiReprezentanților, care are loc după numirea lor. După 10 ani de
lanumirea judecătorilor, aceștia vor fi reconfirmați prin aceeași procedură
referendare, care va fi reluată după o nouă decadă. Unjudecător poate fi revocat din

59
funcție, dacă majoritatea votanților sepronunță pentru revocare.Constituția conține
acele dispoziții legale care garanteazăindependența si inamovibilitatea corpului
judecătoresc. Art. 76 alin.(3) din Constituție prevede, în acest sens, că toți judecătorii
se supun conștiinței lor, îndeplinesc o funcție publică si sunt ținuți numai deaceastă
Constituție si de legi. Art. 78 prevede, în plus, că nici un judecătornu poate fi demis
printr-o acuzație publică, afară de cazul încare s-a stabilit pe cale judiciară că nu
poate îndeplini funcția de judecătordin cauza incapacității sale psihice sau fizice.

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.


 Să caracterizeze constituția
 Să aprecieze rolul Împăratului în stat
 Să analizeze sistemul politic
 să analizeze parlamentul (Dieta)
 să analizeze sistemul judiciar
 să analizeze puterea executivă

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema1.


Constitutia Statelor Unite ale Americii, editura All Beck, Bucuresti, 2002
Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituţional comparat, Chişinău: CE USM, 2003
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008
Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck
Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008
Legea fundamentala a Republicii Federale Germania, edituta All, Bucuresti, 1998
Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002
Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994
Arendt Lijphart- Modele ale democratiei- Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de
tari, editura Polirom, Iasi, 2000
Мишин А.А., Конституционное (государственное) право зарубежных стран, 14-е изд.,
перераб. и доп. - Москва: 2009. – 560 с.

Чиркин В.Е., Конституционное право зарубежных стран, Москва 1997, 567с


Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, 832 с.

60
Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.
 Să caracterizeze constituția
 Să aprecieze Președintelui în stat
 Să analizeze sistemul politic
 să analizeze parlamentul bicameral
 să analizeze sistemul judiciar
 să analizeze puterea executivă
 să analizeze organele care exercită controlul constituţional
 să analizeze instituția Ombudsmanului

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema1.


Constitutia Statelor Unite ale Americii, editura All Beck, Bucuresti, 2002
Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituţional comparat, Chişinău: CE USM, 2003
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008
Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck
Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008
Legea fundamentala a Republicii Federale Germania, edituta All, Bucuresti, 1998
Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002
Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994
Arendt Lijphart- Modele ale democratiei- Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de
tari, editura Polirom, Iasi, 2000
Мишин А.А., Конституционное (государственное) право зарубежных стран, 14-е изд.,
перераб. и доп. - Москва: 2009. – 560 с.

Чиркин В.Е., Конституционное право зарубежных стран, Москва 1997, 567с


Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, 832 с.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ȘI RECOMANDATĂ:

a)Acte normative
1. Constituţia Japoniei, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1997.
2. Constituţia Republicii Franceze, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1998.
3. Constituţia Republicii Italiene, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1998.
4. Constituţia Statelor Unite ale Americii, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 2002.

61
5. Legea Fundamentală pentru Republica Federală Germania, ALL EDUCAŢIONAL,
Bucurişti, 1998.
b)Literatură teoretică

1. Dreptul constituţional comparat, A Arseni, V. Ivanov, L. Suholitco, Chişinău 2003


2. Dreptul constituţional al ţărilor străine, S. Cobăneanu, S. Agachi, Chişinău 2004
3. Cristian Ionescu , Drept constituţional şi instituţii politice , Bucureşti, 1999.
4. Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, Bucureşti, 2001.
5. Ioan Leş, Sisteme judiciare comparate, ALL BECK, Bucureşti, 2002.
6. Iulian Teodoroiu, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, voi.
2, Bucureşti, 2001
7. Jean Gicquel, Andre Hauriou, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editions
Montchrestien, Paris, 1985.
8. Legea Fundamentală pentru Republica Federală Germania, ALL EDUCAŢIONAL,
Bucurişti, 1998.
9. Ivanov, Structura Statală a SUA, LUMINA, Chişinău - 1993.
10. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Dreptul constituţional
comparat, Bucureşti, 1996.

11. Deleanu Ion, ―Justiţia constituţională‖, Bucureşti, Lumina Lex, 1995.

12. Deleanu Ion, ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, 2 volume, Ed. Fundaţia
―Chemarea‖, 1993.

13. Muraru Ioan, Constantinescu Mihai, ―Studii constituţionale‖, Bucureşti, Ed. ―Actami‖,
1995.

14. Muraru Ioan, ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, Ed. a 8-a, Bucureşti, ―Actami‖,
1997.

15. Ionescu Cristian, ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, 2 volume, Bucureşti,


Lumina Lex, 1997.

16. Drăganu Tudor, ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, Tratat elementar, 2 volume,
Bucureşti, Lumina Lex, 1998.

17. Arseni Alexandru, ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, 2 volume, Chişinău, 1997.

62
18. Victor Duculescu, ―Crestomaţie de drept constituţional‖, vol.I, editura ―Lumina Lex‖,
Bucureşti, 1998.

19. Tinca Ovidiu, ―Constituţia şi alte texte de drept public: România, China, Franţa,
Germania, Italia, Rusia, Spania, SUA‖, Universitatea din Oradea, Oradea, 1995.

20. Diculescu Victor, ―Drept constituţional comparat‖, Bucureşti, Lumina lex, 1996.

21. Pactet Pierre, ―Les institutions françaises‖, Paris, PVF, 1976.

22. A.Arseni ―Jurisdicţia constituţională a Republicii Moldova‖, Chişinău, 2000.

23. A.Arseni, V.Ivanov, L.Suholitco. Dreptul constituţional comparat.

24. Витрук Н., «Конституционное правосудие», Москва, «Закон и право», 1998.

25. Чиркин В., «Конституционное право зарубежных стран», Москва, 1996.

26. Скашун В.А., «Конституционное право зарубежных стран», Москва, 1996.

27. Тихомиров Н.А., «Развитие теорий конституционного права», Государство и


право, №7, 1998.

28.Н.В.Витрук. Конституционное Правосудие в России. (1991-2001г.г.). Москва 2001

63