Soarta sau destinul – un punct de vedere ortodox !!!

Voinţa liberă este aceea care ne îndrumeazâ.

Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei.

In limitele a ceea ce voim şi aceea ce nu voim, se află, pentru noi, binele şi răul.

De aceea Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia Sa - şi ne-a pus sub ameninţarea mâniei
Sale. N-ar fi făcut aceasta cu nişte fiinţe care stau înlănţuite de trebuinţă. Şi la o
întâmplare şi la cealaltă. El plăteşte faptele ce săvârşim cu deplin cuget. N-ar fi
statornicit legi, n-ar fi dat sfaturi, dacă am fi fost legaţi în lanţuri de soartă.

Dar cum noi ne aflăm liberi şi stăpâni, deplini, pe voia noastră -cum ne înrăutăţim prin
nebăgarea noastră de seamă - şi ne îmbunătăţim prin vegherea noastră, Dumnezeu a
pregătit această tămăduire: făcându-ne să ne temem de pedeapsa sa şi să nădăjduim
către împărăţia Sa; ne dojeneşte şi ne înţelepţeşte. Dar nu sunt numai aceste temeiuri,
ci chiar purtarea noastră ne dovedeşte că viaţa nu ni-i îndrumată nici de soartă, nici
de noroc, nici de graiurile horoscopului, nici de mersul stelelor pe cer.

Dacă tot ce se petrece ar atârna de aceste temeiuri, de ce baţi pe slujitorul tău dacă
ţi-a furat ceva? De ce duci pe femeia ta adulteră în faţa judecătorului? De ce te ruşinezi
când faci ceva ce nu trebuie? De ce nu suporţi vorbele de dojana, iar dacă cineva îţi
atribuie numele de beţiv, destrăbălat, stricat sau altul asemenea, de ce grăieşti că
aceasta este o ocară?

Dacă aceasta n-ai săvârşit-o cu voie deplină, dacă aceasta nu-i temei de dojana, atunci
nici ce-a fost zis nu-i o ocară... Din clipa când dojeneşti pe cei ce greşesc, sau te
ruşinezi c-ai făcut rău şi cauţi sa-l acoperi, sau vezi ocară în dojanele ce ţi se fac pentru
aceasta, ai şi recunoscut că faptele noastre nu sunt înlănţuite de soartă, ci că sunt
vrednice de demnitatea pe care le-o dă voia cea liberă.

Cu cei care în adevăr au săvârşit ceva din constrângere, peste voia lor, se cade să fim
mărinimoşi. Dacă un om stăpânit de un diavol ne sfâşie veşmântul sau ne loveşte, -
nemulţumiţi că nu-l putem deloc pedepsi, avem pentru el milă şi îndurare. De ce?
Pentru că fapta lui nu-i lucrarea voii libere, ci a asupririi diavolului.

Aşa fiind, dacă şi celelalte greşeli ar fi ieşite de sub apăsarea soartei, s-ar cădea să le
iertăm...

De vom invoca întotdeauna soarta, totul va fi amestec în lucrurile acestei lumi. Nu va

fi nici virtute, nici viciu, nici arte, nici legi - şi nici altele acestora asemănătoare. La ce
bun să ne îngrijim atâta de tare când suntem bolnavi; să cheltuim bani, să chemăm
doctori, să primim leacuri, să ne înfrânăm pofta şi să alungăm dorinţele?

Dacă de soartă atârnă sănătatea şi boala, zadarnice sunt cheltuielile, zadarnice

cercetările doctorilor, zadarnice toate opririle care ni le pun ei. Dar nu, şi aici ca şi mai
sus, se arată adevărul: nimic din toate acestea nu-i de prisos. Dreptatea se arată şi cu
privire la această vorbă, soarta. Treburile omeneşti nu se află sub supunerea
trebuinţei, ci, precum spuneam, totul este aici luminat de demnitatea pe care o dă voia
cea liberă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

COMENTARIU

Aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Hrisostom artrebui citite tuturor credincioşilor, care cred
în astrologie, în destin, sau în orice altă formă de determinism. Nu eixstă predestinare, căci
Dumnezeu nu este un tiran ceresc, nu a creat roboţi, ci este un Părinte iubitor, Care a creat fiinţe
raţionale şi libere, pentru a căror libertate Fiul Său S-a jertfit pe cruce. Dac-am şti că Însuşi
Dumnezeu ne constrânge să păcătuim, oare L-am mai putea iubi? În acest caz, El ar fi inferior chiar
omului care, de cele mai multe ori, nu-i obligă pe ceilalţi să păcătuiască. De asemenea, dacă ar
exista un destin, o forţă abstractă şi implacabilă, care să guverneze viaţa noastră, ar însemna că
Dumnezeu nu este atotputernic. De aceea, ştiind că Dumnezeu este atotputernic şi voieşte doar
binele(El este Binele absolut), avem datoria de a crede şi în dogma liberului arbitru, opusă credinţei
în soartă.
Hristos, Dătătorul libertăţii noastre, să ne umple pe toţi de iubirea Sa!

Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om

octombrie 23, 2014octombrie 23, 2014 ~ Cristian-Daniel ~ Lasă un comentariu

Lucrarea de mântuire este o conlucrare a omului cu Dumnezeu. Dumnezeu așteaptă

fiecare om să vrea să se mântuiască, dar lasă omului libertatea totală de a alege între
bine și rău.

În Biserica Ortodoxă nu există predestinaţie de sus în jos, ci ea atârnă întru totul de

bunăvoinţa omului.

Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om. Acest adevăr îl arată marele şi dumnezeiescul

Prooroc Isaia: „Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi, iar de
vor fi ca roşeala, ca lâna albă le voi face. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile
pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi,
căci gura Domnului a grăit acestea” (Isaia 1, 19-20).

Dacă se face bucurie mare în Cer atunci când un păcătos se întoarce la pocăinţă, atunci cum se
poate crede că Preabunul Dumnezeu ar vrea să arunce în muncă veşnică pe cei ce se întorc la
pocăinţă din toată inima, şi cer de la El milă şi iertare? Cine poate gândi una ca aceasta, având
mintea sănătoasă?

(Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui

Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 214)
învățătura Sfintei noastre Biserici nu acceptă existența predestinării, a unui destin implacabil.
Dumnezeu pe toate le știe, dar nu le predestinează. Le cunoaşte deplin, fiindcă la El nu există
trecut, prezent și viitor. Domnul trăiește într-un alt timp, „timpul lui Dumnezeu”, iar oamenii,
în cel creat de El pentru noi. Cele trei dimensiuni temporale, trecut, prezent și viitor sunt
valabile doar pentru noi. Veșnicia, spunea fericitul Augustin, este un prezent continuu. Cam
așa am explica, omeneşte vorbind, cum Dumnezeu le știe pe toate fără să le predestineze.
Lucrurile depind de noi, de capacitatea fiecăruia de a accepta și de a conlucra cu harul divin,
de a urma calea arătată de dumnezeieștile scripturi, admițând totuși că ne naștem având de
depășit anumite situații independente de voința noastră şi chiar pe parcursul vieții ne vedem
nevoiți a înfrunta o serie de evenimente-limită ce nu țin de noi, de acțiunile sau inacțiunile
noastre. Bunăoară, câți dintre noi nu ar fi râvnit să se spovedească și să primească sfat de la
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, de la Părintele Paisie ori Cleopa? La fel, pe mulți i-ar fi încântat
contemporaneitatea cu Eminescu, Enescu, Porumbescu ori Ion Creangă. Probabil majoritatea
ne-am fi dorit să venim pe lume în familii de viță nobilă sau să ne pomenim înzestraţi cu
felurite daruri ori deprinderi minunate. Pe cei născuţi cu anumite deficiențe fizice i-a întrebat
cineva dacă acceptă acest lucru? Exemplele pot continua.
Referindu-se la această problemă, vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală
afirma că asemenea situații ar forma un „destin brut”, o soartă. Tocmai la ea se referă
Mântuitorul Hristos atunci când ne îndeamnă să ne purtăm crucea, adică să ne asumăm
vremelnica noastră existență cu bune și cu rele, fără a cârti, fără a ne victimiza, ci nutrind
necurmata nădejde că Bunul Mântuitor ne va ajuta să ne ducem crucea, adică să luptăm pentru
a împlini sau remedia toate neajunsurile individuale. Câteodată povara crucii ni se pare
deosebit de apăsătoare, astfel că adesea ne plângem: „Doamne, mi-ai pus pe umeri o sarcină
grea. N-o pot purta!”
În atare situație, să ne amintim de o zicere frumoasă a unui cuvios părinte: „înainte de a-ți
trimite Crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoși, a examinat-o
cu rațiunea Sa dumnezeiască, a cercetat-o cu dreptatea Sa necuprinsă, a încălzit-o cu inima Sa
cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale protectoare, ca nu cumva să fie mai grea decât
o poți duce. Deci să ai încredere că vei izbuti a o purta. Urcă cu ea de pe Golgota spre
Înviere!”.

ARTICOL ARHIM. MIHAIL DANILIUC