Arhitectura moldovenească

-1-
 I Caracteristici

Arhitectura în Moldova s-a dezvoltat între secolele XIV-XIX în spatiul moldovenesc.

Arhitectura în această regiune se dezvoltă exclusiv în arhitectura bisericească si are o amprentă
puternic autohtonă cu usoare influente mai ales ale stilului bizantin dar si gotice sau armenesti.
Epoca în care s-a dezvoltat cel mai mult este perioada domniei lui Stefan cel Mare (1457-
1504).
Epoca lui Stefan cel Mare (a doua jumatate a secolului XV si in-ceputul secolului XVI)
aduce, cu aproape un secol mai devreme decat in Tara Romaneasca, maturizarea si inchegarea
unui stil de arta construc-tiva propriu si original : stilul moldovenesc.
Prima ctitorie mare a lui Stefan, Putna (1466-1484), a fost funda-mental refacuta in
secolele XVII si XVIII, incat biserica de azi nu mai reprezinta constructia originara. Bisericile
ramase pina azi in forma, lor initiala reprezinta planuri si forme de constructie foarte variate

Caracteristici:
 plan dreptunghiular sau triconc
 interiorul include altar, naos, încăperea mormintelor si pronaos
 separarea încăperilor se face prin ziduri groase, în general fără coloane
 singura turlă amplasată după sistemul moldovenesc
 supraînăltarea boltilor în interior, prin suprapunerea arcurilor încrucisate
 decor exterior bogat

Biserici reprezentative:
 Mănăstirea Putna
 Mănăstirea Neamt
 Mănăstirea Bistrita
 Biserica Sf. Nicolae din Rădăuti
 Mănăstirea Voroneț

-2-
 II Capodopera arhitecturii moldovenești in
Romania

Manastirea Putna

Istoric
Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre
culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc”
(Mihai Eminescu).
Potrivit vechilor cronici moldovenești zidirea mănăstirii, ctitorie a lui Ștefan cel Mare (al
cărui mormânt se află aici), a început în anul 1466 și s-a terminat în 1469. Sfințirea sa a avut loc
la 3 septembrie 1469, „fiind de față întreg clerul moldovenesc”.[1] Slujba de sfințire a fost
oficiată de mitropolitul Teoctist. Acesta a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii în anul 1478.
Incinta, turnul de la intrare și fortificațiile au fost terminate în 1481.
Biserica mănăstirii a fost devastată de oștile lui Timuș Hmelnițki. Lucrările de
reconstruire au fost începute de voievodul Vasile Lupu în 1653, continuate de Gheorghe Ștefan
(1653-1658) și terminate, sub domnia lui Eustatie Dabija, în 1662.[2] Mănăstirea a fost restaurată
între anii 1756-1760 prin grija mitropolitului Iacob Putneanul, apoi în 1902, când s-a refăcut
acoperișul după planurile arhitectului Karl Romstorfer, și, mai recent, în perioada 1961-1975.

Arhitectura

Intrarea în incinta mănăstirii se face pe sub arcul boltit al unui turn compus din parter și
etaj, pe a cărui fațadă estică se află stema Moldovei datată 1471. Turnul a fost zidit în anul 1757
în vremea domnitorului Constantin Racoviță, despre aceasta dând mărturie și stema de pe fațada
de vest, în care apar reunite stemele Moldovei și ale Țării Românești. Deoarece poetul Mihai
Eminescu împreună cu Ioan Slavici și cu alți participanți la Marea Serbare de la Putna din august
1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, această construcție se numește „Turnul
Eminescu“. Tot pe latura de est este situat și „Turnul clopotniței” construit în anul 1882.
Paraclisul mănăstirii, așezat în partea vestică a incintei, cu hramul Sfinții Apostoli Petru
și Pavel, este construit de mitropolitul Iacov Putneanul în anul 1759, pe locul vechiului turn
clopotniță deteriorat la marele cutremur din 1739. A fost restaurat între anii 1976-1983, când i s-

-3-
au adăugat noi spații. Paraclisul a fost pictat în tehnica „al fresco” în perioada 1980-1984 de
artiștii-frați Mihail și Gavril Moroșan, stareț fiind Arhimandritul Iachint Unciuleac.
Pe latura sudică a incintei se află Casa Domnească ridicată între anii 1982-1988 pe
temeliile celei vechi distrusă de Habsburgi. Lucrările de reconstrucție au fost începute și
supravegheate, în mare parte, de către patriarhul Teoctist Arăpașu în timpul arhipăstoririi sale ca
mitropolit al Moldovei.
Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ștefan este Turnul Tezaurului a
cărui construcție a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare,
odoarele acestui sfânt lăcaș.
Biserica originală a suferit mari modificări în perioada 1653-1662. S-au păstrat liniile
arhitectonice inițiale specifice stilului moldovenesc, fiind alcătuită din cinci încăperi: pridvor,
pronaos, gropniță, naos și altar. Se regăsesc astfel reunite elemente de arhitectură bizantine,
gotice și renascentiste. Accesul în biserică se face prin cele două uși laterale ale pridvorului,
încadrate cu portaluri de piatră. Ușa masivă prin care se trece din pridvor în pronaos are la partea
superioară o pisanie care amintește de lucrările de reconstrucție ce au avut loc în timpul
domniilor lui Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija. Din camera mormintelor (gropnița) trecerea
către naos se face printre două coloane masive ce au înlocuit în secolul al XVII-lea peretele
desparțitor specific liniei arhitectonice ștefaniene. La exterior biserica este încinsă cu un brâu
răsucit în torsadă simbolizând Preasfânta Treime, motiv ce se regăsește și în ornamentația
interioară.

Mănăstirea Voroneț

Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal

medieval construit în satul Voroneț, astăzi cartier al orașului Gura Humorului. Mănăstirea se află
la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea
constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a
fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea
vreme.
De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica
face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și
păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru
Rareș a inițiat adăugarea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia
-4-
arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete
plin fără nici o deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină,
lucrări ce au dat construcției o mare stralucire.
Mănăstirea Voroneț a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din
anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-A-05675.[1] De asemenea, lăcașul de cult este
inclus în patrimoniul mondial UNESCO.[2]

Din punct de vedere geografic, mănăstirea este situată la sud de orașul Gura Humorului
din județul Suceava, pe valea râului Voroneț.

Istoric
Mănăstirea Voroneț a fost înălțată pe locul unde se afla o biserică de lemn. Când lucrările
de construcție se apropiau de final, Ștefan cel Mare dăruiește mănăstirii prin actul de la 17 august
1488, moșia Știlbicani. Odată cu încheierea construcției biserica a preluat vechiul hram al
„Sfântului și Slăvitului Marelui Purtător de Biruință Gheorghie”.
Încă de pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, dar mai ales după 1488, mănăstirea devine
un important centru de credință și cultură din Moldova medievală. Se consideră că apariția
monahului Daniil la Voroneț după o perioadă de ședere la Mănăstirea Putna și de sihăstrie a dat
nu numai un impuls vieții monahale din acest lăcaș dar a și imprimat un nivel de viață
duhovnicească deosebit de înaltă.
Ștefan cel Mare a fost cel ce a dăruit mănăstirii pe lîngă o serie de moșii și mai multe
cărți, cel mai relevant exemplu fiind Tetraevanghelul din 1490, dar și veșminte și odoare
bisericești. Acest lucru a fost practicat și de urmașii săi la domnie, Bogdan al III-lea, Petru Rareș
și Alexandru Lăpușneanu care dăruiesc sau confirmă anumite donații către mănăstire. Deseori
aceste donații se făceau cu ocazia prăznuirii hramului mănăstirii, cât și la alte sărbători
religioase.
Astfel, la 27 martie 1598, la hramul Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, Ieremia
Movilă dăruiește „1 bute săcară, 1 bute slad, 1 poloboc vin, 1 poloboc stridie, 3 camene pietre
ciară, 6 taleri de chieltuială, 3 zloți la tămîie”, ca la 3 aprilie 1602 același voievod să vină cu
daruri cu ocazia aceleiași sărbători. La 21 aprilie 1614 întocmește „catastif de praznic ce au dat și
miluit …. sfintei sale mănăstiri a Voronețului” Ștefan Tomșa voievod, care vine cu aceeași
ofrandă. Constantin Mavrocordat dă mănăstirii Voroneț, la 7 noiembrie 1733, „din vama mare
cîte 2 ocă de untdelemn și cîte 8 dramuri tămâe pe lună ca să fie pentru luminarea înaintea
sfintelor icoane”. În pomelnicul mănăstirii sunt înscriși spre pomenire boieri cu cele mai înalte
ranguri, cu membrii familiilor lor, ceea ce arată importanța mănăstirii ca fiind unul dintre cele
mai importante lăcașuri de cult ale Moldovei pe parcursul secolelor XV-XVIII.
În 1490 la Voroneț se fondează o scriptorie în care erau copiate cărțile necesare oficierii
slujbei religioase, cel mai bun exemplu fiind copierea unui Tetraevanghel de la 1490 de către
călugărul Pahomie, din partea locului. Se consideră că aici a fost înființată, ca și la alte mănăstiri,

-5-
o școală de slavonie unde erau aduși pentru instruire și educație copii de boieri și de preoți care
învățau pentru a deveni preoți, copiști de cărți, dieci pentru cancelariile ținuturilor și orașelor,
dascăli pentru biserici și școli.
Descoperirea Psaltirei voronțene și a Codicelui voronțean, i-a determinat pe cercetători să
considere că de pe timpul aflării lui Grigore Roșca la Voroneț, activa o școală mănăstirească în
care se studia în limbile slavonă și română. Puține sunt însă exemplele care ar demonstra că un
tînăr sau un monah și-a făcut studiile la școala mănăstirească de la Voroneț. În una din
însemnările de pe Tetraevangheliarul din 1550/1551, dăruit de mitropolitul Griogore Roșca,
mănăstirii Voroneț: „… unde din fragedă copilărie m-am închinat lui Dumnezeu, cu rugăciunea
Sfântului părinte al nostru Daniile cel nou, și unde am primit cinul îngeresc, și unde mult m-am
trudit cu sufletul”, reiese că înaltul prelat moldovean s-a format ca preot sub supravegherea
monahilor din partea locului.
O înviorare deosebită a vieții monahale pe diverse planuri a cunoscut mănăstirea Voroneț
pe timpul egumenului Macarie(1756-1782), cînd s-au construit noi chilii, a fost reparată biserica,
au fost reparate cu insistență proprietățile mănăstirești, efectuîndu-se în acest scop și întocmirea
în 1775 a unei Condici de averi de tot felul ce a fost tălmăcit și renovat de Vartolomei
Mayereanu Pomelnicul, au fost procurate cărți noi, a crescut numărul monahilor.
După anul 1775, cînd are loc anexarea teritoriului amplasat în N-V Moldovei (Bucovina)
de către Imperiul Habsburgic, are loc o diminuare traptată a privilegiilor și drepturilor de care se
bucurau odinioară bisericile și mănăstirile ortodoxe, lucru ce a dus la o serie de nemulțumiri,
astfel pe 13 noiembrie 1782, egumenii de la șapte mănăstiri, printre care și Inochentie al
Voronețului se întrunesc pentru a alege doi delegați ce urmau să prezinte cererile lor împăratului
Iosif al II-lea, pentru recunoașterea vechilor privilegii, aceleași cerințe fiind înaintate și
episcopiei ortodoxe din Cernăuți; în cele din urmă la cerințe s-a răspuns printr-un compromis ce
prevedea desființarea schiturilor și reducerea numărului de călugări. A fost creat un fond
bisericesc ce a avut drept scop controlul veniturilor bisericilor și mănăstirilor și au fost
secularizate moșiile mănăstirilor, Voronețul nefăcând excepție în acest caz.
După 1785, biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Voroneț a rămas să activeze ca biserică
parohială pînă în 1991 și o mare parte din relicvile mănăstirii au fost transferate la mănăstirile
Teodoreni, Sucevița, Putna. După 1918, biserica fostei mănăstiri Voroneț a fost declarată de
statul român drept monument istoric.
Acest statut îl are pînă în prezent. În perioada socialistă aici s-au efectuat o serie de
săpături arheologice dar și restaurări ce au fos apreciate contradictoriu.
Prin decizia nr.1 din 14 martie 1991, semnată de Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și
Rădăuților, pe baza adresei Cancelariei Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe române nr. 5373,
același an, Mănăstirea Voroneț și-a reluat viața monahală după 206 ani, de data aceasta fiind
obște de călugărițe.

-6-
 Pictura
Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare,
anul 1496. În scenele din altar și din naos artistul a urmărit să redea îndeosebi sensul teologal al
imaginilor, realizând un ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de monumentalitate. Printre
aceste picturi de interior atrag atenția mai ales: Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor,
Spălarea picioarelor (in altar), Ciclul patimilor și tabloul votiv al domnitorului Ștefan cel Mare
(în naos).
Pictura exterioară a Voronețului, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată
la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale
moldovenești. Figurile biblice din aceste fresce exterioare sunt apropiate de viață, însuflețite,
firești. Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare și în care
predomină verdele și albastrul, prin compoziția larg desfășurată a diferitelor scene. Fațada de
vest, cu impresionanta scenă a Judecații de Apoi, este alcatuită compozițional pe patru registre.
În partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată
de apostoli așezați pe scaune. De la picioarele Mântuitorului pornește un râu de foc în care
păcătoșii își află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în
forma unui porumbel, Sfânta Evanghelie și Protopărinții neamului românesc – având spre nord
un grup de credincioși călăuziți de Sfântul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioși
care primesc dojana lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântarește
faptele bune și pe cele rele, lupta dintre îngeri și demoni pentru suflete; în zona de nord raiul, iar
în cea de sud iadul.
O notă caracteristică a acestor fresce o constituie și bogata imaginație creatoare a
realizatorilor ei, care introduc în compoziție elemente folclorice (spre exemplu arhanghelii care
suflă din buciume, instrumente specifice păstorilor de munte). În interiorul bisericii rețin atenția
jilțurile și stranele din secolul al XVI-lea (printre altele un jilț domnesc, o adevărată capodoperă
a sculpturii în lemn), mormântul mitropolitului Grigore Roșca, din pridvor, mormântul
sihastrului Daniil (Daniil Sihastrul), din pronaos.

III Alte construcții arhitectonice

Mănăstirea Sucevița

Construita in stilul arhitecturii moldovenesti - imbinare de elemente de arta bizantina si

gotica, la care se adauga elemente de arhitectura ale vechilor biserici de lemn din Moldova -
Manastirea Sucevita, de mari proportii, pastreaza planul trilobat si stilul statornicit in epoca lui
Stefan cel Mare, cu pridvorul inchis.

-7-
 Nota aparte fac celelalte doua mici pridvoare deschise - stalpi legati prin arcuri in acolada
- plasati mai tarziu pe laturile de sud si de nord. Prin excelenta "muntenesti", pridvoarele
constituie un evident ecou al arhitecturii din Tara Romaneasca. Se mentin firidele absidelor,
chenarele gotice din piatra si ocnitele numai la turla, inclusiv pe baza ei stelata.
Incinta manastirii este un patrulater cu laturile de 100 si 104 metri, inconjurat de ziduri
inalte de 6 metri si groase de 3 metri, prevazute cu contraforturi, metereze, drum de straja, patru
turnuri de colt si unul cu paraclis peste gangul intrarii - stema Moldovei.
In incinta manastirii se mai afla incaperi ale vechii case domnesti si beciuri unde ar fi fost
ascunsa o fabuloasa avere, conform marturiei lui Ion Neculce.

Manastirea Sucevita - pictura in fresca recunoscuta mondial

Manastirea Sucevita, ultima biserica moldava zugravita in exterior, este un "testament al
artei vechi moldovenesti". Traditia si inovatia se impletesc original si pitoresc intr-o desfasurare
multicroma dominata de un verde crud, plin de viata.
Programul iconografic al picturii interioare si exterioare respecta traditia constituita in
epoca lui Petru Rares (prima jumatate a sec. al XVI-lea), dar introduce teme noi, cu caracter
teologico-dogmatic, cum este scena din conca naosului reprezentand imnul liturgic "Unul
nascut.." si alte reprezentari ale Sfintei Treimi.
O trasatura caracteristica a picturii de la Sucevita este inclinatia spre naratiune,
configurand cicluri complete din vietile unor sfinti (Sfantul Pahomie, Sfantul Ioan cel Nou de la
Suceava, Sfantul Ierarh Nicolae, Sfantul Mucenic Gheorghe, Viata lui Moise etc), prezentate cu
scop educativ. Stiinta si maiestria pictorilor se descifreaza mai ales in abordarea perspectivelor
studiate, a popularii fundalurilor cu peisaje sau arhitecturi specifice spatiului artistic post-
bizantin din aceasta zona a Europei. Pictura murala de la Manastirea Sucevita, considerata de
cercetatorul de arta francez Paul Henry drept "testamentul artei moldovenesti", incheie epoca de
mari creatii care a fost secolul al XVI-lea, ale carei monumente cu pictura exterioara de la
Humor, Moldovita, Arbore si Voronet constituie capodopere ale artei universale.

Biserica „Sfântul Nicolae“ din Rădăuți

Biserica „Sfântul Nicolae“ din Radauti este prima biserica de piatra construita în
Moldova. Ctitorirea ei coincide cu întemeierea statului medieval Moldova, anul 1359 în care a
început sa fie ridicata fiind acelasi cu anul în care voievodul Bogdan I a venit din Maramures în
Moldova. Locasul, sfintit în 1364, avea sa fie necropola domnitorilor moldoveni, de la Bogdan I,
pâna la Alexandru cel Bun. Mai exact, în biserica Manastirii Bogdana, în naos, îsi dorm somnul
de veci Bogdan I, Latcu, Stefan I, Roman I, Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, si Bogdan,

-8-
fiul lui Alexandru cel Bun. În pronaosul bisericii se afla 3 morminte: al Doamnei Stana, sotia lui
Bogdan al III-lea si mama lui Stefanita Voda, si mormântul Anastasiei, fiica lui Latcu. Înaintea
usii pronaosului se gaseste piatra de mormânt a episcopului Ioanichie, mort la 1504.

Istoria bisericii, la fel de zbuciumată ca și istoria țarii

În 1775, anul ocuparii Bucovinei de catre habsburgi, Bogdana avea 13 cladiri, semn ca
manastirea avea o viata înfloritoare. Habsburgii au închis, însa, manastirea în acelasi an,
transformând biserica „Sfântul Nicolae“ în biserica episcopala, chiliile calugarilor fiind
transformate în adaposturi pentru cai. În 1782, dupa mutarea episcopiei la Cernauti, biserica
„Sfântul Nicolae“ a fost transformata în biserica de parohie. Manastirea nu a mai fost reînfiintata
nici dupa eliberarea Bucovinei, în 1918, cea mai veche biserica de piatra din Moldova pastrându-
si statutul de biserica de parohie pâna în ultimii ani ai regimului comunist, când a fost închisa. La
6 decembrie 1991, de ziua Sfântului Nicolae, dupa mai mult de 200 de ani, Manastirea Bogdana
a fost redeschisa, slujbele manastiresti rasunând din nou în ctitoria voievodului Bogdan I.
Manastirea Bogdana este unul dintre principalele repere ale spiritualitatii crestin-ortodoxe
românesti, un semn ca românii au început orice fapta istorica cu o biserica. Pentru valoarea sa
artistica si culturala, biserica „Sfântul Nicolae“ este inclusa în patrimoniul UNESCO.

-9-