Vous êtes sur la page 1sur 39

Antropolog, sociolog, decan al Facultății de Filosofie din cadrul

Universității 'Alexandru Ioan Cuza' din Iași, profesorul Nicu Gavriluță a
acordat un interviu AGERPRES în care abordează problematica
bolilor și incidenței diferitelor afecțiuni asupra organismului uman dintr-
o perspectivă aparte, anume cea mentală. Gavriluță se referă la
importanța unui psihic pozitiv în contextul existenței unor boli cronice
dar și la provocările la care trebuie să facă față medicii în ultimii ani,
când tot mai mult se impune tratarea pacientului în integralitatea sa,
trup-spirit.

Foto: (c) Daniela MALACHE / AGERPRES

Gavriluță este și director de programe al Societății Academice de Cercetare a
Religiilor și Ideologiilor (SACRI) și președinte al Societății Sociologilor din
România, autor al volumelor: 'Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia
patologiilor cotidiene', 'Mentalități și ritualuri magico-religioase. Studii și eseuri
de sociologie a sacrului', 'Antropologie socială și culturală', 'Mișcări religioase
orientale'.

AGERPRES: Există o perspectivă medicală a bolii. Încă din antichitate se
vorbește și despre o perspectivă spirituală dar se pune tot mai des accent și pe o
altă perspectivă, cea mentală. Ce părere aveți?
Nicu Gavriluță: Există astăzi mai multe variante de interpretare a bolii. Prima
dintre ele, veche, clasică, este interpretarea de tip medical. Noi o facem într-o
manieră modernă, având în atenție realizări de ultimă oră. Ceea ce mi se pare mie
interesant este faptul că antropologia, sociologia, ecologia și psihologia vin cu
abordări noi, aparent nonconformiste, a maladiei și, în genere, a unor boli mai
mult sau mai puțin cunoscute. Aceste științe vin cu o perspectivă spirituală asupra
bolii. Ceea ce este realmente uimitor este că descoperirile științifice din domeniul
medicinii ne arată sursele profunde, spirituale ale unei boli. Nu întâmplător avem
anumite boli, nu întâmplător întâlnim oameni bolnavi, nu întâmplător întâlnim și
medicii care reușesc să ne trateze, nu întâmplător ni se transmit de la părinți
anumite afecțiuni. Așadar, există o dimensiune spirituală a bolii. Altfel spus, mai
precis, mai exact, mai concret, boala are o cauză profundă, o cauză care rezidă în
ultimă instanță în elementul mental. Mintea noastră creează o realitate, mintea
noastră creează o boală, mintea noastră creează mai multe alternative a acestei
realități cotidiene.

AGERPRES: În ce sens mintea poate crea o boală?
Nicu Gavriluță: În sensul că avem de-a face cu un gând rău, cu o patologie, o
suferință, o dramă care ne afectează inclusiv în plan fizic. Până la urmă o boală de
inimă, o boală de rinichi, o boală de pancreas sau orice altă boală poate fi expresia
în plan fizic a unei suferințe interioare, a unei suferințe profunde. Dincolo de
aceste aspect, meditația, concentrația, rugăciunea, echilibrul interior sunt virtuți
pe care filosofia le anunță dintotdeauna, de când există ea, le redescoperă astăzi,
psihologia și antropologia, și le propune medicilor pentru o viziune mai complexă,

o viziune mai nuanțată asupra bolii. Un pacient, de exemplu, nu are în față doar
medicul care îl tratează, el are în același timp un om complex, un fel de preot, un
fel de maestru căruia i se confesează. De multe ori medicii îmi spun că atunci când
primesc vizite de la pacienți primesc în ultimă instanță anumite provocări legate
de spovedanie, de povestirea întregii vieți și de aflarea împreună a unei cauze mai
profunde a bolii respective.

AGERPRES: Este un fel de psihoterapie?
Nicu Gavriluță: Da, dacă vreți ea presupune și un răspuns de ordin spiritual.
Atunci apare din partea medicului o provocare extraordinară. El este specializat
într-un domeniu anume dar i se cer răspunsuri din domeniul teologiei, filosofiei,
psihologiei. Prin urmare, necesitatea abordării acestei problematici într-o
manieră mai complexă, mai profundă și obligatoriu interdisciplinară mi se pare a
fi de maximă actualitate.

AGERPRES: Alimentația are un rol în bolile existente azi?
Nicu Gavriluță: Dintr-un alt punct de vedere cauzele bolii rezidă, e adevărat,
din alimentația pe care o avem. Există, după unii autori, o adevărată cultură a
morții în ceea ce privește alimentele, încărcătura lor negativă, chimică. Aceste
alimente apar pe fondul unor așteptări, pe fondul unor dorințe, a unor pofte.
Aceste așteptări, dorințe și pofte sunt și ele construite, sunt stimulate prin
intermediul mijloacelor de comunicare moderne, sunt stimulate grație unor
interese de natură politică, sunt stimulate grație unor manipulări mai profunde,
de ordin subliminal, care au în ultimă instanță ca scop fie ratingul, fie banul.
Trăim într-o lume complexă, puțin înțeleasă de cei mai mulți dintre noi, o lume
care însă ne invită să privim și realitatea ascunsă a lucrurilor și fața nevăzută a
unei boli. Spun toate acestea pentru că ne interesează pe absolut toți, în condițiile
în care nu putem ocoli o boală și dorim cu toții să ne vindecăm. Prin urmare, o
vindecare autentică, o vindecare adevărată, este vindecarea care pleacă de la
datele profunde, intime, și anume de la datele de ordin mental și de la datele de
ordin spiritual.

AGERPRES: Există boli care se pot vindeca în mod miraculos? Cât de mult ajută
latura spirituală în vindecarea afecțiunilor?
Nicu Gavriluță: Există situații de oameni care au trăit cumplit anumite situații
dramatice, ultime. Pur și simplu medicii, unii dintre ei cinici dar în același timp
lucizi și responsabili, le-au spus în față că au cancer, că mai au câteva luni de trăit.
Ei bine, oamenii aceia s-au întors după mai mult timp perfect sănătoși. Faptul
acesta i-a uimit pe medici. Întrebându-i ce s-a întâmplat, cum a fost cu putință așa
ceva, au adus ca exemple, ca mărturii, anumite terapii de ordin spiritual, unii
dintre ele din tradiția populară românească, care presupune fie plante, fie ceaiuri,
fie arome, fie uleiuri, unguente, ingrediente care asigură în ultimă instanță buna
întreținere a corpului. Vreau să spun, ca mic exemplu, că în ultimă instanță
soluțiile la multe dintre bolile contemporane erau știute de cei din vechime, fie de
anumiți terapeuți din cultura românească tradițională — de babe, de vraci, fie de
șamani în anumite zone ale lumii. Cred că șamanismul de exemplu, în amploarea
lui, s-a dezvoltat în zona siberiană și cea sud-americană dar de acolo au venit
anumite leacuri, soluții, pentru oameni aflați în stare de criză care au reușit să își
vindece o boală anume. Nu toți. De multe ori nu reușești deși îți asumi acel

tratament cu încredere. Asta înseamnă că el nu este compatibil cu trupul tău, cu
ADN-ul tău, cu structura ta psiho-mentală. Nu există boală, există bolnavi, asta
înseamnă că în cele din urmă tratamentul trebuie adecvat perfect pe stilul de a fi,
pe modul de viață a omului respectiv. De multe ori medicul se vede depășit. De
aceea e nevoie de colaborarea mai multor specialiști, a unor psihologi care au și
alte deschideri și înțelegeri mai profunde spre un tip de psihologie a adâncurilor, a
inconștientului, în genul celei practicate de Carl Gustave Jung, de exemplu. E
nevoie de antropologi care vin cu terapiile tradiționale, cu medicina populară care
s-a păstrat, și s-a păstrat pentru că oamenii aceia de la țară știau această terapie și
o respectau pentru că era eficientă, dădea rezultate. Altfel o uitau. E nevoie de
filosofi care să vină cu o altă viziune de înțelegere a vieții, inclusiv a bolii, și în
felul acesta sunt speranțe să facem față provocărilor a ceea ce am numit anterior a
fi o cultură a morții.

AGERPRES: Este nevoie de schimbarea mentalității și a stilului de viață?
Nicu Gavriluță: Obligatoriu. Schimbarea mentalității duce la schimbarea
stilului de viață, a modului de viață, dacă e să vorbim în termeni pur sociologici. Ei
bine, schimbările acestea sunt de o simplitate surprinzătoare de multe ori. Să faci
mișcare este o banalitate cumplită, chiar supărătoare dar este o realitate
extraordinar de benefică. Mișcarea o oră pe zi, din care 30 de minute să fie efort
mai intens, 30 de minute de efort obișnuit, ajută enorm. Mulți dintre noi devenim
prizonierii sedentarismului, suntem oameni care având funcții și având
responsabilități nu reușim întotdeauna să avem un stil de viață sănătos. Apoi e
vorba despre aerul pe care îl respirăm. E un aer care de multe ori e poluat, de
multe ori greu. Este vorba și despre atitudinea noastră interioară. Mie mi se pare
lucrul acesta a fi extraordinar. Dacă ai echilibru, deschidere și bunăvoință și faci
ceea ce ai de făcut cu mult drag, ideal ar fi și cu pasiune, atunci e mult mai sănătos
și mult mai eficient. Drama este următoarea: noi știm toate acestea dar oameni
fiind nu reușim clipă de clipă, zi de zi, să fim așa cum ar trebui să fim. În orice caz,
o bună cunoaștere a dimensiunilor ascunse, poate pentru mulți dintre noi oculte
și neștiute, a unei boli, a unei situații patologice, o asemenea cunoaștere este mai
mult decât benefică.

AGERPRES Altfel spus 'mens sana in corpore sano'?
Nicu Gavriluță: Exact! Vechii antici aveau un model de educație fantastic numit
paideea, o educație completă, de bine, care presupunea educarea trupului prin
sport, a sufletului prin muzică și a minții prin filosofie. Astăzi este mai mult decât
filosofia. Există un ansamblu de științe, printre care și medicina, dar nu singura,
care poate duce la un stil de viață cu adevărat sănătos într-o lume complexă a
multor și multor provocări.

Despre modurile în care corporațiile preiau
puterea
Joseph E. Stiglitz

Asemenea înțelegeri erau numite în trecut ”acorduri de comerț liber”. Partea cea mai jignitoare – și cea mai necinstită – a acestor acorduri se referă la protecția investitorilor. Philip Morris a dat în judecată Uruguay și Australia pentru că i-a obligat să pună etichete care avertizează despre riscurile fumatului. din cauza modificării unor reglementări. securitatea economiei și cetățenilor americani. Din fericire. de exemplu Parteneriatul Trans-Pacific (PTP). ele erau aranjate în favoarea intereselor corporative din SUA și UE. juridică și de reglementare a țărilor. chiar dacă. Nu-i greu să vedem de ce. dar și guvernele altor țări oferă garanții similare). de fapt. Totuși. SUA cer prevederi ”de protecție a investitorilor” chiar dacă mulți dintre ”partenerii” săi dispun de sisteme judiciare și de protecție a proprietății la fel de bune ca cele americane. Dar aceste tratate nu sunt parteneriate între egali: SUA dictează de facto termenii acordurilor. Companiile obțin dreptul de a acționa în judecată guvernele unor țări pentru a le cere compensații pentru orice reducere. ”partenerii” Americii devin tot mai rezistenți. Astăzi asemenea acorduri sunt numite ”parteneriate”. Această posibilitate nu e în nici un caz doar teoretică. Aceste acorduri reglementează însă nu doar comerțul. În ultimii cîțiva zeci de ani au fost înregistrate foarte puține cazuri de expropriere. ocolind influența sau controlul din partea instituțiilor democratice. Scopul real al acestor prevederi este să împiedice adoptarea unor măsuri ce ar proteja sănătatea. Ambele țări au mers ceva mai departe decît SUA și au obligat producătorul de țigări să includă imagini grafice care arată consecințele fumatului. a profitului așteptat. Dar prevederile din ”parteneriate” nu se referă la cazuri de acest gen. ci și investițiile și proprietatea intelectuală. .Statele Unite ale Americii și restul lumii sunt angajați într-o discuție mare pe tema unor noi acorduri de comerț. Desigur că investitorii trebuie să fie protejați de riscul ca nişte guverne corupte să le confiște proprietățile. În acest fel ele impun schimbări fundamentale în structura legală. iar investitorii care doresc să se protejeze se pot asigura la Agenția Multilaterală de Garanție a Investițiilor (Multilateral Investment Guarantee Agency). o organizație afiliată Băncii Mondiale (guvernul SUA. mediul ambiant.

Și. producătorul acestuia ar putea decide ca. chiar dacă corporațiile pot acționa în judecată. Ele au descurajat fumatul. odată adoptată. atît în curtea de judecată cît și în Congres. să dea în judecată guvernele pentru că-i împiedică să ucidă și mai mulți oameni. Din fericire am reușit să blocăm inițiativa. Dacă se găsește vreo încălcare a vreunei înțelegeri – cu privire la muncă ori la protecția mediului. O trăsătură fundamentală a sistemului american de guvernămînt este o justiție publică imparțială. Aceste prevederi sunt ținute în secret față de public. de exemplu – cetățenii. pentru că guvernul nu ar fi fost în stare să plătească compensațiile. o asemenea măsură ar fi oprit toate reglementările și normele impuse de guvern. ceilalți nu pot face același lucru. non-transparent și foarte costisitor. Aflăm ce se întîmplă doar ca urmare a unor scurgeri de informații sau din discuții cu politicieni care încă sunt foarte atașați de procesele democratice. Și acum Philip Morris cere să fie compensat pentru profitul pierdut. numită ”cîștiguri regulatorii” (eng. Pe vremea cînd conduceam Consiliul de Consilieri Economici de pe lîngă președintele Bill Clinton. Același lucru s-ar putea întîmpla și în cazul în care guvernele noastre ar decide să impună reguli mai stricte care ar preveni impactul emisiei gazelor ce cauzează efectul de seră.Etichetele au funcționat. Costurile de judecată sunt atît de mari încît Uruguay a făcut apel la Michael Bloomberg și la alți magnați americani care sprijină cauzele legate de sănătate pentru a se apăra de Philip Morris. unele grupuri anti-ecologiste au încercat să introducă o măsură asemănătoare. în loc să plătească pentru costurile pe care acesta ni le impune. dacă vom descoperi că un alt produs cauzează probleme de sănătate (să luăm drept exemplu azbestul). precedentelor și oportunitatea de a contesta deciziile nefavorabile. Mai mult ca atît. nouă. . Pe viitor. Ei știau că. care se bazează pe principiile transparenței. Toate acestea sunt abandonate deoarece noile prevederi fac apel la arbitraj privat. regulatory takings). sindicatele și organizațiile societății civile nu pot face recurs. uneori acest aranjament este în mod frecvent plin de conflicte de interes: un judecător de arbitraj poate fi ”judecător” într-un dosar și avocat într-un alt dosar. Acum aceleași grupuri încearcă să ocolească procesul democratic prin introducerea în mod secret a unor prevederi în tratatele comerciale. dar nu și față de corporațiile ce lobează pentru ele. cu standarde construite de-a lungul a zeci de ani.

inclusiv de la universități precum Harvard. Corporațiile însă deja încep să învețe cum să utilizeze aceste acorduri în folosul lor. Cel mai probabil. ar trebui să schimbăm legea nu doar pentru companii străine bine plasate. De aceea. pe atât de puţin semnificative. deopotrivă virtute naturală şi rezultat al unei formaţii riguroase şi interiorizate. căci foarte puţin vizibil. Fără a fi neapărat legaţi între ei (deşi pe de o parte solidaritatea de vârstă. prăbuşirea (de neînţeles) a vechii lumi şi a ierahiilor . Atenţia dânsului. e vorba de mult de mai mult: de o cheie de înţel egere a vieţilor noastre. cu grijă faţă de detaliu – care. o problemă tot mai importantă pentru lumea noastră. ci și pentru cetățenii noștri și pentru businessurile mici. Ele afectează puterea de negociere relativă cu implicații importante pentru inegalitate. Căci ceea ce ne lipseşte. Opinie 2 comentarii 652 Vizualizari Se cuvine să-i mulţumim – încă o dată! – d-lui Vintilă Mihăilescu. consolidându-şi propria metodologie. Și mai rău. Suporterii americani ale unor astfel de acorduri spun că SUA a fost acționată în judecată pe asemenea motive doar de cîteva ori și că nu ar fi pierdut nici un caz. am scris o scrisoare președintelui Barack Obama în care i-am explicat cît de dăunătoare pentru sistemul nostru de justiție sunt aceste acorduri. e omul concret – “noul val” istoriografic aduce istoria în social şi. Legile și reglementările determină tipul de economie și societate în care oamenii trăiesc. ar fi fost mai bun decît mecanismul public. E vorba de imergenţa lentă. în istorie. cel puţin în şcoală. dar şi “contaminându-se” cu instrumentarul altor discipline umane. aceşti noi istorici realizează o adevărată “ruptură epistemologică” faţă de modul în care se studia – şi. deopotrivă. în fapt. în egală măsură.Nu cred că există vreun exemplu mai clar de mecanism unilateral de soluționare a conflictelor care violează principiile de bază ale dreptului. Yale și Berkeley. e în măsură a se înfăţişa ca o ştiinţă efectivă care aduce la lumină un trecut ignorat. la ora actuală e o istorie socială care să adune existenţele noastre risipite şi car e să dea un sens episoadelor discontinue care alcătuiesc povestea noastră individuală (cu tot cu memoria ei familială): ruralul dev enit mito-poetic abia după ce a fost părăsit. dureros. dar tenace a unui “nou val” de cercetători ai istoriei României. dar. ce cuprinde întreaga modernitate a lumii noastre. prinşi – atât ca indivizi. cât şi ca societate – în goana unor probleme pe cât de stringente. Cultura. Întrebarea este dacă trebuie să lăsăm corporații bogate să folosească prevederi ascunse în așa zisele ”tratate de comerț” pentru a ne dicta cum vom trăi în secolul XXI. care e privat și foarte scump. ne restitutie tuturor una dintre multele realizări adevărate peste care trecem prea uş or. urbanizarea parţială a liceelor si a fabricilor comuniste. ”Parteneriatele” însă nu prevăd așa ceva. Europa și din zona Pacificului vor răspunde cu un ”Nu” hotărît. Dacă am avea nevoie de o protecție mai bună a proprietății și dacă acest mecanism de arbitraj. pe de alta convergenţa preocupărilor pot să-i apropie). socialul în istorie. Cu o perspectivă largă. împreună cu alți experți și juriști americani. încă se studiază – istoria României. Europa și Japonia se vor dovedi mai buni decît juriștii guvernelor care apără interesul public și care au de multe ori salarii foarte mici. Poate părea o simplă interferenţă a domeniilor de studiu proprie cercetărilor academice. Istoria la feminin Mihai Maci mai 15. corporațiile din țările dezvoltate pot crea filiale în țările membre prin intermediul cărora să investească din nou în ţara de origine și pe urmă să dea în judecată guvernele creînd astfel noi căi de blocare a reglementării de stat. juriștii corporativi foarte bine plătiți din SUA. Cercetarea acestor istorici se desprinde de “marea naraţiune” ideologică (care crea trecutul de care prezentul avea nevoie) şi. Eu sper că cetățenii din SUA. 2015 Analize.

totuşi. a celor care o citesc) decât o reflectare adecvată a evenimentelor la care se raportează. toată lumea a reţinut faptul că d-l Boia demitologizează istoria naţională. la fel cum bucăţile de sticlă irizează în vitralii. Nici volumul despre “Miturile istorice româneşti” al d-lui Boia şi al colaboratorilor dânsului nu a stârnit comentarii (probabil din cauza difuzării limitate. dar cert al triumfului Binelui. în speţă de când Bălcescu a scris “Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”. tocmai de aceea. drept cauză faptul că a dispărut acel cadru în care poveştile individuale prindeau sens. O istorie critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi” – şi concluziile ei sunt. pentru că oricum nu avem nici o şansă de a recupera măreţia bizantină a unui ev imperial (e drept. că ne coboară eroii de piedestal şi că îi transformă în ficţiuni construite de succesiunea generaţiilor de istorici. precum o tragedie ce sfârşeşte în operetă şi cântec de pahar? Dar atunci când avea loc disputa în jurul cărţii d-lui Boia (urmată de cea în pe marginea numărului revistei “Dilema” dedicat lui Mihai Eminescu) nici istoria nu se sfârşise şi nici istoriografia autohtonă nu-şi spusese ultimul cuvânt. contemplarea ei (cât se poate de reverenţioasă. istoria romantică. pe atât de st raniu: această hipostaziere cvasi-religioasă a trecutului are ca efect decuplarea istoriei de memorie. din ce în ce mai mult. Constantin Brâncoveanu. reconfigurarea regiunii după tratatele de la Versailles necesită şi ea justificări. În această logică. a lui Iorga ori a lui Giurescu) sunt construite în funcţie de problemele şi idealurile timpului în care ei au scris. Sfârşitul brutal (dar inevitabil) al comunismului românesc substituie o finalitate a istoriei (democraţia şi integrarea în Europa) alteia (unitatea naţională şi socialismul) sau. atunci înseamnă că suntem absolut despovăraţi de trecut. Numai că dacă e aşa. istoria e asemeni unei stele – numai a noastră! – care ne mângâie dintr-o depărtare siderală cu lumina ei. Tot ceea ce ne putem aminti e derizoriu şi fără nici o măsură comună cu această gestă fondatoare. orizontul neputinţei în care recădem mereu. A scrie istorie în această parte a lumii a fost. cât una de afirmare şi de legitimare a existenţei naţionale. ci şi prin logica (ştiinţifică şi instituţională) care a făcut-o posibilă. Toate acestea spun despre cel/cei care a/au facut-o (cel puţin) la fel de mult ca şi datele numerice pe care ea le conţine. o cronică e. au trecut – graţie tehnicităţii lor – destul de liniştit. O cronică nu era ca un ziar din ziua de azi (să ne înţelegem: şi acesta e. poate justifica o istorie activă. lipsită fiind de controlul memoriei şi al judecăţii (atente la surse). ca ruine. să o regăsească şi să o ducă la ultimele ei consecinţe. . pentru cei mai mulţi dintre noi. acolo unde nu e decât absenţa oricărui fel de rezistenţă). Mai devreme decât cei mai mulţi dintre contemporanii săi. Acest mod de a scrie istoria – pe care-l numim “istoriografie romantică” – întâlneşte. la jumătatea secolului XIX. Nimic din ceea ce trăim şi din ceea ce au trăit cei pe care i-am prins în viaţă (părinţi. e preluat şi susţinut de c ătre Biserică. restul fiind identic cu ceea ce cunoaştem din copilărie. nu atât de mult o problemă de acribie savantă. dimpotrivă. adică evitând orice apropiere) ne consolează pentru multiplele ticăloşii ale zilei de azi. o marcată funcţie apologetică. Într-o primă fază comunismul neagă – în numele unui schematism dogmatic şi al “internaţionalismului proletar” – această tradiţie. cea în care Binele (cu care ne identificăm şi noi). Ne place sau nu. a dramelor personale. evident. ci un mărturisitor al Binelui. Nu era deloc clar. o interpretare – căci statistica nu vorbeşte doar prin cifrele pe care le oferă. Faţă de istoria mare (şi. iar apărarea de revizionismul lui Hitler şi legitimarea în faţa Conferinţei de la Pari s cer şi ele concursul istoricilor. poate merge până la istoricii antici – ce prinde făptuirea efectivă în “montura” unei poveşti semnificative (aşa cum o înţelegea tradiţia creştină a timpului). nu doar istoriile clasice (a lui Xenopol. reiterarea unui model de scriere – care. a problemelor şi a dorinţelor în bula cărora pluteşte fi ecare. care s-au retras din timp şi ne-au lăsat într-o devălmăşie din care nu ne mai putem reveni. benzi desenate. mitic şi eroic. fiind publicat de o editura universitară). D-l Boia – şi mai tinerii companioni ai dânsului (eu aş aminti-o aici pe d-na Mirela Luminiţa Murgescu) – au fost. pentru ca. Desprinsă de noi fiind. Asta vrea să însemne că ultimul gest este cel al unei distrugeri totale care lasă în urmă un peisaj pustiu (cum afi rmau detractorii dânsului)? Sau că spectacolul legendelor trebuie să continue (cum clamau ”patrioţii”) chiar şi când a ajuns butaforic. elementele din care s-ar compune povestea celor mai mulţi dintre noi. erupţia unei alte lumi. ci de faptul că avem. Iar cadrul a dispărut nu fiindcă a fost spart de cineva – d-l Lucia Boia şi “deconstructiviştii” dânsului fiind principalii candidaţi – ci pur şi simplu pentru că lumea care-l susţinea. de fapt. prin definirea performanţei şi a eşecului. ea nu are nici o relevanţă comuni tară. Graţie acestui enorm mecanism de difuzare. vreme îndelungată. memoria e într-un fel de exil. ca şcolari) pragul muzeului. departe de ceea ce ar aştepta “vulgata naţionalistă” de la acest tip de cercetare.[1]) istoria instrumentalizată de Partid. cele care pun în scenă – cu o recuzită fastuoasă – lupta (an)istorică dintre Bine şi Rău. de care ne apropiem cu sfială şi pioşenie şi a cărui epopee – mai ales în varianta ei versificată – o declamăm cu pieptul drept şi cuprinşi de emoţie. cel doborât nu e un învins. pe filiera slavă. deşi lovesc la baza edificiului dacismului. s-a surpat şi s-a dărâmat şi ea. Mai mult. fără a o elimina complet. Poate că tuturor ne plac “marile poveşti”. eroică şi frumoasă. căci ceea ce dânsul/dânşii au afirmat este faptul că istoria aceasta eroic-victimară este mai curând o (retro)proiecţie a aspiraţiilor celor care au scris-o (şi. mai curând o suprapune pe prima celei de-a doua. bunici) nu e comparabil cu măreţia vremurilor apuse. mai înainte de asta. gloriei ancestrale îi corespune – într-o oglindă deformată sau răsturnată – nimicnicia prezentului. nişte adevăraţi trouble-fête. etc. prin teza “luptei întregului popor”. când e mândru. deja. la fel o trăia şi Eminescu.ei. eroic – victimară şi teleologică propagată de comunism (pe urmele apologeticii interbelice) devine. Mi se pare straniu că nimeni nu observă un lucru pe cât de fundamental. care păstrează intactă continuitatea secvenţelor ce tind spre “îm plinirea vremurilor”. precum susţine peretele vitraliul. urâte şi străine. între altele. cât capacitatea uimitoare – dată fiind concentrarea mijloacelor de propagandă – de a simplifica şi populariza în toate formele (filme. de ce ar mai trebui create state într-o regiune oricum turbulentă. Tot ceea ce ni se dă în această viaţă ca dificultate sau ca obstacol. Nu doar Biserica şi Armata. în mentalul nostru. ci – cu rare excepţii – întreaga noastră istoriografie se înscrie în siajul acestui model inaugural. cel mai adesea se sparg într-o sumă de interjecţii şi de secvenţe fără sens care nu-i (mai) mişcă deloc pe ceilalţi. Lumea în care trăim pare a fi făurită într- unillo tempore de semizei precum Ştefan cel Mare. etc. şi noi. fuga copiilor către un Apus aflat şi el în criză. şi dacă strămoşilor tutelari le dăm seama doar recitând. cel mai adesea. cu care se identifică tocmai ieşind din istorie. dreptul de a fi mândri. Dacă memoria individului nu înregistrează eroicul şi/sau martiricul (ceea ce e vrednic de pomenit în analele neamului). acolo. în variantă autohtonă). şi Sorin Alexandrescu în “Paradoxul român”[2]). va învinge în eternitate. unde pur şi simplu s-a închis sala dedicată României “după 23 august”. Putem face ce vrem acum şi aici. Nu. istoria pur şi simplu. Cartea d-nei Petre. e complet desprinsă de “vârsta de aramă” pe care ne e dat a o trăi (lucru interesant. pe acest fond. Acestea sunt. Istoria noastră nu de aminteşte de ceva viu şi real. apare ca o probă – şi implicit – ca o treaptă pe drumul nonlinear. Istoria noastră nu mai vine până în prezent ci. la fel ca şi cea a d-lui Dan Dana despre Zalmoxis. Şi. Acest lucru are. Marea reuşită a comunismului nu a fost atât scriitura sa istorică oficială (mai mult citată decât citită). Istoria e un timp auroral. Raţiunea e una precisă: pentru ţările mici ale Estului European istoria are. prin selecţia şi amenajarea rubricilor şi criteriilor. dânsul a înţeles ca timpul eroilor şi al epopeilor s-a încheiat. ci şi lucrările pe care aceşti istorici îşi bazează cercetarea – de pildă cronicile istorice. în egală măsură. Puţini au fost aceia care au observat că d-l Boia propunea şi o meditaţie asupra scriiturii istorice (avea s-o mai propună. dacă prezentul nostru e rupt – iremediabil – de timpul lor fabulos. Dovada cea mai bună a acestei substituţii. mai apoi. românul petrece pe cinste. mar e. pe vremea lui). viziunea religioasă a sacrificiului fondator şi izbăvitor şi. dintru început. poate. într-un timp şi un spaţiu inaccesibil şi nu ne-o poate lua nimeni. cum bine se ştie. lăcrimând şi păşind (o dată în viaţă. la scurt timp. aparţin mai mult prezentului decât trecutului). Orice consemnare – chiar şi cea mai aridă statistică – este. carţi pentru copiii. Abia “ Istorie şi mit în conştiinţa românească” a costituit une pavé dans la mare. E memoria privată a nesemnificativului cotidian. romane istorice. Înţelegerea adecvată a acestor texte nu e deloc uşoară – a demonstrat-o d-na Zoe Petre cu “Practica nemuririi. Întorcându-ne la istoria noastră. Mihai Viteazul. e un lucru banal în epistemologia istorică: distincţia dintre istoria p ropriu-zisă (ca succesiune de fapte databile) şi istoriografie (ca şi consemnare şi interpretare a acestor fapte). nici dacă distrugem tot ceea ce e aici şi acum (inclusiv monumentele istorice – care. etc. manuale. în – poate prea – mare măsură un produs al timpului lui): un text “scris la cald” despre faptele cotidiene ale unui domnitor. acest scenariu eroic – victimar a fost cel care a dat consistenţă istoriei noastre de la începuturile statului modern. istoria se ficţionalizează şi sfârşeşte în fabulă moralizatoare. apoi bizantină. rareori ele ajung să se adune într - o naraţiune închegată. o are oricine vizitează un muzeu de istorie din provincie. În fond. Istoria noastră e. după nenumărate încercări. Şi. Şi. sfântă) a neamului. Iar memoriile acestea nu se adună şi nu compun o memorie comună – şi umană – a lumii noastre. la fel ca şi de către Armată (care.

cât –mai ales – umanitatea extrem de ataşantă a acestor personaje pe care. Abia când apare “în carne şi oase”. cercetătorii literaturii (religioase şi laice) minore. dar îl putem bănui. toate îşi focalizează acţiunea pe aceste veacuri – al XVII-lea şi al XVIII-lea – în care istoria noastră a basculat într-un alt sens decât cel al lumii occidentale şi în siajul cărora s-au înscris. Virginia Petrică. pasiunea unor cercetători remarcabili şi – aş adăuga – sensibilitatea feminină faţă de detaliu şi nuanţă a putut apărea un adevărat val în istoriografia română. aprofundarea studiilor de istorie instituţională. dar – în ceea ce mă priveşte. dimpotrivă. prin aceleaşi probleme. ruptă parcă – asemeni vieţilor noastre – de marea epopee naţională. un alt versant al aceleiaşi probleme. Nu-l vedem clar. Ovid Sachelarie. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750 – 1830)” ne poartă. Entre la coutume et la loi” cea mai comprehensivă hartă mentală a lumii româneşti în momentul în care. la racordul tardiv (şi mimetic) la lumea europeană. ale Ligiei Ruscu sau al Doinei Ruşti ori. ci şi să râdem şi să plângem de dramele personajelor pe care le descoperim în cărţile dânsei. credinţa şi raţiunea se întâlnesc la începuturile modernităţii româneşti. să shiţeze din ce în ce mai detaliat. Din activitatea unei instanţe penale muntene (1794 – 1795)” face o remarcabilă analiză a unei figuri a marginalului care interpelează orice ordine instituţională: săracul (cu varianta sa scăpătatul). care descrie. În textele acestor doamne omul comun – actantul istoriei. Biserică. Nu vreau să speculez asupra unui imponderabil.Ceva mai la o parte de acest mainstream agitat. şi o tradiţie locală. documentare şi metodologice) noi. etnografia. E uimitor faptul că într-o ţară în care până în urmă cu o generaţie majoritatea populaţiei era rurală. chipul lumii şi al oamenilor care ne-a/au precedat. imagologie istorică. Valentin Alexandru Georgescu. D-na Violeta Barbu ne-a dat până acum două cărţi: “De bono coniugali. cele mai multe editate în tiraje mici şi trecute cu vederea de recenziile din marile publicaţii – au făcut caducă o întreagă literatură de “sinteze” (scrise unele pe baza altora). şi mai eclatant. Cu toată tristeţea (unele dintre aceste sinteze fiind altminteri onorabile) ele au un aer vechi – şi nu cred că e o consolare să spui că în istorie vechiul prevalează întotdeauna. un aer primăvăratic şi noul acesta e cel mai bun ghid de lectură al unor texte altminteri remarcabil de riguroase. căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea” şi “Focul amorului. E vorba de istoria instituţiilor lungului Ev Mediu românesc. în timp. însă mi se pare că dublarea acribiei cercetătorului de sensibilitatea feminină are ca efect o atenţie faţă detaliul uman care scapă atât istoriilor virile ale eroismului naţional cât şi celor economice. metodologia Şcolii franceze a Annales -lor. D-na Ruxandra Moaşa Nazare aprofundează problema acestor Companii şi în “Sub semnul lui Hermes şi al lui Pallas. aşa cum merită. Transilvania şi Ţara Românească în Evul Mediu” a Şarlotei Solcan adună. căci abia la finele interbelicului problemele pe care cădeau ei mai fuseseră întrevăzute. Lucrările tinerilor istorici respiră. Cărţile Constanţ ei Vintilă- Ghiţulescu: “În şalvari şi cu işlic. În fine publicarea susţinută din ultimii ani a noii serii (şi. Cărţile lor – deşi. observa – într-o postare pe marginea textului d-lui Mihăilescu – că această tânără generaţie de istorici nu face decât să aclimatizeze în lumea noastră. Ligia Livadă-Cadeschi. un veac mai târziu. fără circulaţie. Doar voi enumera cele mai reprezentative cărţi care îl ilustrează. la vremea ei. La fel şi istoria urbană (în care. Stahl au arătat direcţia în care s-ar putea îndrepta cercetările. cu o privire mai at entă la dimensiunea umană şi o judecată mai comprehensivă. publicarea unor texte esenţiale pentru concretul nostru istoric. cred că e vorba de mai mult. la reuşitele ei şi de la vectorii ei reprezentativi (p ersonalităţile istorice) la “majorităţile tăcute” care suferă istoria. departe de miturile istoriei. Constantin Giurescu şi Petre P. ci doar în reflexul unor acte. Abia când s-au întâlnit toate: noile metodologii exersate la École des Hautes Études. Ion Matei (evident. Chipul părinţilor noştri – redând. sexualitate. Neîndoielnic. cu inevitabilul “efect de ecou”. pe îndelete. câţiva istorici mai tineri îşi vedeau de munca lor şi descopereau continente (faptice. se întreprinde câte ceva). totuşi. în romanele Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. aportul sociologiei (la fel ca şi cel al demografiei) va fi esenţial. un portret al femeii române au fil du temps cu nimic mai prejos decât cel conturat de “Trecutele vieţi de Doamne şi Domniţe” ale lui Constantin Gane. din varii aspecte ale existenţei şi din toate regiunile ţării. Panaitescu). ni le putem închipui asemeni nouă. Cristina Codarcea. P oate de aceea s-a vorbit atât de puţin despre ele. felul în care vechiul şi noul. D-na Virginia Petrică alege să studieze “Identitatea culinară românească din perspectiva călătorilor străini”. o meditaţie asupra (eşecului) modernizării lumii româneşti. Ilustrată. cu instrumentarul istoricului literaturii şi al culturii. mai desprinşi de prezent . Oana Rizescu. mai apoi. Pe de altă parte. Educaţie şi societate la negustorii ortodocşi din Braşov şi Sibiu la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea” ne introduce în universul spiritual. E aici. Cristina Codarcea ne oferă în “Societé et pouvoir en Valachie (1601 – 1654). ci şi – şi poate mai ales – universul mental (uimitor de viu şi de colorat) al oamenilor timpului în raport cu o experienţă de viaţă fundamentală. etc. “e spus” de alţii – începe să dobândească un contur. Ruxandra Moaşa Nazare. Recuperarea tuturor acestor dimensiuni presupune nu doar o atenţie sporită faţă de surse şi o continuă elaborare metodologică. Proiectul Annales-lor de a recalibra istoria la scară umană. în aceleaşi cadre. Avem şansa de a vedea. dincolo de această (necesară) umanizare a istoriei prin aprofundarea surselor? Faptul că – exceptându-le pe cele ale d-nei Constanţa Vintilă-Ghiţulescu – au apărut “în tiraje confidenţiale” pe la tot felul de edituri (sau în momentul nu tocmai favorabil al unor edituri de anvergură) şi. mai ales în ultima vreme. Cu aceşti istorici orizontul istoriografiei noastre s-a lărgit nu cu o generaţie. Nicolae Stoicescu. ecologia şi alte discipline) rămâne un câmp întregime deschis. în care individul e redus la un număr ce poate obiectiva o (dis)funcţie general s ocială. poate. O istorie a instituţiei căsătoriei în Ţara Românească în secolul al XVII-lea” în care reconstruieşte nu doar toată complexitatea ritualică şi instituţională a căsătoriei din acea vreme. Istoria rurală (la intersecţia istoriei propriu-zise cu geografia. în timp. regulile vieţii sociale încep să se mişte. făcând deopotrivă etnologie. deşi merită mult mai mult. “Femeile din Moldova. interbelicul. Last but no least. pe urmele lui Ghe. Alina Pavelescu (ea însăşi o remarcabilă cercetătoare a comunismului românesc).) nu oferă un cadru de înţelegere potrivit [4]. În continuarea studiului deja clasic al Olgăi Cicanci. în existenţa sa cotidiană. în felul ei. pentru că aparţine “majorităţii tăcute”şi. c ei ai practicilor cotidiene (de la credinţă la gastronomie). Am învăţat de la d-na Vintilă-Ghiţulescu nu doar rolul de carrefour historique al veacului XVIII românesc. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-lea” şi “Ordo Amoris. cum sunt eu – e faptul că cele mai multe din lucrările acestui “nou val” aparţin unor doamne: Violeta Barbu. mai puţin tentaţi de modele granturilor de succes. Şi încă ceva: e în fiecare dintre ele. I Brătianu. ci şi o mult mai accentuată “socializare” a studiilor istorice. cu Dicţionarul institituţiilor feudale din Ţările Române. şi secolele modernităţii accelerate (XIX şi XX). în aceste direcţii. să ne dea o cartografie a reliefului social al trecutului lumii noastre. întâlneşte. E limpede că. În mare. George Cronţ. ci cu trei. cel care nu se aude niciodată. precum Zilot Românul) ne-a oferit o serie consistentă de flash-back-uri în care apare omul comun. care a dat poate cea mai consistentă direcţie de studiu născută din refugiul istoriografiei academice în specializare pentru a scăpa de subordonarea faţă de ideologia comunistă. de Valeria Costăchel. d-l Gheorghe Lazăr (excepţia masculină în cest peisaj feminin) ne dă în “Les marchands en Valachie XVIIe – XVIIIe siècles” o remarcabilă monografie despre Companiile Greceşti din Ţările Române. de la sincopele (grave sau rizbile ale) modernizării. însă exemplul lor nu a fost urmat. dincolo de hagiografie. a treia dimensiune fotografiilor ce le . lingvistica. Oana Rizescu îşi pune în “Avant l’’Etat – juge’: Practique juridique et construction politique en Valachie au XVIIe siècle” problema vechiului drept românesc. e de aşteptat să vedem şi “noul val” al sociologilor. Ce e interesant – cel puţin pentru un necunoscător al domeniului. întodeauna. lăsându-le altora – mai pricepuţi – bucuria de a le prezenta. cu uşoare deplasări de accente. în interiorul ordinii medievale. ale aceleiaşi lumi. noi nu avem o istorie a ţărănimii! David Prodan şi Henri H. în lucrările cercetătoarelor menţionate. Modernitatea noastră se cere gândită în întregime: de la ratarea dinamicii care a propulsat Occidentul. O altă doamnă. Sunt aşteptaţi şi istoricii tehnologiilor (de la amenajări şi construcţii. Ce mai au în comun aceste cărţi. în refracţia unor structuri instituţionale. războiul. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.) D-na Ligia Livadă-Cadeschi în “De la milă la filantropie. Instituţiile de asistare a săracilor din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea” şi “Departamentul de cremenalion. Şarlota Solcan[3]. la inventarul casnic şi la modă). mai ales a părţii referitoare la secolul XIX) a “Călătorilor străini în Ţările Române” (precum şi a câtorva minori autohtoni. Punând mână de la mână – în cadrul unor mari proiecte (a căror utilitate viitoarele guverne ar fi de dorit să o înţeleagă) – toţi aceştia vor putea. mai liberi în raport cu cifrele. aceasta a reuşit într-un târziu. e şi asta (unele din aceste doamne au trecut cu succes prin câteva lieux de la mémoire ale Annales-lor din universităţile franceze sau din cele canadiene). practic. ca atare sunt greu de găsit şi. dar şi reconstrucţia vieţii materiale a oamenilor veacurilor XVII – XIX. în biblioteca şi în credinţele unui credincios ortodox de la cumpăna istoriei noastre. (Ar merita adăugată aceastei colecţii şi “Văduvele sau despre istorie la feminin” a regretatutului Dan Horia Mazilu. în “Aferim”-ul lui Radu Jude (consiliat de aceeaşi Constanţa Vintilă Ghiţulescu) descoperim umanitatea pierdută a lumii noastre. a instituţiilor lui şi a societăţii care îl face cu putinţă. şi conştiinţa faptului că succesivele tentative de a explica disfuncţionalităţile lumii româneşti decalându-le cu câte o generaţie în urmă (vremea lui Dej. etc. ce repetă aceleaşi lucruri.

dar o face. de omenie. ele ne restituie pe noi înşine părinţilor şi strămoşilor noştri. mai nerăbdător. pe cont propriu. pe d-l Bogdan Murgescu. sau de false amabilităţi. imaginativ (adică şmecher). [3] D-l Vintilă Mihăilesci îl menţionează. şi asasini şi încurcă- lume. şi isterici şi împăciuitori. cea academică fiind mai nuanţată) accentuând represiunea şi martiriul celor ce i s-au opus a trecut pe deasupra înţelegerii a milioane de oameni care nu au fost nici călăi. Atunci când stau aplecate asupra documentelor. periculos. . temperamental („ginta latină”. ce însemană a te regăsi în istorie e. Una peste alta. Partidul politic nu e o construcţie ideologică. cu o tînără domnişoară la volan. în special. A face politică e a trişa la stop. a revenit cu obstinaţie la problema cadrului conceptul cel mai adecvat pentru a numi. mai „de fiţe”. Şi al „sufletului naţional”: individualist. mereu neînţeles. cînd n-ar strica o ţîră de ştaif. Sau din contra: se mişcă leneş. De cîte ori trăiesc experienţa (destul de traumatizantă) a acestui peisaj stradal. parcată corect. E. De preferat pe carosabilul unei străzi înguste. aşadar. care foloseşte agil cu o mînă rujul sau oglinda. cînd e galben (sau chiar roşu). amicii şi afacerile sale. glumeţ. dar şi cele de Română – erau (şi. Şi a cîştiga cursa! Adică o maşină mai mare. Mie unuia (opinia este subiect ivă şi mi-o asum ca atare). Iar atunci când îşi publică lucrările în care trecutul devine viu şi palpabil. uneori eşti lăsat. Intre mitul faptelor şi mitul semnificaţiilor » e un model de analiză şi de prezentare a marilor teorii contemporane ale cunoaşterii istorice şi d-l Sorin Antohi care. La stop. suferinţă cronică şi destin. alteori eşti blocat la nesfîrşit în stand-by şi acoperit de sudalme (dacă „te bagi”). arbitrară. inflexibil cînd ar fi utilă o oarecare maleabilitate şi maleabil. imagine vie a conştiinţei că ”nu dau turcii”. să intri dintr-o arteră secundară într-una principală. ai tuturor. a nu ceda trecerea. atunci când o vor învăţă în şcoală. [2] Singurii care au încercat să răspunde provocării la nivel teoretic sunt. a reuşi să rămîi mereu nepedepsit. alteori nu. nesistematizabilă. îţi taie calea un land-rover pompos. din păcate. asociiindu-l cu sărăcia şi eşecul. contemplativ. Sau în poarta garajului tău. mentalitatea de tip „care pe care” ţine loc de reguli. Un spaţiu al descurcărelii generale. şi virtuozi acrobatici şi nătîngi somnolenţi. nevroză. defini şi înţelege realitatea lumii româneşti. şi pe care nu ştim cum să-l părăsim mai devreme – câteva Doamne ne-au arătat. Nu lipsesc şoferiţele fermecător stîngace. panică. bărbaţii cu ambiţii de raliu. disperare. E mai grăbit ca tine. aşa încît cei aflaţi în intersecţie să nu vadă ce vine din lateral. Unii taximetrişti îţi demonstrează. furie. dl Murgescu mi se pare mai apropiat de un alt proiect al istoriografiei române. ele le privesc nu doar cu ochii formaţi ai savantului. sau bătrîneii dezadapt aţi. Totul e plin de înjurături groase. pe socoteala tuturor – dacă e nevoie.mai păstrăm sau pur şi simplu oferindu-ne un chip acolo unde memoria rătăceşte neputincioasă. Se cuvine să le mulţumim. Abia atunci istoria şi memoria se vor lega din nou. Fiecare şofer are treburi mai importante decît toţi ceilalţi. mai scumpă. o reuşită. cel ilustrat de Vlad Georgescu în « Istoria ideilor politice româneşti (1369 – 1878)». ci şi cu ochii noştri. la mâinile şi la sufletel e celor care i-au precedat în neostoita curgere a generaţiilor. A fi la volan în Bucureşti (şi. Abia atunci vom înţelege de ce strada sau satul nostru e la fel de important – sau poate mai important – decât nu-ştiu-ce bătălie a unui erou de care nu ne leagă nimic. mereu victimă. după ştiinţa mea. incontrolabilă. mereu „îndreptăţit”. Sau pe un colţ. astfel încît tu nu mai apuci să treci şi trebuie să aştepţi următoarea „rundă”. Un exemplu este comunismul : lectura lui (cel puţin cea publică. cu grijă şi delicateţe. în toate lucrările dânsului. „paranghelia” juvenilă. în trombă. bănu iesc. d-na Cecilia Tohăneanu a cărei carte despre « Epistemologia istoriei. Regulile sunt practicate la nivel de capriciu: uneori ţi se dă prioritate. faptul că pe acest pământ – pe care ne-am obişnuit să-l urâm. Şoferii (amatori sau profesionişti) acoperă o vastă gamă „antropologică”: avem şi limfatici şi bilioşi. De parcat. rudele. nici eroi. a depăşi neregulamentar. cu ochii unor copii rătăciţi care îşi caută părinţii. amabil. relativist. de!). Fiecare „se descurcă” febril. alături de d-na Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. ci o reţea de proiecte private şi contacte utile. că umblă după alte reguli decît tine. Şi să le dorim să scrie acea istorie care să-i facă pe copiii şi nepoţii noştri. cu trafic intens. a sta în drumul celorlalţi. cîte cineva uită să pornească. carte unică de pătrundere în interiorul unor probleme culturale pe baza unor analize cantitative. să se gândească o clipă la chipurile. Andrei PLEŞU | Blogurile Adevărul 15 Mai 2015 Traficul rutier și politica Cine umblă cu maşina proprie pe străzile capitalei va înţelege de îndată la ce mă refer. un rezumat al lumii (noastre). cu spectacolul politic autohton. resemnare. Oricum ar fi viitorul. NOTE _____________________________ [1] Să ne aducem aminte de « clasicii copilăriei » : Dumitru Almaş şi Mihail Drumeş. [4] Şi presupune riscul căderii în acelaşi tip de discurs eroic-victimar. deşi e verde. certăreţ. şi care sfârşesc prin a se regăsi în nostalgia unui confort domestic pe care fo rţa centrifugă a lumii postcomuniste l-a destructurat. Se cuvine să o salutăm. Din cînd în cînd. Fiecare cu interesele. de principii. Să nu uităm nici faptul că manualele – cele de Istorie. se parchează oriunde. ceea ce te obligă să aştepţi indefinit pînă vine „să-ţi dea drumul” „colegul” de trafic. Şi poate atunci ne vom întoarce din toate depărtările pentru a ne căuta rădăci nile şi vom privi altfel pământul în care acestea au crescut. istoric cu o bună formaţie economică. oriunde în România) e a trăi o experienţă-limită: un amestec de perplexitate. telefonul mobil. mai nervos. deja. încă mai sunt) croite anume ca să presupună bibliografia invocată anterior. ca în trafic: fiecare are ţinta lui şi înţelege să o atingă cu orice mijloace. bacşişul (de diferite feluri) e suveran. alianţele. nu mă pot abţine să o asociez cu experienţ a cotidiană a vieţii comunitare româneşti în genere şi. capabil să urmărească pe secole ecartul dintre lumea românească şi cea occidentală. de ilustraţiile eroice ale lui Valentin Tănase (dar nu numai) din benzile desenate ale « Cutezătorilor » şi de filmele patetice ale lui Sergiu Nicolaescu (et alii) care ne-au alimentat imaginarul şcolar. Scena publică arată exact ca traficul nostru rutier: o hărmălaie mai mult sau mai puţin pitorească. iar cu cealaltă. Sau paralel cu maşina ta.

ba chiar că a venit tîrziu. una strategică: alegerea bombănelii facile în locul construcţiei articulate. nu contează prevederile constituţionale (care conferă preşedintelui rolul central în domeniul politicii externe). Şi nu te lua după comentatorii care te laudă că eşti «amuzant». adică o inaptitudine nu doar tehnică. la data cu pricina. fără şuturi în ficat. secretul bunelor maniere. Exerciţiul demolării „aproapelui“. am amendat eu însumi judecăţile „definitive“ ale criticului cu privire. premierul ţării rămîne acelaşi şmecheraş zurbagiu şi imatur ca întotdeauna. puterea se răfuia cu cei care nu respectau strict disciplina ideologică şi politică. la Horia Bernea. despre Paul Neagu. s-a putut spune că Ponta era mereu „provocat” de bătăiosul şi „autocratul” Băsescu. nu ocoli. e normal s ă existe concurenţă. Eroarea lui e. fundamentalmente. Lasă-i să răsfoiască gazetele lui Vadim Tudor. nu te mai strîmba la lume. merită să renunţi la ornamentica lor sulfuroasă. după patru decenii de frustrare sau de răfuială abia scîncită. orice exigenţă procedurală. plictisit. programatic. Dumneata poţi mai mult decît atît. nu ne răfuiam prea zgomotos cu nimeni. fiara neînfricată. Ce e mai frumos decît să te pozezi cu cizma pe gîtul opozantului? Ce e mai uşor decît să te distingi prin băşcălie sî ngeroasă. plăcerea nestingherită de a da de pămînt cu preopinentul. Probabil că. Dacă da. epitetul febril (şi grosolan). de însuşi premierul ţării. Nu întîmplător. despre Muzeul Naţional de Artă Contemporană. zilele trecute. fără ro viniete. despre Mihai Oroveanu. în realitate.O ilustrare a modului în care politicienii noştri „interpretează”. De fapt – mai toate scrierile dlui Kessler o dovedesc – modul lui de a funcţiona e iconoclasmul. fără buşituri. gata cu morga elitistă. Nu mai vorbesc de unii comentatori „obiectivi”. „Bine. Băiatul trece pe roşu. întrucît cititorul ştie dinainte. o ia pe sens interzis. „reflex securisto-comunist“ etc. dornic să facă un schimb de experienţă cu omologii săi musulmani. mai curînd. Nu simţi în el gladiatorul. de fapt. şi că. Problema este dacă poţi să umbli pe şosele lumii fără carnet. uimiţi. la modă. Despre cît e el de deştept. totuşi simpatizanţi. acesta se numeşte CeARTa (observaţi. iar populaţia se răfuia (mai curînd tacit şi cu perna pe telefon) cu puterea mincinoasă şi abuzivă. crezînd că asta te face simpatic şi vînjos. Cine se poate îndoi de grija cu care şi-a alcătuit „delegaţia” pentru drumul spre Orient: mai întîi socrul. dar nu e în chestie!”. din nou. asupra trivialităţii de caftangiu şmecher. diferenţe de gust. de pildă. prin gesticulaţia de paradă a băiatului deştept şi haios care n-are nimic sfînt? „Hai la lupta cea mare!“ – slogan al „Internaţionalei“ socialiste – e. Nu ştiu dacă agitaţia asta bătăioasă e un simplu exerciţiu de marketing (caz în care eşecul e garantat. recursul la bunele maniere. în jurul unor texte ale domnului Erwin Kessler. ce va citi).Ponta ar găsi normal să afle despre unele călătorii „de lucru” ale miniştrilor săi. la WOWbiz etc. Pe unii îi plimbă prin lume. de şturlubatic. Problema este dacă premierul poate să umble langa prin lume fără să comunice cu preşedintele. el e prompt diagnosticabil ca incompetent. după ce ţi-a tăiat calea. în numele unei „originalităţi“ juvenile care. meriţi mai mult decît o înregimentare harnică în secta – foarte rentabilă azi – a lătrătorilor «nostimi». fentează la intersecţii. orice „manual de circulaţie” ne-a fost oferit. ridică degetul batjoco ritor pe geam. cu gîndul la o dezbatere din revista 22. apoi noul ministru al învăţămîntului. pentru primul-ministru al ţării. Dacă nu. Cutare gazetar ubicuu. Argumentele. nepoluat de indispoziţii private. sau ca un campion de cacialma. După cîteva lovituri bine plasate vei putea cocheta cu gloria: „Eu sînt cel care i-am luat gîtul lu’ cutare! Aţi văzut cum l-am buşit pe cutărică? Credeaţi că e ceva de capul lui X? Uite că eu n-am probleme să-i trag un şut în fund. sau să se uite la Un show păcătos. diferenţe de opinie. i-ar fi răspuns Titu Maiorescu. apoi expertul arabist Pelican. vorbeşte numai despre Kessler. „atac la libertatea de exprimare“. fără cotonogeală. se dă Nicky Lauda. eleganţa. Dar muzica o face tonul. garanţia notorietăţii. Aşadar. nu merită să fie trăită. e bine? Gata cu fasoanele. dl Kessler nu arată prea periculos. Cînd îl vezi. ingeniozitatea rafinată a „jocului de cuvinte“…). desigur. Nu vreau să-i neg orice înzestrare. ne explica. Şi e păcat. Fair- play? Bună-cuviinţă? Respect pentru adevăr şi pentru oameni? Reguli minimale de conduită? Grijă pentru limbaj? Să fim serioşi! Simplul fapt de a invoca asemenea criterii şi valori e taxat imediat drept „cenzură“. rupe gura tîrgului. nu contează spiritul de echipă. asupra mîrlăniei fără co mplexe. fără capete în gură. abia după întoarcerea lor în ţară. de a face carieră. nici altminteri Răfuiala ca mod de viaţă Înainte de 1989. că vizita premierului trebuia făcută. Fă un test: verifică dacă. Are. Spun toate astea. indiferent cine e la Cotroceni. a „subiectivităţii“ necenzurate în locul discernămîntului matur. un caz clasic de decompensare. Ştiu dinainte tot ce-o să-mi spui… Aştept un viitor în care – cine ştie – vei reuşi să mă iei prin surprindere. Problema este daca dl. evacuarea plăcerii de a răni ar trebui să prevaleze asupra surescitării ţîfnoase. Dl Kessler pare că vorbeşte despre Bernea. un soi de Kissinger balcanic. face tumbe trăgînd cu ochiul la galerie. de nedus la biserică. după bunul lor plac. în asemenea cazuri. o recuperare (compensatorie) a dreptului la furie era de neevi tat. gata cu „intangibilii“! „Jos comunismul!“ Nu pledez pentru moţăiala generalizată a unui pacifism flasc. Problema este dacă vrei să te porţi ca un politician responsabil. fără acte în regulă. dar. a nervozităţii capricioase în locul calmului evaluator. născut în jurul unei înţelegeri greşite a ideii de „virilitate“. de a atrage atenţia. Vertijul celui „urcat în copac” e persistent şi intratabil. Am aflat. sau e expresia vreunui obscur complex. „libertatea“ de a dănţui războinic pe scena publică au devenit modalităţile curente de a face politică. că preşedintele Klaus Iohannis n-a ştiut nimic despre vizita dlui Ponta în cîteva ţări arabe. Dar să nu ridicăm prea sus ştacheta exigenţei! Aşa e-n trafic! Andrei PLEŞU | nici aşa. spargerea euforică a geamurilor. scrierile dumitale rămîn la fel de interesante. nu se prea pricepea la culoare. Apucă-te şi matale de o treabă rotundă. Pînă acum. fără un mandat negociat în prealabil cu proprietarul automobilului pentru care „faci reclamă”. titlul pe care îl socoteşte potrivit e „Arte marţiale“. Evident. atunci ai o problemă. Viaţa fără un pic de îmbrînceală. nu contează nici măcar politeţea elementară fără de care raporturile dintre oameni şi instituţii alunecă într-o primejdioasă dezarticulare. Îşi arată muşchii. Cu mai mult timp în urmă. de „cool“. Dar ceea ce vedem deocamdată este că. competent. Nimeni nu spune că nu trebuia mers în ţările arabe. prin zgîlţîirea „canonului“. Încă ceva: nu te grăbi să -mi răspunzi. vorbe grele şi zbateri contra curentului. E cheia succesului. Sfatul meu ar fi: „Dragă domnule Kessler. dă cu tifla. decizia de a da de pereţi cu cei socotiţi îndeobşte buni. Cînd un critic de artă spune aşa ceva. stilul. Cea mai bună metodă de afirmare la care s-a oprit este nonconformismul (previzibil). mai exact că a aflat de ea post-factum şi în termeni destul de vagi. E. iar cînd adună felurite texte într-un volum. Spuneam. scoate limba. se are pe sine ca reper şi obsesie. de a face „rating“. chipurile.“ Andrei PLEŞU | Blogurile Adevărul 01 Mai 2015 . cînd vrea să organizeze o serie de conferinţe despre arta contemporană. care. E normal ca partidele să polemizeze unele cu altele. incompetenţa e o specie de nesimţire. ci una organică: pură „insensibilitate“ profesională.

„gîdilă într-un mod plăcut urechile”.m. Ai fi zis că . Daţi-mi şi mie cîteva rînduri pentru coperta a patra“. un breloc uşor accesibil (pe care dă bine să-l porţi agăţat la cingătoare): „Hai să-l luăm pe Pleşu! Are papagal. Ş. Tot ce poţi zice. am impresia că nu vorbesc cu oameni vii. Ştiu. au aşternut pe hîrtie platitudini solemne. spune şi glumiţe. ci cu „dispozitive” „comunicaţionale”. sindicatul benzinarilor organizează o petrecere. Îmi spun adesea că e vina mea: că afişez. imprevizibil. prin scoatere din context.. Că această abundenţă sufocantă de „oferte de serviciu” e un semn de simpatie.. Ideea este că sunt un fel de croitoraş îndemînatec. vreo vestuţă. „motivaţional“.Pleşu. instrucţionale. veţi avea bucuria (uitată între timp) de a vă mişca printre cuvinte şi gînduri fără lozinci. inspiraţional. textul era deja scris. Simt mai curînd că sunt tratat drept o soluţie comodă: ce înseamnă pentru mine două trei fraze bine ţintite? Le pot livra şi în somn! Mai simt că am ajuns un fel de flaşnetă uşor de închiriat. gata oricînd să însăilez e vreo bluziţă. dicţionar de idei gata făcute. Ce aveam de făcut? Să produc un mesaj „inspiraţional“. nedemne de anvergura lor reală.?“ „Dl. cum ştiţi Dvs. o ofertă care mi se părea. urmat de răspunsul: „Tîmpitule!“ – De ce profit de orice ocazie ca să mă simt vinovat? – îşi întreabă el. Aforismele. cu ocazia „rebrenduirii“ (ah!) instituţiei. cu două zile în urmă. ci să ai valoare!”. Vor găsi vagoane întregi de înţelepciune inutilizabilă care. în deschidere. cu roboţi de corporaţie. Nu trebuie să fii Kazantzakis ca să dai sfaturi răscoapte („Ca să reuşeşti. „emoţional“. să devină mai „pro-activ”.d. terminate. neconvenţional. cînd ai închis cartea este: „Aşa e! Aferim!” După care râmîi unde erai. că nu par să am o profesiune bine definită şi sunt gata. Alain constată că încă mai simte durere în umăr şi îşi spune că tînăra care. operaţionale. prin urmare. Mi s-a întîmplat să primesc. al surprizei. viaţa merge înainte. Limba română e mai bogată decît străveziul dvs. ce mai. Am motive să mă îndoiesc. „Comanda“ era cît se poate de clară. Rugăminte finală: Nu mă mai invitaţi să particip la „training”-uri şi festivităţi cooperatiste. în mintea doamnei care mă solicita. cîteva cuvinte inspiraţionale?“. Şi nu mai vorbiţi păsăreşte.Pleşu. iritantă. vrem ca fiecare să-şi regăsească încrederea în sine. Mai întîi. bună la toate: „Dl. Ceva de genul: „Curaj băieţi! Fiţi mîndri de voi! Omul e cel mai preţios capital! Ce s-ar face şefii fără voi?“ N-am avut puterea să răspund suficient de politicos. Cea mai simplă situaţie de viaţă este. şi propuneri să conferenţiez pe diverse teme: „Am dori să ne transmiteţi un mesaj pozitiv. în „-ţională“. mai mult retoric. despre „adevărata valoare a lucrurilor şi a fiecăruia dintre noi“.Noua limbă de lemn De curînd. întotdeauna. De pildă. ca cititor. de încredere în capacitatea mea de comunicare. Recomand. e băiat de comitet. există şi colecţii de citate ale u nor autori faimoşi care. „neinspirate”. involuntar. E drept. mai nuanţată şi mai provocatoare decît un aforism ţanţoş. Vintilă MIHĂILESCU | . Nu trebuie să fii Einstein ca să declari: „Nu căuta să ai succes. Dar dacă reuşiţi. Învăţaţi să gîndiţi liber. Cei vizaţi trebuia să afle (citind cîteva fraze care să încapă pe o jumătate de pagină A4) că ei sunt adevărata valoare a firmei. sau graţia umorului. căutătorilor de mesaje inspiraţionale şi motivaţionale. De multe ori. toate. deci. am scris o carte. doamna de la firma de PR amintită adineaori va fi crezut sincer că sunt expert în „motivarea” unor funcţionari de bancă. Trebuia doar să-i adaug semnătura mea (electronică). vorba lui M arius Chicoş Rostogan. Şi urmează una dintre cele mai ironice şi fundamentale parabole ale lui Kundera: . O să vă fie greu! V-aţi învăţat cu „sublimităţi” la îndemînă. se ciocnise de el cu o asemenea eficienţă trebuie s-o fi făcut intenţionat. un înşelător aer de disponibilitate perpetuă. fără reţete de cantină proastă. cu gîndirea de lemn aferentă. Nu ne spuneti. N-aţi vrea să o deschideţi Dvs. cu cîteva cuvinte bine simţite. spitalul X organizează o dezbatere despre diabet. fără contur. în orice domeniu. intonaţionale şi activaţionale să se uite pe Google. pe toate planurile. să refuz fără abuz de vorbe. prietenul. prin care mă ruga să scriu un mic text care să fie distribuit angajaţilor de la Piraeus Bank. să mă „rebrenduiesc” la moment.ro Dilema idiotului Singur în garsoniera lui. să creadă în succes. cu epitete de lemn. trebuie mai întîi să crezi că poţi!”). Iritantă este invazia de nestăvilit a unei noi limbi de lemn. Nu i-a putut uita vocea stridentă care-l numise „idiot“ şi îşi auzea din nou propriul „pardon!“ rugător. Una peste alta era vorba despre o nouă „poziţionare / filozofie“ a locului lor de muncă. de preţuire. o să ziceţi că ar trebui să mă simt flatat. de o descurajantă vacuitate. vreun tricouaş. Sau care sunt antologaţi nătîng. în momente de somnolenţă.a. reprezentanta unei firme de PR mi-a transmis un mesaj.“ Dar nu toată această ţesătură de malentendu-uri mă irită cel mai mult.Pleşu. fără îndemnuri pompoase şi inutilizabile. „Dl. Nu trebuie să fii Goethe ca să spui: „Îmi plac cei care aspiră la imposibil!”. sunt cel mai plicticos gen literar. trase la indigo după serbede modele globale. în aceiaşi termeni. e destul să vrei şi ai să poţi!” Dar orice mătuşă tandră şi binedispusă de pe mapamond poate debita tone de asemenea îndemnuri încurajatoare. Vrem ca publicul să primească o infuzie de optimism. fără idei proprii. fără vocabular propriu.@hai-hui. să nu se lase demobilizat de eventuale dificultăţi şi eşecuri!” Ceea ce mi se cere e un mic compendiu de heirupism pionieresc. nu era prima oară cînd eram abordat ca o fată-n casă. dacă nu au impactul paradoxului. ba poate chiar educaţionale. o tacla veselă din speţa: „Nu dispera.

ciocnirea devine tot mai mult una simbolică. şi tu aparţii aşadar armatei pardonarzilor. de fapt. imediat. în care s-ar încurca în pardonuri… Dimineaţa. Se ştie. Cred că aici e totul. Maestre!). Schematizată (pardon. Şi iată momentul adevărului.– Să te simţi sau să nu te simţi vinovat. într-adevăr. cine va ataca şi cine va fugi? Cine va fi cel „puternic“ şi cine cel „slab“? Cine va face loc celuilalt şi cine va ocupa locul celuilalt? Se va simţi cineva îndreptăţit să ocupe locul. gat a să-l acuze pe celălalt şi să-l pedepsească. Sîntem oameni. pînă la moarte. În loc de asta. îmbrînciţi. Ne ciocnim: iată. Nu trebuie să spui pardon. o fată. Mergi pe stradă. fiecare dintre cei doi este simultan îmbrîncitul şi îmbrîncitorul. şi au stabilit unde. Tu. Crezi că-l poţi îmbuna pe celălalt cu pardonul tău. Dar cum se desfăşoară lupta asta într-o societate mai mult sau mai puţin civilizată? Ei bine. într-o asemenea situaţie. Dar dacă nu o fac. aşadar îndreptăţiţi. Vă ciocniţi. anonimi sau charismatici. Pe scurt. de fapt. iar altcineva dator să facă loc? (Apropo. îmbrîncitori. există unii care se socotesc imediat. Oamenii se pot năpusti unii la alţii de cum se zăresc. mult mai profundă. – Sigur că da. – A. exagerat de mult. fără rost. cufundat în gînduri. Şi. ci un sens uman: aş zice chiar – pardon pentru îndrăzneală – că putem vorbi despre un alt soi de „dilemă a prizonierului“. ca să fie şi el „un om la locul lui“!…) Sau po ate. – Şi te înşeli. îl încurajezi pe celălalt să continue să te insulte. scoate „Idio tule!“ în afara ordinii sociale legitime. fără a se uita nici în stînga. la cafea. Totul depinde de ce se va întîmpla în acest moment. ipocrită. aş prefera o lume în care oamenii să spună pardon cu toţii. loc pentru Celălalt. Îmi cer deci scuze pentru ceea ce urmează… Eu şi Celălalt. Viaţa e o luptă a tuturor contra tuturor. Dar cum se desfăşoară lupta asta într-o societate mai mult sau mai puţin civilizată? Oamenii se pot năpusti unii la alţii de cum se zăresc. te-ai scuza sau ai acuza? – Eu. nici nu am observat pînă acum ce frumoasă este această expresie. să te denunţe. cu siguranţă. ea arată astfel: B spune „Idiotule!“ B spune „Pardon!“ A spune „Idiotule!“ război domină A A spune „Pardon!“ pace domină B . Apoi am început să mă las în voia amintirilor şi analogiilor. Va pierde cel care-şi recunoaşte vina. public. cum ar veni. I-au legitimat astfel pe unii să spună „Idiotule!“ şi i-au constrîns pe alţii să spună „Pardon!“. cei doi se vor recunoaşte ca oameni şi vor decide să seomenească? Am realizat brusc că despre toate acestea şi doar despre acestea vorbesc şi ştiinţele sociale de cînd au căpătat o voce a lor . merge drept înainte. Cu o reverenţă faţă de Milan Kundera. – E adevărat. o voi numi dilema idiotului. Venim unul spre altul. în mod automat. Iar toate acestea se cheamăordine socială. Şi totuşi. am reluat dialogul lui Kundera cuvînt cu cuvînt şi am început să-l întorc pe toate feţele. arhetipul oricărei întîlniri sociale. „momentul adevărului“. pentru nimic. au trebuit să dea un răspuns clar şi răspicat la toate aceste întrebări şi la multe altele care derivă din ele. Sîntem liberi să ne umilim de la distanţă. anticipat. aşadar vinovaţi. au trebuit să repartizeze rolurile de „Pardon!“ şi „Idiotule!“ şi să asigure regia minuţioasă a jocului social. precum a noastră. aş spune pardon. Cine-l va insulta pe celălalt şi cine va spune pardon? E o situaţie exemplară: în realitate. Şi totuşi. O societate mai mult sau mai puţin civilizată. prin delegaţie. de parcă ar fi singură în lume. în mod automat. la momentul ciocnirii. un adevăr social. Căci toate societăţile. adică să bat cîmpii. dacă te recunoşti vinovat. Cine se scuză se recunoaşte vinovat. transfigurată şi. se străduiesc să arunce pe celălalt oprobriul vinovăţiei. „a face loc“. Şi sînt alţii care se văd mereu. cînd şi în ce fel trebuie să se întîmple acestea. nici în dreapta. dar nici nu cere „Pardon!“ de la nimeni. avem drepturi! Ce minunată farsă… Toate cîte le pot constata şi spune ştiinţele sociale nu pot da seama însă de acest „moment al adevărului“. Venind spre tine. Sînt urmările fatale ale primului pardon. bietul de tine. pentru a fi şi a rămîne societăţi. căci ceea ce va revela el nu este. fără excepţie.

ne urăm doar sănătate. Aşa se explică. e atît de hazliu să fii loser voluntar!). sau ar fi ea însăşi o sărbătoare… Nu ştiu. b) banii nu aduc fericirea. adică în armonia vieţii profane. fericirea începe să aibă însă alte preocupări şi să-şi pună alte îngrădiri.. e) după un indice compozit mult mai complex. riscă să atragă dominarea de către celălalt. c) nu există nici o societate cu o populaţie de peste 50 de milioane care să se afle în topul celor mai fericite ze ce ţări. satisfacţie faţă de viaţă. De fapt. acestea – ceea ce îi ameţeşte pe românii amatori doar de topuri: dar România cum stă? Cam prost. Dacă va spune primul „Pardon!“. Dar unde şi cum să o caute? Ei bine. fericirea s-a retras însă tot mai mult atît din morală. cel puţin nu exclusiv: corelaţia între PIB şi starea de fericire a populaţiei este una limitată. ilema. de aici încep deja disensiunile. Pe scurt. mulţumirea cu veniturile. Chiar şi utilitarismul clasic este cît se poate de ferm în această privinţă: cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr constituie măsura binelui şi a răului – spunea Jeremy Bentham. să fie învinsul. Înseamnă asta că „Românu’ are vocaţia nefericirii“? Nu m-aş grăbi cu o asemenea concluzie. care nu face decît să dea frîu liber dorinţelor – ceea ce consituie o postură similară cu aceea a Danaidelor. Şi iată cîteva constatări interesante: a) nivelul general de fericire în lume. rezervată zeilor şi contemplării celor eterne. Poate că fericirea este. de obţinut mai degrabă printr-un soi de asceză decît prin ceea ce numim hedonism. de fapt. Să amintim că tipul „continuu . ea începe în antichitatea greacă. are şi mult mai multe dorinţe şi plăceri greu de satisfăcut în întregime. unde fericirea era luată foarte în serios. este deci următoarea: cine va fi idiotul? Şi totuşi. cu un scor de -10. ăi bătrîni aveau dreptate: nu există fericire în afara îngrădirii dorinţelor. ca şi cum fericirea ar fi rezervată sărbătorilor. în cruzimea sa socială. de pildă) ca scopul vieţii umane:eudemonia este însăşi finalitatea existenţei. propria dominare triumfală se transformă în război amarnic – ceea ce nu este niciodată rentabil pentru nici unul dintre parteneri. istorică şi culturală şi depinde de ce aştepţi de la fericire. ci este o relaţie între un ideal de „viaţă împlinită“ şi experienţa trăită a vieţii. care lua în calcul şi mulţumirea faţă de venit. citită în cheie morală. aprecierea evoluţiei economiei.ro Fericirea Ne aflăm din nou într-una din perioadele de sărbătoare. fiind considerată de unii (Aristotel. care ne priveşte. sin gura capabilă de a elibera omul de frămîntările sale sufleteşti şi a permite astfel accesul la adevărata fericire. Ştiu să povestesc însă o groază de întîmplări şi pilde cu şi despre fericire. aceştia nu mai sînt de acord. Ea este deci totdeauna relativă. de la Biblie la Sfîntul Fr ancisc sau Sfîntul Toma din Aquino) se opune simplului hedonism. Iar aici. Pentru Spinoza. indicele de experienţe pozitive. loser-ul (dar. de ce America Latină este mult mai „fericită“ decît Occidentul. dar după metode tot mai elaborate. şi aceasta este atunci the beginning of a wonderful friendship. dimpotrivă. epicureismul plasează fericirea în plăcerile sensibile ale corpului. Sîntem. trebuie să înţelegem mai întîi despre ce este vorba. În restul timpului însă. dacă şi acesta va răspunde prin „Idiotule!“. centrată aproape exclusiv pe satisfacţia şi „împlinirea“ personală. o poveste… Ca mai toate poveştile europene. d) rata netă de fericire (măsurată ca diferenţă dintre cei care declară că se simt mai degrabă fericiţi şi cei care se simt mai degrabă nefericiţi) era în 2013 maximă în America Latină (scor +71) şi mult mai scăzută în Europa Occidentală (scor +36). unul dintre extrem de puţinele negative şi cam la egalitate cu teritoriile palestiniene (scor -11).. în care fericirea este pe buzele tuturor. ce-i drept… Dar ca să interpretăm acest loc în top. fericirea este însă girată – şi îngrădită – de raţiune. printre cele mai nefericite ţări din lume. Repartiţia (ne)fericirii în lume variază inevitabil. fericirea trebuie căutată în înţelegerea naturii prin puterea raţiunii.@hai-hui. oferindu-ne date despre rata netă a fericirii. dar şi de comunitate. Chiar şi Aristotel oferă două ipostaze – şi astfel căi – ale fericirii: fericirea contemplativă. De unde atunci interesul recent pentru fericire. de pildă. Vintilă MIHĂILESCU | . Şi o concluzie particulară. amîndoi sînt în aceeaşi situaţie: fiecare dintre cei doi este simultan îmbrîncitul şi îmbrîncitorul. La extrema cealaltă. credeţi-mă. România se afla la coadă.Ca şi în dilema prizonierului. indici agregaţi care articulează st area de fericire. nici unul dintre partenerii „ciocnirii“ nu ştie cum va reacţiona celălalt. În vremurile noastre. Odată cu iluminismul. Doar că. această dilemă sugerează şi singurul imperativ categoric la îndemîna oricui: nu spune niciodată „Idiotule!“. a crescut uşor în ultimii ani. dar şi în „iubirea de sine“. Unele state. dar ştie că fiecare are de ales între „Idiotule!“ şi „Pardon!“. de pildă. regionale şi locale au început să măsoare „factorul de fericire“ despre care vorbea Bentham. cel umilit şi insultat. acest eudemonism (împărtăşit şi de Biserică. cît şi din preocupările sociale şi politice ale Cetăţii. Dacă unul se grăbeşte să spună „Idiotule!“. în funcţie de metodele de calcul şi de ce îşi propun. pe primele locuri în lume se aflau ţările nordice ale Europei. participarea socială etc. aşa cum nu am ştiut ce să spun nici cînd Luca Niculescu m-a întrebat. care. omul vrea – şi trebuie – să urmărească atingerea fericirii pentru ca viaţa sa să aibă un sens. Iniţial. în ceea ce priveşte natura fericirii. de stabilitatea socială. tocmai pentru că este mult mai prosper. de mersul economiei etc. indiferent de cum este el calculat . Cel puţin două învăţăminte de tras din aceste cifre. Există însă şansa ca şi celălalt să spună „pardon“. condamnate să umple la nesfîrşit cu apă butoaie fără fund: butoiul fără fund al dorinţelor şi plăcerilor nu se va umple niciodată cu fericire! Chiar şi Freud limitează principiul plăcerii prin principiul realităţii. ci cea mai mare cantitate de fericire în general – adaugă John Steward Mills. dar e mai greu cînd trebuie să spui ce este aceasta. perenă şi univers ală. standardul utilitarist nu este cea mai mare fericire a agentului. Plasată în individ şi tot mai individualistă.. şi fericirea pe care oamenii o pot găsi în viaţa politică a Cetăţii. îşi asigură dominarea partenerului. în emisiunea sa. bănci şi instituţii au început astfel să adauge la indicatorii de PIB şi indicatori ai stării de satisfacţie (well-being) a societăţii. Sondaje globale. Unul universal: fericirea nu există în sine. dar o condiţionează şi el de practicarea filozofiei. se pare. tot mai prezentă în sondaje şi chiar în politici? Poate (şi) din acumularea tot mai evidentă de nefericire în lume şi constatarea că welfare nu echivalează cu well-being. ce este fericirea pentru mine. Sînt de acord că fericirea e ceva fundamental. A constatat-o şi Aristotel înaintea mea: Toţi oamenii sînt de acord asupra faptului de a trăi bine şi a reuşi să fii fericit. de fapt. Altfel spus. nu există fericire fără limitare.

prin ei. ci nouă. În ansamblu. Aş zice astfel că românii au mai degrabă o cultură a nemulţumiriidecît una a nefericirii. nu ştim: poate am uitat... niciodată. Aici coabitează pînă la trei generaţii. obsesivul „Sănătate să dea Dumnezeu!“ cu care ne salutăm şi astăzi. ci sacru. de fapt. pentru mulţi ţărani. punîndu-le pe seama „mentalităţii românului“. amintind că pentru aceştia este vorba despre o „lume ţărănească pe care nu o înţeleg şi pe care. Şi unde părinţii se reproduc în văzul celorlalţi – constată. a primitivului“. medici formaţi la şcolile Occidentului şi angajaţi în „modernizarea“ vehementă a ţării. e mai puţin sigur că tot despre neînţelegere şi dispreţ era vorba şi la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Promiscuu deoarece toate statisticile realizate. un spaţiu promiscuu. Dacă pentru etno-folclorişti aceasta este. vom privi cu alţi ochi cultura bulimiei care pune stăpînire pe noi cu ocazia oricărei sărbători. în permanenţă. cînd (aproape) toţi românii sînt fericiţi. Chiar şi recensămîntul din 1912 constată că peste 75% dintre ţărani locuiesc. Desigur. de la noi. şi în care curat nu însemna cîtuşi de puţinigienic.. de pildă. Propun deci ca aceste sondaje să se facă. În sfîrşit. cînd existau deja 366 de medici. cu metode şi rezultate relativ distincte. care mai păstrează buda din fundul curţii sau mai dezgroapă moroii: ambele sînt supravieţuiri ale altei ordini cosmice. aveau să devină „tradiţii“. viaţa ţăranului îşi revelă şi partea mai puţin cunoscută a monedei identitare.nemulţumit“ (e rău şi va fi la fel sau mai rău) reprezenta. cînd Carol Davila înregistrează 99 de medici cu drept de liberă practică. converg în a pune în evidenţă insuficienţa cronică a spaţiului de locuit. dar este şi cronic insuficientă. precizează autorul. în primul rînd. şi faptul că România are cel mai mare procent de preocupare pentru sănătate din Europa: în urmă cu doar un secol. o dispreţuiesc profund“. plin de boli. trebuie să completăm anchetele lor nutriţioniste cu cărţile de bucate care redau o gastronomie existentă şi ea (ce-i drept. cînd Regatul României avea un corp medical de aproximativ 1000 de doctori. în societatea noastră atît de ţărănească se murea pe capete! Complementar. care vrem să ştim – sau sîntem convinşi că ştim deja – totul despre România. Pe scurt. de pildă. mai mult în tîrguri. practic. poate am neglijat. un lucru este sigur: trebuie să aplecăm cu atenţie urechea şi la relatările medicilor modernizării României şi să nu ne mulţumim doar cu Alecsandri şi Muzeul Satului. discursul igieniştilor poate fi bănuit uneori de excese. permanent plin de fum. Cam aceleaşi „superstiţii“ care. care mănîncă şi dorm împreună. Ei bine. Iar ceea ce văd şi relatează aceştia despre satul românesc de atunci este de natură să te pună pe gînduri. tuturor. .. de fapt. implicit. Mai grav. În orice caz. în trena de uimire şi revoltă lăsată de Aferim! şi este de natură să stîrnească acelaşi gen de sentimente. Perspectiva acestor „igienişti“ este una iluministă. într -o singură încăpere (căci şi casele cu două camere pe tindă păstrau una dintre încăperi pentru „camera bună“). nu ne vom mai scandaliza de „primitivismul“ ţăranilor de astăzi. în 2011.. Cartea nu se adresează medicilor (deşi este. Vom privi cu alţi ochi. faţă de 19% în UE (Dumitru Sandu). considerînd acest fapt o cauză fundamentală a numărului alarmant de incesturi. practicat de urmaşii acestui ţăran vegetarian de nevoie. este de acum mai probabil. de la ceilalţi şi de la viaţă… Vintilă MIHĂILESCU | . Din această perspectivă iluminist- modernizatoare. vom înţelege mai bine – şi mai îngăduitor – o serie de „atavisme“ culturale de care nu încetăm să ne plîngem şi în prezent. precum şi cultul carnivorului festiv. casa ţăranului este. România medicilor de Constantin Bărbulescu se înscrie. că speranţa de viaţă la începutul secolului XX era de 36 de ani. doar de sărbători. poate n-am ştiut. acest „vegetarian fără voie“.@hai-hui. igieniştii. o ieşire din mizerie şi boală. în marea sa majoritate deja românizat. România medicilor este România dintre 1860 şi 1910. într-un fel. şi rămîne probabil valabil şi la 1866. iar a se spăla însemna a se primeni. Nu este de mirare deci. Dacă acest lucru este cu siguranţă adevărat la 1862. acest spaţiu – neaerisit. Şi mai tot ce înregistrează medicii în campaniile lor de teren ţine de „primitivism“ şi este menit unei drastice remedieri. Dacă acestea sînt faptele. 51% din populaţia ţării. în propriii noştri ochi –. Să adăugăm la aceasta şi alimentaţia ţăranului. ca unitate de analiză. pentru igienişti. ci în cea opusă. vom putea accepta raţional şi că. autor la 1800 al unei broşuri de Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului. prin politici medicale radicale.) şi trebuie să privim şi la spiritul. în fond. sub ochii romanticilor – şi. mutatul la bloc în timpul comunismului a fost o emancipare. locuinţa ţărănească. pe care îl putem întîlni şi în alte contexte. iar rata mortalităţii infantile – de peste 200‰. un focar de boli. care se transmit rapid de la un membru la altul al familiei. în care 41% dintre bucureşteni declarau în urmă cu doar cîţiva ani că au fost la descîntat: una dintre disperările igieniştilor de ac um un secol era preferinţa neînduplecată a ţăranilor pentru „vrăjitoare şi vraci“. şi o filă de istorie a medicinei în ţara noastră). Dacă o vom face. nu doar o siluire de destin. în spiritul Şcolii Ardelene şi în gîndul lui Gheorghe Şincai. nu doar la materia caselor ţărăneşti. văzută de şi prin ochii „igieniştilor“. Un soi de patriotism disperat. exasperaţi. marea majoritate străini.ro Îngăduie-te.. vom avea o interpretare şi o atitudine mai nuanţate faţă de creştinismul nostru cu iz de misticism. un spaţiu estetic plin cu rituri. diferită de cea romantico-etnografică cu care sîntem obişnuiţi: „medicii nu sînt etnografi şi deci nu încadrează ţăranul în paradigma autohtonului. iar Bărbulescu are grijă să-l tempereze. Sau s ă ne mai gîndim puţin la ce ne dorim. aşezate pe altarul identităţii naţionale. În alt registru. prost luminat. pentru România. române! Apărută în colecţia îngrijită la Humanitas de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. de aburi care se preling pe pereţi şi de ape care se infiltrează prin duşumea – este el însuşi. cum este el prezentat de autor: nu numai că este teribil de sărăcăcioasă şi monotonă. e bine să privim ambele feţe ale medaliei. Să desprindem din multitudinea de informaţii. a ceea ce ţăranii mai numesc încă rînduială.

and his nails like bird’s claws. and violent. whose demons Christ casts out and causes to enter a herd of swine. One must doubt it. The social and cultural dimensions of mental disorders. to the man in the country of the Gaderenes “with an unclean spirit” (maddened. Modern psychiatry seems determined to rob madness of its meanings. the first king of the Israelites (made mad by Yahweh for failing to carry out to the letter the Lord’s command to slay every man.Dar ceea ce este poate cel mai interesant în lectura unei astfel de cărţi şi a altora asemenea (încă puţine!) este o revelaţi e pozitivă şi dătătoare de nebănuit optimism: privind sine ira et studio – fără porniri înălţătoare sau demitizări demolatoare – la trecutul nostru relativ recent. however. and often transformed into pictorial form. and child of the Amalekite tribe. a remarkable set of windows into both popular and latterly professional beliefs about insanity. 1410. insisting that its depredations can be reduced to biology and nothing but biology. None proved more fascinating than the story of Nebuchadnezzar. 2015 | by Andrew Scull Depictions of insanity through history. elusive and evanescent as our attempts to capture them have been. . too). carrying the Jews off into captivity all apparently without incurring divine wrath. The sacred books of the Judeo-Christian tradition are shot through with stories of madness caused by possession by devils or divine displeasure.” The description has proved irresistible to many an artist: above. the man who captured Jerusalem and destroyed its Temple. Madness indeed has its meanings. so indispensable a part of the story of madness and civilization over the centuries. are unlikely to melt away. an unknown German artist working in early fifteenth-century Regensburg provides a portrait of the changes madness wrought upon the sane. naked. or to prove no more than an epiphenomenal feature of so universal a feature of human existence. From Saul. till his hairs were grown like eagle’s feathers. vă rog!. Western culture throughout its long and tangled history provides us with a rich array of images. he “did eat grass as oxen. the mighty king of Babylon. Sîntem încă la coada Europei în multe privinţe. he impiously boasts of “the might of my power. and his body was wet with the dew of heaven...” and a savage and jealous God has had enough: driven mad. Nebuchadnezzar turned into an animal. Swollen with pride. puţină îngăduinţă cu noi înşine. este absolut extraordinar să observi tot drumul parcurs. darsîntem în Europa şi am intrat pe merit şi prin cîteva salturi incredibile într-un timp inimaginabil de scurt! Aşadar. and all their animals. woman. Madness and Meaning April 22. who forthwith rush over a cliff into the sea to drown). here are stories recited for centuries by believers.

and soon a variety of such devices were marketed. as was the shrine of St. medical models of mental disorder gradually became the dominant and then almost the only legitimate interpretation of the sources of mental distress. The tombs of saints like St. and the spread of Christian belief through pagan Europe was often facilitated by the use of miracles and wonders to demonstrate the power of the Christian God. whose murder in Canterbury Cathedral is here shown in a mid-thirteenth-century codex. blindness. had an ancient lineage as well. not to mention a host of other ailments. were popular choices for those seeking relief from mental distress. of a private trade in lunacy. Thomas à Becket. and over time began to claim the ability to cure as well as immure the insane. marketed their madhouses as ways to save affluent families from the travails and potential disgrace of keeping a lunatic at home. reanimate the halt and the lame. leprosy. The ability to cure sick and tortured souls was increasingly brought about by the intercession of saints and martyrs. Though many in classical Greece and Rome still embraced supernatural accounts of mental disturbance and had recourse to the temple medicine of the god Asclepius. The technological inventiveness of the Industrial Revolution was soon extended to devices intended to shock and startle the mad back to their senses. as they were then called (the double entendre would later cause specialists in the management of lunacy to search for a more respectable name). Hieronymus Bosch’s satirical painting of The Cure of Folly: The Extraction of the Stone of Folly. It was often interpreted through a religious lens. suggests that skepticism about medical claims remained widespread despite physicians’ best efforts. Though religious interpretations of mental disturbance persisted in both polite and popular circles well into the eighteenth century (and among hoi polloi even longer than that). one promising that by “increasing . and deafness. Charles Darwin’s grandfather. and early modern world. both mental and physical. Naturalistic accounts of madness. A doctor dressed in a dunce’s cap uses a scalpel to draw forth the supposed cause of madness from the scalp of a patient. those that saw its roots in the body. Margaret of Antioch and St. which dates from c. Erasmus Darwin. the first consumer society. and restore sight to the blind. 1494. The saint’s blood was thought to cure insanity. Mad-doctors. The eighteenth century saw the rise in England. charms. medieval. others were attracted to the humoral model of disease embraced by the followers of Hippocrates and later systematized by the Graseco-Roman physician Galen—a model of illness. who had both been beheaded. whose relics were believed to have miraculous power to heal the sick. with its purification rites. Dymphna of Geel. and spells. that would survive in Europe into the nineteenth century. suggested a swinging chair.Disease was rife in the ancient.

G. Spurzheim. the drowning proved all too real. a person’s mental capacities could be deduced from the confirmation of the head.” Aristotle had seen the heart as the seat of the emotions and the intellect.” Others promoted a variety of devices designed to simulate drowning—though sometimes. the motion be[ing] suddenly reversed every six or eight minutes … the consequence is. where Gall himself examines the head of an attractive young woman. Among the most talented early nineteenth-century anatomists of these organs were the Austrian physicians Franz Gall and J. bowels. unfortunately. Thus.the velocity of the swing. one that “binds and confines every part of the body … Its effects have been truly delightful to me. I have called it a Tranquillizer. States all across Europe and North America embraced the asylum solution. who viewed the brain as a congeries of organs. each region corresponding to particular psychological functions. while three gentlemen wait their turns to have their own characters read). And the American mad-doctor. Their textbooks recorded their encounter with the insane. an instant discharge of the stomach. rather as muscles can be developed or can atrophy. and by the early nineteenth century. By contrast. and sought to manage the madness of those they confined. prompted in part by the assurances of the medical men who soon monopolized the running of these places that they were architectural contrivances uniquely suited to the management and cure of the mentally disturbed. Phrenological claims to provide a guide to human capacities and a somatic account of the origins of insanity soon became the butt of ridicule (as can be seen in this caricature. The handful of profit-making madhouses that emerged in the eighteenth century were dwarfed by the Great Confinement of the insane that marked the nineteenth. The anatomical investigations of the late seventeenth-century Oxford physician Thomas Willis (the man who coined the term neurologie) had given new impetus to the study of the role of the brain and the nervous system. the Hippocratics saw the brain as their center. As the cranial bones developed. and bladder. It acts as a sedative to the tongue and temper as well as to the blood vessels. Yet Gall’s underlying doctrine of cerebral localization enjoyed a long half life in neurology. Early in . few medical men doubted that the etiology of insanity could be traced to disorders of the nerves and the brain. Benjamin Rush. It was within the walls of the asylum that alienists (as many now called themselves) developed and articulated their claims to expertise. they allegedly conformed to the underlying comparative development of the brain’s different parts. They asserted that the relative size of a particular organ was indicative of the strength of a particular mental function and that its size could be increased or decreased through mental exercise. in quick succession. created a special chair.

D. and a variety of electrical treatments—stimulation from impressive machines constructed of brass and chrome to create and dispense static electrical shocks to arouse torpid nervous systems.E. as shown here. Charles Darwin sought in the countenances of insane patients at the West Riding County Asylum in Yorkshire to uncover The Expression of the Emotions in Man and Animals(1872). which entertained presidents. and more targeted therapy from electrical vibrators. programs of rest and of exercise. nervous patients of means flocked instead to a variety of homes for the nervous. later in the century. the most prominent of these places was the Battle Creek Sanitarium run by the Kellogg brothers. Esquirol vividly shows. the strategic manipulation of light. the notion that madness might be read from the physiognomy of the face had not. many asylum doctors sought to distance themselves from such devices. The asylum era had been launched amidst utopian expectations of cure. and increasingly. vegetable diets. If phrenology’s claims had been abandoned. and dementia were amended as alienists sought to persuade politicians and the public at large that their expertise allowed them to distinguish whole new realms of madness. many still had recourse to various forms of mechanical restraint. a portrait of the inmates of asylumdom as a biologically degenerate lot. Hence. proclaiming that they could manage the mad through moral suasion alone. the first major English-language textbook of the new asylum age.the nineteenth century. where in addition to the delights listed above. as this 1838 illustration from the French alienist J. The ancient divisions of insanity into such subtypes as mania. Arguably. each with their own characteristic features. industrial magnates and Hollywood stars in the first decades of the twentieth century. Later. they were treated with phototherapy. massage. . Desperate to avoid the stigma of certification and confinement in what came to be seen as cemeteries for the still-breathing. John Charles Bucknill’s and Daniel Hack Tuke’s A Manual of Psychological Medicine (1858) carried as its frontispiece an illustration of “Types of Insanity”—and. Its failure to deliver on its early promises brought about a rapid deterioration in its reputation. where they were treated with hydrotherapy. melancholia.

On second thoughts. a disorder that has now disappeared from the psychiatric lexicon: hysteria. minor or major. but more entertainingly still. till we all entered upon the promised era when we all became “better than well” and embraced Prozac Nation. where even the formerly dark art of psychiatry has advanced into modernity. Neither the antipsychotics nor the antidepressants. the advent of a cure for formerly deadly bacterial infections. the attitudes passionelles. Just as penicillin symbolizes the age of the magic bullet in general medicine. locomotor ataxia (a complication of tertiary syphilis. mental illness has its miracle drugs: the antipsychotics that arrived on the scene with the introduction of Thorazine in 1954. cries and whispers that displayed unmistakably erotic overtones. and so on. aphasia. the various stages of a hysterical fit: the seizures and the impossible bodily contortions of course. as would become apparent in the early twentieth century). from disseminated multiple sclerosis. The patients staged (and that is the appropriate word). so too. had built his career by distinguishing a variety of awful neurological afflictions. a set of palliative measures that damp down the florid symptoms of psychosis (and perhaps rein in the violence that accompanies it—as in the accompanying early advertisement for the wonders of Thorazine). thus allowing their images to be reproduced and shown to a still larger virtual audience in the volumes of theIconographis Photographique de la Salpêtrière. Tourette’s syndrome.A different class of nervous patient thronged the wards of one of the great Paris hospitals for the poor. Of course. amyotrophic lateral sclerosis (better known to most Americans as Lou Gehrig’s disease). Here the self-described Napoleon of the Neuroses. But what later drew his attention was one of the great epidemic diseases of the age. To the contrary. but often do not work as advertized. in an amphitheater in front of tout Paris. and for many bring with them a set of disabling iatrogenic (physician-caused) side effects: neurological tics and disturbances that are the often-permanent . many of them repeat performers. so that they could hold their poses for the primitive cameras of the age. we denizens of the twenty-first century have moved beyond all this frippery and superstition. Weekly. are a psychiatric penicillin. at last. they are at best a Band-Aid. chorea. the emotional gestures. We live in an age of medical science. And then they were re-hypnotized in private. he hypnotized a parade of scantily clad young women. perhaps not. soon followed by the minor tranquillizers like Miltown and Valium. Jean-Martin Charcot.

we cannot escape the meanings that attach themselves like limpets to the phenomenon that is madness. colonized people. in the rearview mirror. how unhelpful” the crisis-of- man language feels. Andrew Scull is the author of Madness in Civilization: A Cultural History of Insanity.1 His claim is backed up by reams of data. So why do we cling to the idea that it’s “humanity”—humanity in some essential sense. the Rolling Stones sang a mordant song celebrating the “Mother’s Little Helper. and therefore the beginnings of an explanation for its resilience. for instance. from the Madhouse to Modern Medicineand distinguished professor of sociology and science studies at the University of California. massive weight gain. and life-threatening metabolic disorders. sexual impotence. A half century ago. rich nations. San Diego. THE TROUBLE WITH “MODERNITY” CHRISTOPHER NEALON May 1. The Age of the Crisis of Man. and people of color in its . From the very start of his book. It would appear that even in the age of the psychopharmacological revolution. He lives in La Jolla. “how tedious.” As my final image suggests. for instance. not just the accidents of particular human societies—that’s brought the planet to the brink of disaster? Mark Greif’s probing new book. He describes the experience of realizing. such language erased the specifics of the lives of women. drug companies have preferred to market it as a solution to the travails of those trapped in an endless round of housework. And he is unsparing in his criticisms of how. 2015 — It doesn’t take a genius to recognize that capitalism is the engine behind the environmental crises of the early 21st century.” the little yellow pill that tranquilized bored housewives everywhere as it hurried them along to their “busy dying day. emotional numbing. however. Madhouse: A Tragic Tale of Megalomania and Modern Medicine. offers a kind of prehistory of this humanity’s-to-blame discourse. and he’s not the only one who’s making it (see. to his dismay. His books include Hysteria: The Disturbing History.stigmatizing signs of tardive dyskinesia. and Masters of Bedlam: The Transformation of the Mad- Doctoring Trade. it’s not so much Homo sapiens as the rich who are destroying the earth—rich people. It doesn’t even take a Marxist: as the French environmental journalist Hervé Kempf put it in a recent book.” Some younger folks might consider it a welcome solution to the problem of “what a drag it is getting old. the latest volume by Naomi Klein2). California. from the Bible to Freud. Greif is up front about the limits of the discourse he’s reconstructed for us.

” For Greif. In Greif’s account. narrative method: In the American discourse of man through the war years. At the heart of the discourse was the question of whether there’s just something innately self- destructive about Homo sapiens. you. as though it would be rude to criticize the prominent thinkers who produced this “tedious. this creates a particular. economic.” meanwhile. others. yet also includes many left-wing variants.deployment of the idea of “man. once again. just when he’s on the brink of suggesting there might be better ways to think about the political. like Theodor Adorno and Max Horkheimer’s Dialectic of Enlightenment (1944). Greif shows. and tedious. running his hand through his hair. the reader. theologians like Reinhold Niebuhr (The Nature and Destiny of Man. must relive it. 1943). like the Kantian philosopher Ernst Cassirer’s 1944 Essay on Man. to find the flaw that endangered this civilization.” Again and again.” to explain both history and human nature in terms of each other. about religion and faith and ideology. a long progress. however. For Greif the discourse can take reactionary form in precursor texts like Oswald Spengler’s two-volume Decline of the West (1918–1923). but without a confident faith in progress. and literary critics like C. by an equally unusual mix of domestic American concerns and émigré anxieties. Max Horkheimer (left) and Theodor Adorno (right) in April 1964 at a sociology conference in Heidelberg. Photograph by Jeremy J. it created odd combinations of genre and style: Greif refers (accurately. are still widely read today. or even just faith in humanity’s ability to become its best collective self. which places a double burden on theorists of “the crisis of man. The discourse was not only a matter for philosophers. Jürgen Habermas is in the background. they might find the flaw and figure out how to repair it. Germany. as “one of the slowest page-turners of all time. unhelpful” language. for instance. 1944). I think) to the Adorno and Horkheimer volume. S. he. … Re-enlightenment writers conceived the whole of Western history as. Some of its most influential texts. man. he shies away. the intellectual. like Hannah Arendt’s The Human Condition (1958). Shapiro / Wikimedia Commons But perhaps because the reach of this discourse extended downward from traditional academic writing to popular journalism. during and immediately after World War II. Lewis (The Abolition of Man. and about technology. faith. … To protect civilization at its moment of danger. style: This [insistence on synopsis] is part of what gives the crisis of man canon its painfully laborious character for readers. An author will carry a thesis summarizable in a sentence or in five pages through two volumes. ends up creating a distinctive. and that concern. have we lost control of our own powers of technological innovation? The agonized questions driving this discourse attracted an extraordinary range of renowned commentators. This method of re-narrating the history of “civilization. expressed itself in questions about history. but one in which something had gone wrong.1941–43). though: it caught the imagination of historians like Lewis Mumford (The Condition of Man. under the influence of the émigrés … a particular kind of history emerges—the revival of the Enlightenment’s version of a universal critical history. . or ideas of human nature. built from the same materials as susceptibility to the worst authoritarianism? Now that we’ve built atom bombs and gas chambers. have receded from our cultural memory. This could be called re-enlightenment history. must hear of it. and behaved as if by running through the entire history of the mind. this awkward blend of academic and popular imperatives was soon joined. and ecological crises of the past century. developmentally. right. Can there be progress? Is faith in a higher power. and awkward.

and foundationalist enough (and Catholic enough) to fend off Nazis / Russians / Islamists. He also shows that. a “three-centuries” story of modernity (18th / 19th / 20th. essentially to mean “white man. in a chapter on the 1960s he traces a fascinating mutation of the language of “man” into the language of “the man. E. IT’S NOT ONLY THE METHOD AND THE STYLE OF THE CRISIS-OF-MAN DISCOURSE. it is a discourse of Euro-American crisis. Greif suggests. there are two key reasons. So why study it? Why restore this discourse. totalitarian influences. and a gentle one. So a caution against repeating the worst of earlier debates is one reason to re-familiarize ourselves with this rhetoric of the “crisis of man. There are other political and historiographical problems with the discourse worth noting as well. that “creation is not yet at an end”). lay in their power to create completely other ways of thinking and talking. but it remains studiously ignorant of the histories of slavery and colonialism that might be said to have provided the material wealth that would later allow certain societies to afford crisis talk in the first place. or because it made people subject to malign. And.” But the second reason to do this. in the place of reflections on slavery or colonialism. Greif points out. to our attention today? For Greif. that hobbles it at every turn.3 Only now it’s deconstruction. is more important. indeed. another Chicagoan. It’s not only the method and the style of the discourse. For one thing. The universalism of “man. But the interest and the political force of feminist and antiracist languages. often working from a neo-Thomist perspective burnished at the University of Chicago—decried the human plasticity celebrated by Dewey and his students either because it didn’t exist. he implicitly admits. and Ruth Benedict—is kept at arm’s length throughout the history of the crisis discourse’s career. conservative thinkers—usually leaning on Catholic thought. It allows us to see intellectual culture repeating what are easy to identify. rather than Deweyan humanism. Greif shows that the very prominent and influential strain of anticolonial thinking that grew up around the anthropologist Franz Boas—thinking elaborated in the work of women and scholars of color like Margaret Mead.” and it turns out. over and over. looking back. but its substance. that leaves “us” unable to be stern enough. for instance.” As he puts it. “Was there no ‘crisis of woman’? No ‘crisis of color’ in a country where W. God-like. THAT HOBBLES IT AT EVERY TURN. not in their ability to change the crisis-of-man jargon. you will find Nussbaum. So when Greif describes Mortimer Adler railing against Deweyan social constructivists at a conference at the Jewish Theological Seminary in 1940. but also a kind of hapless miniature of Hitler’s desire to “mold” the youth of Germany (Greif gives us chilling material in this regard. GREIF POINTS OUT. DuBois editedThe Crisis until 1934?” Greif does yeoman’s work in showing how figures like Simone de Beauvoir and Betty Friedan tried to explode the discourse from within. or. thoughtlessly rehash debates between universalism and the celebration of difference that were first on display in the 1930s in debates between followers of Reinhold Niebuhr and champions of John Dewey.” to begin with. to imagine “molding” children in the classroom. quite obviously masks the specificity of “woman. with all its manifest flaws. not least Hitler declaring. making exactly Adler’s moves. In this argument. was not only a hubristic attempt to do nature’s work. B. for instance. The first is that the study of this midcentury discourse is cautionary. describing this. or even on the non-Western world. BUT ITS SUBSTANCE. In those earlier confrontations. the crisis-of-man theorists tended to rely on one of two extremely reductive historical schemas. even going so far as to blame them for the Nazi invasion of France.” where the whiteness and conformism of “man” is exposed at the level of vernacular speech.Things get worse from here. . Enlightenment / progress / modernity). a little bell goes off. or a “three-ages” story of the history of “civilization” (ancient / medieval-Christian / modern). as hopelessly circular or reductive debates. if you glance back at Martha Nussbaum’s 1999 attack on the supposed moral relativism of Judith Butler’s work in the pages of The New Republic. Zora Neale Hurston. Greif does a fine job. He points out that the theory wars of the 1980s and 1990s.

he finds in the late “Revelation” a buried recognition that “her ability to teach her characters their partiality and primitive equality before God … might depend on the stability of a social order of different classes and races. and the central four of the book’s ten chapters make an argument that. he makes it impossible to ignore the misanthropy and the creepy sexism of the young Bellow. who took the philosophical questions at the root of the discourse and set about answering them using the far-more-situated and flexible techniques of fictional narrative. who had already by the early 1970s written two extraordinary novels (The Bluest Eye and Sula) that probed not only the limits of the “human” but the limits of a universalizing discourse of “humanity. as written down in books?Augie March seems to say. while the crisis-of-man discourse led pedigreed academics to theorize a little more grandly than would prove useful a generation later. which civil rights sought to undermine in the name of the same God and divinity. when Greif writes about the intersection of literary fiction and actual politics. in Henderson the Rain King.” Having tracked the ways in which. as friends and rivals). The Age of the Crisis of Man is subtitled Thought and Fiction in America. Discussing The Adventures of Augie March. … [This was] because novels were still composed from below. for instance. Greif builds his case for the novel as the privileged transmitter of crisis-of-man language in persuasive and engaging readings of novels by Saul Bellow and Ralph Ellison (whom he reads in tandem. He writes beautifully. and yet where its contradictions and gaps would come into relief. O’Connor had largely refused to answer the call to think in terms of the “crisis of man. universal man could be borrowed and spread.” Greif notes that this wish of Bellow’s may have been given a boost by “a particular . And the book simply cries out for a chapter on Toni Morrison. for instance. requiring the depiction of plausible. Dangling Man. while James Baldwin crops up so often as a pointed counterexample to the limits of novelistic crisis-of-man discourse that I wondered why Greif didn’t just give him a chapter. about O’Connor’s late story “Revelation. basically. in the long run.and it has to do with the life of the American novel. throughout her career. high philosophical obligations must intersect the ordinary. effortfully dignified working-class white woman imagines herself placed by God into various scenarios of social hierarchy. those writers were nonetheless read very carefully by a range of young midcentury novelists. who spoke vernacular language and embodied vernacular conflicts. Flannery O’Connor. For instance.” turning instead to scenes of grace or salvation. climaxes with the lower-class protagonist taking out his pent-up anger on an insouciant. 1933–1973. yes. He is especially good at giving breathing room to the unsavory or even repellent aspects of the writers who interest him. not to a Nussbaumian moral rigidity. The novel was briefly a space in which the new authority of unmarked. whose first novel. Some of his choices feel odd: there are two whole chapters pairing Ellison and Bellow. Describing the way Bellow may have attempted. privileged young girl by spanking her in white heat of excitement. she discovers about herself. Greif writes. As Greif puts it.” in which a tidy. but to a kind of flexible populist typology of character. There. Greif is equally thoughtful about the class and racial politics that suffuse the rhetoric of salvation in O’Connor. by “a Bellow surrogate. But he also offers a lovely reading of the novels in which Bellow’s Chicago-style training in the Great Books leads him. generally lower-class American characters. and Thomas Pynchon. though. The permanent lesson of [Augie’s education] is that the great ones are already around you … Can we always find people in our immediate neighborhood who are the same as those in remote antiquity.” But Greif works well with what he’s chosen.” Sometimes. that she’d rather be a dignified black woman than “white trash. to script his friendship with Ellison as the story of a greater genius (Ellison) who may nonetheless be outshone. his judiciousness and even-handedness lead him to hesitate at the brink of what he has equipped us to see.

how would we ever have history?” This is a costly generosity. Climate change: we’re all in this together! That may be true. and to tally the costs of its failure to think past the gendered limits of the word “man. All you will really do. indeed. or some innate violence in our nature. with Hints on What to Do Now. He has readily identifiable ultimate values.” ONE REASON TO RE-FAMILIARIZE OURSELVES WITH THIS MIDCENTURY RHETORIC IS CAUTIONARY.” For Greif this problem is especially acute around the question of whether Pynchon could be said to be a humanist. and suggests that the book could perhaps have been called The Origins of Why Modern Men Would Want to Change Human Nature. at the conclusion of a wonderful reading of Pynchon’s The Crying of Lot 49. decade after decade. since it gives a pass to a discourse that still pops up like a whack-a-mole in our new era. but erasing the history of how “we” got here will only make it harder to see the contours of the planet- devouring system that has forced some of us to reproduce it for the benefit of some others. like many critics before him. or essence betrayed. As it turns out. since it masked its investment in crisis-of-man language. This is what the language of “modernity” does: it pursues intransitive questions of human essence instead of relational questions about what some humans have done to other humans. and thus settle for one or another of his alternatives on that basis. MORE IMPORTANT REASON. a critic has to overread. Pynchon may be—than to acknowledge that part of what makes Pynchon’s fiction specifically powerful is that his story about the “crisis of man” is not just a story about some abstract “modernity” into which we’ve run ourselves. while African Americans remained black. and an endlessly complex and alluring variety of ways of testing his values in narrative. one way to understand the failures of the crisis-of-man discourse is to track its disqualification of capitalism and colonialism as objects of critique. This critical modesty and intellectual judiciousness prevents Greif from acknowledging that. In a fascinating coda. and How the Worst of Them Have Tried. is “wrongly co-opt him by drawing him into literary criticism.” But a page later he recoils: “I can say nothing of this sort … How could I tell anyone to desist? How can the dispassionate analyst ever discourage even what seems to him to be folly? Persist in folly! Without folly.” And he passes over the irony that it is Bellow. “you’ve begun asking the wrong analytic questions for your moment. ready to explain contemporary capitalist and ecological crises in terms of some failure of humanity to be its best self.” It is clear from Greif’s exasperation with the crisis discourse that he knows this. since he constantly alternates between showing us humanity and a radical. meaningless void: “It becomes impossible to declare Pynchon’s ultimate ‘values’ without exposing yourself to the embarrassing admission that you may just want Pynchon to share your values. HAS TO DO WITH THE LIFE OF THE AMERICAN NOVEL. He always chooses sides (look at his villains). must accept that ascribing positive values to the endlessly protean Pynchon is a losing game. but those values are readily identifiable. GREIF SUGGESTS. ANOTHER.social fact of the years around the two writers’ triumphs in 1952 and 1953—that Jews slipped progressively into the white mainstream. rather than Ellison. Elsewhere. Greif writes. Greif asserts that he. But just when you think he might bring down the hammer. For my part. who has been eclipsed. but a story aboutcapitalism.” But he describes his own observation here sheepishly: “Once in a while. I can imagine The Age of the Crisis of Man being re-titled Why the Discourse of Modernity Is Shot Through .” he is certainly a leftist. But it’s easier for Greif to participate in the story of Pynchon the Inassimilable Genius—which. whether or not Pynchon is a “humanist. he chastises himself instead. he imagines speaking backward into history and warning the crisis theorists that once they base their sense of history on a story of human essence. There’s a humorous moment in Greif’s analysis of Arendt’s The Origins of Totalitarianism in which he regrets her choice of title.

“Pynchon’s Children. Five Short Stories About the Life and Times of Ideas A complexity theorist explores how science and culture co-evolve. and Why It Would Be Super-presumptuous to Give It Up. November 1. when and why they die or are abandoned. and our responsibility to nurture thought that might enlighten our future. because action.”Public Books. the Climate (Simon & Schuster. “Margaret Mead’s Countercultures. an evolutionary theorist. “How Will Everything Change under Climate Change?. February 2.” New Republic. Sometimes. examines five facets of chain reactions. the surprising possibilities for continued evolution. 2014).  2 This Changes Everything: Capitalism vs. To do and to suffer are like opposite sides of the same coin.  3 “The Professor of Parody: The Hip Defeatism of Judith Butler. 2015. with Holes. haven of complex systems research. David Krakauer. each typifying how ideas spread through science and culture. 2008). “a critic has to overread. Together they tell a story of how the ideas that define humanity arise. 2014 Christopher Nealon.” Public Books. Greif’s insistence on being modest. February 1. July 1. and the story that an act starts is composed of its consequent deeds and sufferings. March 8.”Guardian.” Public Books. he is never merely “a doer” but always and at the same time a sufferer. yes. These consequences are boundless. and “dispassionate” hobbles him right when we need him most. self-critiquing. and president elect of the Santa Fe Institute. BY DAVI D K RA KAU ERPHO TO BY JO HN MA CDO U GA L / A FP / GETTY I MAGESA PRI L 30 .” And sometimes it’s OK to take sides. 2013 “The Democratic Surround: A Conversation between Fred Turner and Clay Shirky. to read an extract from the book. 2 015 In the following five short chapters. Fred Turner. 2014  1 How the Rich Are Destroying the Earth (Chelsea Green. see Naomi Klein. though it may proceed from . 1999. Part I: Chain Reactions Because the actor always moves among and in relation to other acting beings.

the Manhattan Project. Consider a cell that divides into two cells and then four and then eight great-granddaughter cells. just over three years into World War II. and finally. Consider a report spread from one individual to another. The progress of the Italian physicist. when Szilárd proposed the idea of a neutron chain reaction. This physical chain reaction was one of the links of scientific and cultural chain reactions initiated by the Hungarian physicist. 2. and it is conceivable—though much less certain—that extremely powerful bombs of a new type may thus be constructed. nowhere. —Hannah Arendt. Enrico Fermi. Fermi’s New World. navigator across the territories of Lilliputian matter—the abode of the microcosm of the atom—was another thing entirely. in turn infecting further hosts. so to speak. “Eventually . when Szilárd and Einstein sent the now famous “Szilárd-Einstein” letter to Franklin D. Another was in 1939. the Office of Scientific Research and Development. News is a chain reaction. And Fermi’s landing marked the earliest sustained and controlled nuclear chain reaction required for the construction of an atomic bomb. The Human Condition On Dec. Infectious diseases are chain reactions. The first was in 1933. Roosevelt informing him of the destructive potential of atomic chain reactions: “This new phenomenon would also lead to the construction of bombs.” The accomplishments of Christopher Columbus had long since ceased to be newsworthy. Life itself is a chain reaction. These numerous connections that fasten together events are like expertly arranged dominoes of matter. life. discovered beneath a Midwestern football field in Chicago. Leó Szilárd. Consider a contagious virus that infects one host that infects two or more susceptible hosts. 1942. who in turn spreads the message to their friends and then on to the friends of friends. and culture. The brain alone is incapable of supporting the sophisticated culture that we are now dependent upon. was the province of newly synthesized radioactive elements. President Roosevelt was sent the following enigmatic cable: “The Italian navigator has landed in the new world. As the modernist designer Charles Eames would have it. acts into a medium where every reaction becomes a chain reaction and where every process is the cause of new processes.” This scientific information in turn generated political and policy chain reactions: Roosevelt created the Advisory Committee on Uranium which led in yearly increments to the National Defense Research Committee.

If it is goodscience fiction the idea is new.” These results subsequently appeared in the journal. Brünn is the German rendering of the Czech city Brno. Part II: The domino-like patterns of civilization The true protagonist of an science-fiction story or novel is an idea and not a person. objects. —Philip K. infection. Proceedings of the Natural History Society of Brünn. the only influential idea in all of Hoffmann’s book. ideas. “Experiments on Plant Hybridization. Mendel’s paper is customarily treated as the founding article in the field of genetics and introduces Mendel’s laws of segregation and independent assortment. physics of contact. one botanist. the inheritance laws of Mendel. The sagacious Darwin. like the author’s. Premature termination is exactly what we might want to happen to a deadly infection. Through these laws. Silence ensued. the Proceedings of the Natural History Society of Brünn was not a well-placed cultural domino when it came to initiating an epistemic chain reaction. Hermann Hoffmann. Mendel was evidently aware that few influential scientists of his time—or any subsequent time for that matter—were likely to read the Proceedings of the Natural History Society of Brünn. life. the capital city of Moravia. whose . Unfortunately. and news—all yield domino effects that require a sensitive combination of distances between pieces. it is stimulating. but it is the last thing that we want to impede an idea. We know this because in Darwin’s copy—now housed in the library at the University of Cambridge—there are found numerous annotations and notes in Darwin’s own hand. it sets off a chain reaction of ramification-ideas in the mind of the reader. When any one of these ingredients is off-kilter. the Augustinian friar and physics teacher. Dick. In other words. did quote Mendel’s results in a monograph on plant hybrids.” Dominoes. the propagating cascade is likely to come to a halt. Paycheck and Other Classic Stories In the 1860s. it so-to-speak unlocks the reader’s mind so that the mind. and timing. atoms. begins to create.everything connects—people. Mendel was able to account for the appearance and disappearance of traits across generations in terms of recessive and dominant interactions among “factors” (genes had yet to be named). Gregor Mendel. Mendel strategically mailed reprints of his article to the most famous and influential scholars he could remember. However. published the results of a series of experiments on pea plants. Charles Darwin owned and read Hoffman’s book. and. was passed over—a domino falls without consequence like George Berkeley’s tree in an uninhabited park. probably most important of all. The quality of the connections is the key to quality per se.

in speculative fiction. In her book on the mechanism. To put this in some chronological perspective. failed to observe the Mendelian mechanisms that could have silenced so many of his later critics. Screenplay by Joseph Mankiewicz.C. drowning.” The Antikythera mechanism is estimated to have been constructed around 200 B. Somewhat loosely based on Antony and Cleopatra by William Shakespeare. Mighty Caesar! Rape. in a more fluid medium. and hanging innocents in order to derive from the systematic . according to everything we know about the technology of the time. It would be the most implausible “obelisk” of an anachronistic novelist or filmmaker if it were not for the fact that it is real. The Antikythera mechanism encodes the astronomical insights of Aristotle and the Babylonians. These cases do not result in prematurity but in total eclipse and near- extinction. Arthur C. placed a post-singularity obelisk (or was it a giant domino?) in front of a troop of blood-thirsty proto- hominids in 2001: A Space Odyssey.own ideas on inheritance were both implausible and inconsistent. Stent suggests that culture actively seeks to dampen cultural chain reactions the way that control rods in nuclear reactors absorb errant neutrons. and later Stanley Kubrick. murder. “Rescued from an ancient shipwreck in 1901. there are other times when the dominoes are completely removed. it shouldn’t exist. Nothing close to its sophistication appears again for well over a millennium. 1963. in Britain for several centuries following this invention. Decoding the Heavens. even millions of human beings! But neither you nor any other barbarian has the right to destroy one human thought! —Cleopatra. This was arranged in order that the distant future might collide with the remote past and thereby move civilization forward toward space travel.” Other premature ideas that ultimately became hugely influential include: Ignaz Semmelweis’s ideas on the value of sterilization in preventing infection. Part III: Ancient calculators and the domino monolith How dare you and the rest of your barbarians set fire to my library? Play conqueror all you want. 1623. Jo Marchant writes. If prematurity is like increasing the spacing between dominoes. John Snow’s theory of water-borne cholera. pillage thousands. it is one of the most stunning artifacts we have from antiquity and. Mendel is in the distinguished company of scholars whose ideas the biologist and philosopher Gunther Stent describes as “premature. Humphry Davy’s observations on the analgesic value of nitrous oxide. Clarke. Druids were burning. and Alfred Wegener’s theory of continental drift. reducing the odds of a cascade.

The Chauvet caves in France are around 30. And the oldest written numbers were invented around 3100 B. Part IV: The paradox of the Paleolithic hacker. This raises a very curious question. predictions of the future. the sublime is limitless. has pain in the failure but pleasure in contemplating the immensity of the attempt.000 years old. How can hardware that is by and large millions of years old (great ape brains) and at best a couple of hundred thousand years old (anatomically modern . Critique of Pure Reason Anatomically modern humans emerge in the fossil record around 200. Ptolemy would not be born for another two centuries. and orangutans) are millions of years old. and life itself. attempting to imagine what it cannot. The Antikythera reflects such contemporary thinkers as Hipparchus of Nicea. This is based on the analysis of global etymologies of widely shared words such as “finger. Thereafter.000 to 100.000 years ago.000 years old. The oldest written languages have been found in Mesopotamia. —Immanuel Kant. chimps. The assumption is that any observable differences between humans today and humans in the Upper Paleolithic have little to do with biology and almost everything to do with culture. so that the mind in the presence of the sublime. The cultural traits that are reckoned to set the human species apart from our closest primate relatives are only a few thousand years old.” “water. and in the Indus script of the Bronze Age Indus Valley civilization in ancient India.C. gorillas. 10. or why are cultural dominoes possible in the first place? Whereas the beautiful is limited. hundreds of millions of years old. including the Maros site in Sulawesi. Egypt. Arnhem Land in Australia. Spoken language is estimated to be around 50.” The very oldest cave paintings that have been discovered are dated to around 40. All of these are dated to around 3200 B. and the Cave of El Castillo in Spain.convulsions of limbs and the gushing of drawn blood.000 years old. the great apes (humans. What makes this observation startling are the following facts about our cultural history. By contrast.” “two.” and “who. according to Greek and Roman writings. the primates are tens of millions of years old. the dominoes of astronomical knowledge and mechanical inference stopped falling and did not resume for another 1.000 years. in ancient Sumer.C.000 years old and Lascaux.

to disappear from the sight line. flail. Every child knows that the computational hardware of 1977 is completely incapable of supporting the software of 2015.000 years older than the software of modern culture. Hardware and software separated by only a few years become incompatible. and playing the theremin. Our brains have ceased to be exclusively “embodied” and have become largely “exbodied. Come to think of it. progressed through the abacus. they really wanted to witness a great fall. Our late Stone Age brain seems completely at home with Antikythera mechanisms. and give the Wednesday an electricity. libraries. and emerged as Turing machines. The day the first mathematician solved the problem of long division on a piece of paper with a pencil was a day the brain gave up “attempting to imagine what it cannot. a meaning. an awe. shooting hoops. Machine intelligence is the latest and largest point on a trend line that started with written numbers and words. that all they needed to become a . and complex numbers. the hardware of 2010 cannot support the software of 2015.” As long as we think about human minds as separable from the world we are more likely to be guided by the pressures of pure consumerism. whereas the dominoes of cognition— brains and culture—have remained compatible despite the brain being a relic from the Upper Paleolithic? The way in which modern culture “runs” on ancient brains derives from the “plasticity” of neural hardware combined with the observation that the brain has by and large become embedded in culture itself. structuralist anthropology. quantum mechanics. flying jets. information theory. The argument is that the brain alone is incapable of supporting the sophisticated culture that we are now dependent upon.” The evolutionary dominoes have been falling away from the lineage of organism and into the collective environment.” Part V: Exbodiment and the symbiotic nature of intelligence … a domino line of laughter. How is it that the dominoes of technology—hardware and software—need to coevolve. and many of the watchers realized with a shiver that no matter what they said. a longing. smash to the ground. general relativity. see someone arc downward all that distance. but with an edge to it. Compare this with the hardware of human cognition that is over 100. humans) support software (modern human culture) that is only a few thousand years old? I call this the “Paradox of the Paleolithic Hacker.

including the way in which many real-world problems are “off-loaded” to our bodies in order to be creatively solved via the constraints of limb motion (kinematics). The great Argentinian writer Jorge Luis Borges captured this notion when he wrote in his short story collection Dream Tigers that. Let the Great World Spin Embodied cognition has emerged recently as a hitherto neglected focus of brain science. bodies. philosophers. family was one millisecond of slippage. And in time the contributions of human and artifact become nigh on indistinguishable. If a telescope extends the range of our vision we look through it. And this surplus information can be used to improve the power of prediction and control over the physical world—for good or for bad. anthropologists. including the proper time to die. will emerge to make all of our decisions for us. The fear of an Artificial Intelligence is the fear that we might abdicate thought or forego our free will. The field emphasizes the physicality of thought. what is becoming increasingly clear is that evolution is driven largely by advantages gained from overcoming the constraints of restrictive computational architectures: brains. The work of cognitive scientists William Chase and Herbert Simon on perception in chess illustrates how a simple tool for storing the positions of chess pieces during a game—the board—overcomes the severe limitations of working memory (as is exemplified by the difficulty of playing chess with a blindfold). And if a computer should extend the compass of our logic we shall reason by it. and crowds. and archeologists have investigated the computational affordances of material culture—the way that we use tools and instruments to help solve hard problems. If an abacus extends the range of our arithmetic we manipulate it. —Colum McCann. In parallel. forego our free will for expedient information-processing environments—and that a distributed system.” The fear of an Artificial Intelligence (AI) is the fear that we might abdicate thought. . Evolution is never “satisfied” by its hardware or its environmental “software” because there is always surplus information to be processed in the world. “The machinery of the world is far too complex for the simplicity of men. and potentially far worse. Tennis players do not need to “program” their arms with information about how to bend limbs to serve—the articulation of the joints does this for them. a cloud consciousness. In pursuing questions about the evolution of intelligence.

One element of long-term terrestrial prosperity consists in coming to a deeper understanding of the ongoing symbiotic relationship of brain to exbodied culture. with its reliance on past authority and anti-empiricism..” Some worries about bans Editors’ pick Piers BennVisiting Lecturer and Adjunct Profess.. was in part a transitional AI based on the reputational technology of printed books. Philosophy 000 9 · .” I would like to advocate for a new complexity metaphysics that derives its greatest “pleasure in contemplating the immensity of the attempt” to grasp the sublime through an ever-growing community of collective intelligence. William James captured this sentiment when he wrote “The great use of life is to spend it for something that will outlast it. This AI eventually yielded to an observational AI founded on independently verifiable measurements acquired by microscopes and telescopes. A community that needs to be nurtured and protected in order to keep the cognitive dominoes falling and ideas advancing into the future.My own view is that the dominoes of our cognitive culture started falling many thousands of years ago. Scholasticism. And we are more likely to be guided by the pressures of pure consumerism—pressures that tend to extend intelligence into exbodied “products” rather than prostheses—a culture of “Apps. Language and libraries were helping to make “decisions” for us long before PCs and smartphones. As long as we think about human minds as separable from the world—both natural and technological—we conform to a partial comprehension of the mutualistic network within which we have evolved.

human rights. But the truth is that feeling offended. it is. faith in scientific reason. This is because protecting the robust expression of an opinion has an independent value. with hate speech as such. for in the present climate of ‘safe spaces’ and ‘trigger warnings’.or even literal hatred . since these people are thought to be powerful enough already: it is all right to ‘punch up’. casting doubt on his claim to be the Final Messenger of God. And yet. it is frequently controversial whether we are dealing with hate speech at all.S. on different occasions whether banning hate speech would produce an optimum balance of protection of speech and protection from harm. So the boundary between speech and action is not entirely clear-cut. but it has its problems. secularism. but this evinces less concern. but we should be reluctant to do so. Some people regard pornography for heterosexual men as hate speech against women. those offended can either try to discredit the evidence. Why the worry? These ideas are. asking. never speech. it does not follow that it should be banned. has recently promised new measures against Islamist propaganda designed to foment hatred of all things Western. a controversial speaker may present a reasoned argument against. but not to ‘punch down’. but it should not be easy to do so. after all. to which no reasoned response is possible. (There is a tradition that tells how he had people killed for writing satirical poems about him). should the law do about it? The UK Home Secretary. being offended has become a staple moral posture – promiscuously transmitted by social media. Something similar goes for ‘Islamophobia’.conveyed in verbal speech that is open to dialogue. and causing genuine harm. then we have a case for making at least some hate speech illegal. because it endorses the attitude that women are of interest only for their ability to satisfy men sexually.insults. This is surely relevant to the issue of banning hate speech. she might use historical sources to assert that Mohammed did some bad things. This point is crucial. verbal or not. Many people regard this stance as homophobic. It is also said that hate speech can go beyond verbal abuse. Furthermore. Perhaps cartoons depicting the Prophet Mohammed constitute hate speech against Muslims. some speech not only causes but incites malicious action. and the freedom of public debate. say. when people claim to be ‘offended’. This attack on Islam may offend. and only if it leads to serious harm or threats of serious harm to them. But this is not quite right. Any state claiming to be liberal must uphold a strong presumption in favour of free speech. But some speech isaction – not just in the trivial sense that speaking is something that we do. For example. to hear the defenders of the Enlightenment. there are aggressive tactics . But at the other end. And quite apart from this. And many people are worried about hate speech directed against certain minorities and women – especially online. if anything. but in a stronger sense. The feminist legal scholar Catherine Mackinnon thinks that pornography is the subordination of women. bankers and fat cats. lies. 1 In polite society. but it allows dialogue. The Culture of CriticismWhat do we owe the Enlightenment? By Jacob Soll The Enlightenment: History of an Idea By Vincenzo Ferrone W herever we look today in academia. offensiveness alone is not enough to justify a legal ban. incitements and threats. speech conveying that this is what women are for and are like. Even granting that some speech either isharm or causes harm. even with good reason does not amount to being harmed. The law should certainly be concerned with threats and incitement to serious harm. and is certainly not meant to be part of a dialogue. but less concerned. constitutesharm to whole classes of people. And it may be that some speech. because they taunt and ridicule those who believe that the Prophet should never be visually depicted. The only ‘phobia’ – if that is the right term – that should be of interest to the law is ‘phobia’ of Muslims rather than Islam. and aversion conveyed in other ways. Should we then say that there should be ‘Free Speech – No Ifs or Buts’? This is a useful slogan. The more extreme cases are often known as ‘hate speech’ – the dissemination of inflammatory hostile remarks against particular groups of people What. There . as well as a certain neutrality between competing world views and lifestyles. they are under assault. which cannot simply be neutralised by its bad consequences. For example. scholars are rushing to defend the Enlightenment ideas of political and individual liberty. Mill in his celebrated essay ‘On Liberty’. This presumption can be overturned. I wish hate preachers every failure – but not necessarily at the cost of denying them the right to air their grievances. there is also hate speech directed against Tories. But there is an important difference between strong aversion . as Mill indeed recognised. If most of us agree that it should be illegal to inflict serious harm on people. Many people who proclaim it assume that only actions can do harm. S. and if some speech either causes or constitutes harm. A classic defence of freedom of expression was provided by J. of course. there will always be disagreement about which particular cases of robust expression of views really are hate speech. Constitution. We might try to solve the problem simply by weighing up likely consequences. the Catholic Church declares homosexuality to be a disorder and homosexual behaviour to be sinful. contempt or even disrespect towards others are usually frowned upon – especially when the targets are in a weak position. or else argue that the Prophet was justified in what he did. Correspondingly. The vexing problem. is in forming fair and workable laws. direct expressions of hatred. taunts. I think. enshrined in the U. Islam: for example. Theresa May. But that doesn’t look right: it is surely possible to love the ‘sinner’ but (however misguidedly) hate the ‘sin’. Furthermore. Mill and his contemporary disciples stress the distinction between expressing a view that offends. After all. to say ‘I promise’ is to perform an act of promising. Undoubtedly. often the simple truth is that they strongly disagree with what is being said. Some hate speech should be outlawed. At one end of a spectrum. in effect.

a few leading scholars have decided that it was necessary to present their defenses to a wider audience. Many deists— believers in the Enlightenment idea of a post-Christian mechanistic nature god. but its centrality in public debate. and. All this makes Vincenzo Ferrone’s newly translated book. Ferrone argues. with their scorn of organized religion. as what Ferrone calls a tradition of “critical thought. Anthony Pagden traced a history of Enlightenment philosophy. Gary Wills characterized the victory as “the day the Enlightenment went out. is now political anathema in most of the United States. tolerance. and then caused a massive tsunami that swept the Tagus River into the city. The Enlightenment: History of an Idea.S. have a hard time getting elected in most parts of the United States today. it is not clear how many Americans understand the relationship of the Enlightenment to such documents. and Ethan Allen—would.S.000 people. but also. and individual liberty. implicitly. compelling: Ferrone claims that the importance of the Enlightenment has not been its triumph.” Immanuel Kant defined the Enlightenment as the “progress of mankind toward improvement” through the “freedom to make public use of one’s reason on every point. is. which openly reject human rights while embracing scientific progress. Even the scientific explanation of natural phenomena is generally rejected or ignored. An Italian historian of philosophy and a specialist on the influence of Isaac Newton.” The ideas of the Enlightenment are going through a crisis in the very country founded on them. Theologians claimed the disaster was divine retribution for earthly pride and sin.” These books—and the overall defense—have some validity. and “global justice. but. attacking others. But recently.is no shortage of enemies—from mullahs and Christian conservatives to science deniers and left- wing post-modernists. political liberty. Thomas Paine. in good academic form. Defending the Enlightenment has become an academic cottage industry with various camps hunkering down behind their own interpretations. Many great figures of philosophy who have been seen as critics of the Enlightenment are in fact. political idea. T he Enlightenment began not only with books and pamphlets. In 1755. such as Founding Fathers Thomas Jefferson. like China. The long philosophical engagement with the idea of Enlightenment. her argument made the case for Enlightenment values and the “soft power of humanity” in light of the use of torture by the U. one of the great intellectual legacies of the Enlightenment itself. Constitution and Bill of Rights were founded on Enlightenment ideas. government. for Ferrone. In spite of the fact that the U. killing more than 40. defenders of the Enlightenment tradition.” and Ferrone claims it is this critical process that has driven public opinion and politics. most importantly. set it aflame. because of the rise of new superpowers. but not critical debate. an earthquake flattened Lisbon. . Bush won the 2004 election. He allows that we can question the primacy of science and secularism. seen by John Adams and Jefferson as central to Enlightened society. with only 40 percent of Americans standing by the scientific finding that global warming is man-made. but with an earthquake. giving us the language of human rights. Lynn Hunt’s Inventing Human Rights: A History (2007) was one of the first of such works. The abolition of torture and capital punishment. defending it from “theocracies” and the “fringe of the Christian right” that deny ideas of scientific progress. Ferrone believes the Enlightenment must be defended not simply as a secular. from Voltaire in the eighteenth century down to our own time. When George W. In The Enlightenment: And Why It Still Matters (2013).

not a proponent. had brought about the Terror of the French Revolution. Hegel grappled with the Enlightenment as a critic. the Enlightenment project worked. and a rational. On the other hand.The French philosopher Voltaire argued. Like Hegel. in turn. Ferrone claims. Ferrone.” Hegel felt that this hubris. though. Writing in the early nineteenth century. Ferrone’s model of an Enlightenment tradition comes directly from Voltaire. sciences. created public opinion that began to stand as a counterauthority to kings. would be attained through the criticism of the illusions of both Christians and socialists. These enlightened ones had a primarily social function: to critique in the name of progress. he nonetheless believed that secularism did not lead to the betterment of humankind.” Only through the constant critique of subjectivity and through dialectic argument could humans face the challenges of earthly reason and science. and papers proliferated during the eighteenth century. warned German-Jewish philosophers Max Horkheimer and . and claimed that the new gens de lettres. social state. no matter how dark. these very forces— along with a twisted idea of progress. Books. Ferrone claims. that makes Hegel—the critic of progress and secularism—an Enlightenment thinker.” were super-scholars who. The Nazis. journals. it still adopted a model of human rather than divinely inspired destiny. At least on the level of creating a critical tradition. Nietzsche replaced the idea of progress—which he thought “primitive” Germans. but they always defended an ideal of criticism. and states. If one was to study human history. the power of science. “What is Enlightenment?” as the inspiration of his own philosophical progress. And even if nihilism contradicted the optimism of the Enlightenment. and human agency. on the other hand. but instead opened the door to nihilism. and for this. Nietzsche held the “banner of Enlightenment. the Enlightenment could bring human progress through science. Through an examination of the Renaissance and Reformation. But he still saw the Enlightenment as the central point of a philosophical inquiry steeped in skepticism and an abiding belief in criticism.” Kant said. presents Nietzsche as one of the guardians of the Enlightenment. He criticized the Catholic Church for claiming God was behind the disaster rather than the clock-maker master of the system of nature. Even those who believed in science now had to come to grips with the idea that it could be used as a tool of mass extermination. that it was simply nature’s systems that had caused the movement of the earth’s crusts. would master the arts. It is this skepticism and method of criticism of the Enlightenment itself. religious leaders. He was one of the first to recognize the Enlightenment as a distinct movement. Nietzsche embraced Kant’s question. and Nietzsche’s will to power—had been at the heart of Nazi power and its ideology. as well as the loss of all Christian morality and the belief that humans could build a secular paradise. and public debate. and this reason would have to stand the “test of free and public examination. On the one hand. was misguided in attempting to bring “heaven” to the “earth below.” for historians came with their own predetermined “categories. Kant summed up Voltaire’s idea best when he said: “Our age is the age of criticism to which all must be subjected. Voltaire’s opinion led to a famous international debate that helped him move public opinion away from mystical explanations of natural phenomena and toward scientific authority. public debate. The great philosophers who followed Voltaire and Kant—Hegel and Nietzsche in particular—might have questioned secularism.” If Nietzsche embraced Voltaire as the great debunker of religion.” The ultimate goal of this critical movement was to create reason for the betterment of society. Hegel warned. as living encyclopedias. could never grasp—with his idea of the modern man’s “will to power. Hegel warned. literature. pamphlets. Nietzsche was skeptical of the Enlightenment claims of progress and human utopia. at least. he used the word lumières to describe philosophers seeking progress through criticism. and. T he Enlightenment faced perhaps its biggest challenge following the Holocaust and Hiroshima as philosophers were forced to question ever more deeply the idea of human progress. one could never be “passive. The idea of secular human progress.” This human destiny. or “men of letters. above all.

Foucault insisted. they warned. cannot sway the majority of the American public into believing that global warming is man-made. Foucault showed the underbelly of enlightened societies. Enlightenment. But Ferrone has inflated the importance of modern historical works on the Enlightenment. or has evolved in a world that embraces its products but not its central idea. The public takes for granted . with many in the audience applauding the creationist. heirs of Isaac Newton. entertainers like Bill Nye and Ken Ham debate evolution at the Creation Museum (a museum that asserts the world came about in a strict biblical chronology). Yet Ferrone does not seem to recognize the challenges and paradoxes that face the idea of Enlightenment in a world disengaged from it.” In the tradition of Nietzsche.Theodor Adorno. Yet what U. is the movement by which individuals question all truths. and how institutions of so-called modern reason could be turned into instruments of repression. and they had turned science into “manipulation and administration” and reason into a nihilistic scientific program of mass death. Critique. If anything. We are thus faced with a stunning paradox in the history of Enlightenment debate. And yet the Enlightenment is not forgotten everywhere. asylums. If science is contested. the original foe of Voltaire. but also a modern totalitarian system. yet at the same time he speaks of the importance of the Enlightenment in bringing individuals the freedom to believe and in asserting human rights in a global society. Indeed. could bring liberty. As the Enlightenment recedes from public consciousness. politician campaigns by defending the ideals of the Enlightenment? The place of the Enlightenment in public debate has all but disappeared. What the Nazis had done was to take Enlightenment discourses and rid them of their critical element. in turn. engages with the idea of Enlightenment more prominently than many secular thinkers. The university debate. not as the product of a reasonable society. Foucault criticized modern scientific and legal authority. Even the great scientists of NASA and Caltech. especially those produced by powerful authorities. is central to the continuation of the Enlightenment tradition. it seems. Benedict debated the idea of the Enlightenment with Habermas in a work called “The Dialectics of Secularization” when he was still Joseph Ratzinger—the first time a future pope has sat down with a modern philosopher to discuss the Enlightenment. Ferrone argues. and only terror reigned.S. and prisons. but it does make him the most influential world figure to engage in the old dialectic. “What is Critique?—Critique and Enlightenment. their engagement with the Enlightenment does not occupy the central stage of public debate and opinion-making. but as systems of power. In spite of this ambivalence. French philosopher Michel Foucault also reflected on the Enlightenment and its pitfalls as a science of humanity in his famous lecture. This doesn’t make Benedict an Enlightenment philosopher. If the Enlightenment is to survive. Pope Benedict XVI has spoken numerous times about the Enlightenment as an ongoing challenge to the Catholic Church. Where are the debates of the Enlightenment taking place today? Foucault’s critique of power left many who read his work skeptical of Enlightenment ideas of progress. but ones that take place less and less in the realm of mass public opinion. Enlightenment ideals were central driving points of the American Revolution. he still felt a need to engage with the Enlightenment by paring it down to the constant and unrelenting critique of power itself. had reduced and “dehumanized” Enlightenment aspirations. as well as the entire Western system of sexual and social norms. By studying hospitals. Not surprisingly. Benedict regrets many secular values and nonreligious government. As Ferrone notes. Ferrone worries that this is a “muddying of the waters” of the Enlightenment debate. such as Jürgen Habermas and Charles Taylor. Hegel’s skeptical vision was realized. armed with massive modern reams of data. Renowned philosophers who do engage with criticism of the Enlightenment. has led to fierce academic debates. its proponents must fight apathy along with enemies. The outcome was disastrous. the Catholic Church. Ferrone unintentionally shows that the old secular model of progress is failing. This. do not catch the imagination of a wide public in the way Foucault did 40 years ago. the Enlightenment. Instead of major philosophers. has become a relic. Without the culture of criticism.

those academic disciplines where the quaint pursuit of knowledge about “the human condition” persists. known as the “Wisconsin Idea. As Scott and his supporters argued. the governor’s scaled-back objective was for the university to merely “meet the state’s workforce needs. Take the state of Wisconsin. a humanities degree. B Y ANDR EW H AR T MAN Email Print Few people are nostalgic for those culture wars because they were a fight between implacable foes. In early February. In other words. On the one side were conservative traditionalists who believed that all American college students should read the Western Canon—the greatest books of the Western mind since Aristotle—as a foundation for democratic living. Those debates of the ‘80s and ‘90s were heated. in austere times. for example. the humanities were taken for granted. who in their quest to cut off state support to higher education have abandoned the humanities entirely. this looks unlikely. though. unlike a business degree. perhaps we would do well to remember a time when all sides of a national debate believed that a humanities-based education was crucial to the survival of a democracy. was a luxury good. On the other side were academic multiculturalists who believed that a humanities education should be more comprehensive and should thus include texts authored by minority. In our current age of austerity. literature. when the advocates of Enlightenment ideas and criticism were able to muster the passions of large populations. In 2012. This is especially true of conservatives.complex debate and is often disconnected from the arguments of the informed press. they needed “to lash higher education to the realities and opportunities of the economy. Beyond simply slashing spending. Florida Governor Rick Scott proposed a law making it more expensive for students enrolled at Florida’s public universities to obtain degrees in the humanities.” When a draft of Walker’s proposed revisions to the Wisconsin Idea surfaced. with critics of the Enlightenment the most engaged debaters. and non-western writers. languages. How Austerity Killed the Humanities Not long ago. they were a major front in what came to be known as “culture wars” between merciless foes. Now conservatives are trying to eliminate them altogether. It is clear. that the Enlightenment will need great champions as well as critics to revive the debate that is its internal motor. Even President Obama joined this chorus when he half-joked recently that students with vocational training are bound to make more money than art history majors. For the moment. the Right fought viciously over the teaching of the humanities in American universities. Indeed. female. Walker was also attempting to alter the language that has guided the core mission of the University of Wisconsin over the last 100 years or more. outraged Wisconsinites (including some conservatives) compelled the governor to backtrack. Republicans today are on the warpath against education—particularly against the humanities. Many Americans no longer think the humanities worthy of public support. Yet Walker’s actions are consistent with recent trends in conservative politics. In short. debates over the humanities were a major component of American political discourse. But in retrospect. In the 1980s and 1990s.” Apparently Walker’s ideal university would no longer “extend knowledge and its application beyond the boundaries of its campuses” and would thus cease its “search for truth” and its efforts to “improve the human condition. Yet all sides in these culture wars believed a humanities education— history. this is no longer the case. This was not the case in the past. philosophy—was inherently important in a democratic society. .” as Florida Republican and State Senate President Don Gaetz put it. Governor and Republican presidential hopeful Scott Walker drafted a draconian state budget that proposed to decrease the state’s contribution to the University of Wisconsin system by over $300 million over the next two years.” as his proposed language changes scrapped these ideas entirely.

and I could not hope for more stunning confirmation of my thesis.” which he described as “a space between the intellectual wasteland he has left behind and the inevitable dreary professional training that awaits him after the baccalaureate. took a more critical stance towards the Western canon. and not only because most conservatives now dismiss the value of the humanities.” Most academics in humanities disciplines like English and history.” and the academic senate approved mild changes to the core reading list that they hoped would satisfy the understandable demands of their increasingly diverse student body.” University of Chicago philosopher Allan Bloom wrote a letter to the Wall Street Journal editor in 1989—two years after his book. But it was not always thus. Europe.” Bloom believed that a humanities education should provide students with “four years of freedom. As literary theorist Jane Tompkins told a reporter from The New York Times Magazine in 1988. perhaps we would do well to remember a time when all sides of a national debate believed that a humanities-based education was crucial to the survival of a democracy.” he contended. It is forgotten because the arguments forwarded by Bennett and his ilk came in the context of the traumatic culture wars. During the 1980s and 1990s. “Hey hey. prominent conservatives like William Bennett. argued that every American should have an education grounded in the humanities. from its roots in antiquity to the present. This surprising recent history is largely forgotten. “The Western culture program as it is presently structured around a core list and an outdated philosophy of the West being Greece. They believed it too Eurocentric and male-dominated to properly reflect modern American society and thus revised it by adding books authored by women and minorities. president of the Stanford University Black Student Union. formally complained to the Stanford academic senate that the university’s required Western Civilization reading list was racist.” Liberals and leftists might have been sympathetic to such an . President Theodore Roosevelt advised that “we of the United States must develop a system under which each individual citizen shall be trained so as to be effective individually as an economic unit. Few people are nostalgic for those culture wars because they were a fight between implacable foes.” Contemporary conservatives are thus merely following the crude utilitarian logic that has informed many politicians and educational reformers since the nation’s first common schools. made a rigorous if eccentric case for a classic humanities education rooted in the Western canon—in which he argued the Stanford revisions were a travesty: “This total surrender to the present and abandonment of the quest for standards with which to judge it are the very definition of the closing of the American mind. As a leading conservative culture warrior. In 1986. and worse. and Euro-America is wrong. who served in the Reagan administration as chair of the National Endowment for the Humanities and then as Secretary of Education. a strong animus against the idea that learning about humanity is a worthy pursuit regardless of its lack of obvious labor market applicability.” Bennett matter-of-factly contended.” Many college students agreed with the canon revisionists. Toni Morrison was to sit alongside Shakespeare.” Stanford students opposed to the Western Civilization curriculum marched and chanted. thought. and fit to be organized with his fellows so that he and they can work in efficient fashion together. He believed the Western canon—which he defined in the terms of Matthew Arnold as “the best that has been said. “Because our society is the product and we the inheritors of Western civilization. The Closing of the American Mind. “American students need an understanding of its origins and development. Bennett held a traditionalist vision of the humanities. when left and right angrily battled over radically different visions of a humanities education. A sensationalist media made Stanford’s revisions seem like a proxy for the death of the West. in contrast. Western culture’s got to go. written. “it hurts people mentally and emotionally in ways that are not even recognized. and otherwise expressed about the human experience”—should be the philosophical bedrock of the nation’s higher education. But in retrospect. ho ho.Such anti-intellectualism. has deep roots in American history. Bill King. the struggle to revise the canon was a battle “among contending factions for the right to be represented in the picture America draws of itself. Newsweek titled a story on the topic “Say Goodbye Socrates.

minorities. to take but one example. Neoliberalism is fine with revised canons—with a more inclusive. seems feeble up against Winning and the cult of business. revised or not. even the almighty Western canon. But neoliberalism is not fine with public money supporting something so seemingly useless. Rather. . and non-westerners as lacking merit compared to the great books authored by those like Socrates who composed the Western canon. would be nonsensical in today’s neoliberal climate marked by budget cuts and other austerity measures. Whether Stanford University ought to assign John Locke or the anticolonial theorist Frantz Fanon. the culture wars often hinged on a more epistemological question about national identity: How should Americans think? But in our current age of austerity. multicultural vision of the humanities. a debate that played out on The Wall Street Journal editorial page in 1988. The culture wars over the humanities that dominated discussion of higher education in the 1980s and 1990s had enduring historical significance. American conservatives have abandoned their traditionalist defense of the Western canon in favor of no canon at all. which Matthew Arnold described as “the best that has been thought and said”? Was the “best” philosophy and literature synonymous with the canon of Western Civilization? Or was the Western canon racist and sexist? Was the “best” even a valid category for thinking about texts? Debates over these abstract questions rocked the nation’s institutions of higher education. these culture wars over the humanities are rather remarkable artifacts of a history that feels increasingly distant. In retrospect. On the winning side? Well. Winning.argument had Bloom not dismissed texts authored by women. which is widely read in American business schools. Now Locke and Fanon find themselves for the first time on the same side—and it’s looking more and more like the losing one. demonstrating that the culture wars did not boil down to any one specific issue or even a set of issues. Conservative defenders of the humanities are voices in the wilderness. Americans are not asked to think about such questions at all. The philistines are on the march. Was America a good nation? Could the nation be good—could its people be free— without foundations? Were such foundations best provided by a classic liberal education in the humanities. General Electric CEO Jack Welch’s breezy management book. Shouting matches about academia reverberated beyond the ivory tower to lay bare a crisis of national faith. Sadly.