Anna Frank

Annelies Marie „Anne” Frank (n. 12 iunie 1929, Frankfurt

- d. martie 1945, Bergen-Belsen, Germania) a fost o fată
evreică germană, care și-a pierdut cetățenia germană în exilul
olandez din cel de-al Doilea Război Mondial. Este cunoscută
datorită jurnalului pe care l-a ținut în ascunzătoarea din
Amsterdam, înainte de a fi arestată.
Jurnalul, publicat după război de către tatăl ei, care
supraviețuise, este considerat un document istoric al
Holocaustului, autoarea devenind o figură-simbol a victimelor
naziștilor.
Familia Frank, evrei reformați, locuia într-un cartier cu
oameni de diferite credințe, Anne având prietene romano-
catolice, protestante și evreice. Familia nu era strictă în ceea
ce privește tradițiile religioase. Cea mai religioasă dintre ei
era mama, Edith, iar Otto, care avea o bibliotecă vastă, se
ocupa mai ales de educația fetelor, îndemnându-le să citească.
La sugestia lui Kleiman, Otto Frank pregătise o
ascunzătoare în locuința din Prinsengracht 263, de circa 50
m², a cărei intrare era camuflată cu o bibliotecă. Otto o
rugase pe secretara sa, Miep Gies, să îi ajute. Cu toate că știa
că riscă condamnarea la moarte dacă ar fi fost descoperiți,
aceasta a acceptat imediat, ea și soțul ei, Jan Gies, plus colegii
de serviciu Kugler și Kleiman, precum și dactilografa Bep
Voskuijl ajutând familia Frank cu alimente și alte lucruri
necesare tot timpul cât au stat ascunși
Pentru a deruta autoritățile, și-au lăsat locuința în
dezordine, cu un bilet care crea impresia că ar fi fugit în
Elveția. După o săptămână, li s-a alăturat în ascunzătoare
familia van Pels, iar în noiembrie 1942 Fritz Pfeffer.
Pe data de 4 august 1944, naziștii au venit la locuința din
Prinsengracht după ce cineva îi trădase sunând Gestapo-ul
Cei ascunși au fost duși la sediul Gestapo-ului, unde au
fost ținuți peste noapte, iar a doua zi au fost transferați în
închisoarea Huis van Bewaring, iar după alte două zile în lagărul
de tranzit Westerbork.
În martie 1945 a izbucnit în lagăr o epidemie de tifos,
care se pare că a omorât 17.000 de prizonieri. Printre victime
s-au aflat Anne și Margot. Se pare că Margot a murit cu
câteva zile înainte Annei.
Otto Frank a fost singurul care a supraviețuit dintre cei
care se ascunseseră în Prinsengracht 263. După eliberarea pe
27 ianuarie 1945 (de către trupele sovietice) a lagărului de la
Birkenau a locuit până în 1953 la Amsterdam. După aceea, s-a
mutat la Basel, Elveția, unde locuia sora sa. Acolo s-a
recăsătorit cu Elfriede Markovits, care își pierduse la rândul
său soțul și fiul la Auschwitz. Până la moartea sa, pe data de 19
august 1980, Otto a locuit la Birsfelden, lângă Basel,
dedicându-și viața publicării jurnalului Annei.
 Dacă aţi mâncat o felie de pizza şi simţiţi nevoia să mai
mâncaţi încă una, aflaţi că acest preparat delicios creează
dependenţă. De vină este combinaţia dintre cele două ingrediente
de bază, aluatul şi brânza, care produc dopamină, cunoscută drept
"hormonul plăcerii". Este concluzia unor cercetători americani,
care au pus pizza pe primul loc în topul mâncărurilor care creează
dependenţă. Vestea bună este, însă, că pizza poate fi şi sănătoasă,
dacă este gătită corect.

Potrivit specialiştilor, două sunt ingredientele care ne fac să

mâncăm pizza din ce în ce mai des: blatul şi brânza. Concret,
carbohidraţi şi grăsimi, care sunt absorbite rapid de organism şi
produc dopamină, substanţa cunoscută drept "hormonul plăcerii".
Aşa a ajuns pizza să ocupe primul loc în topul mâncărurilor care
provoacă dependenţă.
O pizza are, în medie, 1.000 de calorii. Adică aproape jumătate din
necesarul zilnic al unui adult.
Statistic, unii dintre români nu alocă nici măcar 10 minute
pentru masa de prânz. De fapt, 84% dintre angajaţi spun că iau
prânzul deasupra tastaturii calculatorului. Specialiştii spun, însă, că
un prânz savurat în linişte ne face să fim mai productivi la locul de
muncă.
După pizza, studiul cercetătorilor americani arată că în topul
preparatelor care creează dependenţă, regăsim ciocolata, chips-
urile, prăjturile şi îngheţata. Adică alimente pe care nutriţioniştii
ne recomandă să le mâncăm cel mult de două ori pe săptămână.