Autonomia valorilor în constituirea și împlinirea moralității

Prof. Drd. Diana SILAGHI

The values are the principles of real ethical realm. They assume the quality of reality in
confrontation, disagreement and tension. "There is a tension between the two different kinds of
principles, there is the coexistence of ontological and axiological determinism in the world. This
world, the theater of tension, of disagreement and reconciliation, is, above all, the sphere of moral
consciousness to which the real world is generally subordinated. "

Keywords : values, moral values, moral principles, morality, moral person. virtue

”Principială, dimpotrivă, este însă discuția dacă valorile în genere sunt ceva absolut
ori relativ, dacă sunt dependente sau independente de stări reale ale lumii, dacă se supun
sau nu opinii omului (sau chiar izvorăsc din acestea); în afară de această, dacă existenţa lor
se reduce la <valabilitatea> lor sau continuă să dăinuiască şi fără ele. În fine, se poate
întreba dacă e îngăduit sau nu să se vorbească de o <fiinţă> a valorilor. În acest punct
discutabil se ascunde întrebarea fundamentală: ce <sunt> propriu-zis valorile?”1 Această
din urmă problemă este fundamentată de întrepătrunderea a două întrebări, și anume: ”Ce
trebuie să facem?” și ”Ce putem să știm?” A doua întrebare are o importanță majoră. Mai
înainte de a afla ce trebuie noi să facem, trebuie să căutăm axa noastră valorică, în general
și pe cea a valorilor morale, în particular. Trebuie să descoperim cum valorile își fac
apariția în lumea fenomenală. Valorile, spune Hartmann, sunt simțite și intuite concret. ”Nu
este nicio organizare în sensul obișnuit al termenului, nicio înțelegere care lasă neatins ceea
ce e înțeles. Este mai mult un proces al fiindului perceput. Este o cuprindere a ceea ce este
în mod evident valoros, și care, prin urmare, ar trebui să existe.
Atitudinea noastră nu este contemplativă, ci este emoțională, iar faptele pe care noi
le percepem ca valori, sunt faptele simțirii noastre, a perceperii, a atitudinii noastre.”2
Omul, spune Hartmann, are o dublă relație cu valorile. În primul rând există o ”relație
cognitivă”, în care, prin intermediul facultății emoționale a ”simțirii valorii”, omul
descoperă valorile. În al doilea rând, există o ”relație practică” a omului cu valorile, mai cu
seamă cu valorile morale – care sunt caracterizate de ”Ar trebui să fie” ce se proiectează
drept scop al omului deasupra lui ”Ar trebui să facă”.
În căutarea principiilor valorilor și pentru a descoperii sursa autonomiei lor,
Hartmann analizează două abordări tradiționale, și anume: abordarea apriorist-absolutistă și
abordarea istorico-genetică. Cea din urmă abordare nu poate stabili nicio confirmare a
autonomiei deoarece principiile căutate, prin aceasta, au o origine empirică, ele având un
caracter diferit.3
În cazul în care principiile morale sunt apriori și absolutiste, redevine vechea
problemă, dacă etica este normativă sau contemplativă. Această problemă care a fost
evidențiată de Platon în dialogul Menon, și poate fi reformulată astfel: dacă virtutea este o
cunoștință, atunci ea poate să fie dobândită sau poate să fie intrinsecă naturii umane? Dacă

1
N. Hartmann, Noua și Vechea Ontologie, Paideia, 1997, p 103
2
N. Hartmann, Noua și Vechea Ontologie, Paideia, 1997, p 82
3
James Collins, The Neo-scholastic Critique of N. Hartmann, p 124

1
ea poate să fie dobândită, atunci ea poate să fie relativă și intră în repertoriul legiferărilor
umane. Dar dacă ea este intrinsecă naturii umane, atunci virtutea nu mai are nevoie de a fi
dobândită prin învățare. Acestei dileme, Hartmann îi găsește o dezlegare, deoarece ”etica
este normativă în măsura în care ea determină principiile conștiinței; influența determinării
umane, atitudinea și valorificarea realului sunt, în primul rând, mediate prin elevarea lor
într-o conștiință rațională.”4 Cu alte cuvinte, etica este o maieutică esențială caracterului
uman.
Valorile etice apriori nu sunt în întregime conținute în perimetrul realului, ”limita
este doar apriori cognitivă și apriori necesară. Aici este, în același timp, frontiera dincolo de
care problema <cunoașterii> etice nu este mai mult decât o problemă cognitivă. Aici
începe jurisdicția vieții reale și a lui ”Ar trebui să facă”, din moment ce fiecare valoare dată,
concepută, are tendința de a se realiza, cu toate acestea, ea poate fi nereală. Discernământul
valorificator și eficacitatea valorificatoare a comportamentului și a vieții reale sunt separate
unul de altul prin libertatea alegerii”5. Se știe că în perioade conflictuale, de criză, de
război, valorile își fac apariția, triumfă sau sunt negate. În astfel de situații, își fac apariția
liderii spirituali sub forma profeților sau fondatorilor religiilor. Astfel de oameni sunt, în
general, aclamați ca și ”creatori” ai noilor valori. Însă, în realitate, altfel de oameni
descoperă aceste valori, iar descoperirea lor este condiționată de faptul că există, deja, în
mulțime sentimentul valorificator ”aceasta este autentificarea anamnezei platoniciene la
scară mare”6. Acești lideri servesc drept ”moașe” în a ajuta să se nască ceea ce este deja viu
în etosul uman. Ei nu sunt întotdeauna recunoscuți atunci când reușesc să descopere valori,
ci abia după moartea lor. Conștientizarea valorilor nu determină valorile, dar face ca
valorile să determine conștiința morală și a subiectului moral.
Tratarea problemei moralității trebuie privită din perspectiva întemeierii ei într-un
inventar tematic al ontologiei și axiologiei pornind de la faptul că noi înșine suntem sau
putem deveni persoane morale. În acest context apare strânsa legătura între conștiința
morală si valoarea morală. Conștiința morală (judecata care precede sau urmează o
acțiune) constituie tocmai fenomenul experiențial al valorii morale.
Pentru a descrie condițiile exterioare care fac posibilă manifestarea moralității și
constituirea subiectului moral, vom face referiri la ontologia heideggeriană, pentru ca să
putem viza construcția dialecticității ființării. Aceste condiționări exterioare care fac
posibilă experimentarea moralității sunt cele ce configurează deschiderea către celălalt ca
paradigmă a comunicării și comuniuni, iar în interiorul acestui raport se joacă destinul
existenței individuale.
În concepția lui M. Heidegger7 existența este constituită din trei ipostaze, și anume
”Ființa”, ”Dasein-ul” și ”Sensul Ființei”. ”Ființa” și ”Sensul Ființei” nu pot fi cercetate,
interogate numai dacă se pornește de la Dasein (”a-fi-în-deschis”). Doar Dasein-ul are
posibilitatea de a ființa iar acest mod de a ființa al Dasein-ului este ”Ek-sistența”. ”Ek-
sistența” are caracteristica transcendenței, de trecere dincolo, de situare a subiectului

4
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 63
5
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 76-78
6
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 92
7
M. Heidegger, Ființa și timp , Editura Humanitas, București, 1993

2
dincolo de el însuși, de ”deschidere” înspre lume, iar această caracteristică îi este imanentă
omului ca dat de ”a-fi-în-lume”. Lumea devine orizontul proiecțiilor, al acțiunilor omului,
al raporturilor sale cu ceilalți și cu el însuși. În acest orizont omul poate decide pentru o
ipostază de inautenticitate, adică un simplu ”a sta împreună” cu alții, într-o existență
anonimă marcată de „se spune” „se face” sau poate alege ipostaza de autenticitate a ființei
în care se „co-ființează” cu ceilalți și decide asupra propriilor posibilități, co-ființând în
sine și pentru sine. Totalitatea acestor posibilități ale omului surprind ”grija” de sine și
”existențialii” (”situarea afectivă” adică starea în care Dasein-ul se raportează la sine și la
alteritate prin reflectarea propriului sine; ”înțelegerea” comportamentului ființei-în-lume și
”discursul” care reprezintă forma înțelegerii sinelui și a celorlalți). Reproșul nostru adus
construcției heideggeriene, pornește de la înțelegerea faptului ”de-a-fi-în-lume” ca orizont
al inautenticității, iar pentru ca omul să devină autentic, susține M. Heidegger, în
deschiderea propriilor posibilități ”de a fi” și ”de a deveni”, trebuie să se izoleze de
alteritate, de ceilalți și să înființeze doar pentru sine. În opinia noastră tocmai această
alteritate reprezintă condiția ”faptului-de-a-fi” autentic. Pornind de la această remarcă
suntem de acord cu Teodor Vidam care considerând că ”structura fundamentală a existenței
se definește printr-o triplă ipostază: o ordine determinată (aceea care definește existența de
fapt din punct de vedere al eterogenității sale calitative și cantitative); o ordine în curs de
determinare (aceea care se referă la actualizarea virtualităților diferitelor formații de real) și
o ordine determinanta (aceea a prezenței și acțiunii contradicțiilor, a atributelor constitutive
în cazul lucrurilor, a obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare)” 8.
Începând de la cea mai simplă formă a sa de ”individual” în orizontul existenței
determinate, individul uman are posibilitatea de a trece prin toate formele de raporturi
dintre conștiința de sine și propriul sau obiect - prin orizontul existenței în curs de
determinare, pentru a atinge apogeul de subiect moral prin raportare la ceilalți, prin co-
participare, în orizontul existenței determinante. În acest orizont individul uman capătă
caracteristica subiectului moral tocmai prin raportul la ceilalți, la colectivitate și în același
timp intră in sfera posibilităților, a alegerilor, a libertății sale, libertate ce-i permite
controlul conștient al destinului pentru ca să-și proiecteze soarta într-un orizont al
așteptării. Doar în acest orizont se poate institui subiectul moral. În ordinea determinantă se
conturează conștiința morală, categoriile sentimentului moral (sensul vieții, libertatea ,
fericirea, etc), categoriile aprecierii morale (virtuțile morale, demnitatea, onoarea,modestia,
etc) și categoriile normativității morale (datoria, responsabilitatea, etc), precum și sistemul
voinței și cel al valorilor morale.
Individul uman devine subiect moral numai în măsura în care acesta își asumă în
mod conștient participarea activă în actul moral. Numai în calitate de subiect moral, ființa
umană își pune întrebarea “ce trebuie să fac?” Această întrebare plasează subiectul moral
oarecum antropic întrucât verbul “trebuie” face trimitere la verbul “a vrea”, verb care
proiectează obiectivizarea subiectivității în însuși factum-ul comportamentului uman
determinat de perceperea și priceperea experienței. Interogația „Ce trebuie sa fac?” implica
și pune în perspectivă interogația privitoare la sensul ființării și anume “Ce sunt eu?”
Această interogație vizează atât cunoașterea de sine, cunoașterea mea, auto-reflecția, cât și
cunoașterea celorlalți, reflecția. Dar nu pot ști ceea ce sunt dacă nu știu ceea ce trebuie să

8
Teodor Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, p 8

3
fac pentru a deveni ceea ce sunt – ubicuitatea eului (eul de moment, eul imaginar si eul
socializat). Deci cunoașterea de sine este precedată de interogația asupra puțintei a ceea ce
pot face, interogație care ne proiectează într-un posibil act în viitor, act care ne va defini
dialectic prin acțiune. Verbul “a trebui” înglobează forma comprehensivă de temporalitate
dar și de obligație. În viitor se vor realiza actele intenționate, dar acestea depind de voința și
de libertatea noastră. Pentru a înțelege cum acționam moral, trebuie să examinăm acest verb
auxiliar “a trebui” deoarece acesta este singurul drum de acces spre acțiunea morală, spre
împlinirea unui act moral. Deci cele două interogații trezesc reflecția spiritului asupra lui
însuși pentru a se putea proiecta prin materia moralității, pentru a se putea ivi la liman prin
categoriile moralității în actul moral „În câmpul activității practice subiectul nu este doar
receptivitate si deschidere, ci atotpunere, în măsura în care subiectul acceptând un scop ca
fiind bun îl materializează prin acțiunea sa”9. Metamorfozarea subiectului cunoscător în
obiectul cunoscut al actului moral se produce în și prin actul cunoașterii, în și prin actul
experienței. Doar întrucât cunoașterea de sine precede acțiunea, adică practica-de-sine,
numai așa poate viza ființa-în-prezent adică ființa umană în contextul comunicării și
comuniunii cu ceilalți.
Proprietățile conștiinței umane: deschiderea înspre lume și către ceilalți,
valorificarea și valorizarea experienței, metamorfozează ființa umana în subiect al actului
moral intențional, întrucât ”conștiința noastră este în același timp constituită (fondul
aperceptiv), în curs de constituire (condiționarea momentană) și constituantă (prin motive,
convingeri și atitudini)”10.
În calitate de intenționalitate, conștiința se constituie și constituie Eu-l. „Eul de
moment” este constituit pe un fond aperceptiv, din percepții, reprezentări, trăiri din
experiențele anterioare și care sunt actualizate; ”Eul imaginar”este constituit pe fondul
dorințelor, aspirațiilor ce constituie potențe iar ”Eul socializat” este constituit pe fondul
normelor impuse de societate. “Existența moralității rezidă în faptul că realul se determină
el însuși, parcurgând un ideal care-l exprima”11, materia moralei este constituită din
așteptarea a ceea ce omul poate deveni pornind de la ceea ce este aici și acum, ea
reprezintă conlucrarea dintre structura natural-socială a subiectului moral și substanța
individual-colectivă a aceluiași subiect moral.
Materia moralei este constituită în jurul subiectului moral care vizează preocuparea
față de ceilalți. Toate conexiunile dintre subiectul și obiectul (celălalt) actului moral,
comunicarea inter-personală (inter-subiectivitatea) constituie punctul de pornire al oricărei
morale12. Din altă perspectivă, acestea (conexiunile dintre subiectul și obiectul actului
moral) sunt ființări ontice ale fiindului, ele provenind din rațiunea și sensibilitatea omului,
din psihicitatea lui, “Noi decidem singuri și nu avem a ne cere scuze” (J.P. Sartre). Doar în
măsura în care conștiința ființei umane devine ”critică selectivă” în actul luării unei decizii
ca urmare a confruntării acesteia cu diverse antagonisme sociale, organice, psihice, ființa
umană devine subiect moral.

9
Teodor Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, p 15
10
Teodor Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, pag 35
11
Teodor Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, pag 29
12
M. Scheler, Formalism in Ethics and Non-Formal Ethics of Values, translated by Man Fred S. Frings and
Roger L. Funk, Orthwestern University Press, 1973

4
 Ființa umană reprezintă “un fascicol, un sistem de forțe relativ independente
coordonate de către un eu și exprimate prin atitudini de către conștiința de sine”13 aceste
forțe, temperamentul și caracterul, sunt cele doua talere ale subiectivității, iar conștiința de
sine nu face decât să retușeze raporturile dintre acestea și implicațiile volitive în formarea
conștiinței morale personale.
Individualitatea este apartenența omului lui însuși, este ceea ce determină unicitatea
fiecăruia dintre noi și, în același timp, diferențierea de ceilalți, este conștiința de sine. În
această individualitate se afla potența, punctul de formare a atitudinii față de ceilalți, a
voinței și a conștiinței morale, conștiință care este simultan participare, proces și creație.
Voința este cea care urzește întrepătrunderea dintre temperament și caracter în creuzetul
profund al conștiinței morale, iar conștiința morală este cea care disciplinează pornirile
intempestive ale voinței personale.
Voința este acel elan energetic, în parte transmis genetic, care se formează modulat
și conștient și care decelează în individualitatea umana intenția de acțiune. Voința este
forma de autoreglare conștientă a comportamentului personal proiectat în planul alegerii
unor variante de acțiune. Voința nu poate fi o forță oarbă și irațională care se concretizează
în individul uman sub forma ”voinței de a trăi”(Schopenhauer) și nici un impuls vital
fundamental către o nouă morală și o nouă existență încarnate în afirmarea supraomului –
”voința de putere”( Nietzsche), ci ”voința este principiul unificator al funcțiilor și actelor de
conștiință” ceea ce caracterizează subiectul moral
Bi-valența voinței (bi-voire, nn) reprezintă situația originală a alegerii morale. Fiind
angajată în procesul alegerii, ființa umană se întoarce reflexiv asupra ei înșiși căutându-și în
resorturile (în suportul moral) ascunse ale acțiunilor sale, modurile sale de a fi.
Decizia morală implică caracterul antinomic al conștiinței de sine și în același timp
bi-valența voinței, iar această alegere poate fi uneori chiar irațională. Alegerea deschide
orizontul posibilităților iar acțiunea umană fiind plasată în sânul angajării este discreditată
radical prin actul devenirii (dialectica omului si a voinței sale).
Se poate afirma că în planul conștiinței morale voința asumă condițiile apoftegmei.
“ A acționa înseamnă a te angaja într-o direcție precisă”14. Pe de altă parte, decizia morală
implică responsabilitatea care întotdeauna angajează un timp viitor “”viitorul este timpul
moral prin excelență” întrucât viitorul este “ceea ce nu este încă” iar trecutul este “ceea ce
deja nu mai este”. Aceste două modalități temporare sunt cele două moduri de a fi ale
ființei morale. Se poate face distincția dintre o responsabilitate consecventă – ce vizează
asumarea actului într-un timp trecut, acest tip de responsabilitate are un caracter social și
asigură cursul și sensul istoriei, și o responsabilitate antecedentă care vizează asumarea
actelor viitoare și care asigură condițiile de posibilitate ale libertății care face posibilă
existența vieții morale. Acest tip de responsabilitate face ca ființa umană să se subordoneze
valorilor morale pentru a le activa și astfel putând avea loc metamorfozarea ei în persoană
umană, persoană ce (numai ea) poate valida “câmpul de umanitate” 15. Numai ca persoană,
omul se poate defini ca ființă socială, ființă ce-și poate asuma posibilitatea de a deveni
13
Teodor Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, pag 44
14
Teodor Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, p 57
15
N. Hartmann, Moral Freedom ,London George Allen, Unwin LTD New York McMillan Company, p 66

5
subiect moral. Ca persoană, omul se simte legat de celălalt, numai ca persoană el trăiește
solidaritatea naturală, sentimentul de ubicuitate umană.
În calitate de subiect moral ca și structură axiologică, ființă umana poate valorifica
și valoriza datul real, ființarea ontică a ființei. Omul valorifică datul experiențial
supunându-l obiectivizării și în același timp îl valorizează subiectivizându-l. “Valorile sunt
legate de real în măsura în care sunt obiective. Realul dat (natural și cel instituit) precede și
întemeiază existența valorii la fel ca și validitatea ei. Negându-se datul, în procesul de
creație al unei valori, el este transformat în mod novator, fără a fi suprimat.”16
Sistemul valorilor este sistemul care fundamentează morala, care reprezintă
fundamentul și criteriul alegerii individului uman. În acest sens remarca lui Sartre este
grăitoare: “alegându-mă, aleg omul”; prin procesul alegerii, eul proiectează un model. Prin
actele noastre, prin acțiunile noastre noi nu acționăm doar pentru noi, ci în mod indirect și
pentru ceilalți, noi decidem și pentru ceilalți. Orice alegere a noastră are o implicație trans-
subiectivă. Întrucât valorile sunt entități reflexive ale actului moral, ființa umană vine în
contact cu lumea valorilor printr-un sentiment mijlocitor. Datul real constituie obiectul unei
sesizări emoționale, (a sentimentului mijlocitor, a intuiției) a valorii. Acest sentiment este
unul de sorginte subiectivă fiind independent de percepția empirică a datului real. Valoarea
nu poate exista independent de acest sentiment, ea se constituie într-o matrice a realității,
matrice ce-i asigură caracterul obiectiv, atemporal și comprehensiv. Existența valorilor este
posibilă și condiționată de sensul acordat de către subiectul moral întrucât acest sens
conduce la constituirea sentimentului de valorizare a valorilor, a creației în general prin
judecata de valoare. Acest sens dezvăluie caracterul activator al valorilor, caracter ce
îndemnă ființa umană ca și subiect moral sa adopte o poziție față de un real dat, angajându-
se într-o acțiune prin adoptarea unei poziții, a unui comportament, a unei atitudini față de
realul dat. “Ființa umana nu se definește nici prin locul care-l ocupă în spațiu și care este
minim, nici chiar prin aportul mijloacelor de acțiune, căci ele rămân simple abstracții câtă
vreme scopurile nu sunt determinate. Ea există prin conștiința și acțiunea sa, altfel zis,
printr-o anumită capacitate de fericire și suferință, prin posibilitatea de a-și reprezenta
aceasta fericire și suferința raportând-o la celălalt.”17. În fiecare acțiune umană există o
evaluare morală, Terențiu spunea “homo sum: umani nihil a me alienum puto”.
Moralitatea ființei umane deschide perspectiva unei determinări în ceea ce este ne-
determinat. Ființa umană în calitate de persoană morală elaborează ”fiindul” prin raportarea
la ceilalți în cadrul societății. Această determinare presupune măsurarea, evaluarea
propriilor acțiuni precum și a acțiunilor celorlalți și raportarea lor la normele morale – ceea
ce favorizează sensul acțiunilor - “condiție a unității morale”18.
Valorile morale sunt asumate prin ceea ce noi singuri decidem asupra regulilor de
acțiune, prin liberul arbitru, prin libertatea de alegere necondiționată, libertate ce surprinde
caracterul tragic și grandios al celei mai firave trestii gânditoare - ființa umană.

16
N. Hartmann, Moral Freedom ,London George Allen, Unwin LTD New York McMillan Company, 1932
pag 67
17
Teodor Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, pag 67
18
Teodor Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, 68

6
 Valoarea morală este măsura (măsură întrucât ea reprezintă nucleul normativului
moral) și punct de referință a atitudinii omului față de propria-i experiență și față de
experiența celorlalți. Valorile morale sunt imanente și transcendente, în același timp, actului
moral. Ele sunt imanente actului moral întrucât sunt susceptibile raportului inter-subiectiv
și țin de ”esența și particularitățile fiecărei totalități sociale” și transcendente actului moral
întrucât ”marchează modul de viață și definesc etosul unui popor sau națiune” 19. Valorile
reprezintă scopurile supreme ale persoanei morale și ale unei națiuni, scopuri în jurul cărora
se țese materia moralității și a culturii și ”nimic nu distruge mai temeinic și mai rapid o
cultură decât înlocuirea obișnuințelor, a obiceiurilor, a regulilor constituite, într-un cuvânt a
universului moral propriu. Aceasta întrucât dispariția valorilor morale înseamnă dispariția
unor scopuri ale vieții”(Tudor Vianu) “Lumea este reprezentarea mea” spunea
Schopenhauer și prin această încerca să surprindă veridicitatea ontică a valorilor morale,
sunt ele în sine sau aparțin sensibilității noastre?
În ansamblul moralei religioase valorile morale reprezintă adevăruri eterne,
transmise oamenilor de către D-zeu, spre exemplu, în cazul evreilor, D-zeu transmite
Tablele Legii lui Moise pe Muntele Sinai; pentru creștini, morala creștină este constituită
prin sentimentele de iubire și iertare “Iubește și fă ce vrei”(Sf. Augustin) - iubirea devine o
normă morală; D-zeu transmite musulmanilor prin Mohamed legile comportamentului, pe
care acesta le aduna în Coran. În toate aceste cazuri D-zeu este acela care, de fiecare dată,
inventează reguli și legi pentru a crea morala așa cum a creat lumea. În cazul lui Platon,
Binele există doar în lumea Ideilor, acest Bine reprezintă ideea supremă așa cum soarele
reprezintă lumina în lumea fizică. Această idee este identică, eternă și indestructibilă adică
ea va rămâne aceeași indiferent de epocă, societate și limbă. Această realitate virtuală poate
fi doar gândită.
Pe de altă parte lumea valorilor morale a fost interpretată și transpusă în
subiectivitatea noastră ca spontaneitate sensibilă, apriorică. Încă din antichitate, osatura
arhitectonicii morale a constituit-o virtutea - aceea pre-dispoziție individuală interioară care
permite comensurarea valorilor umane. Pentru Kant datoria este virtutea care structurează
sistemul valoric. Datoria se afla in fiecare dintre noi și nimic nu poate fi mai simplu decât
să cunosc această regulă universală - datoria. Valorile morale reprezintă produsul
conștiinței de sine morale, reprezintă etalonul care face posibil ca voința să urzească
concatenarea dintre temperament si caracter în creuzetul profund al conștiinței de sine iar
aceasta din urmă face disciplinarea, igienizarea pornirilor voinței, instituindu-se astfel ca și
conștiință morală.
Principiile morale sunt percepute ”în voire, alegere și acțiune, într-o atitudine
îndreptată înspre viață sau în < participare >”20. După Hartmann, acest lucru nu înseamnă
că principiile sunt cunoscute în întregime, ci poate exista un moment sau o situație în care
acestea sunt cunoscute; viața morală este o modalitate de a fi a ființei umane, ea presupune
o problematizare a adevărurilor despre putința ontica a ființei umane (ceea ce presupune
estimarea raporturilor acesteia cu ceilalți) și aduce o îmbunătățire a vieții ne-raționale, ne-
liniștitoare.

19
Teodor Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, pag 66
20
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 96

7
 Viața morală presupune o stilizare a vieții obișnuite, iar această stilizare se poate
produce doar ca rezultantă a actului învățării prin educație. Moralitatea este contrară naturii,
este contrară manifestărilor instinctuale care se opun exigențelor normelor morale. “Ființa
umană devine subiect moral când știe, alege și decide în mod liber și responsabil”21.
Interogațiile etice privesc și reflectă relațiile dintre eu și ceilalți, dintre ceilalți și eu.
Etica este grija privitoare la existența celorlalți, la prezența lor. Etica nu privește egoismul
sublim revendicat de Socrate și de Isus Hristos în sintagma “Iubește-ti aproapele ca pe tine
însuti” ci , mai degrabă, și pe buna dreptate, ea reflectă raportul la existența celuilalt “ce ție
nu-ți place , altuia nu-i face”.
Luând, în ansamblu, conceptele referitoare la morală de-a lungul istoriei, putem
vorbi de faptul că ideea și esența moralității este în fond independentă de orice experiență
exterioară și că ea trebuie concepută mai degrabă ca aparținând esenței și structurii vieții ca
atare a persoanei umane (ca personalitate). Putem privi experiența morală ca fiind trăirea
moralității, iar fenomenologic, acest lucru, poate fi surprins tocmai prin descrierea acestei
experiențe. Altfel spus, moralitatea este un fenomen a priori și cert, un act prezent al ființei
umane, astfel putem vorbi despre un fenomen absolut (in sine) al moralității care este
prezent din momentul în care ne naștem și până în toate etapele vieții pe care le parcurgem.
Fundamentul reflecției eticii, a moralei constă în faptul recunoașterii, acceptării și
respectării diferenței (celuilalt).
Așa cum rigla arhitecților greci era capabilă a se adapta tuturor formelor pentru a le
măsura, la fel etica trebuie sa se adapteze condițiilor care contribuie la urzeala
comportamentului subiectului uman. Această adaptare trebuie să se realizeze în contextul
procesului de formare a conștiinței morale.
Hartmann face deosebire între principiile morale și categorii. Categoriile sunt
”uniformizările care își exercită necondiționat constrângerea, formele sub care totul din
sfera lor se încadrează în mod irezistibil. Principiile morale nu au nevoie să fie actualizate,
ele nu posedă constrângerea caracteristică categoriilor”22. ”Valorile există independente de
gradul lor de împlinire în realitate. În fața realului, ele semnifică doar o îndatorire, un Ar
trebuie să fie, nu o necesitate inevitabilă, nu o constrângere reală….Afirmarea deține binele
chiar și atunci când el nu este, chiar și atunci când acesta nu poate fi realizat.” 23 Deci,
valorile nu sunt deduse din anumite situații, ele trebuie să fie deja cunoscute sau presupuse
pentru a fi percepute într-un caz particular.
Faptul că cunoașterea principiilor este presupusă în evaluarea actelor, nu
constituie un cerc vicios, deoarece ”pentru ceea ce se urmărește este valorificarea structurii
în individualitatea sa reală, dar numai pe presupozițiile unei conștiințe nediferențiate și
clare, o conștiință care conține ceva de valoare”24. Realitatea etică diferă de cea ontologică

21
Teodor Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, p 70
22
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 96
23
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 99
24
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 100

8
prin ”sentimentul însoțitor al valorii, care respinge sau acceptă, care condamnă și
justifică”25.
Conștiința morală nu este completă, ea este supusă erorii, dar ea constituie
autenticitatea conștiinței valorii. În dezvoltarea conștiinței morale, fie cea de ordin personal,
fie cea de ordin colectiv, intervin, pe de o parte procesul ontogenetic (odată cu dezvoltarea
corpului uman se instituie și se formează conștiința morală individuală - judecător al actelor
individuale – prin învățare, reflecție și autoreflecție în contextul deschiderii către ceilalți
prin instituirea unui sistem de valori) și, pe de altă parte, procesul filogenetic (inserarea
conștiinței personale deja formate, matură în aria culturală proximă, prin instituirea
sistemului de norme morale ce va reprezenta axul întregii moralități).
Conștiința morală se auto-realizează, ea devenind determinanta umanizării și
personalizării relațiilor interpersonale prin actul moral. Actul moral devine o consecință a
de-structurării (determinării) personalității celuilalt prin intermediul percepției și priceperii
în experiență laolaltă adică a co-participării. Determinarea, raportarea la ceilalți, în cadrul
experienței, revelează actul - o posibilitate de evaluare și de realizare a acțiunii morale, iar
această evaluare are ca subsidiar valoarea morală.”Conștiința morală de ordin personal nu
se limitează să înregistreze faptele într-o manieră factologică, ci ea le judecă, le apreciază,
le califică” ea se referă ”la domeniul forțelor voite, la actele de care suntem responsabili. Ea
nu suportă în mod pasiv condiționările, ci reacționează într-un fel sau altul față de realități,
le acceptă ca interzise, obligatorii, ca permisive, le critică, omite sau respinge”26
Configurarea conștiinței morale de ordin colectiv se formează și se maturizează în
aria culturală proximă, prin instituirea sistemului de norme morale. În acest sens se
efectuează trecerea în revistă a reflecției filosofice asupra realizării conștiinței morale
reglementate de imperiul ideatic al normativității. Începând cu consolidarea conștiinței pre-
morale a societăților arhaice la baza căruia a stat cutuma ca și instrument de validare a
comportamentului uman și până formarea și fundamentarea unei conștiințe morale prin
interiorizarea și raportarea reflexivă la un sistem de norme morale. Această conștiință
morală ne dă primul nostru fundament în analiza valorilor.
Valorile morale nu trebuie căutate în comportamentul real uman, ci în conștiința
primară a binelui și a răului. Această conștiință primară a valorilor constituie ”facticitatea
eticii”. Înțelegerea valorilor este ”o cunoaștere sui generis, a propriile lor legi și a
caracterului lor imediat, o intuiție apriorică, care este independentă de post-aprioricitatea
fenomenului real și a rolului pe care-l joacă acesta în calitate de ghid”27.
Întrucât etica este preocupată de analiza fenomenului moral, Hartmann consideră că
Datul trebuie să aibă un domeniu de aplicare cât mai larg posibil în vederea prevenirii
unilaterității, a limitării. Spre exemplu, Egoismul, Altruismul, Eudaimonismul, nu sunt
altceva decât rezultatul și consecința unilaterității, a limitării.
În căutarea principiilor morale, a valorilor morale, apare confruntarea cu problema
deciderii tipului acestor valori. Etica este știința care caută unitatea în mijlocul

25
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 100
26
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, pag 92
27
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 104

9
multiplicității. Ea se confruntă cu moralitatea națională și individuală, cu moralitatea
claselor, a conflictelor și aspirațiilor, etc. În multe rânduri s-a reflectat asupra impetuoasei
nevoi de etică, mai ales în vremurile noastre. De ce avem nevoie de o filosofie a moralei și
încotro duce aceasta? În primul rând, atrocitățile efectuate în numele edificării unui “nou tip
de om” au demonstrat faptul că, cultura nu se poate institui ca meterez împotriva barbariei.
Nici cultura, nici educația, nici tehnica, nici gradul de civilizație și dezvoltare nu puteau și
nu pot constitui condiții a fortiori ale umanității ființei umane.
După al doilea război mondial trebuia reconstituit întregul edificiu al eticii
împotriva instinctelor care au condus la abolirea oricărei forme de morală. La Nuernberg a
fost elaborată noțiunea de “crima împotriva umanității” precum și un cod de legi care
priveau securitatea și siguranța ființei umane; în scopul “ridicării barierelor păcii în spiritul
oamenilor și evitarea întoarcerii la barbarie” s-a constituit UNESCO, iar in 1948 s-a re-
elaborat etica conviețuirii sociale prin Declarația Universală a Drepturilor Omului. În al
doilea rând, expansiunea descoperirilor științifice trebuia ținută sub control prin reflecția
eticii. Pe de altă parte, diversitatea formelor ei ne redeschid universul relațiilor umane,
respectul și acceptarea a ceea ce este diferit, ne-interesant, asumarea a ceea ce este de ne-
așteptat. În afara acestor eterogenități morale, etica trebuie să găsească o modalitate unitară
care să fie atât universală cât și individuală. Dar o astfel de unitate este aproape imposibilă;
nu poate să fie decât o ”unitate sintetică existentă deasupra specificațiilor. Fiecare dintre
aceste direcții ale moralei implică scopul cel mai nou al vieții proprii, fiecare dintre aceste
scopuri pretind a fi superioare în rang”.28
Hartmann este, mai mult, preocupat de unitatea valorii în conținutul său. În
concepția sa, o valoare corespunde întotdeauna unui scop sau unui ordin, dar nu orice scop
sau ordin corespund valorii. Autenticitatea conștiinței noastre morale este garantată de
facticitatea înțeleasă ca ”grupul fenomenelor a căror conștientizare primară a valorii este de
necontestat, în cazul în care semnificația a fost, deja, sesizată. Ea cuprinde astfel de
manifestări ca aprobare sau dezaprobare morală, acuzație, autoînvinuire, conștiința, sensul
responsabilității, conștientizarea vinovăției și a remușcării”.29 Cu alte cuvinte,
conștientizarea primară este criteriul pentru autenticitatea și superioritatea valorii.
Conștientizarea primară presupune intuirea concordanței dintre proiecția anticipației
finalității semnificante care ghidează activitatea și condițiile, legiferările realului. Numai
astfel valorii i se poate atribui un scop care va fi unul determinat, și numai astfel valoare își
poate atinge gradul său de autenticitate.
Deoarece valorile sunt apriori, atunci, cunoașterea lor trebuie să fie apriori, întrucât
”apriorismul gândirii și judecății este însoțit de un apriorism al simțirii, apriori-ul
intelectual de un apriori emoțional, care este în aceeași măsură independent și original.
Conștientizarea primară a valorii este o simțire a lui Ar trebui să fie necondiționat, este
expresia ordinului”.30
Aceste simțiri evaluative apriorice nu derivă din lucruri sau evenimente, dar
lucrurile sau evenimentele își obțin sensul lor de la aceste simțiri evaluative apriori

28
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 76-79
29
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 103
30
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 178

10
”simțirea originală a valorii … este o aprobare, o afirmație, o preferință cu privire la orice
concret (dat); și acest conținut, este de asemenea, diferit în esență, de acela care infirmă sau
neagă în aceeași simțire, în valoare.”31Aceasta înseamnă că conștientizarea valorificatoare
(proiectarea unui scop) este, în principal și în mod necesar, o conștientizare materială și
obiectivă, și din acest motiv, valorile sunt concrete, materiale și obiective, chiar dacă ele
nu sunt, în realitate, modele existențiale. ”Toate principiile sunt materiale, astfel ele nu ar
avea conținut. Și toate principiile, în măsura în care ele pot fi cunoscute, pot fi cognoscibile
numai apriori, este evident că există o materie apriorică”.32
Pentru că aceste valori sunt materiale și concrete, ele sunt în măsură să determine în
mod direct, legile morale.
Valorile, spune Hartmann, sunt esențe ideale și ele corespund Ideilor platoniciene.
Acest domeniu ideatic platonician constituie fiindul prin care fiecărui co-participant îi este
justificată existența. ”În modul lor de a fi, valorile sunt Idei platoniciene. Ele aparțin
tărâmului Ființei pe care l-a descoperit Platon, tărâm pe care noi îl putem distinge, dar nu-l
putem vedea sau înțelege”.33 Cu alte cuvinte, valorile sunt esențe. Ele nu-și primesc sensul
de la obiecte sau de la subiectul care le percepe. Ele nu sunt capabile de a fi percepute prin
ele însele, dar sunt ”imediat distinse printr-o viziune interioară, la fel ca și Ideile
platoniciene.”34
Valorile sunt esențe și noi avem cunoașterea lor doar într-o manieră emoțional-
intuitivă. Valorile sunt condiții ale posibilității binelui, dar ele nu sunt binele în ele însele,
cu toate acestea, ele nu pot fi cunoscute separat de binele lor.
Valorile, spune Hartmann, sunt și trebuie să fie ordonate în funcție de rangul lor, ele sunt
”superioare și inferioare”, ”mai puternice și mai slabe”.
Natura valorilor, pe care Hartmann o diferențiază într-una teoretică și alta practică,
constituie condiția sine qua non (apriori) pentru toate aprecierile intuitive ale lor. Astfel,
”apriori teoretic are doar semnificația de a fi un element de cunoaștere; și această
semnificație cade dacă valabilitatea obiectivă este lipsită de apriori… apriori practic nu are
semnificația de a fi un element al cunoașterii; el este un factor determinant în viață, în
evaluarea valorilor, în admiterea și respingerea lor.”35Cu alte cuvinte, valorile devin
practice doar când ele sunt actualizate de către agentul moral. „În câmpul activității practice
subiectul nu este doar receptivitate si deschidere, ci a tot-punere, în măsura în care,
subiectul acceptând un scop ca fiind bun, îl materializează prin acțiunea sa.”36
În legătură cu aprioricitatea valorilor, apare o altă problemă pe care Hartmann
încearcă să o soluționeze, și anume: dacă valorile pot fi cunoscute numai apriori, cum se
explică faptul că oamenii își aleg un personaj exemplar, așa cum este Isus în credința
creștină? Acest lucru nu implică faptul că valorile sunt, într-adevăr, aposteriori? Hartmann

31
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 180
32
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 186
33
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 187-188
34
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 195
35
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 197
36
T. Vidam, Teritoriul moralității, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014 p 15

11
afirmă că ”Satisfacția pe care modelul o oferă (calitățile acestuia fiind un tipar) constă în
acordul său cu standardele pe care eu le aplic în mod conștient sau inconștient. Instituirea
unei persoane ca model este, întotdeauna, o judecată morală asupra persoanei ca valoare”.37
Alegerea fiecărei persoane se bazează ”pe judecata morală asupra valorilor.
Cunoașterea intuitivă a ceea ce un model ar trebui să fie, este în funcție de sensul primar al
valorilor”38. Urmărind un model particular, spune Hartmann, acesta nu va reprezenta
niciodată un exemplu complet pozitiv pentru experiența morală. În general, se idealizează o
persoană din cauza sensului aprioric al valorilor care determină alegerea modelului.
Admițând că valorile au o natură ideală, că sunt esențe în sine, nu se știe faptul cum
acestea intră în relație cu realitatea obiectivă. Structura ideală, spune Hartmann, se
întrepătrunde cu cea reală ”în timp ce ele coincid pe de o parte, și se resping reciproc, pe de
altă parte, fiecare conexiune efectuată între cele două structuri ale Ființei au loc numai în
sfera lor de coincidență.”39
În domeniul eticului există, cu siguranță, un acord între idealitate și realitate, cu
toate că există anumite limite și limitări între acestea, și, aceste limite nu sunt limitele
conexiunii lor. ”Existența în sine etică”, spune Hartmann, ”nu diferă de realitatea etică pe
care o contrazice. Aceasta fixează contradicția ca relație de opoziție și tensiune, și neagă
realul pe care-ă contrazice. În această opoziție conștiința morală ia forma unui Ar trebui să
fie”.40 Acest Ar trebui să fie este unul dintre fundamentele conexiunii dintre lumea ideală și
lumea reală. În opinia lui Hartmann, persoana umană este cea care formează legătura
esențială dintre domeniul ideal și cel real.
Fiecare dintre aceste domenii își au propriile lor principii, axiome, legi și categorii.
Cunoașterea unuia dintre cele două domenii poate avea loc ”numai în măsura în care există
o coincidență de conținut a categoriilor celor două domenii. În măsura în care Ființa ideală
și cea reală sunt raționale, iar această identitate subzistă”.41 Dar această identitate este
limitată, deoarece categoriile ideale și reale nu coincid cu cele reale și cognitive, și, cele
reale și cognitive nu coincid cu cele cognitive și ideale. Dar, în etică, valorile sunt principii
și nu categorii. ”Etosul omului are caracter acțional … Esența valorilor, prin urmare, nu se
poate dizolva în esențialitate. Ea aparține esenței lor ca principii ale etosului care transcend
sfera esențialităților și existența în sine ideală și cuprind lumea actelor morale fluctuante.
De asemenea, ele trebuie să fie principii ale sferei etice reale.”42
Principiile eticii au un caracter dublu: pe de o parte, ele sunt mai slabe decât
categoriile, în sensul că ele nu se exclud în mod necondiționat și nu pot fi actualizate fără
un ajutor exterior. De aceea ele trebuie să aibă un agent moral prin care să poată fi
actualizate. Pe de altă parte, principiile sunt mai puternice decât categoriile, deoarece, în
măsura în care ele sunt actualizate, ele trebuie să fie realizate împotriva unei structuri
stabile, deja, prezente.

37
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 200
38
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 200
39
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 234
40
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 235
41
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 236
42
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 238

12
 Categoriile exclud existentul neselectat (neverificat), întrucât principiile morale sunt
fundamental și în mod esențial creative. Acestea din urmă nu sunt constrângătoare; în caz
contrar s-ar constitui drept categorii existențiale și ”ar împiedica suspendarea
fundamentului etic ca sferă reală a unui mod non-ontologic aparte”43.
Valorile sunt principiile domeniului etic real. Ele presupun calitatea realității în
confruntări, dezacord și tensiune. ”Există o tensiune între cele două feluri diferite de
principii, există coexistența determinismului ontologic și axiologic în lume. Această lume,
teatru al tensiunii, al dezacordului și reconcilierii, este, cu precădere, sfera acțională a
conștiinței morale căruia îi este subordonată lumea reală în general”.44
În concepția lui Hartmann, ființa umană este un element integrant, este ființa care
caută să conecteze domeniul ontologicului cu cel al axiologicului, creând o lume în care,
ea, ca ființă morală, poate exista. ”Omul, o părticică firavă a Universului, este, în mod
propriu, mai puternică decât el (Universul); omul este vehiculul principiilor superioare, el
este creatorul realității care poartă semnificația și valoarea, el se prezintă în fața lumii reale
ca o valoare și mai mare.”45 Această capacitate de actualizare a valorilor reprezintă
sublimul în ființa umană, care, prin acesta, se ridică deasupra propriei sale existențe.
Omul este centrul Universului.

Bibliografie:

1) Assogioli F. History of Philosophy, Oxford, 1998

2) A. Hugli, P. Lubcke, Filosofia în sec. XX, vol. I, ed. All Educational, 2003
3) A. Hugli, P. Lubcke, Filosofia în sec. XX, vol. II, ed. All Educational, 2003
4) Brehier. E. Histoire de la Philosophie, Qebec 1960
5) Bobzien, S. Theory of Causses, Oxford 1998
6) Cornea, A. O istorie a nefiintei in filosofia greaca, Humanitas, 2011
7) Dulcan, D.C. Enigma vietii, Revista de psihologie, 6/3/1995
8) William K. Frankena, Obligation and Value , în The Philosophy of G.E. Moore,
Library of Living Philosophers
9) G. Gurvitch, Les tendance actuelles de la philosophy allemande E. Husserl, M.
Scheler, E. Lask, M. Heidegger, Librairie Philosophique, 1949
10) Irimie I. Informație si cauzalitate, Clij, 2013
11) James Collins, The Neo-scholastic Critique of N. Hartmann, p 124
12) Lange, F.A. Histoire du materialisme, Paris, 1911
13) Moore G, Principia Ethica, Cambridge University Press, 1944
43
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002 , p 239
44
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 240
45
N. Hartmann, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 245

13
 14) M.Heidegger, Ființă și timp, ed Humanitas, București, 1993
15) N. Hartmann, Moral Values, George Allen&UNWIN LTD, New York, 1932
16) N. Hartmann ”Moral Freedom”, translated by Stanton Coit, primted in Great
Britain by Unwin Brothers , LTD Workimg
17) H. Hartmann, Ethics vol I, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London,
2002
18) N. Hartmann, Veche și noua ontologie,ed. Paideia, 1997
19) H.J. Paton, The Alleged Independence of Goodness
20) Peters, F. Termenii filosofiei grecesti, Humanitas, 1993
21) Posescu, A. Introducere in filozofie, Ed Stiintifica si pedagogica, 1974
22) Platon, Republica, Humanitas, 2005
23) M. Scheler, Formalism in Ethics and Non-Formal Ethics of Values, translated by
Man Fred S. Frings and Roger L. Funk, Orthwestern University Press, 1973
24) W.D. Ross, The Right and The Good”, Oxford University Press, 1930
25) Sidney Hook, A Critique of a Ethical Realism, International Journal of Ethics, Ian
1930
26) Zeller, Outlines of the History of Greek Philosophy, London, 1816
27) Thilly, F. History of Philosophy, Oxford, 1998
28) Teodor Vidam, Tritoriul Moralității, Ed Argonaut, Cluj Napoca, 2014
Activitate științifică:

Sunt profesor de științe soci-umane la Liceul de Arte Vizuale ”Romolus Ladea” din Cluj-Napoca, sunt
doctorand anul III la Școala Doctorală de Științe Umaniste a UTC Cluj-Napoca, coordonator: prof. dr. Teodor
Vidam. Titlul tezei mele de doctorat este: ”Demersul conceptual al eticii lui Niculai Hartmann”.

Publicații: ”Criza identitatii si educatia pozitiva, educatia valorilor”, publicatie in volumul simpozionului
international Together for the Qualitative School ( 2012)- Educatia ca maieutica, publicatie in volumul
simpozionului international Together for the Qualitative School , (2012)-”Pedagogia Ubuntu – Paradigma a
Educatiei Valorilor Pozitive” - publicatie in volumul conferintei nationale “Dezvoltari pedagogice
contemporane” a Facultatii de Psihologie si Stintele Educatiei UBB Cluj Napoca ( 2013)- Recenzia cartii
“Filosofia moralei incotro?”(Teodor Vidam), Faclia, Cluj, august, 2014- Postfata cartii
“Teritoriulmoralitatii”(Teodor Vidam) ,Ed. Argonaut, septembrie 2014”Cioran și Nietzesche între
fragmentarism și fragmentare”, Astra Clujeană, nr 1-2, 2015”Cauzalitate, determinism, libertate morală
(Atomisnmul antic, stoicismul timpuriu 3. Chrysippus), revista Agero, Stuttgart – debut, 2016”Perspectiva
onto-axiologică reprezentată de N. Hartmann”, Agero, 2016

14
”Perspectiva onto-axiologică reprezentată de N. Hartmann”, Astra Clujeană, nr 1-2 , 2016”Asumarea libertății
morale prin cauzalitate”, Agero, 2016 ”Metafizicitatea valorilor în concepția lui N. Hartmann”, Agero, 2016
”Presupoziții ale axiologiei hartmanniene”, Agero, 2016”Moralitatea o problemă contemporană, Revista de
Filozofie, IXIII, 2, 140-150, București, 2016 ”O sinteză analitică asupra valorilor morale hartmanniene”,
Agero, 2016 ”Imperativul Hartmannian, Agero, 2016 ”Aspecte ale moralității în viziunea lui N. Hartmann,
Agero, 2016 „Sinteza si opozitia valorilor in viziunea lui N. Hartmann, Agero , 2016 ”O sinteza analitica
asupra valorilor hartmanniene” Revista Astra Clujeana, nr 3-4, 2016

Participă la conferințe :

20.12.2016 Sesiunea euroregională de comunicări ştiinţifice pentru profesori Timisoara ”Statutul

problematic al valorilor în viziunea lui G Moore şi N. Hartmann”

18-19 mai 2017 Conferința Internațională GLOBALIZATION, INTERCULTURAL DIALOGUE AND

NATIONAL IDENTITY (GIDNI) Ed.A IV-a, Tîrgu Mureș, 18-19 mai 2017 ,NECESSITY IN THE
CONCEPTION OF ANCIENT ATOMISTS. REFLECTION ON THE CONDITION OF THE
DETERMINANT POSSIBILITIES

18-19 mai 2017 Conferința Internațională GLOBALIZATION, INTERCULTURAL DIALOGUE AND

NATIONAL IDENTITY (GIDNI) Ed. A IV-a, Tîrgu Mureș, 18-19 mai 2017 NICOLAI HARTMANN AND
R. LEPLEY. THE MORAL VALUE OR THE BECOMMING INTO MORALITY

9-13 mai 2017 NORD – Perspective interdisciplinare Sesiunea națională de comunicări științifice
Facultatea de Litere, Baia Mare, 9-13 mai 2017 Facultatea de Litere, Baia Mare ”Moralitatea în oglindă:
obiectivitatea și idealitatea valorilor”.

15