Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat Obloane-bucăți din lemn sau plastic, puse in fața

sau în spatele ferestrei, jaluzele
La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor. Pridvor-prima încăpere, de trecere, în unele case
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc țărănești, un fel de hol
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
Zăbreliră-a încuia ușa cu un zăvor
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. Zăvor-încuietoare la usă sau fereastră
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară. Hornul-partea prin care iese fumul de la sobă
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină Alene-fără grabă, încet
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac, Ciubuc-marginea unui perete, sau tavan
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Poteri-a alunga, a depărta, a fugări
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad. Haiduc-soldat
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea. Crinolină-fustă lungă și foarte largă, în formă de
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat, clopot, susținută la interior de arcuri subțiri
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat. Peruzea-piatră semiprețioasă opacă, de culoare
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână... albastră sau verzuie
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete Urzea-a pregăti
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Straniu-ciudat, care șochează
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita... Aievea-cu adevărat, clar
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu. Trăsura-vehicul cu patru roti tras de cai, căruță
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară. Secară-plantă alimentară
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări. Ametist-piatră semiprețioasă transparentă, de
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri... culoare violet
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram Berlină-trăsură mare
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis
Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat.
Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
 ACI SOSI PE VREMURI
de Ion Pillat
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură (de natură) tradiţionalistă. Volumul din
care face parte, Pe Argeș în sus (1923) este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului, deoarece
poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal (unde s-a născut), casa părintească, universul rural şi
împrejurimile casei, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei. Poezia aparţine
tradiţionalismului prin prezentarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema timpului trecător.
Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile (care nu poate fi dat înapoi, care nu
poate fi schimbat) a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii.
Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de narativitate
simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu prezenţa eului liric şi comunicarea
directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I singular. Sentimentul melancolic (trist) şi meditativ are
ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice (pronume personale,
adjective posesive şi verbe la persoana I şi a II-a singular. Iubirea evocată (amintită), deşi aparţine planului
trăirii subiective, este ridicată la grad de generalitate.
Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi spaţiu mitic, nedefinit), prin
indicii de spaţiu (adverbul de loc, cu formă regională: „aci”), de timp (locuţiune adverbială de timp: „pe
vremuri) şi forma verbală, de perfect simplu: „sosi”.
Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri (două versuri) şi un vers final, liber, având rolul
de laitmotiv (o idee centrală a poeziei) al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice:
incipitul (începutul), evocarea iubirii de „ieri a bunicilor”, meditaţia asupra efemerităţii (trecător) condiţiei
umane, iubirea de „acum", epilogul (sfârșitul) poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile
III-IX) şi prezentul (distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv (unul după altul), ceea ce accentuează ideea
de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe
relaţia „atunci - „acum".
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei metafore:
„casa amintiri”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora dobândeşte semnificaţia unui spaţiu
mitic, o locuinţă a strămoşilor. Elementele asociate casei: „obloane", „pridvor, „păienjeni, „poartă", „zăvor"
şi versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului, degradarea (distrugerea),
starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat (favorizat), izolat, accesibil numai
urmaşului, care poate reînvia trecutul în amintire. Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic,
al luptei haiducilor pentru dreptate:„Jar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când luptară-n codru şi
poteri şi haiduc".
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia romantică,
existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în poezia lui Ion Pillat, natura
devine solidară (se unește) cu omul. În versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi" este reluat titlul
poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe a bunicii cu nume mitologic: Calyopi - Caliope (Kalliope),
muza poeziei epice.
Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă sosirea
berlinei, din care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină". Bunicul îi recită
iubitei capodopere ale literaturii romantice - Le Lac de Alphonse de Lamartine şi Sburătorul de I.H.
Rădulescu. Atmosfera evocată, peisajul selenar (de noapte) sunt romantice: „Şi totul ce romantic ca-n
basme se urzea".
Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi cum şedeau...
departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat." Meditaţia poetică, tonul
melancolic evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa
asta simţeau că-o să rămână...". Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată, în versul următor de
revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...",
portretele fiind singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor.
În distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se realizează o paralelă trecut -
prezent şi se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele berlinei
trăsura ta stătu". Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp. Diferenţele ţin de moda
vremii: iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste, Balada lunei de Horia
Furtună şi poeme de Francis Jammes. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar imaginea ochilor, ieri „ochi
de peruzea", acum „ochi de ametist”. Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii
îndrăgostiţilor şi sugerează repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează
trecerea iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat".
Timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie; verbele la
perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îm­bătrâniră", „sări, „spuse") au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau
repetabilitatea lor; verbele la imperfect („asculta", „se urzea", „sim­ţeau", „şedeam"), mai mult ca perfect
(„pândise") şi perfect simplu susţin narativitatea iubirii din planul trecut; verbele la perfect compus susţin
narativitatea iubirii din planul prezent; verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de
iubire („vii, „calci, „tragi), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită",
„nupoţi).
În concluzie, așa cum afirma și G. Călinescu, „capodopera lui Ion Pillat este însă Aci sosi pe
vremuri, graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi, în
acelaşi timp, simbolizare a uniformităţii în devenire."
NUMĂR DE CUVINTE: 892. ֎☺♥