ANOMALII ALE METABOLISMULUI GLUCIDIC

Rezident Laborator Farmaceutic:

Alkhzouz Imola, an 2
Contents
Introducere .................................................................................................................................................... 3
Metabolismul glucidic................................................................................................................................... 3
Glicoliza ................................................................................................................................................. 3
Gluconeogeneza .................................................................................................................................. 5
Metabolismul glicogenului ................................................................................................................... 7
Glicogeneza .......................................................................................................................................... 7
Glicogenoliza......................................................................................................................................... 8
Anomalii ale metabolismului glucidic....................................................................................................... 10
Diabet zaharat..................................................................................................................................... 10
Galactozemia ...................................................................................................................................... 12
Intoleranța ereditară la fructoză ....................................................................................................... 13
Deficiența de piruvat dehidrogenază ............................................................................................... 13
Deficiență de fosfoglicerat kinază .................................................................................................... 15
Deficiență de fosfoglicerat mutaza .................................................................................................. 15
Deficiență de lactat dehidrogenază ................................................................................................. 15
Boli de tezaurizare glicogenică ........................................................................................................ 16
Mucopolizaharidoze (MPZ) ............................................................................................................... 17
Concluzii ...................................................................................................................................................... 18
Bibliografie ................................................................................................................................................... 19
Introducere
Carbohidrații sunt un grup de macromolecule care joacă numeroase roluri cruciale
în procesele metabolice ale organismelor vii. Aceștea servesc ca surse de energie și ca
elemente structurale în celulele vii.

Carbohidrații sunt clasificați ca monozaharide, dizaharide și polizaharide în funcție

de numărul de monomeri din moleculă. Monozaharidele sunt legate prin legături
glicozidice formate ca urmare a reacțiilor de deshidratare, formând dizaharide și
polizaharide prin eliminarea unei molecule de apă pentru fiecare legătură formată.
Glucoza, galactoza și fructoza sunt monozaharide comune, în timp ce dizaharidele
obișnuite includ lactoza, maltoza și zaharoza. Amidonul și glicogenul, exemple de
polizaharide, sunt formele de depozitare a glucozei în plante și, respectiv, animale.

Metabolismul glucidic

Glicoliza
Glicoliza reprezintă procesul de degradare anaerobă a glucozei la piruvat. Acest
proces, care constă din 10 reacții, are loc în două etape (figura 1). Prima etapă
presupune fosforilarea glucozei cu ajutorul ATP și scindarea sa în două molecule de
gliceraldehid-3-fosfat (G-3-P). În cea de a doua etapă are loc conversia gliceraldehid-3-
fosfatului în piruvat cu producerea de 4 molecule de ATP și două de NADH. Deoarece în
prima etapă s-au consumat două molecule de ATP, producția netă de ATP pe moleculă
de glucoză este două.

Cele 10 reacții ale căii glicolitice sunt următoarele:

1. Sinteza glucozo-6-fosfatului: După pătrunderea într-o celulă, are loc fosforilarea

glucozei sau a altor molecule de zahăr sub acțiunea unor hexokinaze, ceea ce
împiedică transportul acestora din celulă și crește reactivitatea oxigenului în
esterul fosfat rezultat. În condiții intracelulare, această reacție este ireversibilă.
2. Conversia glucozo-6-fosfatului în fructozo-6-fosfat: esterul glucozo-6-fosfat este
izomerizat sub acțiunea fosfoglucoz izomerazei la ester fructozo-6-fosfat, reacție
parțial reversibilă.
3. Fosforilarea fructozo-6-fosfatului: Fosfofructokinaza-1 (PFK-1) catalizează
ireversibil fosforilarea fructozo-6-fosfatului, prin intervenția unei molecule de ATP,
cu formarea fructozo-1,6-difosfatului.
4. Scindarea fructozo-1,6-difosfatului: Aceasta este ultima reacție a primei etape de
glicoliza și presupune scindarea fructozo-1,6-difosfatului sub acțiunea aldozei cu
formarea gliceraldehid-3-fosfatului(G-3P) și dihidroxiacetonfosfatului (DHAP).
5. Interconversia gliceraldehid-3-fosfatului și dihidroxiacetonfosfatului: Având în
vedere că dintre cele două produse formate în reacția anterioara, doar
gliceraldehid-3-fosfatul servește drept substrat pentru următoarea
reacție, triozofosfatizomeraza catalizează conversia reversibilă a DHAP la G-3-P,
cu menținerea în permanență a unui echilibru între cele două trioze.
6. Oxidarea gliceraldehid-3-fosfatului. G-3-P suferă reacții de oxidare și fosforilare
rezultând în final 1,3-difosfogliceratul, proces catalizat de gliceraldehid-3-fosfat
dehidrogenază.
7. Transferul grupării fosforil. În această reacție are loc sinteza de ATP ca urmare a
transferului unei grupări de fosforil de pe 1,3-difosfoglicerat pe ADP sub acțiunea
catalitică a fosfoglicerat kinazei.
8. Interconversia 3-fosfogliceratului și 2-fosfogliceratului: 3-fosfogliceratul are
potențial redus de transfer de grupuri fosforil, astfel având o capacitate redusă de
a sintetiza noi molecule de ATP, din acest motiv are loc conversia acestuia în 2-
fosfoglicerat sub acțiunea fosfoglicerat mutazei.
9. Deshidratarea 2-fosfogliceratului. Enolaza catalizează deshidratarea 2-
fosfogliceratului cu formarea fosfoenolpiruvatului (PEP), compus cu capacitate
remarcantă de transfer de grupări fosforil.
10. Sinteza piruvatului: În reacția finală a glicolizei, piruvat kinaza catalizează
transferul unei grupări fosforil de la fosfoenolpiruvat la ADP. Se formează două
molecule de ATP pentru fiecare moleculă de glucoză.
 Figura 1 - Glicoliza

În organismele anaerobe, piruvatul este transformat în produse reziduale. În

timpul acestui proces, NAD+ este regenerată astfel încât glicoliza să poată continua.
În prezența oxigenului, organismele aerobe transformă piruvatul în acetil-CoA și apoi
în CO2 și H2O. Glicoliza este controlată în primul rând prin reglarea alosterică a trei
enzime - hexokinază, PFK-1 și piruvat kinaza - și prin hormonii glucagon și insulină.

Gluconeogeneza
Gluconeogeneza (figura 2) reprezintă procesul de formare de novo a glucozei și
apare când nivelurile de zahăr din sânge sunt scăzute și glicogenul hepatic este
epuizat. Principalele substraturi pentru gluconeogeneza sunt anumiți aminoacizi,
lactat glicerol și piruvat. În gluconeogeneză 7 din 10 reacții este inversă a glicolizei.
Cele trei reacții glicolitice ireversibile (reacțiile catalizate de hexokinază, PFK-1 și
 piruvat kinaza) sunt ocolite prin reacții alternative catalizate de diferite enzime.
Reacțiile unice ale gluconeogenezei sunt următoarele:

Figura 2 – Glicoliza și gluconeogeneza

1. Sinteza fosfoenolpiruvatului (PEP): Sinteza PEP necesită două enzime: piruvat

carboxilaza și PEP carboxikinaza. Piruvat carboxilaza, care se găsește în
mitocondrii, transformă piruvatul în oxalacetat, care este la rândul său
decarboxilat și fosforilat de către PEP carboxikinază, enzimă localizată în
 mitocondrii și citoplasmă, printr-o reacție condusă de hidroliza guanozin
trifosfatului (GTP).
2. Conversia fructozo-1,6-difosfatului la fructozo-6-fosfat: Este o reacție ireversibilă
catalizată de fructozo-1,6-difosfatază. ATP-ul nu se regenerează, și are loc
formarea de fosfor anorganic.
3. Formarea glucozei din glucozo-6-fosfat: Glucozo-6-fosfataza, localizată înficat și
rinichi, catalizează ireversibil hidroliza glucozo-6-fosfatului cu formarea de glucoză
și fosfor anorganic, glucoza fiind eliberată în circulația sanguină.

Metabolismul glicogenului
Glicogenul reprezintă forma de stocare a glucozei. Sinteza și degradarea
glicogenului depind de cantitatea de glucoza disponibilă în organism. Aceste două
procese sunt mediate în principal de trei hormoni: insulina, glucagonul și epinefrina.

Glicogeneza
Sinteza glicogenului apare după masă, când glicemia este crescută. Sinteza
glicogenului din glucozo-6-fosfat implică următoarele reacții (figura 3):

1. Sinteza glucozo-1-fosfatului: Conversia glucozo-6-fosfatului în glucozo-1-fosfat

are loc sub acțiunea fosfoglucomutazei (reacție reversibilă), enzimă care conține o
grupare fosforil atașată de un rest de serină reactivă. Gruparea fosforil este
transferată la glucozo-6-fosfat, cu formare de glucozo-1,6-difosfat. Pe măsura
formării glucozo-1-fosfatului, gruparea fosforil atașată de C6 este transferată
restului de serină a enzimei.
 Figura 3 – Glicogeneza

2. Sinteza UDP-glucozei: Formarea UDP-glucozei este o reacție reversibilă

catalizată de UDP-glucoză pirofosforilază. Deoarece acest produs de reacție
conține două legături fosforilice, este o moleculă foarte reactivă.

3. Sinteza glicogenului din UDP-glucoză: Această reacție necesită două enzyme:

glicogen sintaza, enzimă ce catalizează transferul unei grupări glucozil al UDP-
glucozei la capetele nereducătoare ale glicogenului, și amilo-(1,4 →1,6)-glucozil
transferază care creează legăturile (1,6) pentru ramificațiile în moleculă.

Glicogenoliza
Degradarea glicogenului necesită următoarele două reacții:
 1. Eliminarea glucozei din terminațiile nereducătoare ale glicogenului: Reacția se
bazează pe scindarea legăturilor (1,4) din ramificațiile glicogenului cu formarea
glucozo-1-fosfatului, sub acțiunea catalitică a glicogen fosforilazei, enzimă ce
utilizează fosfor anorganic pentru realizarea acestuia. Activitatea enzimei
încetează în momentul în care sunt eliberate dintr-un punct de ramificație patru
molecule de glucoză.
2. Hidroliza legăturilor a(1,6) glicozidice la punctele de ramificație ale glicogenului:
Această reacție are loc sub acțiunea amilo-(1,6)-glucozidazei și se bazează pe
îndepărtarea celor patru resturi de glucoză de la punctele de ramificație, produsul
final fiind glucoza liberă.

Figura 4 – Glicogenoliza
Anomalii ale metabolismului glucidic

Diabet zaharat
Diabetul zaharat reprezintă un grup de tulburări metabolice în care valorile
glicemiei sunt crescute pe o perioadă lungă de timp. Netratat, produce numeroase
complicații: cetoacidoză, stare hiperglicemică hiperosmolară, afecțiuni cardiovasculare,
accident vascular cerebral, nefropatii, retinopatii sau chiar deces.
Diabetul se datorează fie pancreasului care nu produce suficientă insulină, fie
celulele organismului nu răspund corespunzător la insulina produsă. Există trei tipuri
principale de diabet:
diabet zaharat tip 1 (insulino-dependent) – rezultă din incapacitatea pancreasului de a
produce suficientă insulină
diabet zaharat tip 2 (noninsulino-dependent) – începe cu rezistență la insulină, o
afecțiune în care celulele nu răspund corespunzător la insulină. Pe măsură ce boala
progresează, se poate dezvolta și o lipsă de insulină
diabet gestațional – apare atunci când femeile gravide fără un istoric anterior de diabet
dezvoltă niveluri crescute de glicemie

Cu toate că la început se credea că singurul hormon implicat în diabet este

insulina, cercetările ulterioare au arătat că apar tulburări și la nivelul altor hormoni:
glucagon, amilină, incretine.
Diabetul zaharat de tip 1 este caracterizat de distrugerea autoimună a celulelor β
pancreatice. Deficitul insulinei care rezultă, duce la o deficiență în celuilalt hormon al
celulelor beta, amilină. Ca urmare, concentrațiile postprandiale de glucoză cresc din
cauza lipsei de transport a glucozei de către insulină, a producerii de glucoză hepatică
necorespunzatoare și a goliri gastrice crescute sau anormale în urma unei mese.
La începutul diabetului de tip 2, acțiunea postprandială a celulelor β devine
anormală. Rezistența la insulina periferică cuplată cu insuficiența progresivă a celulelor β
și scăderea disponibilității insulinei, amilinei și GLP-1 contribuie la imaginea clinică a
hiperglicemiei la diabetici.
 Golirea gastrică anormală este comună diabetului de tip 1 și de tip 2. Rata golirii
gastrice este un determinant cheie al concentrațiilor de glucoză postprandiale. Secreția
absentă sau întârziată a insulinei exacerbează hiperglicemia postprandială.

Insulina
Insulina, produsă de celulele beta ale insulelor Langerhans, reprezintă hormonul
anabolic cheie care este secretat ca răspuns la creșterea glicemiei și a aminoacizilor
după ingestia unei mese. Aceasta ajută la reglarea glicemiei postprandiale în trei moduri:
1. semnalează celulele țesuturilor periferice sensibile la insulină (în special mușchii
scheletici) pentru a crește absorbția lor de glucoză
2. acționează asupra ficatului pentru a promova glicogeneza
3. inhibă secreția de glucagon din celulele α pancreatice, semnalizând astfel ficatului
să oprească producerea de glucoză prin glicogenoliză și gluconeogeneză

Amilina
Amilina este un hormon neuroendocrin coexprimat și cosecretat cu insulina de
către celulele β pancreatice ca răspuns la stimulii nutrienți. Constatările preclinice indică
faptul că amilina funcționează împreună cu insulina în reglarea glicemiei, prevenind
astfel o creștere anormală a concentrațiilor de glucoză.
Amilina completează efectele insulinei asupra concentrațiilor de glucoză circulante
prin intermediul a două mecanisme principale:
1. suprimă secreția post-prandială a glucagonului, reducând astfel producția de
glucoză hepatică stimulată cu glucagon după ingestia de nutrienți
2. încetinește viteza de golire gastrică și, concomitent viteza cu care nutrienții sunt
eliberați din stomac în intestinul subțire și absorbite
Diabeticii prezintă fie un deficit de amilină (DZ tip1) fie o afectare a hormonului (DZ tip2).

Glucagon
Glucagonul, secretat de celulele α pancreatice, joacă un rol major în susținerea
glicemiei în timpul condițiilor de post alimentar prin stimularea producției hepatice de
glucoză. Când glicemia scade sub limitele normale, secreția de glucagon crește, ducând
la producerea de glucoză hepatică și la revenirea glicemiei în intervalul normal. Această
sursă endogenă de glucoză nu este necesară în timpul și imediat după masă și secreția
de glucagon este suprimat.
 În caz de diabet, suprimarea secreției de glucagon este alterată, apare
hiperglucaonemia, rezultând o producție crescută de glucoză hepatică. Este important
faptul că insulina administrată exogen nu restaurează concentrațiile normale de insulină
postprandială în vena portală, neputând suprima secreția de glucagon printr-un efect
paracrin. Acest lucru are ca rezultat un raport anormal de ridicat al glucagonului la
insulină care favorizează eliberarea glucozei hepatice.

Incretine GLP-1 (glucagon like peptide) și GIP (glucose-dependent insulinotropic peptide)

Au fost caracterizați mai multe incretine, cei mai dominanți pentru homeostazia
glucozei fiind GLP-1 și GIP.
GIP stimulează secreția de insulină și reglează metabolismul grăsimilor, dar nu
inhibă secreția de glucagon sau golirea gastrică. La persoanele cu diabet zaharat de tip
2 nivelurile GIP sunt normale sau ușor crescute. Cu toate că GIP este un hormon incretin
mai puternic, GLP-1 este secretat în concentrații mai mari și este mai relevant din punct
de vedere fiziologic la oameni.
GLP-1 stimulează, de asemenea, secreția de insulină, dar este semnificativ
redusă postprandial la persoanele cu diabet zaharat de tip 2 sau cu toleranță la glucoză
scăzută. Acesta este sintetizat și secretat de celulele L găsite în principal în ileon și
colon. Concentrațiile GLP-1 în circulație sunt scăzute în starea de repaus alimentar. Cu
toate acestea, atât GIP cât și GLP-1 sunt stimulate efectiv prin ingestia unei mese mixte
sau a meselor bogate în grăsimi și carbohidrați. Spre deosebire de GIP, GLP-1 inhibă
secreția de glucagon și încetinește golirea gastrică.

Galactozemia
Galactozemia este o tulburare care afectează modul în care organismul procesează
galactoza. Există mai multe tipuri de galactozemie:
- Galactosemia clasică, cunoscută și ca tip I, este forma cea mai comună și cea mai
severă a afecțiunii. Dacă sugarii cu galactozemie clasică nu sunt tratați prompt cu
o dietă cu conținut scăzut de galactoză, complicațiile care pun viața în pericol apar
în câteva zile după naștere. Copiii afectați în mod obișnuit dezvoltă dificultăți de
hrănire, lipsă de energie, retard de creștere, icter, afectare hepatică și sângerări
anormale.
- Galactozemia de tip II (numită și deficit de galactokinază) și de tip III (numită și
deficit de galactoz-epimerază) cauzează diferite semne și simptome. Copiii
afectați de galactozemie de tip II dezvoltă cataractă, dar în alte cazuri se confruntă
cu câteva complicații pe termen lung. Semnele și simptomele de galactozemie de
 tip III variază de la ușoară la severă și pot include cataractă, creștere și dezvoltare
întârziată, dizabilități intelectuale, afecțiuni hepatice și probleme renale.
Aceste condiții sunt cauzate de mutațiile la nivelul genelor GALT, KALK1 și GALE și
afectează diferite enzime implicate în descompunerea galactozei. Mutațiile din gena
GALT cauzează galactozemia clasică (tip I). Cele mai multe dintre aceste modificări
genetice elimină aproape complet activitatea enzimei produse de gena GALT,
împiedicând procesarea normală a galactozei. Galactozemia de tip II rezultă din mutații
în gena GALK1, în timp ce mutațiile din gena GALE se află la baza galactozemiei de tip
III. Aceste mutații duc la creșterea până la niveluri toxice a galactozei și compușilor
înrudiți, acumularea lor dăunând organelor și țesuturilor, ceea ce conduce la semnele și
simptomele caracteristice galactozemiei.

Intoleranța ereditară la fructoză

Intoleranța ereditară la fructoză este o afecțiune care afectează capacitatea unei
persoane de a metaboliza fructoza. După ingerarea fructozei, persoanele cu intoleranță
ereditară la fructoză pot prezenta greață, balonare, dureri abdominale, diaree și
vărsături. Ingestia repetată a alimentelor care conțin fructoză poate duce la afectare
hepatica și renală.
Această afecțiune se datorează mutațiilor de la nivelul genei ALDOB, genă ce
codifică aldolaza B. Această enzimă se găsește în principal în ficat și este implicată în a
doua etapă a metabolizării fructozei, când are loc reacția de descompunere a fructozo-1-
fosfatului în gliceraldehidă și dihidroxiaceton-fosfat. În consecință, are loc acumularea de
fructozo-1-fosfat în celulele hepatice, în doze toxice, ceea ce în timp duce la moartea
hepatocitelor.
În plus, produsele de descompunere ale fructoză-1-fosfazei sunt necesare în
organism pentru a produce energie și pentru a menține glicemia. Scăderea energiei
celulare, a glicemiei și moartea celulelor hepatice conduc la caracteristicile intoleranței
ereditare la fructoză.

Deficiența de piruvat dehidrogenază

Deficiența de piruvat dehidrogenază este caracterizată de acumularea acidului
lactic în organism. Genele implicate furnizează fiecare instrucțiuni pentru realizarea unei
proteine care este o componentă a unui grup de proteine numite complexul piruvat
dehidrogenază. Complexul piruvat dehidrogenază convertește piruvatul în acetil-CoA.
Această conversie este esențială pentru a începe seria de reacții chimice care produc
energie pentru celule.

Complexul piruvat dehidrogenazei este alcătuit din copii multiple ale mai multor
enzime numite E1, E2 și E3, fiecare dintre acestea realizând o parte din reacția chimică
care transformă piruvatul în acetil-CoA. În plus, alte proteine incluse în complex asigură
funcționarea corespunzătoare. Una dintre aceste proteine, proteina de legare E3, leagă
E3 complexului și oferă structura corectă pentru ca complexul să-și îndeplinească
funcția. Alte proteine asociate controlează activitatea complexului: fosfataza
piruvatdehidrogenazei activează complexul, în timp ce kinaza piruvat dehidrogenazei
inhibă complexul.
Enzima E1, denumită și piruvat dehidrogenază, este compusă din patru subunități:
două subunități alfa (numite E1 alfa) și două subunități beta (numite E1 beta). Mutațiile
de la nivelul genei PDHA1, responsabilă de codificarea E1, reprezintă circa 80% din
cauzele acestei afecțiuni. Aceste mutații duc la o lipsă de proteine E1 alfa sau la o
proteină anormală care nu poate funcționa corect. O scădere a funcției E1 alfa duce la o
activitate redusă a complexului piruvat dehidrogenază. De asemenea sunt implicate și
alte component ale complexului în această afecțiune: E1 beta (gena PDHB), E2 (gena
DLAT), proteina de legare E3 (gena PDHX) și fosfataza piruvat dehidrogenază (gena
PDP1). Deși nu este clar modul în care mutațiile din fiecare dintre aceste gene afectează
complexul, funcționarea redusă a unei componente pare să afecteze activitatea
întregului complex. Cu funcția scăzută a acestui complex, piruvatul se acumulează și se
transformă într-o altă reacție chimică la acidul lactic. Excesul de acid lactic provoacă
acidoză lactică la persoanele afectate. În plus, producția de energie celulară este
diminuată. Creierul, care necesită cantități foarte mari de energie, este grav afectat,
ducând la problemele neurologice.

Deficiență de fosfoglicerat kinază

Deficitul de fosfoglicerat kinază este o tulburare genetică care afectează capacitatea
organismului de a descompune glucoza. Cercetătorii au descris două forme majore ale
afecțiunii: forma hemolitică caracterizată prin anemie hemolitică cronică și respective
forma miopatica, care afectează în primul rând mușchii. Această afecțiune apare ca
urmare a unor mutații la nivelul genei PGK1, responsabilă de codificarea fosfoglicerat-
kinazei. Nu este clar de ce această anomalie afectează preferențial celulele roșii și
celulele creierului la unele persoane și celulele musculare în altele. Cercetătorii
speculează că diferite mutații ale genei PGK1 pot avea efecte variate asupra activității
fosfoglicerat kinazei în diferite tipuri de celule.

Deficiență de fosfoglicerat mutaza

Deficiența de fosfoglicerat mutază este o tulburare care afectează în principal
mușchii scheletici. La baza acestei afecțiuni stă o mutație în gena PGAM2, ceea ce
duce la alterarea sintezei de fosfoglicerat mutaza, enzimă responsabilă de
interconversia 3-fosfogliceratului și 2-fosfogliceratului.

Deficiență de lactat dehidrogenază

Este o afecțiune care afectează modul în care organismul descompune zahărul, în
primul rând în celulele musculare. Există două tipuri: deficiență de lactat dehidrogenază-
A și deficiență de lactat dehidrogenază-B.
Mutațiile din gena LDHA cauzează o deficiență de lactat dehidrogenazei-A, iar
mutațiile genei LDHB cauzează deficiența lactat dehidrogenazei-B. Aceste gene
furnizează instrucțiuni pentru realizarea subunităților de lactat dehidrogenază-A și de
lactat dehidrogenază-B ale enzimei lactat dehidrogenază. Această enzimă se găsește în
întregul corp și este importantă pentru crearea de energie pentru celule. Există cinci
forme diferite ale acestei enzime, fiecare compus din patru subunități de proteine.
Diferitele combinații ale subunităților de lactat dehidrogenază-A și lactat dehidrogenază-
B formează diferite forme ale enzimei.
Versiunea lactat dehidrogenazei formată din patru subunități de lactat dehidrogenază-
A se găsește în principal în mușchii scheletici. În timpul exercițiilor anaerobe, lactat
dehidrogenaza este implicată în defalcarea glicogenului stocat în mușchi pentru a crea
energie suplimentară. În timpul etapei finale de defalcare a glicogenului, lactat
dehidrogenaza transformă piruvatul în lactat.
Mutațiile din gena LDHA au ca rezultat producerea unei subunități anormale de lactat
dehidrogenază-A care nu se poate atașa de alte subunități pentru a forma enzima. Lipsa
subunității funcționale reduce cantitatea de enzimă care se formează, afectând în cea
mai mare parte mușchii scheletici. Ca rezultat, glicogenul nu este descompus eficient,
ceea ce duce la scăderea energiei în celulele musculare. Atunci când celulele musculare
nu primesc suficientă energie în timpul exercițiilor fizice sau a activității intense, mușchii
devin slabi și țesutul muscular se poate descompune.
Versiunea lactat dehidrogenazei formată din patru subunități de lactat dehidrogenază-
B se găsește în principal în mușchi cardiaci. În mușchiul cardiac, lactat dehidrogenaza
transformă lactatul în piruvat, care poate participa la alte reacții chimice pentru a crea
energie.

Boli de tezaurizare glicogenică

Boala de stocare a glicogenului tip 0

Boala de stocare a glicogenului de tip 0 (cunoscut și ca GSD 0 - glycogen storage
disease type 0) este o afecțiune cauzată de incapacitatea organismului de a sintetiza
glicogen datorită unor mutații de la nivelul genelor GYS1 și GYS2. În funcție de gena
afectată există două tipuri de GSD 0: GSD 0 muscular (mutație la nivelul genei GYS1 -
este afectată formarea de glicogen în mușchi) și GSD 0 hepatic ((mutație la nivelul genei
GYS2 - este afectată formarea de glicogen în ficat). Aceste gene oferă instrucțiuni pentru
sinteza diferitelor versiuni ale glicogen sintazei. Ambele versiuni ale enzimei prezintă
aceeași funcție, și anume formarea de glicogen în diferite regiuni ale corpului (mușchi
respective ficat).
Gena GYS1 este produsă în majoritatea celulelor, fiind abundentă în special în
mușchii cardiaci și în mușchii scheletici. În timpul contracțiilor musculare cardiace sau a
unei mișcări rapide sau susținute a mușchilor scheletici, glicogenul stocat în celulele
musculare este defalcat pentru a alimenta celulele cu energie. Gena GYS2 este produsă
exclusiv în celulele hepatice. Glicogenul stocat în ficat poate fi defalcat rapid atunci când
este nevoie de glucoză pentru a menține glicemia între mese.

Mutațiile care determină GSD 0 au ca rezultat o absență completă de glicogen în

celulele hepatice sau musculare.
Boala de stocare a glicogenului tip 1
Boala de stocare a glicogenului tip 1 (cunoscut și ca boala GSDI sau von Gierke) este
o tulburare moștenită cauzată de acumularea glicogenului în celulele organismului.
Acumularea de glicogen în anumite organe și țesuturi, în special ficat, rinichi și intestin
subțire, afectează capacitatea lor de a funcționa normal. Cercetătorii au descris două
tipuri de GSDI, care diferă în semne și simptome și cauza genetică. Aceste tipuri sunt
cunoscute ca boala de stocare a glicogenului de tip Ia (GSDIa) și boala de stocare a
glicogenului de tip Ib (GSDIb).
Aceste afecțiuni sunt cauzate de mutațiile în genele G6PC și SLC37A4, care
determină GSDIa și respective GSDIb. Proteinele produse de aceste gene descompun
împreună glucozo-6-fosfatul. În caz de mutații aceasta nu se descompune la glucoză, și
se acumulează, ajungând la nivele toxice. Această acumulare lezează organele și
țesuturile din organism, în special ficatul și rinichii.

Alte tipuri de boli de stocare a glicogenului

În tabelul de mai jos (table 1) am prezentat celelalte tipuri de boli de stocare a
glicogenului, menționând genele la nivelul cărora apar mutații și enzimele implicate.
Tabel I – Tipuri de boli de stocare a glicogenului
Boli de stocare a glicogenului
Tip Mutație genică Enzima afectată
III AGL Enzima de deramificare a glicogenului (ce
catalizează hidroliza legăturilor a(1,6) glicozidice
la punctele de ramificație ale glicogenului)
IV GBE1 Enzima de deramificare a glicogenului (ce
catalizează hidroliza legăturilor a(1,6) glicozidice
la punctele de ramificație ale glicogenului)
V PYGM Miofosforilază
VI PYGL Glicogen fosforilază hepatică
VII PFKM Fosfofructokinază
IX PHKA1, PHKA2, PHKB, Fosforilază b kinază
PHKG2

Mucopolizaharidoze (MPZ)
Mucopolizaharidozele reprezintă un grup de boli genetice care se caracterizează
în principal prin acumulare de glicozaminoglicani ( numiți anterior mucopolizaharide) în
special în interiorul lizozomilor. Există mai multe tipuri de MPZ, în funcție de gena la
nivelul căreia apare mutația (tabel 2).

Tabel II – Tipuri de MPZ

Tip MPZ Gena mutantă Enzima afectată
I IDUA Enzimă IDUA
II IDS Enzimă I2S
III GNS, HGSNAT, NAGLU,SGSH Enzime GNS, HGSNAT, NAGLU, SGSH
IV GALNS, GLB1 Enzime GALNS, GLB1
VI ARSB Arilsulfataza B
VII GUSB Beta-glucuronidază

Concluzii
În literatura de specialitate sunt descrise numeroase boli genetice care afectează
în mod direct metabolismul glucidic. Cunoașterea căilor de metabolizare ale
carbohidraților permite o mai bună înțelegere ale acestor afecțiuni, precum și, eventual,
noi abordări de tratament.
Bibliografie
1. MCKEE, Trudy; MCKEE, James Robert. Biochemistry: the molecular basis of life. New
York: McGraw-Hill, 2003.

2. ARONOFF, Stephen L., et al. Glucose metabolism and regulation: beyond insulin and
glucagon. Diabetes Spectrum, 2004, 17.3: 183-190.

3.JUMBO-LUCIONI, Patricia P., et al. Diversity of approaches to classic galactosemia

around the world: a comparison of diagnosis, intervention, and outcomes. Journal of
inherited metabolic disease, 2012, 35.6: 1037-1049.

4. RUMPING, L., et al. Hereditary fructose intolerance. Nederlands tijdschrift voor

geneeskunde, 2014, 158: A6889-A6889.

5. CHIARELLI, Laurent R., et al. Molecular insights on pathogenic effects of mutations

causing phosphoglycerate kinase deficiency. PLOS one, 2012, 7.2: e32065.

6. SALAMEH, Johnny, et al. Phosphoglycerate mutase deficiency with tubular

aggregates in a patient from Panama. Muscle & nerve, 2013, 47.1: 138-140.

7.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/lactate-dehydrogenase-deficiency?_ga=2.88926939.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138

8. KISHNANI, P. S. Glycogen storage diseases. Pediatric Nutrition in Chronic Diseases

and Developmental Disorders: Prevention, Assessment, and Treatment, 2nd edn. Oxford
University Press: New York, 2005, 350-355.

9. Kannourakis, George.Glycogen storage disease - Seminars in Hematology , Volume

39 , Issue 2 , 103 - 106

10.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-typei?_ga=2.93694429.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138

11. https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-type-ii?_ga=2.93694429.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138

12.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-type-iii?_ga=2.93694429.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138

13.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-type-iv?_ga=2.202214609.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138

14.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-type-vi?_ga=2.202214609.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138

15.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-type-vii?_ga=2.202214609.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138