I.

ARHITECTURA SISTEMELOR DE CALCUL

Calculatorul sau sistemul de calcul este un dispozitiv care lucrează automat, sub
controlul unui program memorat, acceptând şi prelucrând date în vederea
producerii de informaţii ca rezultat al prelucrării.
Orice calculator are în esenţă trei părţi:
 hardware, adică partea de echipament a calculatorului;
 software, partea de programe;
 firmware, partea de microprograme.
Unele lucrări de specialitete privesc arhitectura din două puncte de vedere:
 din punctul de vedere al utilizatorului, arhitectura include în esenţă setul de
instrucţiuni, interfeţele cu utilizatorii, modul de operare şi control al intrărilor-
ieşirilor etc. Implementarea unei arhitecturi, din acest punct de veder, duce la o
familie de calculatoare;
 din punct de vedere tehnic sau al proiectanţilor de echipamente, termenul de
arhitectură se utilizează pentru descrierea maturii, configurării şi interconectării
dispozitivelor SC. Aceasta este accepţiunea generală a arhitecturii SC.
Orice arhitectură trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
 funcţia de memorare (care asigură păstrarea datelor şi a programelor);
 funcţia de prelucrare (care realizează operaţii aritmetice şi/sau logice asupra
datelor din memoria internă);
 funcţia de comandă şi control (care supervizează procesul de prelucrare
automată a datelor);
 funcţia de intrare/ieşire (care are rolul de a introduce datele şi programele de
aplicaţii de pe suporturi externe în memoria internă şi de a extrage rezultatele
prelucrării din memorie pe un suport extern).
Pentru realizarea acestor funcţii, SEC reuneşte următoarele unităţi
funcţionale:
 unitatea centrală de prelucrare (CPU);
 unităţi periferice conectate la CPU;
 unităţi de interfaţă şi linii de comunicaţie (magistrale).
Unitatea centrală de prelucrare este componenta de bază care asigură
prelucrarea efectivă a datelor prin operaţii aritmetice, operaţii logice etc, memorarea
datelor şi programelor, comanda şi controlul întregului sistem de echipamente.
Ea este alcătuită din memoria internă, unitatea de comandă şi control,
unitatea artimetico-logică (unitatea de prelucrare).
Memoria internă (memorie operativă sau principală) păstrează datele,
instrucţiunile şi rezultatele prelucrării.
Unitatea de comandă şi control (CU - Control Unit) supraveghează
activitatea întregului SC. Ea asigură stabilirea ordinii de execuţie a instrucţiunilor,
controlul memoriei principale în timpul memorării datelor şi instrucţiunilor,
activarea tuturor unităţilor şi subunităţilor sistemului de calcul. Aceste funcţii le
realizează citind succesiv instrucţiunile în unităţi de memorare ultrarapide, numite
regiştri, unde le interpretează. În urma acestor interpretări, emite semnale, care
reprezintă comenzi, diferitelor dispozitive hard.
Unitatea de prelucrare realizează în esenţă două categorii de operaţii:
aritmetice, adică adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri şi logice, adică operaţii

1
booleene. Instrucţiunile sunt aduse în ordinea dictată de CU în regiştri unde se
interpretează, se aduc operanzii din memorie, se execută operaţiile, rezultatul se
depune iar în memorie.
Unităţile periferice conectate la CPU realizează legătura cu mediul exterior
având următoarele funcţii: schimbul de informaţii între utilizatori şi calculator,
memorarea datelor pe suporturi externe, atunci când memoria internă este
insuficientă, asigurarea dialogului om-calculator.
Unităţi de interfaţă şi linii de comunicaţie (magistrale) sunt dispozitive
sau circuite care au sarcina de a facilita legăturile şi controlul comunicării între
diferite echipamente periferice sau între acestea şi CPU.
Mulţimea de componente ce pot fi conectate pentru a realiza un sistem de
calcul definesc configuraţia sistemului respectiv. Pentru ca un sistem să fie
operaţional trebuie să existe o configuraţie minimă (de bază) în care sunt conectate
un număr minim necesar de componente. Plecând de la această configuraţie minimă,
în funcţie de complexitatea lucrărilor de executat şi de posibilităţile financiare,
utilizatorul îşi poate adăuga noi componente, ţinând totuşi cont de limita maximă
admisă de unitatea centrală de prelucrare - configuraţia maximă.
Indiferent de configuraţia adoptată, la executarea unui program de aplicaţii,
între componentele unui SEC se realizează următoarele fluxuri informaţionale:
 fluxul instrucţiunilor care apare odată cu încărcarea în memoria internă a
programului în format executabil, instrucţiunile acestuia fiind preluate de
unitatea de comandă şi control pentru decodificare şi transformare în comenzi.
 fluxul comenzilor care se realizează între unitatea de comandă şi control şi
celelalte componente ale sistemului, prin transmiterea comenzilor, pentru
efectuarea operaţiunilor de intrare-ieşire, de calcul etc.
 fluxul datelor care se realizează pe parcursul execuţiei comenzilor pentru
operaţiuni de intrare-ieşire.

I.1.MICROCALCULATOARE

(Prezenare generală p. 64-65)

Componentele unui microcalculator IBM-PC şi compatibile

În prezent, cel mai importante microcalculatoare sunt PC-urile şi cele din
familia PC-compatibile.

Unitatea centrală (procesorul)

Este componenta cea mai importantă a unui calculator, coordonând întreaga

activitate a acestuia, fiind în acelaşi timp şi cea mai costisitoare. Toate datele şi
instrucţiunile de program trec pe aici în drumul lor către alte părţi ale calculatorului.
De aici se solicită informaţii pe care utilizatorul le va introduce de la tastatură sau
de la alte mijloace de introducere sau se afişează rezultatele pe monitor. Tot în
unitatea centrală sunt realizate prelucrările de date prin executarea unui program
memorat.
După forma unităţii centrale, PC-urile se pot clasifica în:
- PC-uri DeskTop care au cutia centrală de formă paralelipipedică cu baza mare jos,
acesta fiind şi modelul de bază;

2
- modelele tower şi minitower (turn) în care baza mică este jos, având forma unui
turn. Acest model se utilizează în general la sistemele mari (de exemlu, la serverele
de reţea IBM PS/2);
- laptop, denumit de unii producători powerbook (Apple) sau notebook are unitatea
centrală sub formă de geantă diplomat, cu un ecran ultraplat, destinat călătoriilor.
Firma Compaq a fost cea care a fabricat pentru prima dată un calculator
compatibil IBM care putea fi plimbat ca orice alt bagaj. A fost botezat portabil.
Termenul laptop a înlocuit termenul de portabil când respectivul calculator ca
urmare a îmbunătăţirilor aduse a început să scadă în greutate, ajungănd să
cântărească doar vreo 4-5 kg.
Extinderea ariei de cuprindere a microcalculatoarelor la laptop-uri,
notebook-uri, palmtop-uri şi tablet (pen based) s-a făcut datorită tendinţei din ţările
dezvoltate de a utiliza calculatoarele în afara biroului, prin apelarea la baterii
speciale de alimentare, cuplate la linia telefonică pentru a servi drept sursă de
alimentare a bazelor de date din birou. Cea mai mare utilizare a lor este în domeniul
desfacerii, prin plasarea lor în punctele de vânzare.
Trăsăturile de bază ale acestor minicalculatoare:
1. laptop computerele apar în 1982 (firma Grid Systems realizează primul laptop
cu o greutatea 4,5 Kg. Pe parcurs greutatea lor a scăzut. Ecranul a evoluat şi el de
la monocrom la color, în 1991 (firma Toshiba).
2. notebook computerele apar în 1988 (firma NEC), cântărind pe jumătate cât un
laptop la începuturile sale astfel încât puteau să încapă într-o servietă.
3. palmtop computerele au numai 0,5 Kg sau chiar mai puţin, fiind posibile de
mânuit în palmă, cu un ecran care are, de cele mai multe ori numai 8 linii de afişare,
utilizându-se în magazinele cu amănuntul sau ridicata pentru memorarea stocurilor
sau a desfacerilor, datele respective fiind transmise la centrul de prelucrare prin
intermediul liniei telefonice.
4. tablet computerele (în 1990- GRiD Systems Corp., filială Tandy) sau pen
based, calculator planşetă sau calculator bazat pe stilou vine în sprijinul
persoanelor care nu au folosit niciodată o tastatură şi nici mouse-ul. S-a conceput o
planşetă specială care este de fapt un ecran anume pe care se poate interveni cu
arhicunoscutul stilou.Tehnica utilizării planşetei este cea învăţată în prima clasă la
şcoală: nu-ţi convine ceva şi-l tai cu o linie, însemnând ştergere, vrei să modifici
altceva şi-l încercuieşti, după care poţi face corectura de rigoare. Sunt folosite mai
ales la facturări în cazul deplasărilor de la sediul firmei. Dacă la început preţul lor
erau de 5000 $ în 1994 au ajuns să coste 2000$ .
În unitatea centrală se găsesc:
 placa de bază sau mother board care conţine elementele electronice principale
cum ar fi: microprocesorul, memoria operativă, microconectorii de configurare
etc. Pe placa de bază există o serie de socluri libere care dau posibilitatea
extinderii ei. Aceste extensii sunt de obicei introduse fie sub formă de cip-uri
specializate, fie sub forma unor plăci sau cartele specializate, cum ar fi: plăci
grafice, extensii de memorie, plăci de modem, plăci de fax etc. Deci, un PC
poate fi făcut cu atăt mai performant cu cât are mai mulţi conectori liberi. În
cazul PC-urilor, conectorii sunt identici şi ei pot fi cu 8 sau 16 biţi. Tot pe placa
de bază se implemetează cip-urile pentru extensiile de memorie, interfeţele de
comunicare etc.
 una sau două unităţi de dischete;
 una sau două unităţi de disc Winchester;

3
 sursa de alimentare care transformă curentul alternetiv de la reţea de 220V sau
110V în curent continuu. Puterea de alimetare diferă de la un producător la
altul, preţul PC-urilor fiind de cele mai multe ori influenţat de această putere.
În general, omul de pe stradă este bombardat de reclame de felul “vând
microcalculator 100% compatibil IBM-PC”. Se pune problema ce înseamnă
compatibilitate IBM-PC.
Compatibilitatea IBM-PC se realizează prin:
- existenţa unui microprocesor din tip Intel;
 rularea pe un sistem de operare compatibil MS-DOS
În general, compatibilitatea IBM-PC se împarte în:
- compatibilitate 99%. Compatibilitatea 100% nu se poate realiza deoarece memoria
ROM IBM nu poate fi copiată. O compatibilitate 99% asigură posibilitatea utilizării
tututror produselor soft. Există programe, cum ar fi compatest, publicat în revista
SOFT MICRO care stabilesc coeficientul de compatibilitate
- compatibilitate 66% reprezintă o compatibilitate soft, dar nu şi hard
- compatibilitate 33% reprezintă o compatibilitate redusă, relativ la principalele
produse soft
- compatibilitate MS-DOS, reprezintă o compatibilitate redusă, referitoare doar la
unele versiuni MS-DOS.

I.2.MICROPROCESORUL

Microprocesorul este componenta de bază a unităţii centrale de prelucrare,

reprezentând creierul artificial al unui microcalculator. Din punct de vedere fizic
este realizat dintr-o capsulă ceramică sau plastic (circiut integrat pe scară largă) în
interiorul căruia se află mai multe componente electronice, numărul acestora
diferind de la un tip la altul în funcţie de tehnologia de fabricaţie şi generaţia din
care face parte. La microprocesor este ataşat un răcitor (cooler), ansamblu format
dintr-un ventilator mic şi un radiator având rolul important de răcire a
microprocesorului. Cooler-ul este necesar pentru microprocesoare mai puternice
decât un 486DX2/66 MHz. Datorită curentului electric care circulă prin circuitele
integrate, fără un cooler, un microprocesor devine de neatins (datorită căldurii la
care materialul din care este confecţionat poate ajunge) într-un timp extrem de
scurt, aproximativ 20 de secunde, iar după o scurtă perioadă de timp, se
deteriorează, circuitele practic topindu-se.
În 1971, inginerul Marcian Ted Hoff inventează microprocesorul, apariţia
acestuia fiind privită ca o reacţie la expansiunea japoneză pe piaţa calculatoarelor de
buzunar.
Puterea unui microprocesor constă în numărul de biţi transmişi şi prelucraţi
în paralel. Prima generaţie a început odată cu apariţia procesorului pe 4 biţi, 1-4004,
care a fost rapid îmbunătăţit, lansându-se, în 1974, microprocesoarele pe 8 biţi
(8008 şi 8080), fiind componentele de bază ale microcalculatoarelor pe 8 biţi. În
paralel, principalul proiectant de 8008, Frederico Fagin,, se desparte de Intel şi-şi
formează firma proprie, Zilog care va produce cunoscutele microprocesoare Z-80.
În 1978 apare 8086 şi 8088, prin care se face saltul de la 8 la 16 biţi, adică
începe generaţia a II-a de microprocesoare. În scurt timp apr M 68000 produs de
firma Motorola şi Z-8000 produs de Zilog.
În 1982 apare 80186 care este compatibil cu 8086, dar are o serie de funcţii
sistem în plus. Acest microprocesor este extins rapid la 80286 care poate lucra ca
un 8086, dar are o serie de facilităţi în plus, cum ar fi: mecanismele de memorie

4
virtuală, protecţie, multiprocesare etc. În 1985 este introdus 80386 care un
microprocesor pe 32 biţi, dezvoltând o serie de elemente preluate de la 80286.
Până aici, pentru accelerarea calculelor matematice, microprocesoarele
trebuiau să dispună şi de un coprocesor matematic. Începând cu seria 80486 (1989),
coprocesorul este încorporat în microprocesor.
În 1993, se lansează primul microprocesor al generaţiei a V-a, numit şi
Pentium.
Concurenţa existentă între firme în acest domeniu a impus un ritm accelerat
in dezvoltarea tehnicii de calcul, astfel că deşi abia lansat pe piaţă microprocesorul
Pentium, se şi anunţă următorul, ProPentium, iar procesorele de generaţia a şaptea
sunt aşteptate în 1998.
În acest domeniu, bătălia se dă în principal între Intel şi Motorola, dar şi
DEC, Bell Laboratory, Zilog, Texas Instruments, AMD, Cyrix ş.a. au un cuvânt de
spus.
Procesoarele au ajuns la preţuri accesibile şi performanţe deosebite. Astfel,
cele mai rapide procesoare, produse de firma DEC - procesoarele ALPHA, au atins
o frecvenţă de tact de 500 Mhz, iar în perspectiva imediată vor lucra la 600 Mhz.
Pentru ca procesoarele sale să răspundă mai bine volumului şi vitezei de
procesare cerută de sistemele multimedia firma INTEL a introdus tehnologia MMX.
Această tehnologie adaugă o nouă dimensiune programării prin furnizarea unui set
de instrucţiuni (57) cu un grad înalt de optimizare pentru aplicaţiile multimedia. De
fapt, aceste noi instrucţiuni oferă performanţe în operarea cu întregi de 8 sau 16 biţi,
specifice aplicaţiilor multimedia sau de comunicaţie ce includ filtre şi algoritmi de
compresie.
Dacă Microsoft denumeşte noile sale produse cu nume de oraşe (Chicago,
Nashvile, Memphis, Cairo), mai nou Intel foloseşte pentru aceasta nume de râuri.
Apele învolburate ale râului Klamath curg dinspre Oregon spre California,
Deschutes este un afluent al lui Columbia River, Merced curge dinspre Parcul
Naţional Yosemite direct către Santa Clara, localitate unde se află sediul firmei
Intel.1
Debutând la 266 MHz, ultimul procesor al firmei Intel, Pentium II, numit
Klamath se află în fruntea procesoarelor x86. El dispune de o memorie cache L1
de 32 KB , dublu faţă de Pentium, dispune de noul set de instrucţiuni MMX, are
512 KB cache L2. Procesorul este considerat Pentium Pro-ul pentru piaţa de larg
consum. Printe alte caracteristici se numără şi faptul că se foloseşte pentru
realizarea lui tehnologia CMOS de 0.28 microni2.
Deschutes este considerat a fi Pentium Pro-ul pentru notebook-uri. Va fi
realizat în tehnologie de 0.25 microni, va funcţiona la o tensiune de alimentare mai
redusă, tranzistoarele vor fi mai mici, traseele mai scurte, frecvenţa de tact de
300MHz sau chiar 333MHz.3
În 1998 este aşteptat Katmai care va avea pe lângă un cache mai mare al
procesorului şi extensii MMX (este vorba de MMX II). Trecerea la Merced va fi
reprezentată în 1999 de Willamette de la care se aşteaptă modificări esenţiale ale
nucleului procesorului. Familia Pentium se va extinde cu încă un element: odată cu
Tillamook, structurile CMOS se vor micşora de la 0,35 microni la 0,25 microni,
astfel că tensiunea va scădea la 1,8 V. Acest procesor se va preta mai ales pentru
notebook-uri rapide.4

1
Manfred, Flohr, Dezvoltarea procesoarelor, Chip România, nr. 8, august 1996, p.24
2
Idem, p.24
3
Idem, p.24
4
Planurile lui Intel, Chip nr.9/1997, p.23

5
 Viitoarea familie Intel va fi pe 64 de biţi. Primul procesor din această familie
va fi cunoscut sub numele Merced ce va fi disponibil în anii următori.5 El apare în
documentele dezvoltatorilor sub numele P7. Pentru acest P7 conlucrează Intel cu
HP. Este un circuit integrat pe 64 biţi, compatibil cu arhitectura x86 de la Intel şi
PA-RISC de la HP. Procesorul este o dezvoltare a lui Pentium Pro. 6
Rivalii firmei Intel, AMD şi Cyrix lucrează de mulţi ani, în ritm alert, pentru
a depăşi performanţele firmei Intel şi se pare că a doua chiar a reuşit pentru că a
anunţat un procesor care întrece procesoarele firmei Intel. Până acum, Intel era
“vioara întâi” printe producătorii de microprocesoare compatibile 80x86.
Competitorii cei mai importanţi (AMD şi Cyrix) făceau eforturi însemnate pentru a
putea ţine măcar pasul cu liderul. Iată că de data aceasta Cyrix a reuşit să urce pe
podium în topul microprocesoarelor pentru PC-uri cu noul său cip. Ultimul
procesor Cyrix este compatibil cu Pentium şi rulează la 150 de MHz intern. Se
numeşte P200+. P200+ are o magistrală sistem de 75 MHz faţă de cei numai
66MHz întâlniţi la Pentium 200. Magistrala sistemului funcţionând la 75 MHz,
asigură un schimb de date cu exteriorul mai rapid decât magistrala de 66 MHz a lui
Pentium 200. Mai mult, Intel a împins la limită performanţele care se pot obţine din
actuala arhitectură Pentium, pe când Cyrix a reproiectat arhitectura procesorului
său pentru a-l îmbunătăţi. Cyrix speră să-şi impună procesorul şi printr-o politică
agresivă de preţuri: cipul său costă 499$ en-gros, cam cu 100$ mai puţin decât
P200 al lui Intel. Drept urmare, preţurile sistemelor P200+ ar trebui să fie
competitive faţă de Pentium200. De exemplu: un sistem Cyrix P200+ minitower cu
16 M EDO RAM, 256 Kcache, harddisk 2,5G, placă video Matrox MGA Milenium
cu 2M, placă de sunet Sound Blaster AWE32 ş monitor de 17” costă cca. 2700$.
Un Dell Dimension XPS P200 similar costă aproape 4000$ (toate preţurile sunt
pentru piaţa SUA).
Ce poate ameninţa astăzi succesele firmei Intel ? Pentru moment
constructorii microprocesoarelor RISC (necompatibile cu cele de la Intel) par
resemnaţi. Că este Digital (Alpha), Silicon Graphics (Mips), Sun (Sparc) sau trioul
IBM-Motorola-Apple (Power PC), toţi au eşuat în tentativele lor de a îndigui marca
Intel.
Dar astăzi cel mai serios pericol pentru Intel pare a fi NC (Network
Computer sau Network Client), acest terminal economic apărut odată cu valul
numit Internet. Aceste calculatoare se bazează pe reţeaua la care sunt conectate, nu
au hard-disk-uri, încarcă sistemul de operare şi programele prin reţea de pe servere.
Schimbând programele sale pe servere la distanţă, NC nu necesită o putere
intrinsecă importantă, o filosofie care se dovedeşte a fi cu totul contrară celei a lui
Intel pentru care posturile de lucru trebuie să fie totdeauna mai puternice.
Considerându-l un real pericol, Intel a anunţat în colaborare cu Microsoft un PC
economic, NetPC, lipsit de numeroase capacităţi de extensie, dar care conservă un
procesor cu totul normal. NetPC este gândit ca un nou membru al familiei de PC-uri
şi nu ca un înlocuitor pentru acestea.
Încă de la apariţia circuitului integrat, procesoarele au cunoscut progrese
rapide. Numărul de tranzistori pe care proiectanţii au reuşit să-l împacheteze într-un
cip s-a dublat la fiecare 18 luni. Astfel, în intervalul de 10 ani procesoarele din
familia x86 au crescut în densitatea circuitelor logice de 20 de ori. (de la 1,2
milioane la i-486 la 50-100 milioane la i -786).
Bazele acestei îmbunătăţiri continue o reprezintă fotolitografia, tehnologie
prin care circuitele integrate se realizează prin depunerea, una peste alta, în straturi
5
Stånescu, Stefåni¡å, Stiri de la Microsoft, CW RO, nr. 19, 1-15 Nov. 1996, p. 5
6
Idem, p.24

6
succesive, a unor structuri de metal sau siliciu tratat chimic prin care se obţine
pastila de siliciu. Posibilităţi de dezvoltare mai există dar, după cum afirmă
specialiştii, această tehnologie este limitată de frecvenţa razei de lumină şi de
rezoluţia lentilelor. De aceea cercetătorii caută noi soluţii, una oferind reale
posibilităţi şi are la bază principiile mecanicii cuantice. Această nouă tehnologie se
bazează pe realizarea calculelor prin intermediul atomilor individuali, a căror
comportament este dictat de mecanica cuantică. Mecanica cuantică, pornind de la
comportamentul dual “undă-corpuscul”, consideră că fiecare atom poate fi văzut fie
ca particulă, fie ca undă, iar particulele subatomice pot ocupa doar stări energetice
discrete, numite cuante. Datorită acestui comportament individual, calculele
cuantice pot exploata un fel de procesare paralelă.
Diferite cercetări efectuate până în prezent7 au demonstrat că un calculator
bazat pe mecanica cuantică poate executa o sarcină practică mai rapid decât un
calculator digital, operând totodată cu numere mai mari. Biţii cuantici sunt numiţi
cubiţi, iar un registru de trei cubiţi poate înregistra toate cele opt numere posibile
până când acesta este citit. Mai mult, un calculator cuantic nu trebuie să efectueze
calcule numerice şi se propune ca acestea să opereze ca şi calculatoarele analogice.
Totuşi tehnologia operaţiilor cuantice computaţionale este încă la început şi
mai există unele probleme de rezolvat. Problemele importante ce stau în faţa
cercetătorilor în acest domeniu sunt legate de menţinerea unui sistem cuantic
coerent şi faptul că defectele în echipament cauzează acumularea erorilor. Chiar
dacă problemele de calcul cuantic sunt dificile, procesoarele viitoare vor fi realizate
într-un fel sau altul. John E. Kelly III, vicepreşedintele laboratoarelor de sisteme,
tehnologie şi ştiinţă de la T.J. Watson Research Center afirmă că “Undeva între
limitele litografiei convenţionale şi mânuirea atomilor, există destul spaţiu pentru a
realiza porţi logice”.

Ţinând seama de funcţiile clasice îndeplinite de orice microprocesor,

structura standard cuprinde următoarele componente:
- unitatea de comandă şi control;
- unitatea aritmetică şi logică;
-setul de registre proprii;
-unitatea de interfaţă şi liniile de comunicaţie.
Unitatea de comandă şi control comandă, controlează şi coordonează
întregul proces de prelucrare a datelor şi funcţionarea corectă a tuturor
componentelor sistemului pe baza comenzilor transmise de utilizator şi memorate în
memoria internă a calculatorului.
Ea execută instrucţiunile astfel:
 extrage din memoria internă a calculatorului o instrucţiune de program;
 decodifică instrucţiunea pentru a afla ce operaţie trebuie să execute şi ce date
vor fi folosite;
 extrage din memoria internă datele necesare prelucrării;
 activează circuitele electronice corespunzătoare din unitatea aritmetico-logică
pentru a executa operaţia cu datele solicitate;
 scrie la o anumită adresă de memorie rezultatul obţinut în urma executării
operaţiei solicitate.
Unitatea aritmetico-logică (UAL) este alcătuită din totalitatea circuitelor
electronice prin care se realizează prelucrarea datelor cerută prin instrucţiuni şi

7
Pentru detalii vezi Thompson, T. - Ce urmeazå?, BYTE România, vol.2,
nr.4/1996

7
comenzi. Aceste circuite sunt structurate pe registre (8, 16, 32, 64 biţi) corelate cu
lungimea cuvântului de memorie (16, 32, 64 biţi).
La realizarea prelucrării datelor participă de regulă atât registrele unităţii
aritmetico-logice (registrul de stare, registrul de deplasare, registrul sumator şi
pentru operaţii liniare), cât şi registrele generale ale microprocesorului.
Principalele tipuri de operaţii elementare pe care le poate realiza UAL sunt:
adunare logică, operaţii logice de tip AND, OR, NOT, XOR, operaţii de
complementare a datelor, operaţii de deplasare a datelor cu un bit la stânga sau la
dreapta.
Operaţiunile complexe asupra datelor sunt realizate de microprocesor prin
combinarea operaţiunilor elementare.
Registrele microprocesorului funcţionează ca o memorie RAM proprie în
sensul că păstrează temporar informaţii ce urmează a fi prelucrate sau rezultate ale
prelucrărilor până la transmiterea acestora către memoria RAM rpopriu-zisă a
calculatorului.
Dintre registrele de date şi de adresare ale microprocesorului mai importante
sunt:
 registrul de date care păstrează datele ce urmează a fi prelucrate de
microprocesor sau rezultatele prelucrării care urmează a fi transmise către
memorie pentru stocare;
 registrul de instrucţiuni care conţine întotdeauna codul instrucţiunii curente,
identificat de UCC pentru a genera secvenţa de operaţii elementare şi a decide
execuţia acesteia.
 registrul contor-program conţine adresa următoarei instrucţiuni ce urmează a fi
apelată din memoria RAM şi prelucrată. Codul instrucţiunii conţinute în
registrul contor-program va fi transferat în registrul de instrucţiuni după
terminarea prelucrării instrucţiunii curente, iar instrucţiunea adresată prin
registrul program va deveni instrucţiune curentă.
 registrul contor-date conţine adresa operanzilor ce vor fi preluaţi din memoria
RAM şi depuşi în registrul de date pentru prelucrare. Odată cu încărcarea
codului instrucţiunii ce urmează a se executa în registrul de instrucţiuni are loc
şi transmiterea unei comenzi de încărcare a operanzilor în registrul de date, pe
baza adresei conţiunte de registrul contor-date.
Toate operaţiunile aritmetice şi/sau logice, de adresare, de transfer etc au loc
pe baza unui dialog între microprocesor şi memoria internă, pe de o parte, iar pe de
altă parte între componentele funcţionale ale microprocesorului.
Un microprocesor este caracterizat în principal de:
1. viteza de lucru;
2. dimensiunea memoriei intene ce poate fi adresată la un moment dat
3. setul de instrucţiuni ce poiate fi executat;
4. fiabilitatea şi costul de fabricaţie.
1. Viteza de lucru arată cât de repede realizează microprocesorul un ciclu complet
de excutare a unei instrucţiuni. Viteza se măsoară în MIPS (milioane de instrucţiuni
pe secundă). Un calculator performant are o viteză de execuţie de ordinul a 2-20
MIPS, iar un calculator cu performanţe reduse are viteza de ordinul a 0,1 MIPS.
Viteza depinde de depinde de următorii factori:
 frecvenţa ceasului intern
 dimensiunea regiştrilor interni şi a magistralei de date
 tipul microprocesorului
 dimensiunea memoriei cache.

8
 A.Frecvenţa ceasului intern

Funcţionarea microprocesorului este coordonată de un ceas intern al

calculatorului. Ceasul intern este ca un oscilator care trimite în calculator pulsuri, la
intervale egale de timp, bine determinate necesare pentru a comanda realizarea
operaţiunilor programate şi sincronizarea tuturor funcţiilor calculatorului. Frecvenţa
ceasului se măsoară în MHz. Valori des întâlnite sunt: 6, 12, 16, 25, 33, 40, 66, 100,
133, 166, 200 MHz. Cu cât această frecvenţă este mai mare cu atât
microprocesorul este mai performant deoarece ea este direct proporţională cu viteza
cu care microprocesorul execută instrucţiunile, deci cu viteza de lucru a
calculatorului.
Se consideră că un calculator este “lent” dacă are frecvenţa easului sub 16
MHz, “vioi” dacă are frecvenţa între 16-25 MHz, rapid şi foarte rapid la restul
frecvenţelor. Pentru a ne da seama ce înseamnă competiţia, amintim că azi un
Pentium la 200 Mhz este ceva obişnuit, ele putând ajunge la 233, 266 Mhz.

B.Dimensiunea registrelor interne şi a magistralei de date

Cu cât dimensiunea regiştrilor microprocesorului este mai mare, cu atât

creşte viteza de lucru a acestuia, aceasta deoarece creşte capacitatea de memorare
în interiorul microprocesorului (în regiştrii săi) şi deci numărul de operaţii de
transfer cu memoria internă (care necesită timp) scade. De asemenea, dimensiunea
magistralei de date influenţează viteza de lucru a microprocesorului întrucât debitul
de date care circulă pe magistrală este direct proporţional cu dimensiunea acesteia.
O magistrală de date îngustă poate gâtui un calculator, chiar dacă toate celellate
componente sunt rapide. Dimensiunile tipice ale magistralelor sunt de 16, 32 şi 64
biţi.

C.Tipul microprocesorului

Pentru utilizator, o importanţă deosebită o are posibilitatea

microprocesorului de a răspunde unor prelucrări căt mai diverse şi complexe. Acest
deziderat este asigurat de microprocesorele care pot executa o gamă cât mai largă
de instrucţiuni.
Odată cu apariţia microprocesoruluui 8086, firma producătoare Intel a
realizat şi o unitate specializată în operaţii în virgulă mobilă pentru a mări viteza de
calcul a sistemului. Această unitate a fost numită coprocesor, primul pe piaţă fiind
Intel 8087, destinat să lucreze atât cu microprocesorul 8086, cât şi cu 8088. Pe
măsura apariţiei de noi microprocesoare s-au proiectat şi realizat şi coprocesoare
pereche până la lansarea microprocesorului Intel 486 DX care are şi un coprocesor
încorporat în acelaşi cip.
La pornirea calculatorului BIOS-ul (Basic Input/Output System), o
componentă a nucleului sistemului de operare, testează dacă este prezent
coprocesorul şi, eventual, afişează rezultatul testului.
Avantajul folosirii coprocesorului constă în faptul că pe lângă rapiditatea de
execuţie a operaţiilor matematice permite ca în timp ce microprocesorul continuă să
execute operaţia în curs în lucru, coprocesorul execută calculele necesare,
rezultatele fiind apoi preluate de microprocesor. În schimb, dacă microprocesorul
întâlneşte o instrucţiune ce necesită date preluate de la coprocesor, el trebuie să
aştepte până când coprocesorul termină de efectuat calculele.

9
 Frecvenţa de ceas a coprocesorului trebuie să fie aceeaşi cu cea a
microprocesorului pe care-l deserveşte.

D.Dimensiunea memoriei cache

Toate microprocesoarele, începând cu familia 486 dispun de o componentă

standard, incluzând un controler pentru memoria cache (memoria tampon rapidă).
Memoria cache este o zonă de memorie foarte rapidă cu rol de a păstra o parte din
seturile de instrucţiuni şi de date cu care se lucrează în mod curent. Acestă memorie
poate lucra integral în ritmul procesorului, ea fiind accesată fără cicluri de aşteptare.
Această soluţie face ca procesorul să nu mai stea în aşteptarea codurilor de
instrucţiuni sau a datelor primite de la memoria principală, mult mai lentă, ducând la
îmbunătăţirea performanţelor. Cu cât memoria cache este mai mare, cu atât viteza
microprocesorului creşte.
Valorile tipice pentru capacitatea memoriei cache sunt: 64, 128, 256, 512
Ko. Astfel, de exemplu, Pentium Pro cu o frecvenţă de 150 MHz are o memorie
cache de 256 Ko, în timp ce Pentium Pro de 166 sau 200 MHz au o memorie cache
de 512 Ko.

Dimensiunea memoriei interne ce poate fi accesată la un moment dat

Valoarea maximă a memoriei adresabile este importantă în primul rând pentru că
microprocesorul lucrează mult mai raoid cu memoria internă decât cu cea externă,
iar în al doilea rând pentru că un program să poată fi executat trebuie să se găsească
neapărat în memoria internă.

Setul de instrucţiuni pe care un calculator le poate executa este în general

caracterizat direct de tipul microprocesorului. Cu cât setul este mai bogat, cu atât
mai multe domenii de activitate pot fi abordate.
O instrucţiune sau o comandă transmisă de utilizator, prin program, conţine o
serie de informaţii privind natura operaţiei sau funcţiei ce trebuie executată,
operanzii care participă la realizarea operaţiunilor aritmetice sau logice, locul unde
se află operanzii sau unde se vor depune rezultatele prelucrării, componentele
sistemului ce trebuie activate pentru executarea operaţiunilor.
Instrucţiunile din setul recunoscut de procesor pot fi grupate în:
- instrucţiuni aritmetice;
- instrucţiuni de transfer a datelor - generale, de conversie, de intrare/ieşire etc.
- instrucţiuni de prelucrare a şirurilor;
- instrucţiuni de manipulare a informaţiilor la nivel de bit;
- instrucţiuni de control a programelor, salt condiţionat, salt necondiţionat, iteraţii şi
întreruperi;
- instrucţiuni logice (AND, OR, NOT, XOR, TEST), de deplasare şi rotire (stânga,
dreapta şi dublu sens).

Fiabilitatea şi costul de fabricaţie

Funcţionarea corectă, pe o perioadă mai îndelungată a microprocesorului
indică o fiabilitate soprită şi care raportată la costul acestuia constituie criteriile de
decizie în alegerea unui anumit tip de microcalculator.
Microprocesoarele se pot clasifica din mai multe puncte de vedere:
 După lăţimea magistralei de date: microprocesoare pe 8, 16, 32 sau 64 biţi.
 După tipul de sarcini eficient realizabile:

10
  procesoare de intrare/ieşire pentru conversaţii complexe între
microcalculator şi lumea ezterioară: ex. Intel 8089;
 coprocesoare aritmetice, specializate pentru funcţii aritmetice de utilitate
generală (exponenţiale, trigonometrice etc.): ex. Intel 80387;
 procesoare digitale de semnal, specializate pentru algoritmii specifici
prelucrărilor semnalelor: ex Texas Instruments TMS 320.
 După principiile de bază ale arhitecturii care guvernează funcţionarea:
 procesoare cu set complet de instrucţiuni (CISC - Complex Instruction Set
of Computing), numite microprocesoare standard sau simplu
microprocesoare
 procesoare cu un set redus de instrucţiuni (RISC - Reduced Instruction Set
Computing). Acest tip stă la baza arhitecturii procesorului POWER PC.
Acesta este viitorul calculatoarelor personale.

I.3.MEMORIA INTERNĂ
INTERNĂ

Memoria internă este o componentă principală principală a sistemelor

electronice de calcul, având rolul de a păstra datele şi programele în formă binară pe
toată durata de prelucrare a datelor participând împreună cu microprocesorul la
efectuarea operaţiilor stabilite prin program. În evoluţia generaţiilor de calculatoare,
mediile fizice care au stat la baza realizării memoriei principale au cunoscut o serie
de modificări

Generaţii de
calculatoare Medii fizice pentru memorii
Generaţia I tamburul magnetic rotativ
Generaţia a II-a ferite (materiale magnetice
sintetizate)
Generaţia a III-a ferită
Generaţia a IV-a MOS (Metal Oxide Semiconductor)
şi MOSFET( Metal Oxxide
Semiconductor Field Effect
Tranzistor)
Generaţia a V-a MOSRAM (Metal Oxide
Semiconductor Random Acces
Memory

Tabelul nr. I.1.Modificarea mediilor fizice

Memoria internă este caracterizată de:

 capacitate (număr de octeţi);
 timp de acces;
 mod de organizare şi adresare.
Dimensiunea memoriei interne este în strânsă legătură cu microprocesorul
folosit. Ea se exprimă în Ko sau Mo. Cu cât se dispune de mai multă memorie
internă, cu atăt performanţele calculatorului cresc.
Timpul de acces reprezintă intervelul dintre momentul în care s-a emis o
cerere de acces pentru citire sau scriere şi momentul când începe efectiv operaţiunea

11
respectivă. Pentru transferuri rapide el trebuie să fie compatibil cu timpii impuşi de
microprocesor. Se exprimă în mod obişnuit în microsecunde (ms) sau nanosecunde
(ns).
Modul de organizare şi de adresare a memoriei
Din acest punct de vedere, memoria internă este structurată pe celule binare,
locaţii, zone, partiţii, în funcţie de particularităţile tehnice ale acestora.
Bit-ul este unitatea de prezentare a informaţiei în memorie (cu valoare 0 sau
1).
Celula binară reprezintă circuitul electronic capabil să memoreze informaţii
de un bit.
Octetul reprezintă o succesiune de 8 biţi care pot fi adresaţi individual după
adresa fiecăruia în parte.
Memoria internă este organizată în părţi de dimensiuni egale, numite locaţii
de memorie. Acestea constituie zone de memorie având asociate o adresă unică, iar
conţinutul poate fi scris sau citit într-un singur ciclu de memorie.8
Locaţiile de memorie sunt numerotate crescător, pornind de la 0 până la
limita superioară ce indică ultima locaţie adresată (de exemplu, pentru memoria de
bază adresa are valori de la 0 la 64000, ştiind că ea dispune de 640 Ko). Aceste
“etichete” corespunzătoare locaţiilor de memorie se numes adrese de memorie.
Adresa de memorie este deci un număr natural reprezentând o informaţie care
facilitează identificarea locului unde se află locaţia de memorie pe care dorim să o
accesăm. În mod obişnuit, memoria ointernă este privită ca o succesiune de locaţii
de memorie cu dimensiunea de 1 octet, conţinutul locaţiei fiind tratat ca o entitate
de informaţie.
O succesiune de mai multe locaţii formează o zonă de memorie. Locaţia de
memorie care desemnează o informaţie de 1 octet nu trebuie confundată cu
noţiunea de cuvânt de memorie care poate să însemne o informaţie de 2, 4 sau 8
octeţi.
Dimensiunea cuvântului de memorie este în strânsă legătură cu elementele
constructive ale calculatorului şi reprezintă unitatea elementară pentru memorarea şi
accesarea instrucţiunilor, operanzilor şi adreselor. Dimensiunea cuvântului de
memorie poate fi de 2, 4 sau 8 octeţi.

Din punct de vedere al accesului şi al modului de funcţionare, memoria

internă este alcătuită din două componente:
1. ROM (Read Only Memory);
2. RAM (Random Acces Memory).

I.3.1.Memoria ROM

Memoriile ROM (Read Only Memory) sunt circuite de memorie al cărui

conţinut este programat şi nu poate fi schimbat de utilizator. Ele sunt folosite doar
pentru citirea informaţiilor (înscrise anterior), informaţii ce sunt rezidente
permanent în cadrul sistemului. Pentru obţinerea rezidenţei permanente, memoria
ROM trebuie să fie de tip nevolatil, adică la pierderea tensiunii informaţia să nu fie
distrusă. În mod uzual, în modulele ROM sunt stocate comenzi de iniţializare şi
pornire a anumitor componente ale sistemului de operare, compilatoare, interpretere
etc.

8
Ciclul de memorie este intervalul de timp în care se realizează citirea sau scrierea unei unităţi de
informaţii din/în memorie sau intervalul dintre două operaţiuni succesive. Se exprimă în ms sau
ns

12
 Memoriile ROM au evoluat în timp, prin folosirea tehnicilor speciale de
ştergere selectivă şi reprogramare, astfel:
 memorii programabile, PROM (Programmble Read Only Memory), pot fi
programate o singură dată de utilizator, după înscriere informaţia nu mai poate fi
ştearsă.
 EPROM (Eraseable PROM) pot fi şterse şi reprogramate de către utilizator,
însă ştergerea nu poate fi selectivă, operaţia distrugând întregul conţinut al
celulei de memorie. Acest dezavantaj este eliminat de memoriile EEPROM.
 EEPROM sau E2PROM (Electricaly Eraseable PROM) care pot fi atât
citite, cât şi şterse în mod selectiv şi reprogramate de către sistemul care le
utilizează.

I.3.2.Memoria RAM

Memoria RAM (Random Acces Memory) este de tip volatil deoarece la

pierderea tensiunii informaţia din celulele de memorie se distruge. Memoriile RAM
sunt utilizate ca memorii de program şi date şi se pot clasifica astfel:
 memorii RAM statice (SRAM)
 memorii RAM dinamice (DRAM)
Memoriile SRAM sunt şi ele de două tipuri: memorii bipolare şi memorii
MOS statice. Memoriile RAM bipolare realizate cu tranzistoare bipolare permit
citirea/înscrierea informaţiei în memorie. În general, aceste memorii sunt mai rapide
decât memoriile MOS statice, dar consumă o putere mai mare. Sunt utile în cazul în
care se doreşte o viteză de lucru mare. Memoriile MOS statice realizate cu
tranzistoare MOS sunt folosite în cazul în care se doreşte obţinerea unei capacităţi
mari de memorie.
La memoriile DRAM (Dynamic RAM), funcţionarea se bazează pe
înmagazinarea, într-un timp finit, a unei sarcini electrice pe un condensator. Celulele
de memorie dinamică au ca suport fizic starea de funcţionare a unui tranzistor MOS
(Metal Oxide Semiconductor). Pentru obţinerea unor module de memorie RAM din
circuite DRAM este necesar folosirea unor interfeţe formate din circuite
suplimentare de reîmprospătare şi de adaptare. Pentru capacităţi mici de memorie,
interfaţările au fost integrate pe un cip comun cu circuite de memorie, obţinându-
se circuitele IRAM (Integrated RAM), iar pentru capacităţi mari de memorie
interfaţările au fost integrate separat prin circuite specializate.
Static RAM (SRAM) este un tip de memorie mai rapidă (de 3 până la 10
ori) decât memoria dinamică Dynamic RAM care echipează PC-urile. SRAM este
utilizată pentru memoria cache. Pentru determinarea vitezei necesare SRAM
corespunzătoare unui anumit PC, se va împărţi numărul 1 la frecvenţa procesorului.
Astfel, dacă pentru un calculator cu 486DX2/66, este necesară o memorie SRAM
cu un timp de acces de 1/66000000s, deci de 15 ns. Pentru un Pentium la 120MHz
timpul de acces va fi de 1/120000000s, deci de 8 ns.
EDO RAM (Extended Data Output) este un nou tip de RAM a cărui
principală proprietate este aceea de a menţine datele la dispoziţia procesorului,
chiar după iniţierea unui nou ciclu de acces la memorie. Această modalitate de acces
suprapusă permite să pară mai rapidă decât este de fapt. Creşterea performanţelor
prin folosirea acestui tip de memorii este evaluată la 15%. Sunt construite similar cu
DRAM-urile, lucrează însă cu 20% mai rapid, pentru că preiau o parte din munca
controlerului de memorie. Acest lucru este posibil pentru că noile cipuri de memorie
au o zonă pentru memorarea intermediară a datelor. În prezent, această memorie
este concurată de SDRAM. Furnizorii de componente se orientează deja către

13
tehnologii mai noi al căror obiectiv este de a răspunde nevoilor crescânde ale
procesoarelor, cum sunt RDRAM şi MDRAM.
Memoria, precum şi microprocesorul sunt cip-uri obţinute printr-o
tehnologie specială, numită CMOS (Complementary Metal Oxide Semiconductors).
Această tehnologie se bazează pe combinarea a două tipuri de semiconductori,
PMOS şi NMOS. Ele consumă extrem de puţină energie şi constituie memorii
RAM. În felul acesta ele pot fi alimentate de la baterie. Este motivul pentru care
parametrii de configurare ai PC-ului sunt păstraţi înn memoria CMOS.
Memorii RAM statice nevolatile (NVRAM)
Circuitele de memorie RAM nu pot păstra informaţia înmagazinată în cazul
dispariţiei tensiunii de alimentare. Acest dezavantaj poate fi înlăturat prin cuplarea
unei memorii RAM cu o memorie EEPROM, astfel încât, în cazul dispariţiei
tensiunii de alimentare informaţia din RAM să fie transferată în EEPROM,
asigurarea unei alimentări de la surse suplimetare (baterii) fiind necesară doar în
timpul scurt în care s-a efectuat transferul de date. La revenirea tensiunii de
alimentare, o comandă determină transferul invers al datelor din EEPROM în
memoria RAM.
Mai nou, Universitatea din Köln a dezvoltat o metodă de stocare optică a
datelor pe plăci de cristal. Informaţia este scrisă într-un strat de cristal. Sistemul
este perfect stabil şi poate fi scris de mai multe ori. Viteza de acces la Cristal
RAM este cu câteva sute de ori mai mare decât la un harddisc obişnuit. Se pot
obţine astfel capacitţi de 300 bilioane de biţi pe centimetru pătrat.
Cracteristicile memoriei RAM sunt:
1. timpul de acces al memoriei RAM trebuie să fie cât mai mic. Exemplu: la un
486, este de 70ns, la un Pentium se calculează înmulţind numărul 10 cu ultima
cifră scrisă pe unul din cipurile componente pe SIMM;
2. paritatea este un bit numit bitul de paritate. Acest bit de paritate este al IX-lea
bit a cărui singură funcţie este cea de control a corectitudinii informaţiei.
Memoria cu paritate este mult mai sigură decât cea fără. Exemplu: setul de
cipuri Triton al lui Intel, Triton şi Triton I nu au capacitatea să lucreze cu paritate
(cu 9 biţi), însă Triton II are această caracteristică.9
Memoria RAM se prezintă sub forma unor SIMM-uri ( plăcuţe alungite pe
care sunt lipite cipuri) cu 30 sau 72 de pini. Ultimele SIMM-uri sunt folosite în
sistemele produse în precedenţii doi ani. Cele cu 30 de pini nu vor putea fi folosite
într-un mediu Pentium.10 Abrevierea SIMM vine de la Single In-line Memory
Module. SIMM-urile pe 72 de pini sunt mai performante şi mai economicoase
datorită capacităţii de date ce poate fi stocată pe un singur asemenea SIMM, până
la 256 MB şi a flexibilităţii configuraţiei în funcţie de celelalte SIMM-uri aflate în
calculator. Pe placa de bază trebuie să fie configurate 4 sloturi SIMM de 72 pini.
Sloturile sunt conectori care fac legătura între plăci şi mainboard (placa de bază).
Sunt prezente sub forma unor clame în care se înfing terminaţiile metalice ale plăcii.
Rolul slotului este facilitarea transferului de date cu unitatea centrală. In cazul
SIMM-urilor de 72 pini este nevoie de 64 pini pentru cei 64 biţi ce pot fi accesaţi în
acelai timp, iar 8 biţi sunt biţii de paritate ai celor 8 bytes.11

I.4.MEMORIA CACHE

9
Zaharescu, A., Negri¡oiu,ş., Upgrade-problema la care vå ve¡i gândi întotdeauna,
PC WORLD România, nr. 8-9, 1996, p. 49
10
Idem, p. 87
11
Idem, p. 49

14
 Memoria cache semnifică memoria ascunsă. Acest tip de memorie este
prezent începând cu calculatoarele din generaţia a IV-a. Soclul pentru memoria
cache există pe plăcile de bază ale generaţiei 486 şi următoarele.
Ideea de memorie cache s-a născut mai demult. S-a observat de-a lungul
timpului că se tot accesează aceeaşi porţiune de memorie (RAM sau disc) de mai
multe ori fiind astfel nevoie de un timp lung de aşteptare pentru reobţinerea ei
(recitirea acesteia din memorie). Pentru a nu se mai pierde timp cu aceste citiri
“lente”, s-a creat un anumit tip de memorie, unde informaţia cea mai des
utilizată să fie stocată pentru a putea fi procurată mult mai uşor decât în cazul
accesării ulterioare. Proprietatea de bază a memoriei cache este timpul de acces
foarte mic, incomparabil cu timpul necesar obţinerii informaţiei respective în alt
mod. Această memorie cache este accesibilă utilizatorului în mod direct, ea
lucrând practic transparent pentru utilizator, deci nu poate fi folosită şi ca memorie
RAM. De aceea a primit şi numele de memorie cache, memorie ascunsă. Memoria
cache s-a extins, apărând astfel şi la harddisc-uri, la controler-e etc (pe baza
aceluiaşi concept, de reobţinere mult mai rapidă a informaţiei cea mai des folosită).
Pe placa de bază, memoria cache poate apărea în mai multe feluri:
 cipuri ce sunt inserate în socluri speciale;
 deja încorporată pe placa de bază (des întîlnită pe plăcile de Pentium);
 forma unor mici card-uri (asemnătoare unui SIMM - Single In-line Memory
Module de memorie) ce sunt introduse în sloturi speciale PBC (Pipelined Burst
Cache) întîlnite numai la plăci de Pentium.
Memoria cache poate fi de două niveluri:
1. nivelul 1 se află chiar în interiorul microprocesorului (L1);
2. nivelul 2 se află pe placa de bază (L2).12
Controlerul de cache şi memorie comandă accesul la cache-ul second level
de pe placa de bază. Memoria cache este compusă din module SRAM foarte rapide,
care memorează datele intermediar. În cazul în care procesorul cere date,
controlerul verifică pentru început dacă informaţiile sunt depuse doar în
memoria cache. Dacă nu este cazul, procesorul trebuie să se adreseze memoriei
DRAM sau harddisc-ului. Controlerul de memorie reglează întreaga comandă a
busului pentru transferul de date între procesor, memoria cache (SRAM)), memoria
principală (DRAM) şi busul PCI (de exemplu, pentru că el este de mai multe tipuri:
ISA, VESA, MCA).13
Memoria cache este o punte între memoria RAM sensibil mai lentă dar mai
ieftină şi procesorul rapid.

Din punct de vedere al administrării şi utilizării, memoria internă este

identificată prin următoarele componente:
 memoria de bază (convenţională);
 memoria superioară (Upper Memory Area - UMA);
 memoria înaltă (High Memory Area - HMA);
 memoria extinsă;
 memoria expandată.
Memoria de bază este formată din primii 640 Ko din memoria RAM, fiind
componenta de bază a memoriei interne, fără de care nici un calculator nu poate
funcţiona. Ea reprezintă partea din memoria internă unde se execută majoritatea

12
Zaharescu, A., Negri¡oiu, S., Upgrade-ul ,problema la care vå ve¡i gândi
întotdeauna, PC WORLD România, nr. 8-9, 1996, p. 47
13
Heise, F.¿i Schirmer, T., Cipuri mici cu efecte mari, CHIP România, nr. 3, 1996, p. 16

15
programelor-utilizator şi unde se încarcă sistemul de operare la pornirea
calculatorului.
Memoria superioară urmează memoriei de bază şi ocupă o zonă de 384
Ko (641la 1024). În mod curent, programele-utilizator nu au acces la această zonă.
Ea este împărţită astfel:
 primii 128 Ko formează memoria RAM video, folosită de către adaptoarele
video;
 următorii 128 Ko sunt rezervaţi pentru programele soft şi programele BIOS
(Basic Input Output System) de pe plăcile adaptoare. BIOS-ul reprezintă o
colecţie de programe prin care se comunică cu perifericele calculatorului.
 ultimii 128 Ko sunt rezervaţi pentru componenta BIOS de pe placa de bază. Tot
aici se află autotestul efectuat pentru punerea sub tensiune şi încărcătorul de
sistem care dirijează sistemul până la preluarea controlului de către sistemul de
operare MS-DOS.
Memoria extinsă este aeea parte a memoriei ce poate fi adresată peste 1
Mo, fiind specifică procesoarelor începând cu tipul I 80286 şi mai puternice.
Memoria extinsă este frecvent utilizată de produsele soft moderne care solicită
volume mari de memorie.
Primii 64 Ko ai memoriei extinse se numesc memoria înaltă (Upper Memory
Block) în care rulează o parte din programele sistemului de operare MS-DOS dacă
în fişierul CONFIG.SYS a fost specificată comanda DOS=HIGH.
Atunci când se lucrează cu memoria extinsă, microprocesorul este supus
unor protocoale prin care se trece din modul de lucru real în modul de lucru
protejat. Aceste protocoale sunt puse la dispoziţia utilizatorului fie independent, fie
însoţind anumite programe care solicită memoria extinsă. Sistemul de operare MS-
DOS pune la dispoziţia utilizatorului managerul de memorie extinsă HIMEM.SYS
care instalat în fişierul CONFIG.SYS asigură lucrul cu memoria extinsă.
Memoria expandată este o memorie suplimentară care apare datorită
utilizării incomplete a memoriei superioare. S-a constatat că în BIOS există zone
libere, programele nefiind alipite unul de celălalt. Aceste porţi au fost folosite pentru
a instala pe calculator memoria expandată. În cazul acestei memorii pot fi stocate,
într-un volum limitat, programe şi date. Aceste date şi programe sunt constituite în
blocuri (bancuri) de memorie a căror număr se memorează într-un registru al
microprocesorului, ele fiind introduse pe rând în zonele libere din memoria
superioară. Mărimea acestei memorii este limitată de capacitatea registrelor

II.SITEMUL DE INTRARE-IE
IEŞŞIRE ŞI DISPOZITIVELE
PERIFERICE

Cum se transmit informaţiile în interiorul calculatorului?

În interiorul calculatorului informaţia se transmite codificat, în format binar.
Deci, în interiorul calculatorului informaţia circulă sub forma unui şir de biţi.
Singura componentă hardware a calculatorului care face diferenţiere între programe
şi date este procesorul. Pentru celelalte componente, informaţia este un şir de biţi
fără nici o semnificaţie informaţională/
Între cele trei mari componente hardware ale calculatorului, informaţia
circulă pe magistrală (bus). Magistrala se defineşte ca mulţimea conductoarelor
folosite în comun de mai multe unităţi funcţionale pentru realizarea unor sarcini pe
care informaţia circulă sub formă de impulsuri electrice cu două niveluri de tensiune
cărora le corespunde cele două cifre binare 0 şi 1.

16
 După natura informaţiilor care circulă, magistralele pot fi de adrese, de date
sau de semnale de control, după cum semnalele respective reprezintă adrese, date
sau comenzi şi informaţii despre starea unităţilor interconectate.
Liniile folosite pentru transferul datelor între microprocesor, memorie şi
dispozitivele de intrare/ieşire formează magistrala de date. Această magistrala este
bidirecţională - pe ea intră date atunci când se efectuază o citire din memorie sau de
la dispozitivele de intrare/ieşire şi ies date la efectuarea unei scrieri.
Magistrala de adrese este unidirecţională - adresele ies din microprocesor
pentru a putea fi transmise către circuitele de memorie şi către cele de I/E. Prin
magistrala de adrese, microprocesorul coordonează funcţionarea
microcalculatorului.
Magistrala de comenzi este reuniunea unor semnale individuale de I/E din
microprocesor, având fiecare un rol aparte. Aceste semnale se pot clasifica astfel:
1. Semnale de control - prin care microprocesorul coordonează funcţionarea
dispozitivelor de pe magistrală (exemple: READ, WRITE);
2. Semnale de stare - prin care microprocesorul primeşte reacţii de la
dispozitivele situate pe magistrală (ex: cerere de întrerupere, cerere de suspendare a
controlului magistralei).
Patru tipuri de activităţi se pot desfăşura pe o magistrală şi anume:
1. Transferul datelor - se efectuează între regiştri UC şi o locaţie de
memorie sau un registru de interfaţă. Pentru realizarea unui transfer, avem nevoie
de adrese prin care se selectează locaţia de memorie sau registrul de interfaţă, de o
comendă care va specifica tipul operaţiei (scriere/citire memorie, scriere/citire
dispozitiv periferic) şi de datele din memorie sau de la dispozitivul selectat.
2. Operaţia de suspendare a controlului magistralei - se foloseşte în
cazul în care există mai multe module care vor să ocupe magistrala. Când
microprocesorul care ocupă magistrala îşi termină operaţia, el poate să-şi suspende
controlul, astfel încât acesta să fie preluat de un alt microprocesor care doreşte sa
acceseze magistrala. Operaţia poate fi executată la cerere sau la momente de timp
bine definite.
3. Sincronizarea microprocesorului cu dispozitivele lente - această
operaţie sesuprapune peste operaţia de transfer a datelor, în situaţia în care
dispozitivul selectat prin comandă este mai lent. În acest caz, la nivelul
dispozitivului de comandă se trece microprocesorul în aşteptarea unui semnal
specific către periferic.
4. Operaţia de întrerupere - se foloseşte în cazul în care se doreşte oprirea
fluxului de instrucţiuni în curs de execuţie şi înlocuirea lui cu alt flux. Întreruperea
poate fi cauzată de schimbarea unui dispozitiv periferic sau de un eveniment
extern/intern neaşteptat. La apariţia unei cereri de întrerupere, microprocesorul
termină instrucţiunea curentă, salvează adresa de revenire, după care trece la o
secvenţă de tratare a cererii de întrerupere.
După sensul de circulaţie a informaţiilor, magistralele sunt bidirecţionale şi
unidirecţionale.
Magistralele se mai pot clasifica în magistrale dedicate, respectiv nededicate.
Magistrala dedicată este în permanenţă asignată unei singure funcţii sau
unui set de dispozitive fizice. Magistrala nededicată permite accesul mai multor
funcţii sau al mai multor dispozitive fizice.
Tehnicile de control al magistralei (tehnici de arbitrare) sunt folosite în
cazul în care există cereri simultane de acces la magistrală. Pentru a transmite
informaţia corectă pe magistrală este necesar să se respecte următoarea regulă - la
un moment dat accesul pe magistrală îl poate avea doar un singur emiţător, numărul

17
receptoarelor fiind teoretic nelimitat. Prin activitatea de arbitraj se înregistrează
cererile de acces la magistrală ale emiţătorului şi eventual se acordă magistrala
solicitatorului. Arbitarea poate fi realizată centralizat, caz în care circuitele
necesare efectuării controlului se află comasate într-un singur modul, sau distribuit,
caz în care fiecare modul cuplat pe magistrală conţine un circuit cu logica de arbitraj
necesară. Pentru fiecare dintre aceste tipuri de tehnici există trei metode de
arbitrare: înlănţuire serială, interogare, cereri independente.
În cazul în magistrala a fost câştigată de un dispozitiv, trebuie stabilit
dialogul între sursă şi destinaţie. Pe baza metodei de dialog se realizează transferul
propriu-zis, care poate fi sincron (la cuante de timp fixe, generate de un generator
de tact central) sau asincron.
Să trecem acum în revistă componentele periferiei calculatorului. După cum
s-a văzut ea se împarte în:
 Dispozitive de memorare sau memoria externă
 Dispozitive de I/E.

II.1.MEMORIA EXTERNĂ

Memoria operativă sau internă este un dispozitiv de memorare de foarte

mare viteză, care s-a ieftinit foarte mult. În paralel s-a extins foarte mult şi volumul
de date memorate şi prelucrate. Astfel, încă de la începuturile existenţei
calculatoarelor, specialiştii au trebuit să recurgă la dispozitive care să extindă
memoria internă. În acest scop, s-a recurs la diferite principii fizice cum ar fi:
 efectul magnetic al curentului electric variabil şi invers;
 fotoelectricitatea etc.
Cele două principii enumerate mai sus constituie baza sistemelor actuale,
având astfel dispozitive de memorare magnetice şi dispozitive de memorare optice.
A. Dispozitivele de memorare magnetice
Pentru memorarea unor volume mari de date, care să poată fi regăsite rapid
se folosesc dispozitive periferice în care se utilizează în esenţă suporturi magnetice.
Suporturile magnetice se împart la rândul lor în două categorii:
 suporturi adresabile magnetice (discuri şi dischete);
 suporturi neadresabile magnetice (benzi magnetice).
1. Unităţile de discuri magnetice
Sunt dispozitive fizice care permit gestionarea discurilor magnetice.
Discurile magnetice se clasifică după mai multe criterii:
1. după capetele de citire/înregistrare;
2. după modul de grupare;
3. după materialul din care sunt făcute, etc.
1. După capete, sunt:
- discuri cu capete fixe, la care capetele sunt fixate;
- discuri cu capete mobile, la care capetele se mişcă solidar, câte unul pe
fiecare faţă.
2. După modul de grupare:
- discuri amovibile (care se pot grupa în pachete);
- discuri inamovibile, care sunt independente, deci nu se grupează în
pachete.
3. După materialul din care este făcut discul, avem:
- discuri dure, la care platanele sunt făcute dintr-un material dur, de obicei
dur-aluminiu;

18
 - discuri flexibile, la care discul este făcut din material plastic.
Corespunzător tipurilor de suport, discurile magnetice se clasifică în:
 unităţi de disc flexibil (floppy discuri);
 unităţi de disc hard (dur sau Winchester);
 unităţi de disc amovibil (Bernoulli, SyQuest).

a.) Unităţile de disc flexibil (floppy disc)- sunt folosite pentru a înregistra
date pe dischete, care apoi vor putea fi citite pe acelaşi tip de unitate. A fost creat ă
în 1967, în laboratoarele IBM din San Jose şi atribuită unui colectiv condus de Allan
Shugart.
Unitatea de disc flexibil are în esenţă:
1. două capete de citire/înregistrare, pentru a utiliza ambele feţe ale
dischetei;
2. un dispozitiv de acţionare a capetelor;
3. un motor de antrenare a dischetei (360 rot/min);
4. logica de comandă a părţilor amintite mai sus împreună cu logica de
scriere şi citire.
Interfaţarea cu magistrala PC-ului se face prin intermediul plăcii de I/E.
Dischetele sunt folosite pentru păstrarea programelor şi a fişierelor de date
de mici dimensiuni, pentru arhivări, precum şi pentru transferul de diferite date şi
programe între calculatoare. Ele nu necesită condiţii speciale de păstrare, dar este
indicat să fie păstrate în locuri ferite de acţiunea unor câmpuri magnetice puternice
sau în apropierea unor surse de căldură deosebite. De asemenea, este indicat ca din
când în când informaţiile să fie rescrise pe dischete, pentru a nu se pierde.
Principalele tipuri de dischete sunt cele de 5 1/4" şi 3 1/2". Există şi dischete
mai vechi de 8", precum şi mai noi de 2". Principalele carecteristici sunt:
- ele sunt discuri din polyester acoperit cu un strat magnetic;
- discul propriu-zis se află într-un înveliş protector, fiind manevrat împreună
cu acesta;
- discheta de 5 1/4" este antrenată printr-un orificiu aflat în mijlocul
dischetei, iar cea de 3 1/2" printr-un dispozitiv metalic;
- capetele de citire/înregistrare se aşează pe suprafaţa dischetei în orificiul de
contact;
- protecţia la scrierea pe dischetă se realizează în primul caz printr-un scotch
care se lipeşte peste orificiul dreptunghiular din marginea jos a dischetei, în timp ce
la cel de-al doilea, printr-un comutator;
- în ce priveşte capacitatea dischetelor, aceasta depinde de:
 numărul de feţe;
 densitate.
Astfel, după numărul de feţe avem:
dischete cu o faţă (single side);
cu două feţe (double side).
Prima categorie practic a dispărut.
După densitate avem:
simplă densitate (Simple Density - SD);
dublă densitate (Double Density 2D sau DD);
înaltă densitate (High Density - HD);
densitate cvadruplă (Quad Density -QD);
densitate extra înaltă (Extra High Density - ED).
Capacitatea dischetelor este:

19
  dischetele DD de 5 1/4" au capacitatea de 360Ko, iar cele de 3,5” 720
Ko.
 dischetele HD de 5 1/4" au capacitatea de 1.2 Mo, respectiv cele de 3 1/2
au 1.44 Mo.
Există şi dischete cu capacitatea de 2.88 Mo.
O dischetă poate fi utilizată numai dacă a fost formatată în prealabil.
Datele sunt înregistrate sub forma unor octeţi memoraţi ca şiruri de cifre
binare (zone magnetizate şi nemagnetizate). Aceste şiruri sunt aşezate circular, de-a
lungul pistelor. Pistele pe discurile magnetice sunt circulare şi concentrice,
corespunzând unei poziţii a capului de citire-înregistrare. O porţiune dintr-o pistă se
numeşte sector. Sectorul este cea mai mică entitate modificabilă prin rescriere.
Fiecare sector are o adresă unică formată din poziţia pistei şi numărul sectorului.
Numărul de caractere pe sector depinde de tipul discului, dar în general este o
putere a lui 2, adică 256, 512, 1024, 2048, 4096. O dischetă de 3,5 inch cu două
feţe, de exemplu, (1.44 Mo) are 80 piste/faţă, 18 sectoare/ pistă, 512
caractere/sector, total sectoare 2440. Discurile dure au un număr variabil de feţe şi
piste, în funcţie de performanţele discului. Dimensiunea sectoarelor este fixă de 512
caractere.
Un alt concept vehiculat mult este cel de cilindru, respectiv cilindru virtual.
Prin cilindru virtual se înţelege ansablul pistelor pe un echipament cu mai multe
discuri care pot fi accesate fără a mişca capul de citire-înregistrare. Altfel spus,
cilindrul este ansamblul pistelor care corespund unei poziţii a capetelor de citire-
înregistrare de pe toate pistele. Un floppy disc cu două feţe are un număr de cilindri
egal cu jumătate din numărul pistelor.

b.) Unităţile de discuri Winchester

Unitatea de hard disc este un dispozitiv de memorie externă închis ermetic,
care poate păstra o cantitate foarte mare de informaţii din sistem.
Aceste unităţi au fost introduse de IBM în 1974 şi au primit denumirea de
discuri Winchester din motive de reclamă, deoarece prima unitate era formată din
două discuri (era o unitate duală) cu câte 30 Mo. Cum vestita armă de vânătoare
automată avea două ţevi cu câte 30 de focuri, s-a găsit această denumire
comercială.
Funcţionarea fizică: Unitatea de hard disc are mai multe discuri care se
rotesc cu viteze de la 3600 rot/min în sus, montate unele peste altele şi capete care
se mişcă deasupra discurilor înregistrând informaţiile pe piste şi sectoare.
Spre deosebire de floppy discuri, la care capetele de citire/înregistrare se
aşează pe disc, la hard disc-uri acestea nu ating suprafeţele discurilor în timpul
funcţionării normale, plutind pe o pernă de aer, numită şi lagăr de aer.
Marele avantaj al unităţilor de discuri Winchester faţă de alte tipuri este că,
pe lângă faptul că unitatea fiind perfect ermetică asigură o mai bună protecţie la
praf, umezeală etc., s-a putut mări considerabil viteza de rotaţie şi s-au putut
apropia mult mai mult capetele de suprafeţele discurilor. Principalul dezavantaj al
unităţilor Winchester l-a reprezentat faptul că tehnologia fabricării este mult mai
complicată. Având în vedere faptul că tehnologia fabricării a fost protejată mult
timp, fostele state socialiste nu au putut intra înainte de '89 în posesia acestei
tehnologii, deci, acesta a fost unul dintre marile avantaje strategice ale IBM.
Pentru a putea fi filosit, un disc dur trebuie să fie formatat, adică definită
structura iniţială a discului. Formatarea presupune trei etape:
 formatarea la nivel sau formatarea fizică;
partiţionarea;

20
 formatarea la nivel superior sau formatarea logică.
În timpul formatării logice pistele discului sunt împărţite în sectoare,
numărul acestora depinzând de tipul unităţii.
Transferul dintre periferic şi memoria tampon se realizează pe unităţi, numite
blocuri fizice sau articole fizice, care în acest sistem de fişiere se mai numesc
clustere. Un cluster este format din unul sau mai multe blocuri. Dimensiunea
clusterelor se stabileşte la formatare, dar trebuie să fie o putere a lui 2.
Partiţionarea segmentează discul în mai multe regiuni, sau discuri logice
numite partiţii, care pot conţine sistemele de fişiere ale unui acelaşi sistem de
operare sau ale unor sisteme de operare diferite.
Astăzi, sistemele de operare ale calculatoarelor personale utilizează trei
sisteme comune de fişiere:
FAT (file Allocation Table - tabela de alocare a fişierelor), sistem folosit
de sistemele de operare DOS, OS/2 sau Windows NT, acceptând nume de fişiere
care au cel mult 11 caractere (opt plus o extensie de trei caractere) şi un volum de
maximum 2 Go.
HPFS (High Performance Files System - sistem de fişiere de înaltă
performanţă), sistem de fişiere de tip UNIX, accesibil sub OS/2 şi Windows NT
numele fişierele putând avea 216 caractere, mărimea volumului fiind limitată la 8
Go.
NTFS (NT Files System - sistem de fişiere pentru Windows NT), sistem
de fişiere de tip UNIX, accesibil sub Windows 95 şi OS/2, numele fisierelor putând
avea până de 256 de caractere, mărimea volumului fiind limitată la 8 Go.
Primul sistem de fişiere este cel mai des utilizat.
În acest caz partiţia este împărţită în mai multe zone:
1. zona sectorului de Boot;
2. zona de FAT;
3. zona director;
4. zona de date propriu-zise.
1. Zona de boot, este formată din primul sector (sectorul 0) al oricărei
partiţii MS-DOS care este rezervat pentru programul încărcător. El conţine unii
parametri necesari la încărcarea sistemului:
- dimensiunea sectoarelor,
- număr de sectoare pe disc,
- număr de sectoare pe pistă,
- dimensiunea clusterelor (în octeţi),
- număr de zone de FAT,
- număr de sectoare într-o zona FAT,
- numărul de intrări în directorul rădăcină,
- număr de capete de citire/înregistrare,
- număr de sectoare ascunse,
- sectoarele rezervate,
- codul de identificare a suportului (OEM).
În cazul formatării sub MS-DOS, indiferent dacă discul este sistem sau
utilizator, acest sector este completat . Un disc care nu are acest sector completat
este considerat un disc non MS-DOS.
2. Zona FAT, este formată dintr-un număr de sectoare ce conţin harta
alocării în fişiere a spaţiului de pe disc, fiind indicate clusterele alocate, cele libere
precum şi cele defecte.

21
 3. Zona director conţine informaţii importante despre fiecare fişier de pe
disc din directorul rădăcină şi despre sub-directoarele de pe nivelul ierarhic imediat
inferior. Fiecare intrare într-un director are 32 de octeţi şi anume:
- numele fişierului (8 octeţi),
- extensia (3 octeţi),
- atribute (1 octet),
- 10 octeţi rezervaţi,
- timpul creării sau al ultimei actualizări (2 o),
- data creării sau actualizării (2 o),
- clusterul de început al fişierului (2 o),
- dimensiunea fişierului (4 o).
4. Zona de date, dupa cum îi spune şi numele este zona alocată pentru date
pe disc.
Unităţile de disc se leagă la magistrala calculatorului prin intermediul unei
interfeţe sau a unor controlere.
Parametrii principali ai unei unităţi de hard disc sunt: capacitatea de
memorare, timpul mediu de acces şi rata de transfer.
Timpul mediu de acces, exprimat de obicei în milisecunde, este timpul mediu
necesar pentru ca ansamblul de capete să se miste între doi cilindri oarecare. În
general se condideră că un disc cu rata de acces de sub 30 de milisecunde este
rapid.
Rata de transfer reprezintă viteza cu care unitatea şi controlerul pot să
trimită datele către sistem.
În ceea ce priveste capacitatea de memorare, unii indicatori sunt predefiniţi,
cum ar fi: numărul de cilindri şi numărul de capete. Tipurile de discuri, precum şi
unităţile de discuri flexibile sunt definite de memoria de configurare CMOS.
c.) Unităţile de discuri amovibile
Tot mai multe companii şi-au întors privirile spre produsele de stocare
amovibile pentru a-şi acoperi propriile necesităţi de stocare, securitate a datelor şi
transport. 14 Aceste unităţi sunt mai puţin utilizate la ora actuală decât unităţile de
discuri Winchester. Ele au capacităţi cuprinse între 35 Mo şi 270 Mo şi oferă
posibilitatea de a stoca date sau programe mai puţin utilizate, pentru a le putea
transporta de la un calculator la altul (ca şi în cazul unităţilor de disc flexibil).
Cele mai folosite unităţi amovibile sunt unităţile de tip Bernoulli, care au un
suport asemănător cu o dischetă de 3,5". Unele discuri Bernoulli sunt discuri dure.
În unitate, discul este rotit cu viteza de 3600 rot/min, formându-se o pernă de aer
pe care plutesc capetele deasupra suportului. În general unităţile de discuri
Bernoulli sunt unităţi externe, adică nu fac parte din cutia unităţii centrale.
Compania Iomega, fondată în anul 1980, prin introducerea pe piaţă a
dispozitivelor Bernoulli, produce şi comercializează dispozitive de stocare
amovibile, oferind soluţii performante utilizatorilor de calculatoare. În anul 1995,
Iomega a ieşit pe piaţă cu două soluţii de stocare noi: dispozitivele Zip şi Jaz. De
asemenea, Iomega oferă o a treia categorie de dispozitive de stocare şi anume
stramerele Ditto.
Bernoulli: construit atât în variantă fixă, cât şi portabilă, cu o capacitate de
230 MB, are o rată de transfer de 1,92 MB/s. Poate citi discuri Bernoulli (5 1/4
inch) de 150, 105, 90, 65 şi 35 MB cu un timp de acces efectiv de 18 ms, egalând
performanţele hard discurilor.
Zip: cu o capacitate de stocare a discurilor de 100 MB, aceste dispozitive
reprezintă o soluţie practică pentru stocarea uşoară şi rapidă a datelor, constituind o
14
Sabău, Mircea, Dispozitive de stocare amovibile, Byte, iunie 1997, p. 101

22
alternativă la clasicile unităţi floppy de 1.44 MB. Fiind portabile, ele oferă
posibilitatea transportării cu uşurinţă a fişierelor între sisteme, având un suport
software adecvat, uşor de utilizat şi care permite stocarea, partajarea, organizarea şi
gestiunea tuturor fişierelor. Alimentarea dispozitivului este externă, funcţionând la o
tensiune de 5V.
Jaz: Timp de acces de 10-12 ms, capacitate de stocare de 1GB, rata medie
de transfer de 5.4 MB/s, greutate şi dimensiuni reduse, ele fiind portabile. Toate
acestea le situează pe o poziţie superioară în gama produselor hard-disc.
SyQuest a început să fabrice dispozitive de stocare amovibile încă din anul
1982. An de an, compania şi-a rafinat propriile tehnologii, producând acum
dispozitive amovibile care demonstrează un înalt nivel de calitate şi performanţă,
comparabil cu cel al dispozitivelor de disc dure. SyQuest oferă unităţi de disc
Winchester amovibile de 3.5 inch şi 5.25 inch, având o capacitate de 230 MB,
unităţi de disc Winchester amovibile SCSI II de 200 MB compatibile cu cartuşe de
200, 88 şi 44 MB, precum şi unităţi SyJet de înaltă performanţă de 1.5 GB, 3.5
inch.

2. Unităţi de bandă şi casetă magnetică

Benzile şi casetele magnetice sunt suporturi neadresabile şi reprezintă cele
mai ieftine mijloace de memorare şi de mare capacitate (de ordinul Go), utilizate
pentru arhivare, adică pentru păstrarea unor copii de siguranţă în cazul unor fişiere
mari sau utilizate cu o frecvenţă scăzută.
Unităţile clasice de bandă magnetică au două role, banda derulându-se de pe
o rolă pe cealaltă. Pentru scrierea informaţiilor pe bandă, respectiv citirea lor de pe
bandă, se utilizează capete de înregistrare, respectiv de citire. În general sunt
utilizate pentru minicalculatoare şi pentru sistemele medii-mari.
De obicei, benzile magnetice la PC-uri sunt introduse în casete sau cartuşe şi
au capacităţi de memorare ce pot ajunge până la ordinut sutelor de Mocteţi.
Unitatea de bandă magnetică, în acest caz, se numeşte streamer. Streamer-ul a fost
introdus de IBM în 1978. Ele se utilizează în general pentru arhivarea sau salvarea
fişierelor de pe discul Winchester. Calitatea streamer-elor, precum şi a soft-ului care
le însoţeşte, depinde foarte mult de preţ şi poate influenţa foarte mult performanţele
calculatorului.
Indiferent de tipul unităţii, în cazul benzilor magnetice înregistrarea datelor
se face secvenţial şi având în vedere că suportul nu este adresabil accesul la o
înregistrare necesită citirea (căutarea ei) de la începutul benzii. Deci, unitatea de
bandă magnetică, indiferent de tipul ei, este un dispozitiv lent, dar ieftin.
Banda magnetică este utilizată adesea pentru arhivarea datelor, fiind
disponibilă şi sub forma bibliotecilor de benzi. Acestea permit automatizarea
procesului de salvare/arhivare prin care se diminuează considerabil timpul afectat
acestei activităţi.
Tehnologiile benzilor magnetice pot fi categorisite astfel15: biblioteci DLT16,
bibliotecile de 4 mm şi 8 mm.
Biblioteca DLT reprezintă una din cele mai noi tehnologii în industria de
salvare/arhivare şi oferă următoarele avantaje:
 oferă cea mai mare capacitate de memorare/cartuş, respectiv 40
Gb/cartuş;

15
Kane, J., Hudson, D., Bender, M. - 12 biblioteci de benzi pentru arhivare în
re¡ea, în Revista BYTE, vol. 2, nr.8/1996
16
Digital Linear Type

23
  utilizează tehnica de memorare în serpentină, în contrast cu tehnologia de
scanare elicoidală cu capete rotative, ce permite citirea şi scrierea
simultană a datelor pe mai multe canale şi cu viteze mai mari;
 timpul de viaţă de 30 de ani egalează stocarea de tip opto-magnetică ceea
ce le face ideale pentru arhivarea datelor.
Bibliotecile de 4 mm reprezintă o tehnologie mai veche, cu scanare
elicoidală, în care banda este poziţionată oblic, dar care oferă numeroase avantaje:
 noile biblioteci se bazează pe formatul DDS-2 17 pentru cartuşele de
bandă ce oferă o densitate dublă faţă de precedentul format DDS. Noul
format asigură stocarea a 8 GB de date pe o bandă de 120 m lungime.
 oferă un cost foarte scăzut/megaoctet.
În domeniu benzilor, firma Sony a lansat o unitate bazată pe tehnologia
DDS-3 ce permite stocarea a 12 Gb de date pe o casetă, în mod nativ, 24 Gb cu
compresie hard şi o rată de transfer de 2.2 Mb/s.
Stocarea datelor pe banda magnetică este una dintre primele metode folosite
în lumea calculatoarelor. Deşi ea pare oarecum perimată, tehnologiile ce folosesc
bandă magnetică se dezvoltă continuu, datorită avantajelor oferite de către
aceasta:
 cel mai ieftin (cost/MB) suport cu citire-scriere;
 dimensiuni mici;
 capacităţi de memorare mari;
 metodologia şi software-ul de backup pe casete magnetice sunt evoluate şi
robuste;
 gradul de standardizare a formatelor este ridicat. 18
Copia de siguranţă a datelor (backup) este o componentă strategică a unui
sistem informatic, asigurându-i capacitatea de reintrare în funcţionare în timp util, în
urma apariţiei unor incidente sau catastrofe. Avantajele prezentate mai sus
determină utilizarea casetelor magnetice să fie în majoritatea cazurilor, soluţia
optimă de backup.
În momentul de faţă sunt mai multe tehnologii de stocare a datelor pe
casete magnetice:
1. Data Cartridge (DC);
1. Digital Data Storage (Derivată din DAT);
2. TRAVAN.
Ambele tehnologii derivă din caseta audio obişnuită, tehnologia Data
Cartridge orientându-se spre îmbunătăţirea performanţelor casetei şi păstrând
mişcarea liniară a benzii în raport cu capul magnetic; pe când tehnologia DDS
foloseşte mişcarea elicoidală a benzii faţă de capete în două variante ale casetei
(nemodificată în mod esenţial din punct de vedere constructiv): lăţimea benzii de
4mm ( dimensiunea casetei ca la audio) şi lăţimea benzii 8mm (dimensiunea casetei
ca la video VHS).19

Nr. Formatul casetei Capacităţi de stocare

Crt.

17
Digital Data Storage
18
Cruceanu, D., Casetele magnetice, PC REPORT România, nr.43, 1996, p. 25
19
Idem, p. 26

24
 DDS
1 de 90 m lungime 2 GB
2 de 120 m lungime 4 Gb
3 de lăţime 8mm 5 GB
TRAVAN
4 casete de 3,5 400 MB şI 1.6 GB
DC
5 casete de 5,25 13 GB

Tabelul nr.1I.1.1. Tehnologii de stocare a datelor pe casete magnetice

Tehnologia TRAVAN a fost adoptată deja de către firme de prestigiu din

domeniu precum: Hewlett-Packard, Sony, Iomega s.a. Astfel, situaţia pieţei
stramerelor (unităţile de stocare pe casete magnetice) este următoarea:

B. Dispozitive de memorare bazate pe principii fotoelectrice

1. Unităţi de disc de tip CD-ROM
Discul CD-ROM (Compact Disk Read Only Memory) este un suport pe
care sunt înmagazinate datele prin mijloace optice, care poate fi citit şi care oferă o
capacitate mai mare decât discurile magnetice (de exemplu 680 Mo, adică
aproximativ 500000 de pagini de text sau de 70 de minute de muzică hi-fi sau
combinaţii ale celor două.
Discul propriu-zis, folosit în calculatoare, deşi în aparenţă identic cu
compact discul audio, este mult mai precis, conţinând în general date de provenienţă
şi de natură diferită (de la date clasice la cele audio), fiind azi utilizat în prelucrări
multi-media şi în aplicaţiile care necesită un volum însemnat de date. El este format
dintr-un suport din policarbonat, cu diametrul de aproximativ 5", suportul fiind
acoperit cu o peliculă metalică (de obicei oxid de aluminiu).
Înregistrarea informaţiilor se realizează cu o rază laser de joasă putere, care
"arde" suprafaţa discului în porţiuni microscopice (analog principiului magnetizării).
Citirea informaţiei de pe disc este o problemă de reflectare a unei raze laser de joasă
putere de către stratul de aluminiu care la înregistrare a fost sau nu a fost ars. Un
receptor deosebeşte zonele caracterizate printr-o reflectare puternică a luminii de
cele în care lumina este reflectată slab sau deloc.
Diferenţa dintre modul de înregistrare pe discul magnetic şi cel de pe CD-
ROM este că, în timp ce la primele, datele se înregistrează pe piste concentrice, la
CD-ROM, sectoarele se înregistrează continuu (în formă de spirală).
Întrucât majoritatea aplicaţiilor multimedia care sunt comercializate sunt
livrate pe discuri CD-ROM, unităţile de CD-ROM au devenit o componentă a
calculatorului multimedia. Elementele din multimedia, cum ar fi filmele video şi
sunetul, necesită spaţiu mult de stocare. Deoarece discurile CD-ROM îl au din
belşug, ele au devenit cea mai cunoscută metodă de stocare de date pentru
aplicaţiile multimedia.
Odată cu creşterea numărului de calculatoare ce au la bază microprocesorul
Pentium, din ce în ce mai multe calculatoare sunt livrate cu unităţi CD-ROM ca
echipamente standard. De cele mai multe ori, unităţile CD-ROM înlocuiesc vechile
unităţi de dischete de 5,25" şi 3,5”.
Discul CD-ROM (Compact Disc Read-Only Memory) reprezintă un mediu
de stocare asemănător dischetelor, dar cu o capacitate de stocare mult mai mare.
Avantajele utilizării CD-ROM sunt numeroase: capacitatea mare de stocare (până la

25
680 MB, adică echivalentul a 470 dischete HD de 3,5"), stabilitatea datelor (CD-
ROM nu poate fi modificat, garantându-se astfel stabilitatea datelor pe disc).
Dezavantajul lor constă în imposibilitatea scrierii ulterioare pe disc şi în viteza
redusă de transfer: CD-ROM este de 20 de ori mai lent decât hard-discul, ceea ce
explică de ce mulţi utilizatori nu au renunţat la suportul magnetic pentru date.
Aceasta se datorează faptului că la CD-ROM capul de citire este mai greu decât
capul magnetic. Este adevărat că viteza unităţilor CD-ROM a fost mărită
permanent. Standardul MPC-1 prescria o viteză de transfer de 150 KB pe secundă,
dar astăzi există şi unităţi care transferă informaţiile cu 1500 KB pe secundă.
CD-ROM utilizează standardul Compact Disk, astfel că utilizează aceleaşi
echipamente pentru redare şi imprimare. De aici avantajul costului redus, tehnologia
fiind deja dezvoltată. Iniţial lipsa unei standardizări făcea ca un disc să nu poată fi
citit pe orice unitate. Actualmente, există un standard ISO adoptat, încă din 1987,
denumit şi High Sierra, după numele grupului american care l-a propus.
Cele două caracteristici de bază care definesc o unitate CD-ROM sunt
timpul de acces şi viteza transferului de date. Timpul de acces (access time)
reprezintă numărul de milisecunde de care are nevoie unitatea pentru a găsi o
cantitate de informaţie. Cu cât numărul este mai mic, cu atât unitatea este mai
rapidă. Viteza transferului de date (data transfer rate) este viteza cu care o unitate
CD-ROM poate prelua date de pe disc şi le transmite calculatorului. Cu cât
numărul este mai mare, cu atât unitatea este mai bună. O unitate cu viteza normală
are o viteză a transferului de date de 150 K pe secundă, una cu dublă viteză are 300
Kb/s, una cu triplă viteză 450 Kb/s, una cvadruplă 600 Kb/s, iar cele 6X, viteză
sextuplă, de 900 Kb/s. În ultimul timp s-au realizat unităţi 24X.
O altă particularitate a unităţilor CD-ROM, pe care trebuie să o cunoaştem,
este memoria tampon de date. O memorie tampon adecvată este importantă pentru
menţinerea unui flux constant de circulaţie a datelor, dinspre unitatea CD-ROM,
spre calculator. Aceasta previne pierderea de date şi "gâtuirile" din timpul în care
calculatorul încearcă să ţină pasul cu fluxul de date. Dimensiunea minimă
acceptabilă a memoriei tampon este de 64 Ko, putând ajunge până la 256 Ko sau
chiar mai mult. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât unitatea CD-ROM va lucra
mai repede şi mai eficient.
Unităţile CD-ROM nu lucrează la fel de rapid ca unităţile de disc, dar există
metode pentru a le accelera, cum ar fi utilizarea unei interfeţe CD-ROM mai rapide
sau a unui program utilitar pentru disk cache care stochează datele de pe disc
utilizate recent în memoria RAM a calculatorului.
Una din cele mai frecvente utilizări a CD-ROM este distribuirea de
documentaţii, manuale sau alte texte de dimensiuni foarte mari. Forma obişnuită de
prezentare este cea de hypertext. Aceasta înseamnă posibilitatea de deplasare
rapidă, în cadrul textului, de la o problemă, la altele, cu care se află în legătură. În
felul acesta se uşurează regăsirea informaţiilor necesare. În programele multimedia,
hypertextul este un cuvânt subliniat sau scris cu altă culoare. Dacă se excută un clic
sau un dublu clic pe cuvântul respectiv, programul oferă informaţii suplimentare în
legătură cu acesta. Există mai multe metode de a realiza conversia unui text obişnuit
în hypertext, utilizând programe adecvate. Cele mai multe dintre ele se bazează pe
SGML (Standardized General Markup Language) care permite marcarea unor zone
de text pentru a indica salturile posibile20.
În mod evident acest tip de disc poate fi utilizat numai în domenii în care
este necesar să se transporte cantităţi mari de date ce nu sunt supuse modificărilor.
Printre aceste domenii se numără bibliotecile (pentru cataloage şi referinţe),
20
vezi ¿i Popescu, Gheorghe, Utilizarea CD-ROM, în PC World, volumul 1, aprilie, 1993, p. 11

26
finanţele (pentru baze de date), industriile constructoare de maşini (pentru manuale
de service), informatica (pentru distribuirea softului şi a documentaţiilor) precum şi
piaţa bunurilor de larg consum (pentru jocuri video sau computer). 21

Standarde comerciale pentru compact discuri

Spre deosebire de CD-Player-ul audio care redă fără probleme orice CD
audio, unităţii CD-ROM nu îi este indiferent ce disc citeşte, cu toate că în exterior
toate discurile arată la fel, cu excepţia Photo-CD-ului, uşor de recunoscut după
culoarea sa aurie. Dacă driver-ul nu este compatibil cu standardul unui compact
disc, atunci el va fi imposibil de citit.
· Red Book - CD-ul audio ca iniţiator de standarde
CD-ul audio a apărut ca rezultat al cooperării între Sony şi Philips, fiind
specificat în 1982 în Cartea Roşie (Red Book). Datele imprimate, pe acest tip de
disc, sunt digitale, şi nu analogice ca în cazul discurilor de vinil sau a discurilor laser
analogice.
În Cartea Roşie se specifică formatul datelor existente, tipul procesului de
citire, cât şi viteza cu care este citit discul. Transmisia de date a fost standardizată la
150 KB/sec, această valoare fiind folosită şi astăzi.
· Yellow Book
Cartea Galbenă cuprinde datele tehnice pentru CD-ROM. Pentru o mai mare
siguranţă a datelor, s-a introdus pe lângă metoda de corecţie a erorilor, folosită în
tehnica audio CIRC (Cross Interleaved Reed -Solomon Code), un nou nivel de
corectură, denumit LEC (Layered Error Correction). Astfel, posibilitatea de apariţie
a unei erori se reducea la raportul de unu la un milion. Cartea Galbenă are ca
standard de viteză de transfer a datelor tot 150 KB/sec, o valoare care s-a dovedit
în scurt timp insuficientă, citirea discurilor făcându-se foarte încet. Ca urmare, au
fost lansate pe piaţă drivere cu viteză dublă, triplă, cvadruplă sau sexdruplă. Pentru
păstrarea compatibilităţii cu Cartea Roşie, producătorii au trebuit să adapteze
cititoarele pentru recunoaşterea CD-urilor audio şi reducerea ratei de transfer, la
valoarea standard.
· CD-ROM/XA
Standardul CD-ROM/XA (EXtended Architecture) este o dezvoltare a standardului
Yellow Book şi a fost elaborat de Sony, Philips şi Microsoft. El a apărut ca o
necesitate impusă de noile tehnologii multimedia care au nevoie concomitent de
date program şi date audio-video. Această tehnică foloseşte metode speciale de
scriere ce permit o sincronizare aproape perfectă a imaginii cu sunetul. La secvenţe
AVI (Audio-Video Interleaved) se combină, înainte de memorare, informaţiile de
imagine şi sunet, reuşind astfel sincronizarea celor două componente. În plus,
standardul în cauză, sprijină formatul de comprimare audio ADPCM care extinde
capacitatea unui CD la mai multe ore de informaţie muzicală.
· Green Book reuneşte standardele prevăzute de constructori care asigură rularea
CD-ROM-urilor pe dispozitive CD-I.
CD-I (CD-Interactive) se referă la utilizarea datelor multimedia într-un
proces interactiv. CD-I este unul din cele mai puternice sisteme multimedia, prin
posibilităţile efectuării unei multitudini de operaţii interactive, cum ar fi crearea, prin
opţiuni, a unui propriu scenariu de film. Sunt eliminate problemele de sincronizare
prin intercalarea semnaleleor audio şi video pe o singură pistă. CD-I face apel la
tehnici foarte sofisticate de comprimare a imaginilor pentru a putea stoca imagini
animate, foarte consumatoare de spaţiu. Algoritmul de comprimare este denumit

21
Nagy, C., Tehnologii optice, PC REPORT România, nr. 43, 1996, p. 29

27
Full Motion Video (FMV). Acest algoritm permite CD-I să afişeze până la 72
minute de imagini animate pe întreg ecranul.
· Orange Book defineşte standardele care reglează realizarea de discuri magnetice
ce pot fi şterse sau reînregistrate.
· ISO 9660 este standardul de dezvoltare folosit în organizarea directoarelor şi a
fişierelor, astfel încât să poată fi accesibile pe mai multe tipuri de calculatoare (PC şi
Macintosh).
· MPC şi MPC2 sunt marcaje pe discurile CD-ROM ce reprezintă un certificat de
garanţie eliberat de Multimedia PC Marketing Council.
Ca urmare a dezvoltării tehnologice continue, capacitatea de 650 Mo a unui
CD-ROM nu mai este suficientă, principalul motiv fiind faptul că animaţiile
tridimensionale şi secvenţele video consumă mult spaţiu pe disc. De unde, crearea
unui nou format, DVD (Digital Versatile Disk- discul video digital), bazat pe
tehnologia video digitală.
Un DVD arată ca un CD: este un platan argintiu, având un diametru de 4.75
inch (120 mm) şi o gaură în centru. Ca şi în cazul CD-ului, datele sunt înregistrate
pe o traiectorie spiralată formată din mici cavităţi, discurile fiind apoi citite cu
ajutorul unei raze laser. Înalta capacitate a DVD-urilor s-a obţinut prin crearea unor
cavităţi mai mici, îndesarea spiralei, precum şi prin înregistrarea datelor pe patru
straturi, câte două pe fiecare faţă a discului. Există atât discuri cu 2 straturi, cât şi
cu petru straturi (cele cu două feţe) care oferă o capacitate de 17 GB (fiecare strat
are 4.7 Go). Într-un singur strat DVD încape un film de 135 minute.
Cititoarele DVD pentru microcalculatoare se multiplică. După Toshiba, este
rândul lui Hitachi să propună un model (GD 1000 cu un timp de acces de 190 ms şi
o rată de transfer de aproximativ 1400 Ko/s). Se aşteaptă modelele firmelor
Panasonic şi Matsushita. Din păcate, primele aparate prezentate nu sunt decât
cititoare şi nu înregistratoare. Se poate pune deci întrebarea: De ce interesul pentru
aceste produse? Rămâne să le utilizăm ca simple cititoare de CD-ROM de înaltă
capacitate? Până în prezent, nici un editor nu a propus un program de aplicaţii în
acest format. Fără a socoti că specificaţiile tehnice ale utilizării sale în informatică
sunt departe de a fi clare: Ce format de înregistrare trebuie utilizat? Care este
compatibilitatea cu sistemele de operare şi cu programele de aplicaţii existente? Să
adăugăm că preţul acestor aparate nu pledează în favoarea lor. Hitachi anunţă, de
exemplu, că preţul cititorului său va fi de aproape 3 ori mai mare decât al unui
cititor CD-ROM 8x. Numeroşi sunt cei ce se întreabă de ce promotorii DVD-ului
informatic au ales să înceapă cu livrarea doar a cititoarelor, în condiţiile în care un
cititor-înregistrator ar fi prezentat mai mult interes.

2. Unităţi WORM
Discurile WORM (Write Only Read Many) seamănă cu discurile CD-ROM,
cu deosebirea că aici înregistrarea o face utilizatorul pe calculatorul sau. Se folosesc
pentru arhivări; datele odată înregistrate nu pot fi schimbate sau şterse.
Din acest motiv, pentru orice fişier care se modifică se înregistrează o nouă
versiune. În felul acesta, dacă un fişier are mai multe versiuni, timpul de acces poate
să nu fie convenabil. Modul fizic de înregistrare este asemănător cu al discurilor
CD-ROM. Informaţiile pe discuri, faţă de cele magnetice sunt mai bine protejate
deoarece atât discul cât şi unitatea sunt foarte rezistente. De asemenea volumul de
date care se pot memora este sensibil mai mare decât în cazul discurilor magnetice.

28
 În concluzie, putem spune că discurile optice au practic capacităţi nelimitate.
Unele estimări, indică posibilitatea ca discurile optice să ajungă la o capacitate de
1021 caractere, ceea ce este un volum inimaginabil de date.
CD-R (Compact Disc Recordable) depăşeşte principala lacună a CD-ROM-
ului (Compact Disc Read Only Memory): imposibilitatea de a înregistra date. Este
posibilă, astăzi, realizarea unui disc în format CD-ROM cu ajutorul unui gravor.
CD-ROM-ul astfel produs este un CD-R. El aparţine suporturilor de tip WORM
(Write Only Read Many), ale căror caracteristici au fost definite în Orange Book.
Ieri material de excepţie prin preţul său (4000 $ în 1994), rezervat mai ales
comunicaţiilor sau marilor întreprinderi norocoase, gravorul de CD-ROM sau CD-
R-ul devine, astăzi, accesibil pentru mai puţin de 1000 $. El constituie pentru orice
întreprindere o soluţie de ales pentru stocarea documentară sau pentru prezentarea
multimedia a produselor întreprinderii. Durata de viaţă estimată pentru un CD
produs industrial, prin presaj, este de 25 de ani, în timp ce cea a unui CD produs
după tehnologia CD-R, de 100 de ani.
CD-R este tot un disc compact. Dar aşa cum îl arată şi numele (CD-R =
CD-Recordable, adică CD-ul care poate fi înregistrat), conţinutul său poate fi
înscris de către beneficiarul care dispune de o unitate corespunzătoare. După care,
fostul CD-R devine CD-ROM pe care îl poate citi orice unittae. Avantajul său
constă în faptul că informaţia stocată pe el poate fi stabilită de către beneficiar.
In aceleşi timp citirea informaţiei făcându-se tot prin detectarea modificărilor în
fasciculul de laser reflectat, unităţile CD-R pot să utilizeze şi discuri CD-ROM.
Discurile au aceiaşi parametri ca şi cele CD-ROM: diametrul de 5,25 inch
şi capacitate de 550MB sau 650Mb. CD-urile înregistrabile tind să devină cel mai
confortabil şi mai ieftin supot pentru salvarea şi transportul fişierelor. Datorită
posibilităţilor de stocare a unui volum mare de date şi a costurilor reduse, acest tip
de suport pare să tindă să înlocuiască dischetele, benzile magnetice şi cartuşele
magnetice în multe aplicaţii de transport şi arhivare a fişierelor.
Termenul de CD-R face referinţă la o tehnologie şi nu la un format. Într-
adevăr, este posibil să gravăm, la fel de bine, un CD-Audio, un CD-I, un Photo-CD,
un CD-ROM sau un Video-CD, graţie tehnologiei CD-R. Doar natura învelişului
diferă: CD-R se recunoaşte după culoarea sa aurie, în timp ce CD-ROM-ul propriu-
zis este argintiu. Operaţiunea de gravare este, prin ea însăşi, mult mai delicată decât
înregistrarea unei dischete. Un CD-R poate fi realizat în mai multe sesiuni. Totuşi,
nu toate gravoarele de CD-ROM permit gravarea în multi-sesiune.
Monosesiune: CD-ul este creat într-o singură trecere. Dacă înregistrarea nu
ocupă decât 170 Mo din cei 600, restul spaţiului este pierdut.
Multisesiune: CD-ul este gravat în mai multe sesiuni. Procedeul este mai
practic, dar sunt sacrificaţi în jur de primii 14 Mo pentru ca CD-ul să regăsească
fişierele sale în diferite sesiuni.
Ca soft pentru realizarea de gravări: Easy Cd Pro, Corel CD Creator.
Producerea unui CD-ROM, care se impune din punct de vedere economic
atunci când se depăşeşte limita a 50 de exemplare, necesită recurgerea la o industrie
cu investiţii costisitoare. În timp ce un CD-ROM este presat plecând de la un
master, CD-R-ul este un CD înregistrabil o singură dată, cu ajutorul unui gravor de
CD. El poate fi, apoi, recitit ca orice alt CD. După tipul de informaţii gravate şi, mai
ales, după formatul de organizare logică a sectoarelor ales la înregistrare, putem
avea un CD-Audio, un CD-ROM, un Video-CD, un CD-I sau un Photo-CD.
Particularităţile CD-R-ului au fost definite în 1990 de Philips şi Sony. Cum
CD-R nu poate fi gravat decât o singură dată, este prevăzută posibilitatea de a
înscrie mai multe sesiuni. Fiecare sesiune are propriul Lead-in, zona sa de programe

29
şi propriul Lead-out. La lectura unui CD, cititorul începe totdeauna cu citirea
indexului care se găseşte la începutul discului. Dacă acesta lipseşte sau este
deteriorat, discul nu este recunoscut. Dacă indexul nu conţine decât adresele unei
părţi a pistelor, doar aceste piste vor putea fi citite. Alegerea între mono şi multi-
sesiune trebuie făcută încă de la început, pentru ca indexul să poată lua în
consideraţie această indicaţie. Se poate întreprinde o nouă gravură atunci când s-a
terminat înscrierea unei prime sesiuni şi dacă rămâne loc pe disc pentru alte sesiuni.
Prima pistă a fiecărei sesiuni trebuie să conţină un fişier sistem ISO 9660.
OSTA (Optical Storage Technology Association) a definit un standard
comun de scriere incrementală pe pachete destinat a facilita procedura de
înregistrare a datelor pe CD-ROM-uri, care va conserva compatibilitatea acestora
cu cititoarele actuale. Acest standard va determina creşterea pieţei mondiale a
gravoarelor de CD-ROM, estimată de constructori la patru milioane de unităţi în
1997, faţă de 0.2 în 1995. La mai puţin de 500 $, preţ estimat de OSTA pentru
1997, "înregistratorul de CD va deveni cititorul de CD-ROM de mâine", după
Cornelius Klik, preşedintele asociaţiei. Va trebui să se dispună în acelaşi timp şi de
funcţia de ştergere, în anul 1997 fiind aşteptată lansarea CD-E (CD-ROM pentru
ştergere).
Principalele domenii de utilizare ale CD-urilor înregistrabile sunt :
1. proiectarea de soft;
2. distribuirea de date (în special audio sau imagine);
3. radiologie;
4. publicistică.
Printre avantajele enorme pe care le oferă tehnologia CD-R, se numără:
 bază uriaşă de utilizatori (estimat la 25 de milioane de unităţi);
 suport ieftin;
 unităţi cu preţuri accesibile;
 tehnologia surclasează rivalii;
 suport pentru sesiuni multiple(pot fi înregistrate în mai multe sesiuni multiple)22
CD-E este un disc compact de pe care informaţia poate fi ştearsă. (CD-E =
CD Eraseable). El permite citirea scrierea şi ştergerea dupa dorinţă. Aceste discuri
folosesc tehnologia schimbării de fază.
Au apărut şi unităţi CD-Rewritable.

3. Unităţi Floppy Optice

Unităţile floppy optice utilizează dischete speciale de dimensiunea unei
dischete de 3.5" şi au capacităţi de 21 Mo. Aceste unităţi pot scrie şi citi de pe 1.44
Mo. Acest tip de disc are mai multe piste (755) decât discul flexibil şi poziţionarea
pe aceste piste se face optic.

4. Videodiscuri
Aceste discuri se mai numesc şi Discuri Optice Numerice (DON). Ele provin
din domeniul televiziunii şi se prevede că vor înlocui magnetoscoapele clasice.
Unităţile unor astfel de sisteme pot înregistra/citi informaţii sub controlul
calculatorului sau independent. Unii autori prezintă variante de discuri optice care
pot fi reutilizate prin scriere, aceasta considerându-se principala deosebire faţă de
CD-ROM. Aceste video-discuri sunt însă scumpe şi sunt pe cale de a fi înlocuite cu
CD-ROM-uri.

22
Idem, p. 30

30
 C. Tehnici mixte - Unităţi magneto-optice

Aceste unităţi folosesc o combinaţie a tehnicii de înregistrare magnetică şi a

laserului pentru a stoca date pe discuri de 5.25 inci şi 3.5 inci conţinute în cartuşe.
Aspectul unui disc magneto-optic şi modul în care acesta este realizat sunt
asemănătoare cu cele ale unui disc CD-ROM.
La înregistrare, discurile optice poziţionează raza laser pe o pistă îngustă, iar
în locul unde raza laser încălzeşte pista este aplicat un semnal magnetic. Doar
suprafaţa încălzită de raza laser va recepţiona semnalul magnetic. La citire unitatea
funcţionează optic, raza laser citind datele memorate pe disc.
Unităţile magneto-optice au timp mediu de acces de aproximativ 30 ms şi au
o capacitate de memorare de 600 Mo şi chiar mai mult.
Suporturile de stocare magneto-optice (MO) oferă un mediu ideal de
extindere a capacităţii de stocare a PC-urilor, staţiilor de lucru sau serverelor.
Formatul discurilor MO de 3.5” furnizează o capacitate de stocare de 640 MB/disc
(128, 230, 540 sau 640 MB), având aceeaşi dimensiune ca şi un floppy disc. Există
şi unităţi de 3,5” ultrasubţiri destinate integrării lor în notebook-uri. Dacă este
necesară o capacitate mai mare, discurile MO de 5.25” pot oferi maxim 2.6 GB, cu
o rată de transfer de 4.3 MB/sec.
Tonomate magneto-optice - pentru liniile de stocare automate cu un acces la
cantităţi imense de date sunt disponibile tonomatele MO. Acestea conţin discuri şi
dispozitive de citire/scriere multiple. Capacitatea de stocare a discurilor MO de
5.25” se situează între 15.6 GB (6 discuri) până la 670 GB (256 discuri), iar în
cazul discurilor de 3,5” este de 22 GB (35 discuri). Tonomatele MO conţin unităţi
multiple de citire/scriere în scopul reducerii timpului de acces la date. Deseori,
tonomatele sunt conectate la file server, dar ele pot fi găsite şi la staţiile de lucrul
client sau de sine stătătoare.
Tehnologia discurilor magneto-optice are o mulţime de avantaje în
comparaţie cu discurile de stocare magnetice şi discurile hard amovibile. Ele oferă o
siguranţă temeinică a datelor la un preţ pe megaoctet scăzut. Fabricanţii de discuri
MO garantează stocarea datelor peste 30 ani. Prin rezistenţa la şocuri, aceste discuri
sunt transportabile, fără să fie necesară asigurarea unor condiţii speciale. Discurile
MO sunt mai robuste decât suporturile CD-ROM, fiind încapsulate într-o carcasă
solidă pentru protejarea suportului de stocare. Mai mult, discurile MO pot fi
rescrise în cazul în care apare o eroare, în timp ce suportul CD-ROM trebuie
înlocuit şi rescris în întregime. Sunt puţin sensibile la perturbaţii externe având o
viteză de citire/scriere superioară CD-ROM-urilor.
Discheta de 120 MB. De la lansarea pe piaţă în 1984, s-au vândut peste 5
miliarde de dischete de 3,5/ 1,44MB. Dar, deşi în ultimul deceniu, capacitatea
harddiscurilor a crescut de la 20MB la 9GB, discheta de 3,5 şi unitatea pentru ea
au rămas pe loc. Deşi continuă să rămână una dintre metodele mult utilizate pentru
transferul fişierelor şi stocarea personală a datelor, discheta de 1,44MB se
dovedeşte tot mai neîncăpătoare pentru aplicaţiile din ziua de azi. De aceea a fost
lansat un nou standard pentru dischete de 3,5 care asigură o capacitate de stocare
de 120 MB pe o dischetă. Numită LS-120, noua tehnologie măreşte capacitatea
de peste 80 de ori faţă de discheta standard de 1,44MB. Tehnologia LS-120 a fost
elaborată de către: Compaq, Matsushita, 3M şi OR Tehnology. Incredibila
capacitate este obţinută, în tehnologia LS-120, printr-o combinaţie a unor tehnologii
optice şi magnetice deja verificate. Tehnologia LS-120 plasează pe fiecare dischetă
piste de serviciu laser (de aici vine şi acronimul LS) ce sunt citite şi scrise de un
sistem laser. Pe aceste piste (numite adesea şi piste optice) se înscrie de către

31
fabricant o anumita combinaţie de biţi ce serveşte la poziţionarea corectă a capului
de citire /scriere. Această metodă permite realizarea unor densităţi de 2.490
piste/inch, cu mult mai mare decât cea de 135 piste/inch de pe dischetele de
1,44Mb. Pistele de date sunt scrise şi citite magnetic. Unitatea de dischetă LS-120
dispune de un cap cu întrefier dublu care îi permite să scrie şi să citească atât
dischete LS-120, câţ şi dischetele standard de 1,44MB. De asemenea, viteza de
rotaţie a supotului este mai mare decât în cazul oricăror alte dischete, ceea ce
permite obţinerea unor rate de transfer mai mari.23

Caracteristici LS-120 1,44MB

Capacitate formatată 120MB 1,44MB
Rata medie de transfer 565 kB/s 60 kB/s
sustinut
Timp mediu de căutare 70 ms 84ms
Viteza de rotaţie 720RPM 300RPM
Densitatea pistelor 2.490 piste/inch 135 piste
/inch
Număr de piste 1736 x 2 feţe 160 x 2
feţe

Tabelul nr. II.1.2. Tehnologia LS-120 faţă în faţă cu cea clasică: 24

Până nu demult era destul de uşor să ai o privire de ansamblu asupra

mediilor de stocare. Astăzi este foarte greu chiar şi pentru specialişti. Concurenţa în
domeniul unităţilor floppy, de harddiscuri amovibile şi magneto-optice este tot mai
puternică. Începutul l-a făcut Iomega cu unitatea ”Zip”, apoi au apărut la orizont
echipamente cu alte tehnologii (cu schimbare de fază) ale firmelor NEC şi
Panasonic şi mai nou 3M, Compaq şi MKE încearcă să impună un nou standard de
floppy cu o capacitate de stocare de 120Mbyte. Vânzările de discuri magneto-
optice pe piaţa mondială se prezintă astfel:25

milioane buc.
Tip disc 1994 1995 1996 2000
Cu mai multe scrieri 0.6 1.1 1.9 6.2
Care pot fi scrise o 0.06 0.19 0.35 0.58
singură dată
CD-ROM 20.7 33.2 40.8 60.4
Total 21.3 34.5 43.1 67.2
Baza instalată 32.9 60.5 89.8 180.3

Tabelul nr. II.1.3. Vânzările de discuri magneto-optice pe piaţa mondială

23
Nagy, Cristian, Tehnologii optice, PC REPORT România, nr. 43, 1996, p. 31
24
Idem, p. 31
25
Laslo, SZ. Urma¿ul dischetei, PC REPORT ROMANIA, nr.36, 1995, p. 37

32
 Printre firmele de renume care încearcă să impună tehnologiile noi din acest
domeniu sunt: Syquest, Iomega, Sony, NEC şi Panasonic, 3M, MKE şi Compaq.

Syquest MO Iomega Zip Iomega Phase-

Jaz Change
Techologie 3.5” rigid 3.5” MO 3.5” flexibil 3.5” rigid 3.5”
Capacitate formatată 270 MB 230 MB 100 MB 1 GB 650 MB

Tabelul nr. II.1.4.Comparaţie între tehnologiile actuale: 26

Scriere , în MB/s 2.0 0.6 1.0 5.5 0.5-1.1

Citire, în MB/s 2.0 1.2 1.0 5.5 0.5-1.1
Timp mediu de acces 23.8 ms 38 ms 39 ms 17.5 ms <200 ms
Interfaţa SCSI-2, SCSI-2 SCSI-2, SCSI-2, SCSI-2
IDE paralel IDE
Preţ drive în $/DM 475 $ 725 $ 199 $ 599 $ 1.500 DM
Preţ disc 65 $ 45 $ 20 $ 125 $ 100 DM
$/MB 0.24 $ 0.17 $ 0.20 $ 0.13 $ 0.15 DM

Tabelul nr. II.1.5. Rata de transfer a datelor

D. Dispozitive de memorare statice

Discurile şi benzile, magnetice sau optice, sunt memorii dinamice, adică
memorarea şi regăsirea informaţiilor sunt rezultatul deplasării mediului de
memorare. Există însă şi memorii statice, care nu se deplasează. Aceste memorii
sunt semiconductori cu o viteză de acces mai scăzută decât memoriile ROM sau
RAM şi deci, decât la memoria operativă, dar mult mai mare decât la discuri şi
benzi. Dintre acestea amintim:
- memorii cu bule magnetice. Utilizează neregularităţi (bule) magnetice
microscopice, care reprezintă cifra 1, iar absenţa lor, cifra 0. Astfel, bulele trecând
în dreptul capului de citire, sunt interpretate ca cifre binare, în citire. Mediul
magnetic trecând prin dreptul capului de înregistrare se pot înregistra bule
magnetice. Sunt memorii remanente (informaţia se păstrează şi după oprirea
alimentării cu energie).
- RAM discuri. Sunt blocuri de memorii RAM care au o organizare
asemănătoare cu cea a discului. Utilizarea RAM discurilor s-a impus deoarece
capacitatea memoriei cache este în general mică faţă de viteza CPU. În felul acesta
în cazul unor aplicaţii care lucrează cu volume mari de date apare o desincronizare
între CPU şi memoria externă. în asemenea cazuri utilizarea RAM este obligatorie.
Avantajul RAM discurilor este viteza lor comparabilă cu cea a memoriei operative.
Dezavantaje: volatilitatea şi preţul ridicat.

26
Laslo, Sz., Urma¿ul dischetei, PC REPORT ROMANIA, nr.36, 1995, p. 37

33
 II.2.ECHIPAMENTE PERIFERICE

O altă categorie mare de dispozitive, care nu fac parte din CPU, dar care sunt
absolut necesare activităţii şi fac să crească performanţele PC-urilor, sunt
echipamentele periferice. Ele reprezintă ansamblul de componente ce pot fi conectate
cu CPU pentru a se obţine o anumită configuraţie. Echipamentele periferice se
utilizează pentru introducerea datelor, respectiv extragearea rezultatelor din calculator;
asigură interfaţa cu utilizatorul.
Principalele funcţii ale echipamentelor periferice, pot fi grupate astfel:
 introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria
calculatorului;
 redarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă calculatorului;
 asigură supravegherea şi posibilitatea intervenţiei utilizatorului pentru
funcţionarea corectă a sistemului în timpul unei sesiuni de lucru;
 asigură dirijarea automată a sistemului de calcul şi manipularea
programului, prin comenzi transmise de utilizator.
Configuraţia generală a unui calculator compatibil IBM-PC poată să
prevadă următoarele dispozitive periferice:
- dispozitive de intrare sau de introducere,
- dispozitive de ieşire sau de extragere,
- dispozitive de intrare-ieşire.

II.2.1.Echipamentele periferice de intrare

Echipamentele periferice de intrare sunt acele echipamente care permit:
 să se introducă date şi programe în memoria calculatorului;
 să se comunice calculatorului comenzile utilizatorului;
 permite citirea unor imagini şi introducerea lor în calculator.
Principalele echipamnete periferice de intrare sunt:
 tastatura;
 mouse-ul;
 scanner-ul.

1. Tastatura reprezintă dispozitivul principal de intrare şi se foloseşte pentru

introducerea comenzilor şi a datelor în sistem. Chiar dacă, mai nou, se lucrează
intensiv cu mouse-ul, pentru introducerea datelor de prelucrat se utilizează tastatura.
Comenzile se dau sub forma unui şir de caractere. Fiecare caracter se generează prin
acţionarea unei taste electronice. Acţionarea unei taste are ca efect închiderea unui
circuit electronic prin care se generează un cod unic care este codul ASCII al
caracterului respectiv.
Tastaturile clasice sunt tastaturi cu 84, 101 sau 102 taste. Tastaturile cu 84 de
taste se folosesc doar la XT-uri.
Tastaturile cu 101 sau 102 taste sunt analoage. Deosebirea este că tastaturile
cu 102 taste au pe lângă cele 101 taste şi o tastă pe care scrie MACRO sau nu scrie

34
nimic. Singurul rol al acestei taste este de a feri producătorul de rigoriile legilor
copyright-ului. Tastatura cu 101 taste a fost dezvoltată de IBM şi a fost înregistrată,
devenind standard. Din acest moment, ea nu mai poate fi copiată, iar calea cea mai
simplă de a evita încălcarea copyright-ului este de a introduce o tastă auxiliară.
Tastele unei astfel de tastaturi pot fi împărţite în 4 zone sau secţiuni:
 zona de tastelor alfanumerice (zona principală sau zona I);
 zona tastelor funcţionale (zona II);
 zona tastelor de comenzi pentru controlul cursorului şi al ecranului (zona
III);
 tastatura numerică redusă (zona IV).
În afară de aceste zone, tastatura mai are şi un număr de becuri (led-uri) în
dreapta sus. Acestea sunt aprinse sau stinse, după cum anumite taste sunt active sau
nu.
O regulă generală a utilizării tastaturii este că, dacă o tastă se menţine
acţionată continuu, ea devine automat repetitivă.
Zona I - ocupă cea mai mare parte a tastaturii şi corespunde tastaturii unei
maşini de scris uzuale. Ea conţine tastele des întâlnite ale maşinii de scris şi câteva
taste speciale.
Astfel, partea principală a acestei zone o formează tastele destinate literelor.
Ordinea de aşezare a literelor pe tastatură este dată de frecvenţa apariţiei lor în diferite
limbi. Din acest punct de vedere tastaturile PC-urilor ca de altfel şi cele ale maşinilor
de scris sau teletype-urilor, sunt de mai multe feluri şi anume: QWERTY, AZERTY,
DVORAK, MALTRON, etc. Tipul este dat de primele caractere din primul rând de
litere. Astfel tastaturile englezeşti sunt QWERTY, cele franţuzeşti AZERTY, etc. Noi
lucrăm de obicei cu tastaturi QWERTY. În afara literelor, care de obicei sunt singure
pe tastă, avem o serie de taste care conţin 2, 3 sau 4 caractere. În cazul tastelor cu
două poziţii putem avea:
 o cifră şi un simbol special, de exemplu: 4 şi $, 2 şi @;
 două semne speciale: = şi + sau / şi ?;
 două semne de punctuaţie: ; şi ::
 un semn de punctuaţie şi un simbol special: < şi . sau > şi ..
Tastele cu 3 poziţii se utilizează şi în cazul tastaturilor IBM. Acestea au o
singură tastă cu 3 poziţii. Tastele cu 4 poziţii se utilizează în cazul tastaturilor
utilizabile în mai multe limbi. Astfel, de exemplu, tastaturile QWERTY se utilizează şi
pentru limba germană. În acest caz caracterele specifice limbii germane se introduc ca
al treilea, respectiv al patrulea simbol de pe taste.
În zona I mai există şi o serie de taste de comandă uzuale la orice maşină de
scris:
- câte o tastă Shift, în marginea stângă şi dreaptă a tastaturii. Rolul
acestei taste este:
 în mod normal, prin acţionarea unei taste care reprezintă o
literă se vizualizează litera mică (a);

35
  dacă se apasă Shift + litera, se vizualizează litera mare (A);
 în cazul tastelor cu două poziţii (2 şi @) dacă se acţionează
tasta se va vizualiza poziţia de jos, adică 2; dacă se
acţionează simultan tastele Shift + tasta, se va vizualiza
caracterul de sus, adică @.
- în stânga tastaturii există o tastă CAPS LOCK. Această tastă are
efect numai asupra tastării literelor. Rolul ei este de a scuti utilizatorul de a ţine tot
timpul tasta Shift apăsată pentru tastarea succesivă a mai multor litere mari. Astfel,
dacă este acţionată tasta CAPS LOCK şi se acţionează o tastă , care conţine o literă,
se va vizualiza o literă mare. Dacă se acţionează Shift + tastă, se va vizualiza litera
mică. Anularea efectului (dezactivarea) tastei CAPS LOCK se realizează printr-o nouă
tastare a ei. În timpul în care tasta CAPS LOCK este activă, becul (led-ul)
corespunzător, de pe tastatură, este aprins, semnalând regimul de lucru CAPS LOCK.
- tot în stânga tastaturii există tasta TAB, care se mai reprezintă şi cu
două săgeţi orizontale orientate invers una faţă de cealaltă. Tabulatorii, ca la orice
maşină de scris, permit poziţionarea cursorului ecranului în poziţii fixe (numite poziţii
de tabulare) spre dreapta. În unele sisteme soft, tabularea se poate realiza şi spre
stânga, cu Shift + Tab.
- câte o tastă CRTL, se află în dreapta şi în stânga zonei I. Semnificaţia
generală a tastei CRTL este că schimbă, în general, codul caracterului tastat. Astfel,
dacă se acţionează tasta "A" codul corespunzător este 65, iar dacă se acţionează
CRTL + "A" codul corespunzător introdus este 0. Această schimbare este utilizată de
diferite produse, cum ar fi sistemele de operare, editoarele de texte, SGBD-urile etc.,
care permit introducerea unor caractere sau chiar macro-uri (prescurtări de comenzi
sau execuţii de programe) pe astfel de caractere. Sistemul de operare MS-DOS
utilizează şi el astfel de combinaţii. De exemplu: CTRL + P se poate utiliza pentru
tipărire (în locul tastei PRINT), CTRL + S pentru oprirea defilării ecranului (în locul
tastei PAUSE sau BREACK), iar CRTL + ALT + DEL provoacă iniţializarea
sistemului de operare.
- tastele ALT au semnificaţii asemănătoare cu ale tastelor CTRL, şi
anume, permit introducerea unor coduri inexistente sau modificarea codurilor curente.
Ele se exploatează asemănător cu tastele CTRL în diferite produse soft. În MS-DOS,
ALT se mai utilizează pentru introducerea caracterelor cu ajutroul codurilor lor. Astfel,
dacă se apasă tasta ALT şi pe tastatura numerică se tastează 65, pe ecran va apare
caracterul "A", deoarece acesta este codul lui. Acest mod de lucru este mai important
în cazul caracterelor care nu au imagine vizualizabilă (exemplu: caracterul CR se
obţine din ALT + 13). ALT mai are şi un rol mai special în cazul în care avem taste cu
mai mult de două poziţii. În această situaţia pe tasta ALT din dreapta scrie ALTGR. În
acest caz, caracterul din stânga jos se obţine acţionând tasta, cel din stânga sus Shift +
tasta, cel din dreapta jos tastând ALTGR + tasta, iar dacă există caracterul din dreapta
sus, tastând ALTGR + Shift + tasta.

36
 - penultima tastă din zona I este tasta Backspace, care se mai
reprezintă si cu o săgeată orientată spre stânga. Rolul acestei taste este de a şterge
caracterul din stânga cursorului.
- ultima tastă din zona I este tasta Enter, tastă care se mai reprezintă şi
cu o săgeată îndoită. Tasta Enter joacă un rol deosebit de important având în vedere că
orice introducere de date se termină cu Enter. Fiecare comandă din sistemul de
operare MS-DOS se termină cu Enter. Se poate pune problema de ce sunt necesare
câte două taste identice (Shift, CRTL, etc.) şi în stânga şi în dreapta. Răspunsul este
simplu. Operatoarele experimentate tastează cu două mâini şi astfel nu mai este nevoie
să-şi mute mâinile inutil pe tastatură.
ZONA II este în partea superioară a tastaturii şi este formată din 13 taste, şi
anume:
- tasta ESC, care este utilizată în general de sistemele soft pentru a anula
comenzile curente. În multe sisteme soft acţiunea tastei ESC se poate obţine şi cu
combinaţia CRTL + Q.
- tastele F1 - F12 se numesc taste funcţionale sau taste programabile şi se
utilizează în diferite moduri în cadrul produselor soft. Astfel, de exmplu, în majoritatea
acestor produse (dar nu în toate), F1 se utilizează ca tastă de help, prin care
utilizatorul poate cere ajutor sistemului pentru informaţii ajutătoare suplimentare.
Unele sisteme, cum este Norton Commander, afişează pe ultima linie a ecranului
semnificaţia acestor taste.
Zona III are de asemenea un număr de 13 taste împărţite în trei subgrupe:
Prima subgrupă de taste, cea de sus, contine 3 taste:
- tasta Print Screen care asigură copierea hard, a ecranului, şi anume:
dacă ecranul calculatorului conţine informaţii alfanumerice şi avem legată o
imprimantă la calculator, prin acţionarea acestei taste imaginea ecranului se va copia
automat la imprimantă. Efectul acţionării acestei taste se poate obţine şi prin
acţionarea tastelor CTRL + P.
- tasta Scroll Lock are următoarea semnificaţie: în mod uzual,
informaţiile se introduc pe ecran de sus în jos şi de la stânga la dreapta, până când se
umple ecranul, după care începe să defileze, adică, odată cu umplerea ecranului, liniile
încep să avanseze cu câte o poziţie în sus. Dacă tasta Scroll Lock este activă, o serie
de produse scriu pe ecran, în regimul maşinilor de scris, adică în regim de defilare.
Aceasta înseamnă că se scrie întotdeauna numai pe ultimul rând al ecranului, celelalte
rânduri avansând cu câte o poziţie la fiecare rând nou. Anularea acţiunii tastei Scroll
Lock se realizează tastând din nou Scroll Lock. În timpul în care Scroll Lock este
activă, becul corespunzător este aprins.
- tasta Pause sau Breack se utilizează atunci când ecranul defilează
(adică textul se deplasează în sus) şi dorim să oprim această defilare. La acţionarea
oricărei taste defilarea se reia. Efectul acestei taste se poate obţine şi utilizând
combinaţia CTRL + S.
A doua subgrupă de taste, din zona III, conţine 6 taste aşezate in două rânduri
a câte 3:

37
 - tasta INS se găseşte în stânga rândului de sus. Rolul acestei taste este
de a comuta regimul de lucru din mod inserare (INSERT), în cel de scriere peste
(Typeover) şi invers. În regim de scriere, dacă se tastează caractere, acestea se
inserează in poziţia cursorului, adică cursorul rămâne sub caracterul sub care a fost şi
se deplasează cu câte o poziţie la dreapta, la tastarea fiecărui caracter nou. De
exemplu, să considerăm că avem pe ecran şirul de caractere 12345678 şi tastăm
caracterele abc. În acest caz şirul va arăta astfel 123abc45678. Dacă se lucrează în
regim de scriere peste, caracterele tastate se scriu peste cele existente deja pe ecran. În
exemplul nostru, şirul va deveni 123abc78.
- tasta DELETE este sub tasta INS, adică pe rândul 2. Efectul ei este
asemănător cu cel al tastei Backspace, adică şterge un caracter. Deosebirea esenţială
între efectul acţionării celor două taste este că în timp ce Backspace şterge caracterul
din stânga cursorului, Delete şterge caracterul de deasupra acestuia.
- tasta HOME este în mijlocul primului rând de taste din această
subgrupă. Prin acţionarea ei, cursorul trece, în cazul diferitelor produse informatice în
care se utilizează, la începutul cuvântului, al rândului sau al paginii curente.
- tasta END este sub tasta HOME şi are efectul invers acesteia, adică,
în cazul diferitelor produse informatice, poziţionează cursorul la sfârşitul cuvântului, al
rândului sau al paginii.
- tasta PAGE UP se află în dreapta primului rând al grupului şi asigură
trecerea, în cazul unor produse soft, la pagina, la ecranul, sau la articolul precedent.
- tasta PAGE DOWN este sub tasta PAGE UP şi are efectul invers
acesteia, adică asigură trecerea la pagina, la ecranul sau la articolul următor.
La baza zonei a treia se află 4 taste săgeţi orientate în sus, în jos, la stânga, la
dreapta. Aceste taste se numesc taste cu săgeţi directionale şi asigură deplasarea
cursorului cu câte o poziţie în sensul indicat de săgeţi.
Zona IV se mai numeşte şi zonă numerică sau zonă numerică redusă.
Această zonă este formată din 17 taste. Ea este organizată ergometric, în aşa fel, ca
operatoarele să poată culege datele numerice cu maximă eficienţă. În această zonă se
găsesc tastele numerice, punctul zecimal, operaţiile aritmetice şi o dublură a tastei
Enter. Un rol deosebit, pe această tastatură redusă, îl joacă tasta NUM LOCK.
Această tastă permite comutarea tastaturii numerice în tastatură de comandă şi invers.
Dacă zona IV este numerică (ledul NUM LOCK este aprins), se pot introduce date;
dacă se acţionează tasta NUM LOCK, ledul se stinge, deci tastatura numerică se
dezactivează şi tastele execută comanda corespunzătoare.
Odată cu lansarea mediului Windows 95, IBM a lansat şi o tastatură adecvată
acestuia.

2. Mouse-ul ete un dipozitiv de introducere, utilizat pentru selectarea unor

opţiuni din meniuri sau manipularea unor obiecte, cum ar fi, texte sau grafice. El a fost
realizat prima dată, în 1963, de Doug Engelbert. Prima firmă care a utilizat mouse-ul,
pentru IBM PC, a fost Mouse System, în 1980; ea a utilizat maouse-ul cu 3 butoane.
Firma care a devenit cea mai cunoscută pe piaţă, în acest domeniu, este Microsoft,

38
care a utilizat, începând din 1983, mouse-ul cu două butoane la calculatoarele IBM.
Tehnica mouse-ul a fost preluată şi extinsă mai ales de firma Apple pentru Macintosh.
Mouse-ul este un instrument ieftin, dar genial, care a produs o cotitură în
modul de gândire în informatică.
Dispozitivul constă dintr-o carcasă şi o bilă (de cauciuc sau alt material cu
aderenţă bună) care semnalează sistemului, printr-un mecanism electrooptic (format
din 2 cilindri perpendiculari înzestraţi cu câte o fantă), mişcările făcute, prin deplasare,
pe o suprafaţă plană, care de obicei este dintr-un material special. Utilizarea butoanelor
mouse-ului depinde de produsul informatic. Dacă este instalat driver-ul (programul
care asigură interfaţa cu sistemul de operare) de mouse, odată cu mişcarea mouse-ului
se mişcă pe ecran o săgeată sau un dreptunghi, numit cursorul mouse-ului, care indică
diverse obiecte. Mous-urile se pot conecta prin cablu la un port (o interfaţă) special
pentru mouse. Mouse-urile moderne pot comunica cu calculatorul şi prin raze
infraroşii. Pentru activarea mouse-ului e necesară încărcarea driver-ului de mouse în
fişierul CONFIG.SYS sau AUTOEXEC.BAT. Această incărcare, în CONFIG.SYS, se
poate realiza cu comanda DEVICE=C:\DOS\MOUSE.SYS.
Principalele operaţii realizate cu un mouse sunt:
 indicarea prin care cursorul de mouse este deplsat pe ecran pentru a
indica un anumit obiect; deplasarea se face prin deplasarea mouse-ului pe
pad;
 punctarea, numită şi clic se realizează în urma poziţionării cursorului
mouse-ului pe obiectul respectiv prin apăsarea scurtă a butonului. Operaţia
se utilizează pentru selectarea unui obiect;
 operaţia de dublu clic prin care se acţionează scurt, de două ori succesiv
un buton al mouse-ului;
 trasarea, numită şi drag; această opearţie se realizează analog cu
punctarea, cu deosebirea că după apăsarea butonului, mouse-ul se
deplasează cu butonul apăsat.
Există maii multe tipuri de mouse-uri. Ele se clasifică după:
- numărul de butoane: mouse-uri cu două şi cu trei butoane;
- tipul portului prin care se conectează la calculator: mouse-uri seriale şi mouse-uri
paralele;
- compatibilitatea: compatibile Microsoft, compatibile Genius, compatibile Logitech
etc.
O alternativă mai veche, dar mai simplă, ca mouse-ul, este joystick-ul. Acest
dispozitiv este format dintr-o manetă care are în general 4 posibilităţi de mişcare:
înainte, înapoi, la dreapta, la stânga. Se utilizează, în general, la jocuri şi în diferite
sisteme de instruire de tip CBT (Computer Based Training) pentru formarea
deprinderilor operatorilor chimişti, piloţilor, etc.
Degetul-mouse este noul produs GlidePoint Desktop care oferă opţiuni
neconvenţionale pentru utilizatorii Windows: instalarea şi programarea acestui
model este o alternativă la mouse-ul tradiţional. Dispozitivul senzitiv la atingere
(touchpad) al firmei Cirque interpretează mişcările degetului ca pe cele ale

39
cursorului sau ca pe click-urile de mouse, fiind în acelaşi timp rezistent la praf,
fluide, accidente mecanice, dar şi cu un designer drăguţ. Este puţin mai mare decât
o carte de credit şi are 4 butoane programabile. Preţul - cca. 89$ este aproximativ
egal cu al unui mouse de calitate. Avantajul folosirii acestei alternative la mouse este
precizia sporită: probabil că majoritatea utilizatorilor îşi controlează mai bine
propriul deget decât un track-ball sau joystick, iar suprafaţa senzitivă este sensibilă
la atingeri oricât de uşoare27.

3. Trackball-ul sau trackerball-ul este un dispozitiv care are aceleaşi

funcţiuni ca şi mouse-ul - pentru deplasarea cursorului pe ecran nu mai este nevoie
de deplasarea întregului dispozitiv, fiind suficientă mişcarea bilei cauciucate cu
degetul. El se foloseşte mai ales pentru laptop-uri.

4. Scanner-ul este un echipament periferic pentru preluarea de imagini şi

texte. El are un senzor care conţine elemente sensibile la lumină. Există o mare
varietate de scannere: scannere de mână (handy scanner) sau scannere cu
tractor, scannere plate şi scannere cu tambur, scannere holografice, scannere
pentru coduri bară etc. Cu ajutorul acestui dispozitiv se pot prelua diverse
caractere, semnături, imagini alb-negru sau color, poze. Imaginea pe care o citeşte
scannerul este o suprafaţă formată din puncte (pixeli). După ce a fost citită cu
scanner-ul, imaginea poate fi prelucrată cu ajutorul calculatorului: mărită,
micşorată, colorată, rotită, suprapusă cu alte imagini etc. Scanner-ul este
caracterizat de următoarele elemente:
- rezoluţia - reprezintă numărul de puncte pe inci pe care le poate citi scanner-ul. Cu
cât rezoluţia este mai mare, cu atât imaginea scanată va fi mai apropiată de cea
reală. Rezoluţia poate fi de 300-400 dpi (dots pe inch - puncte pe inci).
Există programe de citire şi recunoaştere a textelor (OCR - Optical Caracter
Recognition), programul încercând să izoleze fiecare grup de pixeli şi să îl
convertească în caracter. Una din problemele cele mai complexe ale prelucrării
imaginilor constă în faptul că acestea sunt foarte mari consumatoare de memorie.

II.2.2.Alte mijloace de intrare

Cititorul de bare de cod, numit şi cititoul de coduri de bare, se utilizează

mai ales în registratoarele de casă din marile magazine, fiind format dintr-un
ansamblu de citire, emisie/detecţie a intensităţii luminoase. Preţurile sunt marcate
prin nişte bare de diverse dimensiuni şi nuanţe de la alb la gri şi apoi la negru.
Avantajul acestor sisteme este simplitatea utilizării lor şi faptul că în sistemele
tranzacţionale intense, cum ar fi casieriile marilor magazine nu mai trebuie tastat
preţul. Pentru siguranţă şi aceste sisteme sunt legate de tastaturi, ca în caz de
indecizie, să se poată tasta datele.
Cititorul de caractere magnetice (MICR - Magnetic Ink Character
Recognition). Caracterele se imprimă cu o cerneală specială conţinând oxizi de fier.
Trecând documentul sub un câmp magnetic puternic, acesta se magnetizează.
Trecând apoi acelaşi document sub un cititor de caractere magnetice, caracterele
sunt recunoscute de cititor. Aplicaţiile principale ale acestui sistem sunt în domeniul
bancar. Aici, contul, suma dicponibilă, precum şi alte informaţii sunt introduse şi
decodoficate de aceste maşini. Documentele magnetice sunt din ce în ce mai
răspândite.

Crahmaliuc, Anca, Procesoare Pentium la 133 MHz de toate configuratiile

27

pentru to¡i utilizatorii, PC WORLD România, nr. 9, 1995, p. 10

40
 O variantă de cartele mai sofisticate sunt cartelele transparente, adică,
cartele de plastic cu microprocesor incorporat. Aceste cartele se utilizează pentru
prelucrarea şi stocarea balanţei conturilor, a istoricului tranzacţiilor etc. Ele sunt
mult mai greu de falsificat dect cele magnetice, dar şi mult mai scumpe.
Sisteme de digitizare. Digitizoarele, asigură transformarea datelor
analogice în şiruri de date numerice. Cele mai simple digitizoare se prezintă ca o
lupă pe o masă de desenat şi se apasă un buton în punctele de interes, memorând
coordonatele acestor puncte. O implementare particulară a digitizorului este tableta
de digitizare, adică, o suprafaţă plană pe care se plimbă un creion optic (light pen).
Digitizoarele se utilizează mai puţin în aplicaţiile economice şi de proiectare, fiind
tipice aplicaţiilor de proiectare cu ajutorul calculatorului CAD (Computer Aided
Design) şi celor de producţie cu ajutorul calculatorului CAM (Computer Aided
Manufacturing).
Schimbul electronic al date - EDI, cel mai cunoscut mod de lucru prin
care se evită tastatura este rezultatul progreselor înregistrate în domeniul
informaticii şi telecomunicaţiilor, a realizărilor pe plan internaţional în privinţa
standardizării, pe de o parte, a necesităţii de eliminare progresivă a hârtiei,
dematerializarea societăţii, pe de altă parte. Mai mult, în condiţiile dezvoltării
relaţiilor de parteneriat, a conceptului de întreprindere virtuală, EDI vine să
răspundă acestei orientări prin facilitarea dezvoltării sistemelor informaţionale inter-
organizaţionale.
EDI nu reprezintă o tehnologie tocmai nouă. Sintagma a fost lansată în anul
1975 în SUA - Electronic Data Interchange pe care francezii au tradus-o prin
Échange de Données Informatisé pentru a utiliza acelaşi acronim. Prin el se
defineşte de fapt un "schimb electronic de date structurate, organizate în mesaje
normalizate"28 şi care se realizează prin intermediul unei reţele de telecomunicaţii.
El este conceput pentru realizarea unei comunicări directe şi imediate între aplicaţii
informatice, suprimând reculegerea datelor şi accelerând procesul de prelucrare a
datelor, ceea ce implică o nouă metodă de lucru.
Mulţi autori văd în EDI, în primul rând, o normă de reprezentare a
informaţiei29, deci ca un limbaj şi în al doilea rând aspectele legate de echipamente,
programe, reţele etc.
Această tehnologie poate acoperi diverse domenii ale activităţii comerciale
şi administrative. Astfel se poate vorbi despre EDI în domeniul comercial, în
transferul datelor sociale, transferul banilor electronici, în relaţiile întreprinderilor cu
organizaţiile administrative. Datorită beneficiilor oferite multe firme adoptă
tehnologia EDI. Drept mărturie stau următoarele cifre30: în anul 1990, peste 15000
de firme adoptaseră sistemul EDI, în Franţa anului 1995, 8650 firme utilizau EDI
faţă de 3750 în 1993.
De fapt în ce constau aceste avantaje?
Obiectivul principal al EDI este "zero hârtie". De asemenea, EDI are ca
obiectiv ameliorarea activităţii unui sistem informatic transpus în sintagmele "zero
întârzieri" şi "zero erori", precum şi în gestiunea activităţii unei organizaţii prin
"zero stocuri" şi "trezorerie zero". Aceste obiective pot fi atinse prin următoarele
avantaje oferite de tehnologia EDI:
28
Bensoussan, A., ¿.a. - L'échange de données informatisé et le droit, Ed.
Hermes, Paris, 1991, p.17
29
Reekers, N. - Electronic Data Interchange Use in German and US
Organizations, International Journal of Information Management, vol.14,
nr.5/1994
30
Datele au fost sintetizate din lucrarea, Fotache, D. - Contabilitatea în condi¡iile
schimbului electronic de date, referat în cadrul doctoratului, 1997

41
  capacitatea de a răspunde rapid la cererile partenerilor dar şi de a primi
răspunsuri rapide din partea acestora; se reduc întârzierile în livrarea
mărfurilor, se îmbunătăţeşte calitatea satisfacerii cerinţelor clienţilor iar
circulaţia documentelor se efectuează aproape instantaneu;
 creşterea gradului de automatizare a prelucrărilor din cadrul unui sistem
informaţional, ceea ce duce la eliminarea erorilor generate de operaţiunile
de transcriere, reducerea costurilor privind actualizarea şi prelucrarea
datelor;
 optimizarea sistemelor informaţionale în sensul furnizării unor date exacte
şi oportune.
 reducerea costurilor unor activităţi din cadrul organizaţiei, cum ar fi
întocmirea şi transmiterea unei comenzi, datorită renunţării la utilizarea
exclusivă a hârtiei.
 avantaje de ordin strategic ce decurg din facilitarea dezvoltării sistemelor
inter-organizaţionale.
Extinderea utilizării EDI este strâns legată de nivelul standardizării, fiind
necesară substituirea acordurilor bilaterale prin standarde universal acceptate.
Această problemă majoră trebuie să stea în atenţia specialiştilor pe viitor, avându-se
în vedere atât aspectele tehnologice cât şi metodologice. Un pas important a fost
realizat de Statele Unite în 1978 prin iniţierea standardului EDIFACT şi dezvoltat
de Comisia Economică Europeană.
Un dispozitiv de I/E mai vechi este cel de tip teletype, care a precedat
videoterminalele şi care sunt in esenţă maşini de scris electrice. Avantajul acestor
terminale este simplitatea şi fiabilitatea lor. Ele se utilizează în aplicaţiile care se
desfăşoară în condiţii deosebite şi la care lucrează personal necalificat.
Introducere prin telefon. Acest sistem este mai sofisticat, fiind utilizat de
către unele bănci. Aici clientul, pe baza unor informaţii ca: număr de cont, parolă
etc., poate comanda calculatorului executarea tranzacţiilor direct prin telefon.
Acest sistem este utilizat, de asemenea, şi în cazul întreprinderilor care se
ocupă de comercializare prin poştă. O variantă mai sofisticată este sistemul general
de introducere prin voce VDE (Voice Data Entry). Acesta se bazează pe
recunoaşterea vocii şi transformarea acesteia în semnale digitale. De ani de zile
industria de calculatoare aşteaptă ziua în care oamenii să poată folosi un sistem de
recunoaştere a vocii pentru a comunica cu propriul PC, fără pauze între cuvinte.
Naturally Speaking, programul firmei Dragon Systems reprezintă prima generaţie de
sisteme destinate dictării continue pentru Windows 95 şi NT. Firma declară că în
timpul dictării comenzilor şi documentelor spre calculator nu mai sunt necesare
pauzele între cuvinte. Programul are un vocabular activ de 30000 de cuvinte
rezident în memorie şi un dicţionar de rezervă pe disc ce conţine 200000 de cuvinte.
Firma IBM a avut produse pentru vorbirea curentă încă din ’96, numite MedSpeak,
destinate pieţei de radiologie care dispun de un vocabular specializat. Firma IBM
pune la punct o tehnologie operaţională cu o simplă placă compatibilă Sound
Blaster. VoiceType 3.0 pentru Windows 95, ultima versiune a sistemului de
recunoaştere a vocii a lui IBM permite câştigarea de timp şi ameliorarea
productivităţii, furnizează o soluţie perfectă pentru persoanele care nu pot sau care
nu vor să utilizeze tastatura, cuprinde un dicţionar de bază de 35000 de cuvinte, la
care se poate adăuga un dicţionar personalizat de până la 30000 de cuvinte, viteza
de dictare fiind între 70 şi 100 de cuvinte pe minut. Avantajele sunt considerabile:
nefiind obligaţi să privim ceea ce se întâmplă pe ecran, dictarea se poate face foarte
bine pe teren sau în maşină (un cercetător poate lucra la microscop şi dicta simultan
rezultatele, un avocat poate să-şi revadă dosarele şi să dicteze informaţiile

42
corespunzătoare în acelaşi timp, fără să-şi ia privirea de pe documentele sale).
VoiceType este disponibil în şase limbi: franceză, germană, italiană, spaniolă,
engleză americană şi engleză britanică.
Cartelele perforate - Nu ne refierim la cartela perforată clasică care
aproape că a dipărut din aplicaţiile informatice, ci la cartelele din carton sau plastic
cu nişte perforaţii în poziţii speciale utilizate în diferite domenii , cum ar fi producţia
de textile. Cartele este codificată, perforată şi ataşată produsului înainte de a părăsi
întreprinderea producătoare.
Sistemul de indicare a unui obiect sau acţiuni prin atingerea unor zone
de pe ecran

Echipamente de ieşire
Permit extragerea rezultatelor prelucrării pe calculator.
Principalele echipamente de ieşire sunt:
- monitorul,
- imprimanta,
- plotterul, etc.
1. Monitorul şi placa video
Ecranul este un suport de ieşire pe care calculatorul scrie rezultatele
prelucrărilor, mesajele pentru utilizator şi informaţiile despre starea sistemului.
Elface parte dintr-un dispozitiv numit monitor care pe lângă suprafaţa de afişare -
ecranul - mai cuprinde şi circuitele necesare realizării imaginii pe ecran. Monitorul
este legat la placa video (adaptorul video, adaptor video sau placa grafică) care se
găseşte în interiorul calculatorului şi care prelucrează semnalele primite de la
procesor pentru a le transforma în imagini grafice.
Calculatoarele de birou au monitorul construit pe principiul tubului catodic,
adică aceeaşi cu cea folosită la televizoare. La unul din capete se află un tun de
electroni, iar la celălalt un ecran acoperit cu un strat de fosfor. Punctul în care
electronul loveşte fosforul se luminează pentru o perioadă foarte scurtă.
Bombardarea ecranului se face în funcţie de valoarea unui curent electric ce
reprezintă de fapt semnalul de informaţie video. Raza de electroni se mişcă foarte
rapid "măturând" ecranul de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Fascicolul de
electroni trebuie să continue "măturarea" ecranului pentru a obţine o imagine,
întrucât efectul de strălucire se diminuează aproape imediat. Această tehnică se
numeşte reîmpropătarea ecranului. Cele mai multe monitoare au o viteză de
reîmprospătare (numită şi viteză de baleiere verticală) în jur de 70Hz, ceea ce
înseamnă că imaginea de pe ecran este reîmprospătată de 70 de ori pe secundă.
Deosebirea dintre televizor şi calculator constă în faptul că televizorul primeşte
semnalul de informaţie prin cablu de la antenă, iar calculatorul de la procesor care îl
stochează într-o zonă de memorie, numită memoria de regenerare a imaginii.
Această memorie foloseşte acelaşi mecanism ca şi memoria internă.
Pentru calculatoarele portabile se utilizează aşa zisa tehnologie a ecranelor
plate, bazată pe afişaje cu cristale lichide, (LCD - Liquid Cristal Display) sau mai
recent, pe plasmă (GPD - Gas Plasma Display).
Legătura dintre magistrală şi monitor este făcută de placa adaptoare. Ea
conţine două mari componente:
- controlerul video care controlează şi reglează imaginea de pe ecran;
- memoria de regenerare a imaginii care conţine codul imaginii afişate pe ecran.
Există două tipuri de plăci adaptoare:
- adaptoare monocrome care pot să genereze numai texte într-o singură culoare;

43
- adaptoare grafice color care pot să genereze atât texte, cât şi imagini grafice în
mai multe culori.
La un moment dat adaptoarele monocrome au fost cele mai răspândite
datorită preţului foarte scăzut. Însă, în condiţiile unui software bazat pe imagini
grafice, adaptoarele monocrom reprezintă deja istorie.
Există mai multe standarde pentru placa video, dintre care:
 pentru ecran monocrom sunt: MDA (Monochrome Display Adapter),
Hercules etc.
 pentru ecrane color sunt: CGA, EGA, VGA, SVGA, XGA.
Pentru a păstra imaginea de pe ecran, o placă video trebuie să dispună de
memorie, de exemplu 256 Ko, 512 Ko, 1Mo sau 2 Mo, permitând afişarea mai
multor culori.
Monitoarele au diverse dimensiuni, ca şi televizoarele de 14, 15, 17, 19 şi 21
inci. Aceste dimensiuni reprezintă dimensiunea tubului şi nu a dimensiunii de afişare.
Monitoarele mai mari sunt mai comode pentru editare de texte, deoarece în aceste
cazuri ceea ce se vede pe ecran se potriveşte efectiv cu pagina care urmează să fis
vizualizată. Această caracteristică se numeşte WYSWYG (what yuo see is what
you get).
Rezoluţia monitorului reprezintă numărul de puncte distincte (pixeli)
afişabile pe toată suprafaţa ecranului. Este evident că, cu cât numărul de puncte este
mai mare, cu atât imaginile au mai multe detalii, sunt mai clare şi deci, rezoluţia
monitorului este mai bună. Numărul de puncte se indică sub forma produsului dintre
numărul de caractere dintr-o linie (numărul de coloane) şi numărul de linii.

Majoritatea video-terminalelor au un microprocesor intern, care

controlează activitatea terminalului. Din acest motiv, aceste terminale se mai
numesc şi terminale inteligente.

2. Imprimantele
Imprimantele sunt principalele echipamente de ieşire care realizează apariţia
pe hârtie a informaţiilor alfanumerice sau grafice.
Imprimantele se calsifică după mai multe criterii. Criteriul fundamental este
cantitatea de informaţii tipărită la un moment dat. Din acest punct de vedere avem
imprimante de tip:
 caracter sau seriale,
 linie,
 pagină.
După principiile fizice şi chimice pe care se bazează, aceste imprimante sunt:
 mecanice sau cu impact,
 chimice,
 termice,
 pe bază de holografie, etc.
Tipărirea se poate face:
 continuu, prin trasarea conturului, mod care în grafică se mai numeşte
mod bloc;
 prin puncte, în care caracterul este reprezentat printr-o matrice de puncte.
Amestecând acum cele trei criterii, imprimantele utilizate în mod curent se
pot clasifica în imprimante de tip:
 caracter sau seriale
- solid, prin impact sau cu cap de imprimare,

44
 - prin puncte,
- matricial, prin impact,
- cu jet de cerneală.
 linie,
- cu tambur, prin impact,
- cu lanţ, prin impact.
 pagină,
- cu laser, fără impact,
- facsimile, sau teletext.
 Imprimantele de tip caracter sau seriale, sunt imprimante care tipăresc
caracter după caracter, deci lucrează după principiile maşinii de scris, având viteze
scăzute - acesta este pricipalul lor dezavantaj. Principalul avantaj este preţul scăzut.
Imprimantele cu cap de tipărire, au un cap sub forma unui bulb care se
roteşte, având litere pe bulb sau sub forma unei rozete care la capetele braţelor are
litere. Avantajul acestor imprimante este, în primul rând, faptul că au caracterele
bine conturate şi frumoase fiind turnate în bloc. Principalele lor dezavantaje sunt
zgomotul pe care-l fac, precum şi faptul că, având caractere turnate în bloc, nu pot
fi utilizate eficient în aplicaţiile de grafică economică.
Imprimantele matriciale, numite şi cu ace, au un număr de ace acţionate
electromagnetic. Azi imprimantele cu ace sunt cu 9, 18 sau 24 de ace. Caracterele
se imprimă printr-o matrice de puncte. Ca avantaj - face mai puţin zgomot decât
celelalte imprimante mecanice. Este, de asemenea, mult mai ieftină şi se pot obţine
grafice pentru aplicaţii economice într-o calitate acceptabil. Principalul dezavantaj
este că nu se obţine calitatea caracterelor din cazul imprimantelor cu cap de tipărire.
La noi în ţară, aceasta este categoria imprimantelor cu răspândirea cea mai
mare.
Imprimantele cu jet de cerneală. Aceste imprimante au fost introduse în
1976 de IBM. Imprimanta cu jet de cerneală funcţionează asemănător cu cea
matricială, numai că în loc să aibă pe coloane ace poate avea una sau mai multe
coloane cu capilare, fiecare capilar aruncând o picătură de cerneală.
Principalele avantaje sunt preţul scăzut faţă de cele cu laser, deşi acest preţ
variază foarte mult în funcţie de calitatea echipamentului, lipsa totală a zgomotului
şi calitatea deosebită. Aceste imprimante pot tipări la calitatea unei imprimante cu
laser, la un preţ mult mai scăzut. Imprimantele cu jet de cerneală pot tipări şi în mai
multe culori.
Principalele dezavantaje sunt legate de calitatea deosebită care se cere
hârtiei şi cernelii, precum şi fiabilitatea destul de scăzută.

 Imprimantele de tip linie, au o memorie tampon de o capacitate egală cu

cel puţin numărul de caractere al unei linii. Aceste imprimante sunt de mare viteză,
viteza lor fiind de ordinul a 2000-3000 linii pe minut. Având în vedere acest fapt, ele
sunt utilizate pe sistemele medii-mari sau la minicalculatoare, la acele aplicaţii care
necesită imprimarea unui volum mare de date. Ceea ce caracterizează aceste
imprimante, pe lângă viteza mare, sunt următoarele:
- ele utilizează hârtie specială cu marginile perforate; aceasta este porţiunea
de unde dispozitivul, numit tractor, face ca hârtia să avanseze;
- lăţimea liniilor diferă de la caz la caz, variind între 80 şi 160;
- caracterele sunt bloc şi deci calitatea tipăririi textelor este bună, dar nu se
pot tipări grafice comerciale.
Imprimantele cu tambur, au un tambur din dur-aluminiu. Fiecare
generatoare a tamburului conţine o anumită literă repetată de atâtea ori cât este

45
numărul maxim de coloane care se pot imprima. Principalul avantaj al acestei
imprimante este viteza mare de lucru şi fiabilitatea sa. Principalele dezavantaje le
reprezintă zgomotul intens şi faptul că tamburul, fiind freu, poate provoca jocuri la
capetele axului, ceea ce duce la distrugerea tamburului.
Imprimantele cu bandă sau lanţ, sunt asemănătoare celor cu tambur,
deosebirea esenţială constând în faptul că tamburul este înlocuit cu o bandă
metalică. Are aceleaşi avantaje şi dezavantaje ca şi cea de mai sus, cu deosebirea că
banda nu face joc la ax, dar se poate rupe.
 Imprimantele de tip pagină se caracterizează prin faptul că "pozează" o
pagină întreagă. Imaginea poate deci conţine orice, adică texte, imagini, grafice etc.
La aceste imprimante, hârtia se deplasează continuu, informaţia necesară unei pagini
fiind memorată în prealabil într-un buffer, spre deosebire de cele în mod caracter sau
linie, unde numai o parte a informaţiei este memorată. Legat de "inteligenţa" acestor
imprimante, trebuie să spunem că ele sunt echipate cu microprocesoare şi memorii
RAM. Dintre imprimantele de tip pagină, amintim:
Imprimantele laser numite şi imprimante optice sau imprimante
xerografice; folosesc pentru realizarea imprimării un suport intermediar, acoperit de
o suprafaţă fotoconductivă.
Imprimantele laser au o rezoluţie foarte bună, de la 300 dpi (dpi=puncte pe
inci) până la 600 dpi şi au viteze bune de imprimare. Din acest punct de vedere,
imprimantele laser se împart de fapt în două categorii:
- imprimante de viteză mare, care imprimă în jur de 20000-30000 de linii pe
minut, ceea ce corespunde la 150-200 de pagini pe minut.
- imprimante de viteză scăzută, acestea având viteze mult mai mici, de
ordinul miilor sau chiar sutelor de mii de linii pe minut.
Imprimante pentru teletext. Teletext-ul numit şi facsimil sau fax, are ca
scop transmiterea unor documente (analog fotocopierii) la mare distanţă. Evident
fax-ul este format dintr-un cititor optic de documente, care transformă imaginea
documentului într-un şir de cifre, iar la capătul celălalt există o imprimantă de tip
pagină care efectuază operaţia inversă.
Pe lângă imprimantele care au la bază fenomene fotoconductive
(holografie), adică de tip laser, există şi imprimante cu depuneri de ioni,
electrostatice şi magnetoelectrice, care funcţionează asemănător cu imprimanta cu
laser.
Top-ul imprimantelor uzuale folosite la PC:
 după calitatea tipăririi caracterelor:
1. cu laser sau cu jet de cerneală,
2. liniare sau cu cap de tipărire,
3. matriciale.
 după calitatea tipăririi graficelor:
1. cu laser sau cu jet de cerneală,
2. matriciale.
 după preţ:
1. cu laser,
2. cu lanţ,
3. cu jet de cerneală,
4. matricială,
5. cu cap de tipărire.
Mai există imprimantele termice sau chimice, însă deşi sunt mai ieftine,
necesită hârtie specială, termosensibilă sau fotosensibilă, ceea ce le măreşte costul
de exploatare şi se utilizează mai puţin în afaceri.

46
 3. Plotterul (echipament de trasat)

Este un dispozitiv periferic care poate genera o imagine grafică pe un suport

material (de obicei hârtie, calc sau film).
Echipamentul se compune din:
- un modul de trasare,
- blocul de control al trasării,
- unitatea logică,
- interfaţa cu calculatorul.
Ploterele pot fi cu masă, cu tambur, cu laser, etc.

II.2.3.Alte echipamente periferice:

Plăci de sunet de ieşire. Aceste plăci permit cuplarea unor echipamente de
înregistrare a vocii, iar apoi, utilizând un program se poate reda, edita sau înregistra
un fişier de sunet. Din păcate, în ceea ce priveşte sinteza vocii utilizată pentru
plăcile de redare, este încă în faza de pionierat, adică vocea redată este de obicei
stridentă sau metalică cu deficienţe de redare. Plăcile de sunet de ieşire au însă o
aplicaţie mai importantă şi anume, se utilizează în domeniul multimedia pentru
redarea conţinutului unor discuri CD. Cele mai cunoscute plăci de sunet sunt cele
Sound Blaster.
Cu doar câţiva ani înainte, singurele sunete pe care le puteau genera PC-
urile erau diverse piuituri şi tonuri stridente. A urmat însă ofensiva plăcilor de sunet
care au invadat piaţa. PC-ul s-a transformat într-un adevărat maestru muzical, chiar
dacă unele plăci de sunet dau bătaie de cap utilizatorilor datorită problemelor de
incompatibilitate. Producătorii de software se găsesc pe promiţătorul drum, numit
wavetable. Furnizorii de soft sunt în general firme mici, create de muzicieni mai întâi
pentru scopuri proprii şi, mai târziu, în scopul comercializării produselor rezultate.
Placa de sunet poate fi folosită pentru redarea sunetelor şi a muzicii, ca
parte a aplicaţiilor multimedia, pentru a înregistra sunete MIDI şi waveform, dar şi
pentru recunoaşterea vocii.
Numerele din calculator sunt considerate digitale, iar undele sonore sunt
considerate analogice. Ca urmare, calculatorul nu poate înţelege şi reproduce
undele sonore. Pentru a înregistra şi reda mesajele audio, placa de sunet conţine
convertizoare analogice/digitale şi digitale/analogice care permite transformarea
semnalului electric în cod numeric şi invers.
Digitalizarea unui semnal acustic funcţionează în următorul mod: un semnal
audio, de la un microfon sau un CD-Player, este o tensiune electrică a cărei
intensitate se schimbă în fiecare moment. Modulul de eşantionare al unei plăci de
sunet măsoară regulat tensiunea momentană a semnalului acustic. Valoarea obţinută
va fi înscrisă direct în fişierul WAV. Această parte a plăcii de sunet se numeşte
convertor analog-digital. Redarea fişierului WAV se derulează exact invers. Valorile
din fişier sunt transformate de către convertor în tensiuni electrice şi trimise la
difuzor sau amplificator.
Diferenţierea calitativă între plăcile de sunet actuale se face în funcţie de
capacitatea acestora de a reda şi înregistra sunetele. Calitatea unui sunet digital
depinde de doi factori: rata maximă de eşantionare şi rezoluţia plăcii. Rata de
eşantionare indică, de câte ori pe secundă, se va lua o probă din semnalul audio, iar
rezoluţia indică numărul de biţi disponibilil pentru valoarea preluată. La plăcile pe 8
biţi valorile sunt cuprinse între 0 şi 255 biţi, iar la cele pe 16 biţi, între 0 şi 65535

47
biţi. Rata de eşantionare uzuală este între 11 kHz pentru vorbire şi 44,1 KHz,
calitate CD.
Există două tehnologii de creare a sunetelor muzicale care sunt folosite de
plăcile de sunet: sinteza FM şi sinteza wavetable (spectru de sunete). Sinteza FM
vine de la frequency modulation (modulaţia în frecvenţă), adică manevrarea
frecvenţelor pentru a le transmite la difuzoare. Sunetele create de placa de sunet nu
prea aduceau cu cele create de instrumentele muzicale. La tehnologia wavetable,
placa de sunet crează sunetul, pe baza unor înregistrări ale muzicii acelor
instrumente, sunetele fiind mai aproape de realitate; ea caută instrumentul potrivit
într-un spectru de sunete şi crează sunetul instrumentului cerut, pe baza mostrei de
sunet existente.
Pentru PC există trei standarde audio: Sound Blaster, AdLib şi
31
Mediavision .
- Placa Sound Blaster Pro a firmei Cretive Labs este urmaşa plăcii Sound Blaster.
Spre deosebire de modelul original, placa Pro dispune de un chip OPL3 32 şi de
înregistrare şi redare stereo. Placa Sound Blaster originală atingea o frecvenţă de
eşantionare de 15 kHz, modelul Pro iniţial a urcat rata la 22 kHz. Modelele Sound
Blaster Pro mai noi digitalizează semnale mono cu până la 44,1 kHz.
Placa Sound Blaster Pro există în versiunea ISA (bus AT standard) sau MCA
(Micro Channel Architecture). Placa Sound Blaster Pro 2.0, conectată pe 16 biţi,
permite înregistrarea sunetelor numerice şi stocarea lor în memorie sau pe hard-
disc, putându-i-se racorda un microfon, un amplificator stereo şi boxe pentru
muzică. Placa dispune de o interfaţă MIDI (Musical Instrument Digital Interface) şi
64 de piste. Placa Sound Blaster 16 ASP asigură o frecvenţă de eşantionare
(frecvenţă de înregistrare) stereo de 44,1 kHz pe 16 biţi, ceea ce înseamnă un sunet
de calitate CD. Permite conectarea unui microfon şi dispune de interfaţă pentru CD-
ROM şi CD Audio, având un port destinat să primească un joystick sau o extensie
MIDI.
- Ad Lib este un standard creat de o firmă canadiană pentru jocuri.
- Având ca referinţă Pro Audio Spectrum, Media Vision oferă trei plăci, cu
elemente comune (interfaţă SCSI sau MIDI, convertizoare AN sau NA, sintetizator
FM compatibil AdLib, utilitare sub DOS şi Windows), dar cu performanţe diferite.
Ultimul produs lansat pe piaţă de această firmă americană este Media Vision
Premium 3-D33. Ea poate reda sau înregistra sunete la o rată de eşantionare de 48
KHz, cu o rezoluţie de 16 biţi, atât mono, cât şi stereo. În ceea ce priveşte
software-ul livrat, este foarte dotată. Cu ajutorul "combinei" MidiSoft Sound
Impression se pot asculta fişiere WAV şi MIDI, precum şi CD-uri audio. Fişierele
WAV se pot înregistra şi prelucra cu programul Sound Impression Wave Editor.
MidiSoft Recording Session este pentru cei ce vor să compună partituri.
Monologue for Windows ajută la integrarea unor obiecte de sunet în diferite
aplicaţii Windows, iar Dictionary Manager va fi apreciat de cei ce doresc să înveţe
corect pronunţia în limba engleză34.
În afară de informaţiile muzicale digitalizate prin intermediul plăcii de sunet,
precum şi de fişierele WAV, calculatorul mai acceptă şi date de tip MIDI 35. MIDI

31
vezi ¿i ªoimo¿an, Radu, Plåcile de redare/captare audio, în PC World, volumul 1, octombrie
1993,p. 25
32
OPL2, OPL3 sunt chipuri sintetizator ale firmei Yamaha care lucreazå dupå sinteza FM. OPL4
este o combina¡ie a sintetizatorului OPL3 cu un chip Wavetable
33
Plåcile de sunet care posedå o func¡ie 3D simuleazå un efect spa¡ial mai mult sau mai pu¡in
autentic, folosind doar douå canale stereo
34
vezi ¿i Zsolt Bodola, ¥nvåluit de sunet, în Chip, septembrie 1995, p. 34
35
vezi ¿i Thomas F. Lansky, Hranå pentru urechi, în Chip, 2/96, p. 64

48
este standardul care codifică în timp real notele interpretate pe un keyboard
conectat la PC. Stabilirea acestui standard s-a făcut în 1983 la întâlnirea mai multor
personalităţi ale lumii muzicale. Primul scop al noului standard a fost controlul mai
multor instrumente muzicale printr-un keyboard (tastatură electronică) sau printr-un
calculator special. În timpul procesului se înregistrază date şi nu sunete şi, din
această cauză, este posibilă modificarea în limite foarte mari a tonalităţii şi a altor
parametri ai sunetului. Pista înregistrată cu ajutorul keyboard-ului poate fi redată cu
orice instrument, de exemplu, la pian sau la trompetă. În ceea ce priveşte software-
ul necesar, acesta este bogat reprezentat. Master Tracks Pro este un program care
poate reda simultan fişiere MIDI şi WAV, putându-le chiar sincroniza, asigurând şi
tipărirea partiturilor. Alte programe sunt Sound Forge, Software Audio Workshop.
Firma care se ocupă de partea software a generării sunetelor se numeşte Studio şi
particularitatea programului constă în metoda grafică de afişare a intensităţii
sunetului. Music Studio este un astfel de program, având facilităţi de editare a
diverselor pasaje muzicale.
- Modem-ul (modulatorul/demodulatorul de fază). Semnalele din
calculator sunt semnale dreptunghiulare. Există două nivele distincte de semnal
(unul pentru 0 şi unul pentru 1). Semnalul având energie mică, dacă se transmite la
distanţă se pierde din el şi cele două nivele se apropie între ele în aşa măsură încât
nu se mai poate distinge nivelul 0 de 1. Pentru a evita acest fapt, semnalul din
calculator se suprapune peste un semnal mai puternic numit purtător care de obicei
este un semnal telefonic. Dispozitivul prin care se realizează această suprapunere se
numeşte modem. Semnalul perturbat este transmis pe linia telefonocă. La celălalt
capăt, deci, la destinatar, există un alt modem care efectuează operaţia inversă
asupra semnalului perturbat recepţionat, redând semnalul dreptunghiular în forma sa
iniţială. Modemul poate fi intern, sub forma unor plăci introduse în placa de bază, şi
extern.
Modemurile actuale pot fi programate şi recunosc un set de comenzi de
lucru, set cunoscut de cvasitotalitatea modemurilor, aceste comenzi sunt denumite
Hayes, după cel care le-a formulat.
Sistemul COM (Computer Originated Microfilm sau Computer
Output Microfilm), este un sistem utilizat de către acele societăţi care au mari
arhive şi volume de date. Sistemul de introducere transferă informaţiile off-line, de
pe benzi magnetice pe microfilm, de unde se cuteşte informaţia în calculator, sau
on-line, în care informaţia se introduce direct în calculator. În ieşire, sistemul scoate
fie microfilme role, fie cadre.
Există şi sisteme care generează vocea la ieşire.

II.3. INTERFEŢE PENTRU CUPLAREA ECHIPAMENTELOR PERIFERICE

Interfaţa se defineşte ca un dispozitiv utilizat pentru a permite comunicaţia

între două echipamente cu caracteristici funcţionale diferite, având rolul de
adaptare funcţională şi electrică între cele două echipamente.
Interfeţele pentru cuplarea echipamentele periferice adaptează semnalele de
pe magistrala microprocesorului la cerinţele perifericului. Se poate spune că
interfaţa are un rol de comandă (control) a funcţionării dispozitivului periferic.
O primă modalitate de clasificare a interfeţelor este:

49
 1. interfeţe de intrare - datele ies din echipamentul periferic şi intră în
microprocesor. Exemple: interfaţă pentru tastatură, mouse.
2. interfeţe de ieşire - datele intră în echipamentul periferic, venind de la
microprocesor. Exemple: interfaţă pentru imprimantă, perforator de bandă, ecran.
Semnalele tipice de interfaţă ale dispozitivelor de I/E cu microprocesorul
sunt următoarele:
INTRĂRI:
- date (pentru porturi de ieşire),
- adrese,
- comandă de citire/scriere,
- comandă de resetare a portului de I/E,
- semnal de tact pentru sincronizare.
IEŞIRI:
- date (pentru porturi de intrare),
- întreruperi către microprocesor, care semnalează terminarea operaţiei sau
apariţia unor evenimente externe.
O altă clasificare a interfeţelor poate fi făcută în funcţie de modalitatea de
transmitere a datelor:
1. interfeţe seriale - în care transferul datelor între echipamentul periferic şi
microprocesor se realizează serial, bit cu bit, pe o linie de comunicaţie.
2. interfeţe paralele - transferul se realizează în paralel, pe mai multe linii
fizice diferite, fiind necesară asigurarea unei sincronizări între diversele semnale
transmise simultan.

3.4. Calculatoare non-IBM

Piaţa calculatoarelor s-a aliniat în general la standardul IBM. Dintre puţinii
producători de microcalculatoare nealiniate IBM face parte şi firma APPLE, care
deşi în ultima vreme a ajuns la o înţelegere cu IBM, produce calculatoare non-IBM.
Dintre produsele firmei, cel mai important produs este MacIntosh.
Mac are aceleaşi părţi ca şi PC-urile, adică cutia de bază, tastatura şi
ecranul. Ceea ce este specific Mac, este că el a avut de la început interfaţă grafică
(pe care Apple a preluat-o de la XEROX), şi deci, conform specialiştilor Mac, acest
sistem este mai elastic ca Windows pe PC sau pe calculatoare compatibile. Mac este
cu 20% mai ieftin decât varianta corespunzătoare pe PC şi are posibilitatea să
lucreze în regim PC, deci practic aproape orice produs de pe PC poate fi utilizat la
Mac. Mac are o serie de produse proprii. Acestea sunt motivele pentru care Mac
este atât de răspândit în SUA.

III. SOFTWARE

III.1. SOFTWARE-UL ŞI COMPONENTELE SALE

Orice sistem de calcul este alcătuit dintr-un ansamblu de componente fizice

(echipamente) denumit hardware şi un ansamblu de componente logice (programe)
denumit software.

50
 "Soft" în limba engleză înseamnă "moale", în sens de "fin". Soft-ul reprezintă
deci un fel de "suflet" al calculatorului. El face de fapt calculatorul utilizabil.
Software-ul poate fi livrat pe suporturi adresabile sau neadresabile,
magnetice sau pe hârtie. Software-ul livrat pe memorii RAM sau ROM formează
firmware.
Cea mai sintetică calsificare a soft-ului consideră:
 soft de bază sau soft de sistem, care însoţeşte de obicei hard-ul, îl face
utilizabil şi deci, este livrat de firma producătoare a hard-ului odată cu
echipamentul; acesta face de fapt calculatorul utilizabil;
 soft aplicativ, care este specific unei funcţii particulare executate de
calculator în cadrul unei organizaţii date.
Soft-ul de bază, la rândul lui, este compus din:
1. sistemul de operare sau de exploatare,
2. sistemul de utilizare.
Soft-ul aplicativ, la rândul lui, este compus din:
1. pachete de programe,
2. soft elaborat de utilizatori.

III.1.1.SISTEME DE OPERARE

Prin sistem de operare se înţelege un ansamblu de programe care

gestionează activitatea calculatorului. Aceasta înseamnă că, în esenţă, gestionează
resursele calculatorului şi asigură inferfaţa cu utilizatorul.

FUNCŢIILE SISTEMULUI DE OPERARE

Sistemele de operare se bazează pe noţiunea de proces sau sarcină task.
Noţiunea de sistem a fost introdusă iniţial în sistemul de operare Multix în anii'60 şi
are mai multe definiţii:
 un program în execuţie,
 un "spirit animat" al unei proceduri,
 o entitate care are un bloc de control în execuţie,
 o entitate careia i s-a atribuit un procesor,
 un program împreună cu resursele sale,
 imaginea dinamică a unui program etc.
Deci, programul este ceva static, în timp ce procesul este imaginea sa
dinamică.
Principalele funcţii ale sistemului de operare sunt:
 planificarea şi încărcarea programelor în memorie,
 controlul resurselor hard, adică selectarea echipamentelor de intrare, de
ieşire sau de memorare,
 tratarea erorilor,
 protejarea hard-ului, a soft-ului şi a datelor împotriva utilizării eronate sau
neautorizate,
 comunicarea cu utilizatorul sau cu operatorul prin intermediul terminalelor
sau consolelor,
 memorarea evenimentelor importante în fişiere jurnal, etc.
Sistemul de operare este format din două straturi şi anume:
 nucleul (kernel, supervizor, executiv sau BIOS - în cazul SO MS-DOS)
care conţine rutinele pentru care factorul timp este foarte important, cum ar fi
programele care tratează întreruperile de la periferice. Această componentă este în

51
permanenţă în memorie şi ţine la zi datele legate de celelalte procese care rulează în
sistem.
 al doilea strat tratează funcţiile sistemului de operare la nivel logic, de
exemplu: intrările/ieşirile la nivel fizic sunt tratate de nucleul sistemului de operare
MS-DOS, deci de BIOS, în timp ce intrările/ieşirile la nivel logic sunt tratate de
componenta MS-DOS compusă din IO.SYS şi MSDOS.SYS (în denumirea
Microsoft), respectiv PC-DOS (în denumirea IBM).
Principalele componente ale unui sistem de operare sunt:
 subsistemul de management al memoriei,
 managerul procesoarelor,
 managerul dispozitivelor,
 sistemul de gestiune al fişierelor.
SISTEMUL DE GESTIUNE A MEMORIEI verifică dacă cererea de
memorie este autorizată şi dacă da, asigură alocarea unei zone neocupate de
memorie. În sistemele multiuser completează în permanenţă un tabel cu zonele
alocate fiecărui utilizator şi când acesta nu mai are nevoie de zona respectiva o
dezalocă. Bineînţeles, prima sa sarcină este de a proteja spaţiul de memorie utilizat
chiar de sistemul de operare. Pentru a gestiona eficient memoria în cazul sistemelor
multiuser, multe sisteme de operare o împart în blocuri de dimensiuni convenabile,
numite partiţii.
În acest mod, fiecare utilizator îşi execută programul în propria partiţie.
Dacă programul nu încape în partiţie, utilizatorul trebuie să utilizeze a structură
specială, numită segmentare, structură prin care programul este împărţit in
segmente care se pot reacoperi din memorie. Această tehnică se mai numeşte şi
tehnica managementului de memorie cu partiţionări fixe. Spre deosebire de
această tehnică, există o tehnică mai complexă, prin care sistemul de operare
asigură plasarea dinamică a programelor în diferite zone de memorie. Aceasta se
numeşte tehnica alocării dinamice. La un moment dat, în această tehnică, anumite
programe trebuie salvate pe disc, respectiv reîncărcate de pe disc. Operaţia de
salvare/încărcare de pe disc se mai numeşte Swapping sau paginare (paging).
Operaţia de salvare pe disc se numeşte rolling out, iar reîncărcarea, rolling in. În
sfârşit, în unele sisteme de operare, sistemul segmentează automat programele, pe
care le încarcă în măsura spaţiului disponibil în memoria operativă. Un astfel de
sistem se numeşte sistem cu memorie virtuală.
MANAGERUL PROCESOARELOR, urmăreşte în permanenţă procesele
în execuţie, starea la momentele în care se aşteaptă terminarea operaţiilor de citire
sau scriere. Deoarece el urmăreşte modul în care procesele trec dintr-o stare în alta,
el este comparat cu un controlor de trafic sau dispecer. Odată ce alocă procesor
unui proces, el completează informaţiile necesare în diferite tabele sau regiştri. În
momentul în care un proces s-a terminat sau timpul care i-a fost alocat a expirat,
asigură libertatea procesorului sau procesoarelor. Această componentă asigură deci,
în esenţă, planificarea proceselor şi de aceea se mai numeşte şi planificator
(scheduler). Aşa cum s-a văzut, rolul planificatorului este deosebit de important în
situaţia sistemelor cu multi-acces. Legat de planificator se vorbeşte şi de spool-ere.
Acestea sunt programe speciale pentru periferice lente, de exemplu, pentru
imprimantă.
MANAGERUL DISPOZITIVELOR monitorizează modul de alocare a
dispozitivelor periferice. Una dintre problemele principale legate de conectarea
perifericelor este diferenţa de viteză. Pentru a evita această diferenţă, operaţiile de
intrare/ieşire sunt în general, iniţiate de CPU şi în continuare ele se derulează
autonom, utilizând în acest scop zone de memorie numite zone de memorie

52
tampon sau buffere. Legat de managementul dispozitivelor periferice, trebuie sa
subliniem că fiecare dintre acestea codifică altfel informaţia, comunică cu sistemul
de operare printr-un alt sistem de întreruperi.
Pentru a face posibil acest lucru, majoritatea SO utilizează programe
speciale numite drivere, care este un program care asigură interfaţa dintre un
periferic şi un sistem de operare.
SISTEMUL DE GESTIUNE A FIŞIERELOR, asigură gestiunea fiecărui
fişier, atât de date cât şi de programe. El asigură alocarea de resurse la deschiderea
fişierului şi dezalocarea lor la închiderea lui. Tot SGF asigură protecţia fişierelor la
citire şi scriere neautorizată, la ştergere accidentală etc.

TIPURI DE SISTEME DE OPERARE

Sistemele de operare se împart în patru mari categorii: sisteme batch,

interactive, în timp real şi hibride.
Sistemele de operare batch sau pe loturi, au fost introduse la sistemele de
calcul vechi, care funcţionau pe baza cartelelor sau benzilor perforate. Aceste
cartele sau benzi perforate care conţineau programe şi date sunt încărcate pe disc,
formând coada sau lotul de job-uri. Din momentul lansării în execuţie a primului job
din lot, utilizatorul nu mai are posibilitatea de a interveni pentru modificări. Azi nu
se mai utilizează cartele sau benzi perforate, dar principiul batch s-a păstrat, deşi nu
mai există sisteme de operare care să funcţioneze numai în batch. Acest mod de
operare este avantajos în cazul unor lucrări care sunt deja puse la punct: calculul
salariilor, elaborarea balanţei lunare, a bilanţului, etc. Principalul dezavantaj apare în
momentul punerii la zi a programelor.
Sistemele de operare interactive, sunt acele sisteme în care calculatorul şi
utilizatorul pot comunica între ei. Sistemele interactive pot fi la rândul lor de mai
multe feluri şi anume: conversaţionale, multi-acces şi time-sharing. În cazul
sistemelor conversaţionale, iniţiativa aparţine utilizatorului. Acesta îşi formulează
cererea, sistemul răspunde imediat şi dialogul continuă în această manieră. Termenul
de sistem multi-acces este un sistem generic care subliniază faptul că sistemul
admite activitatea interactivă a mai multor utilizatori deodată. Acest termen este
legat de mecanismul de memorie virtuală şi de sistemul de gestiune a proirităţilor.
Una din strategiile fundamentale de multi-acces este strategia time-sharing. În
cadrul acestei strategii, sistemul stabileşte o cuantă de timp. Primul proces primeşte
o cuantă de timp. La scurgerea cuantei sau dacă procesorul lansează o intrare/ieşire,
SO analizează care este urmatorul proces care să fie lansat (aceasta se numeşte
operaţie de polling) şi lansează următorul proces ca prioritate.
Sistemele în timp real numite şi Sisteme de Control a Proceselor, se
utilizează pentru acele sisteme de calcul care trebuie să dea răspuns într-un timp util
pentru a putea fi influienţat procesul care se conduce cu ajutorul calculatorului.
Astfel de sisteme sunt în general utilizate în conducerea proceselor industriale, dar
le întâlnim şi în probleme de afaceri cum ar sistemele de conducere a operaţiunilor
bursiere, bancare, etc.
Sistemele de operare hibride sunt acele sisteme de operare care lucrează
atât batch (se spune în background), cât şi interactiv (în foreground). Avantajul
acestor sisteme este că că timpii morţi ai sistemului pot fi utilizaţi pentru multi-
acces. Toare sistemele mari lucrează cu astfel de sisteme de operare.
Limbajul de comandă este destinat interfeţei dintre sistemul de operare şi
utilizator. Instrucţiunile acestui limbaj se numesc comenzi. Sistemul de operare are
o componentă, numită interpretorul de comenzi, care interpretează comenzile din

53
limbajul de comandă, determinând acţiuni ale sistemului de operare. Un limbaj de
comendă special este Job Control Language (JCL).

III.1.2.SISTEMUL DE UTILIZARE

Aceste sistem asigură utilizarea calculatorului. Din el fac parte:

1 limbajele de programare cu compilatoarele şi interpreterele lor;
2 editoarele de legături;
3 editoarele de texte;
4 depanatoarele;
5 mediile de programare;
6 utilitarele etc.

1 Limbajele de programare; interpretoare şi compilatoare

Limbajele de programare se împart în 5 generaţii.
Prima generaţie de limbaje o constituie codul maşină. Acesta este un cod
numeric, utilizatorul trebuind să gestioneze şi alocarea memoriei. Avantajul este că
acest cod este recunoscut de calculator. Dezavantajele sunt multiple şi anume:
* utilizatorul trebuie să ţină minte o serie de coduri numerice, ceea ce la
calculatoarele moderne se poate ridica la sute sau chiar mii;
* trebuie să ţină minte adrese de memorie, ceea ce înseamnă un efort de memorare a
mii de adrese;
* productivitatea în activitatea de programare este extrem de scăzută;
* rata erorii este mare;
* codul maşină se leagă de un tip de calculator, etc.
Programele scrise în limbaje de programare nu sunt însă inteligibile pentru
calculator. Ele trebuie traduse în cod maşină. Programele care traduc dintr-un limbaj
în altul, în particular dintr-un limbaj de programare în cod maşină se numesc
programe de traducere sau translatoare. Translatoarele sunt de două tipuri şi anume:
 compilatoarele, adică translatoare care citesc programul în limbaj de programare
(program numit şi "în format sau cod sursă") şi îl traduc în cod maşină (program
numit "în format sau cod obiect"). Se spune deci că sistemele compilative generează
cod obiect;
 interpretoare, adică translatoare care citesc programul instrucţiune cu
instrucţiune, traduc instrucţiunea curentă şi o şi execută (interpretează programul).
A doua generaţie de limbaje de programare sunt limbajele de asamblare
sau mnemonice care înlocuiesc codurile numerice ale operatorilor cu coduri
mnemonice, iar adresele sunt alocate de sistem. Aceste limbaje se caracterizează
prin faptul că instrucţiunile se traduc, în general 1 la 1 în cod maşină. Deşi
programarea în limbaje de asamblare este mult mai uşoară decât în cod maşină,
totuşi păstrează şi unele dezavantaje:
* programele nu sunt portabile, adică limbajul de asamblare fiind specific
calculatorului, un program elaborat într-un limbaj de asamblare la un calculator nu
este utilizabil la un alt calculator din altă familie;
* formatul instrucţiunilor nu este asemănător cu cel uzual din limbajul natural;
* nu se pot utiliza date intregi împreună cu date flotante;
* productivitatea programării este scăzută etc.
În 1954, o echipă de la IBM elaborează primul limbaj de generaţia a treia,
sub denumirea de FORTRAN. Aceste limbaje au fost denumite şi limbaje de nivel
înalt sau limbaje de programare automată.
Dintre caracteristicile acestor limbaje amintim:

54
* se bazează pe engleza structurată, apropiindu-se de limbajul utilizat de diferite
comunităţi de specialişti;
* au un vocabular foarte dezvoltat, format din simboluri, cuvinte, fraze etc;
* instrucţiunile lor se pot traduce în zeci, sute sau chiar mii de instrucţiuni în cod
maşină;
* sunt în general limbaje procedurale, adică ele urmăresc pas cu pas procedura de
rezolvare a problemei;
* ele sunt orientate pe problemă, adică se pot scrie programe fără a ţine seama de
calculator. Existând norme internaţionale, programele elaborate în aceste limbaje
sunt portabile;
* dispun în general de biblioteci speciale.
O clasificare simplificată a lor ar putea fi:
- limbaje comerciale ex. COBOL şi RPG (Report Program Generator);
- limbaje destinate calculelor ştiinţifice: FORTRAN şi ALGOL.
- limbaje destinate unor aplicaţii speciale: SIMULA, GPSS, ADA, FORTH;
- limbaje destinate rezolvării unor probleme de timp real: RTL/2,
IRTB;
- limbaje orientate pr programare obiectuală: Small Talk.
- limbaje cu destinaţii multiple- care provin din diferite domenii.
Limbajele de generaţia a patra au apărut odată cu extinderea SGBD-urilor
din necesitatea utilizării calculatoarelor şi de către persoane nespecializate în
informatică. Aceste limbaje se mai numesc şi generatoare de aplicaţii.
Dintre principalele caracteristici amintim:
* sunt în general neprocedurale, adică utilizatorul trebuie să indice sistemului ce
anume doreşte,
* sunt uşor de învăţat şi manevrat,
* au interfaţă prin instrucţiuni dar şi prin meniuri etc;
* datele se definesc independent de programe;
* structura datelor se păstrează în dicţionare de date etc.
Dintre limbajele 4GL, cele mai importante sunt:
* limbajele din familia dBASE, Fox, Clipper;
* limbajul SQL;
* Limbajul QBE.
Limbajele de generaţia a cincea au fost introduse în proiectul japonez de
generaţia a cincea şi se utilizează pentru rezolvarea unor probleme de programare
logică. Singurul limbaj de programare de generaţia a cincea admis până acum este
Prolog şi este limbajul cel mai răspândit pentru rezolvarea problemelor legate de
inteligenţa artificială, sisteme expert etc.

2 EDITOARE DE LEGĂTURI
Programele obiect rezultate din compilări sunt în cod maşină, dar incă nu
pot fi executate, deoarece trebuie realizată link-editarea. Link-editarea este o
operaţie necesară din mai multe motive, dintre care amintim:
* programele mari se execută de echipe care elaborează diferite module în
diferite perioade şi în diferite limbaje, module care trebuie integrate;
* o serie de operaţii şi funcţii (funcţii matematice, statistice, de calcul
financiar etc.) nu se regăsesc în codul maşină şi deci trebuie utilizate din bibliotecile
standard, biblioteci care se leagă de programul obiect tot în momentul link-editării;
* tot în acest moment se rezolvă şi problemele de alocarea statică a
memoriei.

55
 Din aceste motive, toate sistemele compilative sunt dotate cu editoare de
legături.

3 EDITOARE DE TEXTE
Sunt programe speciale care permit introducerea în calculator a programelor
sursă, dar şi a altor texte. Din punct de vedere istoric, primul editor de texte a
aparut odată cu necesitatea elaborării unei cantităţi masive de texte de către
Comisia Watergate.
Există:
- editoare generale, cele mai cunoscute sunt Word, care a ajuns la versiunea
7, WordPerfect, care a ajuns la versiunea 6, existând variantă DOS şi Windows,
Amipro etc.
- editoare specializate, acestea sunt destinate unor anumite pachete de
programe: editorul pentru FoxPro, editorul Turbo Pascal etc.
4 DEPANATOARE
Depanatorul constituie componenta care vine în ajutorul utilizatorului în
momentul în care acesta îşi pune la punct programele. Depanatoarele permit în
esenţă executarea unor operaţii cum ar fi:
* executarea pas cu pas a programelor;
* vizualizarea conţinutului unor zone de memorie;
* executarea programelor până la anumite puncte de oprire;
* trasarea programelor (indicarea ramurilor parcurse în,tr-un program în
timpul execuţiei);
* calcule aritmetice, etc.
Depanatoarele se împart în două categorii şi anume:
* depanatoare la nivel scăzut,
* depanatoare simbolice sau de nivel înalt.
Depanatoare la nivel scăzut permit depanarea programelor în cod obiect.
Rezultă, deci, că ele sunt influenţate de limbajul în care a fost elaborat programul.
Deapanarea la nivel scăzut are avantajul că asigură o independenţă totală faţă de
limbajul sursă.
Depanatoare simbolice sau de nivel înalt permit depanarea programelor
elaborate într-un anumit limbaj de programare. Aici se urmăresc nu instrucţiunile în
cod maşină ci în limbajul sursă, ceea ce le asigură eficienţă mai mare şi utilizare
mult mai comodă.

5 MEDII DE PROGRAMARE
Prin medii de programare se înţeleg sisteme integrate complexe, destinate
unui anumit limbaj de programare, care conţin, în general, cel puţin urmatoarele
componente:
* editor de texte propriu,
* compilator,
* editor de legaturi,
* depanator simbolic.

6 UTILITARE
Utilitarele sunt programe livrate odată cu sistemul de operare, sau separat
de acesta, care extind o serie de facilităţi ale sistemului de operare. Evident că
numărul utilitarelor esete impresionant şi nu se poate face a clasificare riguroasă a
lor.
Dintre ele amintim următoarele tipuri:

56
 * utilitarele care extind suprafaţa cu utilizatorul (Norton Commander),
*utilitare care vin în sprijinul utilizatorului avansat, cum este de exemplu
inginerul de sistem (Norton Doktor, PCTools, Disk Doktor, etc.),
* utilitare de arhivare-dezarhivare (ARJ, PKZIP şi PKUNZIP etc.),
* utilitare de depistare şi înlăturare a viruşilor (numărul şi varietatea acestora
este impresionant) etc.

III.2.SOFTWARE APLICATIV
Este ansamblul programelor care extind facilităţile sistemului de operare,
transformându-l într-un instrument.
III.2.1.PACHETELE DE PROGRAME
Sunt programe elaborate de firme specializate. Ele rezolvă o serie de
probleme specifice. Deşi numărul lor nu poate fi cunoscut nici măcar cu aproximaţie
putem încerca totuşi o delimitare a lor:
* pachete destinate editării textelor,
* pachete destinate gestiunii bazelor de date, de ex: FoxPro, dBASE,
Access, Oracle, Paradox, Informix etc.
* pachete destinate calculelor economico-financiare: Excel, QuatroPro,
SuperCalc, Lotue 123, Lotus Symphony etc.
* pachete destinate editării documentelor (cărţi şi ziare) cum ar fi: Ventura
Publisher, Page Maker, Corel Ventura etc.
* pachete statistice: STATIGRAPHICS, SPSS etc.
* pachete destinate problemelor de grafică şi proiectării cu ajutorul
calculatorului: Harward Graphics, Autocad, Orcad, etc.
* pachete de contabilitate: Ciel, Cont, Contab, Compas, etc.
* pachete destinate rezolvării unor probleme de matematică: MathCad,
Mathematica etc.
* pachete de simulare şi jocuri: Money, Monte Carlo etc.
Trebuie subliniat că aceste pachete nu rezolvă în mod strict numai o
categorie de probleme. Astfel, de exemplu, pachetele spread-sheet rezolvă atât
problemele de calcul tabelar cât şi problemele de grafică comercială, probleme
elementare de statistică, de programare liniară sau în numere întregi, etc.
Dintre pachete un rol aparte îl joacă pachetele integrate, care conţin editoare
de texte, tabele electronice de calcul, SGBD-uri, sisteme de comunicare, etc. Dintre
acestea cele mai importante în acest moment sunt WORKS şi Microsoft Office.
Utilizarea pachetelor de programe are o serie de avantaje:
* simplifică accesul utilizatorului neinformatician, deoarece acestea au o
interfaţă simplă WYSIWYG (What You See Is What You Get);
* au un sistem de Help on line, adică un sistem care ajută utilizatorul în
contextul real în care se află;
* au o bogată documentaţie şi seturi de exemple caracteristice;
* pot fi uşor parametrizate pentru diferite tipuri de aplicaţii;
* eliberează utilizatorul de munca de programare, lăsându-i posibilitatea să
se concentreze asupra celei de concepţie etc.
Dintre dezavantajele acestui sistem de lucru, cu pachete de programe,
amintim:
* nefiind caracteristice unei anumite aplicaţii, nu descriu întotdeauna
suficient de bine aplicaţia concretă;
* nu optimizează întotdeauna codul generat, rezultatul fiind de dimensiuni
mari, etc.

57
 III.2.2.APLICAŢ
III.2.2.APLICAŢ II DEZVOLTATE DE UTILIZATOR
Utilizatorii care au sisteme informaţionale mari, dar şi alţi utilizatori, nu pot
sau nu vor să utilizeze pachete de programe, deoarece acestea, fie că sunt imposibil
de utilizat sau greoi de utilizat. În asemenea situaţii se utilizează sisteme proiectate
de utilizator. Avantajele lor constau în faptul că ele sunt specifice problemelor
utilizatorului, dar ele au adesea un caracter artizanal, ceea ce duce la imposibilitatea
parametrizării lor şi, deci, a extinderii lor pentru alţi utilizatori.

IV.MINICALCULATOARE

Minicalculatoarele formează o nouă categorie de sisteme de calcul cu o

răspândire din ce în ce mai mare. Într-o scară ierarhică a echipamentelor de calcul,
minicalculatoarele se situează între microcalculatoare şi calculatoare universale
propriu-zise, deşi evoluţia tehnologică din ultima perioadă nu mai permite o
delimitare netă sub raportul performanţelor acestor clase de echipamente. Aproape
toate minicalculatoarele recente sunt microcalculatoare, adică unitatea lor centrală
este bazată pe un microprocesor.
În general putem defini - evident simplificat - un minicalculator ca un
echipament de calcul modular, având o structură internă specifică unui calculator,
dar şi mai simplă şi posedând o deosebit de largă gamă de periferice, ceea ce îi
conferă o foarte mare flexibilitate şi diversitate în alcătuirea configuraţiei.
Minicalculatorul este deci un calculator universal, cu program memorat
intern şi o lungime a cuvântului de 8, 12, 16, 24 şi uneori 32 de biţi, capabil de a
efectua: calcule aritmetice şi logice; operaţii de tip transfer informaţii (folosind o
gamă largă de dispozitive periferice standard sau speciale).
El are la bază o structură relativ simplă, compusă dintr-un număr de module
funcţionale de bază şi opţionale ce se interconectează prin una sau mai multe
magistrale universale; de asemenea dispune de o structură flexibilă şi diversificată a
sistemului de I/E. Structura internă specifică minicalculatoarelor asigură o
flexibilitate pronunţată, vconstrucţie simplă, tipizare şi cost redus de fabricaţie.
O altă definiţie evidenţiază faptul că minicalculatoarele au o funcţionare
asemănătoare cu calculatoarele medii sau mari,dar există posibilităţi de diferenţiere
prin cost, lungimea cuvântului, configuraţie, gama de aplicaţii, etc. Un parametru
cheie pentru caracterizarea unui calculator este lungimea cuvântului folosit la
reprezentarea datelor şi instrucţiunilor. Lungimea cuvântului influienţează
proiectarea unui calculator sau minicalculator sub următoarele aspecte: mod de
adresare, viteza de calcul, setul de instrucţiuni, facilităţi de prelucrare, cost şi
performanţe.
Un alt parametru al minicalculatoarelor este capacitatea memoriei principale
(MP). Foarte multe minicalculatoare au lungimea cuvântului pe 16 biţi, au memoria
limitată la 32 kcuvinte sau la 64 kcuvinte, limitare care nu constituie o deficienţă
datorită următoarelor considerente: foarte multe aplicaţii necesită un spaţiu de
memorie redus; memoria principală este în general scumpă iar pentru aplicaţii ce
depaşesc capacitatea memoriei principale, poate fi utilizată cu succes memoria
auxiliară (MA).

58
 Limitările privind capacitatea MP şi lungimea cuvâtului asigură o dimensiune
redusă pentru minicalculatoare şi un cost redus în raport cu costul calculatoarelor
mari sau medii, dar foarte multe minicalculatoare au putere de calcul considerabilă.
La ora actuală, minicalculatoarele sunt împărţite în mai multe clase:
1. supercalculatoare şi multiprocesoare, ele putând înlocui calculatoarele
medii având performanţe superioare, cost ridicat şi por rezolva aplicaţii complicate;
2. minicalculatoare de interes general (aplicaţii mixte), pot rezolva o
varietate mare de probleme, cu foarte multe funcţii implementate la nivel hardware;
ele por utiliza mai multe limbaje de programare;
3. minicalculatoare de interes special optimizate pentru o singură funcţie
sau aplicaţie, dispun de un număr redus de funcţii la nivel hardware, utilizează un
singur limbaj de programare, în general fac parte dintr-un sistem sau instrument de
măsură şi/sau control;
4. microcalculatoarele (submini-) şi microprocesoarele - sunt parte
integrantă din diverse instrumente de măsură şi control, costul lor este redus,
performanţele nu prea ridicate, sunt specializate să rezolve probleme elementare,
simple.
Utilizarea componentelor LSI, a memoriilor magnetice de masă, a
memoriilor ROM, a procesoarelor asociative, a miniperifericelor inteligente
incluzând I/E cu ajutorul vorbirii curente, a sistemelor de software integrate în
special pentru limbajele evoluate, a condus la evoluţia minicalculatoarelor în sensul
unei programări mai uşoare, performanţe ridicate, reducerea costului, elemente care
au permis extinderea domeniilor de aplicabilitate şi creşterea numărului de
utilizatori.
Minicalculatoarele sunt în mod curent utilizate ca şi calculatoare
departamentale sau calculatoare de birou. Sunt afectate prelucrării distribuite a
sarcinilor într-un departament a căror aparate sunt conectate la o reţea locală. Pot fi
folosite de asemenea ca servere de reţea pentru a ameliora gestiunea reţelelor locale
ce cuplează staţii de lucru, terminalele de prelucrare a datelor şi perifericele în
servicii şi birouri. Se utilizează, în acest caz, modele mai puternice deoarece măresc
puterea de calcul şi aduc un plus de capacitate memoriei.

IV.1.CALCULATOARE CENTRALE
Sunt calculatoare puternice, mai mari ca Micro şi Minicalculatoarele şi sunt
dotate cu una sau mai multe unităţi centrale cu viteză mare de prelucrare a datelor.
Unele dintre ele prelucrează între 10 şi 200 de milioane de instrucţiuni de secundă
(MIPS) şi posedă o memorie centrală care poate varia între 32 şi 500 de
megaocteţi. Majoritatea modelelor întâlnite pot cupla simultan sute de utilizatori.
De exemplu, un singur mare calculator poate executa sute de programe diferite şi
lucra cu sute de periferice diferite (terminale, cititoare de disc, derulatoare de
bandă, imprimante, etc) pentru sute de utilizatori simultan.
Calculatoarele centrale corespund necesităţilor de prelucrare o informaţiilor
în cazul organizaţiilor cu număr mare de funcţionari şi clienţi sau în cazul
întreprinderilor cu probleme de calcul complexe. Calculatoarele centrale de talie
mică şi medie pot îndeplini sarcinile de calcul ale micilor organizaţii sau a
diviziunilor din marile organizaţii (filiale). Ele pot prelua prelucrarea miilor de
întrebări din partea clientelei, să emită cecurile de plată a personalului, să înscrie
studenţii, să prelucreze tranzacţii comerciale şi să modifice inventarul în funcţie de
modificările intervenite. Aceste calculatoare permit, de asemenea, ca numeroşi

59
utilizatori să aibă acces la baze de date centrale şi la biblioteci de programe
informatice şi de reţea în timp partajat.
Au recurs la aceste calculatoare puternice, întreprinderi mari şi
administraţiile publice care au de prelucrat enorme cantităţi de date şi de executat
prelucrări complexe. De exemplu, băncile mari şi agenţiile bursiere execută în
fiecare zi milioane de tranzacţii cu aceste calculatoare. De asemenea, calculatoarele
centrale pot executa marile volume de calcule specifice analizelor ştiinţifice şi
sistemelor de inginerie şi pot să simuleze marile proiecte de fabricare a avioanelor şi
navelor spaţiale.
Un calculator central poate fi server de reţea de prelucrare distribuită care
regrupează mai multe calculatoare mai mici. Iată pentru ce majoritatea
calculatoarelor centrale se afla în inima reţelelor informatice naţionale şi
internaţionale, reţele ale liniilor aierene, ale marilor bănci sau a societăţilor
petroliere.

IV.2.SUPERCALCULATOARE
Se utilizează termenul de supercalculator pentru calculatoarele centrale
foarte puternice concepute special pentru a executa calcule cu viteză foarte mare. În
fiecare an se fabrică un număr limitat de calculatoare de acest gen în special pentru
serviciile de cercetare a guvernelor, a serviciilor de meteorologie, pentru reţelele
mari şi întreprinderile gigant.
Societatea Cray Research este primul fabricant de supercalculatoare; NEC,
Fujitsu şi altele şi-au împărţit restul pieţii. Aceste calculatoare pot prelucra sute de
milioane de instrucţiuni pe secundă (MIPS). Altfel spus, sunt folosite în scopul
rezolvării a miliarde de calcule în virgulă mobilă pe secundă (gigaflops). În acualul
deceniu, au apărut tera-calculatoare, numite şi hyper-calculatoare, care execută un
bilion de calcule în virgulă mobilă pe secundă.
Cheltuielile de achiziţionare a marilor supercalculatoare variează în funcţie
de performanţele şi capacitatea lor între 5-50 de milioane de dolari. Se găsesc
totodată şi mini-supercalculatoare care se vând la un preţ sub 1 milion de dolari şi
care sunt rezultatul conceptului de prelucrare simultană în numeroase
microprocesoare interconectate.

CUPRINS

I.ARHITECTURA SISTEMELOR DE CALCUL............................................1

I.1.Microcalculatoare.........................................................................................................................2

I.2.Microprocesorul...........................................................................................................................4

I.3.Memoria internă.........................................................................................................................11
I.3.1.Memoria ROM.....................................................................................................................13

60
 I.3.2.Memoria RAM.....................................................................................................................13

I.4.Memoria cache...........................................................................................................................15

II.SITEMUL DE INTRARE-IEŞIRE ŞI DISPOZITIVELE PERIFERICE........17

II.1.Memoria externă.......................................................................................................................19

II.2.Echipamente periferice............................................................................................................35
II.2.1.Echipamentele periferice de intrare....................................................................................35
II.2.2.Alte mijloace de intrare.......................................................................................................42
II.2.3.Alte echipamente periferice:...............................................................................................49

II.3. Interfeţe pentru cuplarea echipamentelor periferice..........................................................52

III. SOFTWARE...........................................................................................53
III.1. SOFTWARE-UL ŞI COMPONENTELE SALE.................................................................53
III.1.1.SISTEME DE OPERARE.................................................................................................53
III.1.2.SISTEMUL DE UTILIZARE............................................................................................56

III.2.SOFTWARE APLICATIV......................................................................................................59
III.2.1.PACHETELE DE PROGRAME.......................................................................................59
III.2.2.APLICAŢII DEZVOLTATE DE UTILIZATOR...............................................................60

IV.MINICALCULATOARE...........................................................................60
IV.1.Calculatoare centrale...............................................................................................................62

IV.2.Supercalculatoare.....................................................................................................................62

LISTA TABELURILOR

Tabelul nr. I.1.Modificarea mediilor fizice_______________________________12

Tabelul nr.1I.1.1. Tehnologii de stocare a datelor pe casete magnetice_________26
Tabelul nr. II.1.2. Tehnologia LS-120 faţă în faţă cu cea clasică:_____________33
Tabelul nr. II.1.3. Vânzările de discuri magneto-optice pe piaţa mondială______34
Tabelul nr. II.1.4.Comparaţie între tehnologiile actuale:____________________34
Tabelul nr. II.1.5. Rata de transfer a datelor______________________________34

alpopey@rdslink.ro

61