Aristotel

Născut: 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr. a fost unul din cei mai importanți filozofi
ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii
peripatetice. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile
necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este
întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii
filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a
științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.

Date biografice

Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), un oraș din
peninsula Chalcidica, în nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a fost medicul regelui
Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru Macedon. Mama sa,
pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.

Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 17 ani intră
în Academia lui Platon, unde rămâne 20 ani, mai întâi ca elev apoi ca profesor.După moartea
lui Platon, în 347 î.Hr., a plecat la Assos, în Misia devenind consilierul tiranului Hermias. De
fapt este începutul unei serii de călătorii pentru cunoașterea și studiul formelor de stat și de
conducere existente la acea perioadă. În 343 î.Hr., a fost chemat la Pella, la curtea lui Filip,
pentru a desăvârși educația tânărului Alexandru (cel care avea să rămână în istorie ca Alexandru
cel Mare). În ceea ce privește înfățișarea sa, se știe că avea ochii mici, picioare subțiri, vorba
cepeleagă, însă avea îmbrăcăminte plăcută, tunsoare minunat de îngrijită și inele cu pietre
scumpe de o rară frumusețe. Referitor la viața sa personală se afirmă că s-a îndrăgostit de amanta
(concubina) prietenului său, s-a căsătorit cu ea, și-i aducea daruri care se aduceau doar
divinităților. În 340 î.Hr. s-a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Pacea impusă de
Macedonia cetăților grecești i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a înființat propria lui școală
– Liceul Lykeion (școala peripatetică), școală ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda
aici timp de treisprezece ani și își va continua neobosit cercetările. În 323 î.Hr., odată cu moartea
lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea dușmănie față de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la
Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un an mai târziu. La conducerea școlii îi
succede Theofrast, cel mai important discipol al său.

Opera
Ca și magistrul său, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au ca și autorul o istorie
interesantă. Ele au fost redescoperite treptat, dintre care Poetica abia în perioada Renașterii, deci
unele dintre ele pot rămîne necunoscute și pînă în prezent. După moartea lui Teofast, urmașul lui
Aristotel la conducerea școlii, lucrările marelui filosof sunt duse în Asia Mică, unde putrezesc în
subsoluri, fiind readuse la Atena pe la 100 î.e.n. În 86 î.e.n., sunt aduse la Roma și ajung mai
târziu până la Andronicus din Rodos. Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel,
uimitor prin diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și
profunzime, a stat la baza gândirii medievale creștine și islamice și a fost axul culturii
Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Din cele peste 150 de lucrări care îi sunt
atribuite (Diogenes Laertios menționa 145), s-au păstrat 47.

Opera sa cuprinde:

Discursuri cu caracter retoric

 Elogiul lui Platon

 Elogiu către Alexandru
 Elegia pentru Eudemos

Dialoguri în genul celor platonice

 Despre filosofie
 Despre justiție
 Despre poeți - păstrate fragmentar

Tratate de erudiție

 Constituția atenienilor
 Istoria animalelor (Historia Animalium)
 Despre cer (De caelo)
Lucrările lui Aristotel sunt împărțite în cinci categorii și formează Corpus Aristotelicum

Scrieri despre logică

 Categorii (Categoriae)
 Despre interpretare (De Interpretatione)
 Analitica Primă (Analytica Priora)
 Analitica Secundă (Analytica Posteriora)
 Topica (Topica)
 Respingerile Sofistice (De Sophisticis Elenchis)

Scrieri despre știință

 (184a) Fizica (Physica)

 (268a) Despre cer (De Caelo)
 (314a) Despre generare și corupere (De Generatione et Corruptione)
 (338a) Meteorologicele
 (391a) Despre Univers (De Mundo) *
 (402a) Despre suflet (De Anima)
 (436a) Scurte tratate naturale (Parva Naturalia):
 Despre simțuri și sensibile (De Sensu et Sensibilibus)
 Despre memorie și reamintire (De Memoria et Reminiscentia)
 Despre somn și veghe (De Somno et Vigilia)
 Despre vise (De Insomniis) *
 Despre divinație (De Divinatione per Somnum)
 Despre lungimea și scurtimea vieții (De Longitudine et Brevitate Vitae)
 Despre tinerețe și bătrânețe (De Juventute et Senectute)
 Despre respirație (De Respiratione)
 (481a) Despre spirit (De Spiritu) *
 (486a) Istoria animalelor sau Descrierea animalelor (Historia Animalium)
 (639a) Despre părțile animalelor (De Partibus Animalium)
 (698a) Despre mișcarea animalelor (De Motu Animalium)
 (704a) Despre deplasarea animalelor (De Incessu Animalium)
 (715a) On the Generation of Animals (De Generatione Animalium)
 (791a) Despre culori (De Coloribus) *
 (800a) Despre lucruri auzite (De audibilibus)*
 (805a) Fizionomica (Physiognomonica) *
 (815a) Despre plante (De Plantis) *
 (830a) Despre minuni auzite (Mirabilibus Auscultationibus) *
 (847a) Probleme mecanice (Mechanica) *
 (859a) Probleme sau Întrebări (Problemata) *
 (968a) Despre liniile indivizibile (De Lineis Insecabilibus) *
 (973a) Despre poziția și denumirile vânturilor (Ventorum Situ et nominibus) *
 (974a) Despre Melissus, Xenophanes și Gorgias (MXG) *

Scrieri metafizice[modificare | modificare sursă]

 (980a) Metafizica (Metaphysica)

Scrieri etice

 (1094a) Etica Nicomahică (Ethica Nicomachea)

 (1181a) Etica Mare (Magna Moralia) *
 (1214a) Etica eudemică (Ethica Eudemia)
 (1249a) Despre virtuți și vicii (De Virtutibus et Vitiis Libellus) *
 (1252a) Politica (Politica)
 (1343a) Economicele (Oeconomica)

Scrieri estetice

 (1354a) Retorica (Ars Rhetorica)

 Retorica lui Alexandru (Rhetorica ad Alexandrum) *
 (1447a) Poetica (Ars Poetica)

Scriere în afara Corpus Aristotelicum

 Constituția atenienilor (Athenaion Politeia)

Copii după manuscrise au fost păstrate în bibliotecile arabe; gânditorii arabi l-au readus pe
Aristotel în Europa în sec. XII – XIII.

Concepte
Filosofia = știință a cauzelor prime, o cercetare a ființei ca ființă
Substanță = Ființa în sine, imuabilă (identică cu sine). Acel tip de realitate a cărei existență nu
este dependentă de altceva (v. Categorii, 2). În acest sens, substanța poate fi universală, adică
substanță secundă (ca gen, specie, esență), respectiv particulară sau substanță primă (înțeleasă ca
individual).
Materia = "Forma în potență" sau "potențialitate pură". Ființa în potență, în stare nedeterminată
(virtualitate).
Forma = ființa în act, determină materia (energie)
Primul Motor = cauza mișcării din lume; este mișcătorul nemișcat, Act pur, imaterial, gândire
pură (divinitatea supremă)
Omul = este un compus din materie și formă. Corpul nu este materie decât într-un sens metaforic
deoarece, ca substanță primă, și corpul trebuie înțeles tot ca un compus formă-materie. Astfel, tot
ceea ce este perceptibil ca și corp este act al corpului, adică formă în act. De asemenea, sufletul
individual este la rândul său un compus care are drept formă intelectul. În concluzie, omul este o
substanță având ca formă sufletul intelectiv.
= ființă morală, capabilă de acțiuni în vederea binelui
= ființă socială "zoon politikon" (viețuitoare socială), tinde în mod natural să trăiască în stat și
folosește statul drept mijloc pentru dobândirea autarhiei, adică a condiției necesare practicării
virtuții dianoetice.
= caută frumosul, arta fiind o imitație a realității cu rol de Katharsis (purificare a sufletului prin
disciplinarea pasiunilor)
Statul = anterior familiei și individului, este un organism natural; ideal este statul având clase
sociale bine determinate
Statul = scopul său este fericirea, dobândită ca stare ce însoțește practicarea virtuților; statul
condus de omul cel mai virtuos este monarhia (poate degenera în tiranie). Alte forme de
guvernământ sunt aristocrația (poate degenera în oligarhie), republica (poate degenera în
demagogie – guvernarea celor inculți)
 Științele = sunt:

 Teoretice (matematică, fizică, metafizică)

 Practice (etică, politică, economie)
 Poetice (arte tehnice, retorica, poetica)
Adevărul = corespondența conceptelor cu realitatea
Logica = introducere și pregătire a tuturor științelor, analiză a legilor gândirii (care sunt
și legi ale realității)
Categoriile = modalitățile de exprimare a ființei: Substanța, Cantitatea, Calitatea, Relația,
Locul, Timpul, Poziția, Averea, Pasiunea, Acțiunea. Substanța semnifică faptul de a fi
(ființa nedeterminată), în timp ce restul de nouă categorii exprimă determinații ale
substanței. Substnța este o realitate care nu are nevoie de altceva ca să existe, în timp ce
categoriie desemnează realități a căror existență depinde de substanță ("nu pot fi în afara
unui substrat" - v. Categorii, cap. 2).
Silogismul = procedeul dialectic de gândire care ne duce necesar la adevăr.

Posteritatea

Cultura aristotelică a fost preluată de arabi, prin traducerile siriene, de unde a trecut în Evul
Mediu creștin.

Lucrările lui sub formă de dialoguri totalizează peste 2.000 de pagini. O clasificare a lucrărilor
lui Aristotel a fost realizată de către Andronic din Rhodos, Adraste d'Aphrodisias, M. Bühle.
Operele sale au fost editate de către Tauschnitz în 16 volume în 1832.

Logica aristotelica

Pentru Aristotel, ca si pentru Socrate si Platon, scopul ultim al filozofiei este cunoasterea
a ceea ce este general in individual, sau, cu alte cuvinte, explicarea fenomenelor empirice in
natura si viata prin determinarea formelor si legilor ce guverneaza in aceste fenomene. Aristotel
era si el convins ca aceste legi nu pot fi descoperite decat pe cale notionala, prin ratiune.
Deosebirea consta insa in aceea ca in timp ce Platon incepe a fi un critic al cunoasterii, Aristotel
incepe intr-un chip cu totul dogmatic. La intrebarea : cum trebuie gandita existenta ? ce se
numeste substanta ? Aristotel raspunde : Existenta nu este o materie, fiindca daca ar fi asa, nu s-
ar putea niciodata explica spiritualul, si nici ceva general-ca la Platon-ci ea este lucrul singular
determinat prin ceea ce este general. Din acest motiv, Aristotel afirma-in Metafizica I, VI, XII-
aceasta idee si supune teoria platonica a Ideilor unei critici taioase.
Socrate afirma ca fiecarui lucru ii corespunde un concept sau notiune. Platon pretinde pe
langa aceasta inca o Idee. In critica sa insa Aristotel nu este totdeauna obiectiv. Aristotel critica
la Platon mai ales cunoasterea intuitiva si evolutia dialectica a acesteia si accentueaza observarea
legilor generale de care trebuie sa tina cont gandirea, daca vrea sa descopere adevarul. Asa de-
vine Aristotel intemeietorul logicii. Desigur acest lucru nu inseamna deloc ca Aristotel ar fi
descoperit logica, fiindca notiunile de substanta, marime si miscare au fost cunoscute de filozofii
pitagorei si eleati, iar notiunea de catre Socrate. Platon este si el descoperitorul dialecticii cat si al
conceptelor "negatie", "ipoteza", "unitate", "cauza" si "existenta". Aristotel are insa meritul ca a
sistematizat aceste notiuni si astfel a intemeiat logica ca o disciplina filozofica independenta.
Scopul pe care l-a urmarit Aristotel a fost ca sa arate in ce mod se poate obtine o gandire corecta,
pentru a putea fundamenta o metoda de argumentare.
Intelectul nu poate recunoaste ca fiind absolut corect decat asemenea principii, ce au fost
deduse din premise. De aceea, dupa Aristotel, gandirea nu poate fi decat deductiva. Aceasta
deductie se numeste rationament sau silogism si de aceea teoria silogismelor reprezinta cea mai
importanta parte a logicii aristotelice. Ea este expusa in lucrarea ce poarta titlul Organon. Fiecare
silogism este constituit din premize, ce la randul lor nu sunt altceva decat judecati. O judecata
reprezinta un raport intre un subiect si predicat , un raport intre doua notiuni. Notiunea, judecata
si silogismul sunt elementele logicii.
Aristotel trateaza mai intai problema notiunilor. El descopera ca fiecare concept sau
notiune poate fi redus la un concept imediat superior, pana ce toate conceptele sunt reduse la
unul care este cel mai superior. Asemenea concepte ultime sunt numite de catre Aristotel
categorii si ele sunt zece la numar. Acestea sunt:
1) Substanta ; 2) Cantitate; 3) Calitate; 4) Relatie; 5) Loc; 7) Pozitie; 8) Stare; 9) Activitate; 10) a
suferi.
Este interesant ca Aristotel fixeaza aceste categorii fara ca sa tina cont de puncte de
vedere logice, din aceasta pricina ele nu mai au valabilitate in logica moderna. Trendelenburg
reprezinta conceptia ca Aristotel a avut in vedere, atunci cand a fixat aceste categorii, numai
gramatica ; asa ca aceste categorii aristotelice nu sunt decat principii euristice si nu constitutive,
iar acestea ne ajuta sa cercetam existenta si nu s-o constituim, asa cum va face mai tarziu Kant.
Dar despre aceasta problema vom aminti mai departe.
Din unirea conceptelor se formeaza judecati, caci judecata nu este decat legarea intre ele
a doua notiuni cu ajutorul copulei "este". Dupa Aristotel fiecare judecata este : 1. Generala ori
particulara, ori nedeterminata, depinde acest lucru de multimea obiectelor ce apartin unei notiuni
despre care se vorbeste in afirmatie. 2. Totodata judecata este ori afirmativa, ori negativa, ori
limitativa si 3. Dupa gradul de certitudine pe care o exprima afirmatia, judecata este ori
apodictica, ori asertorica, ori problematica. De ex. judecata : toti oamenii sunt muritori este
generala, afirmativa, asertorica.
Concluzia este o judecata ce este dedusa din alte doua judecati si care trebuie sa aiba
comuna o notiune (termen mediu). Dupa pozitia acestui termen exista mai multe forme de
concluzii.
Aristotel a observat ca, daca insemnam notiunea subiect cu S, notiunea predicat cu P, iar
termenul mediu cu M, atunci obtinem trei forme de silogisme :
Exemple:
1) Toate metalele sunt dure.
Fierul este metal.
Fierul este dur.
2) Afectele nu se fundamenteaza pe hotarari. Virtutile se fundamenteaza pe hotarare.
Deci virtutile nu sunt afecte.
3) Toate balenele sunt mamifere.
Toate balenele sunt animaile acvatice.
Asadar cateva animale acvatice sunt mamifere. .
Teoria aceasta despre silogisme este fundamentata pe principiul urmator : ceea ce are
valabilitate pentru intreg, are valabilitate si pentru partile acestuia. Aristotel accentueaza insa ca
numai figura intai are putere de argumentare, in timp ce celelalte doua se sprijina pe aceasta. Aici
trebuie sa avem in vedere doua lucruri. Intai ca Aristotel pretuieste mult inductia-ca progresare
de la o notiune inferioara la alta superioara-caci, dupa aceasta, trebuie sa se plece in stiinta de la
singular, fiindca acesta este punctul de plecare cel mai sigur. Apoi, dupa ce am ajuns la
principiile cele mai generale, acestea sa fie transformate in premize pentru silogisme deductive.
Procedeul acesta caracterizeaza trasatura realista a logicii aristotelice.
Aristotel a tratat teoria despre silogisme asa de desavarsit, incat Kant a putut spune, ca
logica n-a mai facut de la Aristotel incoace nici un pas inainte. Si intr-adevar, abia cu Kant logica
va progresa un pas mai departe. Dar totusi tratatele actuale de logica formala sunt fundamentate
pe logica aristotelica. Logica moderna a progresat numai din doua puncte de vedere : 1) a
adaugat pe langa judecatile categorice, cunoscute de Aristotel, pe cele ipotetice si disjunctive ; 2)
a adaugat celor trei figuri silogistice inca una.
Este curios insa ca, desi Aristotel a formulat in al sau "Organon" legile si regulile
gandirii, in opera sa nu se poate observa intrebuintarea metodei silogistice formale, cu care nu
este dat, pentru lucrul stiintei, decat un simplu schematism, ce nu poate duce la descoperirea de
noi adevaruri. De aceea nu putem termina consideratiile noastre despre logica lui Aristotel, fara
sa amintim ca marele merit al acestuia mai este ca a analizat falsele silogisme ale sofistilor -
sofismele-si le-a descoperit erorile si prin aceasta el a dat acestora o lovitura mortala.
In sensul intemeietorului ei, logica aristotelica este o propedeutica pentru "philosophia prima"
sau metafizica.

Politica

Este o lucrare de filozofie politică a lui Aristotel. Este a doua jumătate a unui tratat, prima
fiind Etica.
Cele opt cărți ale Politicii, despre care nu se știe dacă n-au fost redactate în momente diferite ale
vieții lui Aristotel, tratează în general comunitatea politică și instituțiile sale. Aristotel se
interesează de politică în calitate de naturalist, observator care descrie, compară și clasifică
cetățile pe care le cunoaște identificând trăsăturile care le sunt comune.

Abordarea generală a politicii

Întrucât Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se
mulțumească cu obținerea a ce e mai bine posibil și să nu pornească în căutarea unui absolut
iluzoriu. Fericirea rezidă, în ultimă instanță, în activitate. Politica, prima dintre științe în
concepția lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon (animal social [1] [2] - politikon provine
de la cuv. polis, "cetate" în limba greacă). Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru a
trăi o existență biologică, ci și pentru bine și pentru fericire. Fericirea presupune o independență
maximă față de constrângerile materiale pe care individul este incapabil să o obțină singur și care
nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică.
Descrierea cetăților
Statul este o instituție naturală, bazată pe comunitatea unor ființe cu limbaj
articulat(limbajul este pentru Aristotel axul moralității, prin limbaj omul are acces la rațiune și
noțiunile de bine și rău). Pornind de la teoria organicistă, așa cum corpul este anterior organelor,
tot așa și statul este anterior familiei și prin urmare omului, și argumentează că individul nu-și
este suficient sie și, deci nu poate exista fără stat, în timp ce statul poate subzista fără un individ.
Rolul cetății este de a realiza fericirea comună a cetățenilor. Funcția principală a cetății constă în
înflorirea morală a cetățeanului, de aceea Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor
de educație..

Cetatea ideală
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci
adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găsește în mod necesar
sancționat pe termen lung prin tulburări sau revoluții. Rezistența la timp este un criteriu realist
pentru definirea idealului politic: cele mai bune regimuri sunt în general și cele mai durabile.
Cetățile fiind diferențiate prin date geografice, prin populație, prin cultură și istoria lor, nu se
poate furniza un model universal de cetate ideală. Aristotel își manifestă preferința pentru
regimurile cumpătate care sunt în același timp cele mai drepte și mai puternice.
Politica lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de conducere,
dovedind o subtilă surprindere a fenomenelor specifice statului sclavagist al cărui contemporan
era.