Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
8
Insectele au câte o pereche de ochi compuşi sau faţetaţi aşezaţi
în orbitele epicraniului, fiind formaţi din mai multe unităţi anatomice
numite omatidii.
La unele insecte se găsesc şi ochi simpli ce pot fi:
a) oceli (ochi dorsali) - în număr de 1 – 3 situaţi pe creştetul capului,
ca la unele viespi din ordinul Hymenoptera;
b) stemata (ochi laterali) – situaţi pe laturile capului, ca de exemplu la
larvele unor insecte dispuşi în diferite poziţii, înaintea ochilor, în
nişte gropiţe antenale (ordinul Coleoptera)
Antenele sunt apendici ai segmentului antenal şi au rol senzitiv,
tactil şi olfactiv, deoarece pe ele sunt dispuse organele mirosului şi de
pipăit, sub forma unor plăci membranoase, bastonaşe, peri speciali,
etc.
La unele insecte antenele servesc şi ca organe prehensile în
timpul împerecherii (pediculide), drept cârmă în timpul zborului
(unele himenoptere). Speciile de Hidrous şi Gyrinus se servesc de
antene pentru a lua oxigenul din apă, iar cele de Notonecta, ca organe
de echilibru.
O antenă este formată dintr-un articol bazal numit scapus, pe
care se găseşte un al doilea articol numit pedicel, iar pe el se
articulează flagelul sau funiculum, format dintr-un număr variabil de
articole (Figura 3).
După forma articolelor flagelului, antenele pot fi:
1) antene regulate (aequalis), la care articolele flagelului sunt ±
egale;
2) antene neregulate (inaequalis) alcătuite din articole diferite ca
formă.
Antenele regulate sunt de mai multe tipuri şi anume:
a) antene filiforme, care au articolele aproape de aceiaşi grosime pe
toată lungimea antenei, ca de exemplu din familiile Carabidae,
Chrysomelidae, etc.
b) antene setiforme, la care articolele flagelului se subţiază treptat de
la bază spre vârf, luând aspectul unui fir de păr, ca la insectele din
familiile Blattidae, Tettigoniidae, etc.
c) antene moniliforme cu articolele flagelului asemănătoare unor
mărgele, ca la insectele din familia Tenebrionidae;
d) antene serate, la care articolele flagelului prezintă lateral câte o
excrescenţă sub forma unui dinte, în ansamblu antena aminteşte de
dinţii unui fierăstrău. Excrescenţele pot fi pe o singură parte
(uniserate) sau pe ambele părţi (biserate), sunt caracteristice pentru
insectele din familia Elateridae;
e) antene pectinate, la care articolul flagelului prezintă excrescenţe
laterale mult mai mari, amintind dinţii unui pieptene. Când
excrescenţele sunt pe o singură parte sunt monopectinate, dacă
9
excrescenţele sunt pe ambele părţi sunt bipectinate. Se întâlnesc la
unele lepidoptere;
f) antene penate cu articolele flagelului prevăzute cu peri lungi,
dispuşi în formă de pană, ca la masculuii din familiile Noctuidae,
Lymantriidae, Cubicidae;
10
Labrum nu are valoare de apendice a capului, reprezentând o
răsfrângere a tegumentului. Este o piesă bine chitinizată (la ordinul
Coleoptera şi Orthoptera), de formă variabilă, executând diferite
mişcări cu ajutorul unor muşchi abductori. Pe partea sa ventrală se
găseşte epifaringele, ce ar reprezenta limba sau ligula insectelor, organ
cu rol gustativ, olfactiv şi tactil.
Mandibulele sunt apendici ai segmentului mandibular, organe
mobile, puternic chitinizate, prevăzute cu dinţi sau suprafeţe cu
striaţiuni sau rugozităţi, cu rol de a roade hrana. Mandibulele sunt mai
dezvoltate la insectele zoofage. Mişcările mandibulelor sunt laterale,
determinate de doi muşchi mandibulari, unul întinzător (abductor) şi
altul îndoitor (adductor).
Maxilele sau fălci inferioare, reprezintă apendici ai segmentului
maxilar. O maxilă este alcătuită din 5 piese şi anume:
- partea bazală numită cardo ce fixează maxila la capsula cefalică;
- corpul maxilei numit stipes pe care se inseră un lob intern numit
lacinia, un lob extern numit galea şi palpul maxilar constituit din
4 – 6 articole;
În general maxilele au funcţie masticatoare dar şi funcţie
senzorială, tactilă prin palpii maxilari.
Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche care provine
din unirea pe linie mediană a celei de a doua perechi de maxile. Este
format din:
- submentum (subbărbie);
- mentum (bărbie);
- prementum (prebărbie).
Pe prementum se articulează cele două glose – lobi mediani,
două paraglose – lobi laterali şi doi palpi labiali alcătuiţi din 3 – 4
articole.
Numai submentum nu provine din unirea celor două maxile (el
provine din sternitul segmentului labial), celelalte piese provin din
unirea pe linia mediană a celor două maxile astfel:
- mentum provine din unirea celor două cardo;
- prementum provine din unirea celor două stipes;
- glosele provin din unirea celor două lacinii;
- paraglosele provin din unirea celor două galei;
- palpii labiali provin din unirea celor doi palpi maxilari.
Mai există o formaţiune, hipofaringele, care reprezintă o piesă
internă a labiului având funcţie gustativă.
Aparatul bucal la insecte este foarte variat constituit,
reprezentând adaptări ale aparatului bucal în funcţie de consistenţa
hranei şi de locul unde se găseşte.
11
Astfel, hrana poate fi:
I. solidă, reprezentată prin: rădăcini, muguri, frunze, flori, fructe,
seminţe, în care caz insectele prezintă aparat bucal pentru rupt
şi mestecat sau de tip ortopteroid. Se întâlneşte la insectele
adulte din 11 ordine (Coleoptera, Orthoptera, Odonata,
Dermaptera, Blattoptera, etc.), precum şi la larvele din 17
ordine (Lepidoptera, Coleoptera, etc.).
II. lichidă ce se poate găsi
1. la suprafaţa ţesuturilor, în care caz insectele se hrănesc cu nectar
sau cu diferite exudaţii. În această situaţie insectele pot prezenta:
a) aparat bucal pentru supt , ca la adulţii de Lepidoptera;
b) aparat bucal pentru lins şi absorbit, ca la insectele din ordinul
Hymenoptera familiile Apidae şi Bombycidae;
2. în interiorul ţesuturilor, reprezentată de seva plantelor sau
sângele animalelor. La aceste insecte se pot întâlni următoarele
tipuri de aparate bucale:
a) aparat bucal pentru înţepat şi supt, caracteristic pentru insectele
din ordinele Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera şi unele
insecte din ordinul Diptera (familia Culicidae şi Anophelidae);
b) aparat bucal pentru tăiat şi supt ca la unele insecte din ordinul
Diptera (familia Tabanidae);
c) aparat bucal pentru dizolvat şi supt întâlnit la unele insecte din
ordinul Diptera (familia Muscidae);
Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat de la Melolontha
melolontha - cărăbuşul de mai, prezintă următoarea alcătuire (Figura
4):
Labrum este bine dezvoltat având pe linia mediană un intrând,
ce dă aspectul unei piese bilobate.
Mandibulele sunt piese mari , chitinizate, prevăzute cu dinţi şi
rugozităţi pentru ros.
Maxilele sunt bine dezvoltate. O maxilă este formată din: cardo,
pe care se articulează stipesul, bine dezvoltat, ce constituie pivotul
maxilei. Pe stipes se articulează lobul intern – lacinia, lobul extern –
galea şi palpul maxilar alcătuit din 4 articole.
Labium este format din submentum îngust, pe care se
articulează mentum mai dezvoltat şi prementum.
Pe prementum se găsesc glosele situate pe linia mediană (au
formă triunghiulară şi culoare mai închisă), iar lateral se găsesc
paraglosele bine dezvoltate şi palpii labiali formaţi din 3 articole.
12
Fig.4. Aparatul bucal pentru rupt şi
mestecat la Melolontha melolontha:
Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; c-
cardo; s-stipes; Pl.m-palp maxilar; g-galea;
l-lacinia; Lb-labium; sm-submentum; m-
mentum; prm-prementum; pg-paraglose; g-
glose; pl-palp labial
(original)
14
Figura 7. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt:
a, b- văzut din profil; c-secţiune transversală; Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile;
Lb-labium; Hp-hipofaringe; Ca-canal alimentar; Cs-canal salivar; Cl-clipeu; Fr-frunte;
Ve-vertex; Oc-ochi; (după Weber)
15
Fig.8. Alcătuirea unui segment toracic
la insecte: Tg-tergit; St-sternit; Pl-pleure
(original)
16
Femurul este un articol bine dezvoltat (ortoptere, blatoptere,
coleoptere) de forme şi mărimi variabile şi înzestrat uneori cu dinţi,
peri şi spini.
Tibia este bine dezvoltată, de mărimi şi forme diferite,
prezentând marginal spini, pinteni, peri, etc. La unele insecte (grilide,
tetigoniide) pe tibii este localizat organul auditiv-timpanal.
Tarsul este alcătuit dintr-un articol la insectele inferioare şi 3 –
5 articole la majoritatea insectelor superioare. Articolul tarsului situat
lângă tibie se numeşte metatars, iar ultimul articol al tarsului –
pretars, care adesea prezintă două gheare laterale, ce pot fi simple sau
despicate, dinţate sau pectinate.
17
mellifera), picioare pentru apucat (Manthis religiosa), picioare pentru
înot şi vâslit (Hydrous, Dytiscus), etc.
Aripile la insecte sunt organe de zbor şi reprezintă expansiuni
laterale ale tegumentului în regiunea toracelui, articulându-se pe
mezotorace şi metatorace latero-dorsal. Din punct de vedere anatomic,
aripile sunt formate din două membrane intim lipite una de alta,
susţinute de nervuri, care formează scheletul de susţinere al lor.
Nervurile sunt tuburi chitinoase, în interiorul lor pătrund nervii,
traheele şi hemolimfa.
Forma aripilor este în general triunghiular alungită; unele
insecte au aripile înguste şi cu franjuri (ordinul Thysanoptera) sau
aripile despicate în lungul nervurilor (la pteroforide). Aripile variază şi
ca mărime: la unele insecte aripile anterioare şi aripile posterioare sunt
egale (ordinul Odonata) iar la alte insecte aripile anterioare sunt mai
mari decât cele posterioare (ordinul Lepidoptera).
În funcţie de numărul aripilor, insectele se împart în două mari
grupe şi anume:
1. Apterigote – lipsite de aripi (insecte inferioare);
2. Pterigote – insecte cu aripi (majoritatea insectelor). La rândul lor
insectele pterigote pot fi:
a) cu două perechi de aripi la ordinul Coleoptera, Hymenoptera,
Odonata, Lepidoptera, etc.
b) cu o singură pereche de aripi, a doua pereche de aripi fiind
transformată în “haltere sau balansiere”, ca la insectele din ordinul
Diptera;
c) fără aripi, insecte care primar au prezentat aripi, dar datorită vieţii
parazitare au pierdut aripile – ordinul Aphaniptera, Mallophaga,
Anoplura.
La aripi se disting următoarele regiuni (Figura 10):
- porţiunea aripii apropiată de torace se numeşte baza aripei;
- porţiunea aripei opusă bazei se numeşte marginea externă;
- porţiunea de aripă îndreptată înainte se numeşte marginea
anterioară sau costa, iar porţiunea opusă acesteia se numeşte
marginea posterioară sau dorsum;
- unghiul dintre marginea anterioară şi cea externă se numeşte vârf
sau apex;
- unghiul format de marginea externă şi cea posterioară se numeşte
tornus.
18
Fig.10. Regiunile unei aripi:
b-baza; me-marginea externă; ma-marginea anterioară; mp - marginea posterioară;
a - apex; t - tornus
(original)
19
4. aripi hemielitre – sunt aripi care mai mult de jumătate sunt
chitinoase iar la vârf sunt membranoase (aripile anterioare de la
insectele din ordinul Heteroptera);
5. aripi membranoase acoperite cu solzi – aripile anterioare şi
posterioare de la insectele din ordinul Lepidoptera;
6. aripi membranoase acoperite cu peri - aripile anterioare de la
insectele din ordinul Trichoptera;
7. aripi cu 1 – 2 nervuri principale şi cu franjuri pe margini - aripile
anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Thysanoptera.
Pentru realizarea zborului aripile anterioare sunt legate de cele
posterioare prin diferite dispozitive de cuplare şi anume:
a) sub formă de fire de păr rigide şi groase la insectele din ordinul
Lepidoptera.
b) sub formă de cârlige sau hamuli ca de exemplu la unele
himenoptere;
c) sub formă de fire de păr rigide şi groase ca la dispozitivul numit
frenulum, la insectele din ordinul Lepidoptera.
Ritmul bătăii aripii în timpul zborului variază la diferite grupe
de insecte, astfel la Pieris brassicae este de 9 bătăi/s; la odonate = 28
bătăi/s; la unele specii de viespi = 110 bătăi/s; la albină = 190 – 250
bătăi/s.; la ţânţar Culex pipiens = 594 bătăi/s.
20
insectele din familia Curculionidae, larvele miniere de lepidoptere
şi pentru unele specii din ordinul Diptera;
- hemicefale, la care capsula cefalică este pe jumătate introdusă în
torace, iar aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor
specii de diptere);
- acefale, la care capul este complet învaginat, ca la insectele din
ordinul Diptera şi la cele din familia Buprestidae (ordinul
Coleoptera).
g) Larvele postoligopode se caracterizează printr-o mare asemănare
cu adulţii, atât morfologic cât şi biologic. După aspectul exterior
sunt la fel ca adulţii, având ochii faţetaţi, rudimente de aripi în
ultimele vârste şi părţile corpului bine delimitate. Din această
grupă fac parte larvele tuturor insectelor heterometabole
(Heteroptera, Homoptera, Orthoptera, Thysanoptera, etc.).
Larva în ultima vârstă, cu dezvoltarea încheiată, după ultima
năpârlire se transformă în nimfă (la insectele heterometabole) sau în
pupă (la insectele holometabole).
Transformarea în pupă se face în locuri adăpostite. Înainte de
transformarea în pupă, larva îşi confecţionează din fire de mătase sau
alte materiale (particule de sol, etc.) adăposturi ce poartă numele de
cocon, ce are rolul de a proteja pupa de acţiunea nefavorabilă a
factorilor mediului înconjurător. Mărimea, forma şi culoarea
coconului variază în funcţie de specie. La unele insecte, larvele se
transformă în pupe în sol în loji pupale. La diptere, larvele se
transformă în pupe în ultima exuvie pupală, ce se numeşte puparium
sau cocon fals. Înainte de a se transforma în pupă, larva trece prin
stadiul de prepupă, în care larvele nu se mai hrănesc, devin imobile,
se scurtează, se îngroaşă şi năpârlind pentru ultima oară se transformă
în pupă.
28
a) insecte monovoltine, care au o singură generaţie pe an (exemplu la
Zabrus tenebrioides, Eurygaster spp., Tanymecus dilaticollis,
Anthonomus pomorum, Rhagoletis cerasi, etc.);
b) insecte bivoltine, care au două generaţii pe an (exemplu la
Eurydema ornata, Mamestra brassicae, Hyphantria cunea,
Laspeyresia pomonella, etc.);
c) insecte trivoltine, care prezintă trei generaţii pe an (exemplu
Lobesia botrana);
d) insecte polivoltine, care prezintă mai multe generaţii în decursul
unui an (exemplu Lithocoletis blancardella, Brevicoryne
brassicae, Trialeurodes vaporariorum, etc.);
e) insecte bienale, care prezintă o generaţie la doi ani (exemplu
Gryllotalpa gryllotalpa, Anisoplia austriaca, etc.);
f) insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o
perioadă de mai mulţi ani (exemplu 3 – 4 ani la Melolontha
melolontha, Anoxia villosa, 3 – 5 ani la Agriotes spp., etc.).
Numărul de generaţii, deşi caracteristic diferitelor specii este în
strânsă legătură cu condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană,
etc. Astfel, la aceiaşi specie (Laspeyresia pomonella, Leptinotarsa
decemlineata, Mayetiola destructor) în regiunile sudice au 3 generaţii
în timp ce, în regiunile nordice au 2 generaţii. Sunt însă insecte care
indiferent de răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi
număr de generaţii (exemplu la Bruchus pisorum, Phyllotreta spp., o
generaţie pe an, iar Anisoplia austriaca o generaţie la doi ani).
La unele specii de insecte bivoltine şi polivoltine, la care ponta
este eşalonată pe o perioadă mai îndelungată, generaţiile se suprapun,
întâlnindu-se în anumite perioade, diferite stadii ale insectei (exemplu
la Leptinotarsa decemlineata, Laspeyresia pomonella). Suprapunerea
generaţiilor îngreunează stabilirea momentului optim de aplicare a
tratamentelor.
Ciclul biologic. Prin ciclu biologic sau ciclu evolutiv se
înţelege succesiunea stadiilor sau a generaţiilor unei specii, într-o
anumită perioadă de timp.
Fiecare specie de insectă se caracterizează printr-un ciclu
evolutiv propriu, care poate fi monovoltin, bivoltin, multianual, etc.
Ciclul evolutiv la diferite insecte dăunătoare poate fi reprezentat
în diferite moduri prin grafice, tabele sau scheme, în care se folosesc
semne convenţionale pentru fiecare stadiu al dăunătorului sau se
prezintă direct în succesiune evoluţia stadiilor în raport cu planta
gazdă (Figura 17 şi 18).
29
Fig.17. Schema ciclului evolutiv la ploşniţa roşie a verzei
(Eurydema ornata)
(după Săvescu)
30
Un ciclu deosebit se întâlneşte la păduchii de frunze (ordinul
Homoptera, familia Aphididae) deoarece indivizii din generaţia F2 nu
dau naştere la urmaşi identici generaţiei F1.
La aceste insecte, numai după o succesiune a mai multor
generaţii de diferite forme (Fn), se ajunge din nou la forma generaţiei
de la care s-a pornit.
Înmulţirea afidelor este holociclică deoarece unele generaţii se
înmulţesc sexuat iar alte generaţii se reproduc partenogenetic. Afidele
prezintă specii nemigratoare cu ciclu evolutiv monoecic, care se
desfăşoară pe o singură plantă gazdă sau pe mai multe plante gazdă
din aceiaşi familie botanică şi specii migratoare care au ciclul evolutiv
diecic.
La speciile diecice ciclul biologic se desfăşoară pe două plante
gazdă şi anume:
a) o gazdă primară sau iniţială, care este reprezentată prin specii
lemnoase;
b) o gazdă secundară, reprezentată prin specii ierboase.
Ciclul evolutiv la speciile nemigratoare (Aphis pomi, Schizaphis
graminum, etc.) este următorul (Figura 19).
31
Insecta iernează sub formă de ou depus pe ramurile subţiri. În
primăvară din oul de iarnă apare femela apteră numită fundatrix sau
matca. Femelele fundatrix pe cale partenogenetică, dau naştere la
câteva generaţii de femele numite fundatrigene, aptere şi aripate.
La rândul lor, fundatrigenele se înmulţesc partenogenetic şi dau
naştere la femele aripate numite virginogene aripate şi femele
nearipate, virginogene nearipate, care se dezvoltă pe aceiaşi plantă-
gazdă sau pe plante gazde înrudite, succedându-se 8 – 12 generaţii în
cursul unei perioade de vegetaţie. Spre sfârşitul verii, apare ultima
generaţie de femele partenogenetice aripate numite sexupare.
Femelele sexupare depun două feluri de ouă din care apar masculi şi
femele, ce constituie forma sexuată, iar după copulaţie femelele depun
oul de iarnă, încheindu-se astfel ciclul biologic.
Ciclul evolutiv al speciilor de afide migratoare (Myzus cerasi,
Myzus persicae, Hyalopterus pruni, Aphis pomi) este următorul
(Figura 20).
32
La sfârşitul verii în cadrul coloniei de virginogene apar
sexuparele, care cuprind femele aripate ce reântorc colonia pe plantele
gazdă primare.
Formele sexupare depun două feluri de ouă, din care iau naştere
formele sexuate, masculi şi femele.
După copulaţie femelele depun ouăle de iarnă şi astfel ciclul
biologic se încheie.
Toamna, femelele din forma sexuată, depun ouă de iarnă (de
rezistenţă) pe ramurile plantelor gazdă-primară (cireş, vişin).
Primăvara din ouăle de iarnă apar femele fundatrix, care se înmulţesc
pe cale partenogenetică şi dau naştere la câteva generaţii de
fundatrigene (3 –4), cu femele aptere şi aripate, formând colonii pe
organele atacate (frunze). În sânul coloniei respective, ultima
generaţie de fundatrigene aripate numite migrans allata mută colonia
pe plantele gazdă secundare (colonicus exulens). Acestea se înmulţesc
partenogenetic în tot cursul perioadei de vegetaţie dând naştere la o
serie de generaţii virginogene aptere şi aripate.
Întrebări:
1. Tipuri de metamorfoză la insecte: caracterizare şi exemple.
2. Larva la insecte: caracterizare şi clasificare.
3. Larve propode şi postoligopode: caracterizare şi exemple.
4. Larve polipode: caracterizare şi exemple.
5. Larve oligopode: caracterizare şi exemple.
6. Larve apode: caracterizare şi exemple.
7. Pupa: definiţie, caracterizare, clasificare, exemple.
8. Ce se înţelege prin generaţie la insecte? Clasificarea
insectelor în funcţie de numărul de generaţii.
9. Ciclul biologic la insecte: definiţie, tipuri.
10. Ciclul biologic monoecic la insecte: caracterizare, exemple.
11. Ciclul biologic diecic:caracterizare, exemple.
33
CAPITOLUL IV
ECOLOGIA INSECTELOR
Ecologia insectelor este disciplina care studiază
complexul de factori care influienţează modul de viaţă a unei specii
de insectă sau a unei bioceneze de insecte, de pe un anumit loc. Un
astfel de studiu conduce la cunoaşterea cauzelor care influienţează
numărul insectelor, stabileşte condiţiile de variaţie numerică, adică
dinamica înmulţirii în masă şi răspândirea insectelor.
În decursul timpului, insectele s-au adaptat la diferite condiţii de
mediu, fiecare specie dezvoltându-se în anumite biotipuri, favorabile
pentru ea. În concordanţă cu condiţiile de mediu în care s-au format,
fiecare specie manifestă o selectivitate faţă de condiţiile locului de
trai, având un anumit standard ecologic, câştigat în decursul evoluţiei
sale istorice şi care se transmite la urmaşi, particularitate ce are un
caracter conservator.
Diferitele specii de insecte se comportă diferit faţă de influenţa
nefavorabilă a factorilor de mediu având o anumită plasticitate
ecologică ce reprezintă gradul de adaptabilitate a speciei faţă de
oscilaţiile factorilor de mediu şi are un caracter progresiv. Speciile
care au o mare plasticitate ecologică se adaptează mai uşor la noile
condiţii de mediu, în care urmează să se dezvolte. În felul acesta se pot
crea condiţii nefavorabile, care să depăşească limitele plasticităţii
ecologice, distrugându-se speciile dăunătoare.
Factorii care influienţează în general viaţa organismelor dintr-
un ecosistem oarecare, sunt: temperatura, umiditatea, hrana, lumina,
precipitaţiile, curenţii de aer, radiaţiile solare, etc.
4.1. Temperatura
35
c) Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul
biologic (T). Durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor,
prolificitatea şi lungimea corpului insectelor descresc.
Pentru dezvoltarea unui stadiu, insectei îi este necesară o
anumită cantitate de căldură numită constantă termică (K).
Constanta termică sau constanta de dezvoltare se calculează
prin însumarea zilnică a temperaturilor de deasupra pragului biologic,
pe tot timpul de dezvoltare a stadiului respectiv, iar constantele
dezvoltării insectelor iau aspectul unei curbe hiperbolice (Figura 21).
Constantele de dezvoltare ale insectelor se calculează cu
ajutorul ecuaţiei:
K = Xn ( tn – t0)
în care: K – constanta termică;
Xn - durata dezvoltării insectei;
tn – temperatura la care are loc dezvoltarea;
t0 – pragul inferior de dezvoltare;
tn – t0 – temperatura efectivă.
36
Cu ajutorul elementelor din această ecuaţie se pot calcula:
pragul inferior (t0), constanta termică (K), durata dezvoltării unei
insecte (Xn) şi numărul de generaţii (g).
Cunoaşterea constantelor dezvoltării insectelor prezintă o
deosebită importanţă în ceea ce priveşte elaborarea bazelor teoretice a
întocmirii schemei ciclului biologic şi a stabilirii ariei de răspândire, a
perioadei de activitate biologică şi a caracteristicilor ecologice ale
speciei de insecte
Temperatura are o influenţă hotărâtoare asupra duratei de
dezvoltare a stadiilor embrionare şi postembrionare în condiţii
normale. Cu cât temperatura este mai apropiată de cea optimă, cu atât
durata de dezvoltare este mai scurtă şi invers.
Oscilaţiile de temperatură pot fi utilizate în combaterea unor
specii de dăunători. De exemplu, temperaturi de – 3°C omoară larvele
de Acanthoscelides obsoletus iar temperaturi de peste 55°C omoară
gărgăriţa grâului şi orezului (Sitophilus granarius şi Sitophilus
oryzae).
Insectele care se dezvoltă între limite mici de temperatură se
numesc stenoterme (Sitotroga cereallela) iar insectele care se dezvoltă
între limite largi de temperatură se numesc euriterme şi au un areal de
răspândire foarte mare (Plusia gamma).
4.2. Umiditatea
4.3. Hrana
Întrebări:
1. Pragurile biologice de temperatură la insecte.
2. Zonele biologice în funcţie de pragurile de temperatură:
definiţi-le şi caracterizaţi-le.
3. Care este ecuaţia constantelor (K) de dezvoltare la insecte?
4. Clasificaţi insectele fitofage şi daţi exemple.
5. Clasificaţi insectele zoofage şi daţi exemple.
6. Definiţi epizootiile şi daţi exemple la insecte.
40
CAPITOLUL V
MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE
A DĂUNĂTORILOR
Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza
numai prin aplicarea raţională a unui complex de măsuri, care după
caracterul lor se pot grupa în:
a) măsuri preventive ce constituie profilaxia plantelor, din care fac
parte: măsuri de carantinc fitosanitară, măsuri agrofitotehnice;
b) măsuri curative ce constituie terapia plantelor din care fac parte
măsurile fizice, mecanice, chimice şi biologice.
41
Lista dăunătorilor de carantină diferă de la o ţară la alta după
specificul faunei dăunătoare. În România, în prezent sunt în vigoare
listele cu dăunătorii din tabelele 3 şi 4.
Tabelul 3
Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă inexistenţi în
Europa
Nr Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia
1 Tripul palmierului Trips palmi Thysanoptera, Thripidae
2 Aleurodidul negru al citricelor Aleurocanthus Homoptera, Aleurodidae
woglumi
3 Aphidul tropical al citricelor Toxoptera citricidus Homoptera, Aphididae
4 Păduchele fals ţestos negru Parasaissetia nigra Homoptera, Lecaniidae
5 Păduchele ţestos lung japonez Lepholeucaspis Homoptera, Diaspididae
japonica
6 Carăbuşul japonez Popillia japonica Coleoptera, Scarabaeidae
7 Cărăbuşelul oriental Blitopertha orientalis Coleoptera, Scarabaeidae
8 Puricele cartofului Epithrix tuberis Coleoptera, Halticidae
9 Gărgăriţa căpşunelor Anthonomus Coleoptera, Curculionidae
bisignifer
10 Gărgăriţa americană a Anthonomus grandis Coleoptera, Curculionidae
capsulelor
11 Gărgăriţa fragilor Anthonomus Coleoptera, Curculionidae
signatus
12 Gărgăriţa prunelor Conotrachelus Coleoptera, Curculionidae
nenuphar
13 Gărgăriţa andină a cartofului Premnotrypes spp. Coleoptera, Curculionidae
14 Cerambicidul rădăcinilor de Anoplophora Coleoptera, Cerambicidae
citrice chinensis
15 Molia fructelor Cydia inopinata Lepidoptera, Tortricidae
16 Vermele cireşelor Cydia packardi Lepidoptera, Tortricidae
17 Molia prunelor Cydia prunivora Lepidoptera, Tortricidae
18 Vermele tomatelor Helicoverpa zea Lepidoptera, Noctuidae
19 Vermele sudic Spodoptera eridania Lepidoptera, Noctuidae
20 Vermele frunzelor de cereale Spodoptera Lepidoptera, Noctuidae
frugiperda
21 Vermele frunzelor de bumbac Spodoptera litura Lepidoptera, Noctuidae
22 Molia fructelor de piersic Carposina niponensis Lepidoptera,Carposinidae
23 Musca mediteraneană a fructelor Ceratitis cosyra Diptera, Trypetidae
24 Molia cucurbitaceelor Dacus ciliatus Diptera, Trypetidae
25 Musca stafidelor Epochra canadensis Diptera, Trypetidae
26 Muştele fructelor Rhagoletis spp. Diptera, Trypetidae
27 Muştele fructelor Anastrepha spp. Diptera, Trypetidae
28 Muştele fructelor Bacrocera spp. Diptera, Trypetidae
29 Minierul frunzelor de legume Liriomyza sativae Diptera, Agromyzidae
30 Listronotus Diptera, Agromyzidae
bonariensis
31 Minierul frunzelor de Amauromyza Diptera, Cordiluridae
crisanteme maculosa
32 Musca japoneză a cireşelor Euphranta japonica Diptera,
33 Heterodera glycines Tylenchidae,Heteroderide
34 Nacobbus aberans Tylenchidae,Pratylenchide
35 Nematodul declinului citricelor Radopholus citrophilus Tylenchidae,Pratylenchide
36 Acarianul galicol al cerceluşului Aculops fuschsiae Acari, Eriophyidae
42
Tabelul 4
43
5.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere
Principalele măsuri agrotehnice sau culturale care au un rol
important în prevenirea şi combaterea dăunătorilor sunt:
a) alegerea terenului;
b) asolamentul;
c) lucrările solului: arătura de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul,
prăşitul, etc.
d) aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi a amendamentelor;
e) stabilirea epocii de semănat, folosirea unei seminţe şi material
săditor sănătos, neinfestat;
f) recoltatul la timp al culturilor;
g) cultivarea speciilor, soiurilor şi hibrizilor rezistenţi sau toleranţi la
atacul dăunătorilor;
h) desţelenitul;
i) irigarea sau desecarea terenurilor, etc.
44
b) focul se foloseşte pentru distrugerea prin ardere a diferitelor resturi
vegetale, în care se găsesc unele insecte dăunătoare;
c) lumina este utilizată în capturarea insectelor cu fototropism pozitiv
(diferite specii de noctuide, tortricide, carabide, etc.), cu ajutorul
curselor luminoase;
d) capcanele vizuale, reprezentate de vase, plăci, etc., diferit colorate,
se folosesc mai ales în avertizare şi mai puţin în combaterea
insectelor;
e) pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului
insectelor din depozite;
f) razele X şI Y sunt utilizate din ce în ce mai mult în protecţia
plantelor. Razele X se folosesc în depistarea infestărilor ascunse la
diferite specii de insecte. Razele Y se utilizează la distrugerea
directă a insectelor prin metoda autocidiei (sterilizarea masculilor).
46
fundatrix (matca), care se răspândesc pe frunze şi pe lăstari; în urma
înţepăturii şi sugerii sucului produc răsucirea frunzelor (pseudocecidii).
Ajungând într-o perioadă scurtă la maturitate, ele dau naştere pe cale
partenogenetică vivipară la 3 - 4 generaţii de fundatrigene, aripate şi
nearipate. De regulă, formele aripate părăsesc arbuştii (plante-gazdă
primare) şi migrează pe diferite plante ierboase (plante-gazdă
secundare), colonizând frunzele şi tulpinile. Spre toamnă, în coloniile de
virginogene apar femele sexupare, care dau naştere tot pe cale
partenogenetică vivipară la formele sexuate (masculi şi femele).
Acestea, după împerechere, depun ouăle de iarnă. În cursul unei
perioade de vegetaţie se dezvoltă 10 - 12 generaţii.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al sfeclei
este polifag, fiind semnalat la peste 200 specii de plante cultivate şi
spontane, aparţinând la diferite genuri şi familii (sfecla, bobul, macul,
fasolea, spanacul, porumbul, loboda, ştirul etc.). Pagubele cele mai mari
le produce însă în culturile de sfeclă industrială şi la seminceri, la care
colonizează frunzele, lăstarii, florile şi tulpinile, înţepând şi sugând
sucul din ţesuturi. În urma atacului frunzele se răsucesc se brunifică şi se
usucă, ceea ce are repercursiuni asupra producţiei. La semincerii de
sfeclă păduchele colonizează mai ales lăstarii şi inflorescenţele, din care
cauză florile avortează şi se usucă; la atacuri puternice producţia poate fi
compromisă.
În afară de daunele directe, acest afid este cunoscut şi ca un
periculos transmiţător al bolilor produse de virusuri (viroze) la sfeclă,
lupin, lucernă, fasole etc.
Combatere. Distrugerea buruienilor şi mai ales a acelor din
familia Chenopodiaceae (lobodă, ciulei etc.) şi Compositae (pălămidă),
care sunt cunoscute ca plante-gazdă intermediare în evoluţia acestui
afid. Ca măsuri chimice se recomandă aplicarea tratamentelor cu
produse organofosforice (Ultracid 40 CE - 0,05 %, Carbetox 37 CE - 0,3
%, Sinoratox 35 CE - 0,1 %, Sumithion 50 CE - 0,1 %, Metasystox 50
CE - 0,05 %, Basudin 60 CE - 0,15 %, Zolone 30 PU - 0,2 %, carbamice
(Fernos 50 PU - 0,05 %) sau piretroide (Decis 25 CE - 0,025 %,
Ambush 25 CE - 0,03 %). Tratamentele trebuie aplicate la apariţia
primelor colonii de afide, înainte de răsucirea frunzelor şi vor fi repetate,
în cazuri de invazii mari, la 6 - 8 zile.
82
Descrierea. Adultul are corpul de 1,5 - 2 mm lungime, de culoare
neagră-brunie, cu reflexe metalice. Capul, între inserţia antenelor,
prezintă o carenă longitudinală. Fruntea are 8 - 10 puncte, care limitează
o suprafaţă foarte fin sculptată. Antenele sunt formate din 11 articole,
cele de la bază de culoare roşcată, iar cele de la vârf negricioase.
Pronotul prezintă o punctuaţie deasă cu luciu mătăsos. Picioarele sunt
roşcate, exceptând femurele, care sunt negre. Picioarele posterioare
conformate pentru sărit. Partea dorsală a tibiilor posterioare şi mijlocii,
postmedian, au o scobitură pubescentă terminată cu un dinte. Elitrele
prezintă striuri longitudinale şi interstriuri lucioase, fin punctate (Figura
39).
Larva oligopodă, are corpul de culoare albă, cu capsula cefalică,
picioarele şi al nouălea segment abdominal galbene-brunii.
83
Plante atacate şi mod de dăunare. Insectele rod epiderma
superioară şi parenchimul frunzelor sub formă de scobituri mici,
circulare; cu timpul, epiderma inferioară, rămasă intactă, se usucă, se
rupe, cauzând ciuruirea frunzelor.
Prognoză şi avertizare. Prognoza apariţiei puricelui pe culturile
de sfeclă se stabileşte pe baza densităţii numerice a insectelor
hibernante. În mod practic, aceasta se realizează prin sondaje în sol,
înainte de semănat. Probele de sol recoltate se cufundă în apă şi
insectele hibernante se ridică la suprafaţă. Se prevede o apariţie într-o
densitate numerică mijlocie, când se numără între 10 - 20 exemplare la
m² şi într-o densitate numerică mare la peste 20 exemplare la m².
Avertizarea tratamentelor se recomandă la apariţia insectelor
hibernante la culturi. Pentru stabilirea momentului optim de intervenţie
se execută controale fitosanitare asupra semănăturilor de sfeclă, la
răsărirea plantelor, la înregistrarea unei densităţi numerice de peste 10
exemplare la m² se lansează buletinele de avertizare pentru aplicarea
tratamentelor.
Combatere. Distrugerea buruienilor din culturi prin lucrări de
întreţinere. Cultivarea de benzi-capcană din sfeclă, însămânţate cu 2 - 3
săptămâni mai târziu; pe aceste fâşii se concentrează cea mai mare parte
din insecte, de aici distrugându-se apoi prin tratamente chimice.
Tratarea seminţelor, înainte de semănat, cu Promet 400 CS, în
doză de 2,5 - 3 l/t de sămânţă. Aplicarea de tratamente chimice, pe cale
de stropire, cu Deltanet 40 CE în doză de 2,5 l/ha, Clorofos 68 în doză
de 1,5 kg/ha, Karate 2,5 CE - 0,250 l/ha.
84
Fig. 40 Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris:
a - adult; b - larvă; c - pupă; d - plantule atacate de adulţi; e - rădăcină atacată de larve
(după Manninger)
85
Transformarea în pupă are loc în sol, la adâncimi de 20 - 50 cm,
într-o celulă de pământ, în apropierea plantelor gazdă. Durata stadiului
de pupă este de 16 - 18 zile. În general, întregul ciclu evolutiv al acestei
insecte de la om, până la adult durează în medie 70 - 82 zile.
Noii adulţi apar începând de la sfârşitul lunii iulie până în
august-septembrie, însă ei nu părăsesc căsuţele pupale decât în
primăvara anului următor.
La limitarea invaziilor acestei insecte contribuie şi o serie de
duşmani naturali. Astfel, ca prădători se menţionează diferite specii de
păsări (cioara neagră, potârnichea s.a.) şi insecte (Pterostichus melas
Creutz., Ophonus griseus Panz., Hister bipunctulatus Schr. etc.), iar ca
paraziţi mai importanţi unele muşte (Rondania cucullara R.D.) şi
ciuperci (Beauveria bassiana Vuill.).
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa sfeclei atacă
diferite specii din familia Chenopodiaceae (sfecla, loboda etc.) sau din
familii apropiate (Amaranthaceae), preferând plantele de sfeclă,
îndeosebi pe cele de-abia răsărite, care deseori sunt retezate de la colet.
După unii autori o insectă poate distruge pe zi până la 10 - 12
plante tinere. Într-o fază mai înaintată de dezvoltare a sfeclei adulţii rod
numai frunzele, parţial sau total , producând pagube mult mai mici.
Larvele se hrănesc pe rădăcini, săpând galerii de diferite mărimi .
Combatere. Arătura adâncă; semănatul la timp, întreţinerea în
condiţii bune a culturilor; administrarea corespunzătoare a
îngrăşămintelor. Toate aceste măsuri contribuie la o dezvoltare normală
a plantelor, ceea ce face ca acestea să reziste mai bine la atacul
gărgăriţei.
Tratarea glomerulelor înainte de semănat cu Promet 400 CS în
doză de 2,5 - 3 l/100 kg sau Seedox 80 W în doză de 1,2 kg/100 kg.
Se aplică tratamente în timpul perioadei de vegetaţie; primul
tratament se efectuează la începutul răsăririi plantelor, iar al doilea (dacă
este nevoie), la maximum de răsărire.
Rezultate bune se obţin prin utilizarea produselor
organofosforice şi carbamice. Se consideră densitatea numerică
mijlocie, când sunt peste 2 gărgăriţe/m².
86
acoperit cu solzi şi peri mici brun-cenuşii ce dau insectei un aspect
pudrat. Elitrele sunt îngustate posterior şi prevăzute cu striaţiuni
longitudinale formate din solzi cenuşii sau bruni. Aripile posterioare
sunt atrofiate, astfel că adulţii nu pot zbura (Figura 41).
Larva are 10 - 12 mm lungime, este apodă, de culoare albă, cu
capul galben-bruniu.
87
100 cm adâncime şi intră în diapauză hiemală. În primăvară, larvele îşi
continuă dezvoltarea până la sfârşitul lunii iunie, când ajung mature.
Dezvoltarea larvară durează 12 - 14 luni, timp în care ele
năpârlesc de 9 ori. Larvele mature se retrag în iulie sau august la o
adâncime mai mare în sol şi în celule speciale se transformă în pupe,
stadiu ce durează 2 - 3 săptămâni. Adulţii care apar rămân în aceleaşi
locuri până în primăvara următoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce
atacă sfecla de zahăr şi furajeră, floarea soarelui, porumbul, tutunul,
macul, leguminoasele şi gramineele etc. La plantele abia răsărite, adulţii
rod complet frunzele sau retează plantele de la colet.
La plantele mai dezvoltate (cu peste 3 - 4 frunze), adulţii rod
frunzele pe margini, sub formă de trepte .Larvele se hrănesc cu
rădăcinile diferitelor plante, fără a produce pagube importante.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca la
gărgăriţa cenuşie a sfeclei.
88
Adulţii se hrănesc o perioadă scurtă cu nectarul florilor pentru maturaţie
sexuală. Are loc copulaţia şi ponta.
89
viespile (Trichogramma evanescens (Trichogrammatidae), Eulimneria
xanthostoma, Lissonota parallela, Pimpla viduata (Ichneumonidae) şi
muştele Exorista simulares, Nemorilla floralis (Tachinidae), iar ca
paraziţi entomopatogeni: Bacterium prodigiosus şi Beauveria bassiana.
Dintre prădători, cu o însemnătate mai mare se menţionează unele specii
de insecte (Calosoma, Pterostichus, Carabus etc.) şi unele păsări
(ciorile, vrăbiile etc.), care se hrănesc mai ales cu omizi.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida de stepă este o insectă
polifagă, atacă numeroase specii de plante (ştirul, volbura, rapiţa,
pălămida, muştarul, trifoiul, floarea soarelui, porumbul, tutunul,
cartoful, salcâmul, gutuiul, mărul, viţa de vie, arţarul, salcia etc.),
preferând sfecla, lucerna, loboda şi pelinul.
Larvele din primele varste rod una din epidermele frunzelor şi
parenchimul, iar mai tarziu distrug frunzele complet, nelăsând decât
nervurile principale şi peţiolurile; uneori se hrănesc şi cu flori, tulpini
sau fructe.
Atacul are loc de obicei în vetre şi deseori după distrugerea unei
culturi omizile migrează în masă în culturile învecinate, provocând
pierderi totale de recoltă pe suprafeţe întinse, mai ales în anii de invazii.
Combatere. În combaterea acestui periculos dăunător se
recomandă un complex de măsuri agrotehnice, fizico-mecanice şi
chimice.
Măsuri agrotehnice. Însămânţarea culturilor cât mai timpurie în
terenuri bine fertilizate. Efectuarea la timp şi în bune condiţiuni a
lucrărilor de întreţinere (prăşit, rărit, distrugerea buruienilor etc.).
Efectuarea arăturilor de vară şi de toamnă, pentru distrugerea stadiilor
aflate în sol (larve, pupe).
Măsuri fizico-mecanice. Izolarea culturilor ameninţate cu benzi
late de 15 - 25 m, tratate cu insecticide. Se pot efectua şi şanţuri de baraj
în timpul migrării larvelor, care se umplu cu apă sau se prăfuiesc cu
insecticide. De asemenea, în timpul migrării, omizile pot fi strivite în
mare proporţie prin tăvălugire (pe suprafeţe necultivate sau pe drumuri).
Captarea adulţilor cu ajutorul curselor luminoase.
Măsuri chimice. Aplicarea tratamentelor de prăfuiri sau stropiri,
la apariţia primelor focare, cu produse organofosforice (Carbetox 37 CE
- 0,4 %, Sinoratox 35 CE - 0,15 %, Basudin 60 CE - 0,2 %, Dipterex 80
PS - 0,2 %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Diptevur 55 VUR - 4 l/ha.
Rezultate mai bune se obţin şi prin folosirea biopreparatelor pe
bază de Bacillus thuringiensis (Thuringin, Dipel, Bactospeine), mai
sensibile sunt omizile din primele vârste.
90
Principalii dăunători din culturile de cartof
91
Fig. 43. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata:
a-adult; b-larvă; c-ouă; d-mod de dăunare
(după Manolache şi Boguleanu)
92
întregime, uneori şi lăstarii. La atacuri puternice, din plante rămân
numai resturi de tulpini, culturile putând fi compromise.
Combatere. Măsuri agrotehnice, ce constau în executarea
praşilelor în timpul perioadei de vegetaţie şi a arăturii adânci în
toamnă, pentru distrugerea stadiilor din sol (larve, pupe, adulţi) şi
diminuarea rezervei biologice a dăunătorului.
Aplicarea tratamentelor chimice ce se fac la avertizare, la
apariţia larvelor de vârsta I-a sau a II-a, pentru ambele generaţii.
Pesticidele avizate a fi folosite în ţara noastră pentru
combaterea gândacului din Colorado sunt:
a) produse piretroide: Decis 2,5 EC – 0,3 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1
l/ha, Karate 2,5 EC – 0,2 l/ha, Polytrin 200 EC – 015 l/ha,
Supersect – 0,125 l/ha;
b) produse organofosforice : Ecalux 25 EC – 0,75 l/ha, Pyrinex 48 EC
– 1,5 l/ha, Ultracid 20 EC – 1,5 l/ha, Onefon 80 PS – 1,5 kg/ha;
c) produse carbamice: Sevin 85 WP – 1,0 kg/ha, Padan 50 DP – 1,0
kg/ha, Marshall 15 EC – 1,5 l/ha, Victenon 50 WP – 0,50 kg/ha;
d) produse diverse: Nomolt 15 SC – 0,15 l/ha, Consult 10 EC – 0,20
l/ha, Regent 200 SC – 0,20 l/ha, Mospilan 70 WP – 0,06 kg/ha;
e) amestecuri de pesticide: Nurelle D 50/500 EC – 0,5 l/ha, Ecalux S
– 0,6 l/ha.
Se recomandă ca în timpul perioadei de vegetaţie să se alterneze
produsele, pentru eliminarea fenomenului de rezistenţă la pesticide.
93
tuberculi în formare ai plantelor-gazdă. După fixarea lor pe organele
vegetative are loc prima năpârlire, cea de-a doua năpârlire are loc la un
interval de 8 zile. Completa dezvoltare a femelelor se eşalonează pe 6 -
10 săptămâni.
Evoluează în condiţii favorabile pe terenuri mai uşoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător oligofag, ce
atacă diferite plante cultivate şi spontane, preferând pe cele din familia
Solanaceae (Solanum tuberosum, S. nigrum, S. dulcamara, Atropa
belladonna s.a.).
96
închisă. Coada este tot atât de lungă ca şi corniculele, cu câte 3 peri
pe fiecare parte (Figura 46 a).
b) femela aripată are corpul de 1,6 – 2,3 mm lungime; capul şi
toracele brun-închis, iar abdomenul galben-verzui; corpul este
acoperit cu o secreţie ceroasă, de culoare cenuşie. Abdomenul
prezintă câte un rând de pete pe părţile laterale şi câteva dungi
transversale, de culoare mai închisă. Antenele sunt verzui-
negricioase şi aproape tot atât de lungi ca şi corpul. Corniculele
sunt scurte şi umflate median. Coada este mai lungă decât
corniculele (Figura 46 b)
Biologie. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă pe tulpinile
sau peţiolurile frunzelor diferitelor plante crucifere cultivate sau
spontane. Într-un an poate avea 15 – 16 generaţii. La temperatura
optimă (18 – 20°C), o generaţie se dezvoltă în 10 – 14 zile.
98
generaţii pe an, uneori şi a treia generaţie, care se dezvoltă pe varza de
toamnă.
99
10.4. Musca cepei – Delia antiqua Meig.,
ordinul Diptera, familia Anthomyidae
100
perişori albi-gălbui. Aripile anterioare şi posterioare sunt de culoare
albă, prevăzute cu macule negre.
La femelă, aripile anterioare prezintă o maculă neagră în vârful
superior, două macule rotunde în mijlocul câmpului şi una alungită pe
marginea posterioară; aripile posterioare au câte o maculă punctiformă
numai pe marginea lor anterioară (Figura 67).
La mascul, aripile anterioare prezintă o singură maculă neagră
în unghiul extern, iar cele posterioare sunt prevăzute cu câte o maculă
punctiformă pe marginea anterioară.
Oul are 1,10 – 1,25 mm lungime, de formă conică, de culoare
galbenă, cu striaţii longitudinale.
Larva neonată este de culoare galbenă cenuşie, capul negru, iar
larva matură are culoarea verde sau galben-verzuie, cu puncte negre.
Corpul este acoperit cu perişori albicioşi şi prezintă dorsal o dungă
longitudinală, iar lateral două dungi mai late, de culoare galbenă.
Larva are 40 – 50 mm lungime.
Pupa este carenată, de culoare cenuşie sau galben-verzuie,
maculată cu negru.
a b c
148
frunzele, lăsând doar nervurile mai groase, aspect ce poartă numele de
scheletuirea frunzelor.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu,
în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai
rezistente la atac. Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei
de vegetaţie, pe care se înmulţeşte dăunătorul. Efectuarea arăturilor
adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a
dăunătorului.
La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu unul din
următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE –
0,4%, Ekalux S – 0,1%, Ekamet 50 CE – 0,07%, Sinoratox 35 CE-
0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%,Total 60 – 0,15%, Senthion 50EC –
0,1%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Karate 2,5CE – 0,04%, Sumi-alpha 5
CE – 0,03%, Sumicidin 20 CE – 0,05%,Talstar 10 CE – 0,035%,
Dimilin 25WP – 0,05%, etc. Se pot folosi şi biopreparate ca Dipel WP
– 0,1%, Foray – 0,1 % etc.
Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor
din primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.
a
c
150
14.6. Musca verzei – Delia brassicae Bche.,
ordinul Diptera, familia Anthomyidae
a b c
152
Larva matură are 5,0 – 8,0 mm lungime, este de culoare alb-
gălbuie. Regiunea posterioară a abdomenului este prevăzută cu 12
mameloane digitiforme şi cu numeroşi spiculi.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime de 10
– 20 cm. Prezintă 2 – 3 generaţii pe an.
Primăvara, în lunile aprilie, mai apar adulţii care se hrănesc cu
nectar şi secreţii dulci de la salcie, plop, etc., după care migrează în
culturile de ceapă unde au loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse
izolat sau în grupe mici pe sol, în apropierea coletului. Larvele care
apar se dezvoltă în bulbi, după care se retrag în sol, unde are loc
transformarea în pupă. Noii adulţi apar în prima jumătate a lunii iunie.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube în culturile
de ceapă, usturoi, praz şi alte liliacee.
Larvele din prima generaţie atacă frunzele, iar mai târziu
pătrund în bulbii care încep să se formeze, în care sapă galerii.
Larvele din generaţia a II-a şi a III-a atacă numai bulbii, în care
rod galerii. În aceste galerii pătrund bacterii şi ciuperci, care duc la
putrezirea bulbilor. Plantele atacate au frunzele îngălbenite, care se
vestejesc şi se usucă.
În galeriile formate în bulbi se grefează microorganisme
(bacterii, ciuperci) care duc la putrezirea acestora în câmp sau în
depozite. Pagubele pot ajunge la 20-30%.
Combatere. Strângerea după recoltare a tuturor resturilor
vegetale şi distrugerea lor prin ardere sau îngropare.
Însămânţarea sau plantarea arpagicului să se facă cât mai
timpuriu, în terenuri bine pregătite, asigurându-se în acest fel o
dezvoltare mai viguroasă a plantelor. În zonele de invazii, unii autori
recomandă plantarea de benzi curse din arpagic pentru atragerea
adulţilor în timpul pontei; după depunerea ouălor, benzile se distrug.
Culturile de ceapă vor fi controlate periodic, iar plantele atacate vor fi
scoase şi distruse prin ardere sau îngropate.
Pentru combaterea adulţilor din prima generaţie se aplică
tratamente la avertizare cu produsul Sinolintox 10 G – 4 kg ş.a./ha., iar
pentru generaţia a II-a şi a III-a cu Diazol 60 EC – 0,15 %, Basudin 60
CE – 0,1%,etc.
153
CAPITOLUL XV
PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI PLANTELOR
LEGUMICOLE DIN SERE
154
Biologie. În condiţii de seră, musculiţa albă are 3 – 4 generaţii
pe an, uneori şi mai multe, în funcţie de factorii ecologici. De regulă,
generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în acelaşi timp diferite stadii ale
insectei: ou, larvă, adult.
Depunerea ouălor are loc în grupe (10-50 ouă), pe partea
inferioară a frunzelor tinere, în formă de cerc. Incubaţia durează 5-10
zile, în funcţie de factorii climatici. Larvele apărute se deplasează pe
organele plantei, devin apode după câteva zile, rămâmând pe partea
inferioară a frunzelor până la transformarea în adulţi. O generaţie
completă se dezvoltă în 3-4 săptămâni. De regulă generaţiile se
suprapun, încât se pot întâlni în tot cursul anului diferite stadii ale
insectei.
În timpul verii, musculiţa poate migra din sere pe diferite plante
în câmp, unde se înmulţeşte până în toamnă. La scăderea temperaturii,
o parte din insecte se reântorc în sere, reinfestând culturile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, care
atacă numeroase specii de plante legumicole: tomate, ardei, pătlăgele
vinete, castraveţi, fasole, etc., precum şi plante ornamentale: garoafe,
crizanteme, begonii, gerbera, muşcate etc.
Adulţii şi larvele colonizează frunzele, uneori şi lăstarii,
înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Organele atacate sunt acoperite
de dejecţiile insectei, care favorizează dezvoltarea unor ciuperci
saprofite din genurile : Alternaria, Penicillium, Fusarium, etc.,
formându-se un miceliu de culoare închisă. Acest lucru duce la
debilitarea plantelor, reducându-se procesele fiziologice, prin
micşorarea suprafeţei de asimilaţie. Datorită atacului, frunzele se
îngălbenesc, se usucă şi cad.
Combatere. Distrugerea florei spontane din jurul serelor şi
solariilor, care contribuie la perpetuarea focarelor de infecţie. După
recoltare, toate plantele sau resturile de plante vor fi scoase în afara
serelor şi distruse prin ardere. Corpurile serelor, libere de plante, se
vor dezinfecta prin stropiri cu produse organofosforice sau carbamice,
în doze mărite sau prin fumigări cu aerosoli.
Se vor efectua tratamente chimice la apariţia focarelor de
infecţie, cu unul din următoarele produse: produse organofosforice:
Actellic 50 EC-0,1%, Ekamet 50 CE-0,05%, Divipan 100 EC-0,05%,
Nogos 50 CE-0,1%,Onevos 31,5 EC-0,15%, Tamaron 600 LC-0,1%,
Vapona 48 CE-0,1%; produse carbamice: Unden 50 PU-0,1%,
Lannate 90 WS-0,05%; produse piretroide: Decis 2,5 CE-0,05%,
Fastac 10 EC-0,02%, Karate 2,5 CE-0,04%,etc.; produse
organoclorurate: Thiodan 35 CE-0,2%, Thionex 35 CE-0,2%, Thionex
50 WP-0,15%; produse care inhibă formarea chitinei: Rimon 10 EC –
0,05%.
Se va stropi mai ales partea inferioară a frunzelor, unde se află
localizate coloniile de insecte.
155
15.2. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita,
ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae
a b c
157
CAPITOLUL XVI
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE
DE POMI
a b
a
b c
d e
161
16.3. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum Hausm.,
ordinul Homoptera, familia Eriosomatidae
a b c
163
Biologie. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă depus pe
ramurile subţiri, obişnuit la baza mugurilor. Este un afid cu dezvoltare
holociclică, monoecică, prezentând 8 – 12 generaţii pe an.
În primăvară, în fenofaza de dezmugurire a pomilor, din ouăle
de rezistenţă apar larvele din care vor lua naştere femelele fondatoare
(fundatrix), care ajunse la completa dezvoltare dau naştere pe cale
partenogenetică vivipară, la fundatrigenele nearipate şi aripate.
Acestea continuă să se înmulţească tot partenogenetic vivipar.
În ultima decadă a lunii septembrie în coloniile de virginogene
apar sexuparele, care dau naştere la forma sexuată : masculi şi femele.
După împerechere, femelele depun ouăle de iarnă (de rezistenţă).
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă frecvent mărul,
precum şi alte rosacee. Insectele înţeapă şi sug sucul celular din
ţesuturi. Frunzele se răsucesc, începând de la vârf spre peţiol şi de la
margini spre nervura principală, rezultând pseudocecidii. Datorită
atacului frunzele se îngălbenesc şi se usucă.
Organele atacate sunt acoperite cu dejecţiile păduchilor, care
formează aşa numita “rouă de miere”, pe care se dezvoltă filamentele
ciupercii Capnodium salicinum.
Combatere.Efectuarea tratamentelor de iarnă utilizând
produsele: Polibar 6% sau Carbetox 37 CE – 1%.
Primăvara, la apariţia primelor colonii de păduchi se vor
executa tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 0,4%,
Sinoratox 35 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1,
Sumithion 50 CE – 0,1%, Chess 25WP – 0,1%, Fernos 50 PU –
0,05%, Ambush 25 CE – 0,025%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5
CE – 0,01%, Mavrik 2F – 0,05%, etc.
164
a b
167
(Figura 79). Aripile posterioare lipsesc, iar lungimea corpului este de
5,0 - 6,5 mm.
Oul este oval alungit, albicios, puţin lucios, de circa 1,0 mm
lungime.
Larva are corpul de culoare alb-gălbuie, capul galben-brun,
acoperit cu peri rari şi scurţi. Lungimea corpului este de 10 - 12 mm.
b c