Politici si Strategii de Mediu

I.Politica Mediului in Comunitatea

Europeana
 În anul 1957, prin Tratatul de la Roma, şase state europene, Belgia, Franţa,
Italia, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germania, au pus bazele
Comunitatea Economică Europeană (CEE). Tratatul de la Roma a
reprezentat un document care a realizat o conjuncţie unică şi în acelaşi
timp practică a problemelor economice, politice şi legislative
În februarie 1986, cele 12 state membre ale Comunităţii din acea
vreme (Belgia, Danemarca, Franţa, Republica Federală Germania,
Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi
Spania) au semnat Actul Unic European (AUE) → pasul decisiv
spre conturarea unei politici de mediu la nivel european.
Importanţa Actului Unic European pentru problemele vizînd mediul → a
introdus pentru prima dată două referiri explicite privind puterile
Comunităţii în domeniul protecţiei mediului:
 Art. 100 a – stabileşte criteriile pentru legislaţia protecţiei mediului . Acest
articol asigură legătura dintre realizarea pieţei unice şi protecţia mediului, a
sănătăţii şi securităţii muncii.
Art. 130 r, 130 s şi 130 t – stabilesc ţelurile, mijloacele şi procedurile pentru
adoptarea legislaţiei privind mediul (decizii unanime).
Prin art. 130 r se stabilesc obiectivele de protecţie a mediului în
Comunitatea Europeană (CE):
- Păstrarea, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
- Protejarea sănătăţii umane;
- Asigurarea unei utilizări prudente şi raţionale a resurselor naturale.
Politica de mediu a Uniunii Europene →prin adoptarea unei serii de măsuri
minime de protecţie a mediului:
- limitarea poluării;
- nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii
responsabilităţii financiare pentru daunele cauzate mediului.
Această evoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii de acţiune:
 Prin art. 130 r se stabilesc obiectivele de protecţie a mediului în
Comunitatea Europeană (CE):

- Păstrarea, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului;

- Protejarea sănătăţii umane;
- Asigurarea unei utilizări prudente şi raţionale a resurselor naturale.

Politica de mediu a Uniunii Europene →prin adoptarea unei serii de măsuri

minime de protecţie a mediului:

- limitarea poluării;
- nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii
responsabilităţii financiare pentru daunele cauzate mediului.

Această evoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii de acţiune:

Principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere suportarea, de către
poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite
de autorităţile publice; costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de
producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea.

Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „ e mai

bine să previi decît să combaţi”;

Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci cînd o

activitate ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o
relaţie cauză-efect nu este deplin dovedită ştiinţific;

Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE

să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie;
Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie
prezente în definirea şi implementarea altor politici comunitare;
Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în
asumarea responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă .
 Obs. Principiul integrării reprezintă cea mai semnificativă prevedere
din articol. Protecţia mediului este singurul domeniu al politicii
comunitare care impune o cerinţă de o asemenea amploare.

În art.130 r este încorporat şi principiul subsidiarităţii, adică, în

cazul problemelor legate de mediul înconjurător, Comunitatea va
acţiona doar acolo unde obiectivele sale vor fi mai bine îndeplinite prin
intermediul acţiunilor la nivelul comunitar, decît prin eforturile
individuale ale statelor membre.

Totodată, articolul prevede cooperarea cu alte ţări din afara CE,

precum şi cu organizaţiile internaţionale.
 Cel mai important moment în dezvoltarea instituţională a
politicii de mediu a apărut în contextul Summit-ului de la Rio din
1992. Uniunea Europeană s-a angajat rapid într-un proces de adoptare
a noii abordări strategice în materie de dezvoltare economică, iar
Tratatul de la Maastricht, adoptat în acelaşi an, a conferit pentru
prima dată acţiunilor de mediu ale Uniunii, statutul de politică într-o
concepţie unitară. Comunitatea îşi propune prin acest Tratat ca
„printr-o piaţă comună, o Uniune economică şi monetară şi
adoptarea de politici sau de acţiuni comune, să promoveze [...] un
nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului”, scop
în care acţiunea Comunităţii presupune printre altele şi cu titlu de
noutate „o politică în domeniul mediului” (art. 3).
Incepînd din 1987, prin amendamentele aduse Tratatului CEE,
întărite de Tratatul de la Maastricht, a fost adăugată o nouă prevedere
oficială, aceea de a integra protecţia mediului în politicile
 Incepînd din 1987,prin amendamentele aduse Tratatului CEE,
întărite de Tratatul de la Maastricht, a fost adăugată o nouă prevedere
oficială → integrarea protecţiei mediului în politicile Comunitătii.

În anul 1972, Comisia a susţinut în faţa Consiliului primul raport cu

privire la politica din domeniul mediului. Acest raport a condus la o
amplă dezbatere cu privire la modalitatea de abordare a problemelor
de mediu, (dacă acestea să fie abordate la nivel comunitar sau sub
forma acordurilor interguvernamentale între statele membre şi prin
coordonarea politicilor de mediu naţionale). Comisia, susţinută de
Parlamentul European, a fost în favoarea acţiunii Comunitare.

Confirmarea decisivă a importanţei acordată de către Comunitate

protecţiei mediului a venit cîţiva ani mai tîrziu, prin Tratatul de la
Amsterdam(1997). În primul rînd, noul tratat introduce conceptul de
dezvoltare durabilă .
 Articolul 6 al tratatului de la Amsterdam stipulează că „exigenţele de mediu
trebuiesc integrate în definirea şi aplicarea politicilor şi acţiunilor
Comunităţii în scopul promovării dezvoltării durabile”. Dezvoltarea durabilă
devine astfel un obiectiv cheie al Uniunii, iar principiul integrării, mecanism
central al realizării ei.

Tratatul simplifică, de asemenea, procedurile decizionale şi introduce

dimensiunea externă a integrării de mediu, prin art. 177, conform căruia
„prin politica în domeniul cooperării, complementară celei a statelor membre,
Comunitatea urmăreşte dezvoltarea economică şi socială durabilă a ţărilor în
dezvoltare, în mod special, a celor mai defavorizate dintre ele”.
I.1.Evoluţia politicilor de protecţie a mediului în
Comunitatea Europeană

Politica de mediu a Uniunii Europene este rezultatul procedurilor de

decizie stabilite prin tratatele Comunităţii Europene. Instituţiile comunitare
acţionează în baza principiului de subsidiaritate şi se sprijină în acţiunea lor pe
o largă consultare a guvernelor statelor membre, a organizaţiilor
non-guvernamentale, a grupurilor de interese, a experţilor, a diverselor
organizaţii specializate şi, evident, pe studiile şi rapoartele Agenţiei Europene
pentru Mediu.
În anii ’50, politicile europene au căutat să reconstruiască prosperitatea
Europei şi să asigure pacea în viitor, prin crearea unei zone comerciale
comune.

La sfîrşitul anilor ’60, a devenit foarte clară necesitatea adoptării unor

măsuri drastice şi cuprinzătoare pentru protejarea mediului, în faţa cerinţelor
impuse de creşterea economică.

În anul 1970, dimensiunea globală a poluării mediului a devenit

evidentă, iar în 1973, în urma Conferinţei de la Stockholm (1972), Comunitatea
a adoptat primul dintre programele de acţiune în domeniul mediului
(1973-1977).
 Prin acest program s-au stabilit principiile şi priorităţile care vor ghida
politica comunitară în viitor. Principiile fundamentale ale primului
program de mediu european au fost încorporate în amendamentele
introduse Tratatului de la Roma prin Actul Unic European.
Primul şi cel de-al doilea program de acţiune în domeniul
mediului (1973-1977; 1978-1982)

Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sînt Programele de

Acţiune pentru Mediu (PAM).

Primul şi cel de-al doilea program de acţiune în domeniul mediului au

stabilit liste detaliate de acţiuni, necesare pentru controlul unei largi game de
probleme de poluare.

Au fost formulate 11 principii, care au rămas valabile în programele de

acţiune ulterioare (DG XI, 1992):
“Prevenirea este mai bună decît remedierea”. Acest principiu a devenit cel
mai important principiu al următoarelor patru programe de acţiune în domeniul
mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului ar trebui luată în considerare din
stadiul incipient al procesului de luare a deciziilor.
Trebuie evitată exploatarea naturii prin mijloace care provoacă distrugeri
semnificative ale echilibrului ecologic.
Cunoştinţele ştiinţifice trebuie îmbunătăţite, pentru a permite luarea de
măsuri adecvate.
 Principiul “poluatorul plăteşte”; costul prevenirii şi refacerii pagubelor aduse
mediului trebuie suportat de către cel care poluează.

Activităţile dintr-un stat membru nu trebuie să producă deteriorări ale

mediului în alt stat.
Politica de mediu în statele membre trebuie să ia în considerare interesele
ţărilor în curs de dezvoltare.
Comunitatea Europeană şi statele membre trebuie să promoveze protecţia
mediului la nivel internaţional, prin intermediul organizaţiilor internaţionale.
Protecţia mediului este o responsabilitate a tuturor, motiv pentru care este
necesară educaţia publicului.
Principiul subsidiarităţii – măsurile de protecţie a mediului trebuie luate la cel
mai potrivit nivel, luînd în considerare tipul de poluare, acţiunea necesară şi
zona geografică ce trebuie protejată.

Programele naţionale în domeniul mediului trebuie coordonate în baza unor

concepte comune pe termen lung, iar politicile naţionale ar trebui armonizate în
cadrul Comunităţii, nu în mod izolat.
Al treilea program de acţiune în domeniul mediului (1983-1986

Al treilea program de acţiune în domeniul mediului, 1983, → strategia globală

de protecţie a mediului şi a resurselor naturale în CE.
Prin intermediul său, accentul pus pe controlul poluării s-a mutat pe prevenirea
poluării, iar conceptul de protecţie a mediului a fost lărgit, pentru a include:

- Planificarea utilizării terenurilor;

- Integrarea preocupărilor de mediu în alte politici ale CE.
- Domeniile incluse cuprind finanţarea activităţilor agricole, a dezvoltării
economice regionale şi sprijinul acordat naţiunilor din Africa, Pacific şi Caraibe,
în conformitate cu Convenţia de la Lomé (1989).
Al patrulea program de acţiune în domeniul mediulu
(1987-1992)

Evidenţiază patru domenii de activitate:

1. Implementarea efectivă a legislaţiei comunitare existente;

2. Reglementarea impactului produs asupra mediului de către toate substanţele
şi sursele de poluare;
3. Creşterea accesului public la informaţie şi la diseminarea acesteia;
4. Crearea de noi locuri de muncă.

Cel de al patrulea program de acţiune pentru mediu promovează abordarea

integrată a politicii de mediu şi introduce conceptul „dezvoltării durabile”.
Al cincilea program de acţiune în domeniul mediului
(1993-2000)

Al 5-lea Program de Acţiune pentru Mediu, numit şi „Către o dezvoltare

durabilă” a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de
mediu.
În această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:
- menţinerea calităţii generale a vieţii;
- menţinerea accesului continuu la rezervele naturale;
- evitarea compromiterii pe termen lung a mediului;
- înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor
prezentului, fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde
propriilor lor nevoi.
Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sînt :
- schimbarea direcţiei politicii de mediu către o politică bazată pe
consens, prin consultarea părţilor interesate, în cadrul procesului de luare a
deciziei;
- trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire
şi operaţionalizată prin utilizarea de instrumente economice şi fiscale.
■
Al şaselea program de acţiune în domeniul mediului
(2001-2010)

Al 6-lea Program de Acţiune pentru Mediu, numit şi „Alegerea noastră,

viitorul nostru” este consecinţa procesului de evaluare globală a rezultatelor
PAM 5 (realizată în anul 2000) şi stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul
prezentei decade.
Patru arii prioritare definesc direcţiile de acţiune ale politicii de mediu:
1. Schimbarea climatică și încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea
emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990
(conform protocolului de la Kyoto);
2. Protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea
ameninţărilor la adresa speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în
Europa;
3 Sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu
care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea
umană;
4. Conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv
creşterea gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii
acestora.
 PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice :
protecţia solului, protecţia şi conservarea mediului marin, utilizarea
pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul
urban, reciclarea deşeurilor, gestionarea şi utilizarea resurselor în
perspectiva dezvoltării durabile.

Au fost iniţiate primele şase strategii, după cum urmează:

1.Calitatea aerului - strategie iniţiată prin programul „Aer curat pentru

Europa” (CAFE) 9, lansat în martie 2001→ dezvoltarea unui set de
recomandări strategice şi integrate, în vederea combaterii efectelor
negative ale poluării aerului asupra mediului şi sănătăţii umane;
acestea prezentate Comisiei la sfîrşitul anului 2004 / începutul lui
2005 fundamentează strategia de combatere a poluării aerului.
2. Protecţia solului. În comunicarea „Către o strategie tematică pentru
protecţia solului”, aprilie 2002,de către CE, problema protecţiei solului
este pentru prima dată tratată independent şi prezentate problemele
existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile distinctive ale unei politici de
mediu în această direcţie.

3.Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie ce

demarează în iunie 2002, prin comunicarea Comisiei „Către o strategie
tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile”.

4. Protecţia şi conservarea mediului marin: iniţiată de catre Comisie

(octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul
durabilităţii şi conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor
oceanelor, estuarelor şi zonelor de coastă, acordînd o atenţie specială
ariilor cu un grad mare de biodiversitate
5. Reciclarea şi prevenirea deşeurilor –această strategie ,mai
2003,reprezintă prima tratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii
producerii de deşeuri.Prin comunicarea aferentă sînt investigate
modalităţile de promovare a reciclării produselor (atunci cînd este cazul)
şi sînt analizate opţiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului
cost-eficacitate.

6. Mediul urban – această strategie are deja identificate patru teme

prioritare în sensul dezvoltării durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei
mediului în spaţiul urban:
- transportul urban;
- gestionarea urbană durabilă;
- domeniul construcţiilor;
- urbanismul/arhitectura urbana.
Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a
produselor (PIP)”, având ca scop reducerea degradării mediului de
către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viaţă si
conducând astfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice.
I.2. Integrarea conceptului de dezvoltare durabilă în
al cincilea program de acţiune în domeniul mediului
Scopul global declarat al programului a constat în prezentarea noii strategii a
CE privind mediul şi a măsurilor ce trebuie luate în perioada 1992-2000 pentru
dezvoltarea durabilă. Programul “Către durabilitate”stabileşte obiective pe
termen mai lung, avînd o abordare globală.

Contextul politic în care a fost elaborat programul.

Pe parcursul unei perioade de 20 de ani, politica de mediu a Comunităţii a

constat în elaborarea cadrului legislativ al cărui scop a fost şi este combaterea
poluării şi protecţia mediului.

Tratatul fondator al CEE, în forma amendată de Actul Unic European, a

stabilit prevederi explicite privind elaborarea şi implementarea unei politici
comunitare în domeniul mediului.

Declaraţia şefilor de stat şi de guvern, întruniţi în Consiliul din 26 iunie 1990

a făcut apel la promovarea unui program de acţiune pentru dezvoltarea
durabilă, respectiv a unei politici şi a unei strategii pentru dezvoltarea economi
mică şi socială continuă, fără periclitarea mediului şi a resurselor naturale
esenţiale activităţilor umane.
Tratatul de la Maastricht a avut ca principal obiectiv promovarea creşterii
durabile cu luarea în considerare a mediului.
Cel de-al cincilea program de acţiune în domeniul mediului a avut şi are ca
obiectiv transformarea modelelor de creştere economică în aşa fel
încît acestea să promoveze dezvoltarea durabilă. În accepţiunea
programului, caracteristicile durabilităţii sînt:
- Menţinerea generală a calităţii vieţii;
- Menţinerea accesului continuu la resursele naturale;
- Evitarea pagubelor cu efecte de lungă durată asupra mediului;
- Considerarea dezvoltării ca fiind durabilă, dacă conduce la îndeplinirea
necesităţilor prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare
de a-şi îndeplini propriile necesităţi.
Programul pune bazele unei noi abordări a politicii de mediu,
fundamentată pe următoarele considerente:

- adoptarea unei atitudini globale, care să iniţieze schimbări la nivelul

diferiţilor agenţi şi activităţi, care produc efecte nedorite asupra resurselor
naturale sau care poluează mediul;
- dorinţa de schimbare a tendinţelor şi practicilor actuale care afectează
mediul generaţiilor prezente şi a celor viitoare;
-încurajarea modificării comportamentului social, prin angajarea tuturor
factorilor implicaţi (autorităţi publice, cetăţeni, consumatori, întreprinderi
etc.);
- instituţionalizarea conceptului de împărţire a responsabilităţilor;
- utilizarea unor noi instrumente în domeniul mediului.
Comunitatea îşi limitează acţiunile la următoarele priorităţi:

- managementul pe termen lung al resurselor naturale: sol, apă, zone rurale şi

costiere;
- abordare integrată a combaterii poluării şi a acţiunilor de prevenire a
deşeurilor;
 reducerea consumurilor de energie produsă din surse neregenerabile;
- îmbunătăţirea managementului transporturilor, prin crearea unor mijloace de
transport eficiente şi nepoluante;
- îmbunătăţirea stării de sănătate şi a securităţii cetăţenilor, în principal prin
managementul riscurilor industriale, securitatea nucleară şi protecţiei
împotriva radiaţiilor.
Programul subliniază importanţa intervenţiei Comunităţii în sectoarele ţintă
selectate. Sectoarele ţintă sînt :
Industria. Comunitatea are intenţia de a întări dialogul cu industria; de a
încuraja acordurile voluntare; de a elabora planuri raţionale de management
al resurselor; de a îmbunătăţi informaţiile disponibile consumatorilor; de a
adopta standarde comunitare atît pentru procesele de fabricare, cît şi pentru
produse, evitînd distorsionarea competiţiei, protejînd piaţa internă şi
menţinînd competitivitatea europeană.
 pentru procesele de fabricare, cît şi pentru produse, evitînd distorsionarea
competiţiei, protejînd piaţa internă şi menţinînd competitivitatea europeană.
Energia. Acţiunile din domeniul energiei sînt indispensabile dacă se doreşte
realizarea dezvoltării durabile; aceste acţiuni presupun îmbunătăţirea eficienţei
energetice, reducerea consumului de combustibili fosili şi promovarea surselor
de energie regenerabilă.
Transporturile. Cererea de transport şi traficul au crescut odată cu crearea
pieţei interne. → Se impun măsuri rapide pentru :
- îmbunătăţirea managementului infrastructurilor şi a vehiculelor;
- dezvoltarea transportului public;
- îmbunătăţirea calităţii combustibililor.
Agricultura. Contribuie la deteriorarea mediului, prin utilizarea practicilor
de agricultură intensivă, a îngrăşămintelor şi acumularea de surplusuri. → este
necesară şi indispensabilă: - reformă a Politicii Agricole Comune ;
- dezvoltarea silviculturii( cu luarea în
considerare a cerinţelor de mediu).
Turismul. Turismul se dezvoltă rapid şi conduce la deteriorarea regiunilor
muntoase şi a celor costiere. Măsurile propuse includ :
 - îmbunătăţirea managementului turismului de masă şi calitatea serviciilor turistice,
prin promovarea unor forme alternative de turism, informare şi realizarea de campanii de
creştere a conştientizării publice
Promovarea formelor alternative de turism, informarea şi realizarea de campanii de
creştere a conştientizării publice.
De asemenea, programul are în vedere cooperarea internaţională.
Pentru o lungă perioadă, politica de mediu Comunitară s-a axat în principal pe
soluţionarea problemelor din cadrul Comunităţii. Totuşi, statele membre au conştientizat
caracteristica globală a poluării şi necesitatea unor acţiuni coordonate la nivel regional şi
internaţional (ex.Articolul 130 r (1) al Tratatului Uniunii Europene conţine prevederi privind
promovarea unor măsuri la nivel internaţional care să trateze problemele de mediu
apărute la nivel regional sau mondial)
Programul identifică patru probleme majore care necesită acţiuni la nivel internaţional:
- modificările climatice;
- epuizarea stratului de ozon;
- pierderea biodiversităţii;
- defrişările.
Programul propune, de asemenea, instrumentele prin care se pot realiza obiectivele
stabilite.
 Instrumente de reglementare: fixarea unor noi nivele minime de protecţie,
implementarea acordurilor internaţionale şi stabilirea unor reguli şi standarde
pentru piaţa internă.
Instrumente financiare: stimulente pentru producători şi consumatori în
vederea protejării mediului şi utilizării raţionale a mediului (măsuri de
responsabilitate economică, fiscală şi civică) şi corectarea preţurilor pentru a
asigura faptul că produsele şi serviciile care iau în considerare problemele de
mediu nu sînt penalizate în termenii costului.
Măsuri cu caracter orizontal: îmbunătăţirea informaţiei şi a statisticii de
mediu (necesitatea existenţei unor clasificări comparabile, standarde, criterii şi
metodologii), promovarea cercetării ştiinţifice şi a dezvoltării tehnologice,
perfecţionarea planificării sectoriale şi a celei spaţiale, informare publică
(crearea bazelor de date) şi instruirea de specialitate.
Mecanisme de sprijin financiar: programul LIFE, Fondurile Structurale,
Fondul de Coeziune, împrumuturi de la EIB (Banca Europeană de Investiţii).
Ca urmare a evaluării programului iniţial(Consiliul CE din 24sept.1998),
Comunitatea a decis să-şi intensifice eforturile în anumite domenii prioritare,
pentru a da un nou impuls companiei pentru realizarea dezvoltării durabile prin:
 Integrarea problematicii mediului în alte domenii de politică –
îmbunătăţirea măsurilor de impunere şi coerenţa acţiunilor.
Axarea pe domeniile prioritare care necesită intervenţii (agricultura,
industria, transportul, energia şi turismul) şi elaborarea unui program de
acţiune care să conţină obiectivele prioritare.
Extinderea domeniului de instrumente de mediu, în scopul creşterii
eficienţei – examinarea obstacolelor existente în faţa introducerii instrumentelor
financiare şi identificarea de noi soluţii, utilizînd taxele de mediu,
responsabilitatea de mediu, acordurile voluntare (conform cu legea
concurenţei), identificarea măsurilor de sprijin care prejudiciază dezvoltarea
durabilă, promovarea răspunderii financiare de mediu la nivelul statelor
membre, dezvoltarea standardizării, perfecţionarea metodelor şi instrumentelor
de instruire, evaluarea planurilor şi programelor de mediu.
Impunerea implementării şi aplicării legislaţiei de mediu – adoptarea
unor strategiii integrate; simplificarea legislaţiei şi a procedurilor administrative,
prin utilizarea directivelor cadru, a monitorizării, dezvoltarea cooperării dintre
autorităţile competente, transparenţa măsurilor.
Creşterea conştientizării problemelor de mediu – îmbunătăţirea
accesului la informaţii; integrarea conceptului de dezvoltare durabilă în
programele de educaţie şi instruire Comunitare.
 Intensificarea cooperării (modificările climatice, poluarea acvatică,
mangementul riscurilor industriale, biodiversitatea).

Îmbunătăţitrea informaţiilor privind mediul – statistici şi indicatori

comparabili şi de încredere; analiza cost-beneficiu a măsurilor şi a impactului
acestora asupra întreprinderilor; stabilirea unor sisteme contabile auxiliare sau
satelite, legate de sistemele contabile naţionale, în vederea instituţionalizării
unui sistem naţional de “contabilitate verde”.

Crearea unor modele de producţie şi consum durabil.

Încurajarea promovării unor metode practice de împărţire a
responsabilităţilor şi realizare a parteneriatelor – intensificarea dialogurilor
între toţi agenţii.

Promovarea iniţiativelor locale şi regionale – planificarea sectorială şi

spaţială; realizarea schimburilor de experienţă; încurajarea iniţiativelor locale.
I.3. Agenda 2000: pentru o uniune mai puternică şi
mai extinsă

Pachetul legislativ al Agendei 2000 este rezultatul combinat al tuturor

instituţiilor comunitare şi a fost conceput la Consiliul European de la Madrid, în
decembrie 1995 (SCADplus: Agenda 2000: for a stronger and wider Union ).
La acel summit- în vederea deschiderii negocierilor de aderare cu ţările
solicitante - şefii de state şi de guvern au invitat Comisia :
- să-şi prezinte opiniile privind diferitele cereri împreună cu un document
general referitor la extindere ;
- să pregătească, pe baza unei atente analize a sistemului de finanţare
a Uniunii, o comunicare privind cadrul financiar viitor al Uniunii, în vederea
posibilei integrări a ţărilor candidate.
Comunicarea “Agenda 2000: Pentru întărirea şi extinderea Uniunii” (COM
(97) 2000), prezentată de Comisie la 16 iulie 1997, a reprezentat un răspuns
cuprinzător la această solicitare.
Comunicarea descrie: - perspectivele generale de dezvoltare a Uniunii
Europene şi a politicilor sale;
- problemele orizontale cauzate de integrare şi cadrul
financiar viitor, pentru primii 7 ani ai noului mileniu, în contextul unei Uniuni
lărgite.
Reforma politicii structurale

Aşa cum s-a subliniat la Consiliul European de la Berlin, baza reformelor

Agendei 2000 o constituie Fondurile Structurale şi Fondurile de Coeziune.
Aceasta presupune asigurarea faptului că asistenţa structurală este mai
concentrată atît sub aspect geografic cît şi termenii obiectului de asistenţă.
Aceasta presupune îmbunătăţirea managementului Fondurilor, simultan cu
urmărirea obiectivului de coeziune economică şi socială într-o Uniune cu o
diversitate în creştere. Pentru perioada 2000-2006, plafonul fondurilor pentru
politicile structurale a fost stabilit la 213 miliarde EURO pentru actualele state
membre (SCADplus: Agenda 2000: for a stronger and wider Union).
Acordul modificării politicii se referă numai la:
Fondul Structural propriu-zis, constînd în:
- Fondul Social European;
- Fondul European de Dezvoltare Regională;
- Instrumentul Financiar pentru Îndrumarea Industriei Pescuitului;
- Fondului Agricol European de Îndrumare şi Garantare; Secţiunea
de Îndrumare.
Fondul de Coeziune. Noile condiţii care se aplică asistenţei acordate de
fondurile structurale sînt specificate într-un regulament orizontal, care conţine
prevederi cu caracter general asupra Fondurilor Structurale.
 Conform acestui regulament, sprijinul Comunităţii se va axa de acum
înainte pe 3 obiective prioritare:
- Dezvoltarea şi adaptarea regiunilor a căror dezvoltare este înapoiată
(Obiectivul I);
- Conversia economică şi socială a regiunilor care trec prin dificultăţi
structurale (Obiectivul 2);
- Adaptarea şi modernizarea politicii din domeniul educaţiei şi instruirii şi a
politicii muncii (Obiectivul 3).
Singurele Iniţiative Comunitare păstrate sînt:
- INTERREG (cooperarea transfrontiere);
- LEADER(dezvoltarea rurală);
- EQUAL (lupta împotriva discriminării pe piaţa forţei de muncă);
- URBAN (regenerarea oraşelor şi a suburbiilor aflate în criză).
Principalul obiectiv al Fondului de Coeziune a rămas neschimabat: finanţarea
proiectelor de mediu şi a celor de transport transeuropean în acele state
membre care au un PNB (Produs Naţional Brut) sub 90% din media
Comunităţii. Un criteriu suplimentar de eligibilitate rămîne elaborarea de
către statele membre a programelor de stabilitate economică şi
conformarea cu acestea.
I.4. Politica europeană de mediu şi România

Politica de mediu în România a debutat în anii ’90, prin înfiinţarea

Ministerului Mediului. În 1992 a fost adoptată „Strategia Naţională de
Protecţia Mediului”, reactualizată în 1996 şi în 2002.
Conform strategiei, obiectivele prioritare de mediu în România sînt:
conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
dezvoltarea durabilă; prevenirea poluării; conservarea biodiversităţii;
conservarea moştenirii culturale şi istorice; aplicarea principiului „poluatorul
plăteşte”; stimularea activităţii de redresare a mediului (prin acordarea de
subvenţii, credite cu dobîndă mică etc.).
Strategia a fost completată în 1999 cu: - „Raportul privind starea mediului în
România”;
- Programul Naţional de Aderare la UE;
- „Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor” (2002).
Strategia naţională a favorizat urmatoarele progrese in domeniul legislativ:
- legislaţia privind deşeuri, deşeurile rezultate din ambalaje şi
transportul deşeurilor;
- legislaţia privind apa menajeră, apa potabilă, poluarea cauzată de
substanţele periculoase;
- identificarea spaţiilor ce necesită protecţie specială, controlul
poluării industriale, măsuri pentru siguranţa cîmpurilor nucleare.

Ca viitoare ţară membră a Uniunii Europene, România a fost obligată să

adopte în totalitate şi acquis-ul comunitar de mediu. Aplicarea unei
strategii variabile în modelul european de integrare a facut posibilă
adoptarea şi aplicarea treptată a legislaţiei comunitare→ prin utilizarea
perioadelor de tranziţie şi a derogărilor temporare. Aceste instrumente ale
strategiei de extindere au venit în sprijinul ţării noastre, dacă luăm în
considerare exigenţele ridicate de mediu în spaţiul european raportat la
posibilităţile României de a aplica legislaţia şi la costurile reformelor
necesare pentru a integra principiul responsabilităţii ecologice.
 Capitolul de negociere „Protecţia mediului înconjurător” (capitolul 22) a fost deschis în mai
2002 şi încheiat în 2004; în urma negocierilor, România a obţinut următoarele perioade de tranziţie:
- 3 perioade de tranziţie, cu durate de 1, 2 şi 3 ani, pentru conformarea cu prevederile directivei
referitoare la controlul emisiilor de compuşi organici volatili (COV) rezultaţi din depozitarea benzinei şi
distribuţia sa de la terminale la staţiile de distribuţie a benzinei;
- 3 perioade de tranziţie, cu durate de 3, 5 şi 5 ani, pentru atingerea obiectivelor de
recuperare/reciclare pentru plastic, sticlă şi lemn, prevăzute de conformarea cu prevederile directivei
privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje;
- 2 perioade de tranziţie cu durate cuprinse între 1 şi 2 ani, pentru conformarea cu prevederile
directivei privind incinerarea deşeurilor;
- 3 perioade de tranziţie cu durate de de 3, 7 şi 9 ani pentru conformarea a 130 depozite cu
prevederile directivei privind depozitarea deşeurilor;
- 2 perioade de tranziţie cu durata de 2 ani pentru atingerea ţintelor de colectare, reciclare,
valorificare prevăzute de directiva privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice;
- 2 perioade de tranziţie de 5 şi 9 ani pentru aplicarea integrală a prevederilor regulamentului
privind transportul deşeurilor şi o derogare de la aplicarea art. 7(4) pe perioada în care se aplică
derogarea temporară instalaţiei de destinaţie;
- 2 perioade de tranziţie de 9 şi 12 ani pentru aplicarea prevederilor directivei referitoare la
epurarea apelor uzate urbane;
- 2 perioade de tranziţie de 4 şi 9 ani pentru respectarea a 9 parametri de calitate prevăzuţi de
directiva privind calitatea apei potabile;
- 1 perioadă de tranziţie de 3 ani pentru 51 unităţi industriale pentru 8 substanţe periculoase;
- 1 perioadă de tranziţie cu durata de 8,2 ani pentru 195 de instalaţii ce se află sub incidenţa
directivei privind prevenirea şi controlul integrat al poluării;
 - 3 perioade de tranziţie cu durata de 6 ani pentru valorile limită de SO2 pentru 34 instalaţii mari
de ardere, pentru respectarea valorilor limită de NOx pentru 69 instalaţii, pentru valorile limită de
pulberi pentru 26 instalaţii şi 1 perioadă de tranziţie de 1 an pentru respectarea valorilor limită pentru
NOx pentru 6 instalaţii.

Comisia apreciază că aplicarea legislaţiei comunitare de mediu în România presupune un

cost de aproximativ 22 de miliarde de Euro.

Implementarea acquis-ului european de mediu ne va permite, însă, să evităm erori pe care

cele mai „vechi” ţări membre le-au făcut în procesul dezvoltării lor economice şi să obţinem o
ameliorare rapidă a mediului şi a condiţiilor de viaţă.

Nu în ultimul rînd, protecţia mediului potenţează factorii creşterii economice, creează locuri
de muncă şi generează dezvoltarea de noi pieţe cu rol esenţial în creşterea bunăstării sociale.
 Prioritatea actuală în aplicarea Politicii Europene Mediu în România o
constituie adoptarea de strategii sectoriale care să integreze considerentele
de mediu (în conformitate cu obiectivele dezvoltării durabile) şi ameliorarea
capacităţii structurilor administrative de implementare. Ca direcţii
strategice, accentul în politica de mediu va cădea pe o serie de axe prioritare:

- dezvoltarea sistemului de monitoring integrat al mediului;

- ecoproducţia şi consumul durabil;
- descentralizarea sistemului instituţional şi aplicarea principiului
responsabilităţii la toate nivelurile şi în toate domeniile;
- dezvoltarea instrumentelor axate pe piaţă;
- cooperarea internaţională.

Obs. Axele prioritare în politica de mediu a României se încadrează în

direcţiile strategice ale politicii europene de mediu.
I.5. Instrumente de aplicare a politicii de mediu

Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul

timpului sînt reflectate : - de obiectivele si prioritatile acesteia;
- de numarul instrumentelor sale de implementare.
(legilative, tehnice si economico – financiare).
Instrumente legislative:- creează cadrul legal al politicii comunitare de
protecţie a mediului ;
- sunt reprezentate de legislaţia existentă în acest
domeniu, adică de cele peste 200 de acte normative (directive, regulamente şi
decizii) adoptate începînd cu anul 1970 → acquis comunitar.
Instrumentele tehnice - asigură respectarea standardelor de calitate
privind mediul ambiant şi utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În
categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse:
- Standarde şi limite de emisii etc.;
- Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT)
- Denominarea „eco” (eco-etichetarea);
- Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM;
- Acordurile Voluntare de Mediu;
- Prevenirea şi Reducerea Integrată a Poluării (sistemul IPPC);
- Politica Integrată a Produselor (sistemul PIP);
- Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în statele membre;
- Sistemul de evaluare a efectelor proiectelor publice şi private asupra mediului.

Instrumente financiare ale politicii de mediu

1. Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele de protecţie

a mediului în ţările UE, precum şi în ţările în curs de aderare. Programul are deja trei
faze de implementare:
prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;
a doua fază: 1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro;
a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.
LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE - Natură, LIFE – Mediu şi
LIFE – Ţări terţe, toate trei urmărind îmbunătăţirea situaţia mediului înconjurător, dar
fiecare dintre ele avînd buget şi priorităţi specifice
 Obiectivele generale ale programului sînt:
- definirea şi promovarea unor modele de producţie şi de consum în
conformitate cu principiile dezvoltării durabile;
- promovarea exemplelor de bună practică;
- susţinerea proiectelor pilot, a informării orizontale, a educaţiei şi formării
profesionale;
- dezvoltarea şi ameliorarea competenţelor structurilor administrative;
- susţinerea integrării mediului în alte politici şi asigurarea coordonării
diverselor nstrumente şi proceduri cu impact asupra protecţiei mediului.

Componenta Mediu finanţează în proporţie de 30-50% proiecte ce

promovează metode şi tehnici inovatoare şi care pot contribui la reducerea
impactului negativ asupra mediului; componenta Natură contribuie cu
50-70% la finanţarea proiectelor de conservare şi ameliorare a
biodiversităţii, inclusiv prin sprijinirea reţelei Natura 2000, iar componenta
Ţări Terţe finanţează cu maxim 70% programe pentru crearea structurilor
administrative şi aplicarea de politici de mediu în ţări din Zona
Mediteraneană şi zona Mării Baltice
 2.Sistemul Fondurilor Structurale
Sistemul fondurilor structurale (Fondul European de Dezvoltare
Regională, Fondul Social European, Fondul European de Orientare şi
Garantare Agricolă- secţiunea Orientare) reprezintă în prezent
aproximativ 35% din bugetul comunitar, cu tendinţă de creştere).

După 1992, fondurile sunt tot mai mult corelate cu obiectivele politicii de
mediu, atât prin finanţarea unor programe specifice, cât şi prin integrarea
considerentelor de mediu în implementarea diferitelor proiecte. Sistemul
finanţează acţiuni extrem de diverse, de la proiecte de anvergură (spre
exemplu, de ameliorare a calităţii mediului, dezvoltarea infrastructurii), până
la proiecte de finanţare a Organizaţiilor Non – Guvernamentale sau a IMM.
3. Fondul de Coeziune
Înfiinţarea Fondului de Coeziune a fost hotărîtă prin Tratatul de la Maastrich,
acesta devenind operaţional în anul 1994.
Acest fond are următoarele caracteristici :
- Sfera limitată de acţiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin
financiar numai Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90%
din media comunitară;
- Sprijinul financiar este limitat la cofinanţarea proiectelor din domeniile
protejării mediului şi dezvoltării reţelelor de transport transeuropene;
- Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin
care se acceptă condiţiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece
se are în vedere legătura dintre acest fond şi obiectivul realizării uniunii
economice şi monetare;
- Programul PHARE
PHARE (Pologne et Hongrie - Aide á Restructuration Economique) este un
program lansat de Comunitatea Europeanã în 1990,( avînd ca destinaţie
Polonia şi Ungaria) →principal instrument de asistenţã financiarã şi tehnicã
oferit de UE pentru restructurarea economiilor ţărilor (din Europa Centrala
și de Est) şi crearea infrastructurii necesare aderării la Uniunea Europeană.
- Instrumentul pentru politicile structurale pentru preaderare (ISPA-Instrument
for Structural Policies for Pre-Accession)- prin Agenda 2000 s-a propus
acordarea de sprijin financiar ţărilor candidate, sprijin financiar care va fi
direcţionat în principal pentru alinierea ţărilor aplicante la standardele de
infrastructură ale Comunităţii;
- 6. Programul special de aderare pentru agricultură şi dezoltare rurală
(SAPARD – Special Accession Programme for Agriculture and Rural
Development); SAPARD are ca scop sprijinirea ţărilor candidate în
rezolvarea problemelor de ajustare structurală în sectoarele agricole şi
zonele rurale, precum şi în implementarea acquis-ului Comunitar legat de
politica agricolă comună şi de legislaţia relevantă acestei politici.
- 7. Sistemul de credite al Băncii Europene de Investiţii (BEI);
- 8. Programul „NATURA 2000”- fără a dispune în prezent de un fond propriu,
Reţeaua NATURA 2000 are totuşi un rol catalizator în finanţarea
biodiversităţii în spaţiul intracomunitar.
Reţeaua include în prezent peste 18.000 de zone protejate, cu valoare
ecologică ridicată, acoperind aproximativ 17% din suprafaţa EU15.
Finanţarea este asigurată prin LIFE Natură, prin fondurile structurale şi prin
Fondul de coeziune, dar se estimează crearea unui instrument financiar
propriu.
9. Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul mediului -
Programul reprezintă un instrument financiar de promovare a iniţiativelor
societăţii civile în aplicarea politicii europene de mediu. Comunitatea
finanţează în proporţie de 70% (80% pentru statele candidate) proiecte
axate în principal pe priorităţile Planului de Acţiune pentru Mediu 6.
1.6. Perspective europene privind dezvoltarea
durabilă

Dezvoltarea durabilă este un obiectiv global,iar Uniunea Europeană joacă

un rol cheie în înfăptuirea acesteia în Europa cît şi in plan international.

In 2000 la Lisabona, Consiliul European stabilea un nou obiectiv strategic

pentru Uniune şi anume : „de a deveni pînă în 2010 cea mai competitivă şi
dinamică economie din lume, fundamentată pe cunoştinţe, capabilă de o
creştere economică durabilă, care să asigure locuri de muncă mai multe şi mai
bune şi o mai mare coeziune socială”.

În 2001, cu ocazia Consiliului European de la Götteborg a fost adoptată

strategia de dezvoltare durabilă a UE, elaborată şi perfecţionată pe baza
acestui angajament politic prin includerea dimensiunii de mediu.→ prin aceasta
se recunoaşte că pe termen lung, creşterea economică, coeziunea socială şi
protecţia mediului trebuie să fie considerate şi tratate ca un tot.
Strategia UE pentru dezvoltarea durabilă „O Europă Durabilă pentru o
Lume mai bună” oferă Uniunii Europene, pe termen lung, o viziune pozitivă, a
unei societăţi mai prospere şi mai corecte, şi care promite un mediu mai curat,
mai sigur şi mai sănătos – o societate care asigură o calitate mai bună a vieţii
pentru generaţia noastră, pentru generaţiile viitoare.
 Realizarea efectivă a acestui obiectiv, presupune ca:
- dezvoltarea economică să sprijine progresul social şi să ţină seama de
mediu;
- politicile sociale să sprijine performanţa economică, şi
- politica de mediu să fie eficientă din punct de vedere al costurilor .
Este necesară o importantă reorientare a investiţiilor publice şi private spre
tehnologii noi, prietenoase pentru mediu, pentru ca dezvoltarea economică
şi socială să nu fie asociată cu degradarea mediului şi cu consumul de
resurse.
Pentru a stabili punţi de legătură între aceste perspective ambiţioase şi o
acţiune politică concretă, Comisia Europeană a propus ca strategia pentru
dezvoltare durabilă să se concentreze asupra unui număr restrîns de
probleme, care constituie ameninţări severe, ireversibile, la viitoarea
bunăstare a societăţii europene.

Principalele ameninţări la adresa dezvoltării durabile sunt:

 Emisiile de gaze cu efect de seră provenite de la activitatea umană sînt
cauza încălzirii la nivel global. Modificarea climei este cauza celor mai multe
evenimente meteorologice extreme (uragane, inundaţii) cu implicaţii severe
asupra infrastructurii, a proprietăţii, a sănătăţii umane şi a naturii;
O ameninţare serioasă pentru sănătatea publică o reprezintă :
- noile specii de agenţi patogeni, rezistente la antibiotice,
- efectul potenţial pe termen mai lung al multor substanţe chimice
periculoase, utilizate în mod curent.
Ameninţările cu privire la siguranţa alimentară reprezintă o preocupare
sporită.
Unul din fiecare şase europeni trăieşte în sărăcie. Sărăcia şi excluderea
socială au efecte grave directe asupra indivizilor, cum ar fi boli, sinucideri,
şomaj persistent. Povara sărăciei apasă în mod disproporţionat asupra
mamelor, unice susţinătoare ale familiei, sau al femeilor vîrstnice, singure.
Sărăcia însoţeşte deseori unele familii, timp de generaţii;
Deşi sporirea speranţei de viaţă este evident binevenită, aceasta, asociată
cu ratele scăzute ale natalităţii, are ca rezultat îmbătrînirea populaţiei care
ameninţă cu încetinirea ratei de creştere economică, precum şi a calităţii şi
susţinerii financiare a fondurilor de pensii şi de asigurări sociale.
 In Europa pierderea biodiversităţii s-a accelerat dramatic în ultimele
decenii. Rezervele de peşte în apele europene sunt aproape de colaps.
Cantitatea de deşeuri are o creştere continuă mai accelerată decât a
practicilor de eliminare. Pierderile de sol şi declinul fertilităţii au redus
viabilitatea terenurilor agricole;
Aglomerarea transportului a făcut să crească rapid şi reţeaua de access.
Aceasta afectează în principal zonele urbane, care se confruntă în acelaşi timp
cu probleme legate de degradarea zonelor centrale, întinderea suburbiilor şi
concentrarea sărăciei acute şi a excluderii sociale. Dezechilibrele regionale
constituie în continuare o preocupare serioasă în UE.

Foarte puţine din aceste tendinţe sînt noi. Incercări de soluţionare a acestor
tendinţe s-au făcut la multe nivele guvernamentale şi ale societăţii civile.
Iniţiative de felul Agendei 21 Locale (Strategii Locale de Dezvoltare
Durabilă), s-au dovedit a fi un mijloc eficient de realizare a consensului
necesar unor modificări necesare pe plan local. Aceste eforturi au avut totuşi
doar un succes limitat din cauza dificultăţilor întâmpinate în modificarea
politicilor şi a modelelor de comportare existente şi în concordanţă cu acţiunile
necesare de răspuns.
Rezolvarea acestor tendinţe nedurabile şi realizarea imaginii oferite de o
dezvoltare durabilă, necesită : acţiuni urgente,
- o conducere politică angajată cu vederi de
perspectivă largi;
- o nouă abordare din partea factorilor de
decizie, participare largă;
- responsabilitate internaţională.
 Intrebari – Test
Care sînt obiectivele de protecţia mediului în Comunitatea Europeană
(CE)?
Prezentaţi trei principii din cele şase principii care fundamentează
măsurile de protecţia mediului în CE
Importanţa Tratatului de la Amsterdam (1997) în cecea ce priveşte politica
de mediu europeană.
Prezentaţi două principii formulate în cadrul primului şi celui de-al doilea
program de acţiune în domeniul mediului şi care se regăsesc şi în OUG nr.
195/2005 .
În care program de acţiune în domeniul mediului se introduce conceptul
“Dezvoltării durabile”?
Care sînt cele 4 probleme majore identificate în cadrul celui de al cincilea
program de acţiune în domeniul mediului şi care necesită acţiuni la nivel
internaţional?
Care sînt ariile prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de
mediu în accepţiunea celui de al saselea PAM?
Enumeraţi 2–3 măsuri prevăzute conform PAM 6 pentru realizarea
obiectivelor ariilor prioritare.
Prezentaţi în 2-3 fraze instrumentele de preaderare .

Care sînt obiectivele prioritare de mediu în România (conform Strategiei

Naţionale de Protecţia Mediului)?
Enumeraţi 3-4 perioade de tranziţie obţinute de România în cadrul
negocierilor purtate referitor la capitolul 22 („Protecţia mediului
înconjurător”).
Enumeraţi trei dintre instrumentele tehnice de aplicare a politicii de mediu.
Prezentaţi unul dintre aceste instrumente.
II. INTEGRAREA POLITICILOR DE MEDIU ÎN
POLITICILE UNIUNII EUROPENE

Politica de mediu a Uniunii Europene( stabilită prin Tratatul Comunităţii

Europene) → scop asigurarea sustenabilităţii activităţii de protecţie a mediului,
prin:- includerea acesteia în politicile sectoriale ale UE;
- elaborarea de măsuri de prevenire ;
- respectarea principiului “cel care poluează plăteşte”;
- combaterea la sursă a poluarii ;
- asumarea în comun a responsabilităţii.
Acquis-ulcomunitar cuprinde aproximativ 200 de instrumente legislative
→care acoperă un număr mare de sectoare, precum:
- poluarea apei şi a aerului,
- gestionarea reziduurilor şi produselor chimice,
- biotehnologia,
- protecţia impotriva radiaţiilor şi conservarea naturii.
Statele Membre trebuie să se asigure că o evaluare a impactului asupra
mediului înconjurător a fost efectuată inainte de a aproba dezvoltarea anumitor
proiecte din sectorul public sau privat.
 Aquis-ul trebuie să se dezvolte în continuare(în special în domeniul reducerii
poluării aerului şi apei potabile ). Astfel,in cel de al şaselea Program de
Actiune pentru protecţia mediului sînt identificate patru domenii prioritare:
- schimbările climatice;
- natura şi biodiversitate;
- mediu şi sănatate;
- resurse naturale şi deseuri.
Carta Alba, destinată pregătirii ţărilor asociate din estul şi centrul Europei în
vederea integrării în Piata Internă a Uniunii (1995), acoperă doar o mică
parte din acquis-ul din domeniul protecţiei mediului,→doar legislaţia privind
produsele,( care este direct legată de prevederile referitoare la libera
circulaţie a bunurilor).
1.Strategia de integrare a mediului în politicile Uniunii
Europene

Obiectivul global al strategiei →de a introduce abordarea orizontală a politicii de

mediu, prin integrarea sa în toate politicile Comunităţii (SCADplus: Enivironment
General Provisions). Măsurile strategice au fost fundamentate pe:
- Comunicarea Comisiei ( Consiliului European de la Cardiff (1998),→ crearea
unui parteneriat pentru integrare, → a unei strategii pentru integrarea mediului în
politicile Uniunii Europene;
- Necesitatea integrării preocupărilor privind mediul şi în alte politici
Comunitare(aceasta a fost recunoscută începînd cu Actul Unic European;
Suplimentar, cel de-al cincilea program de acţiune din domeniul mediului a stabilit
acest obiectiv ca fiind o prioritate ).
Obs.:Strategia Comunităţii, bazată pe abordarea verticală, care a constat în
adoptarea reglementărilor din domeniul mediului, a avut rezultate bune doar parţial,
dar a rezolvat problemele existente.

Consiliul European de la Luxembourg (dec 1997) a solicitat Comisiei propunerea unei

strategii pentru integrarea protecţiei în definirea şi implementarea tuturor
politicilor şi activităţilor Comunităţii(Art 6 al tratatului).
Protecţia mediului este una dintre principalele probleme ale Europei şi constituie deci
un obiectiv al Comunităţii. Extinzîndu-şi preocupările de mediu în afara Europei,
Comunitatea s-a angajat în tratarea problemelor mediului global.
În documentul solicitat, Comisia a stabilit linii directoare care să permită integrarea
adecvată a dimensiunii mediului în alte politici, cum sînt:

- Integrarea mediului în toate activităţile, prin intermediul instituţiilor Comunităţii;

-Revizuirea politicilor existente;
-Introducerea acţiunilor strategice în domeniile cheie;
- Redactarea de către Consiliu a unor rapoarte pentru Consiliul European de la Viena,
privind succesul integrării dimensiunii mediului în alte politici ale statelor membre;
- Definirea acţiunilor prioritare şi a altor mecanisme pentru monitorizarea
implementării;
- Revizuirea de către Consiliul European a integrăii mediului în politicile sectoriale;
- Realizarea unui studiu comun al Consiliului, Parlamentului şi Comisiei, privind
dezvoltarea mecanismelor pentru implementarea şi monitorizarea acestor linii
directoare.
Integrarea completă a mediului în toate politicile Comunităţii este un obiectiv pe
termen lung. Pe termen scurt, Comisia propune o abordare graduală, bazată pe
două obiective prioritare: Agenda 2000 şi Protocolul de la Kyoto (1998).
Preocupările de mediu sînt deja introduse în Agenda 2000:- reformei CAP (Common
Agricultural Policy);
 - strategiile privind extinderea Uniunii pentru ţările din Europa Centrală şi de Est.
Reforma CAP are o importanţă particulară pentru mediu, deoarece:

- contribuie la reducerea sprijinirii preţurilor în favoarea acordării unor plăţi directe,care

vor conduce la creşterea performanţelor producătorilor şi la utilizarea mai echilibrată
a input-urilor poluante;
- creaza posibilitatea ca statele membre să asigure efectuarea plăţilor directe numai
dacă este realizată conformarea cu cerinţele de protecţie a mediului.

Politica de mediu este, de asemenea, una dintre cerinţele impuse de strategia de

aderare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Ţările candidate şi-au elaborat
planuri pentru încorporarea corpului de legi din domeniul mediului în propria
legislaţie. Obs.:Comisia a făcut apel ca toate aceste ţări să-şi integreze problemele
de mediu în toate politicile.
Pentru a combate efectul încălzirii globale, statele semnatare ale Protocolului de la
Kyoto s-au angajat să-şi reducă emisiile de gaze cu efect de seră pînă în 2012.
Pentru a realiza angajamentele asumate, trebuie pusă în practică o strategie
globală, incluzînd iniţiative în domeniile: transporturi, energie, agricultură şi industrie.
2. Evoluţia procesului de integrare a politicii de mediu
în politicile Uniunii Europene

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Art. 6 al tratatului CE conţine

prevederi privind integrarea cerinţelor de protecţie a mediului în politicile şi activităţile
Comunităţii, în vederea promovării dezvoltării durabile.
Scurt istoric: politici care au luat în considerare cerinţele de protecţie a mediului
- În 1985, Curtea Europeană de Justiţie a hotărît, în legătură cu cazul înaintat de
Asociaţia franceză pentru apărarea intereselor firmelor care se ocupă de arderea
uleiurilor uzate, că protecţia mediului reprezintă o prioritate. De atunci, în baza Actului
Unic European, cerinţele de protecţie a mediului au devenit o componentă a altor politici
Comunitare.
- Principiul integrării mediului în politicile Comunităţii a fost reconfirmat prin Art. 130R(2)
al Tratatului Uniunii Europene, care a stipulat că “cerinţele de protecţie a mediului trebuie
integrate în definirea şi implementarea altor politici Comunitare”.
- Cerinţele de protecţie a mediului au fost de asemenea luate în considerare în cadrul
politicilor sectoriale (industrie, transport, agricultură, industria pescuitului).
Două domenii politice au fost în principal influenţate de legislaţia din domeniul
mediului încă de la începutul procesului de integrare europeană:
- Politica din domeniul liberei circulaţii a bunurilor;
 - Politica din domeniul concurenţei.
Tratatul de la Amsterdam introduce prin intermediul unui amendament, o prevedere
explicită, care vizează integrarea problemelor de mediu în politicile Comunitare:
“Cerinţele de protecţie a mediului trebuie integrate în definirea şi implementarea
politicilor Comunităţii la care se face referire în Art. 3, în particular în vederea promovării
dezvoltării durabile” (Art. 3c).
În practică → legislaţia din domeniul mediului poate:
- introduce restricţii asupra comerţului din cadrul Comunităţii;
- influenţa competiţia dintre companii.
Curtea Europeană de Justiţie + Comisia Europeană→ impus un control strict (în
baza principiului proporţionalităţii) asupra acţiunilor întreprinse de diferite sectoare
economice şi a impactului creat de acestea asupra mediului.
Aceasta semnifică faptul că problemele economice pot fi plasate pe indivizi sau
corporaţii în scopul realizării intereselor generale ale Comunităţii (cum ar fi progresul
politicilor Comunităţii) numai în măsura în care acest lucru este strict necesar pentru
realizarea unor astfel de scopuri – respectiv o problemă de mijloace şi finalitate.
Pentru întărirea aplicării legislaţiei comunitare în domeniul mediului, Comunitatea
şi-a accelerat strategia de integrare în politicile sectoarelor care cauzează cele mai mari
pagube mediului (SCADplus: Integration of Environmental Policy).
Cele mai importante momente care au urmat în direcţia aplicării obiectivelor de mediu
(conform principiilor fixate prin Tratatul de la Amsterdam şi parteneriatului pentru
 integrare au fost:
- lansarea procesului de la Cardiff în 1998 → solicitarea făcută anumitor formaţiuni ale
Consiliului de Miniştri, de către Consiliul European→ de a elabora strategii şi
programe de integrare a mediului în politicile lor sectoriale.
Au fost vizate nouă sectoare cheie, apreciate ca avînd un nivel ridicat de
complementaritate cu politicile de protecţie a mediului: energie, transport, agricultură,
industrie, piaţă internă, dezvoltare, pescuit, afaceri generale, afaceri economice şi
financiare;
- adoptarea în iunie 1998 a Convenţiei de la Aarhus (Danemarca), → accesul la
informaţie şi participarea publicului la procesul decizional şi la justiţie în materie de
mediu. În principiu, Convenţia a avut rolul:
- de a crea o mai bună transparenţă a politicilor de mediu;
- ameliorarea accesului la informaţia de mediu;
- de a întări poziţia cetăţeanului european în raport cu instituţiile comunitare prin
exprimarea poziţiei şi prin posibilitatea de apărare în faţa încălcărilor legislaţiei;
- Summit-ul de la Viena (1-12 decembrie, 1998), Consiliul European a apreciat
rapoartele iniţiale înainte de Consiliul Transporturilor, Consiliul Energiei şi Consiliul
Agriculturii şi a făcut apel la alte trei formaţiuni (Consiliul de Dezoltare, Consiliul Pieţei
Interne şi Consiliul Industriei) să-şi definească propriile strategii.
- Summit-ul de la Cologne (3-4 iunie 1999), Consiliul European şi-a reafirmat intenţia
de a reexamina progresul făcut în integrarea problemelor de mediu în toate politicile
relevante ale Uniunii Europene cu ocazia întîlnirii de la Helsinki din decembrie 1999.
Ca urmare, a solicitat ca la Helsinki Comisia să prezinte:
- un raport privind indicatorii de evaluare a integrării problemelor de mediu în alte
politici;
-un raport asupra progresului acestei strategii, subliniind rezultatele iniţiale şi orice
modalităţi de îmbunătăţire a acestora.
- Adoptarea în 2001 de către Consiliul European de la Göteborg a Strategiei UE
pentru dezvoltare durabilă şi adăugarea mediului la obiectivele Strategiei de la
Lisabona.
În esenţă, Strategia pune accent pe:- necesitatea corelării între obiectivele
economice, sociale şi de mediu;
- necesitatea unor acţiuni mai ferme şi mai
eficiente de integrare a mediului în politicile sectoriale;
- adoptarea la Consiliul European de la Laeken (2002) a principalilor indicatori de
mediu.
- adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului de acţiune pentru
promovarea tehnologiilor de mediu şi adăugarea dimensiunii externe la strategia
europeană de dezvoltare durabilă;
- intrarea în vigoare, în 2002, a celui de-al şaselea program de acţiune pentru mediu;
includerea de noi sectoare complementare în strategia de integrare a
considerentelor de mediu; prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educaţie
şi sănătate, politica privind protecţia consumatorilor, turism, cercetare, politica de
ocupare şi politica socială;
- adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu şi sănătate
(SCALE), care stabileşte legătura cauzală între mediu şi sănătate, cu centrarea politicilor
pe grupurile sociale vulnerabile, în special copiii;
- elaborarea în 2003 a unor strategii de dezvoltare integrînd principiile dezvoltării
durabile în cele mai multe dintre ţările membre;
- adoptarea în 2004 a Planului de Acţiune pentru Eco-Tehnologii;
- revizuirea strategiei de dezvoltare durabilă şi adoptarea în 2005 unei declaraţii privind
principiile dezvoltării durabile;
- publicarea de către Comisie, în 2005, a listei indicatorilor de evaluare a dezvoltării
durabile (155 de indicatori grupaţi pe 3 niveluri, în funcţie de obiective şi măsurile
necesare aplicării), structuraţi pe 10 teme prioritare: dezvoltare economică, sărăcie şi
excludere socială, îmbătrânirea populaţiei, sănătate publică, schimbare climatică şi
energie, modele de producţie şi de consum, gestiunea resurselor naturale, transport,
bună guvernare, parteneriat global.

- 27 noiembrie - 01 decembrie 2006 la Nairobi, Kenya, la cea de-a 8-a reuniune a

Conferinţei Părţilor Convenţiei de la Basel, privind controlul transportului peste
frontieră a deşeurilor periculoase şi eliminarea acestora. Reuniunea s-a
desfasurat sub egida Programului Natiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) cu
participarea reprezentanţilor a peste 120 de state, părti, semnatari ai Convenţiei de la
Basel, observatori, organizatii interguvernamentale, nonguvernamentale şi
organizaţii economice.

- 7 iunie 2007- Summit-ul G8 la Heiligendamm( N-E Germaniei)→ combaterea

încălzirii globale, relaţiile internaţionale, dezvoltarea economiei mondiale şi sprijinirea
statelor sărace din Africa.
3.Strategia de integrare a politicii mediului în Piaţa
Unică

Obiectivul global al strategiei de integrare a mediului în Piaţa Unică este acela de

a dezvolta potenţialul de colaborare între piaţa unică şi politica Comunitară din
domeniul mediului, prin urmarea direcţiilor strategice formulate de Consiliul European
la summit-ul de la Viena (SCADplus: Integration Enivironment Policy).
Măsurile strategice au fost fundamentate pe Comunicarea Comisiei din 8 iunie 1999
privind Piaţa Unică şi Mediul înaintată Consiliului European.
Deoarece : - la summit-ul de la Cardiff accentul s-a pus în principal pe sectoarele:
energie, transporturi şi agricultură. Continuând aceeaşi abordare, summit-ul de la
Viena a extins preocupările în alte trei domenii: piaţa internă, industrie şi dezvoltare.
Standardele de mediu sunt adeseori percepute ca bariere pentru accesul la
piaţă (standarde tehnice stricte), la fel cum pieţele deschise sunt percepute
frecvent ca o ameninţare pentru calitate mediului.
- Tratatul de la Amsterdam a reafirmat principiul integrării cerinţelor
privind mediul în alte politici,→ elementul cheie pentru promovarea dezvoltării
durabile.→ Comunitatea trebuie să caute o abordare coerentă, care să-i permită
urmărirea obiectivelor Tratatului atât în domeniul pieţei interne, cât şi a mediului,
simultan cu onorarea obligaţiilor sale internaţionale.
 Una dintre ţintele stabilite în planul de acţiune pentru piaţa internă a fost aceea de a
promova o piaţă unică în beneficiul tuturor cetăţenilor, în care protecţia mediului să
aibă un rol important. Conform părerii Comisiei, accelelarea conlucrării între Piaţa
Unică şi politicele de mediu este esenţială şi trebuie realizată cu sprijinul unor serii de
măsuri care vizează eforturile publice, sprijinul statului, standardizarea, întocmirea
rapoartelor financiare şi etichetarea ecologică.
Totodată, Comunitatea trebuie să utilizeze şi instrumentele economice de tipul taxelor
(taxele şi impozitele de mediu), care pot fi modalităţi concrete adecvate pentru
implementarea principiului “poluatorul plăteşte”.
Ca urmare, Comisia a propus o serie de măsuri care ar putea fi luate în vederea
integrării obiectivelor de mediu în variatele domenii ale pieţei unice:
- Publicarea unui manual privind:- aplicarea Art. 28 (fost. Art. 30), Art. 29 şi Art. 3 (fost
Art. 36) al tratului CE la măsurile naţionale din domeniul mediului (cu exemple
specifice bazate pe experienţa anterioară);
- a unei comunicări care să interpreteze cum pot fi luate
în calcul consideraţiile privind politicile din domeniul public.
- Evaluarea felului în care măsurile propuse în domeniul mediului vor contribui la mai
buna funcţionare a Pieţei Unice;
- Simplificarea legislaţiei din domeniul mediului şi a procedurilor administrative;
- Actualizarea bazei de date a Comisiei utilizată în Piaţa Unică, referitoare la taxele şi
impozitele de mediu;
- Adoptarea unui program care să integreze progresiv consideraţiile de mediu şi
explorarea posibilităţilor de promovare a participării organizaţiilor de mediu
neguvernamentale în procesul de standardizare.
- Promovarea rolului acordurilor de mediu în vederea accelelării armonizării
performaneţei de mediu a industriei in cadrul Pieţei Unice;
- Promovarea, în strânsă cooperare cu autorităţile naţionale relevante, a rolului şi
contribuţiei sistemului Comunitar de acordare a etichetei ecologice;
- Revizuirea cadrului Comunitar pentru sprijinul pe care statul îl acordă protecţiei
mediului;
- Sprijinirea măsurilor luate de Consiliu în sectoarele transporturi şi energie, pentru
integrarea consideraţiilor privind mediul în politica din aceste două domenii.

Cu ocazia summit-ului de la Helsinki, Consiliul European şi-a propus revizuirea

acţiunilor prevăzute prin strategia pentru integrarea mediului în toate politicile
Comunitare
4. Strategia de integrare a politicii mediului în industrie

Obiectivul global al strategiei de integrare a mediului în industrie este acela de a

extinde strategia pentru integrarea politicii de mediu a Uniunii în sectorul industriei.
Măsurile strategice au fost fundamentate pe Concluziile Consiliului din 29 aprilie
1999 privind integrarea mediului şi a dezvoltării durabile în politica Uniunii Europene în
domeniul industriei (SCADplus: Integration Environment Policy).
Legătura dintre competitivitatea industrială şi protecţia mediului constituie obiectivul
unei rezoluţii a Consiliului, prin care acesta s-a angajat să integreze obiectivele de mediu
în politica industrială.
Ulterior, concluziile Consiliului din 24 aprilie 1997 au subliniat :
- importanţa sectorului industrial pentru problemele care au un impact
asupra competitivităţii;
- necesitatea definirii rapide a politicilor care influenţează mediul structural
al companiilor.
Concluziile Consiliului din 29 aprilie 1999 arată că sectorul industrial a realizat un
progres considerabil în ceea ce priveşte protecţia mediului, prin :
- implementarea sistemelor de management şi audit de mediu
- implementarea unor noi strategii şi obiective, care au introdus, de exemplu,
conceptul de eco eficienţă.
 Consiliul a mai subliniat :

- Introducerea modelelor durabile de producţie şi de consum. Pentru realizarea

practică a acestora este necesară:
- promovarea antreprenorială responsabilă, creşterea conştientizării industriei ;
- încurajarea modificării comportamentului consumatorilor faţă de problemelor
de mediu;
- Îmbunătăţirea cooperării şi schimbului de informaţii între formaţiunile relevante ale
Consiliului, pentru introducerea unor politici şi măsuri în vederea realizării dezvoltării
durabile;
- Dezvoltărea :
- analizelor legate de impactul pe care propunerile majore îl pot avea
asupra mediului;
- impactului acestora asupra competitivităţii industriei europene şi asupra
ocupării forţei de muncă.
5. Politica de energie a Uniunii Europene

Obiectivele principale de mediu care se regăsesc în politica de energie se referă la

minimizarea impactului de mediu şi dezvoltarea unui sistem energetic durabil.
Minimizarea impactului de mediu are trei direcţii principale de acţiune:
- înlocuirea energiilor poluante cu altele mai puţin poluante,
- introducerea tehnologiilor de reducere a emisiilor de gaze
- creşterea eficienţei energetice.
În ce priveşte impactul asupra mediului, cele mai serioase probleme se referă la:
ploile acide, calitatea aerului, schimbările climatice, rezervele de resurse energetice şi
chestiunile legate de utilizarea energiei nucleare, ca un caz aparte.
În domeniul schimbărilor climatice, strategia europeană se bazează pe ţintele stabilite
prin Protocolul de la Kyoto. Instrumentele de lucru pentru atingerea ţintelor sunt:
eficienţa energetică, creşterea ponderii resurselor regenerabile, inovarea tehnologică
şi cercetarea.
Programul cadru de acţiune în domeniul energiei pentru perioada 2003 – 2006 a fost
gândit pentru a răspunde priorităţilor Uniunii.
Spre deosebire de programele anterioare, SAVE, ALTENER, SYNERGY, SURE,
ETAP(care tratau separat diferite aspecte ale energiei şi ale colaborării în domeniu),
noul program numit Intelligent Energy for Europe oferă un instrument pentru
implementarea strategiei UE pe termen mediu şi lung în domeniul energiei.
Acesta vizează trei obiective principale :
 - Siguranţa în alimentarea cu energie
- Concurenţa pe piaţa de energie
- Protecţia mediului.
Programul este împărţit în patru direcţii de acţiune, dintre care unele continuă şi
dezvoltă programele încheiate :
- utilizarea raţională a energiei şi managementul cererii de energie (SAVE)
- surse noi şi regenerabile de energie (ALTENER)
- aspecte energetice ale transportului (STEER)
- promovarea la nivel internaţional a surselor de energie regenerabilă şi eficienţa
energiei în ţările în curs de dezvoltare (COOPENER).

SAVE se concentrează în principal pe construcţii şi industrie, iar STEER include

diversificarea combustibililor, promovarea combustibililor regenerabili şi eficienţa
energiei în transporturi. Toate direcţiile de acţiune au în vedere propuneri de măsuri
legislative.

Cele patru direcţii de acţiune urmează să fie implementate prin acţiuni cheie (key
actions), care fie combină priorităţi ale UE din domenii specifice, fie sunt concentrate
pe unele regiuni defavorizate. Acţiunile cheie trebuie să vizeze una sau mai multe din
activităţile următoare :
- implementarea unor strategii pe termen mediu şi lung în domeniul energiei care să
contribuie la obiectivele principale ale programului (standarde, etichetare,
certificare sisteme, monitorizarea dezvoltării pieţei, tendinţe de piaţă)
- crearea, extinderea şi promovarea structurilor şi instrumentelor de dezvoltare durabilă,
inclusiv managementul local şi regional al energiei.
- promovarea tehnologiilor avansate şi a sistemelor de introducere rapidă a acestora pe
piaţă.
- dezvoltarea structurilor de informare, educare şi formare pentru creşterea
conştientizării, diseminarea know-how-ului şi a bunelor practici.
- monitorizarea implementării şi a impactului politicii UE privind dezvoltarea durabilă .
Test
Care sunt cele două obiective prioritare pe baza cărora Comisia Europei
propune, pe termen scurt, o abordare graduală în ceea ce priveşte
integrarea completă a politicii de mediu în toate politicile Comunităţii)?
Care este importanţa Convenţiei de la Aarhus (Danemarca) din iunie 1998?
Care este importanţa Summit-ului de la Göteborg (2001)?
Care este importanţa Summit-ului de la Laken (2002)?
Care este importanţa Summit-ului de la Barcelona (2002)?
Care sunt realizările deosebite ale sectorului industrial în ceea ce priveşte
protecţia mediului, conform Concluziilor exprimate la Consiliul European din
29 aprilie 1999?
Care sunt obiectivele principale de mediu ale politicii privind energia în UE?
III.ACQUIS-UL UNIUNII EUROPENE DIN DOMENIUL
MEDIULUI

1.Consideraţii generale
Acquis-ul comunitar privind mediul este asamblul de legi dezvoltat de Uniunea
Europeană care reflectă obligaţiile specifice convenite de elaboratorii politici.
Acquis-ul comunitar de mediu cuprinde peste 200 de directive, regulamente şi decizii,
care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul protecţiei
mediului.
- legislaţia orizontală cuprinde acele reglementari ce au în vedere:
- transparenţa şi circulaţia informaţiei;
- facilitarea procesului de luare a deciziei;
- dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia mediului.
- legislaţia sectorială se referă la sectoarele care fac obiectul politicii de mediu
(calitatea aerului, schimbări climatice, gestiunea deşeurilor, calitatea apei, protecţia
naturii, controlul poluării industriale, substanţe chimice, organisme modificate
genetic, zgomot, protecţia civilă).
Toate actele normative sunt elaborate de Comisia Europeană prin Direcţiile Generale
specifice, fiind singura instituţie comunitară cu drept de iniţiativă legislativă.
Cadrul instituţional Comunitar este format din:
- Parlamentul European;
- Consiliul de Miniştri;
- Comisia Europeană;
- Curtea de Justiţie;
- Curtea de Auditori;
- Sistemul European de Bănci Centrale şi Banca Centrală
Europeană.
Consiliul European - instituţie politică cu caracteristici aparte.
Armonizarea legilor→ constituie o obligaţie unică de apartenenţă la Uniunea
Europeană →ţările care au aderat la UE trebuie să-şi alinieze legile, regulile şi
procedurile naţionale pentru a permite implementarea integrală a corpului de legi
conţinut în acquis-ul comunitar.
Acquis în domeniul mediului - Corpul de legi a UE în domeniul mediului - la care
ţările Europei Centrale şi de Est trebuie să-şi alinieze toate legislaţiile naţionale şi
practicile administrative, pentru îndeplinirea uneia dintre condiţiile de membru al
Uniunii – este mult mai mic.

Acquis-ul in domeniul mediului - constă în principal dintr-un număr de directive

–şi un număr de regulamente.
Legislaţia UE în domeniul mediului acoperă:
- Produsele: spre exemplu, controlul zgomotelor produse de echipamentele de
construcţii, controlul emisiilor autovehiculelor, controlul substanţelor chimice
periculoase în anumite produse, transportul deşeurilor, producerea în general a
substanţelor chimice periculoase şi controlul acestora. Multe dintre aceste cerinţe se
regăsesc în Cartea Albă.
- Activităţile sau procesele de producţie care pot avea un impact asupra mediului
sau sănătăţii umane: construcţii, funcţionarea unităţilor industriale, eliminarea
deşeurilor.
- Protecţia calităţii mediului: controlul substanţelor periculoase în aer, apă sau sol,
alocarea terenurilor pentru construcţii, conservarea naturii şi a resurselor,
biodiversitatea.
- Proceduri şi drepturi procedurale, cum sunt evaluarea impactului, accesul la
informaţii şi consultarea publică.

Acquis-ul în domeniul mediului este grupat în următoarele domenii:

Legislaţie orizontală (Horizontal legislation);
Calitatea aerului (Air quality);
- Managementul deşeurilor (Waste management);
- Calitatea apei (Water quality);
- Protecţia naturii (Nature protection);
- Controlul poluării industriale şi managementul riscului (Industrial pollution control and
risk management).
- Substanţele chimice şi organismele modificate genetic (Chemicals and genetically
modified Organisms).
- Zgomotul produs de vehicule şi maşinării (Noise from vehicles and machineries).
- Securitatea nucleară şi protecţia împotria radiaţiilor (Nuclear safety and radiation
protection);
- Modificările climatice (Climate change);
- Protecţia civilă (Civil protection);
Politici (Policy);
- Cooperara internaţională (Internaţional co-operation).
2. Legislaţie orizontală
Legislaţia poate fi clasificată ca fiind “orizontală” atunci când este legată de problemele
generale ale managementului mediului şi nu de sectoare particulare, tipuri de
produse sau emisii.
 Cele trei directive din legislaţia orizontală sunt :
- Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului;
- Directiva privind accesul la informaţiile din domeniul mediului;
- Directiva referitoare la întocmirea de rapoarte referitoare la implementarea
directivelor din domeniul mediului.
Informaţiile referitoare la mediu pot fi:
- Studii de evaluare a impactului produs asupra mediului de lucrările de dezoltare
propuse;
- Baze de date priind mediul, cu acces public;
- Cerinţe sau proceduri pentru întocmirea de rapoarte referitoare la implementarea
directivelor.
Informaţiile riguroase referitoare la mediu şi la efectele activităţilor umane sunt de o
importanţă deosebită, deoarece constituie baza pentru:
-Elaborarea, implementarea, monitorizarea şi aplicarea reglementărilor din domeniul
mediului;
- Participarea publlică la elaborarea deciziilor, deci a formării unor instituţii
democratice mai puternice.
Directiva privind accesul la informaţiile din domeniul mediului caută să garanteze
accesul la informaţiile privind mediul, informaţii deţinute de autorităţile publice,
organismele controlate de Guvern care au responsabilităţi publice în domeniul
mediului.
Directiva este fundamentată pe :
- o definiţie amplă a termenului de “informaţii din domeniul mediului”, informaţii
care trebuie să fie disponibile indivizilor, fără a necesita existenţa unei justificări;
- elaborarea periodică de rapoarte de mediu, realizate de statele membre.
Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului solicită ca anterior obţinerii
aprobării guvernamentale, anumite proiecte de dezoltare să fie supuse unui proces
de evaluare în care să se analizeze potenţiale efecte ale proiectelor asupra mediului.
Directiva referitoare la întocmirea de rapoarte privind implementarea directivelor
din domeniul mediului armonizează şi încearcă să îmbunătăţească modalitatea de
furnizare a rapoartelor întocmite de statele membre pentru Comisia Europeană.
2.1. Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului
Directiva înglobează principiul prevenirii, prin aceea că solicită ca anterior obţinerii
aprobării de la un organism guvernamental, proiectele de dezoltare care pot genera
un impact semnificativ asupra mediului să fie supuse unei evaluări a posibilelor efecte
asupra mediului.
 Proponentul trebuie să furnizeze autorităţii competente informaţii detaliate referitoare
la proiectul supus evaluării impactului. Înainte de a se lua o decizie cu privire la
proiect, autorităţile din domeniul mediului trebuie analizeze şi efectueze observaţii pe
marginea studiului înaintat. Publicul : - trebuie să fie informat despre solicitarea făcută
referitor la proiectul de dezoltare şi asupra declaraţiei de impact ;
- să i se permită să-şi exprime opinia.
Deciziile luate de autoritatea competentă trebuie să ia în considerare rezultatele
evaluării.Informaţiile trebuie furnizate şi statelor membre care pot fi afectate de un
proiect, şi care pot participa la procesul de evaluare. Această cerinţă este legată de
principala prevedere a Convenţiei de la Espoo (Convenţia privind evaluarea
proiectelor cu impact transfrontieră a Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru
Europa).
2.2. Directiva privind accesul la informaţii referitoare la mediu
Directiva 90/313/EEC privind libertatea accesului la informaţiile referitoare la mediu,
solicită ca informaţiile deţinute în mod normal de organismele publice responsabile să
fie puse la dispoziţia publicului la cerere.
Răspunsurile trebuie să fie furnizate într-un anumit interval de timp (specificat în
directivă), iar atunci când se refuză furnizarea informaţiei, există dreptul de apel.
De asemenea, statele membre trebuie să realizeze rapoarte periodice privind starea
mediului din propria ţară.
 2.3. Directiva privind accesul publicului la informaţia de mediu
Directiva 2003/4/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 28 ianuarie 2003
privind accesul publicului la informaţia de mediu, înlocuieşte Directiva Consiliului
90/313/CEE . Această directivă are două obiective importante:
a) Să garanteze dreptul de acces la informaţiile de mediu deţinute de autorităţile
publice, sau pe seama lor, şi să fixeze condiţiile de fond şi modalităţile practice ale
exercitării acestui drept, şi
b) Să vegheze ca informaţiile de mediu să fie, din oficiu şi în mod progresiv,
disponibile şi difuzate public, pentru a se ajunge la o difuzare sistematică şi cît mai
largă a acestor informaţii în public. În acest scop trebuie să fie promovată, între altele,
tehnologii informatice şi/sau tehnologii electronice, atunci cînd ele sînt disponibile
2.4. Directiva privind întocmirea de rapoarte referitoare la implementarea directivelor
din domeniul mediului
Directiva 91/692/EEC prin care se standardizează modalitatea de întocmire şi
justificare a rapoartelor privind implementarea diferitelor directive din domeniul
mediului, are ca scop să eficientizeze( printr-o abordare sectorială) modalitatea în
care statele membre furnizează Comisiei, informaţiile solicitate prin anumite cerinţe
impuse de unele directive din domeniul mediului.
Rapoartele trebuie transmise la fiecare trei ani şi fiecare sector are propriul ciclu de
trei ani. O excepţie o constituie Directiva 76/180/EEC privind apele destinate
scăldatului, pentru care a rămas în vigoare prevederea care solicită întocmirea de
rapoarte anuale.
 2.5. Directiva privind evaluarea efectelor anumitor planuri şi programe asupra
mediului
Directiva 2001/42/EC a Parlamentului European şi a Consiliului, care se referă
la evaluarea efectelor anumitor planuri şi programe asupra mediului („Directiva SEA”) a
intrat în vigoare la 21 iulie 2001. Această Directivă obligă autorităţile publice să verifice
dacă planurile sau programele pe care le pregătesc vin în întâmpinarea scopului acesteia
şi, deci, dacă este necesară realizarea unei evaluări de mediu a acestor propuneri, în
conformitate cu procedurile din Directivă.
3. Calitatea aerului
Primul text legislativ privind poluarea aerului a fost o directivă din 1970 referitoare la
emisiile de monoxid de carbon & hidrocarburi de la vehiculele de pe stradă.
Politica UE în acest domeniu a folosit numeroase metode diferite cum ar fi
standarde, valori limită ale emisiilor, reducerea poluanţilor.
Accentul a fost pus pe 6 domenii principale:
- Limite ale emisiilor provenite de la vehiculele de pe străzi;
- Controale ale conţinutului carburanţilor;
- Emisii de la fabricile industriale;
- Reducerea acidifierii;
- Reguli privind poluanţii specifici din aer;
- Contribuţia la eforturile internaţionale de exemplu referitor la schimbarea climei.
În 1996 UE a adoptat directiva IPPC (Controlul Integrat pentru Prevenirea Poluării)
→care avea rolul să încurajeze o abordare integrată a poluarii aerului, apei &
solului.
Poluanţii aerului provin dintr-o largă varietate de surse mobile sau staţionare.
În legislaţia UE extisă trei categorii de legi:
1. Privind în general: - evaluarea calităţii şi gestiunea aerului;
- controlul emisiilor provenite din surse mobile (ex. emisiile
provenite de la motoarele autovehiculelor şi combustibilii cu care funcţionează);
2. Privind emisiile provenite din surse staţionare, legate de instalaţiile industriale şi cele
de producere a energiei;
3. Privind emisiile provenite de la incineratoare.
Legea UE în acest domeniu merge de la clasificarea şi etichetarea produselor chimice
până la directive specifice privind substanţe specifice cum ar fi solvenţi, vopsele,
lacuri şi pesticide.
Noua directivă cadru privind calitatea aerului este structurată pentru a putea furniza
un cadru strategic cuprinzător pentru gestiunea calităţii aerului în ţările membre,
legând controlul emisiilor de realizarea obiectivelor de calitate a aerului .
O serie de directive controlează emisiile provenite de la vehiculele cu motor şi combustibili prin
intermediul unor cerinţe tehnice privind vehiculele şi introducerea unor limite pentru anumite
substanţe în combustibili, cum sunt plumbul şi sulful.
3.1. Directiva cadru privind calitatea aerului
Directiva Consiliului Uniunii Europene 96/62/CE privind evaluarea şi managementul calităţii
aerului inconjurator → are ca scop stabilirea principiilor de bază necesare unei strategii comune
care:
- Defineşte şi stabileşte obiectivele de calitate a aerului în UE, în vederea evitării, prevenirii sau
reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătăţii umane şi a mediului în ansamblul său;
- Evaluează calitatea aerului în statele membre, în baza unor metode şi criterii comune;
- Produce informaţii adecvate, disponibile publicului, spre exemplu prin stabilirea unor valori limită
a concentraţiilor;
- Menţine calitatea bună a aerului; îmbunătăţeşte calitatea aerului în cazul deprecierii acesteia.
Statele membre sînt responsabile de:
- Implementarea directivei;
- Evaluarea calităţii aerului;
- Asigurarea rigurozităţii măsurătorilor;
- Analizarea metodelor de evaluare;
- Coordonarea pe propriile teritorii a programelor UE de asigurare a calităţii, organizate de Comisia
Europeană.
Directiva cadru stabileşte parametrii cheie de gestiune a poluării aerului pentru sectorul privat.
În baza directivei se vor adopta noi standarde, care vor înlocui directivele anterioare legate de
dioxidul de sulf şi particule, plumb şi dioxid de azot.
Odată determinate, valorile limită şi cele de alertă, va trebui evaluată calitatea aerului. Pentru zonele
în care nu se îndeplinesc valorile limită vor trebui elaborate planuri de acţiune ale căror măsuri vor
trebui să integreze protecţia aerului, apei şi a solului şi să fie prevăzute cu termene limită de
conformare. Publicul trebuie informat când se depăşesc limitele de alertă.
3.2. Emisiile provenite de la surse mobile
Legislaţia UE privind emisiile provenite de la surse mobile conţine şi acte legislative prin care:
- se reglementează regimul emisiilor provenite de la motoarele autoturismelor;
- se promovează Programul Auto-Oil (propune standarde care să fie impuse după anul 2000);
- se reglementează regimul emisiilor de la motoarele Diesel pentru vehicule grele;
- se reglementează emisiile provenite de la motoarele instalate pe agregate mobile;
- se reglementează emisiile de fum provenite de la motoarele Diesel ale vehiculelor şi tractoarele
agricole şi forestiere;
-se solicită introducerea testelor de omologare a circulaţiei pe drumurile publice.
3.3. Emisiile de compuşi organici volatili
Directiva 94/63/EC are ca scop controlul emisiilor de compuşi organici volatili, emisii rezultate din
stocarea produselor petroliere şi din distribuţia de la terminale la staţiile de benzină.
Directiva se aplică operaţiilor, instalaţiilor, vehiculelor care circulă pe drumurile publice, trenurilor şi
navelor care circulă pe apele interioare (utilizate pentru stocarea şi tranportarea petrolului de la un
terminal la altul sau de la un terminal la o staţie de petrol).
3.4. Conţinutul de plumb din benzină
Directiva 85/210/EEC privind conţinutul de plumb din benzină permite statelor membre să reducă
conţinutul de plumb la 0,15 g Pb/l cît mai curînd posibil. Conţinutul de benzen nu trebuie să
depăşească 5%, nici în cazul benzinei fără plumb, nici a celei cu plumb. În acest sens, benzina
fără plumb trebuie etichetată la pompă.
Ţările au dreptul de a interzice comercializarea benzinei obişnuite dacă aceasta nu îndeplineşte
cifrele octanice prescrise. Prevederile acestei directive au înlocuit începînd cu anul 2000
prevederile directivei privind calitatea benzinei şi a combustibililor motoarelor Diesel.
3.5. Conţinutul de sulf al combustibililor lichizi
Directiva 93/12/EEC stabileşte limitele conţinutului de sulf al combustibililor pentru motoare
Diesel, precum şi a altor combustibili lichizi şi gazoşi. Ea a fost amendată prin directiva 99/32/EC.
4. Zgomotul
Urmare a Cartei verzi din 1996, Comisia Europeană a elaborat un nou cadru pentru politica de
zgomot, bazată pe împărţirea responsabilităţii între nivelul UE, naţional şi local, incluzând măsuri
care să îmbunătăţească precizia şi standardizarea datelor în scopul îmbunătăţirii coerenţei
diferitelor acţiuni. Acest document a condus la un set de măsuri comprehensive care include:
1. Crearea unei reţele de experţi în zgomot, care are misiunea de a asista Comisia în elaborarea
politicii de zgomot.
2.Directiva de zgomot ambiental care are menirea de a solicita autorităţilor competente din Statele
Membre să producă hărţi strategice de zgomot pe baza indicatorilor armonizaţi, pentru a informa
publicul despre expunerea la zgomot şi efectele sale şi de a întocmi planuri de acţiune care să se
adreseze acestei probleme.
3. Revizuirea şi elaborarea legislaţiei a UE, cea care se referă la sursele de zgomot, cum ar fi
motoarele vehicolelor, aeronavelor, materialului rulant şi furnizarea suportului financiar pentru
diferite studii de zgomot şi proiecte de cercetare.
4.1. Legislaţia europeană privind zgomotul
Directiva 2000/14/EC- transpusă prin H.G. nr. 539/2004- privind zgomotul emis de echipamente
utilizate în aer liber .
Pe baza prevederilor articolului 95 al tratatului CEE şi conform cu procedura stipulată în articolul
251, directiva intentionează să armonizeze cerinţele pentru emisiile de zgomot ale echipamentului
utilizat în exterior pentru a preveni obstacolele din calea liberei circulaţii a acestui echipament în
cadrul pieţei interne. Directiva urmăreşte reducerea nivelurilor de zgomot pentru a proteja
sănătatea şi bunăstarea cetăţenilor, mediul şi de asemenea informarea publicului asupra
zgomotului emis de acest echipament.
Scopul directivei este reducerea emisiilor de zgomot pentru toate tipurile de echipament utilizat
în exterior la nivelul celor mai buni performeri de pe piaţa, în două stadii, pentru a permite
producatorilor neconformaţi de a adapta echipamentul la noile valori limită.
Directiva 86/594/EEC-transpusă prin HG nr. 482/01.04.2004- privind stabilirea condiţiilor de
introducere pe piaţă a aparatelor electrocasnice în funcţie de nivelul zgomotului transmis prin aer.

Prevederile Hotărîrii se referă la principiile generale de publicare a informaţiilor privind zgomotul

transmis prin aer de aparatele electrocasnice, metodele generale de măsurare, precum şi
măsurile de verificare şi monitorizare ale acestuia. Prevederile Hotărîrii nu se aplică:
- aparatelor, echipamentelor sau maşinilor destinate exclusiv utilizării industriale sau profesionale;
- aparatelor care sînt părţi integrante dintr-o clădire sau din instalaţiile acesteia, cum ar fi
echipamente de aer condiţionat, de încălzire şi ventilaţie (cu excepţia ventilatoarelor de uz casnic,
a hotelor de bucătărie şi aparatelor de încălzire de sine stătătoare), arzătoare cu combustibil lichid
pentru încălzire centrală, pompe pentru
- sisteme de alimentare cu apă şi sisteme de canalizare;
- componentelor de echipamente, cum ar fi motoarele electrice;
- aparatelor electroacustice.
Directiva 2002/49/EC- privind evaluarea şi managementul zgomotului ambiental.
Scopul acestei Directive este acela de a defini o abordare comuna pentru a evita,
preveni sau reduce efectele dăunatoare, inclusiv disconfortul, provocate de
expunerea la zgomotul ambiental. Pentru aceasta, vor fi implementate progresiv urmatoarele
actiuni:
a) determinarea expunerii la zgomotul ambiental, prin intocmirea hărților de zgomot prin metode de
evaluare comună Statelor Membre;
b) asigurarea că informaţiile asupra zgomotului ambiental şi efectele sale sînt disponibile publicului;
c) adoptarea planurilor de actiune de către Statele Membre, bazate pe rezultatele din hărtile de
zgomot, pentru a preveni şi reduce zgomotul ambiental( unde nivelele de expunere pot avea
efecte dăunatoare asupra sănătăţii umane şi pentru a păstra calitatea zgomotului ambiental).
Obs. Legislaţia naţională care reglementează activitatea de protecţie a zgomotului este formată din următoarele
acte normative:
HG 321/2005 prinvind evaluarea şi gestionarea zgomotului ambiental, modificată şi completată de HG 674/2004;
Ordinul nr. 1830/2007 pentru aprobarea Ghidului privind realizarea, analizarea şi evaluarea hărţilor strategice de
zgomot.
5. Managementul deşeurilor
Creşterea producerii de deşeuri a determinat Comunitatea în a 2-a jumătate a anilor ’70 să
înceapă să dezvolte o serie de măsuri menite să reducă cantitatea de deşeuri produsă prin:
- Îmbunătăţirea controlului în eliminarea de deşeuri;
-Controlul transportului de deşeuri peste graniţele naţionale.
Prima reglementare în domeniul Managementul deşeurilor a fost directiva cadru a deşeurilor din
1975 menită să:
- Armonizeze măsurile naţionale privind deşeurile;
- Încurajeze SM să întocmească planuri de management al deşeurilor;
- Prevină generarea de deşeuri;
- Încurajeze reciclarea deşeurilor .
Au mai fost stabilite şi alte directive generale privind :
- Deşeuri radioactive;
- Deşeuri petroliere;
- Mâlul de canalizare;
-Transportul deşeurilor periculoase.
Directivele care au urmat se axau pe:
-Eliminarea deşeurilor specifice precum ambalajele, bateriile şi acumulatoarele
-Deşeurile periculoase
-Poluarea provenită de la incineratoarele de deşeuri.
Recent UE şi-a îndreptat atenţia către dezvoltarea unei strategii integrate a produsului menită să:
 - Reducă utilizarea resurselor;
-Evite utilizarea substanţelor periculoase;
-Prelungească viaţa produsului;
- Faciliteze refolosirea şi reciclarea .
In acelaşi timp au fost luate în considerare propuneri menite să:
- Reducă cantitatea de deşeuri electrice şi electronice produse de consumatori
- Se ocupe de determinarea timpului de viaţă al vehiculelor.
Structura de ansamblu a unui regim eficace de management al deşeurilor este stabilită prin
Directiva cadru privind deşeurile şi de Directiva privind deşeurile periculoase, care o completează.
Aceste directive stabilesc cadrul pentru structurile de management al deşeurilor care au fost
suplimentate de două tipuri de directive “fiică”:
- Un prim grup – care stabileşte cerinţele pentru acordarea autorizaţiilor de funcţionare a
facilităţilor de eliminare a deşeurilor;
- Un al doilea grup – care stabileşte cerinţe pentru tipuri specifice de deşeuri, cum sînt uleiurile,
ambalajele şi bateriile.
5.1. Directiva cadru privind deşeurile
Directiva 75/442/EEC crează cadrul prin care statele membre pot controla eliminarea deşeurilor la
nivel naţional, conform prevederilor anterioare. Ea a fost revizuită în mod substanţial în anul 1991 (
prin directivele 91/156/EEC şi 91/692/EEC), pentru a putea furniza cadrul legal pentru managementul
deşeurilor, în conformitate cu Strategia Comisiei pentru gestiunea deşeurilor (1989).
Noul cadru stabileşte prevederi pentru:
 -Adoptarea unor terminologii şi a unor definiţii comune pentru deşeuri, în baza unui
document elaborat de OCDE;
-Încurajarea prevenirii şi reducerii cantităţii de deşeuri şi a periculozităţii acestora în
statele membre, prin promovarea tehnologiilor curate, a îmbunătăţirii tehnice a
produselor şi a metodelor de eliminare, recuperarea deşeurilor şi utilizarea lor ca
materie primă secundară pentru producerea de energie;
-Interzicerea eliminărilor necontrolate de deşeuri;
-Înfiinţarea unei reţele integrate şi adecvate de instalaţii de eliminare a deşeurilor,
prin cooperarea dintre statele membre, ţinînd seama de disponibilitatea celei mai
adecvate tehnologii care nu solicită costuri excesive.
Autorităţile competente trebuie să elaboreze planuri de management al deşeurilor,
care să prevadă: deşeurile ce urmează a fi recuperate sau eliminate, cerinţele
tehnice, prevederi speciale pentru anumite tipuri de deşeuri, amplasamente şi
instalaţii adecvate pentru eliminare a acestora.
Planurile pot prevedea persoanele responsabile, costurile implicate şi măsurile care
să încurajeze colectarea, sortarea şi tratarea deşeurilor. Autorităţile competente
conform Directivei constituie autorităţile împuternicite să acorde autorizaţii pentru
înfiinţarea unităţilor care efectuează operaţii de eliminare şi recuperare .
În conformitate cu principiul “poluatorul plăteşte”, costul eliminării deşeurilor trebuie
suportat de deţinător sau de deţinătorul anterior al deşeurilor .
5.2. Deşeurile periculoase
Principalul scop al directivei 91/689/EEC a fost acela de a formula o definiţie comună a
deşeurilor periculoase şi care sa permita o mai mare armonizare a managementului acestor
deşeuri. Directiva este însoţită de lista deşeurilor periculoase, constituienţii şi proprietăţile care le
fac să fie periculoase. Organizaţiile care realizează eliminarea propriilor deşeuri trebuie să
dispună de licenţă în acest sens.
Planurile de management al deşeurilor periculoase trebuie publicate de autorităţile competente,
fie ca parte componentă a planului general de management al deşeurilor (în conformitate cu
directiva 75/442/EEC), fie separat.
Statele membre trebuie să solicite:
- Înregistrarea şi identificarea fiecărui amplasament la care se livrează deşeuri periculoase;
- Ambalarea şi etichetarea în conformitate cu standardele CE şi a celor internaţionale, pentru
colectarea, transportul şi stocarea temporară a deşeurilor periculoase.
5.3. Transportul deşeurilor
Regulamentul 259/93/EEC privind supravegherea şi controlul transportului de deşeuri în cadrul,
către şi dinspre CE stabileşte un sistem pentru controlul transportului deşeurilor care
implementează Convenţia de la Basel, Decizia Consiliului OCDE privind transportul transfrontieră
al deşeurilor şi Convenţia de la Lome.
În timp ce Convenţia de la Basel se referă numai la transportul transfrontieră al deşeurilor
periculoase, regulamentul 259/93/EEC acoperă şi transportul deşeurilor obişnuite. Prin
regulament se introduc regimuri separate pentru transportul efectuat în cadrul UE, importuri,
exporturi şi tranzit.
Cerinţele diferite depind de încadrarea deşeurilor pe una dintre listele “verzi”, “galbene” sau
“roşii”. În termeni generali, se poate spune că listele galbenă şi roşie conţin substanţe periculoase,
iar cea verde deşeuri lipsite de periculozitate .
Aceste liste constituie rezultatul lucrărilor elaborate de OCDE. Din compararea celor trei liste
introduse prin regulament, pe de o parte cu catalogul european al deşeurilor – conform, directivei
cadru privind deşeurile – şi, pe de altă parte, cu Lista Deşeurilor Periculoase – conform Directivei
privind deşeurile periculoase – se constată structura lor diferită.
Cele trei liste introduse prin regulamentul 259/93/EEC au fost elaborate pentru a servi unui scop
diferit faţă de cel al Catalogului european al deşeurilor sau a Listei deşeurilor periculoase, în
schimb toate listele trebuie aplicate în integralitate.
5.4. Instalaţii pentru eliminarea deşeurilor
5.4.1. Incinerarea deşeurilor periculoase
Directiva 94/67/EEC este o directivă “fiică” a directivei cadru privind deşeurile. Statele membre
trebuie să stabileacă şi să impună condiţii de funcţionare şi valori pentru limitele de emisie pentru
centralele de incinerare a deşeurilor periculoase, prin intermediul permiselor. Conform directivei
cadru privind deşeurile, permisul este acordat numai dacă centrala de incinerare este
proiectată,echipată şi funcţionează în maniera în care sunt îndeplinite cerinţele referitoare la
prevenirea poluării mediului, în termenii limitelor de emisie şi ai cerinţelor de control managerial.
Centralele de incinerare a deşeurilor periculoase funcţionează pentru a atinge cel mai înalt nivel
posibil de incinerare.
Permisele trebuie să conţină liste privind tipurile şi cantităţile de deşeuri periculoase care sînt
incinerate, operatorii centralei trebuie să primească o descriere completă a oricărui deşeu înainte
de a accepta recepţionarea acestuia.
Evacuările de ape uzate sunt, de asemenea, supuse procesului de autorizare. Amplasamentele
centralelor de incinerare sunt supuse Directivei 80/68/EEC privind apa subterană. Depăşirea
limitelor de emisie trebuie notificată fără întârziere autorităţii competente şi poate avea drept
consecinţă reducerea proceselor de incinerare sau chiar închiderea centralei.
5.4.2. Incinerarea deşeurilor în instalaţii noi şi existente
Pentru incineratoarele de deşeuri municipale, directivele 89/369/EEC şi 89/429/EEC aplică seturi
paralele de cerinţe de autorizare şi restricţii de funcţionare atît pentru instalaţiile noi, cât şi pentru
cele existente. Ele reprezintă directive “fiică” ale Directivei 84/360/EEC privind combaterea
poluării aerului de către centralele industriale.
Aceste directive reglementează autorizarea, proiectarea echiparea, funcţionarea şi întocmirea de
rapoarte pentru centralele de incinerare a deşeurilor municipale. Noile centrale sunt considerate a
fi cele pentru care autorizaţia de funcţionare a fost acordată începînd cu 1 decembrie 1990.
Sunt excluse centralele utilizate pentru incinerarea nămolurilor de canalizare, deşeurile chimice,
toxice şi periculoase, deşeurilor spitaliceşti sau a altor tipuri de deşeuri speciale, chiar dacă
aceste centrale incinereză şi deşeuri municipale, deoarece astfel de incineratoare sunt supuse
unor reglementări mai stricte, conţinute în directiva privind incinerarea deşeurilor periculoase.
În funcţie de capacitatea nominală a centralei de incinerare, sunt stabilite trei niveluri de valori
limită pentru emisii, praf, anumite combinaţii de metale grele, acid clorhidric, acid fluoridric şi
dioxid de sulf. Sunt, de asemenea, prevăzute valori limită şi programe de îmbunătăţire treptată
pentru incineratoarele de deşeuri municipale existente, cu stabilirea clară a intervalului de timp
necesar pentru conformare.
Directivele stabilesc deasemenea cerinţe extinse pentru monitorizare, inspecţie şi întocmire de
rapoarte pentru operatorii acestui tip de centrale. Informaţiile privind solicitarea autorizaţiei de
funcţionare şi cerinţele privind rezultatele monitorizării trebuie să fie disponibile publicului.
5.4.3. Directiva privind depozitarea în gropi de deşeuri
Această directivă impune tratarea tuturor deşeurilor anterior depozitării. Depozitarea combinată,
respectiv amestecarea deşeurilor periculoase cu cele municipale în aceeaşi groapă va trebui
eliminată.
Preţurile pentru depozitarea în halde trebuie să acopere costurile de închidere a amplasamentelor
gropii, pe cele de management şi pe cele necesare pentru o perioadă de cel puţin 50 de ani
pentru monitorizarea amplasamentului ulterior închiderii acestuia.
Pentru reducerea emisiilor totale de metan la nivelul UE directiva are ca scop şi reducerea
cantităţii de deşeuri biodegradabile trimise către halde; suplimentar, metanul provenit atît din
gropile existente, cât şi din cele noi, trebuie colectat şi utilizat sau ars.
5.5. Tipuri de deşeuri
Legislaţia UE mai cuprinde o serie de acte legislative care introduc cerinţe şi prevederi privind:
Depozitarea uleiurilor uzate;
Deşeurile de dioxid de titan;
Eliminarea bifenililor şi trifenililor policloruraţi;
Nămolurile utilizate în agricultură;
Bateriile şi acumulatorii care conţin substanţe periculoase;
Ambalajele şi ambalarea deşeurilor.
6. Calitatea apei
Programul UE privind controlul poluării apei este unul dintre cele mai vechi segmente ale politicii
de mediu a UE şi punctul central al celui mai mare organism legislativ până în prezent:
Peste 16% din noile legi
Peste 10% din toate legile
Legislaţia privind apa a fost motivată în principal de grija pentru sănătatea publică şi s-a bazat pe
stabilirea obiectivelor de calitate a apei pentru apa de băut şi menajere.
Prima lege UE a fost adoptată în 1973 şi se referea la biodegradabilitatea detergenţilor, apoi în
1975 şi 1976 au mai fost adoptate două directive: directiva apei de suprafaţă şi directiva apei
menajere.
Directiva din 1976 despre deversarea substanţelor periculoase în apele din interiorul ţării, de
coastă şi teritoriale avea ca scop protejarea mediului acvatic .
Directiva din 1976 a fost urmată de alte cîteva legi referitoare la:
- Obiective pentru calitatea apei de băut;
- Calitatea apei care ar putea afecta peştii de apă dulce, crustaceele ;
- Fixarea de limite la emisiile industriilor de hârtie şi prelucrarea tăiţeilor de sfeclă de zahăr şi
dioxid de titan şi nitrat din agricultură .

Domeniul apelor este unul dintre cele mai cuprinzător reglementate domenii ale legislaţiei UE.
Ca urmare a unor discuţii extinse la nivelul statelor membre şi la nivel comunitar, a devenit din ce
în ce mai clar că o protecţie eficientă a apelor nu se poate realiza decît printr-o abordare
combinată, care să îmbine legislaţia privind standardele de calitate a apelor cu legislaţia privind
valorile limitelor de emisie. Această abordare combinată este de asemenea, conformă cu
următoarele principii:
- Principiul precauţiei;
- Principiul rectificării la sursă, ca o prioritrate, a pagubelor generate asupra mediului;
- Principiul luării în considerare a condiţiilor de mediu diferite, existente în diverse regiuni.
6.1. Directiva cadru pentru apă
Scopul acestei directive este acela de a stabili cadrul necesar realizării obiectivelor unei politici
durabile în domeniul apelor, cum sînt:
- Asigurarea unei alimentări adecvate cu apă potabilă;
- Asigurarea unei alimentări adecvate cu apă pentru alte cerinţe economice;
- Protecţia apelor;
- Reducerea impactului defavorabil al inundaţiilor şi al secetei.
Obiectivul de mediu al directivei este acela de a realiza, cel tîrziu pînă în anul 2010, o “stare bună”
a tuturor apelor subterane şi de suprafaţă.
În acest scop, stabileşte prevederi privind:
-Elaborara planurilor de management la nivel bazinal, bazate pe evaluarea caracteristicilor
bazinelor;
- Monitorizarea stării apelor de suprafaţă şi subterane;
-Definirea obiectivelor de calitate;
- Elaborarea unor programe de măsuri pentru realizarea obiectivelor definite.
Programul de măsuri trebuie să urmeze abordarea combinată menţionată, prin stabilirea valorilor
limitelor de emisie şi a standardelor de calitate a apelor.
În acest context, trebuie asigurată implementarea integrală a legislaţiei UE privind limitele de
emisie, cum ar fi directivele privind:
- Tratarea apelor uzate urbane;
- Integrarea Prevenirii Poluării şi a Controlului poluării (IPPC);
- Nitraţii;
- Protecţia produselor industriale;
-Substanţele periculoase.
Suplimentar, trebuie asigurată conformarea cu standardele de calitate a apelor şi cu alte
reglementări UE relevante din domeniul apelor.
Programul de măsuri trebuie să se bazeze pe întreaga legislaţie relevantă din domeniul apelor, fie
ea comunitară, naţională sau regională şi trebuie să capete putere de lege.
Legislaţia UE în domeniul apelor mai conţine:
- Directiva privind apele uzate urbane (91/271/EEC).
- Directiva privind nitraţii proveniţi din surse agricole (91/676/EEC).
- Directiva privind evacuările de substanţe periculoase (76/464/EEC).
- Directiva privind apa potabilă (80/778/EEC).
- Directiva privind extracţia de apă potabilă din surse de apă de suprafaţă (75/440/EEC).
-Directivele privind peştii şi crustaceele (78/659/EEC şi 79/923/EEC).
-Directiva privind apele subterane (80/68/EEC).
-Directiva privind apele destinate scăldatului (76/160/EEC).
-Nu toate legile de mediu ale UE sînt axate pe aspecte/probleme particulare.
Există 30 de legi care au fost aprobate pentru a se ocupa de aspecte mai largi, cum ar fi
managementul ecologic şi schema de audit (EMAS) care este o schemă voluntară menită să
promoveze utilizarea de către industrie a sistemelor de management de mediu şi auditare.
7. Controlul poluării industriale şi managementul riscului
Directivele şi regulamentele acestui domeniu acoperă trei subdomenii principale:
1. Controlul emisiilor industriale;
2.Controlul riscului accidentelor majore;
3. Auditul de mediu şi etichetarea ecologică (eco-labelling).
Primul subdomeniu cuprinde directiele carte stabilesc cerinţele necesare autorizării funcţionării
unor anumite facilităţi industriale, cum ar fi controlul eliberării emisiilor în aer sau apă.
Acestea includ:
- Directiva privind integrarea prevenirii poluării şi a controlului poluării (Integrated Pollution
Prevention and Control – IPPC) – 96/61/EEC;
-Directiva privind emisiile de la marile centrale cu ardere – 88/609/EEC – care acoperă emisiile de
dioxid de sulf, oxizi de azot şi particule, stabilind ţinte pentru reducerea emisiilor totale în fiecare
stat membru;
-Directiva privind poluarea aerului de la unităţile industriale – 84/360/EEC - o directivă cadru care
va fi înlocuită în 2007 cu Directiva IPPC, cu o sferă de cuprindere mult mai largă.
Al doilea subdomeniu include Directiva “Seveso” 96/82/EC, care poartă denumirea unui oraş din
Italia, care a fost locul unui accident major de eliberare de gaze toxice. Această directivă, care a
constituit un model pentru o legislaţie similară în afara Europei, solicită operatorilor unităţilor
industriale să identifice pericolele de accidente majore şi să ia măsuri de control şi de limitare a
efectelor acestora. Directiva a înlocuit în anul 1999 directiva anterioară 82//501/EEC.
Al treilea subdomeniu include regulamentele privind EMAS (Eco-Management and Audit
Scheme) 1836/93/EEC şi privind etichetarea ecologică (eco-labelling) 880/92/EEC;
Regulamentul EMAS încurajează participarea voluntară a unităţilor industriale la crearea
sistemelor interne de management de mediu şi elaborarea programelor de audit, care constituie
mijloace de perfecţionare a performanţei lor în raport cu mediul.
Regulamentul privind etichetarea ecologică introduce o schemă de acordare a etichetelor
ecologice în UE şi are ca scop promovarea conceperii, producţiei, marketing-ului şi folosirii
produselor care au un impact redus asupra mediului pe întreaga durată a ciclului lor de viaţă.
Etichetarea ecologică furnizează informaţii consumatorilor cu privire la impactul produselor asupra
mediului.
7.1. IPPC
Scopul directivei este asigurarea prevenirii şi a controlului poluării provenite dintr-o gamă variată
de activităţi, prin introducerea unor măsuri privind deşeurile, pentru a ajunge la un înalt nivel de
protecţie a mediului în ansamblul său.
Toate activităţile acoperite de directivă necesită obţinerea unei autorizaţii. Statele membre pot
elibera o unică autorizaţie pentru evacuările în aer, apă şi pentru deşeurile provenite de la
facilităţile industriale sau pot elibera mai multe permise, care sînt integrate printr-o procedură de
cooperare în care sînt implicate mai multe autorităţi cu competenţa de a acorda autorizaţii.
Statele membre sunt obligate să solicite în autorizaţia de mediu limite de emisie şi să se asigure
de faptul că permisele conţin măsuri destinate asigurării următoarelor cerinţe fundamentale:
- Sunt luate toate măsurile adecvate de prevenire a poluării, în special prin aplicarea celor mai
bune tehnici disponibile (BAT – Best available techniques);
- Nu este provocată o poluare semnificativă;
- Este evitată producerea de deşeuri. Atunci cînd se produc deşeuri, acestea trebuie recuperate,
sau, dacă acest lucru nu este posibil sub aspect tehnic sau economic, eliminarea finală trebuie să
se facă cu evitarea sau reducerea oricărui impact asupra mediului.
- Energia este eficient utilizată.
- Sunt luate măsurile necesare pentru a preveni accidentele şi pentru a limita consecinţele acestora.
- Sunt luate măsurile necesare pentru încetarea anumitor activităţi, pentru evitarea oricărui risc de
poluare şi pentru a aduce unitatea la o stare de funcţionare satisfăcătoare.
În particular, permisele trebuie să includă limite de emisie bazate pe BAT, luând în considerare
potenţialul de transfer al poluării de la un mediu receptor la altul.
Trebuie specificate şi alte prevederi pentru protejarea solului şi a apei subterane şi de management
al deşeurilor. Suplimentar, permisele trebuie să conţină prevederi pentru prevenirea violării
oricărui standard de calitate a mediului.
Aceste prevederi se aplică tuturor instalaţiilor noi, începînd din luna octombrie 1999, iar instalaţiile
existente din luna octombrie 2007.
Autorităţile trebuie să reconsidere periodic şi atunci când consideră necesar să reactualizeze
condiţiile de acordare a permiselor.
Pe baza datelor furnizate de statele membre, Comisia a publicat un inventar al principalelor surse
şi a principalelor emisii.
7.2. Poluarea aerului din surse industriale
Directiva 84/360/EEC privind combaterea poluării aerului din surse industriale este o directivă
cadru, care în anul 2007 a fost înlocuită de Directiva IPPC. Statele membre trebuie să asigure că
tipurile de întreprinderi industriale listate în Anexa I obţin autorizaţia de la autorităţile competente
naţionale sau regionale, înainte de a începe funcţionarea sau înainte de a realiza modificări la
nivelul fabricii.
Obs. Sînt exceptate de la aplicarea directivei întreprinderile industriale aflate în slujba apărării
naţionale.
Autorizaţia poate fi eliberată numai dacă:
- S-au luat toate măsurile adecvate pentru combaterea poluării aerului, incluzînd aplicarea “celei
mai bune tehnologii disponibile, care nu implică costuri excesive” (BATNEEC – Best Available
Technology Not Entailing Excessive Cost);
- Funcţionarea întreprinderii industriale nu va produce o poluare semnificativă a aerului, în special
cu substanţele listate în Anexa II a directivei;
- Nici una dintre valorile limitelor de emisie aplicabile nu este depăşită;
- Sunt luate în considerare toate limitele aplicabile de calitate a aerului.
Cererile de autorizare şi deciziile autorităţilor competente trebuie să fie disponibile publicului şi
altor state membre, în cadrul relaţiilor lor bilaterale.
Statele membre trebuie să-şi monitorizeze emisiile de la întreprinderile industriale şi să le impună
condiţii de conformare cu prevederile legale, ţinînd seama de situaţia economică a întreprinderi.
Ele trebuie să adopte politici pentru a asigura faptul că întreprinderile existente, cuprinse în Anexa
I vor introduce gradual cea mai bună tehnologie disponibilă. Aceste întreprinderi pot adopta
prevederi mai stricte decît cele prevăzute prin reglementările legale.
7.3. Marile centrale cu ardere
Directiva 88/609/EEC privind limitarea emisiilor în aer a anumitor poluanţi proveniţi de la marile
centrale cu ardere a fost prima directivă adoptată sub directiva cadru 84/360/EEC privind
combaterea poluării aerului de către centralele industriale; se aplică centralelor cu ardere pentru
producerea energiei cu o putere mai mare sau egală cu 50 MW. Obiectivul acestei directive este
acela de a reduce emisiile de dioxid de sulf, noxe şi praf de la centralele existente şi de a
introduce limite de emisie stricte pentru noile centrale.
Dacă este probabil ca o centrală nouă să aibă un impact semnificativ asupra mediului dintr-o altă
ţară, statul membru în care se construieşte centrala trebuie să se consulte cu statul afectat, în
conformitate cu prevederile directivei 85/337/EEC privind evaluarea efectelor anumitor proiecte
publice sau private asupra mediului, amendată prin Directiva 97/11/EC (legislaţia orizontală).
7.4. Emisiile industriale de compuşi organici volatili
Obiectivul directivei este acela de a reduce emisiile de Compuşi Organici Volatili (COV) proveniţi
de la surse staţionare şi ca urmare de a reduce ozonul troposferic.
Pentru fiecare dintre aceste sectoare industriale se definesc ţinte de reducere a emisiilor, prin
introducerea valorilor limită a emisiilor, care pot fi atinse fie prin utilizarea unor tehnologii adecvate
de reducere a poluării, fie prin utilizarea unor înlocuitori pentru solvenţi.
Statele membre au opţiunea de a elabora şi implementa un plan naţional alternativ, prin care să
ajungă la aceeaşi reducere.
7.5. Directiva “Seveso” privind controlul riscului accidentelor majore
Din anul 1999, directiva 96/82/EC privind controlul riscului accidentelor majore care implică
substanţe periculoase a înlocuit vechea directivă “Seveso” 82/501/EEC, care a fost elaborată în
urma accidentului survenit în 1976 în Italia. Directiva din 1982 conţinea un set de obligaţii atît
pentru operatorii întreprinderilor industriale, cît şi pentru autorităţile naţionale.
Obiectivul Comisiei Europene a fost acela de a identifica şi controla riscurile accidentelor majore
la instalaţiile industriale. Noua directivă “Seveso II” are o sferă de cuprindere mai largă şi mai
simplificată, accentuînd importanţa managementului siguranţei şi a prevederilor privind planurile
în caz de urgenţă, obligaţii impuse operatorilor anumitor întreprinderi industriale.
Sunt reimpuse prevederile privind inspecţia şi controlul realizat de autorităţile competente, dar se
introduce de asemenea o nouă prevedere prin care autorităţile responsabile sunt obligate să ia în
considerare obiectivele directivei în planificarea utilizării terenurilor.
Încadrarea unui amplasament ca fiind sub incidenţa directivei “Seveso II” se face în baza
determinării prezenţei substanţelor periculoase specificate, în cantităţi suficient de mari pentru a
putea crea riscul unui accident major. Instalaţiile aflate sub incidenţa directivei şi amplasate
aproape una de alta trebuie coordonate pentru evitarea şi prevenirea apariţiei unor efecte de tip
“domino”, cum ar fi incendiile apărute la o instalaţie, incendii care se răspîndesc ulterior la alte
instalaţii.
Pentru îmbunătăţirea siguranţei şi reducerea riscurilor datorate erorilor umane, operatorii
intalaţiilor industriale în cauză vor trebui să elaboreze o politică pentru prevenirea accidentelor
majore şi pentru introducerea unui sistem de management al siguranţei.
Operatorii trebuie să elaboreze un raport privind siguranţa şi un plan intern pentru cazuri de
urgenţă. De asemenea, există prevederi referitoare la cooperarea externă, prevenirea sau reacţia
în caz de accidente majore.
Statele membre trebuie să interzică utilizarea instalaţiilor industriale, atunci când măsurile de
prevenire şi reducere a riscului luate de operator prezintă deficienţe serioase şi atunci când
operatorii nu înaintează informaţiile solicitate autorităţii competente într-un interval de timp
rezonabil Se întăreşte totodată accesul public la informaţii.
Test
1.Ce înţelegeţi prn „Acquis-ul comunitar”?
2.Enumeraţi cele patru direcţii acoperite de legislaţia UE în domeniul mediului.
3.Ce se înţelege prin „legislaţie orizontală”?
4.Discutaţi succint (2-3 fraze) una din cele trei directive cadru din categoria legislaţiei orizontale.
5.Ce prevede actualul cadru legislativ privind managementul deşeurilor?
6.Prezentaţi cele patru obiective ale politicii durabile în domeniul apelor.
PARTEA A II A
POLITICI ŞI STRATEGII DE MEDIU ÎN ROMÂNIA

POLITICA DE MEDIU ÎN ROMÂNIA

1.Aspecte generale
Se poate avansa ca definiţie pentru strategia de protecţia mediului: totalitatea acţiunilor şi
măsurilor politice, economice, tehnice şi sociale destinate conservării şi dezvoltării resurselor
naturale şi menţinerii calităţii factorilor de mediu la un nivel acceptabil şi pentru generaţiile viitoare.
Strategia protecţiei mediului trebuie gândită astăzi în alternativa acceptată de tot mai multe
guverne, că menţinerea echilibrului ecologic pe plan local, regional sau global este mai importantă
decât scopurile politicii social-economice.
De la început trebuie precizat că strategia de protecţia mediului adoptată, conceptele şi
instrumentele însuşite îşi dovedesc eficienţa în măsura în care se reuşeşte:
- Menţinerea calităţii sănătăţii umane;
- Menţinerea calităţii tuturor valorilor specifice naturii.
Sunt mai multe considerente care au impus elaborarea unor strategii de protecţia mediului.
Amintim cîteva dintre acestea:
- Înlocuirea sistemului de acţiuni întîmplătoare, ocazionale cu acţiuni programatice şi coerente de
protecţia mediului;
- Eliminarea unor contradicţii interne care indicau, pe de o parte necesitatea luării unor măsuri de
protecţia mediului, iar pe de altă parte reducerea acestor măsuri;
- Elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie posibilă
reevaluarea eficienţei fiecărei etape;
- Adoptarea planurilor de acţiune şi de implementare la scară de timp (pe termen scurt, mediu sau
lung);
- Alegerea şi formarea unui personal adecvat, în funcţie de etapă şi acţiune;
În elaborarea unei strategii coerente şi eficiente de protecţie a mediului
trebuie parcurse următoarele etape:
- Cunoaşterea în detaliu a premiselor la nivel naţional sau local; aici
trebuie avute în vedere: resursele naturale disponibile, starea factorilor de
mediu la momentul de referinţă, existenţa surselor de poluare;
- Condiţionalităţi, voinţa politică a factorilor de decizie de a da atenţie
corespunzătoare protecţiei mediului, obligaţiile ce revin din tratatele şi
convenţiile internaţionale;
- Demararea unor acţiuni premergătoare elaborării strategiei pentru fixarea
corectă a cadrului de acţiune; se pot cita în acest sens: econozarea
teritoriului, monitoringul mediului, stabilirea ariilor protejate;
- Elaborarea setului de concepte, principii şi instrumente, care să stea la
baza tuturor măsurilor concrete, ce se vor include în Planurile Strategice de
Acţiune şi de Implementare;
- Fixarea obiectivelor în timp şi spaţiu, care să permită alinierea României
la exigenţele Comunităţii Europene, într-un orizont de timp previzibil;
- Elaborarea Planului Strategic de Acţiune Naţional şi a Planurilor de
Implementare.
2. Evolutia politicii de mediu în România
În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor
naţionale în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată fostul Minister al
Mediului; în 1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabileşte obiectivele
naţionale în domeniu – „Strategia Naţională de Protecţia Mediului”, reactualizată în
1996 şi în 2002. Strategia este structurată în două părţi:
- o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea
economică şi calitatea factorilor de mediu;
- strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecţie a mediului, priorităţile,
obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung.
Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naţionale cu cea comunitară
în ceea ce priveşte principiile, priorităţile şi obiectivele. Astfel, principiile urmărite sînt:
- conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
- dezvoltarea durabilă;
- prevenirea poluării;
- conservarea biodiversităţii;
- conservarea moştenirii culturale şi istorice;
- principiul „poluatorul plăteşte”;
- stimularea activităţii de redresare a mediului (prin acordarea de subvenţii, credite cu
dobîndă mică, etc.).
Etapele de dezvoltare a strategiei constau în: analiza situaţiei existente, identificarea problemelor,
stabilirea obiectivelor strategice, evaluarea opţiunilor de atingere a obiectivelor şi elaborarea unui
„Plan Naţional de Gestionare a Deşeurilor”.
Acest plan, elaborat de un grup de lucru format din reprezentanţi ai industriei,
ministerelor implicate, ONG-urilor şi ICIM , cuprinde două părţi distincte:
1. acţiuni cu caracter general: identifică tipurile de acţiuni necesare implementării strategiei,
precum şi entităţile responsabile, termenele de realizare, costurile estimate şi posibilele surse de
finanţare;
2. proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din teritoriu.
În luna iunie 2006, cu ocazia reuniunii Consiliului de mediu, a fost adoptată Strategia Tematică
pentru Mediul Urban. Această strategie tematică a fost elaborată în baza prevederilor celui de-al
6-lea Program de Acţiune pentru Mediu şi urmăreşte îmbunătăţirea performanţelor de mediu la
nivelul oraşelor europene.
3. Obiectivele politicii de mediu din România
Obiectivul strategiei este de a sprijini statele membre, precum şi autorităţile locale şi regionale în
implementarea politicilor şi legislaţiei de mediu.
Obiectivul principal al politicii de mediu a României pentru perioada 2007-2013 este reducerea
decalajelor faţă de statele membre ale UE în ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă şi protecţia
mediului.
Pentru atingerea acestui obiectiv, se au în vedere următoarele direcţii de acţiune:
- Promovarea investiţiilor de capital autohton şi comunitar pentru realizarea măsurilor şi
lucrărilor de protecţie a mediului;
- Protecţia şi îmbunătăţirea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin sprijinirea
managementului ariilor protejate;
- Reducerea riscului la dezastre naturale în toate regiunile ţării, precum şi
implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone;
- Asigurarea protecţiei şi conservării resurselor naturale;
- Ameliorarea calităţii solului, prin îmbunătăţirea managementului deşeurilor şi
reducerea numărului de zone poluate istoric;
- Reducerea impactului negativ cauzat de centralele municipale vechi de termoficare
în cele mai poluate localităţi;
- Dezvoltarea infrastructurii pentru gestionarea integrată a deşeurilor din centrele
urbane;
- Dezvoltarea infrastructurii pentru alimentarea cu apă şi pentru colectarea şi
epurarea apelor uzate pentru populatia urbană şi cea rurală;
- Îmbunătăţirea accesului la infrastructura de apă, prin asigurarea serviciilor de
alimentare cu apă şi canalizare în majoritatea zonelor urbane;
- Reducerea poluării apelor cu substanţe prioritare şi eliminarea poluării cu substanţe
prioritar periculoase;
- Reducerea poluării cu nitraţi proveniţi din surse.
- Pe pe 22 ianuarie 2008 preşedintele României lansează Strategia Naţională pentru
Dezvoltare Durabilă (SNDD).
4. Convenţii şi acorduri internaţionale la care România a luat parte
România este semnatară a numeroase convenţii internaţionale în domeniul protecţiei
mediului, această participare fiind confirmată şi în plan legislativ. Astfel sînt:
Convenţia de la Basel, referitoare la transportul peste frontieră a deşeurilor
periculoase şi a eliminării acestora. România se angajează să nu exporte sau importe deşeuri
poluante, care ar putea aduce prejudicii mediului înconjurător (Legea nr.6/1991);
Convenţia de la Geneva asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi. România
se alătură efortului internaţional de monitoriza poluarea atmosferică şi de a lua măsuri pentru
reducerea ei (Legea nr.8/1991)
Convenţia de la Bucureşti, privind protecţia Mării Negre împotriva poluării. Sau stabilit, cu
această ocazie, modalităţile comune de control, prevenire şi combatere a poluării în Marea
Neagră de către ţările riverane acesteia.
Aceste modalităţi sînt cuprinse în cele trei protocoale ale convenţiei, care se referă la:
combaterea poluării din surse de pe uscat; combaterea poluării ca urmare a descărcării unor
deşeuri în mare; combaterea poluării ca urmare a unor accidente pe mare (Legeanr.98/1992);
Convenţia de la Ramsar, privind zonele umede de importanţă internaţională, mai ales ca habitat
al păsărilor acvatice. Ţara noastră este înscrisă ca parte la convenţia de la Ramsar cu zona
umedă de importanţă internaţională "Rezervaţia Delta Dunării" (Legea nr.82/1993);
Protocolul de la Montreal, privind substanţele care epuizează stratul de ozon. Obligaţiile
asumate de România sînt: efectuarea de observaţii sistematice; cercetări şi schimburi de
informaţii pentru o mai bună înţelegere şi evaluare a impactului activităţilor umane asupra stratului
de ozon;
cooperarea pentru formularea măsurilor, procedeelor şi standardelor pentru
implementarea convenţiei (Legea nr.84/1993);
Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, în baza căreia
România va acţiona în sensul stabilizării emisiilor de gaze de seră în atmosferă la un
nivel care să împiedice orice perturbare antropică periculoasă a sistemului climatic
(Legea nr.24/1994);

Convenţia de la Helsinki, privind utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere şi a

lacurilor internaţionale. România îşi asumă obligaţia de a preveni, controla şi reduce
impactul transfrontalier, de a face schimb de informaţii, de a colabora cu ţările
riverane pentru a supraveghea calitatea şi cantitatea resurselor de apă (Legea
nr.30/1995);
Convenţia de la Viena, privind securitatea nucleară. În baza acesteia, România va
asigura crearea unui cadru legislativ şi organizatoric pentru siguranţa nucleară şi
protecţia mediului, participarea la reuniunile de examinare a rapoartelor ţărilor membre
din care să rezulte modul de îndeplinire a obligaţiilor care decurg din convenţie (Legea
nr.43/1995);
Convenţia de la Sofia, privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea
(Legea nr.14/1995);
Convenţia de la Paris, privind protecţia patrimoniului cultural şi natural (30martie 1990);
Convenţia de la Berna, privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa
(Legea nr.13/1993);
Convenţia de la Washington, privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră
pe cale de dispariţie (CITES) (15 iulie 1994);
Convenţia de la Rio de Janeiro, privind diversitatea biologică (13 iulie 1994);
Convenţia de la Espoo, privind evaluarea impactului asupra mediului în context trasfrontalier;
Declaraţia ministerială de la Odessa, privind protecţia Mării Negre.
Convenţia de la Helsinki, privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale - nu este
încă semnată de România, dar experţii Autorităţii Competente pentru Protecţia Mediului
(A.C.P.M): au participat la reuniunile internaţionale de lucru, unde au prezentat cadrul legislativ
din ţara noastră privind accidentele industriale;
Convenţia de la Bonn, privind conservarea speciilor de animale sălbatice migratoare (Legea
nr.13/1998);
Convenţia Naţiunilor Unite, privind combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă
şi/sau deşertificare (Legea nr.111/1998);
Acordul între Guvernul României şi Guvernul Ucrainei, privind gospodărirea apelor de
frontieră (Legea nr.13/1993); Activitatea de protecţie a mediului în România este reglementată şi
prin ordinele emise de A.C.P.M. şi hotărîri ale guvernului României. Acestea vizează stabilirea
unui sistem unitar de plăţi pentru produsele şi serviciile de gospodărire a apelor, gestiunea
deşeurilor, regimul utilizării substanţelor fitosanitare, normele şi condiţiile tehnice de calitate
pentru atmosferă şi ape, procedura de realizare a bilanţurilor de mediu, autorizarea persoanelor
pentru evaluarea impactului de mediu, amenajarea teritoriului etc.
5. Norme şi standarde de mediu în România
Stabilirea unor repere ferme în ceea ce priveşte calitatea factorilor de mediu
constituie o etapă importantă în organizarea activităţii de protecţie a mediului. În acelaşi timp,
folosirea normelor şi standardelor, deşi indispensabilă, constituie o modalitate conservatoare de
implementare a politicilor ecologice.
Există trei tipuri de standarde pentru protecţia mediului care servesc scopuri diferite în politica
ecologică:
standardele ambientale - stabilesc cantitatea maximă admisibilă de poluanţi în mediul respectiv
(aer, apă, sol);
standarde pentru emisii - stabilesc cantităţile maxime admise de poluanţi care pot fi emise de o
întreprindere sau de o maşină;
standardele de performanţă - pentru noile surse sunt standarde specifice pentru emisii - bazate
întotdeauna pe cea mai bună tehnologie de control disponibilă - care se aplică la întreprinderile
sau instalaţiile noi.
Primele două tipuri de standarde sunt adesea corelate. În multe sisteme de reglementare, o
întreprindere care vrea să obţină un permis de emisie poate fi obligată să demonstreze că emisiile
nu vor ridica concentraţiile specifice deasupra nivelului prescris prin standardele ambientale.
În România, tipologia standardelor de mediu se integrează în cea generală a standardelor,
care se diferenţiază în:
- standarde române (purtînd sigla SR), care se aplică la nivel naţional;
- standarde profesionale, care se aplică în anumite domenii de activitate, în
cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-au elaborat;
- standarde de firmă, care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale.
standardele de performanţă - pentru noile surse sînt standarde specifice pentru emisii - bazate
întotdeauna pe cea mai bună tehnologie de control disponibilă - care se aplică la întreprinderile
sau instalaţiile noi.
Primele două tipuri de standarde sînt adesea corelate. În multe sisteme de reglementare, o
întreprindere care vrea să obţină un permis de emisie poate fi obligată să demonstreze că emisiile
nu vor ridica concentraţiile specifice deasupra nivelului prescris prin standardele ambientale.
În România, tipologia standardelor de mediu se integrează în cea generală a
standardelor, care se diferenţiază în:
- standarde române (purtînd sigla SR), care se aplică la nivel naţional;
- standarde profesionale, care se aplică în anumite domenii de activitate, în
cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-au elaborat;
- standarde de firmă, care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale şi altor
persoane juridice (de exemplu, standardele pentru medicamente sînt cuprinse în "Farmacopia
românească").
Standardele româneşti referitoare la protecţia mediului au caracter obligatoriu.
Deşi standardele româneşti în domeniul protecţiei mediului sînt obligatorii pe
tot cuprinsul ţării, nu există un organism unic de control. În fapt, există o serie de instituţii investite
să verifice conformarea cu standardele româneşti a produselor şi serviciilor din domeniul mediului,
cum sînt: Oficiul pentru Protecţia Consumatorului;
A.P.M.-urile; poliţia sanitară; poliţia sanitar-veterinară; poliţia rutieră, Registrul Auto
Român, Registrul Feroviar Român, Registrul Naval Român etc.
Alinierea la standardele europene pune probleme mai ales în ceea ce priveşte metodele,
concepţiile, relaţiile şi structurile instituţionale. Astfel, în baza prevederilor
Agendei 2000, alinierea echivalează cu revizuirea întregului sistem naţional de certificare a
calităţii. Aceasta presupune:
• crearea unui organism de acreditare independent de Guvern, dar abilitat de acesta pentru
reprezentare externă;
• renunţarea la obligativitatea certificării de calitate pentru a evita piedicile în circulaţia liberă a
produselor, cu excepţia celor dăunătoare vieţii sau mediului.
Obs.Institutul Român de Standardizare (I.R.S.) are în evidenţă circa 1 200 de standarde
europene, preluate ca standarde româneşti. Din totalul standardelor aprobate în România, 50%
sunt preluări din standarde internaţionale. Conformarea cu standardele este însă, în condiţiile
actuale, problema cheie în ceea ce priveşte protecţia mediului prin reglementări.
7.6. Finanţarea protecţiei mediului în România
Dezechilibrele ecologice →constituie o motivaţie din ce în ce mai puternică pentru acţiuni
concrete de protecţie a mediului înconjurător .Acest fapt se concretizează prin posturi bugetare
distincte sau organisme naţionale care finanţează acţiunile ecologice .
Fondurile destinate mediului înconjurător se întîlnesc la nivelul fiecărei economii, dezvoltata sau
nu, diferența constând in cuantumul de fonduri. Acesta este determinat /influentat de concepţia
naţională în ceea ce priveşte mediul şi de amploarea programelor orientate în această direcţie.
În cazul României, fondurile destinate mediului înconjurător sînt polivalente, în sensul că
furnizează resurse financiare pentru o gamă largă de proiecte destinate mediului, în baza
acestora realizîndu-se finanţarea şi asigurarea destinaţiei financiare a întreprinderilor private şi
publice, pentru realizarea de proiecte cu caracter ecologic. Există şi fonduri specifice, destinate
pentru finanţarea activităţii de protecţie a unor factori sau componente ale mediului.
Rolul principal al acestor organisme constă în finanţarea investiţiilor legate de protejarea mediului
înconjurător, precum şi în a dezvolta infrastructura adecvată în acest sens.

Finanţarea cheltuielilor cu mediul înconjurător trebuie să se realizeze din fonduri private şi să se

bazeze pe principiul "poluatorul plăteşte".
În acest înţeles, principiul este de natură economică, fiind un instrument economic stimulativ de
protecţie a mediului. Potrivit acestui principiu, poluatorii sînt responsabili din punct de vedere
financiar pentru aplicarea măsurilor în conformitate cu dispoziţiile în materie de mediu
înconjurător adoptate de autorităţile cu competenţă în acest domeniu. Întrucât acest principiu
exclude orice ajutor financiar, mai este numit şi principiul non-subvenţiei.
Practic, poluatorii îşi asumă integral costurile activităţii lor şi ale activităţilor publice, vizând
reducerea poluării mediului înconjurător, iar puterea publică îşi asumă cheltuielile care se
raportează la ansamblul mediului natural.
Principiul «poluatorul-plăteşte» este greşit înţeles, fiind perceput şi vehiculat doar ca o aplicare a
unei măsuri administrative împotriva celui care “murdăreşte ”sau încalcă normele admise .
Aceasta necesită investiţii importante din partea sectorului public şi a celui privat, cu sprijin extern
din partea Instituţiilor Financiare Internaţionale.
Fondul de mediu
În baza principiilor europene "Poluatorul plăteşte" şi "Responsabilitatea producătorului", toate
ţările cu economie în tranziţie au constituit un Fond pentru Mediu, pentru rezolvarea problemelor
de protecţie a mediului.
În România, acest fond a început să funcţioneze din luna iunie 2002. Administraţia Fondului
pentru Mediu, unitate cu personalitate juridică - în coordonarea Ministerului Mediului şi Dezvoltării
Durabile, răspunde de gestionarea Fondului pentru Mediu.
 7.9. Legislatia de mediu în România

Protecţia mediului este reglementată în România printr-o serie de acte normative (legi, hotărîri de
guvern, ordine are diverselor ministere, decrete etc.) care creează cadrul juridic necesar pentru
protecţia factorilor de mediu, a consumatorilor şi respectarea principiilor dezvoltării durabile .
Legea Protecţiei mediului este structurată pe şase capitole (12 secţiuni şi două anexe), fiind
abordate: reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, protecţia
resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii. Obiectul legii îl constituie reglementarea protecţiei
mediului, considerate a fi obiectiv de interes public major, în sensul realizării dezvoltării durabile.
Principiile şi elementele strategice pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a societăţii sînt:
-Principiul precauţiei în luarea deciziei;
-Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
-Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
-Principiul "poluatorul-plăteşte";
- Înlăturarea, cu prioritate, a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor
(de exemplu, deşeurile radioactive, metalele grele, fluorul etc.);
- Crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
- Utilizarea durabilă;
- Menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
- Crearea unui cadru de participare a O.N.G.-urilor şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea
deciziilor;
- Dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
- Dreptul la un mediu sănătos este garantat de:
- accesul la informaţiile privind calitatea mediului;
- posibilitatea asocierii în organizaţii de protecţie a mediului;
- dreptul de consultare; dreptul de a se adresa autorităţilor administrative sau judecătoreşti;
- dreptul de despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Legea stabileşte, de asemenea, instituţiile care trebuie să-şi asume răspunderea pentru aplicarea
prevederilor în domeniul protecţiei mediului.
Astfel, această răspundere revine autorităţii centrale pentru protecţia mediului(A.C.P.M.),
reprezentată la nivel de minister, şi autorităţilor locale pentru protecţia mediului (A.L.P.M.),
reprezentate la nivel de judeţ/sector de Agenţiile pentru Protecţia Mediului (A.P.M.).
Regimul substanţelor şi al deşeurilor periculoase are ca obiect fabricarea, comercializarea,
utilizarea, transportul, tranzitul, depozitarea, distrugerea şi manipularea acestora. În ceea ce
priveşte importul şi exportul, se menţionează că este interzis importul de deşeuri de orice fel,
cu excepţia celor care pot deveni resurse secundare de materii prime.
7.10. Cadrul institutional
Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sînt Ministerul Mediului si Dezvoltarii
Durabile (MMDD) şi Parlamentul României.
MMDD este direct responsabil pentru iniţierea strategiilor naţionale de mediu şi crearea cadrului
de implementare a acestora, fiind constituit din 3 direcţii generale:
-Direcţia „Agricultură şi Păduri”,
- Direcţia „Ape” şi
- Direcţia „Mediu” – dintre acestea numai ultimele două fiind de interes major pentru politica
naţională de mediu.
MMDD are în subordonare 3 unitati: Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, Garda
Natională de Mediu şi Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunarii",
4 unităţi în coordonare: Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare
pentru Protecţia Mediului - ICIM Bucuresti, Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare "Grigore
Antipa" - INCDM Constanţa, Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare "Delta Dunării" -
INCDDD Tulcea şi Administraţia Fondului pentru Mediu – AFM Bucureşti şi
2 unităţi sub autoritate: Administratia Natională Apele Romane şi
Administraţia Naţională de Meteorologie.

ÎNTREBĂRI TEST
Care este obiectivul principal al politicii de mediu a României în perioada 2007-2013?
Prezentaţi patru dintre convenţiile internaţionale la care România este parte semnatară.
La ce se referă acestea?
Prezentaţi cele trei tipuri de standarde pentru protecţia mediului care sunt folosite în
politica ecologică.
Scopurile activităţilor din cadrul Fondului pentru mediu.
CAPITOLUL 8
PLANUL NAŢIONAL DE ACŢIUNE 2008

Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului reprezintă un instrument de planificare care
abordează cele mai importante probleme, identificate conform unor criterii bine stabilite. Soluţiile
trebuie să se bazeze pe o împletire de strategii şi capacităţi instituţionale şi investiţionale, astfel
încît resursele financiare naţionale disponibile să fie optim utilizate.
Planul National de Actiune pentru Protectia Mediului (PNAM) este un proces dinamic cu o evoluţie
continuă, datorată dezvoltării în timp a factorilor economici şi sociali. Din acest motiv PNAPM
necesită o permanentă actualizare şi monitorizare .
In România a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului, care
reprezintă o abordare a problemelor de protecţie a mediului, specifică ţării noastre, o concretizare
a politicii românesti în domeniul mediului, în strînsa corelare cu obiectivele dezvoltarii durabile.
Planul Naţional de Acţiune pentru Protectia Mediului este un instrument de implementare a
politicilor din domeniul mediului, prin care se promovează realizarea celor mai importante
proiecte, cu impact semnificativ asupra mediului, urmărind implementarea legislaţiei în vigoare. El
este conceput ca un document naţional şi reprezintă o corelare între problemele de mediu şi cele
ale sectoarelor economico-sociale.
Scopul elaborării unui Plan de Acţiune pentru Mediu este:
-de a prezenta un set de acţiuni care să stea la baza implementării proiectelor de îmbunătăţire a
calităţii mediului;
- de a stimula initiativele de realizare a proiectelor în vederea îmbunătăţirii calităţii mediului şi a
reducerii impactului negativ al activităţilor asupra sănătăţii umane;
- de a se asigura de conformitatea proiectelor cu strategiile sectoriale de mediu;
- de a asigura complementaritatea surselor de finantare;
- fiecare acţiune propusă pentru a fi finanţată prin programele naţionale sau internationale trebuie
să aibă la bază un larg consens al publicului din zona căreia i se adresează.
 8.2. Obiectivele Planului Naţional de Acţiune pentru Mediu
Obiectivul strategic general al protecţiei mediului îl constituie îmbunatatirea calităţii vieţii în
România prin asigurarea unui mediu curat, care să contribuie la creşterea nivelului de viaţă al
populaţiei, îmbunătăţirea calităţii mediului, conservarea şi ameliorarea stării patrimoniului natural
de care România beneficiază.
Obiectivele strategice din domeniului protectiei mediului sînt reprezentate de:
- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului
- protecţia sănătăţii umane
- utilizarea durabilă a resurselor naturale
Obiectivele prioritare generale ale politicii de mediu sînt:
- consolidarea cadrului institutional în domeniul protectiei mediului, armonizat cu cel al Uniunii
Europene şi asigurarea resurselor materiale, financiare şi umane la nivel central, regional şi local;
- asigurarea fondurilor necesare realizării investiţiilor pentru protecţia mediului aşa cum decurg din
planurile de implementare şi planurile financiare pentru aplicarea acquis-ului comunitar;
- sporirea capacităţii de atragere şi utilizare a fondurilor de coeziune şi structurale;
- creşterea numărului de locuri de muncă în economia naţională şi reducerea şomajului prin
valorificarea oportunităţilor oferite de administrarea şi realizarea infrastructurii de mediu;
- încurajarea şi dezvoltarea educaţiei şi instruirii la toate nivelurile, precum şi a activităţii de
cercetare în domeniul protecţiei mediului ;
-- apararea împotriva efectelor calamităţilor naturale şi a poluărilor accidentale, sporirea capacitatii
de prevenire, control şi intervenţie, prin realizarea unui sistem perfecţionat de monitorizare
integrată a factorilor de mediu şi a unui sistem informaţional eficient corespunzator cerinţelor
Uniunii Europene;
 încurajarea introducerii sistemelor de management al mediului, realizarea unei retele
moderne de laboratoare în domeniul mediului şi acreditarea acestora
- dezvoltarea capacitatii de promovare a unor instrumente economice în domeniul protectiei
mediului, a analizelor cost-beneficiu şi a introducerii costurilor de mediu în costurile de
productie, valorificarea oportunitatilor oferite de Fondul pentru Mediu;
- promovarea utilizarii energiilor din surse regenerabile si a noilor mijloace de productie si
consum, favorabile protectiei mediului;
- utilizarea durabila a resurselor naturale, promovarea folosirii deseurilor ca materii prime
secundare în scopul protejarii resurselor naturale, promovarea unei agriculturi si dezvoltari
rurale durabile; o atentie deosebita se va acorda speciilor de flora amenintate cu disparitia,
precum si celor cu valoare economica ridicata;
- acordarea unei atenţii sporite relaţiei mediu-sănatate, mediu-agricultură şi
mediu-transporturi;
- promovarea cooperării internaţionale globale, regionale şi bilaterale în domeniul mediului
şi implicarea activă a României în punerea în practică a convenţiilor internaţionale de
mediu.
8.2.1.Obiective generale şi specifice pe domenii de mediu
Protecţia atmosferei
Obiectivele generale privind protecţia atmosferei sunt:
- Menţinerea calităţii aerului înconjurator în zonele care se încadrează în limitele
prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
- Îmbunatatirea calităţii aerului înconjurator în zonele care nu se încadrează în
limitele prevazute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate
- Adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea pînă la eliminare a efectelor
negative asupra mediului, inclusiv în context transfrontier
- Indeplinirea obligaţiilor asumate prin acorduri şi tratate internaţionale la care

România este parte şi participarea la cooperarea internaţională în domeniu .

Obiective specifice:
Verificarea şi perfecţionarea Sistemului Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată
a Calitatii Aerului (SNEGICA);
Evaluarea calitătii aerului aglomerarile urbane în vederea verificării conformării
nivelurilor de poluanti în aer cu valorile limită şi a identificării situaţiilor de
neconformare la obiectivele privind calitatea aerului;
 Asigurarea accesului publicului la informaţiile privind calitatea aerului şi mediatizarea
efectelor poluării asupra sănătaţii populaţiei şi a mediului precum şi a principalelor
surse de poluare a aerului;
Controlul nivelului de poluare prin aplicarea tehnicilor şi tehnologiilor pentru reţinerea
poluanţilor şi/sau prin introducerea de tehnologii mai puţin poluante.etc
Schimbări climatice
Promovarea unei politici eficiente în domeniul schimbarilor climatice în vederea
asigurării îndeplinirii angajamentelor asumate de România în baza Convenţiei-Cadru
a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC) şi a Protocolului de la
Kyoto, precum şi a obligaţiilor care rezultă din calitatea de stat membru al Uniunii
Europene.
Reducerea impactului încălzirii globale asupra societăţii şi mediului precum şi
diminuareacosturilor pentru aplicarea măsurilor adoptate.
Obiectivele generale vor fi realizate prin măsuri specifice cuprinse în documentele
actualizate Strategia Natională privind Schimbările Climatice şi Planul Naţional de
Acţiune privind Schimbările Climatice, precum şi în documentele strategice şi
programatice elaborate în scopul reducerii efectelor negative generate de fenomenele
meteorologice extreme.
Obiective specifice:
Îndeplinirea angajamentului de reducere a nivelului emisiilor naţionale de gaze cu efect
de seră asumat de România în cadrul Protocolului de la Kyoto :
- pe termen scurt şi mediu se urmăreşte o reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera cu 8%, pînă
în 2008–2012, comparativ cu 1990;
- pe termen lung reducerea emisiilor globale cu aproximativ 20–40%, pînă în 2020 comparativ cu
1990.
Identificarea măsurilor necesare pentru sporirea valorii reprezentînd reducerea emisiilor de gaze cu
efect de seră sub nivelul asumat prin angajamentul în Protocolul de la Kyoto;
- Conştientizarea publicului privind problematica schimbărilor climatice şi participarea societatii civile
la procesul decizional;
-Dezvoltarea sectorului de cercetare privind problematica schimbarilor climatice.
Managementul resurselor de apă
Protecţia naturii
Biosecuritatea; Calitatea solului
Urbanism, dezvoltare rurala şi protecţia împotriva zgomotului
Obiectivele principale sunt îmbunatatirea calitatii mediului și asigurarea unui nivel înalt al calitatii
vieții în zonele urbane si rurale şi reducerea poluarii fonice
Educaţie ecologică
Obiectivul principal al educaţiei ecologiece este îmbunatățirea calităţii vieţii prin asigurarea
cunoştinţelor, deprinderilor, motivaţiilor şi a valorilor necesare populaţiei în scopul asumării
răspunderii de menţinere a calităţii mediului
ÎNTREBĂRI TEST
Ce reprezintă PNAM (Planul Naţional de Acţiune pentru Mediu)?
Care este obiectivul strategic general al protecţiei mediului în România ?
Care sunt obiectivele prioritare generale ale politicii de mediu?
Prezentaţi două dintre obiectivele specifice privind protecţia atmosferei.
Prezentaţi două dintre obiectivele specifice privind schimbările climatice