Iov 28, 28 sau adevărata înțelepciune

Omul înțelept, sau omul rațional în gândirea Sfântului Antonie cel Mare 1 este canal haric
și culoar al contemplației rugătoare, este liber de orice constrângere a păcatului. Omul rațional,
în concepția antoniană, este sufletul preocupat de stabilirea unui punct de sprijin între cele două
substitute: binele și răul; călăuzind facultățile spiritului spre unirea deplină cu Hristos. Rațiunea
devine astfel singura alternativă a umanului din noi, în lipsa ei, nu ne mai deosebim de
dobitoace, decât prin glas și forma mădularelor. Legat de partea sa rațională, omul se situează
într-o continuă comuniune cu Creatorul său, iar această înrudire divino-umană2 devine rezultatul
unor frământări existențiale și-al unei asceze virtuoase caracterizată prin împlinirea faptelor
nobile.
O legătură însă ce poate suferi ușor datorită prezenței păcatului (Pilde 1, 10-16). Sufletul
întinat de patimi se desparte de Dumnezeu, iar Creatorul își întoarce fața de la el, omul rămânând
un biet animal rațional plutind în derivă. Cunoscând urmările păcatului prin exersarea
înțelepciunii lui Dumnezeu și nu pe cea a lumii, putem alege să fugim de el. Libertatea pe care
înțelepciunea o oferă reușește să stăpânească patimile ținându-le în frâu, astfel creștinul
contemporan, mișcându-se liber într-un spațiu liturgic, se învrednicește a pregusta încă de aici
din veșnicia iubirii. Încununat cu nemurirea, trupul care-a reușit să-și biruiască patimile devine
parte harică a Sfintei Treimi, legat prin înțelepciunea de sus într-o unitate ființială și-o
reciprocitate a Treimii.3
Începutul înțelepciunii este frica de Domnul, afirma cu tărie și Solomon (Pilde 1, 7), însă
noi știm că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu
sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire” (1 Ioan 4, 18); tocmai de aceea
suntem chemați a ne desăvârși în cunoașterea lui Hristos întru neprihănire (Romani 8, 1),
triumfând cu o astfel de frică născută din dorința întreținerii comuniunii iubirii lui Hristos, asupra
fricii de moarte (1 Corinteni 15, 57), asupra însuși blestemului Legii (Romani 6, 23). Frica
despre care vorbește Sfântul Ioan este sentimentul vinovăției sau așteptarea iminentei pedepse
pentru cei nelegiuiți si neînțelepți, însă pentru cei ce rămân in iubirea divină nu se mai poate
vorbi despre o astfel de frică. Frica elogiată de înțeleptul Iov cheamă la improprierea atitudinilor
de reverență, de respect pentru Dumnezeul nostru.
Imaginea aceasta a fricii a fost greșit ințeleasă de către unii, ei plasând-o in sfera unei așa
spuse constrângeri din partea Creatorului, Care cheamă pe credincioșii Săi la credință insuflân-
du-le sentimentul fricii, o frică asemănătoare cu așteptarea pedepsei pentru cel necredincios. Însă
nu despre o astfel de frică vorbește Sfânta Scriptură, aria ei semantică înțelege o cu totul altă
dimensiune în cuprinsul cărților Noului Testament. Ea este aplicată în interiorul dimensiunii
Hristos-Biserică, adică iubire-supunere; fiindcă Celui ce iubește îi răspundem cu preocuparea

1
Filocalia I, trad. și note de Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2004, p. 18.
2
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura EIBMBOR, București, 2005, p.77.
3
Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, Editura EIBMBOR, București, 2005, p. 10.
întreținerii comuniunii mistice, ca Unuia care inspiră iubirea noastră și o merită,4 ascunzând
mereu în piepturile noastre teama de a nu-I greși cu nimic, fiindcă sensibilitatea Lui (Efeseni 4,
30) ne este cunoscută și o prețuim nespus. Astfel, și doar astfel, punem începutul înțelepciunii
adevărate și zidim la stâlpul și temelia Adevărului (1 Timotei 3, 15); însă adâncirea ei, a
înțelepciunii (sofiei) cine ne va învăța?...

Cătălin Varga

4
Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Sfânta Scriptură, „Versiune Diortosită după Septuaginta”, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p.1680.