Pr.drd.

Cătălin VARGA

Omilii în timp de război: Biserica Ortodoxă Română în perioada

Primei Conflagrații Mondiale (1914-1918)

Tipărită cu binecuvântarea
Înaltpreasfințitului Părinte
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

Cluj-Napoca
2018
2
 Prefață

Secolul al XIX-lea, în special în a doua jumătate a sa, a oferit neamului românesc noi
orizonturi ale nădejdii, manifestate în acte irenice de excepție, dacă ne gândim la mișcarea
revoluționară de la 1848-1849, la cea a memorandiștilor și la nobila declarație a unirii celei mari.
Un neam românesc ce-a trăit un ev mediu umilitor, declară prin aceste acte tutelare, că vrea să
extirpe umilirea, recluziunea, obnubilarea, că vrea să experieze frățietatea cu toate neamurile, dar
că dorește să fie el însuși stăpânul destinului său, să fie el însuși rod anastasic. În acest sens,
cuvintele protoiereului Nazarie, cel însărcinat cu organizarea clerului militar, sunt statutare: “Țin
să declar că, având asigurată dragostea părintească a Înalților Ierarhi ai Țării, sub a căror
adumbrire înțeleg să lucrez, consider misiunea mea pe trei sferturi ușurată; de la sine se înțelege
că am deplina nădejde că voi întâmpina aceeași dragoste și din partea factorilor determinanți ai
Armatei. Înarmat cu asemenea elemente hotărâtoare, sper să reușim a face ca, pe de-o parte
soldatul român să meargă la luptă pentru patrie încins cu arma neînvinsă a credinței, iar pe de
alta să se întoarcă la vatră îmbunătățit și renăscut moralicește” (capitolul al II-lea).
Această viziune a Bisericii Ortodoxe Române, de eliberare a fraților transilvăneni de sub
jugul imperialist, a stat la baza tuturor cuvântărilor ocazionale și predicilor din circuitul liturgic
al Bisericii, prin intermediul cărora preoții, se adresau soldaților români, viitorii eroi ai neamului,
persuadându-i la mobilizare pentru înfăptuirea idealului național. Singurul război îngăduit și
binecuvântat de Dumnezeu, pentru conștiința eclesială românească, a fost războiul de eliberare,
lupta pentru independență și suveranitate statală. Biserica nu a sfătuit niciodată conducerea țării,
să consume războaie de cucerire, războaie de asuprire a celor de lângă granițe, ci neamul nostru
românesc, a știut să ridice armele, numai și numai cu o singură ocazie: când a trebuit să-și apere
propria ființare. Aceasta a fost de fapt viziunea lui Dumnezeu cu privire la poporul Său, încă din
vremea primelor încercări de formare statală a lui Israel. Dumnezeul părinților lor, Yahwe, o dată
cu securizarea granițelor Canaanului, pământului făgăduinței (Facerea 15, 12-21), a interzis
poporului Său, să poarte războaie de cucerire, pretențiile expansioniste devenind un subiect tabu.
Israel, prin încheierea Legământului cu Dumnezeul său Yahwe, Cel Care promitea “cu mână
tare și braț înalt”, protecție noului stat înființat prin abnegația generalului Său, Iosua, devenea un
stat privilegiat, la adăpost divin din calea tuturor dușmanilor săi din zona de tampon a Orientului
Apropiat Antic. Geopolitica era din acel moment, o chestiune ce-L privea strict pe Dumnezeu,
aceasta însă până să fie înlocuit regimul teocratic cu monarhia decadentă a lui Israel. Legile
războiului lui Dumnezeu (milhamot Yahwe) prezentate pe scurt în Deuteronom 20, diferă drastic
de legile de război ale popoarelor antice idolatre și barbare, cu un apetit sângeros remarcabil,
tocmai prin promovarea demnității factorului uman. Iar aceasta, deoarece Dumnezeu nu dorește
moartea păcătosului, ci așteaptă pocăința lui (Iezechiel 33, 11), Yahwe nu aruncă la moarte pe
nimeni, El are o întâlnire cu moartea doar o singură dată, și atunci pe Cruce, tot cu scopul
statornicirii vieții în condiția umană decăzută. Transgresarea sensului literar al expresiilor
balistice vechitestamentare, în special cele cu referință strictă la Dumnezeu, devine o condiție

3
sine qua non pentru cel care dorește să înțeleagă corect periplul sinuos al războaielor Vechiului
Testament.
Însă hermeneutica creștină a războiului se face doar prin aportul lui askesis. Adevărata
luptă și unicul război propovăduit de creștinism, este războiul cu noi înșine, lupta împotriva
patimilor, războiul cel duhovnicesc (Efeseni 6) – starea de asceză permanentă. Unii preoți ating
și acest subiect sacrosanct în cuvântările lor, cum este de pildă cazul protoiereului Nazarie:
“Rolul preotului în Armată nu se poate mărgini numai la efectuarea serviciilor religioase şi la
mângâierea celor bolnavi şi întristaţi; ci preotul trebuie să fie, în primul rând, susţinător şi chiar
formator al moralului ostaşilor. În această direcţie, se deschide pentru preot un vast câmp de
activitate mai ales acum, când trupele noastre sunt pe cale de a întreprinde în curând o nouă
acţiune războinică. Astfel stând lucrul, fac un călduros apel la simţământul preoţesc şi patriotic
al tuturor preoţilor de Armată şi-i rog stăruitor să fie la înălţimea vremii şi a nevoilor Armatei,
prin acte de devotament şi activitate spornică în direcţia indicată. Cultura aleasă ce posedă
marea majoritate a preoţilor noştri de Armată, căldura credinţei de care sunt înflăcăraţi,
patriotismul ce-i însufleţeşte, cunoştinţa pildelor mari ale istoriei noastre şi ale celei universale,
optimismul sfânt al creştinului care propovăduieşte renaşterea omenirii, cred că vor fi arme
puternice, cu ajutorul cărora preotul va sădi în sufletul ostaşului român credinţa nestrămutată în
victorie, în viitorul Patriei şi realizarea aspiraţiilor sfinte ale Neamului” (AMR, dosar nr. 7, f.
193); sau cazul părintelui academician Ioan Lupaș: “ținta noastră de căpetenie a fost să
mângâiem poporul, să vorbim la inima lui, întărindu-i credința, nădejdea și dragostea
creștinească, îndemnându-l la fapte de jertfă pe altarul binelui obștesc și de milostenie pentru
deaproapele obidit, sfătuindu-l la muncă trează, la cruțare neîntreruptă, la îndeplinirea tuturor
dorințelor și la o întocmire cât mai înțeleaptă a traiului său nu numai în cele materiale, ci și în
cele sufletești” (cartea Mângâiați poporul). Acestea sunt în linii mari, câteva din temele majore
tratate în primele două capitole ale acestui volum. Acestea cuprind și elemente de încadrare
istorică (activitatea liturgică și învățătorească a preoților de pe front este culeasă din rezerva
Arhivelor Militare Române, din Arhiva Muzeului Național al Unirii de la Alba Iulia, de la
Arhivele Naționale Istorice Centrale, de la Arhivele Muzeului Banatului din Timișoara sau de la
Arhiva Protopopiatului Ortodox Român din Săliște), prin aceste izvoare edite și inedite, autorul
de față, dovedind o muncă serioasă de cercetare și totodată probitate științifică.
Din istoricul activității preoților de pe fronturile de luptă, desprindem și câteva pagini de
adâncă tribulație sufletească, când adeseori, importanța duhovnicească a capelanului, era trecută
cu vederea, iar uneori chiar persiflată. Observăm din memoriul de activitate depus de către
preotul locotenent Ioan D.Mușățeanu, că unii superiori ai Armatei Române, au avut pe lângă
indiferență și unele atitudini ostile față de misiunea preotului militar: “La sfeștanie nu mi s-a
permis a vorbi, spunându-mi-se: ,,că ce mai am a le mai spune”, deși eu îmi pregătisem o
cuvântare mai dinainte pentru această ocazie. De spovedit și împărtășit nici vorbă – deși erau
plecați la război – iar soldații petreceau într-un jaf și orgie cum numai în țara Bârsei se poate
găsi de toate bunurile după lume... La trecerea Dunării – în retragere – regimentul nostru a
rămas cel din urmă și, stricându-se podul prin mine plutitoare, toate ambulanțele (3 la număr)
precum și chesoanele cu muniții, precum și caii ofițerilor (în număr de peste 150) au rămas în
Bulgaria și au trecut numai soldații cu bărcile sub focul a trei tunuri, automobile blindate, a 3-4
monitoare austriece și a 3-4 aeroplane străine. Panica produsă de zgomotul proiectilelor a fost
foarte mare – pentru care îmbarcarea trupelor noastre s-a făcut cu mare greutate. N-a pierit nici
un soldat, însă împreună cu 3 doctori am pierdut tot bagajul care se afla în ambulanță. Și, pe
când la ceilalți d-ni ofițeri li s-au dat despăgubiri, mie nu mi s-a dat nimic... Aici mă aflam în

4
ziua de luni, 3 octombrie, când a început bombardarea localității Predeal, când era să fiu
omorât de o bombă de 305, ce a explodat la 30 de pași de mine, trântindu-mă la pământ și
acoperindu-mă cu bulgări. Cu această ocazie am fost rănit la piciorul stâng pentru care a
trebuit apoi să stau în spitalul de la Sinaia două zile – după care, fiind evacuați cu toții din
cauza invaziei armatei germane, m-am întors peste patru zile pe front, iscălindu-mi biletul de
spital maiorul medic al regimentului nostru, de vindecare și înapoiere la corp. Totuși, după
retragerea regimentului nostru în repaus, d-l comandant de brigadă Niculescu Dragomir, de la
Brigada 33, pe când regimentul nostru face parte din Brigada 34, mă apostrofează, cu cuvintele:
,,că am fost un laș și am fugit după front și că m-a dat dezertor”. Voind să mă explic, nu a voit
să mă lase să vorbesc trimițându-mă la plimbare” (AMR, dosar 4, f. 65-66. 72).
De asemenea, remarcăm cu tristețe și atitudinea comandantului Diviziei 69 Infanterie,
care considera că preoții militari “sunt o clasă privilegiată, care primeşte leafă, fără să facă
nimic; nici măcar la popotă nu sunt trimişi… Nu poţi – continuă acest comandant anonim – să
îmbâcseşti sufletul soldatului cu serviciul religios în orice timp, soldatul nu este dispus
întotdeauna să te asculte. Sunt mulţi care merg la Biserică doar de 2-3 ori pe an. Ori aici avem
oameni între 20-30 de ani, exact când umblă omul după înavuţire… Eu nu pot pricepe ordinul de
la Marele Cartier General, în care se spune că serviciul dumneavoastră este de coordonare,
nicidecum de subordonare” (N.V. Hodoroabă, Din Războiul de Reîntregire). În tot acest scenariu
sumbru, rolul preotului capelan și drama sufletească ce-o plătea în fața acestor defetiști la
origine, ținea de apologetica serviciului militar. În acest context deconcertant, s-au decantat
spiritele și atitudinile genuine, ale celor ce zideau sau nu, la temelia României Mari.
Capitolele III și IV, inventariază predicile pe timp de război publicate în presa vremii și
în volume colective de autori, din perspectiva categorialului retoric, cu exigențele de rigoare ce
contribuie mirobolant la reușita unei cuvântări (atât figurile de stil cât și figurile stilistice
retorice), telegarii ce înalță arta persuasiunii către arierplanul metafizicului comunicațional și
comunional. Nu lipsesc din acest tablou metafora, metonimia, sinecdoca, alegoria, catahreza,
inversiunea, interogația și invocația retorică, antiteza, gradația, eufemismul, antilogia sau litota –
dovezi stilistice peremptorii, ce înalță omiletica bisericească de secol XX, la adevărata ei
dimensiune euristică. Din acest punct de vedere, preoții noștri, nu au fost cu nimic mai prejos
decât marii retori ai antichității (Quintilian, Libanius, Demostene, Eschine, Isocrate, Pericle etc),
făuritorii cuvintelor și ideilor nemuritoare. Aceste capitole, încapsulează partea cea mai
laborioasă a volumului de față, iar acest punct al cercetării, constituie pe de altă parte
originalitatea subiectului tratat, autorul promovând o abordare exegetică aparte, care poate fi
considerată, fără a epata, o muncă de pionierat. Tot în acest registru, se încadrează și ultimul
capitol, care este o minge ridicată la fileu, pentru specialiștii în Teologia Omiletică dar și pentru
cei din zona Teoriei Comunicării, problematica propusă meritând serioase comentarii exegetice.
Toate acestea vin să dovedească la unison, acribia demersului de față, o abordare
interdisciplinară, la granița dintre Istorie și Teologie; de aceea, cinste și laudă părintelui
doctorand al nostru, Cătălin Varga, pentru munca depusă întru înfrumusețarea peisajului
istoriografic românesc, prin care tabloul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, se bucură de o nouă
și proaspătă culoare, una a demnității și verticalității românești.

Pr.Prof.Univ.Dr. Ioan CHIRILĂ1

(12 octombrie 2018)

1
Președintele Senatului Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

5
6
 Argument

Recursul la memorie, este o întâlnire cu istoria, este o pulsație plină de carne a veșniciei
neamului tău. Rememorarea evenimentelor primului război mondial, a fost dintotdeauna un act
ce înobilează dar și condamnă în același timp: istoria înobilează pe cel ce își asumă paradigma
eroului ce stă de veghe la trăinicia neamului său, mai ales pe timp de război, dovedind prin
probitate, că este vrednic de memoria înaintașilor săi; dar tot istoria îl condamnă pe acel ins, care
a îngropat pe sub straturi de uitare și nepăsare, jertfa părinților lui. A scoate de la sertar, această
pagină de istorie românească, doar cu ocazia momentelor de centenar sau jubileu, ca mai apoi să
o îndeși printre alte pagini prăfuite, nu este altceva, decât apanajul spiritelor mediocre. Starea de
1 decembrie, starea de verticalitate românească, se cere nu doar rememorată, ci asimilată într-o
continuitate de spirit, născătoare de preafrumos mântuitor.
A trecut un secol de la cea mai mare biruință a neamului meu. A trecut un secol, însă
îndemnul sau porunca: “Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane”, încă mai răzbate în urechile
poporului român. Condiția de cocârjați ai istoriei, se pare că încă tot nu ne-a părăsit, chiar și
acum când vorbim fulgurant despre o Românie unită. Cocârjat este încă trupul acesta românesc,
și intenționat este ținut așa, de egocentrismul puternicului nostru frate de la Răsărit. România
mea unită, astăzi la primul ei centenar, a devenit o mamă nefericită, care de 78 de ani, de când i-a
fost răpit copilul Basarabia de la sân, poartă în pântece un făt mort – iar acest făt mort este
nepăsarea. Trăim cu toții sub pericolul septicemiei, am intrat pe un sens unic unde domnește o
singură întrebare: ne mai pasă de fratele basarabean, mai este preocupată mama noastră să-și
recapete feciorul? A ființat cel puțin un român, poet de meserie2, căruia i-a păsat cu vârf și
îndesat de fratele său mai mic, pe care l-a așteptat să se întoarcă acasă toată viața sa, iar în dorul
său nemistuit, scria următoarele: “În vremea putredă și goală / Pe mine, frate, cum să-ți spun, /
Pe mine m-au mințit la școală / Că-mi ești dușman, nu frate bun. / Din Basarabia vă scriu, /
Dulci frați de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot și prea târziu, / Mi-e dor de voi și vă sărut”.
În tot acest timp de vitregie fraternă, a mai existat și încă mai există o instituție, blamată
și supusă constant oprobiului public, de cele mai multe ori cu injustețe și cabotinism, căruia îi
pasă și îl trece pe pomelnic la fiecare Sfântă Liturghie, pe acest frate nefericit al ei, în nădejdea
reîntoarcerii lui acasă, iar această instituție milenară este Biserica. Preoții noștri, încă mai cred
trup și suflet, într-un 1 decembrie de poveste, când România Mare, România dodoloață, va
întinde masa de la Tisa și până dincolo de Prut, și va sărbători cu prescură și vin liturgic,
Liturghia străbunului simțământ unitar românesc. Pentru că tot preoții noștri, în special clericii
militari, la cot cu soldații martiri ai neamului, au contribuit decisiv la înfăptuirea primei Liturghii
de acest fel, la 1 decembrie 1918, Liturghia unității poporului român, care nu cunoaște decât o
singură strană.

2
Grigorie Vieru (1935-2009).

7
 Acesta este argumentul ce stă la temelia volumului omagial de față. Cunoașterea jertfei
depuse, de către Biserica Ortodoxă Română la înfăptuirea mărețului ideal, devine o sarcină
stringentă în contemporaneitate, când atacul programat și calomnios la adresa Bisericii Ortodoxe
Române, a devenit un fel de sport național. Cred că dacă românul de astăzi, ar înțelege cât
datorează Bisericii, pentru simplul fapt de a fi cetățeanul unui Stat suveran, nu s-ar mai raporta
cu atâta ușurătate la această instituție milenară. Paginile acestei cărți, vorbesc cu lux de
amănunte, despre jertfa uneori și sângeroasă a Bisericii Ortodoxe Române, depusă pe altarul
neamului, în perioada de tristă amintire a primei conflagrații mondiale. Pentru cei ce au urechi de
auzit, vor înțelege la finele acestei lecturi, taina ce-a umbrit, umbrește încă și va mai adumbri
ființa neamului românesc – însă pentru toți ceilalți, câți nu vor dori să atingă ca mai apoi să urle:
Este!, lectura aceasta, va constitui o simplă carte și nimic în plus.

Autorul

8
9
 Introducere

Primul Război Mondial a fost unul dintre cele mai sângeroase conflicte armate din istoria
omenirii, însă cauzele politice ce-au contribuit la declicul lui, au rădăcini foarte adânci în trupul
istoric al Europei. Contextul îndepărtat al conflagrației, se întinde până către secolul al XV-lea,
unde Evul Mediu de atunci, implica constant Europa într-o serie de conflicte sângeroase între
împărat și papă, între principalii monarhi, între orașele state și principii teritoriali, între țărani și
seniori etc. De asemenea, cruciadele împotriva otomanilor, împingeau constant înspre Est, zona
de influență politică Europeană, alimentând expansionismul până către marginile unei lumi
civilizate, al cărei centru era Ierusalimul căzut sub mâna păgânilor3. Cauza acestor interminabile
încleștări, era dată de faptul că Europa își atrofiase simțul unității interstatale, și înglobase în
granițele ei, popoare cu culturi și aspirații eterogene, cu viziuni antagonice de cele mai multe ori,
cu toate că majoritatea statelor europene importante ale vremii, erau încreștinate. Aceasta, însă
nu contribuia aproape deloc la realitatea brută de pe teren – popoarele erau la fel de învrăjbite,
asemeni celor din Imperiul Roman, care și ele la rândul lor, au fost adunate superficial sub
bagheta magică a Cezarului, acesta uitând că necesită timp îndelungat asimilarea unor popoare
spre întărirea și dăinuirea proiectului imperial4. Europa călca deci pe urmele Romei, încremenită
în proiect, arborând același cerc vicios de intrigi și pretenții de hegemonie.
Putem spune pe scurt, că statele puternice ale Europei din ultimii aproape 600 de ani, au
crezut cu obstinație că lupta pentru supremația politică a lumii, va fi decisă de Statul sau
Imperiul care va domina centrul Europei, toți marii lideri politici ai secolului XX știau aceasta
(Regina Elisabeta I, Cromwell, Bismarck, Roosevelt, Stalin, Gorbaciov etc). De aceea, Germania
trebuia constant ținută în frâu, să nu devieze înspre expansionism, fiindcă cine controla Europa
Centrală, controla întreaga Europă, iar cine controla toată Europa, avea să domine de fapt
întreaga lume5. Această pretenție de a domina sfera centrală de influență europeană, a stat din
cele mai vechi timpuri, în spatele tuturor războaielor înregistrate pe acest continent, iar
subjugarea Germaniei (o forță latentă nimicitoare, după cum s-a putut lesne observa în decursul
celor două războaie mondiale), a constituit o preocupare constantă a tuturor oponenților ei.
Creșterea peste noapte a puterii americane și pruso-germane la mijlocul secolului al XIX,
a influențat major strategia politică internă a Europei și-a întregii lumi. Aceeași dorință de
control politic major, stăpânea dorința fiecărui mare stat sau imperiu european. În 1867, la Viena
s-a creat acel compromis statal (Ausgleich), unde atât Ungaria cât și Austria își păstrează
parlamentele, deținând puteri fiscale și legislative, bucurându-se de asemenea, de armate proprii.

3
Michael Wintle, The image of Europe. Visualizing Europe in cartography and iconography throughout the ages,
Cambridge University Press, Cambridge, 2009, pp. 58-64.
4
Etienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, trad. de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, București, 1995, p. 152.
5
Brendan Simms, Europa: Lupta pentru Supremație de la 1453 până în prezent, trad. de Lucia Popovici, Editura
Polirom, Iași, 2015, pp. 31-32.

10
Noul stat înființat, era de facto o monarhie duală numită Austro-Ungaria, care se spera că va
deveni un imperiu mult mai competitiv, în iconomia politicii mondiale. Rusia, pe de altă parte,
imitând modelul britanic, încearcă să se impună și ea în competiția pentru dominarea Europei, și
își extinde pretențiile teritoriale, înspre Asia Centrală și de Est. Franța, urmărea cu mare atenție
dezvoltarea Germaniei, încercând prin politica lui Napoleon al III-lea, să încetineze elanul
vecinului său, care putea deveni oricând, o serioasă amenințare. Opoziția în schimb, prin glasul
vulcanic al lui Thiers, critica modul în care, indirect, prin incompetența guvernului, Germania se
consolidase în detrimentul Franței, astfel încât sute de ani de strategie franceză, se năruiseră. Era
mai limpede ca oricând, pentru fiecare cetățean francez, că Napoleon trebuia fie să obțină o
victorie spectaculoasă în politica externă, fie să cedeze criticilor săi6.
Germania unită era adevăratul colos ca potență al Europei. Populația sa de 41 de milioane
de oameni, era mai mare decât a Franței (36 de milioane), Austro-Ungariei (36 de milioane) sau
a Marii Britanii (31 de milioane). Doar Imperiul Țarist se putea bucura de o populație net
superioară (77 de milioane). Acest motor demografic german, era susținut și de o economie ce se
industrializa rapid, de un sistem educațional concurențial și de o armată de invidiat, încât
asemănarea Germaniei unite, cu Statele Unite ale Americii, era evidentă. Deosebirea era că,
această copie americană se afla în inima Europei, dominând politica internă și externă a
continentului7. Marea Britanie, a privit și ea cu mari rețineri succesele vecinilor ei de la Sud.
Unii credeau că anexarea Alsaciei și Lorenei la trupul Germaniei, amenința serios echilibrul
politic european. În 1873, ambasadorul britanic la Berlin, Odo Russell, avertiza că Bismarck nu
își propunea doar să îngenuncheze Franța pentru totdeauna, ci și să obțină supremația rasei
germane în întreaga lume8. Pe scurt, putem spune că la sfârșitul secolului al XIX-lea, marile
puteri ce zguduiau scena politicii europene, erau preocupate de expansiunea teritorială, pentru a
putea obține resursele necesare controlului rivalilor europeni.
Nu trebuie să uităm de asemenea, că primul război mondial ar fi putut începe mult mai
repede, dacă Dumnezeu nu intervenea în derularea istoriei prin intermediul Germaniei. În
septembrie 1885, naționaliștii bulgari, acționând independent de Rusia, au anunțat intempestiv
reunificarea Rumeliei Orientale cu Bulgaria. Rusia devenise înfuriată, astfel că țarul Alexandru
al III-lea, a încercat impunerea unui moștenitor prorus la tronul Bulgariei, însă această manevră
politică eșuase. De aici și până la răpire și abdicare forțată, n-a mai fost decât un pas. Austria a
protestat vehement, astfel că la începutul anului 1887, Viena și Sankt-Petersburg, se aflau în
pragul izbucnirii unui conflict de proporții. Un eventual război mondial a fost evitat doar de către
geniul diplomatic al lui Bismarck. Acesta se temea atât de un eventual conflict, unde Germania
era prinsă la mijloc ca un clește, dar și de o eventuală umilire a Austriei, proaspătul său aliat. În
cele din urmă, Germania a convins Rusia să accepte pe tronul Bulgariei un rege neutru, pe
Ferdinand de Saxa-Coburg.

6
Brendan Simms, Europa: Lupta pentru Supremație de la 1453 până în prezent, pp. 188-189.
7
A.J.P. Taylor, The struggle for mastery in Europe, 1848-1918, Oxford University Press, Oxford, 21971, p. xxv.
8
Karina Urbach, Bismarck’s favourite Englishman. Lord Odo Russell’s mission to Berlin, Londra, 1999, p. 208.

11
 În 1894, noua alianță dintre Rusia și Franța, pune pe jar conștiința civică germană, iar
coșmarul ce-l bântuia pe Bismarck dintotdeauna, și anume încercuirea militară a Germaniei,
devenise realitate. Germania, a reacționat cu destulă discreție la noua amenințare, întocmind așa
numitul “Plan Schlieffen” (1891-1892) – acesta avea la bază întreaga logistică necesară atacării
Franței în eventualitatea izbucnirii unui război, ca să taie din fașă orice legătură cu aliata sa,
Rusia. În tot acest scenariu, Germania bazându-se pe operativitatea aliatului său habsburgic, dă
naștere, astfel, unui bloc politico-militar în centrul Europei, cu o populație unită de 130 de
milioane de oameni, care putea concura oricând cu forțele Statelor Unite, și cu imperiile britanic,
francez sau rus. Aceasta era marea soluție inovatoare, menită să soluționeze veșnica problemă
geopolitică a Germaniei aflată în centrul Europei9.
În mai 1911, Parisul se apropie și de Londra, spre disperarea Germaniei. Lloyd George a
ținut un discurs electrizant, prin care și-a exprimat sprijinul față de Franța. Washington-ul
urmărea și el de aproape, politica anglo-franceză de stăvilire a colosului german, Theodore
Roosevelt, asigurându-i pe londonezi, că dacă vor eșua în dorința lor de a menține o balanță a
puterii în Europa, Statele Unite vor interveni10.
În Serbia, războaiele balcanice au determinat o reorientare politică. Se punea la cale o
confruntare cu Austro-Ungaria, beneficiindu-se de sprijin rusesc, căci aceștia considerau că
Germania și Austro-Ungaria, îngrădesc accesul lor la cucerirea zonei Dardanele și Bosfor.
Momentul declanșator al primei conflagrații mondiale, îl reprezintă asasinarea
arhiducelui Franz Ferdinand în iunie 1914, moștenitorul tronului Austro-Ungar, la Sarajevo, de
către guvernul sârb cu sprijinul rusesc. Viena, considera că asasinatul reprezintă o provocare, dar
și o oportunitate de a-și lărgi sfera de influență în Balcani, susținând cu subiect și predicat, că
Serbia trebuia să fie aspru pedepsită, pentru a împiedica alte noi provocări. Germania, luase și ea
parte la acest scandal de proporții, susținând partea aliaților ei, căci un eventual colaps al
Austriei, ar fi lăsat-o total expusă în fața Antantei. Germania, convinsă de superioritatea ei
militară, a crezut că războiul cu Franța va fi decis tranșant, și că în doar câteva săptămâni, vor
porni apoi împotriva Rusiei. Spre surpriza lor însă, soldații germani, s-au lovit de-o defensivă
neașteptată în Franța, alimentată și de contribuția Angliei, iar războiul pe care credeau că-l vor
câștiga în numai patru săptămâni, s-a dovedit a se prelungi până la patru ani. Astfel, s-a prăbușit
Germania, pe fondul subestimării inamicului său de la graniță11.
Conflictul acesta, care la început părea a fi doar local, s-a transformat într-o conflagrație
generală, doar ca urmare a acțiunilor Rusiei, care a făcut primii pași irevocabili în statornicirea
războiului mondial. Țarul, era mânat din spate de dorința oarbă de câștig politic a poporului
manipulat, încât, dacă nu intervenea întru consolidarea bunului nume al poporului rus, ar fi riscat
votul unei detronări unanime. Din acest motiv, Belgradul trebuia sprijinit!

9
Terence Zuber, Inventing the Schlieffen Plan. German War planning, 1871-1914, Oxford University Press, Oxford,
2002, pp. 135-219.
10
Matthew S.Seligmann, “Germany and the origins of the First World War in the eyes of the American diplomatic
establishment”, in German History, vol 15, no. 3, 1997, pp. 307-332.
11
Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013, p. 297.

12
 Franța, și-a semnalat intenția de-a sprijini Rusia iar Marea Britanie a rămas la început
neutră, însă la 28 iulie, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia imediat mobilizează
armata înspre apărarea Serbiei și înspre atacarea Germaniei. Astfel că, Sankt-Petersburg a făcut
primul pas fatal, după care a intervenit logica războiului programat. Europa era pentru prima dată
în istoria ei într-un război total12.
România, a rămas pentru o bună bucată de vreme cu statut de neutralitate. Unul din
momentele în care s-a pus problema intrării țării noastre în război, l-a facilitat renunțarea Italiei
la neutralitate, demers înfăptuit pe data de 24 mai 1915. Au mai fost și alte momente considerate
de elita politicii române, ca fiind favorabile aderării la război, însă se dorea intrarea în momentul
cel mai oportun, pentru împlinirea idealului național de anexare a Transilvaniei la patria mamă.
Așa se face că, în vara anului 1916, primul ministru al României, Ion Brătianu, marele politician
și arhitect al României Mari, a decis să se alăture Antantei, în conformitate cu interesele
naționale românești. Însă Revoluția Rusă din 1917, a scos Imperiul Țarist din război, oferind
României nu doar șansa alipirii Transilvaniei, ci și a Basarabiei. Acest concurs de împrejurări, l-a
determinat pe politicianul Petre Carp, să declare cu rumoare: “România a avut atâta noroc, încât
nu mai are nevoie de politicieni buni13”.
Bolșevicii, pe fondul prăbușirii monarhiei, preiau puterea în Rusia la data de 7 noiembrie
1917, și încep imediat negocierile cu germanii. Între timp, România devansată militar de forțele
Axei, a fost constrânsă să semneze pacea de la București, făcând armistițiu cu Germania la data
de 7 mai 1918, prin care se pierdea Dobrogea în favoarea Bulgariei, Transilvania era deja a
Austro-Ungariei iar unele clauze dure, făceau din țara noastră o adevărată colonie economică a
Puterilor Centrale. Situația micuței Românii, care se limita doar la Moldova, având un guvern
refugiat la Iași, devenise disperată. Ironia războiului face ca la numai câteva săptămâni de la
semnarea păcii de la București-Buftea, americanii intrau în război de partea aliaților, răsturnând
balanța în favoarea acestora. Din iulie 1918, pe frontul de vest mai întâi, apoi pe cel de sud, la
Salonic, începe dărâmarea celor două imperii centrale – imperiul Austro-Ungar capitulează în 3
noiembrie 1918 iar Germania în 11 noiembrie. În momentul când francezii prin mareșalul lor
d’Esperey, înaintează de la sud, România își încarcă și ea armele, la începutul lui noiembrie
1918, astfel că ne-am găsit iarăși, alături de aliați la finele războiului, cu statut de câștigători.
Din păcate, pacea semnată la București în 1918, a îngreunat sarcina românilor la masa de
nogocieri generale de la Palatul Versailles din Paris. Din perspectivă juridică, ni se imputa faptul
că nu am respectat înțelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea încheierii unei
păci separate. Delegația noastră reprezentată de diplomatul român Alexandru Vaida-Voevod, s-a
găsit într-o situație destul de dificilă în a-i convinge pe Aliați, să respecte clauzele acordului din
1916. Însă realitatea din teren îi va determina pe aceștia să respecte prevederile din 1916. Aici,
lucrurile cu adevărat mărețe se împliniseră deja, printr-o împrejurare extraordinară, din cauza

12
Brendan Simms, Europa: Lupta pentru Supremație de la 1453 până în prezent, pp. 222-225.
13
Ion Cârja, “Identitate națională într-o lume fără identitate – România la o sută de ani de la intrarea în Primul
Război Mondial”, interviu realizat de Tatiana Onilov cu istoricul și conferențiarul universitar doctor Ion Cârja, în
Arthos, nr. 24, 2016, pp. 24-25.

13
revoluției bolșevice, Basarabia a putut fi anexată României la data de 27 martie (9 aprilie) 1918.
De cealaltă parte, după prăbușirea Dublei Monarhii, Marea Adunare Națională a Românilor din
Transilvania, Banat și Crișana, a votat la 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, unirea cu România.
Astfel, numai și numai cu ajutorul și intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu, Care în această
cauză a fost de partea românilor, se întregise România, atât spre Răsărit cât și spre Apus 14.
Această Românie Mare, este o țară ce se naște cu mari dificultăți, trebuia să se adune și
gospodărească împreună cu oameni care nu s-au aflat niciodată sub aceeași cârmuire – însă pe
toți îi unea faptul de a vorbi aceeași limbă. La noi, cimentul este limba. Observând ce greutăți
au avut cehii și slovacii, în a păstra o singură țară unită sau drama fostei Iugoslavii din perioada
interbelică, trebuie să recunoaștem că unitatea românilor a fost și este susținută numai de Pronia
lui Dumnezeu15. Rugăciunea Patriarhului Miron Cristea, rostită în 1 decembrie 1918 la Alba
Iulia, este grăitoare în acest sens: “Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru, Tu ai
văzut strâmtorarea părinților noștri și ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în
brumă și plecat spre pulbere era sufletul lor, și trupul lor lipit de pământ. Tu ai împlinit cu noi
ceea ce ai făgăduit demult: Sfărâma-voi jugul de pe tine și voi rupe legăturile tale, lărgi-voi
hotarele tale, aduna-vă-voi dintre popoare și vă voi strânge din țările unde sunteți împrăștiați,
restatornici-voi judecătorii tăi ca mai înainte și sfetnicii tăi ca la început16”.
În prezent, starea aceasta de spirit, nu a dispărut cu totul, încă mai sunt români ce nutresc
sentimente calde când vine vorba despre apărarea idealului național. Chiar dacă societatea
românească de azi este fragmentată și indiferentă față de proiectul politic național reunificator,
iar forțe ostile unității românilor sunt gata oricând să critice fiecare mișcare politică de la
București, totuși, dorința păstrării unei Românii Unite, palpită în pieptul tuturor românilor. Este
adevărat că detractorii noștri fabulează instigant, nutrind sistematic resentimente anti-București
pentru situațiile în care nu se găsesc soluții potrivite, însă acestea sunt mai degrabă niște strategii
ale inadaptării, decantate la nivel lozincard. Va trebui să conviețuim cel puțin 1000 de ani
împreună (ardeleni cu moldoveni, cu dobrogeni, cu munteni, cu bănățeni), după cum spune
academicianul Ioan Aurel Pop, și abia apoi să ne hotărâm dacă mai vrem sau nu să fim
împreună17. Pentru atingerea acestui deziderat, este nevoie în primul rând de-o unitate lăuntrică
a fiecărui român în parte. Omul creat după Chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 26-27), este
14
Nu trebuie uitată însă contribuția morală a sfântului nostru domnitor, Mihai Viteazul, care cu mulți ani înaintea
zilei sacrosancte de 1 decembrie 1918, trăia extazul mistic al unei Țări Românești unificate. În mai 1600, pentru
prima dată în istorie, se pun bazele României Mari, când supt Mihai Vodă Viteazul, provinciile tutelare românești se
unifică sub semn astral. Pronia divină, îl așează pe Mihai Vodă, primul domn creștin al tuturor românilor, iar eroul
nostru, se prezintă conștiinței românești, ca luceafăr răsărind peste cerul românesc: Io Mihail Voievod, din mila lui
Dumnezeu domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei. De atunci, nimeni și nimic nu l-a mai
scos din conștiința noastră, nici măcar noul Iuda cu numele de G. Basta, generalul care ne-a ucis în chip mișelește
eroul, la Câmpia Turzii, pe data de 19 august 1601. Fiindcă el a rămas de-a pururi părintele nostru de neam și de
credință, erou național și mucenic al Bisericii Ortodoxe Române, care nu va întârzia să-și arate recunoștința față de
el, în modul cel mai sacru cu putință. A se vedea Alexandru Moraru, Domnitorul Mihai Viteazul (1593-1601) – Erou
al Națiunii Române și Martir al Bisericii Străbune, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2018, pp. 19-20.
15
Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, pp. 302-307.
16
ÎPS Andrei Andreicuț, “Anul 2018, anul Marelui Jubileu”, în Renașterea, anul XXIX, ianuarie 2018, p. 1.
17
Ion Cârja, “Identitate națională într-o lume fără identitate – România la o sută de ani de la intrarea în Primul
Război Mondial”, p. 30.

14
programat pentru unitate, fiindcă el reflectă în miniatură structura unității desăvârșite a Celor
Trei Persoane dumnezeiești unite într-o singură ființă – Sfânta Treime. Omul nu își poate clădi
unitatea cu ceilalți semeni, decât după modelul unității de sus, singura paradigmă a unității
durabile și adevărate. Astfel, unitatea românilor, este atât un dat ontic cât și o stare firească ce
trebuie dobândită. În același timp, ea este o realitate exterioară, istorică și geografică dar și o
stare interioară cu o evidentă prelungire comunională18, desăvârșită prin practicarea virtuților și
năzuința spre sfințenie. Doar sfințenia poporului, adânc înrădăcinat în solul fertil al Evangheliei
Domnului Iisus Hristos, poate menține curată conștiința pentru unitate. Fără o apropiere intensă
față de Dumnezeu, ne vom îndepărta tot mai mult unul de altul, până la situația nefericită prezisă
de Înaltul †Bartolomeu, când suprema dezbinare a omului se va petrece când vor dispărea
potecile dintre casele oamenilor19, cu alte cuvinte, când românii nu vor mai avea timp să se
viziteze unii pe alții, să se preocupe unii de nevoile celorlalți.
Acest pericol l-a intuit mai bine ca oricine Biserica Ortodoxă Română, care prin
activitățile ei pastorale, a contribuit decisiv la păstrarea unității de neam și de credință a
poporului român. Vom vedea în capitolele principale ale acestei cărți, cum Biserica s-a implicat
activ atât pe câmpul de luptă, prin preoții ei militari, conduși de protoiereul Nazarie, dar și
printre credincioșii ei rămași la casele lor, așteptând încheierea marelui război, pentru a-și retrăi
liniștiți și credincioși viața. Preoții, s-au dedicat în mijlocul acestui sector, trup și suflet.
Omiletica acestora, a contribuit decisiv la păstrarea nădejdii într-un viitor mai bun, realitate
indispensabilă rezistenței sufletului românesc. Predica în timp de război, a fost un medicament
necesar pentru spiritul oblojit al românului, iar implicarea preotului în sectorul social al parohiei
sale, a contribuit de asemenea la subzistența poporenilor. Nici presa vremii nu a fost lipsită de
acest medicament, multe din cele mai reușite creații retorice ale preoților, au fost publicate în
revistele centrale, cititorii având acces la o viziune pozitivă cu privire la iconomia războiului. De
aceea, am decis în cuprinsul acestei cărți, să studiez intens atât forma cât și conținutul predicii în
timp de război, subliniind cea mai inspirată persuasiune a omileticii bisericești - și anume, aceea
care îndemnă spre pocăință, spre părăsirea năravurilor rușinoase, singurele invariabile ce puteau
atrage mila lui Dumnezeu și sfârșitul marelui război.

18
Benedict Vesa, “Unitate lăuntrică, Unitate de credință și Unitate de neam. Frânturi de gând, la 100 de ani de la
Marea Unire”, în vol. Calendarul Renașterea 2018, (Iustin Tira ed.), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2018, p. 99.
19
Sebastian Dâncu, “Părintele Bartolomeu – Ultimul Samurai”, în vol. Mitropolitul Bartolomeu al Clujului (1921-
2011). In memoriam, (Ștefan Iloaie, Bogdan Ivanov eds.), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 233.

15
16
 1. Primul Război Mondial în lumină biblică: Cauzele religioase și
politice ale declanșării acestuia20

1.1 Premize biblice

Dincolo de suma tuturor cauzelor istorice ale declanșării unui război, fie el și de scară
mondială, există o cauză care le înglobează pe toate, și anume cauza duhovnicească. Toate
celelalte cauze firești, își trag rădăcina de aici. Războaiele din vechime, dar și cele moderne, nu
se pot interpreta autentic, decât în lumină biblică. Și aceasta deoarece Dumnezeu, Domnul
oștirilor sau Domnul Savaot, după cum Îl numeau evreii, sugerând imaginea lui Dumnezeu ca
războinic (1Regi 17, 2521), denumire dată măreției și omnipotenței lui Dumnezeu22 (Isaia 24, 21-
2323; Zaharia 3, 9-1024), hotărăște dinainte începutul și sfârșitul oricărui război. Adevărul
duhovnicesc ce răzbate din spatele oricărei încleștări armate, este în linii mari următorul, spune
sfântul Nicolae Velimirovici: păcatele poporului sau ale conducătorilor față de Legea lui
Dumnezeu, aduc negreșit înfrângerea; doar dreptatea și neprihănirea poporului în frunte cu
conducătorul său, aduc mult așteptata biruință25. Despre acestea vom vorbi în cele ce urmează.

1.2 Războiul în Vechiul Testament din perspectivă nomosică (Deuteronom 20)

Întâi de toate se cere clarificată o chestiune de ordin terminologic-conceptual. Dumnezeu

nu Se implică direct în nici un război de exterminare al lui Israel, căci El este un Dumnezeu al
vieții, nu al morții. O singură dată are de-a face cu moartea, și atunci pe Cruce, nimicind-o prin

20
Articol prezentat pe larg în Cătălin Varga, “Primul Război Mondial în lumină biblică: Cauzele religioase ale
declanșării acestuia”, în Tabor, nr. 5, mai 2018, pp. 5-18.
21
“Dar David i-a zis filisteanului: Tu vii spre mine cu sabie și cu suliță și cu pavăză; eu însă voi merge spre tine în
numele Domnului Celui-Atotputernic, Dumnezeul oastei lui Israel, pe care tu ai ocărât-o astăzi...”.
22
William Dyrness, Teme ale Teologiei Vechiului Testament, trad. de Ruben Ologeanu, Editura Logos, Cluj-
Napoca, 2010, pp. 47-48.
23
“Și Dumnezeu Își va aduce mâna peste armia cerului și peste regii pământului. Și ei Îi vor strânge mulțimea în
închisori și o vor închide în temniță grea; după multe generații vor fi cercetați; și cărămida se va șubrezi și zidul va
cădea; luna va roși, iar soarele se va rușina; căci Domnul va împărăți în Sion și în Ierusalim, și-n fața bătrânilor
Săi Se va preamări”.
24
„Iată, Eu sap o groapă – zice Domnul Atotțiitorul - și într-o singură zi voi șterge toată nedreptatea acestei țări. În
ziua aceea – zice Domnul Atotțiitorul – îl veți chema fiecare pe aproapele vostru sub viță de vie și sub smochin”.
25
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, p. 161.

17
Înviere. Se cere depășirea sensului literar al Vechiului Testament cu privire la implicarea activă a
Domnului în campaniile de luptă ale poporului Său, privind către singurul război poruncit de
Dumnezeu, și anume cel împotriva patimilor și păcatelor, după paradigma Efeseni 6. În toate
celelalte cazuri, războiul este îngăduit de Dumnezeu, și consumat în cazuri speciale doar –
YHWH nu ucide în sens propriu pe nimeni, fiindcă El spune clar, încă din Vechiul Testament:
“Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc
moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă,
întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi voi, casa lui Israel?” (Iezechiel 33,
11). Păcătoșii în schimb, fiindcă urăsc pe Domnul și pocăința, cad în mâinile poporului lui
Dumnezeu, în cazul de față Israel, care nu este dispus deloc să arate milă față de ei, iar asupra
acestora Judecata lui Dumnezeu este decisă. Pe toți aceștia care nu se întorc la Domnul îi
așteaptă moartea, cei care cad de sabia lui Israel, mor doar cu o clipă mai devreme – aceștia
singuri și-au scris soarta. Iar Israel în cazul acesta, devine doar un instrument de pedeapsă în
Mâna lui Dumnezeu, după cum și Israel cel devenit cu timpul idolatru, va cădea în mâna
caldeilor păgâni, care și aceștia devin instrument de corijare în Mâna Aceluiași Dumnezeu26. Dar
nu Dumnezeu este Cel Care ucide, căci El așteaptă până în ultimul moment un fior palid de
îndreptare a păcătosului, ca să-l poată salva de la moarte27.
Legile războiului lui Yahwe sunt decretate în acest capitol nomosic, el este textul de
referință în problema noastră. Firește că unele elemente de aici se regăsesc logic în cazurile
discutate mai sus, însă toate acestea sunt cazuri particulare, ce reflectă modul în care Israel a pus
sau nu în practică, legea războiului lui Dumnezeu. Singur Deuteronom 20 rămâne textul biblic
normativ în vederea unei apropieri obiective față de tema qaddeșu milhamâ. Critica
deconstrucționistă, venită pe filonul lui J.Derrida, s-a grăbit să înfiereze și acest pasaj unic al
Vechiului Testament, de-o bogăție umană inepuizabilă, considerând acest capitol al Legii, unul
idealist și deloc ancorat în realitatea palpabilă28. Nu vom comenta aici această afirmație.
Foarte sugestivă în iconomia războiului, devine importanța preotului în pregătirea morală
a viitorilor luptători (20, 2-4). Aceștia aveau rolul de-a ridica moralul armatei printr-o suită de
discursuri persuasive privitoare la Pronia lui Dumnezeu. Însă aceasta este doar una din funcțiile
preotului iudeu (kōhen lě’Ēl ’Elyôn) pe timp de război. Pe lângă aceasta, ei erau responsabili și

26
„Iată Eu stârnesc pe Caldei, neam amarnic şi iute, care cutreieră ţinuturi necuprinse, ca să pună stăpânire pe
locuinţe care nu sînt ale lui... Nu eşti Tu, oare, din străvechile vremuri, Domnul Dumnezeul meu, Sfântul meu? Tu,
Care nu poţi muri! Tu, Doamne, ai rânduit acest popor spre dreptate şi pe stâncă Tu l-ai întărit, ca să săvârşească
drepte rânduieli” (Avacum 1, 6-12).
27
„Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi
inimile şi nu hainele voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet
la mânie şi mult Milostiv şi-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră. O, de v-aţi întoarce şi v-aţi pocăi,
ar rămâne de pe urma voastră o binecuvântare, un prinos şi o jertfă cu turnare pentru Domnul Dumnezeul vostru!”
(Ioil 2, 12-14).
28
M.H.Segal, The Pentateuch: its composition and its authorship and other Biblical studies, Magnes Press, Hebrew
University, Jerusalem, 1967, p. 80.

18
de aducerea jertfelor pentru păcate înainte de începerea luptei, iar unii preoți erau prezenți chiar
pe câmpul de bătălie, purtând chivotul Legământului înaintea oștirii Domnului29.
Încă de departe, se observă o dimensiune socială frapantă în această lege a războiului
oferită de Dumnezeu, ea în sinea ei, putând fi un argument îndestulător pentru a susține
unicitatea războiului Domnului, în comparație cu războiul sfânt de tip jihadist. Pe baza acestui
text, se poate vedea cum comportamentul israeliților pe timp de război era foarte moderat, în
situația în care inamicul își deschidea de bunăvoie porțile, i se acorda pacea iar cetatea nu era
jefuită, ci se mulțumeau doar cu un tribut. În caz de rezistență însă, preocuparea socială a
evreilor domina întregul cadru: femeile și copiii erau cruțați, femeile erau respectate, animalele
la rândul lor erau scăpate de la moarte iar pomii roditori din împrejurimi, nu erau distruși30.
Singura excepție o vedem în versetele 16-18: “Dar în cetățile acestor neamuri pe care Domnul,
Dumnezeul tău, ți le dă să le moștenești pământul, să nu lași în viață nimic din tot ce suflă, ci de
istov să-i dai pieirii, pe Hetei, și pe Amorei, pe Canaaneeni și pe Ferezei, pe Hevei, pe Iebusei și
pe Gherghesei, așa cum ți-a poruncit ție Domnul, Dumnezeul tău, ca nu cumva ei să vă învețe
să faceți toate urâciunile pe care le-au făcut pentru dumnezeii lor, și să păcătuiți astfel în fața
Domnului, Dumnezeului vostru”; când ocuparea Canaanului, va trebui trecut prin sabie de la
copil până la bărbat, cu toate animalele și averile lor, măsură extremă admisă de Dumnezeu în
scop pedagogic, pentru ca poporul Său cel sfințit prin luptă, să nu se contamineze cu moravurile
ușoare ale acelor locuitori păgâni.
Acest comportament social al poporului lui Yahwe, se pare că se regăsește în mediile
palestiniene ale sfârșitului de epocă a bronzului (cca. 1500 î.Hr. – 1155 î.Hr.) și începutului de
epocă a fierului (cca. 1200 – 600 î.Hr.), spun dovezile arheologice. În acest interval de timp se
petrec marile prăbușiri sociale și politice ale palatelor regale din zona Palestinei. De asemenea,
sistemul militar intră și el în colaps. Specialiștii militari (maryannu) care au primit înalte
beneficii din partea regelui lor, și asigurarea întregului arsenal de luptă în cele mai optime
condiții, dispar și aceștia din scenă. Cercetătorii presupun că o nouă paradigmă militară a luat
naștere pe fondul acestui declin regional, nu în privința tehnicii de luptă (caii și carele au rămas
actuale multe secole de-a rândul), ci în ceea ce privește politica militară, cu specială referință
asupra metodelor de recrutare și relațiile socio-politice implicate în confruntările armate31. Se
prea poate ca această dimensiune socială a războaielor lui Israel, să fi influențat și mentalul
acestor civilizații, prin intersectările directe și indirecte. În orice caz, se degajă de aici, o
puternică influență pozitivă a lui Israel asupra neamurilor vecine. Cu atât mai mult cu cât avem
la îndemână relatările campaniilor de război a faraonilor Tutmose III, Amenhotep II, Seti I și

29
T. Fish, “War and Religion in Ancient Mesopotamia”, in Bulletin of the John Rylands Library, vol. 23, 1939, pp.
395-396.
30
Claudiu Dumea, Pagini dificile ale Vechiului Testament, Editura Sapientia, Iași, 2011, p. 234.
31
Mario Liverani, Israel’s History and the History of Israel, translated by Chiara Peri and Philip R.Davies, Equinox,
London, 22007, p. 41.

19
Ramses II, care se lăudau cu prăzile de război, cu prizonieri captivați, cu grânare incendiate și cu
pomi tăiați în condiții de asediu. Un mod de luptă total opus cu cel al lui Israel32.
Dimensiunea socială se poate observa și din natura efectivă a războaielor conduse de
Iosua, în sfera aceasta, violența (hamas) nu își avea locul, deoarece era percepută drept un atac
frontal la adresa maiestății lui Dumnezeu. Campania lui Iosua, are la baza ei porunca lui
Dumnezeu de a stârpi răul din Canaan, și a pune bazele unei teocrații, adică a unei societăți
guvernată de Legea lui Dumnezeu dată prin Moise. Așadar, putem vorbi în termeni puțin
prozaici, despre o revoluție prin care este deposedat un regim de guvernare opresiv33.
Legea războiului lui Yahwe, are cinci mari puncte de un profund substrat social, unde
transpare grija deosebită a lui Dumnezeu față de om, față de nevoile lui cele mai mărunte. În
primul rând, cel care și-a zidit o casă nouă și nu a început încă să o folosească (hānak), era scutit
de serviciul militar (20, 5). O astfel de înțelegere socială i se oferă și celui ce-a sădit o vie de
curând, și încă nu a mâncat din roadele ei. Această îngăduință putea merge chiar și până la cinci
ani de repaus (Levitic 19, 23-25). Un alt caz de permisivitate, este al bărbatului proaspăt logodit,
acesta putând beneficia de-o scutire de maxim un an de zile (Deuteronom 24, 5). Mult mai
cordială devine în acest scenariu, scutirea de război a celui fricos și slab la inimă. Moralul
armatei nu trebuia știrbit cu nimic, deoarece armata era cu totul dedicată lui Dumnezeu, iar
oricine afecta această credință, trebuia îndepărtat (20, 8-9). Lașitatea devine astfel o problemă de
natură spirituală, și va fi dezvoltată mai apoi de sfântul Pavel (Filipeni 1, 28), care va spune
răspicat: “...fără ca-ntru ceva să vă înfricoșați de cei potrivnici, ceea ce pentru ei este un semn
de pierzare, dar pentru voi, de mântuire; și aceasta, de la Dumnezeu”. Un ultim angajament
social, despre care am amintit mai sus, privește interdicția de a tăia pomii din ținuturile inamice
(20, 19-20). Din moment ce Dumnezeu le va dărui întreaga țară, desconsiderarea acestei porunci
ar însemna un act de îngâmfare față de creația lui Dumnezeu34.
Observăm aici în ultima poruncă a lui Dumnezeu și o preocupare atentă cu privire la
creația Sa, o preocupare ecologică. Învățătura despre mediul înconjurător abundă în teologia
Vechiului Testament35, iar mai apoi va fi reluată și de către unii autori ai Noului Testament.

32
James B.Pritchard, Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament, Princeton University Press,
Princeton, 31969, p. 234-241.
33
Silviu Tatu, Introducere în studiul Vechiului Testament. Pentateuhul și cărțile istorice, Editura Casa Cărții,
Oradea, 2016, p. 274.
34
John F.Walvoord, Roy B.Zuck, Comentariu al Vechiului Testament, Editura Multimedia, Arad, 2010, pp. 301-
302.
35
Cercetând însă mai atent Sfânta Scriptură, putem identifica unele răspunsuri la întrebarea: Ce spune Biblia cu
privire la conservarea creaţiei? Aşadar, oferim următorul tablou: lumea naturală este lucrarea lui Dumnezeu în care
Acesta se odihneşte (Facerea 1, 31a; Evrei 1, 2); creaţia este bună (Facerea 1, 4); creaţia Îl descoperă pe Dumnezeu,
Creatorul ei (Ieremia 5, 20-24; Romani 1, 20); Dumnezeu susţine creaţia (Matei 6, 26); omul este coroana creaţiei
lui Dumnezeu, tocmai de aceea întreaga creaţie este foarte valoroasă (Facerea 1, 26-27; Psalm 105, 24); întreaga
creaţie îşi cântă rugăciunea către Creator (Neemia 9, 5-6); urmările păcatelor noastre afectează vieţile noastre, pe
cele ale vecinilor noştri, şi nu în cele din urmă, afectează întreaga creaţie (Facerea 3, 17-19; Isaia 24, 4-13; Ieremia
12, 4; Romani 8, 19-22); Scriptura condamnă distrugerea pământului şi prevede aspre penalităţi celor în cauză
(Levitic 26, 40-43; Apocalipsa 11, 18); Scriptura învaţă că pământul aparţine lui Dumnezeu, de aceea nu putem face
cu el tot ceea ce dorim (Facerea 1, 1; Deuteronom 10, 14; Coloseni 1, 15-16); una din primele porunci pe care
Dumnezeu i le oferă lui Adam este aceasta: poartă de grijă creaţiei (Facerea 2, 15); distrugerea creaţiei nu este

20
Minunile lui Hristos trebuie interpretate ca o prefigurare a reînnoirii şi vindecării întregii
creaţii36, când Mântuitorul oferă poruncile de bază ale eticii noii Împărăţii, El se opreşte la doar
două: „Iisus i-a răspuns că întâia este: Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul
Domn, respectiv: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din
tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât aceasta nu este altă poruncă” (Marcu
12, 29-31). Fiecare dintre aceste porunci au şi o implicaţie ecologică, cu siguranţă a-L iubi pe
Dumnezeu înseamnă a valorifica şi creaţia pe care El o valorifică, şi a te înscrie destinului ei
hristic37: din moment ce El se luptă spre a o elibera de sub lucrarea întunericului (Romani 8, 21-
2238). Pentru că noi trăim în spaţiul şi timpul dintre căderea creaţiei şi recrearea ei, anticipând şi
nădăjduind în intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu39. Etica creştinismului include şi etica
modului în care ne ocupăm de pământul nostru, în întruparea, moartea şi Învierea lui Iisus,
Dumnezeu a înfrânt puterile întunericului, ale păcatului şi ale morţii, inaugurând pronia Sa, peste
întreaga creaţie. Aceasta este vestea cea bună pentru întreg pământul, fiindcă dovedeşte modul în
care o lume decăzută, este restaurată prin intervenţia lui Dumnezeu40.
În cartea profetului Ioil (capitolele 1-2), pământul nu este doar aşternutul picioarelor
noastre şi nici obiectul unei dorinţi umane, autorul focalizând aici atenţia asupra importanţei

îngăduită (Facerea 1, 29; 1Timotei 4, 4-5); Scriptura ne oferă o imagine a ceea ce va fi creaţia la sfârşitul timpurilor,
ea va fi vindecată şi restaurată (Isaia 11, 6-9; Iezechiel 47, 6-12; Romani 8, 19-22; 2Petru 3, 13; Apocalipsa 21, 1;
22, 1-5 etc). Pentru mai multe informații a se vedea Cătălin Varga, “Îndumnezeire și Restaurare între Typos și
Antitypos în cea de-a doua Epistolă a Sfântului Apostol Petru”, în Studii Teologice, nr. 1, 2015, pp. 227-231.
36
De fapt constituţia hristologică a omului se vede şi din responsabilitatea lui faţă de întreaga creaţie, ca unul ce este
atât recapitularea cât şi conştiinţa creaţiei întregi, spune Teodor al Mopsuestiei, deoarece chipul său, care este
Hristos, este Recapitularea şi Mântuitorul a toate. Vezi Teodoret de Cyr, Quaestiones in Genesim, P.G. 80, col.
109B.
37
Aici, de asemenea s-au zvonit diverse teorii privind vechimea şi destinul pământului, cercetătorii întrebându-se
care ar putea fi dovezile biblice care să ateste faptul că pământul este mult mai bătrân decât ne putem noi imagina.
Din păcate, nu există decât trei opţiuni, timpul care să asigure o astfel de vechime trebuie cuprins: a) în timpul
săptămânii creaţiei; b) înaintea săptămânii creaţiei sau c) după săptămâna creaţiei. Iar dacă totuşi, această masivă
ecuaţie temporală nu poate cadra acestor trei variabile, devine evident faptul că teoria unui pământ prea bătrân de
zile, nu poate avea acoperire scripturistică. Vezi Bert Thompson, The Bible and the Age of the Earth, Apologetics
Press, Montgomery, Alabama, 2003, pp. 15-17; Bert Thompson, The Scientific Case for Creation, Apologetics
Press, Montgomery, Alabama, 2004, pp. 21-25.
38
Textul din Romani 8, 19-22 alături de cel din Coloseni 1, 20, sunt textele cele mai citate de către ecologiştii
bibliști, fiindcă în ele se exprimă nădejdea viitoare cu privire la lumea fizică a Noului Testament. Majoritatea
interpreţilor au fost de părere că acel κτίσις („creaţia”) din Romani 8, 19, trebuie să se refere în gândirea paulină la
întreg universul creat. În orice caz, tranziţia de la v. 22 către v. 23 îi exclude pe credincioşi din scopul creaţiei
prezentat în vv. 19-22, iar prin substantivul ματαιότης („deşertăciune”) prezent în v. 20, apostolul exclude orice
intervenţie umană în general. Urmărind firul profeţilor (Psalmul 65, 12-13; Isaia 24, 4; Ieremia 4, 28), apostolul
Pavel zugrăveşte imaginea lumii create între aceste două borne: de la căderea ei către anticipata sa glorie. Vezi
Douglas J. Moo, „Nature in the New Creation: New Testament Eschatology and the Environment”, in Journal of the
Evangelical Theological Society, vol. 49, nr. 3/2006, p. 453.
39
Mark Bredin, The Ecology of the New Testament. Creation, Re-creation and the Environment, Biblica Publishing,
Colorado Springs, 2010, p. 17.
40
Robert White, Jonathan Moo, „Environmental Apocalypse and Christian Hope”, in Ethics in Brief, vol. 17, nr. 1,
2011, p. 3.

21
pământului în general, spune Braaten41, Ioil angrenând un concept larg utilizat: pământul jeleşte
păcatul omenirii, judecata lui Dumnezeu, sau câte o parte din ambele. În toate cazurile, oamenii
sunt îndemnaţi să procedeze întocmai, însă refuză această învoire cu natura. Profetul Osea (4, 1-
3) înfăţişează pământul ca fiind un agent activ prin care YHWH îşi duce la îndeplinire judecata
în popor, tocmai de aceea, pământul nu acţionează în afara sferei de manifestare a Dumnezeului
Cel Viu (Yahwe hai). Pământul joacă un rol important în fiecare etapă a procesului condus de
YHWH: în problema convocării (4, 1b), în cea a punerii sub judecată (4, 1d), şi în cea a
declarării pedepsei („aşadar pământul jeleşte” – 4, 3a)42.
Dumnezeu le dăruiește evreilor țara Canaanului cu scopul de a trăi, lucra și prospera în
ea. Construcția de case, cultivarea viei, căsătoria și alte lucruri adiacente, constituiau esența vieții
în țara promisă. Dacă această dimensiune a vieții înceta, războaiele de sfințire (a se vedea Anexa
2) nu își mai aveau rostul. Este evident faptul că toate aceste scutiri de la război, dovedește că în
planul lui Dumnezeu, aspectele importante ale vieții poporului Său, erau mult mai importante
decât cerințele armatei. Aceasta datorită convingerii că victoria depindea în ultimă instanță nu de
armata propriu-zisă, ci de intervenția directă a lui Dumnezeu în iconomia războiului43. Prin acest
fel de abordare profund socială și spirituală a războiului, qaddeșu milhamâ se deosebește evident
de structura eminamente omenească a ideologiei jihadiste, care nu are nimic de-a face cu istoria
divino-umană a poporului lui Dumnezeu.
Acest sistem de valori inspirat din corpusul nomosic, definește legile pozitive ale lui
Dumnezeu, în interiorul cărora, grija față de paradigma familială abundă în exces, după cum este
cazul și în Deuteronom 20. Cu siguranță, partea cea mai înaltă a Legii lui Moise, promova
sfințirea vieții, prin excelarea paradigmei preoțești; în timp ce zona diferitelor aspecte ale vieții, a
elementului uman, exceda frumosul vieții în diferitele lui aspecte sociale. Însă toate aspectele
Legii, intră în strânsă conexiune, având la baza lor nucleul familial dedicat împlinirii voii lui
Yahwe, iar acest aspect făcea din Israel, un popor unic pe fața pământului44.

1.3 Marele Război (1914-1919) și Biblia (de la politic spre religios și invers)

41
Laurie J.Braaten, “Earth Community in Joel: A Call to Identify with the Rest of Creation”, in vol. Exploring
Ecological Hermeneutics, Society of Biblical Literature, Atlanta, 2008, p. 65.
42
Melisa Tubbs Loya, “Therefore the Earth Mourns: The Grievance of Earth in Hosea 4: 1-3”, in vol. Exploring
Ecological Hermeneutics, pp. 54-55; Ioan Chirilă, Cartea Profetului Osea. Breviarum al Gnoseologiei Vechiului
Testament, Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999, p. 144: „Versetele 1-3 formează o unitate şi pot fi considerate ca
introducere a cuvântărilor care vor urma. Imaginea procesului nu este nouă în cartea Osea... este posibil ca Osea
să fie creatorul acestui gen de cuvântări pe care profeţii ce-i vor urma şi-l vor însuşi de bunăvoie (Isaia 3: 13;
Ieremia 2: 9; Miheia 6). Această introducere se împarte în trei părţi, specifice unei acţiuni de judecată: a) profetul
cere atenţia poporului; b) actul acuzării; c) pedepsirea introdusă de al-ken – iminent, imediat, deoarece, spune
profetul, poporului îi lipseşte cunoaşterea lui Dumnezeu şi fără cunoaşterea Lui poporul nu are nici emet – adevăr
şi nici hesed – înţelepciunea iubirii aproapelui”.
43
Peter C.Craigie, Deuteronomul, coll. Comentariile Exegetice LOGOS la Vechiul Testament, (R.K. Harrison,
Robert L.Hubbard eds.), Editura Logos, Cluj-Napoca, 2008, p. 310.
44
Waldemar Janzen, Old Testament Ethics. A Paradigmatic Approach, Westminster/John Knox Press, Louisville,
1994, pp. 87-88.

22
 Analistul Florentin Lehaci, spunea într-un articol, că primul război mondial a fost un
instrument sângeros al politicii, dar și al retoricii religioase, care au jucat un rol decisiv în
derularea ostilităților statale45. Așa se face că, de la tribuna marelui prezidiu național, invectivele
cu țintă persuasivă curgeau în valuri: rușii vedeau Germania Kaiserului Wilhelm, ca fiind
antichristul; scriitorii germani au asemănat Marea Britanie cu marea desfrânată a Babilonului,
descrisă în cartea Apocalipsei etc. Retorica “războiului sfânt”, a angajat națiunile în cadrul unui
adevărat simulacru religios, unde implicațiile morale au devenit diluate, înregistrându-se
uluitoare derapaje etice și sociale în istoria derulării conflagrației. Fiecare națiune devenea în
sinea ei sfântă, iar vecinul de peste graniță, întruchiparea răului absolut. Armata devenea din
punct de vedere religios, un instrument în mâna lui Dumnezeu de pedepsire a răuvoitorilor. Toți
cei care își dădeau viața în numele ideii de “ideal național”, deveneau peste noapte noi martiri.
Așa este spre exemplu, cazul Franței, care se afla într-o adevărată ruină națională la
începutul anului 1914, de aceea se hotărăște să intre în război, abandonând intrigile nefolositoare
ale claselor politice din trecut. Așa se face că Biserica Catolică din Franța, și-a dat concursul
împreună cu președintele Raymond Poincaré, întru stabilirea așa numitei “uniuni sfinte” (union
sacrée), în care diferite ideologii se îmbrățișează pentru a ține piept asupritorilor germani. În
acest punct, ceva ciudat se petrece la nivel religios: credința Evanghelică a păcii și a iubirii, este
dată la o parte în favoarea naționalismului militant. Această mutație se petrece deoarece o țară
implicată într-un război mondial, are nevoie de o nouă religie, una ideologică, una a “războiului
sfânt”. Ceea ce face ca în primele luni ale războiului, retorica oficială a catolicilor francezi, să
vorbească din ce în ce mai intens, în termenii unei noi cruciade, de data aceasta dușmanii
nemaifiind păgânii turci, ci protestanții germani46.
Aceste deviații retorice, deși se prezintă ca factor religios și biblic, nu au nimic în comun
cu duhul Sfintelor Scripturi. Ba mai mult, toate datele războiului, dovedesc trista realitate potrivit
căreia, Europa creștină, trezindu-se peste noapte un imens teritoriu balistic, a asimilat în agenda
ei de lucru, ideologia jihadistă a războiului sfânt. Așadar, sfinții islamului se transformaseră după
neuitata noapte de la Sarajevo, sfinții creștinismului sângeros.
Din punct de vedere etimologic, “jihad” înseamnă în limba arabă “efort suprem”, făcând
referință la obligația tuturor musulmanilor de-a se lupta cu abnegație și spirit de sacrificiu, întru
apărarea și răspândirea religiei islamice. În plan material, jihad-ul a fost în permanență o luptă
acerbă a musulmanilor împotriva creștinismului și a celorlalte religii47. Eroarea terminologică,
este de la sine înțeleasă în lumină biblică. Sfânta Scriptură, desemnează “efortul suprem” prin
cuvântul grecesc askesis – pe care noi l-am tradus prin “asceză”, desemnând lupta omului cu
păcatul, în vederea iluminării lui prin dobândirea Duhului Sfânt, primind ca roadă directă, curăția
minții și a inimii. Efortul suprem sau mistica în tradiția creștină comportă două mari dimensiuni

45
Florentin Lehaci, “Primul Război Mondial, o cruciadă sfântă?”, în Semnele Timpului: Revistă de analiză și opinie
creștină, 2 iulie 2014.
46
Philip Jenkins, The Great and Holy War. How World War I Became a Religious Crusade, HarperOne, New York,
2014, pp. 73-74.
47
Nicolae Achimescu, Universul religios în care trăim, Editura TRINITAS a Patriarhiei Române, București, 2013,
p. 361.

23
(elementul dogmatic și elementul moral). Prima dimensiune intră în scenă pentru a-i contura
caracterul creștin ortodox, căci există și o mistică păgână și una a celorlalte religii (în cazul
nostru, mistica jihadistă), care înregistrează deosebiri flagrante față de mistica ortodoxă.
Dimensiunea ei morală, este și cea mai evidentă, năzuind să ridice firea umană spre o culme a
sfințeniei și desăvârșirii, prin diferite stadii de progres spiritual48. Sfântul Grigorie de Nyssa,
spune că acest progres duhovnicesc, nu se va sfârși niciodată, ci va continua mai accentuat mistic
în Împărăția lui Dumnezeu. Această învățătură teologică poartă titlul de “epectază”, de la
grecescul epektasis – ce subliniază necesitatea desăvârșirii firii noastre păcătoase, fiindcă dacă
amestecul luminii virtuților cu întunericul păcatelor, va continua să coexiste în sufletul
creștinului, atunci el nu doar că nu se mai aseamănă cu modelul Bărbatului desăvârșit, Care este
Hristos, dar va resimți permanent revolta virtuții împotriva răutății, devenindu-și sieși un dușman
neîmpăcat49.
Acest om ce se luptă neîncetat cu patimile și răutațile din viața sa, este cu adevărat omul
cel nou, căci acesta există portretizat în Biblie, fiind de fapt opusul omului nou al lui Hitler,
moștenit pe filiera ideologică a lui Marx și Engels. Această făptură nouă, stă sub semnul luminii
necreate a lui Hristos, Cel Care luminează mintea și inima omului până în adâncurile ei,
plăsmuind astfel creația cea nouă, care din acel moment nu-și mai aparține sieși, ci lui Hristos în
întregime (Galateni 2, 20: “m-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu sunt cel ce mai trăiesc,
ci Hristos este Cel ce trăiește în mine”50). Făptura cea nouă (gr. ho kainos antropos) intră în
contrast evident cu „omul cel vechi” (gr. ho palaios antropos) care apare în Noul Testament de
aproximativ 15 ori, dintre care de șase ori în epistolele pauline (Romani 6, 6: “...cunoscând noi
aceasta, anume că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, așa încât trupul
păcatului să fie nimicit, pentru ca noi să nu mai fim înrobiți păcatului”; Efeseni 4, 22: “Să vă
dezbrăcați de omul cel vechi al fostului vostru fel de viață...”; Coloseni 3, 9: “Nu vă mințiți unul
pe altul, de vreme ce v-ați dezbrăcat de omul cel vechi laolaltă cu faptele lui...” etc). Făptura cea
nouă, este deci creștinul botezat și așezat într-o legătură intimă cu Învierea lui Hristos (Romani 6,
3-5: “Oare nu știți că toți câți în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?
Așadar, prin Botez ne-am îngropat cu El în moarte, pentru ca, așa cum Hristos a înviat din morți
prin slava Tatălui, tot astfel și noi să umblăm întru înnoirea vieții...”), fiind convins că făptura sa
cea veche a fost răstignită împreună cu Hristos, ca să moară pentru totdeauna păcatului51.
Observăm cum diavolul a bagatelizat această învățătură profund duhovnicească,
inversându-i polii, în ceea ce se numește preocupare strict omenească, telurică. Mistica
despătimirii, este desacralizată prin ideea de mistică a războiului sfânt de tip jihadist. Problema
cea mai dureroasă este că, cel puțin în timpul primei conflagrații, Europa creștină, înființată la
Sinodul Ecumenic de la Niceea (325), preia tarele acestei ideologii, operând permutații dinspre
religios-fanatic către religios-politic: cucerirea granițelor vecine cu orice preț.

48
Nichifor Crainic, Cursurile de mistică, Editura Deisis, Sibiu, 22010, p. 178.
49
Grigorie de Nyssa, Scrieri Exegetice, Dogmatico-Polemice și Morale, trad. de Teodor Bodogae, coll. PSB, vol.
30, EIBMBOR, București, 1998, p. 459.
50
Nicolae Mladin, Asceza și Mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 17.
51
Grigorie T.Marcu, Antropologia paulină, Sibiu, 1941, pp. 106-115.

24
 Cel de-al doilea element retoric ce frizează absurdul, este etichetarea Germaniei cu
persoana antihristului, o analogie utopică, după cum s-a mai încercat în trecut, această persoană
damnată înlocuind spiritul lui Nero, sau Papa de la Roma sau Napoleon sau Stalin etc. Preluând
clasica luptă din mitologia mesopotamiană (zeul luminii Marduk și balaurul haosului Tiamat52),
statele s-au grăbit să pozeze de partea binelui și a luminii, fără să vadă că întunericul războiului
mondial, cuprinsese mințile tuturor. Capcana în care căzuseră majoritatea statelor, era una și de
factură religioasă, nu doar politică, o răsturnare a revelației sfântului Ioan Evanghelistul, care în
Apocalipsa 16, descrie confruntarea la scară mondială dintre oștirile îngerești și cele ale
diavolului, motiv devenit celebru sub denumirea de “lupta de la Armaghedon53”. Falimentul
asocierilor ideologice, se înțelege de la sine. Însă tot apostolul Ioan a scris că mulți antihriști se
vor ridica înainte să apară însuși antihristul în persoană (1Ioan 2, 18), eroarea constă că fiecare
din acești premergători a fost considerat ultimul. Iar mai apoi, fiecare identificare cu antihristul, a
dus la speculații în ce privește iminenta revenire a Domnului Iisus, fiecare datare fiind ulterior
infirmată54.
Nici invocarea marii desfrânate a Babilonului, imagine preluată din Apocalipsa 17, de
către forțele germane, pentru a-i umili pe englezi, nu este cea mai genuină. Simbolul acestei
femei, însemna în viziunea dreptului Ioan, orașul cel mare, care împărățește deasupra tuturor
împărățiilor pământului (ceea ce nu era cazul Angliei de secol XX), și care în limbaj biblic
primește următoarele denumiri: marea prostituată, maica prostituatelor și a spurcăciunilor
pământului, beată de sângele sfinților martiri ai lui Iisus Hristos55. Firește că a denigra un stat
prin asocierea lui cu acest infam simbol al Apocalipsei, reflectă gradul de degradare intelectuală
a omului ajuns la adevărata măsură a noroiului minții.
Din punct de vedere biblic, primul război mondial nu a fost după voia lui Dumnezeu,
fiindcă demararea lui, nu coincide nici măcar într-un singur punct cu legislația lui Dumnezeu
privitoare la natura războiului (Deuteronom 20), ba mai mult decât atât, nu doar că nu a fost
poruncit de Dumnezeu, ci impostura lui se degajă prin prisma faptului că are ca punct de plecare,
crima odioasă de la Sarajevo (28 iunie 1914). Prin urmare, nu Dumnezeu este cauza declanșării
primei conflagrații mondiale, ci ambiția omului și jocurile macabre de putere – El cel mult îl
îngăduie, din rațiuni pedagogice doar de El știute. Atentatul de la Sarajevo, ascunde însă
adevărata cauză a declanșării războiului, și anume lăcomia și dorința luciferică de control
politic a regiunii balcanilor. Împăratul Austriei, sprijinit de împăratul Germaniei, pun la punct
crima de la Sarajevo, ca pretext pentru adevărata intenție: expediția de represalii împotriva
Serbiei, care susținea balcanii pentru balcanici – lucru greu digerabil de Imperiul Austro-Ungar.
Acapararea pământului balcanic, și dominația politico-economică asupra acestui teritoriu, îi
determină pe puternicii Europei de atunci, la acte ce frizează patologicul. Planurile criminale

52
Cristian Bădiliță, Metamorfozele Anticristului la Părinții Bisericii, Editura Nemira, București, 2015, p. 33.
53
Cristian Bădiliță, Metamorfozele Anticristului la Părinții Bisericii, p. 104.
54
David Pawson, Israel în Noul Testament, Editura Metanoia, Oradea, 2011, p. 66.
55
Evsevios Vittis, Tâlcuiri la Apocalipsă, vol. 3, trad. de Ovidiu Lăzărescu, Editura Egumenita, Editura Cartea
Ortodoxă, Galați, 2011, p. 234.

25
aveau o bătaie și mai lungă, jefuirea Orientului Apropiat și Mijlociu56. Aceasta este adevărata
cauză a izbucnirii războiului, cauza pur politică.
Aș mai ridica o problematizare, tot în lumină biblică. Este vorba de semnarea Triplei
Alianțe sau a Antantei, un fost bloc politico-militar, creat cu puțin timp înainte de declanșarea
primului război mondial, format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. Alianța cunoaște
trei etape succesive: semnarea acordurilor politico-militare franco-ruse în 1891-1893; semnarea
acordului anglo-francez în 1904 și acordul anglo-rus din anul 1907. România aderă și ea la
Antanta în 1916.
Biblia ne spune că Dumnezeu nu a privit niciodată cu drag la nici un fel de alianță dintre
Israel și vecinii săi mai puternici. Aceasta deoarece alianța cu un popor independent din punct de
vedere armat, l-a atras de fiecare dată în capcană pe Israel, iar acesta a ajuns să se încreadă mai
mult în aliatul său uman decât în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aceasta este principala
problemă a alianțelor în Israel, poporul lui Dumnezeu ajunge să își alunge Stăpânul și
Proniatorul din preocupările lui curente. Profetul Osea (14, 4) deplânge alianța evreilor cu
asirienii, articulând răspicat un mesaj tăios din partea lui Dumnezeu, și anume faptul că asirienii,
cei în care poporul Domnului și-a pus toată speranța, îi vor lăsa uitării, acești aliați nu îi vor ajuta
cu nimic pe evrei. Încă de pe timpurile lui Solomon, evreii importau cai din Egipt (3Regi 10, 28),
deși această practică a fost clar interzisă de Dumnezeu (Deuteronom 17, 16), însă acest lucru nu
va împiedica cu nimic ruperea alianței cu Egiptul, spune profetul Osea57. Potrivit acestui profet
însă, problema cea mai mare nu erau alianțele, cât războaiele fratricide ale lui Israel. În textul din
5, 8-9 Dumnezeu condamna prin gura profetului Său, atacurile din Sud cu scopul schimbării
granițelor, atacarea sirienilor și efraimiților de către Israel, a fost un război fratricid, precedat de
un asasinat din vechime (Judecători 12, 4-6: “…Atunci ei îl luau şi-l junghiau acolo la vadul
Iordanului. Şi au căzut în vremea aceea din Efraimiţi patruzeci şi două de mii”), tocmai de aceea
Osea declară pedeapsa lui Dumnezeu peste Israel58.
Fratricidul israelo-efraimit din vremea Judecătorilor lui Israel se aseamănă atât de mult cu
fratricidul european creștin de început de secol XX. Războiul dintre Israel reprezentat prin
judecătorul Ieftae și Efraim, pornește de la amenințarea cu asasinatul a căpeteniei Israeliților, de
către triburile lui Efraim, acesta fiind copilul lui Iosif, așadar, străbun și el al poporului evreu
(Judecători 12, 1-4: „După aceea s-au adunat Efraimiţii şi au purces spre Ţafon şi au zis către
Ieftae: Pentru ce te-ai dus să te baţi cu Amoniţii, iar pe noi nu ne-ai chemat cu tine? Vom arde
dar casa ta cu foc, împreună cu tine... Atunci a adunat Ieftae toţi oamenii din Galaad şi s-a bătut
cu Efraimiţii”). Primul război mondial se naște în urma unui asasinat a căpeteniei Imperiului
Austro-Ungar, arhiducele Franz Ferdinand și a soției acestuia, ducesa Sophie Albina Chotek. Ce
urmează din acest punct, este demararea unui fratricid la scară europeană. Religia dominantă a
Europei de început de secol XX, a fost creștinismul, majoritatea statelor implicate în război erau
56
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, p. 165.
57
William Rainey Harper, A Critical and Exegetical Commentary on Amos and Hosea, Charles Scribner’s Sons,
New York, 1905, p. 412.
58
Ioan Chirilă, Cartea Profetului Osea. Breviarum al Gnoseologiei Vechiului Testament, Editura Limes, Cluj-
Napoca, 1999, pp. 154-155.

26
state declarate creștine, iar cele aproximativ 10 milioane de victime ale acestei conflagrații,
adeveresc acest cumplit fratricid fără egal de până atunci. Invocarea lui Dumnezeu drept
protector al vreunei armate, în tot acest scenariu sumbru, nu face altceva decât să reflecte gradul
de decadență religioasă a Europei acelor timpuri negre.
Alianțele europene, au fost de-a dreptul ridicole în desfășurarea scopurilor lor. Ele sunt
încheiate fără nici un criteriu moral sau duhovnicesc, spune sfântul Nicolae Velimirovici, nimeni
nu caută la istoria aliatului său, la trecutul lui etic sau non-etic, urmărind cu obstinație doar
biruința în împrejurarea dată. Austria, a ajutat la eliberarea de sub povara turcilor a creștinilor din
Balcani în secolul XIX, dar spre sfârșitul aceluiași veac, leagă alianță cu Turcia împotriva
acelorași creștini. Aliații (Franța, Anglia și Rusia) în vremea primului război mondial au lingușit
Turcia spre a o câștiga de partea lor, iar mai apoi au condamnat-o la moarte59. Iar exemplele pot
continua.
Destul de discutabilă devine în acest punct intrarea României în război, de partea aliaților
în 1916, măsură luată mai mult din constrângere venită din partea viitorilor săi aliați, decât din
liberă inițiativă. Dincolo de faptul dacă acest gest a fost după voia lui Dumnezeu sau nu, țara
noastră se hotărăște să lupte de partea unor state cu un trecut chestionabil din punct de vedere
duhovnicesc. Poate de aceea, țelul românilor de atunci a fost câștigarea unor teritorii cu orice
preț, nicidecum preocuparea pentru dreptatea și slava lui Dumnezeu. Fapt pentru care este lovită
și înfrântă de vrăjmaș, Bucureștiul este cucerit fără să se tragă nici măcar un foc de armă,
guvernanții obsedați de afacerile imobiliare de atunci, și roși de corupția materială și spirituală,
au luat hotărârea deconcertantă de a evacua armata română din capitala țării, lăsând populația de
aici, jefuită la drumul mare, de către forțele germane, turcești, austriece și bulgare. Acest lucru a
fost permis de Dumnezeu, datorită decadenței morale a Bucureștiului, datorită vieții depravate a
tinerilor ei bogați boieri, care făceau ce este rău înaintea Domnului. Însuși textele
memorialistice românești, relevă faptul că soldații noștri transilvăneni, înregimentați în armata
austro-ungară, au perceput greutățile războiului și moartea, ca pe o pedeapsă din partea lui
Dumnezeu, pentru vărsarea inutilă de sânge60. Însă, să ne îndreptăm puțin privirile dinspre front,
înspre viața cotidiană a celor rămași acasă, fiindcă nici aici stările nu sunt mai sacre. Problema
principală cu care s-a confruntat Biserica Ortodoxă în acele vremuri de restriște, a fost
infidelitatea conjugală. În presa epocii, în circularele bisericești dar și în folclor, se degajă aluzii
fără reținere la viața dezordonată a bărbaților plecați pe front, dar și a soțiilor acestora rămase
acasă, mai puțin credincioase. Acestea, cu greu puteau face față avansurilor bărbaților rămași în
sate, în special cele tinere și frumoase, încât se ajunseseră până la situația ridicolă de a se postula
că păstrarea nepătată a cinstei conjugale, deveniseră mai repede o performanță decât un fapt
obișnuit61.

59
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, pp. 123-124.
60
Mihai-Octavian Groza, „Religia Marelui Război reflectată în textele memorialistice”, în vol. Primul Război
Mondial. Perspectivă Istorică și Istoriografică, (Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș eds.),
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015, p. 89.
61
Ioan Bolovan, Primul Război Mondial și Realitățile Demografice din Transilvania. Familie, Moralitate și
Raporturi de gen, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, p. 78.

27
 Totuși, România iese cu bine din această grea cumpănă, intrând în rândul învingătorilor
la sfârșitul războiului, și cucerind mult pământ. Aceasta, spune sfântul Velimirovici, datorită
țăranilor ei iubitori de Dumnezeu și curați la suflet, care au atras mila divină asupra României,
dar și datorită dreptății și sfințeniei aliatului său Serbia. Acesta, după ce pierde aproape întregul
său teritoriu, datorită păcatelor intelectualilor și politicienilor săi, alege să se pocăiască înaintea
Domnului, iar la sfârșitul războiului, după ce a repurtat victorii strălucite, își redobândește
pământurile, eliberându-i și unindu-i pe toți frații săi. Aceasta se datorează în parte și evlaviei
regelui sârb și ai celor patru mari comandanți ai armatei, care făceau ce este drept înaintea
Domnului62.
Este demnă de luat în seamă această viziune a sfântului Velimirovici, potrivit căreia,
România iese învingătoare în cele din urmă, și datorită dreptății înaintea lui Dumnezeu a aliatului
său, poporul sârb. Biblia ne mărturisește același adevăr. Când Ioram regele idolatru al lui Israel,
a venit împreună cu regele Iosafat, cel credincios lui Dumnezeu, înaintea profetului Elisei, pentru
a ști dacă Dumnezeu îi va da pe moabiți în mâinile lor, omul lui Dumnezeu spune clar, că aceasta
se va întâmpla numai datorită dreptății regelui Iosafat – Ioram neavând nici un merit, însă va ieși
și acesta învingător (4Regi 3, 13-14).
Istoricul Lucian Boia, au autor destul de controversat, punctează și dânsul un adevăr
incontestabil cu privire la avatarul românesc, care pleacă dinspre religiozitate înspre naționalism.
Idealul național a adus cu sine o reconsiderare a tuturor reperelor, criteriul național fiind așezat
mai presus de orice. Până atunci, criteriul cel mai înalt fusese Ortodoxia63. Asistăm așadar pe
timp de război la o mutație sufletească, sentimentul religios fie căzând pe plan secund, fie
amestecându-se cu scenariul “războiului sfânt”, despre care am vorbit mai sus. Acestea, în
condițiile în care Biblia, după cum am văzut, exprimă o altfel de opțiune, iar declanșarea și
derularea războiului mondial, a fost un fapt politic cât se poate de evident, ostilitățile statale
escaladând din punctul unei crime. Sentimentul național însă, nu trebuie niciodată să substituie
credința Ortodoxă, nici să o devanseze, ci ele trebuie să rămână în sintonie, pentru a asigura
creșterea duhovnicească a țăranului și intelectualului român. Patria, asigurându-ne granițele în
interiorul cărora să ne putem manifesta credința în Pronia lui Dumnezeu. După cum și Canaanul,
sau Țara Promisă, avea rolul de a-i asigura lui Israel, privilegiul de a-și exercita religia
monoteistă, într-un pământ al său, securizat la granițe, nu de armata lui Saul, sau a lui David mai
târziu, ci de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Orice inversiune a polilor, poate produce reale
dezechilibre lăuntrice, alimentând ființa românească, cu o doză tot mai pregnantă de simulacru
religios. Este evident faptul că patria aceasta, dăruită nouă de Bunul Dumnezeu, este văzută de
marii noștri poeți64, ca un simbol religios al unității neamului65, însă ea nu trebuie niciodată să-L

62
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, p. 177.
63
Lucian Boia, De ce este România altfel?, Editura Humanitas, București, 2012, p. 32.
64
Poetul George Coșbuc, spunea în poezia Pe dealul Plevnei că pământul patriei noastre, ascunde sub el trupurile
nemuritoare ale eroilor noştri ce-au luptat pentru libertatea poporului român, ca un cufăr ce poartă în el cea mai de
preţ comoară: “E-n amurg. Pe deal bulgarul / Liniştit îşi mână carul. / Roţile nu ştiu că plânge / Dealul pe-unde
omul mână / Nu ştiu boii, că-n ţărână / Pe-unde trec, e numai sânge”. Un alt mare poet al neamului românesc, și
mare teolog totodată, Nichifor Crainic, înscriindu-se pe acelaşi făgaş al dăinuirii neamului prin recursul la memorie,

28
substituie pe Dumnezeu din conștiința noastră – Singurul Care poate oferi cu adevărat unitatea
neamului românesc!
Părintele Dumitru Stăniloae, vorbea în termeni de egalitate despre patria și credința
noastră străbună, această convingere acumulând-o tot pe filieră Ortodoxă, fiindcă spre deosebire
de catolicism și protestantism, unde se vorbește doar despre o mântuire juridică a omului,
Ortodoxia părinților noștri, consideră tot universul gemând în răutate, așteptând ca împreună cu
omul să fie și pământul (în acest punct se reflectă rostul iubirii patriei), ridicat prin iubirea
dumnezeiască, la starea de curăție primordială (Romani 8, 21-23). De aceea, spune părintele atât
de plastic următoarele:

“Românul are două pasiuni mari: pământul și credința. Sunt cele două realități organice
și esențiale ale vieții. Românul simte că din ele îi curge viața: din pământ viața trupului, din
Dumnezeu viața sufletului... Preotul ortodox stropește curtea, vitele, lanurile cu apă sfințită și
pentru toate sunt rugăciuni în Molitfelnic. Puterile dumnezeiești vin nu numai în om, ci și în
natură, pentru că și ea e iubită de Dumnezeu66”.

Armata profesionistă și armele de ultimă generație nu ajută cu nimic poporului lipsit de

dreptatea lui Dumnezeu, căci fără ajutorul lui Dumnezeu în timpuri de război, înfrângerea
rămâne unica constantă. Rămân de-a dreptul memorabile cuvintele sfântului Velimirovici, cu
privire la acest aspect, pe care le redau integral, comentariile fiind de prisos:

“România care a intrat târziu în război, avea o armată mai odihnită și mai numeroasă,
dar această armată a fost, de asemenea, zdrobită de armata mai mică și mai obosită a lui
Mackensen. Armata sârbă a dat iureș, în anul 1918, asupra unei puteri germano-bulgare mai

semna următoarele versuri: “Trecutul adormit şi viitorul / În clipa care bate le-mpreuni: / Când fericiţi lipim la piept
feciorul / Îmbrăţişăm într-însul pe străbuni”. Însuşi recursul la părinţii săi pe această linie ideatică a preaslăvirii
eroilor neamului nostru, face dovada unei unităţi alese, care mergând retrospectiv pe firul istoriei, ajunge până la
inegalabilul Eminescu, asigurând astfel nemurirea noastră întru nemurirea lor: “De-un moşneag, da, împărate, căci
moşneagul ce priveşti / Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti. / Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne
cunoşti, / Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti. / Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă, / Au
venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă / Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, / Cum
veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ”. A se vedea George Coşbuc, Poezii, Editura Unicart, Bucureşti, 2008, p.
374; Nichifor Crainic, Poezii alese 1914-1944 în selecţia autorului, Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1990, p. 15;
Mihai Eminescu, Poezii, Editura Steaua Nordului, Constanţa, 2008, p. 337.
65
Poetul Ioan Alexandru, spunea că Spiţa arborelui genealogic transmisă pe cale orală şi scrisă, asigura unitatea
neamului iudeu, recursul la memoria înaintaşilor (lecţie predată din părinţi în copii) conferea transmiterea tradiţiei
neîntreruptă. Ioan Alexandru ca unul care a plecat în Ierusalim pentru un stadiu de pregătire în ceea ce priveşte
învăţarea limbii ebraice şi a tradiţiilor poporului ales, cunoştea mai bine ca oricine importanţa recursului la memoria
părinţilor noştri, de aceea scrie versurile: “Ţăranii ctitori jupuiţi de vii / Ostaşi martiri cu feţe cuvioase / Oriunde
intră plugul în pământ / Dai de un coif şi-o Patrie de oase. / De bună seamă că s-ar cuveni / Să-i strig pe toţi
strămoşii mei pe nume / Dar veacu-i strâmt şi noi suntem aici / Cu prunci cu tot de la-nceput de lume (Poezia
Patria). A se vedea Ioan Chirilă, “Ioan Alexandru – Ebraist şi Mărturisitor”, în Tabor, nr. 11, februarie 2011, p. 40;
Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2015, pp. 11-12.
66
Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și Românism, Editura Basilica, București, 2014, p. 67.

29
mari, însă a răzbit și a biruit. Este limpede ca lumina zilei, că în Războiul Mondial fiecare țară
combatantă a câștigat sau a pierdut nu datorită numărului armatei și calității armelor, ci
datorită unui factor invizibil, intangibil, biblic. Fiecare țară a avut povara sa de păcate, pentru
care a trebuit să sufere chinuri și înfrângeri. Și fiecare a avut o oarecare dreptate înaintea
Dumnezeului Preaînalt, pentru care Dreptul Judecător a răsplătit-o cu oarecare biruință – fie de
moment, fie definitivă67”.

Sfinții Părinți au fost cât se poate de incisivi în problema războiului armat de orice fel,
Tertulian, spre exemplu, afirma cu tărie că milităria este incompatibilă cu credința în Hristos
(Apologeticul XXX, 4), aceasta și pentru îndatorirea soldatului de-a se angaja în acte de cult
păgâne, dar și pentru că era un stil de viață ce sprijinea puterea, indiferent dacă aceasta era bună
sau rea. Sfântul Vasile cel Mare, respinge din răsputeri orice noțiune a războiului, care este
incompatibil cu Evanghelia iubirii. Clerul, care reprezenta puritatea creștinismului, nu avea cu
nici un chip îngăduința de-a ridica arma și-a participa la vărsare de sânge – dacă se întâmpla
aceasta, nu mai avea dreptul de a sluji la altar68.
Atitudinea părinților, copiază fidel învățătura Domnului Iisus cu privire la războaie,
printre cuvintele Domnului, evangheliștii au păstrat și o vorbă de ridiculizare a marilor cuceriri
ale lui Alexandru cel Mare, Hristos Domnul fiind foarte sceptic în ceea ce privește utilitatea
puterii politico-militare: “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde
sufletul?” (Marcu 8, 36). Sau cu altă ocazie, Mântuitorul este și mai împotrivitor: “Atunci Iisus i-
a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 5269).
Putem de asemenea vorbi foarte pe scurt și de unele rădăcini nevăzute ale primului război
mondial. Cei aproximativ 30 de ani ce au precedat izbucnirea războiului, sunt cunoscuți în istoria
statelor occidentale, cu numele de “La Belle Epoque”. În această perioadă, se dezvoltă industria
și tehnologia, omenirea aflând astfel căi de a-și face viața mult mai confortabilă, însă sporirea
aceasta materială, aduce cu sine și sporirea imoralității și excluderea lui Dumnezeu din
preocupările zilnice ale oamenilor70. Studiind evoluția răului în sânul unei societăți, scriitorul rus
Aleksandr Soljenițîn, a ajuns la concluzia că Renașterea prin implicațiile ei umanist raționaliste
și prin autonomia nonreligiosului, a promovat în conștiința comună valori precum ipocrizia,
dependența de confort, mediocritatea, inflația legislativă71. Toate acestea au condus subliminal la
ura față de alte popoare, lăcomia și trufia minții europeanului de început de secol XX, au
contribuit decisiv, la escaladarea celui mai sângeros conflict armat din istoria omenirii. Însă
cauza fundamentală rămâne lepădarea de Dumnezeu prin imoralitatea de tot felul, apostazia de la
Dumnezeul Cel Viu. În aceste condiții de degradare spirituală, izbucnirea războiului într-o

67
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, p. 181.
68
John Anthony McGuckin, Dicționar de Teologie Patristică, trad. de Dragoș Dâscă, Alin-Bogdan Mihăilescu,
Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 416-418.
69
John Anthony McGuckin, Dicționar de Teologie Patristică, p. 415.
70
Maria M. Goia, “Rădăcinile nevăzute ale Primului Război Mondial”, în Arthos, nr. 24, 2016, p. 8.
71
Aleksandr Soljenițîn, “Godlessness: The first step to the Gulag”, Discurs susținut cu ocazia decernării Premiului
Templeton, 10 mai 1983, Londra.

30
Europă întunecată moral și intelectual, devenise o chestiune de când nu de dacă. Întocmai
Israelului imoral și idolatru de demult, care nu se putea corija duhovnicește decât dacă trecea ca
națiune prin suferința războiului, întocmai și Europa, nu se mai putea curăța de patimile ei adânc
înrădăcinate, decât prin focul unor suferințe sistematice aducătoare de pocăință și regenerare.

1. 4 Concluzii

Războiul lui Dumnezeu înregistrat în istoria poporului ales, este unic în comparație cu
celelalte războaie ale neamurilor străine de Dumnezeu, din prisma următoarelor ocurențe:
1. Războiul este în primul rând al omului, și nu al lui Dumnezeu, căci El nu are de-a face nimic
cu moartea păcătosului, ci așteaptă cu nerăbdare întoarcerea acestuia. Israel se face doar un
instrument punitiv și pedagogic în mâna lui Dumnezeu, Cel Care restabilește ordinea morală a
ținutului Canaanului.
2. Înaintea demarării oricărei lupte, voia lui Dumnezeu era consultată prin oracolele preoțești
Urim și Tummim. Înainte de orice război, Dumnezeu era întrebat despre oportunitatea unui
eventual conflict armat, și doar după ce erau asigurați de călăuzirea lui Yahwe, israeliții porneau
la luptă.
3. Strategia de luptă era deja stabilită de Dumnezeu, victoria evreilor intra în strânsă dependență
de respectarea cu scrupulozitate a poruncilor divine. Tot de strategia divină a luptei ține și
prezența preoților în fruntea armatei, ducând pe front chivotul Domnului, ca semn vizibil al
prezenței lui Dumnezeu, Cel ce Se implica activ în războaiele evreilor, spre ridicarea moralului
soldaților. De asemenea, sfințirea soldaților înainte de război, printr-un exercițiu ascetic bine pus
la punct, și prin oficierea jertfelor de curăție și de invocare a proniei lui Dumnezeu de către
preoți, este o altă strategie de drept divin.
4. Orice formă de alianță sau legământ cu popoarele date spre nimicire de îngăduința lui
Dumnezeu, este o practică strict interzisă pentru Israel (cazul Iosua și gabaoniții).
5. Nu în cele din urmă, războaiele permise dar nu poruncite de Dumnezeu, se derulează după un
cod de legi mai dinainte stabilit în Legea lui Moise, de unde transpare dimensiunea socială a
luptei, unde Yahwe este atent la cele mai mici amănunte ale soldaților Săi, înlesnindu-le învoiri
de la sarcina militară, pe diverse motive familiale, permisiune care se putea prelungi chiar și
până la cinci ani, pentru acela care și-a sădit de curând o vie.
Războiul prezentat în Biblie, este cu adevărat o viziune de luptă străină cercurilor
jihadiste, promotoare a numitului “război sfânt”. Primul Război Mondial, din păcate se hrănește
și se dezvoltă de asemenea, datorită acestei implicații religioase – dar nu duhovnicești, substratul
religios al conflagrației fiind un adevăr istoric peste care nu putem trece ușor cu vederea. De
asemenea, implicațiile politice subversive ale atentatului de la Sarajevo, devin atât de
concludente acum la mai bine de un secol de la declanșarea marelui război.
România intră și ea în acest iureș mondial, absorbită cu totul de dorința reîntregirii
neamului, care până la un punct este una legitimă – însă asemănarea acesteia cu o anume

31
poruncă a lui Dumnezeu de ucidere a inamicilor, care ironic, erau creștini și aceștia, este puțin
forțată. Tot forțată față de adevărul biblic, este și asemănarea jertfelor ostașilor de pe front, cu
jertfele mucenicești, a creștinilor ce și-au jertfit viața pentru apărarea și dăinuirea creștinismului
din epoca sângeroaselor persecuții, orchestrate de împărații romani din vechime. Nu contestăm
aportul decisiv al ostașilor noștri pentru dăinuirea neamului românesc și a credinței Ortodoxe, pe
scena istoriei universale, însă transformarea românului martir întru mucenic al lui Hristos, este o
viziune puțin imatur duhovnicească. Contextele sunt mult prea diferite pentru astfel de analogii,
în primul caz este vorba despre un context ostil Bisericii primare, degajat de păgânătatea
Imperiului Roman, care a umplut calendarele de sfinți mucenici pentru Hristos; iar în al doilea
rând, vorbim despre un context pur politic, unde dorințele cu orice preț de lărgire a sferelor de
influență politică, au pus temelia infamului război mondial, care ce-i drept, a dat naștere ostașilor
noștri martiri, eroi ce și-au gravat cu sânge numele în conștiința românească – însă mucenicul
moare pentru Hristos, iar martirul pentru patrie.

32
33
 2. Contribuția clerului în Primul Război Mondial

2.1 Un scurt istoric

Începutul de secol XX, a adus cu sine dorința stringentă în cazul marilor puteri europene,
de-a acapara cât mai multe teritorii, urmărind acoperirea unor sfere de influență, lărgirea piețelor
de desfacere și nu în ultimul rând, întâietate în lume72. Statele mai mici aflate sub dominație
străină, pe de altă parte, invocau interesul național ca punct principal de lucru pe ordinea de zi,
aceasta pentru a insera diagrama statului de mare putere. Întregirea națională devenise astfel
visul românilor subjugați de marile imperii. Structura ființei românești este unică în Europa,
vorbim despre un popor neolatin de rit ortodox, însă cu o cultură slavă în evul mediu (aceasta în
primul rând datorită geografiei și apoi datorită istoriei). Nu se putea altfel, poziționarea noastră
teritorială aflată între aria de influență bizantină și zona latinității, ne-a determinat să oscilăm o
perioadă de timp între aceste două borne, însă încuscrirea cu viața bisericească și culturală a
Bizanțului, a fost un deznodământ genuin. Firește că acest popor modest, situat la granița dintre
Apus și Răsărit, care de altfel nu aduce nici o notă gravă în istoria marelui concert european, cu o
limbă neolatină și confesiune bizantină însă adaptată modelului slav, era în sinea lui o ciudățenie
pentru bătrâna doamnă. Însă Europa, avea să înțeleagă cu timpul, că acest popor a sintetizat în
ființa lui, o experiență de viață bogată, accentuând o puternică identitate de grup, intitulat
românesc, dar care era și european în același timp. Mai mult decât atât, românii și-au augmentat
experiența alterității, conviețuind secole la rând alături de maghiari, sași, secui, șvabi, evrei,
armeni, greci73 etc. Această viață cosmopolită, transgresând inerentele detensionări reciproce, i-a
educat pe români în spiritul păcii și-al bunului simț, dar și al tolerării celuilalt în spirit
evanghelic.
Alteritatea, cu implicațiile sale morale, îți conferă climatul de încredere reciprocă, de
respect față de cel de lângă tine, de înțelegere a acțiunilor lui. Paradoxul toleranței este dat de
faptul că românul frumos la chip și suflet, a găsit de fiecare dată resorturile interioare necesare
demarării solidarității, a învățat că nimic nu este mai onorant decât protejarea, suportarea și chiar
colaborarea cu forța străină impusă, atunci când situația cerea o astfel de diplomație. Aceasta
fiindcă în condiții de criză, dacă este să luăm cazul Transilvaniei ocupată de Imperiul Austro-
Ungar, realitatea din teren solicită cel puțin un comportament tolerant 74. Însă cu toate acestea,
motivul națiunii ideale, palpita în conștiința fiecărui român, ea fusese intangibilă firește, până la
renumitul 1 decembrie 1918, dar mereu s-a tins către acest deziderat: o națiune unitară în care

72
Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, EIBMBOR, București, 2006, p. 554.
73
Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, pp. 81-83.
74
Ștefan Iloaie, “Iubire și Toleranță sau Ambivalența Moralei Contemporane”, în Ethos și Etnos. Aspecte teologice
și sociale ale mărturiei creștine, (Ștefan Iloaie ed.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, p. 255.

34
fiecare ins să vorbească aceeași limbă, și la propriu și la figurat. Dacă cel puțin, unirea în cuget și
în simțiri, unde toți cetățenii unui stat ar arăta, ar gândi și s-ar comporta le fel, ar fi un stadiu
caricaturial, ca să-l cităm pe istoricul L.Boia, atunci cu siguranță măcar limba vorbită în sensul
propriu al termenului, ar oferi un indicator incontestabil75.
Dat fiind contextul marilor frământări politice, cu schimbări și consolidări statale,
România a dorit să își joace cartea ei, cartea împlinirii acestui ideal național amintit mai sus.
Idealul unificării tuturor românilor în perimetrul unei frontiere securizate, care să asigure
unitatea culturală, lingvistică și religioasă mult visată a creștinilor din jurul Carpaților. Așadar,
dorința unirii sub patria mamă, a aruncat România în marele război, cu scopul de a-i elibera pe
românii transilvăneni de sfera de influență austro-ungară. Așa se face că la data de 15/28 august
1916, România intră în război împotriva Puterilor Centrale, iar în numai câteva zile, pătrunde în
Transilvania, eliberând orașele: Brașov, Sfântul-Gheorghe, Miercurea Ciuc, Orșova. Însă
presiunea armatei germane și invazia bulgară la Dunăre și Dobrogea, a forțat retragerea armatei
române în zona Moldovei, părăsind noile cuceriri ardelene. Dar după refacerea armatei, unde
Aliații au avut contribuția lor, soldații români au înregistrat acte eroice pe fronturile din Mărăști,
Mărășești și Oituz, dar și în alte localități din Moldova, până ce au dobândit victoria finală,
intrând în istoria neamului românesc pentru totdeauna76.

2.2 Contribuția clerului la înfăptuirea mărețului ideal

Totul începe cu ședința din 16 mai 1915 a Sfântului Sinod BOR, când preotul Constantin
Nazarie (1865-1926), profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, a fost numit
protopop al preoților de armată, investit cu răspunderea de a organiza Serviciul Religios al
Armatei Române. De asemenea, episcopiile și mitropoliile din țară, se angajau să furnizeze
Armatei, preoți pe timp de pace și de război, întocmindu-se mai apoi și un cadru legislativ,
aprobat de Ministerul de Război.
Redăm mai jos propunerea Sfântului Sinod alături de răspunsul PC Nazarie77:

Prea Cucernice Părinte,

Sfântul Sinod, în solicitudinea sa despre bunul mers al preoților de armată pe toată țara,
luând dispoziții relativ la aceasta;

75
Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, Editura Humanitas, București, 22011, p. 41.
76
Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, p. 555.
77
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 1, f. 1-3.

35
 Noi avem onoare a vă face cunoscut că în ședința sa din 15 mai curent, v-a ales, cu
unanimitate, ca protopop sau supervizor al preoților de armată, în caz de mobilizare, atașat pe
lângă Marele Cartier General, ca delegat al Sf. Sinod în această însărcinare.
Vi se trimite deci odată cu aceasta, în copie, și decizia votată de Sf. Sinod în aceeași
ședință, privitoare la preoții de armată, spre știință și conformare.
Primiți Prea Cucernice Părinte, Arhierești binecuvântări.

Președinte, Konon Director,

Iconom Ovidiu Musceleanu

Propunere

În vederea timpurilor grele prin care trecem și în fața îndatoririlor ce Biserica noastră
are a da țării, prin sprijinul și binecuvântarea sa în îndeplinirea dorințelor și apărarea ei,
propunem:
A. De către episcopiile și mitropoliile Țării se vor da Armatei, după cererea
Ministerului de Război, preoții trebuincioși în timp de pace și în timp de război.
Acești preoți vor fi titrați în teologie, cu aptitudini pentru păstoria militară și nu vor
avea vârsta mai mare de 45 ani, nici mai mică de 30 ani.
B. Numirea preoților de armată se face de către Ministerul de Război, după
recomandația episcopului sau mitropolitului în dieceza căruia se află unitatea de
armată la care se numește preot.
C. Odată făcută numirea unui preot în serviciul armatei, el intră sub regimul legilor
militare, asimilându-se în corpul ofițeresc, având apuntamentele ofițerului
locotenent.
D. Preoții de armată, în timpul mobilizării, însoțesc trupele oriunde vor merge, dând
povețe pastorale militare ce se impun de împrejurări, făcând serviciile religioase fără
ezitare.
E. În timpul mobilizării, toți preoții de armată primesc instrucții din partea
arhimandritului sau protopopului anume numit pe lângă Marele Cartier General al
Armatei și stau sub conducerea lui, în ceea ce privește serviciul preoțesc. Numirea
acestuia se face de Ministrul de Război, după recomandarea Sfântului Sinod, prin
președintele său.
F. Abaterile ce s-ar produce din partea preoților de armată se fac cunoscute
protopopului de la Marele Cartier General și acesta, după gravitate, le va face
cunoscute episcopului sau mitropolitului Diecezei căruia aparține un preot, luând
măsurile ce se impun.

36
 G. Această propunere, devenită decizie a Sfântului Sinod, se va urma până la facerea
unei legi, în care scop se va înainta Onor Guvern și Pre Sfinților episcopi și
mitropoliți.

Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei

Callist, Episcopul Argeșului
Nicodem, Episcopul Hușilor
Meletie Constănțeanul
Teofil M.Ploieșteanul
Anthim P.Botoșeneanul
Alexie Craioveanul
Vartolomei S.Băcăoanul
Theodosie, Episcopul Romanului
Sofronie, Episcopul Râmnicului-Noul Severin

Pentru conformitate,
Iconom Ovidiu Musceleanu

Înalt Prea Sfințite Stăpâne,

Prin graiul Î.P.S.V. am luat cunoștință de greaua, dar în același timp frumoasa chemare
ce Sfântul Sinod în unanimitate voiește a pune asupra mea, în scopul de a fi îndrumător al
clerului armatei române. Pentru asemenea atențiune mulțumesc smerit și călduros tuturor
membrilor Sfântului Sinod.
Vremea nemaiîngăduindu-ne a vorbi, ci a face mult, țin să declar că, având asigurată
dragostea părintească a Înalților Ierarhi ai Țării, sub a căror adumbrire înțeleg să lucrez,
consider misiunea mea pe trei sferturi ușurată; de la sine se înțelege că am deplina nădejde că
voi întâmpina aceeași dragoste și din partea factorilor determinanți ai Armatei.
Înarmat cu asemenea elemente hotărâtoare, sper să reușim a face ca, pe de-o parte
soldatul român să meargă la luptă pentru patrie încins cu arma neînvinsă a credinței, iar pe de
alta să se întoarcă la vatră îmbunătățit și renăscut moralicește.

C.Nazarie

Preotul Constantin Nazarie, s-a născut la 16 martie 1865 în satul Grădiștea, județul
Tecuci, într-o familie țărănească. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Roman, între anii

37
1881-1885. Ajunge student la Academia Teologică din Kiev în anul 1888, beneficiind de
sprijinul episcopului său Melchisedec Ștefănescu, binefăcătorul său. La data de 26 ianuarie 1896
a fost hirotonit preot în Catedrala Episcopală din Roman, iar la sfârșitul aceluiași an, a fost numit
profesor și director al Seminarului Teologic din Roman. În anul școlar 1898-1899 a fost
transferat în funcția de profesor și director, la Seminarul Central din București.
Protopopul Constantin Nazarie a condus Serviciul Religios al Armatei, în gradul de
colonel asimilat, iar în campania anilor 1916-1918, au fost mobilizați un total de 204 preoți
militari. La sfârșitul războiului pentru întregirea neamului, din totalul de preoți mobilizați pe
front, 5 au decedat, 19 au dispărut și 6 au fost răniți. Faptele lor de eroism și dedicare până la
jertfă pentru Biserica neamului, au fost realmente impresionante. Elocvent rămâne în această
chestiune discursul rostit la data de 10 aprilie 1918, de către generalul Constantin Prezan, fost
Șef al Statului Major General, din care spicuim doar următoarele: „Preoții și-au făcut mai mult
decât datoria, și este o cinste pentru cler, care alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut
noi pentru Țară și Neam78”. Istoria a dovedit faptul că în cei doi ani de război ai României, o
parte consistentă a clerului ortodox român, a însoțit armata pe câmpurile de luptă, o altă parte a
rămas alături de credincioșii din teritoriile ocupate de trupele germane și bulgare, iar foarte mulți
monahi și monahii, s-au angajat ca voluntari în serviciile sanitare ale armatei. Însă nu doar
aceștia și-au adus contribuția lor, ci și seminariștii, studenții și licențiații în Teologie, au fost
repartizați la formațiunile sanitare ale armatei, în baza dispozițiunilor Ministerului de Război.
Aceștia și-au luat cea mai aspră datorie, serviciul însoțit de reale pericole (transportarea
decedaților de tifos exantematic), mulți dintre ei dându-și obștescul sfârșit pentru binele comun79.
Elocventă este în acest sens și expunerea ministrului de război, generalul Ioan Rășcanu,
care în data de 8 iulie 1921, în ședința Senatului României, afirma următoarele:

“Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de

domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să înfrunte cele mai grele timpuri şi să
treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului care a prins în focul său şi a mistuit
formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească în mare parte îşi are obârşia în
sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l-a ajutat şi
salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului
nostru, căci preoţimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de
orice laudă şi ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de
onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre80”.

78
Aurel Pentelescu, Constantin-Ionuț Petcu, Episcopii armatei române. Biografii. Documente (1921-1948), Editura
Militară, București, 2016.
79
Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond Ministerul de Razboi, Inspectoratul General al Armatei, dosar nr. 2, f.
79-80.
80
Mihail Săsăujan, “Rolul Bisericii Ortodoxe Române în timpul primului război mondial (1916-1918)”, în:
http://basilica.ro/rolul-bisericii-ortodoxe-romane-in-timpul-primului-razboi-mondial-1916-1918/ (accesat ultima
dată în 3.02.2018).

38
 Toate acestea deoarece Armata și Biserica, au fost două dintre instituțiile fundamentale
ale Statului Român, cu ajutorul lor dăinuind neamul în fața tuturor presiunilor și vitregiilor. Ele
au slujit intereselor neamului, asigurând stabilitate internă. În ultimele două secole, oștenii și
preoții, au participat la două revoluții (1821 și 1848-1849), la două uniri (1859 și 1918), la patru
războaie (1877-1878; 1913; 1916-1919; 1941-1945), dar și la răsturnarea de regim din decembrie
1989. Biserica Ortodoxă Română, s-a identificat neîncetat cu năzuințele poporului pe care l-a
păstorit, uneori în cele mai inumane condiții. Iar în grava situație de război, preotul se află cu
oștirea sa, spre apărarea patrimoniului strămoșesc, întreținând flacăra jertfelnică până la sânge81.
Preoții și intelectualii români din Transilvania, au avut cel mai mult de suferit, de pe
urma intrării României în război. Autoritățile ungare au demarat o amplă acțiune de reprimare a
manifestării spiritului național de aici. Aproximativ 150 de preoți români ortodocși și greco-
catolici, au fost aruncați în închisorile din Cluj, Târgu-Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara etc.
Câțiva dintre ei au fost condamnați la moarte pentru acțiunea lor de spionaj în favoarea
României. Peste 100 de preoți au fost nevoiți să își părăsească parohiile și să se retragă încadrați
pe la diferite parohii din Moldova, iar unii au fost nevoiți să ia calea pribegiei prin Ucraina.
Soarta cea mai ingrată au avut-o preoții și preotesele cu copii mici, în număr de aproximativ 200
preoți și 15 preotese, care au fost deportați în județul Șopron, regiunea cea mai îndepărtată a
Ungariei de Vest, trăind cu domiciliul forțat într-o cruntă sărăcie și mizerie. Dintre toți aceștia,
aproape 20 de preoți, au plătit cu viața lor această nouă condiție a ostracizării și obnubilării.
Conform statisticilor efectuate de preoții Stanca și Cândea, în perioada interbelică, se poate
observa că, din Arhiepiscopia Ortodoxă a Ardealului în a doua jumătate a anului 1916, au fost
arestați, închiși sau exilați, de către autoritățile maghiare, 25% din totalul numărului de preoți.
Cei mai afectați de măsurile punitive ungurești, au fost protopopiatele Sibiu, Brașov, Bran,
Treiscaune, Alba Iulia, Avrig și Făgăraș82.
Ura cea mai intensă a ungurilor cădea asupra preoțimii românești, susceptându-i pe
aceștia, de dezastrul lor național. Jandarmii îi escortau pe preoți în plină agitație a mulțimii
furibunde, cot la cot cu țiganii și legați în lanțuri, suferind pălmuiri și scuipări în față. Femeile
ungurilor aruncau cu pietre în sărmanii deținuți, iar ce este mai macabru în ostilitățile lor, e că
încercau să li se scoată ochii cu umbrelele. Mai greu era de cei rămași. Preoții adunați la vetrele
lor, nu reușeau să satisfacă nevoile sufletești ale tuturor, în multe sate, morții erau înmormântați
fără preot, copiii nounăscuți rămâneau nebotezați – iar când se nimerea câte un preot să facă vreo
slujbă, era o adevărată sărbătoare83.
Grăitoare în acest sens, rămân cuvintele preotului, istoricului și academicianul român,
Ioan Lupaș:

81
Ilie Manole, Andrei Nicolescu, „Studiu introductiv”, în vol. Preoți în tranșee, (Gheorghe Nicolescu, Gheorghe
Dobrescu, Andrei Nicolescu eds.), Editura Europa Nova, București, 1998, pp. ii-iii.
82
Sebastian Stanca, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919),
Ediție, studiu introductiv, note și indici de Mihai-Octavian Groza și Mircea-Gheorghe Abrudan, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 2015, p. 25.
83
Romulus Cândea, “Biserica ardeleană în anii 1916-1918”, în Candela. Revistă teologică și bisericească, nr. 10-11,
1926, pp. 244-253.

39
 “Pe când preoții altor neamuri se bucurau de scutințe și favoruri însemnate din partea
statului, preoții români erau siliți să îndure toate lipsurile și asupririle în rând cu credincioșii
lor. Adeseori, poruncile mai înalte îi alungau din sate și îi despoiau de avutul lor. Din partea
diregătorilor întâmpinau cuvinte de batjocură și mustrare. Astfel, au rămas avizați numai la
darul de bunăvoie al credincioșilor împărțind cu ei frățește zilele cele multe de durere și puținele
clipe de bucurie84”.

Activitatea preotului pe front era structurată pe două perioade distincte: perioada

mobilizărilor și cea a operațiunilor, iar pe parcursul acestor două etape, preotul militar desfășura
atât activitate pastorală cât și religioasă. Prima, privea necesitatea ridicării moralului soldaților și
îngrijirea celor răniți, iar a doua, săvârșirea tuturor slujbelor cerute de împrejurări. El se putea
găsi fie cu unitatea în prima linie, la locul de prim-ajutor pentru cei răniți, fie în rezervă cu
unitatea sa, după cum reiese din însemnările de jurnal ale protopopului Nazarie, cel responsabil
cu preoția din armată, dar și din corespondența sa directă cu preoții înregimentați pe front.
Redăm mai jos câteva documente, care atestă printre altele și dificultățile de ordin pastoral,
întâmpinate de preoții noștri85:

Nr. 7 din 17 august 1916

Î.P.S. Mitropolit Primat86

Cu smerenie vă rog a dispune să se dea de către Marele Ecleziarh al Sfintei Mitropolii

50 Antemise preoților de armată din Eparhia Sf.Mitropolii a Ungro-Vlahiei. Pentru cei plecați
deja pe câmpul de luptă, rog a dispune să se dea subsemnatului spre a fi trimise celor în drept.
Sunt al Înalt Prea Sfinției Voastre prea plecat și devotat servitor,
Protoiereu al preoților de armată,
[Iconom C.Nazarie]

II

84
Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1918, p. 52.
85
Documentele privitoare la activitatea clerului militar, în timpul implicării României în primul război mondial, sunt
extrase din volumul inedit de documente: Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoți în
lupta pentru făurirea României Mari 1916-1919, editat de Fundația “General Ștefan Gușă”, Editura Europa Nova,
București, 2000.
86
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 7, f. 3.

40
Nr. 1 din 14 septembrie 1916
Preotul Regimentului Argeș Nr. 4
către
Prea Cucernicului Protoiereu al preoților de armată,
Marele Stat Major87

Vremea nu mi-a îngăduit până în prezent a vă pune în cunoștință cu mersul treburilor ce

atârnă de însărcinarea mea ca preot al Regimentului Argeș Nr. 4.
Astăzi, având prilej, am onoarea a vă raporta cele ce urmează, privitoare la răstimpul 15
august – 14 septembrie a.c.
1. În zilele de mobilizare, pe cât a fost cu posibil fără a zădărnici lucrările de ordin militar,
s-au îndeplinit cele prevazute în capitolul III, punctul I, din Instrucțiunile P.C. Voastre,
completându-se ceea ce mai rămăsese ulterior. Zilnic am fost în mijlocul ostașilor,
îmbărbătându-i neîncetat în această vreme de neliniște sufletească, pe cei care de puțin
timp se despărțiseră de cămine.
2. În ziua de 19 august, ora 4 p.m., întreaga garnizoană s-a adunat în grădina publică a
orașului Pitești, unde s-a oficiat de către P.Sf. Episcop Calist, înconjurat de clerul local
și cel de la regimente, sfințirea apei și binecuvântarea trupelor. În dimineața acestei zile,
ora 10, trupei noastre, fiind adunată în curtea regimentului, i s-a ținut o scurtă dar
înălțătoare cuvântare de către d-l comandant, colonel N.Urdăreanu, iar după-amiaza,
înainte de plecare la grădina publică, cu îngăduința d-lui colonel, i-am ținut (trupei)
alăturatul ,,Cuvânt pentru ostași”, pe care vi-l trimit.
3. Trupa pornind pe câmpul de operație era prea voioasă și manifesta pe tot drumul
parcurs curatele sentimente naționale, infiltrate cu mult prisos în inima lor de către
comandanți, însărcinați cu creșterea lor ostășească. Și, cum românul nostru este adânc
pătruns de credința în Dumnezeu, am constatat că neîncetat cereau acest ajutor, fie în
marș, fie în cantonament.
4. S-a săvârșit de către mine, în duminicile și sărbătorile intervalului arătat mai sus, Sf.
Liturghie în câmp, cum a fost la Măgura lui Ceura și în bisericile din Făgăraș, Comana
de Jos și Căciulata, citindu-se întotdeauna sublima rugăciune din instrucțiuni, iar
sâmbăta s-a oficiat parastas pentru ostașii adormiți întru Domnul.
5. Am împărțit soldaților cărți de citit, din cele luate de mine de acasă. Aș avea nevoie de
broșuri mai multe, însă aici n-am de unde le procura. Chibzuiți cum aș putea fi în posesia
lor, căci constat că au o mare înrâurire asupra ostașilor, producându-le multă
mângâiere.
6. Mă bucură faptul că (!) comandantul trupei noastre este un om prea de ispravă – un
adevărat părinte de copii – un chivernisitor al bunelor treburi ostășești și un iubitor de
ostași; iar între corpul ofițeresc este curată frăție, purtându-se cu ostașii ca niște buni
camarazi. Frăția și camaraderia e pornită din dragoste, nu din necesitate.
7. Ceea ce produce și mai mare mândrie sufletească este și faptul că necreștinescul obicei
de a înjura de cele sfinte a cam dispărut, mulțumită sfaturilor date de mine, când mi s-au
ivit cazuri și – după cum sunt informat – măsurilor luate de energicul nostru comandant.

87
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 4, f. 23.

41
 8. Moralul trupei este cât se poate de înălțător. Cu toată greutatea reclamată de
împrejurările războiului, ostașii sunt voioși, cinstiți, supuși și ascultători, fără răpștire și
îndelung răbdători, mulțumită purtării frumoase a superiorilor cu ei și a nedespărțitei
mele persoane din mijlocu-le, fie când sunt la lucru, fie în vreme de repaus.
Tocmai acum văd cât de necesară e prezența preotului între ostași și cât de mult poate
folosi în ușurarea sarcinii conducătorilor trupei. Ceea ce nu se poate îndeplini de unul se
completează de celălalt și așa, mână în mână de ajutor, se atinge frumosul scop, „educația
ostășească-morală”, care e de mult folos, când țara o cere de la fiii săi, cum sunt vremurile de
acum.
Acestea fiind în scurt cele ce aveam să vi le spun, rămân al P.C.Voastre supus,
Preotul Regimentului,
Sachelar C.P.Buzescu

III

Nr. 340 din 21 decembrie 1916

Memoriu
de activitate depus de mine, ca preot de regiment, de la mobilizare și până în
prezent, adică după trecerea Carpaților și a Dunării și ca învingători și ca învinși88

Voi lua faptele în ordine cronologică și așa cum mi s-au prezentat mie.
În primele 6 zile de mobilizare – deși în instrucțiuni se spune să spovedim și să
împărtășim trupa – nu se poate face nimic. Soldații, care cum vin, se îmbracă și se așează în
cantonament prin oraș, așa că strângerea lor la un loc constituie o imposibilitate. Afară de
aceasta, împărtășirea și spovedirea trupei trebuie făcute tocmai în apropierea intrării în luptă,
și aceasta prin faptul că soldatul, fiind fără grijă de luptă, se dedă la tot felul de petreceri și
lucruri obscene – de nu-ți vine – ca preot conștient – să săvârșești asemenea taine sfinte.
Eu, înainte de îmbarcarea regimentului nostru, în înțelegere cu comandantul
regimentului, am adunat toată trupa pe câmpia moșiei Bragadiru și aici am oficiat o sfeștanie,
vorbind trupei de felul cum se împacă războiul cu ideea de umanitate și înfrățire creștinească –
adică un fel de introducere în cele ce aveam să le vorbesc mai apoi despre datoriile lor ca
soldați pentru apărarea patriei.
Plecând în Transilvania, prin Brașov, ne-am stabilit în comuna Ghimbav, spre apus de
Brașov.
Aici am șezut 10 zile și în acest timp am oficiat o Sfântă Liturghie în câmp și o sfeștanie
la zi întâi de septembrie tot în câmp. La liturghie mi s-a permis a vorbi soldaților – spunându-le
între altele că pe aici au mai luptat armate române conduse de voievozi români – dar că aceste
armate erau de mercenari – oameni plătiți89 – pe când astăzi sunt români curați plecați pentru

88
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 4, f. 65-66. 72.
89
Din păcate, problema aceasta a mercenarilor plătiți crezând că apără prin sabie un ideal religios, este destul de
veche, încă din timpurile regelui David. Prin acceptarea acestora în interiorul gărzii sale personale, regele David dă

42
un ideal sfânt, întregirea neamului. La sfeștanie nu mi s-a permis a vorbi, spunându-mi-se: ,,că
ce mai am a le mai spune”, deși eu îmi pregătisem o cuvântare mai dinainte pentru această
ocazie.
De spovedit și împărtășit nici vorbă – deși erau plecați la război – iar soldații petreceau
într-un jaf și orgie cum numai în țara Bârsei se poate găsi de toate bunurile după lume.
Am fost chemați pe frontul de sud ca să trecem Dunărea, pe la Flămânda. Până la
trecere, ne-am stabilit în comuna Izvoarele din judetul Ilfov. Aici soldații și-au desfăcut marfa
luată ca pradă din Transilvania. Asemenea au început să petreacă ca la ei acasă. Totuși, fiindcă
se apropia trecerea Dunării, în ziua de 10 septembrie, duminica, slujind la biserica din sat, am
ținut o cuvântare, vorbind despre credința și curățenia sufletească a soldatului în război, fiind de
față toți domnii ofițeri de la Regimentele 46 și 61 precum și domnul general de brigada Petala.
Pentru această cuvântare am fost felicitat de d-nul general și însărcinat în același timp să
vorbesc trupei în același sens, pe companii, ceea ce am și făcut în trei zile consecutive, iar
miercuri, 14 septembrie – ziua Sf. Cruci – am săvârșit Sfânta Liturghie în câmp liber, când am
spovedit întreaga trupă. De împărtășit a fost imposibil, căci soldații încă petreceau în orgii – pe
aici găsindu-se de toate90. Iar în duminica următoare – când aveam intenția să-i împărtășesc –
am trecut Dunărea – unii pe bărci, altii pe pod. În Bulgaria însa nu a pierit decât un singur
soldat, care înainte de a muri a fost împărtășit de mine. Aici am mers imediat în apropierea
trupei, desi era să fiu ucis de bombardamentul unor monitoare austriece de pe Dunăre91. Am fost

dovadă de neîncredere în Pronia lui Yahwe, încredințându-și securitatea vieții, în mâinile unor asasini plătiți
(peletiții și cheretiții). A se vedea Silviu Tatu, Revendicarea moștenirii. 13 mesaje din Iosua, p. 89.
90
Cât de bine se observă din acest raport, adevărul celor spuse de sfântul Velimirovici, cu privire la precaritatea
morală a soldaților români, care în timp de mari încercări abătute peste neamul nostru, în loc să își întărească sufletul
cu Evanghelia, punându-și toată credința în Dumnezeu, săvârșeau tot felul de acte imorale, opritoare până și de la
Sfânta Împărtășanie. Pentru că făceau ceea ce este urât înaintea Domnului, armata română a pierdut harul purtării de
grijă a Domnului, și a fost lăsată pradă inamicului german, care ne-a subjugat capitala, într-un mod atât de rușinos,
cucerindu-ne fără nici măcar un foc de armă. Pentru că păcatul, spune profetul Isaia, l-a determinat pe Dumnezeu să
aibă mâna scurtă și urechea tare, încât să nu audă strigătul de durere al soldatului român, încât să nu-i vină întru
ajutor, zidul de despărțire între om și Dumnezeu, fiind mult prea gros (59, 1-2). Cât de grăitoare rămân în acest sens
cuvintele sfântului Nicolae Velimirovici: „Factorul Nevăzut, Atothotărâtor, a vădit mincinoase toate planurile și
previziunile omenești, a rușinat nădejdea în număr, arme și cultură și a împărțit biruințele și înfrângerile după
dreptatea cea mai desăvârșită, adică după mărimea credinței și pocăinței și a strigării către Dânsul a fiecărei părți
aflate în război”. A se vedea Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, p. 182. Însă nu trebuie uitată nici cealaltă față
a medaliei, grăbindu-ne să-i înfierăm cu roșu în conștiința lor, fiindcă printre soldații români, existau și multe suflete
credincioase lui Dumnezeu, după cum reiese din însemnările unui director de liceu: „...Cum ei erau grupați câte
patru înaintea fiecărui cort, dintr-o dată parcă ar fi executat o comandă, toți au îngenunchiat în fața fiecărui cort,
câte unul a început să citească din câte o rugăciune. N-am știut niciodată ca într-un batalion să existe sute de cărți
de rugăciune... Niciodată nu am văzut, nici în vreo Biserică, nici în altă parte, atâta evlavie și atâta credință în
ochii acestor soldați”. A se vedea Mihai Petricoane Drugărin, „Însemnările unui director de liceu”, în vol. Marele
Război în memoria bănățeană (1914-1919), (Valeriu Leu, Nicolae Bocșan eds.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2012, p. 710.
91
Ce bine se observă în acest punct, demnitatea preotului militar român și dăruirea sa, de cele mai multe ori
împletită cu sacrificiul propriei sale vieți. Clerul înregimentat a ajuns astfel să transpună în practică, sublimul
Evangheliei: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. Însă
noi știm că Mântuitorul nu a murit doar pentru prietenii Săi, care erau ucenicii, după modelul prieteniei lui
Dumnezeu cu Moise din vechime (Ieșirea 33, 11), ci chiar și pentru dușmanii Săi, după cum mărturisește Scriptura
(Matei 20, 28; Luca 23, 34; Romani 5, 8-10). Este evident din acest memoriu de activitate, că majoritatea soldaților
români, nu erau nici pe departe prieteni adevărați ai clerului, ci erau cu adevărat niște potrivnici ai Evangheliei, prin
felul lor destrăbălat de viață și implicit al preotului mărturisitor al Adevărului, dar totuși, pentru aceste suflete

43
însă de mare folos, căci am îngropat pe toți morții de la Regimentele 61 Infanterie și 10
Vânători. La trecerea Dunării – în retragere – regimentul nostru a rămas cel din urmă și,
stricându-se podul prin mine plutitoare, toate ambulanțele (3 la număr) precum și chesoanele cu
muniții, precum și caii ofițerilor (în număr de peste 150) au rămas în Bulgaria și au trecut numai
soldații cu bărcile sub focul a trei tunuri, automobile blindate, a 3-4 monitoare austriece și a 3-4
aeroplane străine. Panica produsă de zgomotul proiectilelor a fost foarte mare – pentru care
îmbarcarea trupelor noastre s-a făcut cu mare greutate. N-a pierit nici un soldat, însă împreună
cu 3 doctori am pierdut tot bagajul care se afla în ambulanță. Și, pe când la ceilalți d-ni ofițeri li
s-au dat despăgubiri, mie nu mi s-a dat nimic.
De atunci umblu numai cu un sac cu merinde și cu lada de veșminte, unde mi-am pus și
câteva lucruri ale mele.
Cu trecerea pe frontul de nord, am voit din nou să împărtășesc soldații – și era timpul cel
mai nimerit, dar peste noapte – sâmbăta la ora 9 – a venit ordin ca să înaintăm spre Brașov. A
doua zi, duminica 2 octombrie, ne-am aflat pe linia întâi și de atunci până la 15 octombrie tot pe
linia întâi am fost.
Eu, văzând că nu pot fi de nici un folos pe linia întâi, căci trebuia să stau imobilizat într-
o groapă sau stând toată ziua fiind expus să fiu lovit în tot momentul de ghiulele dușmane ce
cădeau ca ploaia, m-am retras în urma bombardamentului de artilerie, adică la cuibul de răniți
regimentar cu d-l maior medic al regimentului.
Aici mă aflam în ziua de luni, 3 octombrie, când a început bombardarea localității
Predeal, când era să fiu omorât de o bombă de 305, ce a explodat la 30 de pași de mine,
trântindu-mă la pământ și acoperindu-mă cu bulgări92. Cu această ocazie am fost rănit la
piciorul stâng pentru care a trebuit apoi să stau în spitalul de la Sinaia două zile – după care,
fiind evacuați cu toții din cauza invaziei armatei germane, m-am întors peste patru zile pe front,
iscălindu-mi biletul de spital maiorul medic al regimentului nostru, de vindecare și înapoiere la
corp.
Totuși, după retragerea regimentului nostru în repaus, d-l comandant de brigadă
Niculescu Dragomir, de la Brigada 33, pe când regimentul nostru face parte din Brigada 34, mă
apostrofează, cu cuvintele: ,,că am fost un laș și am fugit după front și că m-a dat dezertor”.
Voind să mă explic, nu a voit să mă lase să vorbesc trimițându-mă la plimbare.
Jignit fiind de această atitudine a d-lui colonel Dragomir Niculescu, m-am dus la divizia
noastră 21 din care face parte și sus-numitul colonel și am reclamat.

rătăcite, preotul militar era dispus oricând să își sacrifice viața. A se vedea mai multe în Gerhard Maier, Evanghelia
după Ioan, Editura Lumina Lumii, Sibiu, 1999, pp. 654-655.
92
Cu preotul acesta și cu alți mulți pesemne, se împlinește doxologic, ceea ce afirma psalmistul: „Cădea-vor dinspre
latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia” (Psalm 90, 7). Fiindcă cei ce sunt puși de
Dumnezeu deoparte, în vederea împlinirii unei misiuni ziditoare în popor, peste aspidă și vasilisc vor păși, și vor
călca peste lei și peste balauri (Psalm 90, 13), îngerii Domnului păzindu-i neîncetat. Spunea poetul Traian Dorz
următoarele: „Nebănuite puteri și ființe cerești trimise de Dumnezeu, însoțesc pașii noștri ai fiecăruia în orice loc, în
orice clipă, și în orice cale. Ochii lor văd, urechile lor aud și mâinile lor însemnează tot ce facem. De aceea totul
este descoperit înaintea ochilor Aceluia cu Care avem a face (Evrei 4, 13). Fericiți cei care trăiesc în sfânta
ocrotire a Domnului, căci pe ei aceste puteri cerești îi păzesc atent, puternic și permanent. Aceștia pot într-adevăr
să nu se teamă de nimic! Dar cei care fac răul trebuie să se teamă permanent, căci, dacă sabia slujitorilor
pământești lovește necruțător pe cei potrivnici stăpânului lor văzut, cu cât mai necruțător va fi lovit acela care
calcă poruncile Celui Nevăzut?”. A se vedea Traian Dorz, Hristos – comoara psalmilor, vol. 6, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 22011, p. 29.

44
 D-l general Lambru mi-a spus să scuz aceasta, căci d-l colonel, acum fiind venit după
front, este puțin cam enervat și să-i trec cu vederea insulta, ceea ce am și făcut și pentru care nu
am nici o pretenție. Dar, este greșit a se înțelege că noi preoții trebuie să stăm în tranșee
imobilizați și în orice moment expuși a fi omorâți, pe când la cuibul de răniți putem să ajutăm la
pansarea răniților, la mângâierea lor, precum și la înmormântarea celor adunați de pe câmpul
de luptă, ceea ce nu se poate face în tranșee, pentru care vă rugăm a se lua măsuri în această
privință pentru a nu se mai da loc la incidente regretabile cu domnii comandanți.
Odată cu retragerea noastră în repaus începe o nouă activitate, pe care o voi expune
într-un alt memoriu.
Preot locotenent Ioan D.Mușățeanu
Regimentul 46 – Brigada 34 – Divizia 21

IV

Nr. 1 din 8 ianuarie 1917

Brigada a II-a Artilerie, Divizia a II-a

Preotul Regimentului 9 Artilerie către

Protoiereul preoților de armată de la
Marele Cartier General al Armatei Române, Eșalonul III93

Am onoarea a raporta Prea Cucerniciei Voastre că în intervalul de la 19 decembrie 1916

și până astăzi, 8 ianuarie anul 1917, s-au ținut trupei Regimentului 9 Artilerie următoarele
conferințe:
1. Prezentul neamului românesc.
2. Cum trebuie privită situația în raport cu legăturile politice ce avem cu aliații.
3. Năzuințele ce trebuie să avem față de viitor.
Regimentul se reorganizează cu succes. Nivelul moral se ridică și la aceasta contribuie
nu numai conferințele religioase cât și dragostea ce depune d-l comandant ca să se dea ostașului
pilde în toate.
Regimentul acesta, ca și în luptele pe front, se distinge astăzi prin felul cum muncește –
așa fel încât la una din sărbători (Anul Nou) d-l comandant felicitându-ne a exprimat preotului
și comandanților de baterii mulțumiri, iar comandantul Diviziei a II-a, foarte mișcat, în vizita ce
ne-a făcut-o cu un domn maior francez, a exprimat înalta sa satisfacție. Bisericii i se dă o mare
importanță94, iar d-l comandant al Diviziei a II-a, care a ascultat conferința ținută, ne-a strâns
mâna și ne-a felicitat, arătându-și mulțumirea de rolul bisericii.

93
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 4, f. 81.
94
Aprecierea de care s-a bucurat Biserica din partea Statului, cel puțin din ceea ce este descris aici, mă duce cu
gândul la renumita simfonie bizantină, la relațiile cordiale și mutuale dintre Sfânta Biserică și Stat. Încă de pe
vremea împăratului creștin, sfântul Constantin cel Mare, Biserica avea un rol privilegiat. Aceasta se vede din
scrisorile împăratului, trimise către episcopul de Cartagina și către proconsulul Africii, unde stipula faptul că sprijină
Biserica din fondurile publice, scutea clerul de obligațiile publice, celebrarea Duminicii era de-o importanță capitală
pentru bunul mers al imperiului și se considera robul lui Dumnezeu. De asemenea, se autointitulează episcop pus de

45
Preot Petru Pădureanu
Misiunea jertfelnică a preoților militari a fost apreciată și de către autoritățile de Stat,
aceștia fiind asimilați gradelor ofițerilor de la căpitan la general-maior95, fiecare în funcție de
aportul adus înfăptuirii României Mari. Înaltul decret al Regelui Ferdinand I, emis la data de 25
iulie 1917, recompensa legal meritele deosebite ale clerului înregimentat:

Ferdinand I96,
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, rege al României,
La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului nostru secretar de stat la departamentul războiului sub Nr.
53347/1917, având în vedere și jurnalul Consiliului de Miniștri, sub Nr. 281/1917, am decretat
și decretăm:
Art. I. - Se aprobă de noi, sub rezerva ratificării ulterioare a corpurilor legiuitoare,
următoarele dispozițiuni privitoare la situațiunea preoților mobilizați la partea activă a armatei:
Art. 1. - Din punctul de vedere al soldelor și al celorlalte prestațiuni, preoții mobilizați la
trupele și serviciile de la armata de operațiuni și pe cât timp vor face efectiv serviciu la acele
corpuri și servicii, vor fi considerați ca asimilați gradului de locotenent, având dreptul la solda
sporită cu 1/5 și la toate celelalte îndemnizări cuvenite acestui grad. Șeful Serviciului Religios
de la Marele Cartier General va fi asimilat, din acest punct de vedere, gradului de colonel, iar
ajutorul său gradului de maior.
Art. 2. – Preoții asimilați gradului de locotenent în condițiunile articolului precedent,
dacă se vor distinge prin vădite acte de curaj, bărbăție, abnegație și devotament în exercitarea
misiunei lor, vor putea fi înaintați la gradul asimilat de căpitan, având drepturile, de la data
înaintării, la solda și accesoriile cuvenite acestui grad. Înaintările în acest grad se vor face prin
înalt ordin de zi, bazat pe propunerile tuturor șefilor ierarhici militari și avizul conform al
șefului Serviciului Religios de la Marele Cartier General.
Art. 3. – Preoții prevăzuți la art. 1 si 2 de mai sus, rămași infirmi din cauza
evenimentelor războiului, precum și urmașii celor morți din aceleași cauze, se vor bucura de
dispozițiunile de sub art.4 din legea generală de pensiuni, privitoare la pensiunile ofițerilor și
asimilaților acestora, morți sau rămași invalizi din cauza evenimentelor războiului.
Art. 4. - Modul în care se va executa serviciul religios în timp de război, la partea activă,
determinarea semnelor distinctive ale acestor preoți, precum și reglementarea raporturilor de
serviciu cu autoritățile militare și eclesiastice se vor stabili prin instrucțiuni emanate de la
ministerul de război.
Art. II. și cel din urmă – Ministrul nostru secretar de Stat la departamentul războiului
este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului de față.
Dat la Iași, 25 iulie 1917.

Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii, cu ocazia prezidării Primului Sinod Ecumenic de la Niceea. A se
vedea Hans A.Pohlsander, Împăratul Constantin, trad. de Mirela Acsente, Editura Artemis, București, 1996, p. 38;
Eusebiu de Cezareea, Viața fericitului Împărat Constantin, IV, 24, col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 14,
EIBMBOR, București, 1991, p. 168.
95
Teodora Giurgiu, „Instituția Clerului în Armata României”, în Revista Centrului de Cercetare a Conlucrării
Bisericii Ortodoxe cu Armata României „General Paul Teodorescu”, nr. 1, 2014, p. 47.
96
Monitorul Oficial, nr. 92 din 27 iulie 1917.

46
 Nu putem încheia acest subcapitol, până nu trecem în revistă o altă dimensiune a
activității clerului militar, dimensiunea socială. Într-un raport emis de către preotul M.Cârlănescu
către protoiereul C.Nazarie, se amintește fapta extraordinară a unui preot militar, aflat cu
regimentul în rezervă în satul Poiana din județul Tecuci, pentru o perioadă de trei săptămâni. Pe
lângă oficierea Sfintei Liturghii în Biserica sătenilor, preotul, de bună voie, preda zilnic la școală
învățământul religios, alcătuise un cor de copii pe două voci pentru slujbele de la Biserică, și
împreună cu domnul comandant, au alcătuit o cantină școlară, hrănind cu mâncare caldă, de două
ori pe zi, aproximativ 140 de copii (orfani și săraci). De asemenea, din hainele uzate ale
militarilor, se confecționau haine pentru copiii orfani97. Aceste fapte de adevărată omenie, aduc
și mai multă cinste Bisericii, mai ales prin prisma faptului că drepturile materiale minimale ale
preoților militari, lipseau cu desăvârșire, mai cu seamă în perioada neutralității. Marele Stat
Major a dispus că personalul clerical, nu se încadrează în prevederile primei de echipare pentru
ofițeri98. Însă dincolo de propriile lor neajunsuri, preoții militari n-au uitat pe săraci, pe cei ajunși
în și mai mari neajunsuri, împărțind cu demnitate puțina lor hrană și îmbrăcăminte.
Demnă de apreciat este și acțiunea socială a preotului Georgescu George, de la spitalul de
evacuare nr. 17, care în data de 20 decembrie 1917, a organizat o colectă de bani și ajutoare
materiale pentru prizonierii români de război, aflați sub lanțurile popoarelor dușmane, pentru a
sărbători și aceștia cu demnitate sărbătoarea Nașterii Domnului99. Cât de bine copiază acest preot
cu suflet mare, exemplul colectei strânse de sfântul Pavel de la creștinii dintre neamuri, pentru
credincioșii din Ierusalim, prigoniți pentru credința lor. El a oferit instrucțiuni clare în
corespondența sa cu corintenii, privitoare la modul în care să se desfășoare colecta (1Corinteni
16, 1-4). Milostenia noastră nu este în primul rând o trebuință a lui Dumnezeu sau a semenilor
noștri, ci cu adevărat o datorie a fiecăruia în parte, căci în funcție de cum va semăna întru
binefacere, se va bucura sau nu, la recolta cea veșnică din Împărăția Cerurilor100. Deși Dumnezeu
răsplătește îndoit aici pe pământ binefacerea ce-o săvârșim, totuși este înțelept din partea noastră,
să nu așteptăm nici o dovadă de recunoștință din partea celui pe care l-am miluit101, căci
încrederea în oameni este păcat înaintea lui Dumnezeu, spune psalmistul (Psalm 117, 8) fiindcă
prin gestul acesta, inima lui se îndepărtează de Dumnezeu (Ieremia 17, 5). Iată încă un aspect al
sublimului jertfei preoților militari!
Încheiem acest subcapitol în care am punctat printre altele disponibilitatea de jertfă a
preoților militari, pentru bunul mers al războiului de eliberare, aducând la lumină un fragment
din memoriul preotului iconom V.Ionescu, din Regimentul 18 Infanterie Gorj, semnat în data de
20 noiembrie 1916, și care vorbește despre căderea sa în prizonierat, dar și tratamentul la care a
fost supus – aceasta ca să vedem la cald câte ceva din ceea ce-a însemnat contribuția jertfelnică a
clerului militar:

Drumul spre robie

97
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 5, f. 14.
98
Arhivele Militare Române, Adresa 5269/9 martie 1916, dosar 175, f. 418.
99
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 15, f. 283-284.
100
Traian Dorz, Hristos – puterea apostoliei, vol. 1, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2010, p. 484.
101
Traian Dorz, Numele Biruitorului, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2007, p. 93.

47
 “Ne-au condus nemții tocmai într-acolo unde voiam noi să le rupem șirul. În satul Vișina
am fost o noapte, iar în Uliești-Dâmbovița 7 zile. Aici îmi comunică un ofițer italian din armata
austriacă, (!) că: Împaratul Franz Iosef a murit, Mackensen e la 10 kilometri de Bucuresti,
venind dinspre Dobrogea, că M.S.R. Ferdinand și Ionel Brătianu s-au împușcat etc. Au pornit cu
noi spre Găiești. Convoiul creștea mereu, se adunase la vreo mie de prizonieri. Ajuns la Pitești,
am fost dus într-o casă, club politic pe vremuri bune, unde se mai găseau vreo 50-60 de ofițeri.
După opt zile am fost duși la Sibiu, peste Piatra Olt- Câineni. În Sibiu am stat 3 săptămâni, de
unde am fost deportați prin Buda-Pesta-Oderberg, în Germania. În Opelu am scăpat de paraziți,
care ne mâncaseră de vii, dar odată ce am pus piciorul pe pământ german, am început să simțim
lipsa de mâncare. Credeam însă că e vorba de călătorie și la călătorie trăiește omul și cu lipsa.
Când am ajuns în Stralsund, la 27 decembrie 1917, nemții ne-au culcat pe jos, cam mulți
la un loc, în barăci friguroase, niște magazii de scânduri. Și toate ca toate, mâncarea nu ne da
speranțe de viată. ,,Așa o fi poate aici în carantină” ne ziceam făcându-ne unul altuia curaj,
,,dar când om trece în lagărul adevarat, trebuie să fie altă regulă”.

Robia din Stralsund

În carantină, la Sf. Ștefan al nostru, cu părintele Jugureanu, am oficiat un serviciu
religios. Răspunsurile au fost date de corul ofițeresc condus de locotenentul activ Paraschivescu.
A fost un delir. Toți ofițerii plângeau. Ne povesteau inferiorii de felul cum i-au înduioșat plânsul
și lacrimile superiorilor. Trecut în lagăr, am întâlnit și pe cei patru ofițeri din Batalionul 56
Fălticeni, care mi-au povestit că după 3 zile au fost prinși și ei peste Argeș. M-am liniștit
sufletește, căci eram mâhnit că n-am fugit și eu spre Argeș, căci poate aș fi scăpat de suferințele
ce le-am îndurat. Mâncarea era proastă. Rea ca și în carantină. Temperatura se schimbă în
camerele de scânduri ca și afară. Am luat măsuri, mergând din baracă în baracă, să facem un
cor bisericesc. Cu multă greutate (nu veneau la repetiție, ofițerii obiectând că sunt flămânzi), am
reușit să formăm un cor care rivaliza cu cel rusesc. Am scris liturghia cu mâna, rugăciunile
neștiute pe de rost le-am tradus din limba slavă cu ajutorul unui preot basarabean și, când corul
a fost gata și noi preoții câteșitrei, am oficiat Sfânta Liturghie în capela rusească, în prima
sâmbătă a postului cel mare. Am făcut slujba în toate sărbătorile și duminicile, fie singur, fie cu
părintele Jugureanu ori Mărculescu, împreună prizonieri cu mine. În ianuarie am oficiat
serviciul funebru la înmormântarea ofițerului Anghelescu. Corul a fost condus de profesorul
Simionescu de la Conservatorul din București. Am săvârșit parastasele pentru sublocotenentul
Anghelescu în capela rusească. La finele lunii februarie am fost transportat în lagărul Tuchel,
părintele Mărculescu în Lamsdorf, iar Jugureanu a rămas acolo.

Robia neagră în Tuchel

Era tare ger când s-a întâmplat călătoria mea spre Tuchel. Frig și foame. Mi se dăduse
10 mărci pentru drum, din care 5 dădusem pentru cufărul și lucrurile mele și veștmintele ce-mi
dăruise preotul rus din Stralsund. Mai rămăseseră 5 mărci. Neamțul se uita să mănânce și el tot
din cele 5 mărci ale mele. În Kreutz am așteptat câteva ore. Mi-era foame de nu vedeam
pământul. Santinela comanda două supe, una pentru mine, alta pentru el. O doamnă pricepuse,
după gesturile și maniera cum mâncam supa, că mi-e foame. Îi spune neamțului să comande
ceva mai bun, cu carne ori cu cartofi, ca să mănânc. Farrerul mă cunoștea că sunt preot, căci
purtam crucea pe piept, cu toate că neamțul nici la masă n-a scos baioneta de la armă. La
răspunsul santinelei că nu am bani să plătesc, ea mi-a oferit două felii de pâine pe care le-am

48
mâncat repede, mulțumindu-i din adâncul inimii. Ajuns târziu noaptea în Tuchel, am dormit într-
o baracă de carton cu 3 doctori ruși și 2 români, dr. Rosemblatt-Iași și Diaconescu.
Mâncarea noastră era ceva mai bună. Am fost asigurat că nu voi muri de foame, dar
prizonierii români mureau pe capete, câte 50-60-70-80 pe zi. Am găsit oameni din regimentul
meu, din comuna mea, fini și nepoți, și mă durea inima când îi vedeam în marginea prăpastiei. O
săptămână i-am spovedit și i-am grijit pe toți. Îndată am găsit printre ei patimi ca: fumatul,
specula cu tutunul, cu pâinea, cu mâncarea, neîmpărțirea dreaptă a alimentelor în barăci de
către personal și ajutorul lui, bătaia bolnavilor care se adunau pe lângă sobă etc. Multă vreme
m-am ocupat numai cu combaterea tuturor acestor rele, prin sfaturi, cu amenințări, cu predicile
ținute după terminarea serviciului religios. Ajunseseră sărmanii oameni niște schelete
mișcătoare, ca preot am avut ocazia să văd mulți bolnavi înainte de obștescul sfârșit. Am văzut
mulți morți, niciodată însă n-am văzut un corp atât de slăbit ca acel al celor peste 2500
prizonieri din Tuchel. Erau umbre.
Erau adevărate stafii. Pe corpul lor se putea învăța anatomia. Cădeau jos și nu se mai
puteau ridica. Dacă îl ajutau 3-4 pe cel căzut putea merge încetișor mai departe. Piciorușele lor
erau ca 2 degete de subtiri. La autopsie se găseau consumați toți mușchii. Cei din urmă se
topeau mușchii inimii. Acest organ se găsea transformat într-un cartilagiu gălbui format din
ligațiunile muschiulare. Am simțit și eu foamea. Când se topeau rezervele mă apuca un fior
(curent cald) de la picioare până la cap, care se cobora prin mâini. Cât e în stare să facă omul
înainte de moartea de foame!
În Stralsund îmi vândusem și eu o pereche de bocanci pe o pâine K.K. În Stralsund mulți
ofițeri și-au vândut bijuteriile, lucrurile prețioase oferite de logodnică, de soții, de mame etc., în
timpurile dulci. Dr. Rosemblatt îmi comunică odată că un român își rădea derma de pe picioare
pe care o mânca. Operația va avea loc în pat; lua pătura peste cap și lucra. Era urmărit, un
altul bănuit că-și mânca excrementele.
Mulți români își dau ultima suflare, cântând. Alții chemau un nume scump. Toți erau
foarte cuminți în ultimul moment. De multe ori vorbeam cu câte unul și începea să caște gura
grozav de deschisă și apoi nu mai mișca. Între cei 2500 de bolnavi nu se găseau câteva zeci care
să poată fugi. După fugă îi constata dr. neamț ca buni de transport, invalizi spre țară.
În Tuchel mizeria ajunsese în ultimul grad, ultima fază. Românii vânduseră tot. Ceea ce
era de vândut nu se căuta. Ceea ce era de cumpărat-pâine, tutun, cărți poștale-erau
nemaipomenit de scumpe. Oasele aruncate de ruși erau căutate de români și ziulica întreagă
erau supte, prăjite pe foc și iarăși supte. Li se dăduseră bieților ostași români, ochii în fundul
capului, le secaseră obrajii, rumeni altădată, sugând oase bătrâne. Unii se ocupau cu
strângerea rădăcinilor de pir. Le legau în buchețele mici, care se vindeau cu 30/50 fenici unul.
Era mâncat fir cu fir, întins în sare. Făceau supa, apă cu sare, în care dumicau pâinea. De ce
mureau românii? Nemții inventaseră o boală specifică rasei latine: lipsa de rezistență; alții
spuneau: clima insuportabilă ori slăbirea de pe front, prin lipsa de alimentație și alte. Primul dr.
rus care a scris diagnosticul cel adevărat: inaniția, a fost imediat expulzat din Tuchel.
Eram intrigat însă de ideea: cum se poate ca nemții să dea mâncare atât de puțină, ca să
moară românii de foame, rușii primeau lebesgaben în vremea aceea și nu mureau. Dacă aș
spune că 1/3 din ceea ce era prescris de regulamente să primească prizonierul, ajungea la gura
soldaților români, ar crede cineva că e o exagerare. Dar din puținul acesta se fura foarte mult.
Cine fura? Personalul german-rus-român. Nemții aveau vina capitală, căci ei acaparau prin
speculă totul. Transformau viața prizonierilor în parale, cu care îsi umpleau pungile. Chestiunea

49
trebuia dată pe față. Trebuia demascate și reclamate abuzurile. Cine avea însă curajul? Planul
îl făcuseră doctorii: Rosemblatt și Diaconescu, eu și sergentul sanitar D.Vișan.
Să reclamăm odată. Cine însa? Te jucai cu viața. M-am hotărât eu cu sergentul D.Vișan
să înaintăm. Rău, bine, e păcat să stăm cu mâinile la piept. Doctorul Diaconescu spune unui
neamț că eu și sergentul Vișan vom reclama abuzurile din Lazaret. A doua zi suntem chemați de
ofițerul judecător. Vine însuși generalul. Ne era frică: ,,Puteam muri pe front”, ne ziceam eu și
Vișan. Eu prezint chestiunea. ,,Venit ca de o lună și jumătate în lagărul dvs., am văzut că
românii mor pe capete, dvs. dați mâncare de ajuns, dar această mâncare se fură și până la gura
prizonierului abia ajunge 1/3. Fură personalul rus care prepară mâncarea. Baraca 19, locuită
numai de personal, primește suplimente groase. Un om din personal primeste de 8 ori mâncare,
decât un om bolnav. Lucrătorii de la dezinfecție și spălătorie primesc fiecare câte un kilogram
de carne pe zi. Personalul rus vinde mâncarea bolnavilor”. ,,Noi avem oameni acolo, ce fac
ei?”, zice generalul. ,,Ori nu bagă de seamă, ori au prea multă încredere”, răspund eu. ,,Vom
cerceta”. Le dau indicații precise de modul și locul unde să facă cercetările.
Vine ofițerul judecător în Lazaret la ora indicată de noi. Se convinge de adevăr, adică de
o parte din adevăr, căci pe nemții care furau din gros noi nu i-am putut denunța. Nici n-avea
vreun scop să le facem un proces. Ne-am mulțumit să-i băgăm cu nasul în cercetări. Majoritatea
personalului de la proviant e înlocuită. Câțiva nemți la închisoare. Observații celor mari, chiar
dr. șef Berkow. Rezultatele reale care ne interesau pe noi: s-a îmbunătățit mâncarea bolnavilor,
iar a personalului s-a scăzut după regulament, sub a unui bolnav. Mortalitatea scade. Când ne-
au venit “lenensgabele” în mai 1917, mureau mai puțini pe zi, până la maximum 12.
Personalul ruso-român era înfometat ca și bolnavii. Ne ura mult pe mine și Vișan. Ne
înjurau, ne amenințau ,,să tragă popa român în baterie”, ,,sa spele singur rufele”, ,,nici nu mai
putem lucra”, ,,Popă e ăsta când ne face să murim de foame”, ,,ce omenie e asta să lucrezi și
nici mâncare să nu-ți dea”. Un plutonier cult din personal mi-a zis: ,,Făcuși pe dracu, părinte.
Era mai bine să-ți vezi de treabă. Vezi doctorii ruși, 25 la număr, si doctorii români își caută de
treaba lor, nu se amestecă ca d-ta în afacerile de felul acesta!”. Bolnavii îmi erau dragi. Ei mă
iubeau. Erau foarte mulți, dar nu căpătaseră încă putere să mă reazem pe simpatia lor.
Pe mine, personal, m-au ponegrit cu câte în lună și soare. Pe Vișan l-au persecutat
direct. A fost pus la munci grele, a căpătat hernie, a fost dat afară din Lazaret nevindecat de
rana căpătată la operație și apoi expediat la lucru. Nemții nu mă iubeau de asemenea. Pusesem
eu destul de bine chestiunea că pe ei nu-i acuzasem, cu toate acestea bine nu le-a părut când
câțiva de ai lor au fost puși la închisoare și cei mai mari au primit observațiile la generalul
V.Kalkreuth, comandantul lagărului.
Clica aceasta de inferiori mi-au făcut-o însă în chestiunea salariului. În Stralsund
primeam 250 mărci lunari, pe baza gradului meu, locotenent confesor. La Tuchel au interpretat
așa fel regulamentele ca ne-au dat numai 105 mărci lunar. Din 105 mărci plăteam mâncarea,
cam 60 mărci lunar, uzajul patului 5 mărci, lumina 5 mărci, spălatul 4-5 mărci și chiria
magaziei în care locuiam o plăteam la metru cub. Îmi vine și acum să râd de neamțul care venise
s-o măsoare, căci în loc să ia 3 dimensiuni a luat numai 2. Cum nu puteam face cubajul cu
lărgimea și lățimea, a venit a doua oară să ia și înălțimea. Plăteam în total 80 mărci, noroc că
n-am fumat, că nu ne da voie în oraș să mai cheltuim pe diverse, căci aș fi ajuns și mai rău cu
sănătatea. Din 25 mărci mai cumpăram vreo gazetă câteodată și zahăr și cărți. Mi-am făcut cu
minima sumă o bibliotecă de vreo 200,00 mărci.

50
 Scăparea din robie
Pe ziua de 28 decembrie 1918 era hotărât să plece românii din lagăr spre țară.
Rămâneau acolo numai căpitanul Păun cu alimentele (pentru că mai erau la lucru) și dr. Arghiri
cu 14 bolnavi.
Eu aveam să fiu comandantul transportului. Veniseră vagoane din țară. Făcuseră
românii drapele tricolore, învățaseră cântece naționale spre a le cânta în Transilvania. Le
împarțise rația de drum. Le daduse porția de alimente germane. Totul, totul era gata.
În momentul când transportul se îmbarca, vine încunoștințare telegrafică de la Viena că
ungurii nu admit trecerea prizonierilor români pe teritoriul lor, deci transportul să rămână în
Lamsdorf. Nu știu ce ar fi putut întrista mai mult pe prizonieri? Nu voiau să se mai ducă înapoi.
Se răzbunaseră pe lagăr. Stricaseră sobele, spărseseră ușile și ferestrele, arseseră păturile etc.
și acum soartă ironică! Trebuiau să se întoarcă iară acolo. Numai nemții cu baionetele puse și
cu armele încărcate i-au adus înapoi.
Căpitanul Păun nu mai cuteza să vină în lagăr, că se vorbea că el dăduse povață
nemților să tragă chiar, dacă după a treia somație nu vor vrea să se întoarcă în lagăr. A doua zi
eu mă duc în lagăr. Nu pot descrie critica stare psihică. Era o jale. În fața mea și a dr. Arghiri
se prezenta vreo 30-40 de stafii, erau români din ținutul ocupat, foști condamnați la moarte și
grațiați, ori la închisoare pe termen mai îndelungat. Veniseră de câteva zile din închisoarea
Gross Strelitz. Picau jos de slabi. Ei ne raportează că pe ziua de 28 n-au primit pâinea. Eu cu
dr. Arghiri cercetăm. Găsim pâinea pentru vreo 600 oameni ascunsă de secretarul căpitanului
Păun, pe care, cu învălmășeala plecării, vrea să o transforme în mărci și să o pună la buzunar.
Dr. Arghiri ramâne uimit.
Eu fac gălăgie. ,,Cum, domnule, eu trebuie să calmez oamenii cu vorbe, iar dvs. nu le
dați nici pâinea cea de toate zilele?”. Căpitanul Păun se supără. Consecințele? La 30 decembrie
1918, ora 8 seara, primesc ordin să părăsesc a doua zi Lamsdorf, o santinelă să mă treacă
granița.
A doua zi, 31 decembrie, ora 6 și 7 minute, dimineața, plec din Lamsdorf, la 1 ianuarie
seara ajung în Viena. Îmi părea rău că părăsisem pe frații de suferință tocmai în momentul când
aveau cea mai mare nevoie de mine, cu toate că doream de atâta vreme să capăt libertatea și să
îmi văd țara. Căpitan Păun i-a tratat cam cu vitregie. Îi înjura adeseori. Puțin sta de vorbă cu ei.
Dr. Arghiri era iubit, dar viața de prizonier îi luase puțin din energie102”.

Însă această jertfă a preoțimii românești nu a fost chiar de toată lumea apreciată la
adevărata sa valoare, spre exemplu, preotul N. Hodoroabă103, confesorul Regimentului 69
Infanterie, relatează o discuție cu comandantul Diviziei regimentului său, acesta considerând că
preoții „sunt o clasă privilegiată, care primeşte leafă, fără să facă nimic; nici măcar la popotă
nu sunt trimişi… Nu poţi – continua comandantul – să îmbâcseşti sufletul soldatului cu serviciul
religios în orice timp, soldatul nu este dispus întotdeauna să te asculte. Sunt mulţi care merg la
Biserică doar de 2-3 ori pe an. Ori aici avem oameni între 20-30 de ani, exact când umblă omul
după înavuţire… Eu nu pot pricepe ordinul de Marele Cartier General, în care se spune că
serviciul dumneavoastră este de coordonare, nicidecum de subordonare. Dacă eu dau ordin ca

102
Arhivele Militare Române, fond Ministerul de Război, Direcția Personal, dosar 1162, f. 269-281.
103
N.V. Hodoroabă, Din Războiul de Reîntregire. Note şi impresii de campanie (1916-1918), Bucureşti, 1923, p.
279.

51
Regimentul 20 să plece la Adjud şi dumneata rămâi, cum poate fi coordonare fără
subordonare?...”.
Dincolo de toate aceste inerente, la o abordare contextual lărgită a subiectului, vom
observa cum Biserica Ortodoxă a sprijinit armata României în toate momentele ei de cumpănă
majore. Spre exemplu, în războiul pentru independența României, la data de 21 august 1877,
Mitropolitul primat Calinic Miclescu, a binecuvântat ambulanțele Crucii Roșii, stropindu-le cu
apă sfințită și invocând mila lui Dumnezeu asupra tuturor răniților patriei 104. Mai apoi, la apelul
Sfântului Sinod al BOR, sute de călugări și călugărițe s-au angajat voluntari în Armata Română,
în calitate de infirmieri sau brancardieri. Ierarhii Bisericii, au susținut financiar Crucea Roșie
Română aflată la începutul ei de drum, iar în toate eparhiile țării, s-au organizat colecte în bani,
îmbrăcăminte și alimente, cu scopul susținerii armatei, a văduvelor și orfanilor de război105.
Biserica Ortodoxă Română a avut un rol substanțial în susținerea soldaților români, aceștia fiind
asistați duhovnicește și pedagogic de către reprezentanții clerului militar, trupele române fiind
însoțite pe câmpurile de luptă de la Plevna, Rahova, Smârdan, Vidin, Mărășești etc., de preoții
militari, o parte dintre aceștia dându-și viața în slujba patriei. Aportul social al Bisericii, se vede
și la finele războiului de independență, când s-au organizat în mănăstiri, adevărate orfelinate și
școli pentru copii, precum și bolnițe pentru invalizi. Prin urmare, realizarea mărețelor idealuri de
unitate și suzeranitate ale României Mari (Unirea Principatelor în anul 1859, dobândirea
Independenței în anii 1877-1878 și Marea Unire de la 1918), au fost duse la bun sfârșit în primul
rând cu ajutorul lui Dumnezeu Care a intervenit în istoria poporului român, prin intermediul
armatei și a Bisericii Ortodoxe, care s-au solidarizat de fiecare dată cu năzuințele nobile ale
neamului românesc106.
Aceste sfinte idealuri, se intersectează foarte bine cu datoria întreținerii statutului special
al neamului nostru, oferit de Bunul Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu ne-a așezat pe noi cei dintâi
pe aceste patriarhale meleaguri, fiind singurii care de două milenii nu ne-am clintit, toți vecinii
noștri găsindu-ne în aceste locuri. Suntem unicii care nu ne-am reinventat ca nație, și nu am
împrumutat credința de la nimeni, fiind privilegiați a-l primi aici spre propovăduire, pe unul
dintre apostolii direcți ai Mântuitorului, pe Andrei – Apostolul românilor. Dar nu doar din punct
de vedere istoric aparținem lui Dumnezeu, ci și geografic. Dumnezeu ne-a pecetluit încă de la
începuturi, în mod inconfundabil, geografia în chip treimic. Trei zone românești încă dintru
începuturi: Moldova, Ardealul și Țara Românească, dotate fiecare cu trei reliefuri (munți, dealuri
și câmpii), locuite de trei populații, care deși vorbesc trei dialecte distincte și definite, au
înțelesuri și preocupări comune, specifice unui neam unitar. Spațiul acesta geografic al
României, este unic pe pământ, din perspectiva apelor ce izvorăsc din toate cele trei zone, care
mai apoi se unesc vărsându-se în cel mai mare fluviu european, care vine doar aici spre a se
întâlni cu aceste ape, făurindu-și o deltă – fenomen unicat pe glob107.
Încă dintru începuturi, geneza poporului nostru a avut o finalitate unitară, cu alte cuvinte
am fost hărăziți pentru unitate, după modelul unității Sfintei Treimi – paradigma desăvârșită a

104
Mircea Chialda, “Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea independenței de Stat a României (1877-
1878)”, în Studii Teologice, nr. 5-8, 1977, p. 389.
105
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, EIBMBOR, București, 1981, p. 339.
106
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Biserica a susținut prin cuvânt și faptă dobândirea
Independenței României”, Cuvânt rostit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel cu prilejul sesiunii solemne a
Academiei Române, dedicată împlinirii a 140 de ani de la câștigarea Independenței României, 9 mai 2017, publicat
în Vestitorul Ortodoxiei. Revistă de informație bisericească a Patriarhiei Române, nr. 5-6, 2017, pp. 12-13.
107
Cornel Constantin Ciomâzgă, Lucrarea, Editura Cartea Actuală, București, 2004, pp. 84-85.

52
comuniunii întru iubire jertfelnică. Suntem un popor al unității, așezat în acest Canaan al
spațiului european, o replică fidelă a țării unde curge lapte și miere – aici curgând dintru
începuturi vinul transformat în Sânge peste dumicatul de pâine prefăcut în Trup, hrana poporului
nemuritorilor – după cum îl numea foarte inspirat preotul scriitor Virgil Gheorghiu 108. Această
unicitate a unității de neam, trebuia apărată chiar și cu sângele ultimului român liber și conștient
de structura divino-umană a neamului său, istoria mântuirii nu ne-ar fi iertat mojicia neimplicării
întru refacerea unității de neam și de credință – bun ontic, înstrăinat prin rapt, de către vecinii
noștri nemiloși și neomenoși... În acest context duhovnicesc, momentul 1918 este mai mult decât
salutar pentru ființa românească – este de-a dreptul restaurator!

2.3 Omiletica războiului în cadrul serviciului preoțesc militar. O scurtă incursiune

Răzbate în general, din cuvântările ținute de către preoții militari în fața soldaților
păstoriți la diferitele regimente, în cadrul săvârșirii diferitelor slujbe, o grijă pastorală deosebită
pentru situația dată, dar și o preocupare retorică de cea mai bună calitate, cu scopul de-a ajunge
direct la inimile ascultătorilor. Aceștia, aflați într-un spațiu damnat al încleștărilor nemiloase,
unde iminența morții era prezentă la tot pasul, aveau drept unică scăpare, numai divinitatea.
Rugăciunile și lecturile religioase duhovnicești, alături de slujirea preoților, alimentau nevoia
permanentă de sprijinire morală a unei lumi aflate în criză109.
Dincolo de păcatele morale ale soldaților români, descrise în memoriile de activitate ale
preoților militari, se poate totuși observa cum, soldatul nu-și uită rădăcinile Ortodoxe și credința
în Bunul și Milostivul Dumnezeu. Se pare că Biblia și cartea de rugăciuni, erau nelipsite din
ranițe: „De la începutul înfricoșătorului război mondial, în care se sfâșie toate popoarele din
lumea mare, față de cea mai însemnată carte a omenirii, față de Sfânta Scriptură, s-a manifestat
un interes viu, un interes ce-l putem observa la toate păturile societății omenești... Soldatul ce
pleacă la război nu-și uită de sfânta carte, ci pune Biblia în raniță, lângă alte multe greutăți, și o
poartă voios, convins fiind, că în primejdii și clipe de încercare, strângând-o cu drag la pieptul
obosit, îi va aduce alinare. În spitale, cu răni adânci, cu mâini tremurânde și-o ridică la buzele
înegrite de durere și cu ochii scăldați în lacrimi, citește în ea fiecare în limba dulce a maicii
sale110”.
Așadar, pământul sufletesc al soldatului român, era fertil pentru rodirea Cuvântului
Evanghelic. Toată greutatea apăsa acum pe umerii predicatorului, pe inteligența lui de-a
eficientiza Cuvântul într-o manieră nu doar apologetică, ci în primul rând pastoral-misionară,
fiindcă în acest punct, sufletele ascultătorilor fierbeau zi și noapte. În gura Apostolilor, Cuvântul
a fost „trâmbiţa de chemare” a neamurilor la mântuire. În viaţa Bisericii, Cuvântul lui Dumnezeu
108
Constantin Virgil Gheorghiu, Poporul nemuritorilor, trad. de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București,
2014.
109
Mihai-Octavian Groza, „Religia Marelui Război reflectată în textele memorialistice”, în vol. Primul Război
Mondial. Perspectivă Istorică și Istoriografică, (Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș eds.),
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015, p. 87.
110
Ioan Dăncilă, „Sfânta Scriptură în războiul mondial”, în Telegraful Român, nr. 108, 15/28 octombrie 1915.

53
a fost arma prin care s-a cucerit lumea pentru Hristos; prin el s-a răspândit credinţa, s-au
convertit popoarele, s-au îmbunătăţit moravurile. Nimic nu poate, aşadar, egala puterea
cuvântului lui Dumnezeu111.
Grăitoare rămâne în acest sens, omilia preotului militar Buzescu, rostită în data de 19
august 1916, în curtea Regimentului “Argeș” nr. 4, în vreme de plin război pentru țara noastră. O
redăm mai jos spicuită:

“Până azi am avut vremuri de linişte în această de Dumnezeu hărăzită ţară, de când s-a
început războiul între împărăţiile cele mari ale Europei, care ţine de atâta amar de vreme. S-a
păstrat până acum liniştea, pacea sfântă. Mersul de pe drumul apucat s-a zădărnicit acum.
Liniştea voită şi-a găsit şi ghimpele turburării. Socoteau căpeteniile acestei ţări că prin
înţelegeri de bunăvoie, dintr-o parte sau din alta a puterilor aflătoare în luptă, să ne aducă la
îndeplinire cererile şi să ni se dea ceea ce altădată pe nedrept şi cu silnicie ni s-a luat. Au fost
fără rezultat bun şi folositor sforţările chibzuite, că vrăjmaşul n-a voit să ne recunoască dreptul
la viaţa naţională, atât al nostru cât şi al celor de un sânge cu noi, ce stau sub a lui apăsare. În
cazul acesta, când duşmanul e atât de duşman şi cu piatră la inima-i, a trebuit să scoatem sabia
spre a ne apăra drepturile şi a ne dobândi ceea ce cu jale şi cu multă mâhnire sufletească au
pierdut moşii şi strămoşii noştri. Mult s-au văicărit ei de dezlipirea acelor bucăţi de pământ din
trupul moşiei străbune. Mai mare însă le-a fost văicăreala şi suspinul când s-a pus stăvilar de
despărţire între fraţi de acelaşi sânge, aceeaşi limbă şi obiceiuri, pe care duşmanul cotropitor i-
a legat în lanţuri de robie, dându-le altă formă de conducere, fie administrativă, şcolară ori
bisericească. Mult au râvnit ei să-şi apropie fraţii, să fie alăturea de cei din patria mumă.
Vremurile însă nu le-au dat prilej. S-a căutat şi în urma lor a se aduce la îndeplinire planul pus
în lucrare. Au fost de prisos însă sforţările făcute, fiindcă stăpânitorii fraţilor noştri, subjugaţi
loru-şi, prin făgăduieli şi momeli, au cam amuţit gurile ce strigau după dreptate, făcându-i (pe
românii subjugaţi) să îndure totul.[…]
Glasurile copiilor, soţiilor şi părinţilor voştri ajung până la voi rugătoare şi în suspine
vă strigă: «apăraţi-ne»; iar fiii celor de sub jug străin vă cheamă, cuprinşi de atâta suferinţă şi
necaz, întinzându-vă mâinişoarele «ca să-i scăpaţi». Să mergem la luptă cu piepturile deschise
fără a gândi la moarte, căci, ori acum, ori altă dată, fiecare tot trebuie să ne dăm şi acest bir al
vieţii pământeşti. Locul fericirii veşnice este gătit celor care mor pentru Ţară, Neam şi
Credinţă112”.

Predica aceasta, este un construct retoric de toată finețea. Firul roșu, este extrem de ușor
de urmărit de la un capăt la altul, fiindcă răzbate o singură idee unitară: nevoia de comuniune a
românilor cu frații lor transilvăneni, aspru subjugați de mediile politice străine. Cuvintele omiliei
sunt ca niște săgeți ale Domnului, ce pătrund adânc în conștiința tânărului soldat, până la
despărțitura dintre suflet și duh, dintre încheietură și măduvă, ca o sabie cu două tăișuri (Evrei 4,
12). Deoarece prin cuvinte, iubirea înflăcărată pentru frații asupriți, trece dinspre orator înspre

111
Stelian Tofană, „Sfânta Scriptură într-o lume secularizată: Eficientă sau Ineficientă?”, în Pleroma, nr. 2, 2006, p.
14.
112
Nelu Mitroi, “Preotul Militar – Duhovnic, Părinte și Prieten al Soldatului Român”, în vol. Armata Română și
Patrimoniul Național, (Marius Olteanu, Nicolae Berbec, Iulian Boțoghină, Victor Martin, Leontin Stoica), Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010, p. 151.

54
receptor, întocmai unui puls electric, ce redeșteaptă simțămintele adormite de vremurile mult
prea ostile, clocotind sângele în vene. Graiul este un mijloc de întrepătrundere personală,
avându-și originea în Dumnezeu113, iar cea mai sublimă interconexiune personală prin vorbire,
este cuvântarea liturgică sau predicarea. Prin ea se luminează mintea ascultătorului, înduplecând
voința sa, spre ținta lui finală, și anume mântuirea sa și a semenilor săi.
Introducerea scurtă este strâns legată de tema tratată, autorul omiliei bineștiind că
pretarea la deschideri banale de discurs, care se potrivesc la orice subiect predicatorial, nu doar
că este o dovadă de ignoranță și dezinteres din partea preotului față de misiunea sa înaltă, ci
însuși un comportament funciar față de dinamica și expresivitatea pururi vie a limbii de cult.
Stereotipia oratoriei bisericești, o meteahnă variabilă a istoriei eclesiale114, din fericire se
eludează cel puțin în perioada marelui război, datorită timpului fizic compresat ce nu mai
permite oratorului digresiuni amorfe, cât și iminenței morții – caracteristici ce impun sevă și
carnație discursului omiletic. Persuadarea publicului țintă atingându-și de fiecare dată ținta în
astfel de momente unice, fără prea mult efort intelectual sau acrobații stilistice. Este suficient un
captatio benevolentiae115 ales cu atenție, pentru a arunca sala într-o explozie mistică a așteptării
emoționante a punctului maxim de convergență: mobilizarea la arme, în cazul nostru, pentru
eliberarea fraților de peste Carpați. Un captatio inspirat, va atrage de fiecare dată bunăvoința
publicului țintă, de aceea, preludiul cuvântării trebuie să-i găsească deja pe ascultători, intrați în
această stare de interes, catalogată de mediile profesioniste drept un orizont de așteptare116.
Fericitul Augustin de pildă, într-o predică cu privire la genealogia Mântuitorului, creează un
captatio de structură tripartită: insistă pe inspirația divină a mesajului; este invocat un verset
scripturistic; apelează la o promisiune mai veche cu scopul de a stârni curiozitatea ascultătorilor
lui117.
Părintele Buzescu, alege un captatio destul de energic: „Până azi am avut vremuri de
linişte în această de Dumnezeu hărăzită ţară”, care trădează o tonalitate expresivă, deloc
anodină. De remarcat și lipsa vreunei onctuozități de limbaj, predicatorul nu-și propune să
aduleze cu nimic realitatea brută în care se găsește împreună cu audiența sa. Din punct de vedere

113
Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, p. 91.
114
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, Editura Spandugino, București, 2016, p. 331.
115
Este un procedeu retoric antic, bazat pe captarea bunăvoinței cuiva, în scopul obținerii unor avantaje. Înglobează
un set de reguli și tehnici ale discursului extrem de utile: prezentarea unei idei într-un mod care atrage atenția și
„captează bunăvoința”, păstrarea logicii și argumentarea oricărei afirmații, asigurarea unei fluidități în derularea
ideilor una din alta, anticiparea contra-argumentelor oponenților și demontarea acestora în avans, rezumarea la
sfârșit a ideilor prezentate și decretarea concluziilor într-un mod interesant. Sfântul Apostol Pavel, în textul din
Filipeni 1, 16-17 dezvoltă o retorică imbatabilă (cu o captatio benevolentiae îndreptată asupra judecătorului, făcând
specială referinţă asupra moştenirii iudaice şi alegerii divine pentru misiunea printre neamuri), Sfântul Pavel este
capabil să expună falsele acuzaţii iudaice, capetele de proces (ofensa împotriva templului, Legii, ordinii publice,
Cezarului etc.), astfel încât numai vreo injustiţie de genul întârzierii nemotivate a procesului sau eventualele erori
juridice mai pot răsturna balanţa împotriva sa. A se vedea mai multe explicații în U.Kellermann, “ἀπολογέομαι
apologeomai defend oneself”, in Exegetical Dictionary of the New Testament, vol. 1, (Horst Balz, Gerhard
Schneider eds.), T.&T. Clarck, Edinburgh, 1990, p. 137. Din păcate, cuvântarea bisericească de astăzi, suferă mult la
acest capitol.
116
Laurean Mircea, Arta Predicării. Exigențe pentru mileniul al III-lea, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 63.
117
Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, trad. de Corneliu Clop, Editura Basilica, București, 2014,
p. 57: “Fie ca Cel care a trezit așteptarea dragostei voastre să o și împlinească! Chiar dacă am încredere, că ceea
ce urmează să vă spun nu îmi aparține mie, ci lui Dumnezeu, totuși eu spun cu mult mai mult ceea ce a spus
apostolul Pavel, cu smerenie: Avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare
este a lui Dumnezeu, și nu de la noi. Nu am nicio îndoială că vă amintiți promisiunea mea. Am făgăduit în Cel prin
care acum o împlinesc”.

55
gramatical, acest adverb “până azi” care este la nivelul sintagmei, în discurs, o limitare în timp;
vine pe filonul firesc al următoarei structuri logice argumentative: de atunci – începând de atunci
– până atunci... Trezește efectiv în mințile ascultătorilor, nevoia de-a identifica cauza acestei
limitări temporale deloc accidentale ale contextului realității, iar această cauză ce tulbură liniștea
filocalică a țărișoarei noastre, este fără îndoială războiul însoțit de inerentele lui claustrări. Prin
urmare, atenția tuturor este câștigată din primul moment, printr-o frază concisă dar percutantă.
Figurile stilistice de cuvinte, înfrumusețează și ele omilia. Metafora „ghimpele tulburării”
realizează trecerea de la sensul prozaic al termenului, către adevărata realitate a războiului,
anume anxietatea și învolburarea sufletelor în pragul inevitabil al morții. De când s-a petrecut
atentatul de la Sarajevo, Europa întreagă geme sub ghimpii neprevăzutului spectru al despărțirii
de cei dragi, drama casei regale, multiplicându-se ca o senină implozie. Metonimia „vrăjmașul”,
care desemnează imperiul austro-ungar, nu are deloc darul de a tempera sentimentele, ci de a
produce și mai multă neliniște, în sens pozitiv, cu scopul de a-i convinge pe soldați să pună mâna
pe arme. Acest vrăjmaș subminează sistematic dreptul poporului român la înfăurirea unității de
neam, de aceea, dat fiind contextul marilor frământări diplomatice statale, orice tergiversare a
unui puternic contra asalt, poate adânci și mai mult starea de obnubilare a spiritului românesc.
Omiletul nostru simte foarte bine această încordare a ființei, drept pentru care apelează la
următoarea hiperbolă: „viața națională”. Este evident o figură de stil ce exagerează trăsătura
distinctă a neamului nostru, și anume unitatea, dobândită în urma secolelor de asuprire străină,
devenită bun de mare preț. În contextul Transilvaniei de început de secol XX, precum și în alte
contexte nefaste ale istoriei neamului, comoara aceasta unică a românului, era aspru amenințată.
Apărarea ei devenea un imperativ stringent. Repetiția „când dușmanul e atât de dușman”, este
evident o figură stilistică retorică, menită a bolda cu nonșalanță, caracteristica dominantă a
vecinilor din Vest: agresivitate totală, ubicuitate a violenței. Dușmanul principal al creștinului
este diavolul, care umblă ca un leu turbat, să muște creștinii veacului din urmă (1Petru 5, 8), iar
damnarea austro-ungarilor aliați cu germanii și bulgarii, nu este deloc una gratuită sau exagerată.
Asuprirea celui sărac a fost dintotdeauna o acțiune reprobată (Ieșirea 22, 22), iar strigătul lui de
umilință către Dumnezeu, a produs revărsarea mâniei divine asupra celui care s-a făcut dușman
lui Dumnezeu, prin împilarea semenului (Ieșirea 22, 23-24).
Catahreza „şi cu piatră la inima-i”, nu doar că este o figură de stil ce recurge la această
exprimare improprie, datorită inexistenței unui cuvânt care să definească exact starea de lucruri;
ci este indubitabil portretizarea înstrăinării maxime a omului de Dumnezeu. Când inima îți
devine piatră, atunci te dezumanizezi treptat. Sentimentul nu mai are nici o valoare personală în
acest nou sistem de valori. Expresia părintelui Buzescu se inspiră din afirmația sfântului Pavel cu
privire la evrei: „Luați aminte, fraților, ca nu cumva în vreunul dintre voi să fie o inimă vicleană
întru necredință, care să vă îndepărteze de la Dumnezeul Cel-Viu... Astăzi, dacă veți auzi glasul
Său, să nu vă învârtoșați [împietriți] inimile ca atunci, la Răzvrătire” (Evrei 3, 12-14). Cauza
principală a împietririi inimii unui om, este păcatul de orice natură. Învârtoșarea inimii a condus
mereu spre superficialitate religioasă, degradare a moravurilor și decadență universală. Singurele
sincope de la acest trist adevăr, au fost atunci când Dumnezeu S-a hotărât să intervină cu
suferință în poporul Lui, pentru a-l corija și redresa moral duhovnicește. Pocăința rezultată de pe
urma suferinței, a fost cam de fiecare dată mult prea scurtă și nesinceră – de aceea ineficientă,
fiindcă inima împietrită face casă bună cu teluricul (Romani 11, 7-12).
Este evident faptul că expresia “a trebuit să scoatem sabia spre a ne apăra drepturile”,
intră în dezacord cu învățătura Mântuitorului: „Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei,
că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52), fiindcă Evanghelia nu propovăduiește

56
niciunde răzbunarea. Însă întâlnim aici, în contextul războiului o permutație, o schimbare de
optică bisericească, autoimpusă de situația din teren. Preotul trebuia să-i îndemne pe soldați la
luptă, altfel mureau cu toții în tranșee, iar frații transilvăneni rămâneau în continuare abrutizați.
Numai din perspectiva aceasta a morții iminente, în cadrele logice și legice ale războiului, putem
vorbi despre un nou gen oratoric al Bisericii Ortodoxe Române, repet, autoimpus de situația
tragică prin care trecea poporul român.
Finalul omiliei este de-o sensibilitate aparte. Ținta oricărei predici, este să îndemne
practic spre ceva. În cazul omiliilor clasice, în context de pace și securitate a granițelor, îndemnul
practic vizează în permanență pocăința sau lupta contra păcatelor. În contextul acesta nou al
războiului, totul se schimbă, se ajustează. Preotul militează spre luptă fizică contra asupritorului,
apelând pentru atingerea dezideratului firesc, la o înșiruire de metafore, personificări, comparații,
formând o imagine unitară, alegorică. Prin ea cucerește cu siguranță voința soldatului român,
canalizându-i toată încărcătura emoțională înspre demararea marelui proiect național de
dezrobire a românilor ardeleni.
Apogeul este atins de ideea de martiraj: “Locul fericirii veşnice este gătit celor care mor
pentru Ţară, Neam şi Credinţă”. Firește că este puțin forțată și scoasă din contextul evanghelic al
muceniciei pentru Hristos. Apostolul Pavel face o profeție care va rămâne peste veacuri, și
anume: “Prigoniți vor fi și toți cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus” (2Timotei 3,
12). Întreaga teologie a sfântului Pavel, cu privire la prigoană și suferințe, este definirea vieții în
Hristos, căci adevărata viața de credință, este și va fi întotdeauna prigonită. Credința și prigoana
coexistă – o regulă ce nu poate suferi excepții118. Iar sublimul prigonirii este mucenicia pentru
cauza Domnului Iisus Hristos. Martirul moare pentru o idee sau un ideal (reîntregirea neamului
în cazul nostru), în schimb mucenicul moare pentru credința sa vie în Hristos (Marcu 8, 35). De
aceea consider că alăturarea termenilor: țară, neam, credință este una mai puțin inspirată, fiindcă
nu poți așeza pe același piedestal, jertfa vieții pentru țară alături de cea pentru Hristos. Ultima
este net superioară. Nu desconsiderăm însă jertfa soldaților noștri în vederea făuririi României
Mari, le suntem profund recunoscători pentru aceasta, după cum am mai amintit, iar libertatea
noastră de astăzi, le-o datorăm lor. Semnalăm doar necesitatea păstrării proporțiilor și a
paternității cuvintelor.
Însă, a fost nevoie de această comparație cu martirajul biblic, dată fiind situația de atunci
și factorii politici implicați în derularea evenimentelor, poate și pentru a le oferi soldaților un
argument ultim în favoarea misiunii de eliberare a Transilvaniei. Moralul ostașilor noștri fiind
astfel ridicat spre zările albastre ale libertății. Așadar, scopul scuză unele mijloace119.

118
Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei (Teologia Martiriului), trad. de Ciprian-Ioan Staicu, Editura Christiana,
București, 2016, p. 73.
119
Putem înțelege mai bine folosul unor astfel de cuvântări numai dacă ne vom gândi la însemnătatea teritorială a
zilei de 1 decembrie 1918, când România unită cu provinciile sale istorice (Basarabia, Bucovina și Transilvania),
crește de la 137000 km2 la 295000 km2 și ajunge în maxim doi ani la un număr de 7.2 milioane de locuitori. A se
vedea Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, p. 88.

57
 Tonul acestei cuvântări poate fi justificat însă. Protoiereul C. Nazarie produsese deja
declicul unor astfel de cuvântări, iar preoții militari nu făceau altceva decât să copieze modelul.
Într-o cuvântare despre rolul preoților în armată, susținută în 8 decembrie 1916, spunea:

“Rolul preotului în Armată nu se poate mărgini numai la efectuarea serviciilor religioase

şi la mângâierea celor bolnavi şi întristaţi; ci preotul trebuie să fie, în primul rând, susţinător şi
chiar formator al moralului ostaşilor. În această direcţie, se deschide pentru preot un vast câmp
de activitate mai ales acum, când trupele noastre sunt pe cale de a întreprinde în curând o nouă
acţiune războinică.
Astfel stând lucrul, fac un călduros apel la simţământul preoţesc şi patriotic al tuturor
preoţilor de Armată şi-i rog stăruitor să fie la înălţimea vremii şi a nevoilor Armatei, prin acte
de devotament şi activitate spornică în direcţia indicată. Cultura aleasă ce posedă marea
majoritate a preoţilor noştri de Armată, căldura credinţei de care sunt înflăcăraţi, patriotismul
ce-i însufleţeşte, cunoştinţa pildelor mari ale istoriei noastre şi ale celei universale, optimismul
sfânt al creştinului care propovăduieşte renaşterea omenirii, cred că vor fi arme puternice, cu
ajutorul cărora preotul va sădi în sufletul ostaşului român credinţa nestrămutată în victorie, în
viitorul Patriei şi realizarea aspiraţiilor sfinte ale Neamului120”.

Principalul țel al preotului militar, pe lângă pregătirea duhovnicească a soldatului în

vederea primirii Sfintelor Taine, dată fiind incertitudinea zilei de mâine, era și susținerea
moralului tinerilor luptători. Munca era istovitoare în acest sens, „vastul câmp de activitate” la
care face referire protoiereul, depășea de multe ori capacitățile fizice ale sacerdotului. Metafora
este preluată din lumea biblică, Însuși Mântuitorul spunea: “Şi zicea către ei: Secerişul este mult,
dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul
Său” (Luca 10, 2). Nevoia de oameni dedicați trup și suflet pentru slujirea aproapelui, a fost încă
de la începuturile Bisericii, însă această constantă dureroasă a lipsei de personal calificat
profesional și duhovnicesc, a însoțit cu fidelitate istoria sfintei noastre Biserici. Dar dincolo de
toate aceste neajunsuri privitoare la resursele umane, preoțimea militară și-a exercitat cu
abnegație misiunea, fiind prezentă nu doar pe fronturile de luptă, ci și în mijlocul formațiunilor
sanitare întru îngrijirea răniților. De asemenea, ei au ajutat și la combaterea marii epidemii de
febră tifoidă din primăvara lui 1917, desfășurând o activitate misionară deosebită în rândul
populației civile. Instituționalizarea asistenței religioase în rândurile armatei datând din anul
1850, de pe vremea domnitorului Barbu Știrbei, a înregistrat nenumărate jertfe în rândul
preoțimii, unele cu prețul vieții chiar, prezența proniatoare a clerului în rândul oștirii, fiind o
realitate incontestabilă121. Au respectat cu sfințenie îndemnul protoiereului lor de mai sus, fiind
aplecați spre nevoile Țării, zi și noapte, fără răgaz de odihnă. Emoționantă în acest context
devine mărturisirea unui viitor preot militar ce va participa la Război: „Noi se pare că suntem
încă sub stăpânirea unui sentiment de neîncredere față de forța sufletească ce ar putea inspira
Biserica celor ce mâine vor da tot ce au mai scump pentru țara și neamul lor122”.
Îndemnul părintelui Nazarie, țintea direct înspre descătușarea forței intelectuale și
duhovnicești a preoților militari, aceștia vor trebui să pună în lucrare, toate cunoștințele lor

120
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar nr. 7, f. 193.
121
Gheorghe Vasilescu, “Asistența religioasă în Oastea Țării Românești în 1850-1870”, în vol. Armata și Biserica,
București, 1996, pp. 129-136.
122
Cicerone Iordăchescu, “Pregătirea sufletească a armatei”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1, 1915, p. 1313.

58
teologice și istorice, împachetate într-un discurs religios retoric de toată măiestria, din care nu au
voie să lipsească exemplificările, ilustrațiile: „cunoştinţa pildelor mari ale istoriei noastre şi ale
celei universale”. Ca tehnică retorică, ilustrația, este un procedeu care are locul său bine
consacrat în actul omiletic bisericesc, predicatorii învățând aceasta din pildele Mântuitorului
Iisus Hristos. Ele poartă în sinea lor două lumi distincte ce se oglindesc reciproc (cerul și
pământul, energiile create și necreate, ordinea lui Dumnezeu și ordinea oamenilor). Reflecția
asupra parabolelor Domnului nu poate spera să le epuizeze, ele aducând neștiutul mai aproape de
noi, lăsându-le în același timp neatinse de interpretare123.
Ilustrația trebuie să fie în primul rând convingătoare, iar predicatorul trebuie să fie
absolut sigur de veridicitatea faptelor prezentate. Căci dacă o ilustrație inexactă este folosită în
fața unor ascultători conștienți de inexactitatea ei, credibilitatea oratorului va fi subminată.
Ilustrațiile trebuie de asemenea să fie și inteligibile, căci dacă ea necesită explicații suplimentare,
va obosi audiența și atenția lor va fi grav afectată124. Fapt pentru care, preacucernicul Nazarie,
insistă pe depictarea exemplelor eroilor neamului din vechime, care prin jertfelnicia vieții lor, pot
sta adevărate modele pentru tinerii soldați, înflăcărând cu ajutorul lor, spiritul de sacrificiu pentru
binele neamului. Omul în sinea lui este o ființă istorică, ceea ce înseamnă că el făurește istoria și
se lasă modelat de ea. Istoria neamului nostru avea o importanță decisivă pentru formarea
spiritului civic, religios și moral al soldatului român, iar preotul militar știa foarte bine aceasta.
Căci nu putem înțelege cine suntem fără să știm măcar în parte cine am fost. Oratorul, trebuia să
integreze în discursul său omiletic, sinteza dintre istoric, mitic și epic – între aceste trei borne
existând o legătură puternică. Fiindcă epicul a impus modalitatea comunicării în mit și istorie, iar
acestea odată constituite, au influențat modurile de existență ale epicului. Astfel se realizează o
dinamică a cuvântărilor cu sensuri opuse. Mai întâi de la anumite fapte (în cazul nostru lupta pe
viață și pe moarte pentru apărarea țării) spre mitic (oratorul augmentând anumite fapte și
calități), creând personajul istoric “soldatul erou” la granița dintre utopie și realitate. Însă oricât
de excepționale și misterioase ar fi personajele trecutului nostru glorios (domnitorii și voievozii
noștri fără egal în lupta pentru apărarea demnității patriei), mitul era necesar în condițiile mizere
ale războiului, fiindcă activa trăirea religioasă a ostașului român125. Iar de aici și până la spiritul
de sacrificiu, alimentat de istoricul strămoșilor biruitori, nu mai era decât un pas. Fructificarea
acestui pas al ființei românești, atârna pe umerii preotului militar, pe inteligența lui nativă de-a
declanșa energiile latente ale sufletului.
Toate aceste idealuri, spune Nazarie, “cred că vor fi arme puternice” pentru renașterea
civică și religioasă a armatei, în vederea “aspiraţiilor sfinte ale Neamului”. Metonimia invocată
„arme puternice”, are menirea de a schimba sensul prozaic al termenului de armă, folosit pentru
distrugerea semenului, înspre sensul duhovnicesc al războiului contra păcatelor prin invocarea
harului lui Dumnezeu. Cea mai puternică armă a acestui război mondial, s-a dovedit a fi de
departe cuvântul înflăcărat, care-a reușit să persuadeze întru atingerea scopurilor urmărite, și cele
mai împietrite conștiințe omenești. Cuvântul Evangheliei, este arma cea mai puternică a preotului
militar. Imaginea biblică din care se inspiră protoiereul Nazarie este textul apostolic din Efeseni
6, 10-17. Războiul acesta nevăzut, necesită îmbrăcarea întregii armuri (panoplia) a lui
Dumnezeu, iar armura este o exprimare metaforică a omului nou din Efeseni 4, 24. Cuvântul
123
Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, București, 2012, p. 77.
124
Haddon W.Robinson, Arta comunicării adevărului biblic, Editura Fundației E.B.E., Cluj-Napoca, 2015, p. 106.
125
Mihail Diaconescu, Teologia Ortodoxă și Arta Cuvântului. Introducere în Teoria Literaturii, vol. I, Editura
Doxologia, Iași, 2013, pp. 351-353.

59
grecesc folosit de apostol este panoplía, care vizează întregul echipament militar duhovnicesc
(încingerea pieptului cu adevărul, îmbrăcarea și încălțarea cu platoșa dreptății respectiv pacea
Evangheliei, pavăza credinței, coiful mântuirii și sabia Duhului Sfânt). Oricare din aceste piese
vestimentare sunt de vitală importanță pentru lupta noastră duhovnicească, acolo unde lipsește
una singură, soarta întregului război este serios periclitată. Genitivul folosit în text (toû Theoû) și
care înseamnă „al Domnului”, ne arată faptul că armele folosite în luptă nu sunt ale noastre, de
aceea trebuie să le cerem cu și mai mare râvnă lui Dumnezeu, atunci când observăm că ele
slăbesc în viața noastră. Înțelegem astfel natura serioasă a războiului de tip askesis, în care
depindem cu viața noastră de harul lui Dumnezeu, căci fără ajutorul Lui, am fi înghițiți de vii de
către satana și luptătorii lui, adică duhurile necurate (2Corinteni 10, 4; 1Petru 5, 8). În lupta
aceasta duhovnicească, apostolul mai subliniază un aspect: verbul dínasthai ne îndeamnă să-i
ținem piept vrăjmașului cu orice preț, și să nu cedăm niciodată lupta. Căci împotrivirea noastră
duhurilor răutății, dovedește eliberarea de sub jugul păcatului, iar noul statut se menține doar prin
trezvie duhovnicească126. Iată deci misiunea sublimă și responsabilitatea ei pe măsură a slujirii
clerului militar!
Vom analiza în ceea ce urmează câteva fragmente din predicile preotului locotenent
N.Ciapă, rostite în comunele din raionul Regimentului 10 Vânători în Basarabia, județul Orhei,
din perioada 1 februarie – 29 aprilie 1918127. În data de 4 februarie rostește o omilie înflăcărată
după terminarea Sfintei Liturghii, oficiată în Biserica satului Criuleni, pentru prima dată în limba
românească. Ideile atinse au vizat scopul venirii armatei în Basarabia, pentru salvarea oamenilor
de aici, asupriți de năvălitorii străini de Dumnezeu. Retorica lui captatio benevolentiae este o
monstră de sentimentalism menit să zguduie din temelii orice părută indiferență: „Strigătul de
ajutor, vaietele copiilor, mamelor și ale moșnegilor, ale fraților moldoveni din Basarabia s-au
auzit peste Prut la noi și noi am venit. Am venit să scăpăm datina strămoșească, glia, pământul,
legea, limba și credința veche de acum 106 ani, când fiica cea de mijloc a fost răpită de un
balaur de la sânul mamei, de la ,,Moldova” frumoasă și puternică a Sfântului și Marelui Ștefan;
această Moldovă a fost ruptă în două de o țară vecină...”. Este invocată aici cu măiestrie
stilistică o figură retorică numită Gradația, care trece crescând în intensitate de la o idee la alta,
subliniind adevărata dramă prin care trece acest pământ românesc. În Biblie avem un exemplu în
acest sens în 1Corinteni 4, 8 unde sfântul Pavel folosește gradația, în sens ironic însă, încercând
să corijeze unele din derapajele creștinilor de aici: “Iarăși și iarăși vă vorbesc, căci măcar de nu
vor auzi toți, cel puțin vor auzi jumătate; și chiar dacă nu jumătate, a treia parte; iar dacă nu a
treia parte, a patra; sau poate zece; de nu zece, cinci; de nu cinci poate măcar unul; și chiar
dacă nu va asculta niciunul plata mea e desăvârșită128”. Sfântul Pavel, construiește cu această
figură de stil, în ordine descrescătoare ca intensitate, preotul Ciapă în schimb, cu cealaltă măsură,
crescătoare: strigătul de ajutor întâi, apoi vaietele copiilor asupriți, a mamelor, bătrânilor și
fraților moldoveni, după care se accentuează rolul izbăvitor al armatei române pentru glia, legea

126
Andrew T.Lincoln, Ephesians, coll. WBC vol. 42, Word Books Publisher, Dallas, 1990, pp. 442-443.
127
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 23, f. 21-23. 35.
128
Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, Editura Basilica, București, 2015, pp. 476-477.

60
și limba română, având ca punct maxim de intensitate, necesitatea apărării credinței Ortodoxe de
aici, din calea vecinul de la Est, ce-a hotărât să uite de Dumnezeu și de Evanghelie, cel puțin
acum în perioada războiului, cu toate că ambele popoare celebrează același rit de închinare.
Așadar, nu este greșit să vorbim în termeni de fratricid!
Emoția transmisă prin acest procedeu retoric, este foarte puternică. Punctul maxim al
conflictului îl reprezintă după cum spuneam, sosirea salvifică a soldaților români de peste Prut,
ultima nădejde a basarabenilor, răspunsul lui Dumnezeu la răgăciunile și deprecațiile poporului
oropsit. Stilul predicatorial, împrumută mult din autoritatea celui care îl întrebuinţează, iar
această abilitate de a pune viaţa sa afectivă în slujba predicării îl transformă într-un mărturisitor
patetic, ce încearcă să obţină consensul afectiv al celorlalţi. Un astfel de model hristic şi
apostolic de propovăduire, îi va ajuta pe ascultători să depăşească dimensiunea pur raţională a
cuvântării, şi să se cufunde odată cu emiţătorul, în propriile lor trăiri, aspiraţii şi experienţe
duhovniceşti. Pathos-ul unei cuvântări omiletice, urmăreşte să stimuleze pasionalitatea
ascultătorilor, fiind deci un mediu de exercitare persuasivă, purtând după cum am spus, pecetea
stării de spirit a predicatorului129. Cuvântarea patetică mai poate servi şi altui scop. Ascultătorii
s-ar putea să nu prea înţeleagă unele noţiuni teologice, fiindcă nu deţin background-ul necesar,
de aceea o cuvântare patetică, ce nu face altceva decât să repovestească cu alte cuvinte, şi cu o
altă tonalitate şi gestică cele anterior afirmate, va reuşi în cele din urmă să capteze atât atenţia cât
şi funcţia euristică a credincioşilor130. Spre exemplu, predica sfântului apostol Pavel din Troa,
care s-a prelungit până spre miezul nopţii (Faptele Apostolilor 20, 7-8), a fost cu siguranţă o
cuvântare despre mântuirea adusă de Iisus Hristos, cu pathos şi trăire sfântă, fiindcă altfel,
nimeni nu l-ar fi ascultat atât de mult timp și cu un real interes.
În general, emoţiilor li se recunoaşte eficienţa, însă atenţionează profesoara R.Zafiu131, că
sunt tot mai acuzate de manipulare. Lexicul emoţional, suferă tot mai acut un anumit proces de
uzură, se convenţionalizează fiindcă enunţurile emoţionale sunt mai ambigue, deoarece nararea
unei emoţii presupune empatia, care nu întotdeauna polifonează. Tocmai de aceea, este nevoie de
un aşa numit ethos pozitiv din partea predicatorului, care să poată garanta cooperarea şi
solidaritatea între cei doi poli ai comunicării (emiţătorul şi receptorii132). Percepţia predicatorului
de către publicul ţintă, formează ceea ce retorica modernă numeşte “ethos-ul persuasiv”, sau
virtuţile harismatice ale vorbitorului, ceea ce asigură o creditare constantă din partea
ascultătorilor pe tot parcursul predicii. Această influenţă extraverbală a predicatorului, poate
întruni trei stagii: unul iniţial, adică calităţile anterior recunoscute de public; unul derivat ce

129
Marius Daniel Ciobotă, “Pathos şi Personalitate în Discursul Omiletic”, în Studii Teologice, nr. 1, 2014, pp. 245-
247.
130
Haddon Robinson, Expository Preaching: Principles & practice, Inter-Varsity Press, Leicester, 22001, pp. 141-
142.
131
Rodica Zafiu, “Ethos, pathos şi logos în textul predicii”, în vol. Text şi discurs religios. Lucrările Conferinţei
Naţionale, ediţia a II-a, (Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică eds.), Editura Universităţii Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 2010, pp. 31-32.
132
Garofiţa Dincă, “Éthos et pathos dans le discours homilétique roumain”, in vol. Text şi discurs religios. Lucrările
Conferinţei Naţionale, ediţia a VI-a, (Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică eds.), Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2014, p. 171.

61
presupune o atitudine versatilă din partea publicului pe durata predicării şi unul final ce
înglobează primele două stagii133. Tot părintele M. Ciobotă ajunge la concluzia că interacţiunea
directă dintre predicator şi credincioşii din Biserică, pune în lucrare energii personale profunde
specifice universului omiletic, toate definite de disponibilitatea comunicativă a persoanelor
implicate, dar şi modalităţile stilistice şi gestuale ale unei astfel de suduri sufleteşti134.
Fără prea multe observații critice, nu cred că vom greși dacă vom spune că în contextul
celor evocate aici, când populația basarabeană aștepta cu nădejde intervenția armatei române,
pentru a executa teatrul de operațiuni eliberatoare pe teritoriul ei, empatia publicului și a
oratorului, erau tot atât de naturale (ethos pozitiv), precum lacrimile de durere prelinse pe obrazul
Basarabiei obidite, în vremuri de restriște absolută.
În data de 11 februarie, a rostit omilia în Biserica din satul Ustie, imediat după săvârșirea
Sfintei Liturghii, și aici tot pentru prima dată în limba românească. Aici invocă drept motto
versul poetului A.Mureșanu din 1848, când rupând lanțul sclaviei a strigat: „Deșteaptă-te
române din somnul cel de moarte, în care te-adânciră barbarii de tirani”. Valorificarea
literaturii laice în actul omiletic, este nu doar un bun al preotului intelectual, ce se folosește de
comori profane pentru a înfrumuseța mesajul Evanghelic, ci însuși dovada sintoniei roditoare
între dulcea limbă bisericească, liturgică și cuceririle lingvistice ale literaților. Cu toate că
literatura laică se deosebește de cea bisericească prin faptul că nu își propune să actualizeze
dogme sau învățături bisericești, există aceste probe practice a valorificării ei, în special acolo
unde elementul religios mustește în carnația textului. Aceasta datorită intervenției lui Dumnezeu
în sufletul autorilor, născându-se în dânșii virtuți ce le vor influența nu doar biografia, ci și opera
literară. Tocmai de aceea, fenomenul valorificării literaturii laice se înscrie într-o veritabilă
tradiție omiletică românească care, ținând cont de teoretizarea făcută dintru începuturi de
Sfinții Părinți, a atribuit culturii literare laice funcția de instrument auxiliar al propovăduirii
învățăturii creștine135.
Invocarea versului acesta poartă odată cu el, întreaga emoție națională de la revoluția
Transilvană din 1848, rămasă încă vie, din aceea neuitată primăvară a popoarelor, când s-a
încercat spargerea monopolului austro-ungar de deasupra dietelor, comitatelor, aparatului de
justiție, din Transilvania – românii încercând să își trimită în structurile înalte de conducere ale
Imperiului, proprii lor reprezentanți, specializați și competenți în proporție cu numărul lor. Din
păcate, adevărul istoric ne obligă să spunem că singurele revoluții ce au reușit să aducă primăveri
politice pentru națiunile lor, înzestrându-le cu guverne și parlamente proprii, au fost doar
revoluțiile dualiste maghiare și austriece la nivelul Imperiului întreg136. Însă cum întotdeauna,
emoția unei clipe de libertate absolută, fardează realitatea istorică brută, anul 1918 pentru

133
Marius Daniel Ciobotă, “Affective Valencies of the Homiletic Discourse”, in vol. Text şi discurs religios.
Lucrările Conferinţei Naţionale, ediţia a VI-a, p. 163.
134
Marius Daniel Ciobotă, “Pathos şi Personalitate în Discursul Omiletic”, pp. 254-255.
135
Bogdan-Aurel Teleanu, Metaforă și Misiune. Valorificarea literaturii laice în predica românească, Editura
Doxologia, Iași, 2007, p. 96.
136
Dumitru Suciu, Revoluția Transilvană de la 1848-1849. Date, realități și fapte reflectate în documente bisericești
ortodoxe 1848-1850, Editura ASAB, București, 2010, pp. 5-7.

62
Basarabeni, va însemna doar o scurtă zvâcnire de libertate, fiindcă dacă lecturăm cel puțin doar
reportajele de război ale părintelui V.Gheorghiu137, la ora aceea un simplu corespondent pe teren
pentru presa locală, izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale, va însemna un neuitat
măcel și-un coșmar permanent pentru memoria colectivă basarabeană, dată fiind intensitatea
abrutizării spiritului uman de aici, degradarea umană a asupritorilor ruși înregistrată aici,
depășind cu mult orice scenariu și orice psihoză sau demență.

137
Virgil Gheorghiu, Reportaje de război, Editura Agaton, Făgăraș, 2008, pp. 13-146.

63
64
 3. Omilia bisericească reflectată în cartea „Mângâiați poporul138”. O
analiză retorică

3. 1 Prolegomene

În precuvântarea cărții, autorii explică modul în care această carte a luat naștere, preoții
cei mai bine pregătiți, își prezentau predicile lor, cu ocazia conferințelor preoțești, prezidate de
părintele protoiereu Ioan Lupaș din protopopiatul Săliște, Mitropolia Ardealului. Circulara
oficiului protopopesc din 8 decembrie 1915, nr. 452, îndemna pe toți preoții protopopiatului
Săliște să trimită spre publicare, predicile lor rostite în perioada războiului. La acest îndemn
salutar pentru vremurile tulburi ale războiului, au răspuns 14 preoți, trimițând spre publicare 48
de predici, dintre care membrii comisiei de cenzurare, au admis un total de 36 de predici
aparținătoare a 10 preoți.
În acest capitol vom studia pe fiecare predicator în parte, spicuind din predicile lor, cele
mai elocvente pasaje din punct de vedere omiletic, urmărind cu acribie doar suita logică de idei
ce vizează contextul marii tribulații, și modul în care au știut să „mângâie poporul lui
Dumnezeu” (Isaia 40, 1-2), după cum se stipulează încă din titlul cărții, și din prefața ei: „...ținta
noastră de căpetenie a fost să mângâiem poporul, să vorbim la inima lui, întărindu-i credința,
nădejdea și dragostea creștinească, îndemnându-l la fapte de jertfă pe altarul binelui obștesc și
de milostenie pentru deaproapele obidit, sfătuindu-l la muncă trează, la cruțare neîntreruptă, la
îndeplinirea tuturor dorințelor și la o întocmire cât mai înțeleaptă a traiului său nu numai în
cele materiale, ci și în cele sufletești139”. Autorii indexați cu predică în acest volum, pe care îi
vom analiza în cele ce urmează, sunt următorii: Ioan Lupaș; Emilian Stoica; D. Borcia; Ioan
Popa; I. Manta; Alexandru Vlad; Vasilie Suciu. I-am selecționat spre recenzare, doar pe cei mai
contextuali pe linia războiului dintre ei, cât și pe cei care au știut efectiv să împlinească cu

138
Mângăiați poporul!, Cuvântări bisericești de Dr. Ioan Lupaș și alți preoți din protopopiatul Săliștei, Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1916, 321 p. Titlul, inspirat din profetul Isaia (40, 1), observăm că era un laitmotiv
al vremii durerosului război, îl întâlnim de asemenea și în pastorala mitropolitului Mețianu: „Cugetându-mă astfel la
această stare de lucruri, auzul meu îl străbate și corzile inimii mele le mișcă porunca dată de Dumnezeu cu
cuvintele: Mângâiați, mângâiați poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. E scurtă această poruncă, dar pe cât este de
scurtă, pe atâta este și de semnificativă, pentru că ea are farmecul și puterea de a deștepta mintea și a determina
voința tuturor, ca să cunoască, că este Dumnezeu, și să înțeleagă, că acest Dumnezeu, părintele nostru al tuturor, și
în trecutul îndepărtat a certat poporul Său, dar de și l-a certat nu l-a părăsit, ci prin conducătorii ce i-a dat, a
îngrijit și de mângâierea și de mântuirea lui”. A se vedea †Ioan, din îndurarea lui Dumnezeu dreptcredinciosul
Episcop al Aradului, Orăzii-Mari, Ienopolei și al Hălmagiului, precum și al părților adnexate din Bănatul-Timișan,
„Iubitului cler și tuturor credincioșilor din eparhia Aradului, dar și pace de la Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru
Iisus Hristos, împreună cu salutarea noastră arhierească!”, în Biserica și Școala, nr. 15, 10/23 aprilie 1916, p. 112.
139
Mângăiați poporul!, p. v.

65
măiestrie stilistică și pastorală, nevoia anunțată încă din titlul volumului: mângâiați poporul cel
suferind!.

3. 2 Preot Profesor Academician Ioan Lupaș

În predica cu titlul “Scoală-te Doamne, judecă pământul140”, care este reluarea versetului
8 din Psalmul 81 al cântărețului Asaf, părintele protoiereu se întreba retoric: „În împrejurările de
astăzi, când râuri de lacrimi brăzdează fața multor popoare și râuri de sânge înroșesc pământul
multor țări, poate oare să fie deplină și netulburată bucuria creștinilor?”.
Interogația retorică este procedeul artistic prin care se adresează o întrebare fără să se mai
aștepte un răspuns, însă având scopul de a-l coopta la meditație pe interlocutor141. Forța atracției
emoționale este puternică, printr-o suită de personificări, unde sunt invocate elementele naturii
(râuri, pământul), se accentuează drama nemaiîntâlnită a unei conflagrații mondiale. Atât de
adâncă este suferința, încât natura însăși, participă la această mare tribulație, solidarizându-se cu
neputința omului de-a se mai împăca cu vecinul lui. Un scenariu cu adevărat apocaliptic 142, unde
sinecdoca143 uzitată “fața multor popoare”, dorește să exprime suferința abătută peste întregul
pământ. Metafora “râuri de sânge înroșesc pământul multor țări”, completează în sincron tabloul
deconcertant prezentat la scară mondială. Fundalul poetic al oratorului este mai mult decât
evident, inspirația pastelurilor marelui poet Vasile Alecsandri, publicate în revista “Convorbiri
literare” între anii 1868-1869, îi va fi stat cu siguranță drept căpătâi. Spre exemplu, în poezia
“Serile la Mircești”, poetul exclama: “Alăture apare un câmp de aspră luptă, / Pătat cu sânge
negru acoperit cu morţi. / Un june-n floarea vieţii strângând o spadă ruptă / Ţinteşte ochii
veştezi pe-a veşniciei porţi”.

140
Psalmistul îl vede pe Dumnezeu în acest cadru prezidând adunarea judecătorilor, adică persoanele cu autoritate
din Israel (Ieșirea 22, 8-9), deși unii exegeți cred că se face referire la judecata îngerilor prezenți în curtea de
judecată cerească a lui Dumnezeu. Contextul lărgit al acestui psalm, ne arată că este vorba despre reprezentanții lui
Dumnezeu care au autoritate pe pământ. Cert este că Însuși Dumnezeu este chemat să judece tot pământul, fiindcă
toate popoarele sunt ale Lui, și răspund înaintea Sa. A se vedea John F.Walvoord, Roy B.Zuck, Comentariu al
Vechiului Testament, p. 849.
141
Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, p. 475.
142
În perioada imediat următoare, în timpurile interbelice, părintele Iosif Trifa de la Sibiu, probabil inspirat de
discursul profesorului său Ioan Lupaș, cel care i-a predat Istoria Bisericii la Facultatea Teologică de la Sibiu, scrie o
carte intitulată “Trăim vremuri biblice”, în care spune răspicat: “Oriunde te-ai mișca printre oameni, la sate ca și
orașe, dai peste plângeri, greutăți, necazuri. La sate ca și la orașe s-aude același cântec: viața e tot mai grea,
greutățile tot mai mari. Un lucru însă nu-l bagă de seamă oamenii și nu-l spune nimeni. Greutățile cresc în rând cu
răutățile”. A se vedea Iosif Trifa, Trăim vremuri biblice, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 32000, 125 p.
143
Sinecdoca este un compus grecesc la origine, unde verbul sin-ek-didónai înseamnă “a arunca împreună în același
timp”. Este o figură de stil care lărgește sau restrânge sensul unui cuvânt, prin folosirea întregului în locul părții, și
invers, a particularului în locul generalului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuși. În Biblie,
întâlnim sinecdoca în textul din Luca 2, 1: “În zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată
lumea”. A se vedea Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, p. 470.

66
 Efectele acestei comunicări sunt de proporții, așa cum bine amintea și domnul Mihai
Dinu, că “scopul comunicării este acela de a genera efecte144”. Performarea actului locutoriu,
presupune generarea unor acte ca: a pune o întrebare ori a da un răspuns; a da o informație ori o
asigurare ori un avertisment; a anunța un verdict ori o intenție; a pronunța o sentință; a face o
numire ori un apel ori o critică; a identifica ori a descrie. Întrebarea retorică propusă de părintele
Lupaș, sau orice fel de performare locutorie, după cum spunea profesorul Andrei Marga, va
produce anumite efecte asupra sentimentelor, gândurilor sau acțiunilor auditoriului sau chiar ale
vorbitorului145. Sentimentele de îngrijorare și frustrare totodată, vizavi de situația cruntă a
războiului, exală din pieptul oratorului încă de la primele cuvinte, căci în alineatul imediat
umător al cuvântării sale, el afirmă: “Răspunsul la această întrebare îl vor da pretutindenea
lacrimile văduvelor, tânguirile orfanilor și suspinul înădușit al celor ce oftează îndurerați de
ranele lor sau întristați de pierderea celor mai de aproape și mai scumpi ai lor sau chinuiți de
nesiguranța zilei de mâine”.
Mântuitorul Iisus Hristos în cuvântarea Sa eshatologică146, profețise tocmai această stare
tulbure a războiului, spunând: “Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie, luați seama să
nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul. Căci se va ridica neam peste
neam și împărăție peste împărăție și va fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri” (Matei 24,
6-7). Când Domnul a rostit aceste cuvinte, Imperiul Roman se bucura de o lungă perioadă de
pace, însă numai după patru decenii, politica sa a început să fiarbă, tulburând Imperiul de la un
capăt la altul. De-a lungul secolelor, profeția aceasta se tot repetă, numai în Europa s-au
înregistrat aproximativ 300 de războaie în ultimele trei secole147, neamuri s-au ridicat peste
neamuri în cea mai cumplită încleștare a lumii de până atunci, cunoscută sub denumirea: Primul
Război Mondial.
Bineînțeles că scopul predicilor nu era acela de-a produce și mai multă tulburare decât
exista deja, rolul preoțimii militare dar și a clericilor rămași acasă în parohii, era unul comun:
încercarea de a aduce o notă de liniștire sufletelor zbuciumate ale ascultătorilor Cuvântului
Evangheliei și o rază de speranță într-un viitor mai cordial. Rolul preotului pe timp de război era
să efectueze toate serviciile religioase cerute de împrejurări, unii să mențină moralul ridicat al
trupelor românești, iar alții să-i mângâie pe cei suferinzi rămași la casele lor ponosite. Statul
colabora impecabil cu Biserica în vederea atingerii acestui ideal. În cursul anului 1917, Marele
Stat Major, a emis mai multe circulare prin care recomanda fiecărei unitate sau regiment, să

144
Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, București, 2004, p. 92.
145
Andrei Marga, Adrian Ludușan, Exerciții de Argumentare, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 2010, p. 26.
146
Termenul “eshatologie” derivă din cuvântul grecesc eschatos care atunci când este folosit pentru a desemna
spațiul, înseamnă cel mai îndepărtat, extrem, ultimul (Fapte 1, 8); când se folosește pentru exprimarea gradului de
intensitate, înseamnă cel mai rău, cel mai josnic; iar cu referire la timp înseamnă cel din urmă, de apoi (Matei 12,
45; Marcu 12, 6). Eshatonul desemnează un eveniment unic, implicând ideea că ulterior lui nu mai pot exista
evenimente similare. A se vedea Paula Bud, “Eshatologie și Apocalipsă în Vechiul Testament”, în Studia
Universitatis Babeș-Bolyai Theologia Orthodoxa, nr. 1, 2011, p. 47.
147
William Hendriksen, Evanghelia după Matei, trad. de Sofia Gheorghe, Editura Reformatio, Oradea, 2006, p. 767.

67
faciliteze desfășurarea slujbelor religioase în fiecare duminică și sărbătoare creștină, la care să
asiste dacă este cu putință toți soldații și ofițerii148.
Unii preoţi au săvârşit Sfintele slujbe chiar în condiţiile speciale de război. Este
emoţionantă relatarea preotului Hodoroabă149, care de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a
anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldaţii într-un ogor cu păpuşoi la Pufeşti, pe malul
Siretului, i-a aşezat în genunchi pentru a nu fi descoperiţi şi a săvârşit Sfânta Liturghie: “În
timpul slujbei încep a şuiera pe sus şrapnelele care se sparg la 40-50 de metri. Soldaţii nu o rup
la fugă, ci se tupilă jos şi nu pleacă nici unul până nu s-a terminat rugăciunea. Întreb pe unul
din faţă: – Da nu vă temeţi de moarte, camarade? – Nu, părinte; – De ce? – Păi cui e scris să
moară, moare şi în fundul pământului…”. Preotul Cicerone Iordăchescu150 a lăsat mărturie
despre "chipul cu totul aparte" în care s-au serbat Sfintele Paşti din 1917 pe front: “Trupa era
coborâtă din munţi pentru un repaus. Comandantul nostru, care ţinea ca sărbătoarea Învierii să
fie prăznuită cu toată pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajişte verde de pe malul drept al
pârâului Caşin un umbrar de crengi de brad. Punct la orele 12 noaptea tot umbrarul a fost
înconjurat de soldaţi şi ofiţeri, iar în mijlocul lor masa pentru serviciul divin. Corul ofiţerilor a
cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel şi în Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălţătoare
sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este mai aproape de
Dumnezeu ca oricând!...”.
În continuarea predicii sale, profesorul Lupaș, ne oferă un exemplu de măiestrie
dialectică. Această tehnică retorică înglobează forma discursului ce reprezintă un proces de
gândire ce se produce în manieră discontinuă, prin opoziție, confruntare a ceea ce este în
mișcare, și care permite accesul la un termen superior, ca o definiție sau un adevăr. Dialectica
devine astfel o formă tehnică de raționament, care purcede prin punerea în paralel a unei Teze și
Antiteze, tinzând să depășească contradicția care rezultă într-o Sinteză finală, de unde și faimosul
plan dialectic, cu structura: propun (teza) / opun (antiteza) / compun (sinteza), în care se
depășește opoziția151. Dialectica părintelui este următoarea: “Dacă nu poate fi însă deplină și
netulburată bucuria, se cuvine ca cu atât mai puternică și mai ocrotitoare să fie credința tuturor.
Căci această credință în patimile și Învierea Mântuitorului va face să pătrundă în toate cugetele
creștine cunoștința și înțelegerea, că scumpul sânge care a izvorât din coasta lui Iisus, străpunsă
cu sulița și din mădularele Lui țintuite cu piroane pe lemnul crucii era ca un semn, ca o
prevestire a râurilor de sânge, care aveau să înroșească drumul de biruință în toate luptele
purtate pentru credința, viața și mântuirea popoarelor, în tot cuprinsul pământului și în toată
întinderea istoriei neamului omenesc”.
Prin urmare, teza propusă este bucuria nedeplină; antiteza privește necesitatea credinței
puternice a tuturor oamenilor, pentru ca sinteza acestor doi poli, să fie reflecția la Jertfa
Domnului Iisus pe Cruce, pentru mântuirea neamului omenesc. În comparație cu această viziune,
148
Nicolae Buzescu, "Spicuiri din jurnalul de front al preotului căpitan Constantin Buzescu", în Mitropolia Olteniei,
nr. 10-12, 1978, pp. 801-822.
149
N.V. Hodoroabă, Din Războiul de Reîntregire. Note şi impresii de campanie (1916-1918), p. 262.
150
Cicerone Iordăchescu, Însemnări din anii 1916-1919, Iaşi, 1937, pp. 60-61.
151
Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, pp. 191-192.

68
Înaltul †Bartolomeu, deși folosește antiteza tot pentru a sublinia opera de mântuire a neamului,
insistă pe necredința fariseilor și cărturarilor, în opoziție flagrantă cu credința desăvârșită a
Domnului Hristos: “Pe de-o parte, ei, adică fariseii, saducheii, cărturarii și preoții, înțepeniți în
ale lor; pe de alta, El, Cel Ce contrariază prin noutate. Ei, cei cu nume de rezonanță socială; El,
un anonim. Ei, cu câte un arbore genealogic în spate; El, un nimeni. Ei, școliți în tradiția
rabinică; El, un autodidact. Ei, de origine nobilă; El, despre care se spune că e fiul unui
dulgher152”. Mai multe abordări, însă o singură finalitate: credință trebuie să avem cu toții pentru
a putea nădăjdui la mântuirea noastră.
Aici este cheia de boltă a predicii părintelui Lupaș. Toate suferințele răbdate de neamul
românesc în vâltoarea acestor evenimente tragice, nu doar că sunt nesemnificative în comparație
cu suferința adusă de Hristos Domnul pentru noi fiecare în parte (Romani 8, 38-39: “Căci sunt
încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele
ce vor fi... nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos
Iisus, Domnul nostru”), dar dacă aceste suferințe nu vor fi canalizate prin credință, înspre
demnitatea și onoarea suferinței pentru Hristos și pentru neamul românesc, acum în clipa
renașterii sale teritoriale, zadarnice vor fi toate eforturile omenești.
Dinamica propovăduirii apostolice are la baza ei, proclamarea şi atestarea tainei lui
Hristos Cel Răstignit şi Înviat, mister actualizat în anamneza euharistic-liturgică a Bisericii,
spune părintele Ică jr153. Ceea ce face aici părintele Lupaș, este să condenseze această kerygmă a
Bisericii primare, sub forma unui veritabil procedeu dialectic, care inserat în actul omiletic,
prinde și mai multă viață. De fapt, kerygma apostolică, pe acest mister hristic se bazează în
propovăduirea ei. Odată deveniţi creştini, ei se hrăneau constant cu învăţătura apostolilor
(didachē ton apostolon) fie pe cale orală prin predicile întâi-stătătorilor Bisericii în adunările de
cult, fie printr-o continuă lecturare a scrierilor apostolice. În cartea Faptele Apostolilor, ni se
spune că „în fiecare zi, în templu şi acasă, nu încetau (Apostolii) să înveţe şi să-L binevestească
pe Iisus Mesia” (5, 42). Această activitate apostolică, se desfăşura pe două planuri: în primul
rând ei se adresau necreştinilor, cărora le proclamau kerygma, al cărei conţinut esenţial era
Evanghelia lui Iisus Hristos. În al doilea rând, ei se adresau comunităţii creştine, pe care o
instruiau continuu, oferindu-i o cateheză aprofundată. Într-un alt text din cartea Faptele
Apostolilor, ni se spune că Apostolul Pavel „luându-i de-o parte pe ucenici, le vorbea zilnic în
şcoala lui Tiranus” (19, 9). Cunoaştem de asemenea, tot din istorisirile sfântului evanghelist
Luca, episodul frângerii pâinii la Troa şi al învierii lui Eutihie (Faptele Apostolilor 20, 7-12),
unde ni se relatează despre predica neobosită a marelui apostol până către revărsatul zorilor154.
Expresia didachē ton apostolon nu indică doar aprofundarea credinţei creştine care fusese
acceptată şi mărturisită odată cu primirea Botezului, ci mai mult decât atât, vrea să evidenţieze
propovăduirea apostolică în deplinătatea ei, devenită normativă pentru întreaga Biserică. În

152
Vasile Gordon, “Mitropolitul Bartolomeu – un predicator harismatic”, în vol. Cartea deschisă a Împărăției..., p.
240.
153
Ioan I.Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 69.
154
Constantin Preda, “Frângerea pâinii la Troa şi învierea lui Eutihie”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1999, pp. 117-
131.

69
acelaşi timp, această învăţătură se baza pe o modalitate nouă de recitire şi interpretare a
Scripturilor Vechiului Testament, după exemplul Domnului Înviat (Luca 24, 27), pentru o mai
aprofundată înţelegere a sensului istoriei mântuirii în raport cu comunitatea creştină. Din această
adâncire a kerygmei apostolice s-a născut marea Tradiţie (paradosis) a credinţei, care mai târziu
se va cristaliza în cărţile canonice ale Noului Testament, în special în Evanghelii. Sfântul apostol
şi evanghelist Luca, vrea să demonstreze prin cea de a doua sa scriere, faptul că prima
comunitate creştină se hrănea şi creştea o dată cu Logosul evanghelic pe care îl medita şi îl
adâncea neîncetat – aceasta constituia mai ales o componentă misionară a comunitaţii
apostolice155.
Un punct important al acestei predici, îl constituie reliefarea motivului pedagogic al
războiului, Dumnezeu îngăduie această conflagrație datorită înstrăinării totale a omenirii de El,
care atât de mult se degradase spiritual, încât nu mai știau oamenii să rostească nici măcar
rugăciunea elementară “Tatăl nostru156”. Redăm cu exactitate întregul pasaj: “În unele părți din
pricina creșterii greșite mulți au început a uita cu totul, că frica lui Dumnezeu este temeiul
înțelepciunii și că rugăciunea este aripa de înălțare a sufletului omenesc către cele cerești. Pe la
începutul acestui război se scria într-o foaie, că abătându-se aeroplane aducătoare de pieire
asupra unui oraș mare, mulțimea de pe străzi a fugit speriată în biserici, să-și plece genunchii în
fața altarelor spre închinare și rugăciune. Dar s-au găsit în mulțime și de aceia, care n-am mai
știut rosti nici un fel de rugăciune, nici Tatăl nostru măcar... A trebuit să se deslănțuie asupra
omenirii cumplita încercare a războiului, cu toate urmările lui înfricoșate, ca să-și aducă aminte
de căile Domnului chiar și cei ce se înstrăinaseră cu totul de ele. Și nu va fi fost mic numărul
lor”.
Încă de la început oratorul punctează adevărata cauză a înstrăinării omului de Dumnezeu,
lipsa unei virtuți: frica de Dumnezeu. Frica (fóvos) în relația ei cu Dumnezeu, exprimă o paletă
largă de semnificații în cuprinsul legii vechi; spre exemplu în Iov 37, 23-24 muritorii cei ce se
numesc pe sine înțelepti, se regăsesc sub semnul pedepsei Dumnezeului atotînalt în putere și
bogat în judecată. Moise îi spune faraonului că la semnul lui vor înceta tunetele și grindina și
ploaia, chiar dacă acesta împreună cu slujitorii săi nu se tem de Dumnezeu (Ieșirea 9, 29-30). În
Ieremia 26, 19 frica este sinonimă cu ascultarea sau supunerea. În cazul lui Avraam, după ce
acesta își dovedește credința puternică în Dumnezeul său, Îngerul Domnului rostește
următoarele: „...căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu” (Facerea 22, 12157). Imaginea

155
Constantin Preda, “Modelul comunităţii apostolice în sumarele narative din Faptele Apostolilor 1-5”, în
Ortodoxia, nr. 2, 2015, pp. 35-36.
156
Dincolo de acest neajuns de ordin religios, stă totuși mărturie evlavia crescândă a poporului român, pe fondul
mizeriei sociale produsă de infamul război, credinciosul nostru apropiindu-se cu toată ființa sa de locașul cel sfânt al
Bisericii, în nădejdea unei intervenții salvatoare divine, după cum observăm din cuprinsul unor predici ale vremii:
“Și în mijlocul tuturor acestor nemaipomenite nenorociri ce ne-au ajuns, ce vedem? Vedem, iubiți creștini, că
românul și acum ca-n totdeauna și în toate nenorocirile, ca să-și afle un balsam de mângâiere, aleargă cu
convingerea și evlavia strămoșească la sânul Sfintei Biserici, pătruns de convingerea că Tatăl ceresc care ne-a
ocrotit neamul în cursul veacurilor, îi va ajuta să scape și din această groaznică nenorocire. Din toate părțile
aflăm, că doar nici când ca acum, creștinii noștri n-au făcut atâtea Liturghii și n-au înălțat atâtea rugăciuni către
Tronul ceresc, ca acum”. A se vedea Ioan Roșu, “O cuvântare”, în Biserica și Școala, nr. 12, 20 martie – 2 aprilie,
1916, p. 91.
157
William D.Reyburn, Euan M.Fry, A Handbook on Proverbs, UBS Handbook Series, New York, 1992, p. 29.

70
aceasta idiomatică a lui fóvos cunoaște însă o cu totul altă arie semantică în cuprinsul Noului
Legământ. Ea este aplicată în interiorul dimensiunii Hristos-Biserică, adică iubire-supunere;
fiindcă Celui ce iubește îi răspundem cu preocuparea întreținerii comuniunii mistice, ca Unuia
care inspiră iubirea noastră și o merită, ascunzând mereu în piepturile noastre teama de a nu-I
greși cu nimic, fiindcă sensibilitatea Lui (Efeseni 4, 30) ne este cunoscută și o prețuim nespus.
Cunoașterea înseamnă înțelepciune, după cum bine se poate vedea în Proverbe 9, 10 sau
în Iov 28, 28 iar frica de Dumnezeu și credința în El, reprezintă o funcție de bază în procurarea și
intrinsec adâncirea ei. Cunoașterea lui Dumnezeu este un teren stabil în interiorul căruia omul se
poziționează sincronic cu obiectul perceperii sale158. Însă va rămâne mereu o ușă deschisă, ceea
ce nu reprezintă altceva decât liberul arbitru, sau libertatea omului de-a alege între viață sau
moarte (Deuteronomul 30, 15); căci în căutarea înțelepciunii, cei ce poartă frică de Dumnezeu,
vor fi asaltați de „nebunii” ce-au ales direcția contrară, încurajându-i pe aceștia în imitarea
elucubrațiilor lor159.
Începutul înțelepciunii este frica de Domnul, afirma cu tărie regele Solomon, însă noi
știm că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine
pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire” (1Ioan 4, 18); tocmai de aceea suntem
chemați a ne desăvârși în cunoașterea lui Hristos întru neprihănire (Romani 8, 1), triumfând cu o
astfel de frică născută din dorința întreținerii comuniunii hristice, asupra fricii de moarte
(1Corinteni 15, 57), asupra însuși blestemului Legii (Romani 6, 23160). Frica despre care
vorbește sfântul Ioan, este sentimentul vinovăției sau așteptarea iminentei pedepse, o realitate ce
frizează ridicolul, fiindcă nu se mai poate vorbi despre o astfel de frică pentru cei ce rămân în
iubirea lui Dumnezeu (1Ioan 4, 16). Frica elogiată de înțeleptul Solomon, cheamă la
împroprierea atitudinilor de reverență, de respect pentru Dumnezeul nostru. Astfel, și doar astfel,
punem începutul înțelepciunii adevărate și zidim la stâlpul și temelia Adevărului (1Timotei 3,
15161).
Toată această teologie a sfințeniei cuprinsă în sintagma oratorului “că frica lui Dumnezeu
este temeiul înțelepciunii și că rugăciunea este aripa de înălțare a sufletului omenesc către cele
cerești”, este expusă cu scopul de a-i face pe ascultători să înțeleagă care este adevărata chemare
a omului. Împietrirea inimii acestui popor, ortodox în ființa lui de aproape două mii de ani, își
atinge apogeul în imaginea dezolantă a credincioșilor lui, care nu mai știu să rostească nici
măcar rugăciunea copilăriei “Tatăl nostru”. Situația în sinea ei reflectă gradul de analfabetism
spiritual prin care trecea poporul nostru la începutul secolului XX, când se eludaseră și cea mai
firavă legătură duhovnicească dintre om și Dumnezeu. Realitatea se prezenta de-a dreptul
dezolantă. Rugăciunea avea o importanță deosebită atât în istoria iudaismului cât și în cea a
creștinismului. Tratatul de rugăciune (Berakoth162) este cea dintâi carte de rugăciune. Însă pe
lângă rugăciunile liturgice la care se asociau iudeii credincioși, fie în Templu, fie în sinagogi,
existau și rugăciunile individuale. Conținutul rugăciunilor era preluat de cele mai multe ori din

158
Roland E.Murphy, Proverbs, (Word Biblical Commentary), vol. 22, Thomas Nelson, 1998, pp. 4-5.
159
Duane A.Garrett, Proverbs, Ecclesiastes, Song of Songs, (The New American Commentary), vol. 14, Broadman
Press, Nashville, Tennessee, 1993, p. 67.
160
New Self-Interpreting Bible Library. With Commentaries, References, Harmony of the Gospels and the Helps
Needed to Understand and Teach the Text, (vol. 2: Judges – Song of Solomon), The Bible Educational Society,
1924, p. 1082.
161
Cătălin Varga, “Frica de Dumnezeu – începutul înțelepciunii. Pilde 1: 7”, în Tabor nr. 3, 2015, pp. 33-37.
162
Tratatul Berakoth (Binecuvântări) inaugurează conținutul Mișnei (tradiția orală a Legii lui Moise), sugerând
continuitatea Torei orale cu cea scrisă, și în egală măsură, faptul că relația cu Dumnezeu este cheia modului de
înțelegere a lumii de către înțelepții Mișnei.

71
Psalmii lui David care erau în mintea tuturor. Talmudul evreiesc, susține că prin rugăciune se
oficiază actul de slujire a Domnului în inima credinciosului, iar oricine se roagă, Șekinah (slava
și prezența lui Dumnezeu) este în fața lui, căci a chemat pe Dumnezeu163. Lipsa unei rugăciuni
sincere și plină de pocăință, duce la apariția religiozității, care se împotmolește în ea însăși, fără a
fi preocupată de rațiunea de a fi. Aceasta este ispita unei credințe devenite o religie comodă și
acomodată climatului politic din care face parte. Hristos Domnul, oferă lumii cea mai simplă și
sinceră rugăciune: “Tatăl nostru” (Matei 6, 9-13), însă de-a lungul veacurilor s-a pierdut din ea
esența, adică apare falimentul semnificațiilor duhovnicești a cuvintelor (împărăția Ta, voia Ta,
pâinea noastră cea spre ființă, păcate, iertare, ispită) în preocupările curente ale creștinului
instituționalizat164. Ieșirea din această împietrire se va putea realiza numai printr-o mișcare
seismică la nivel atât sufletesc cât și trupesc. Și aici apare necesitatea pedagogică a războiului
mondial îngăduit de Dumnezeu.
Continuarea argumentației pe ideea că războiul este o măsură pedagogică a lui
Dumnezeu, vine întru completarea celor expuse până aici. Atunci când credința se alterează în
sânul unui popor, încât se înstrăinează cu totul de cer și Dumnezeu, singura măsură de corijare a
derapajului, rămâne coerciția sau restricțiile pedagogice: “A trebuit să se deslănțuie asupra
omenirii cumplita încercare a războiului, cu toate urmările lui înfricoșate, ca să-și aducă aminte
de căile Domnului chiar și cei ce se înstrăinaseră cu totul de ele”. Însă Providența lui Dumnezeu
și Atotînțelepciunea Sa, se folosește chiar și de păcatele oamenilor, pentru a-Și împlini planul de
mântuire a omului. El face ca și păcatele oamenilor să slujească în scopuri bune, chiar și ororile
primului război mondial, au fost îngăduite de Dumnezeu, în așa fel încât ele au servit în final
spre mântuirea multor suflete. Replica lui Iosif adresată fraților săi corupți, va rămâne peste
veacuri, drept exemplu cu privire la modul în care știe Bunul Dumnezeu să se folosească de
păcatul omului pentru a-l mântui pe celălalt: “Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău, dar
Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să se împlinească ceea ce se vede azi, și anume să scape
viața unui popor în număr mare” (Facerea 50, 20). Același lucru se poate spune și despre
intențiile divine pe care le proorocesc profeții, despre îngâmfarea asirienilor (Isaia 10, 7), despre
stricăciunea de la Ninive (Naum 3, 4), despre trufia babilonienilor (Avacum 1, 11), despre
umilirea caldeilor (Isaia 47, 1). Toate acestea sunt momente istorice, ce servesc intenția trecută
în faptă a planurilor divine, astfel întreaga istorie slujește pentru preamărirea lui Dumnezeu165.
Asemenea și istoria primului război mondial, dincolo de necesitatea lui pedagogică, el stă
mărturie pentru slava lui Dumnezeu, prin jertfa la limita vieții a preoților militari, prin dăruirea
necondiționată a soldatului român întru apărarea teritoriului nostru strămoșesc și a credinței
noastre străbune, prin demnitatea cu care și-a dus crucea războiului țăranul român rămas singur
și sărac și în lipsuri crâncene la casa lui, prin acțiunile sociale ale celor mai puțin înstăriți decât
semenii lor, care din puținul lor de pâine rupeau și celui ce era în lipsă etc.
Pastelurile de tip alecsandrin, vuiesc încă o dată în oratoria părintelui Lupaș, într-o altă
predică intitulată sugestiv “Dacă cineva nu voiește să lucreze, nici să mănânce!”, stih preluat din
corespondența sfântului apostol Pavel cu tesalonicenii (2Tesaloniceni 3, 10166), spune în registru
163
Geoffrey Wigoder, Enciclopedia Iudaismului, trad. de Radu Lupan și George Weiner, Editura Hasefer, București,
2006, pp. 653-654.
164
Alexander Schmemann, Tatăl nostru, trad. de Luminița-Irina Niculescu, Editura Sophia, București, 2010, p. 8.
165
Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, pp. 77-78.
166
În acest text biblic observăm cum îndemnul la muncă serioasă a constituit încă de la început o constantă a
învățăturii creștine. Privită în ansamblul ei, avertizarea li se adresează direct celor care fug de muncă. În Biserica
creștină, disponibilitatea pentru muncă și dreptul la întreținere sunt interconectate, sunt în sintonie directă. Aici se
vorbește despre unii creștini care nu doreau efectiv să muncească, nu că nu aveau posibilitatea să muncească cum

72
poetic următoarele: “A început a se dezbăera binișor vremea. S-au desfundat omăturile,
încleștate prin văile adânci și codrul s-a scuturat pe îndelete de podoaba cea albă și grea a
iernii. A început a se premeni câmpul și s-au trezit ca dintr-un somn lung ogoarele, care au
odihnit toată iarna sub așternutul moale de zăpadă. Câmpul întins, începând a se împodobi cu o
haină de catifea verde, așteaptă acum pe plugari, să-și înfrățească iarăși traiul cu milostiva și
rodnica glie. Vântul de primăvară adie prin satele noastre ca un glas de chemare la muncă, ca
un glas pe care toți plugarii cei de ispravă l-au dorit de mult. Și acum nu întârzie a-l înțelege și
a-l urma. Deodată parcă învie câmpurile. Tot satul, cu mic cu mare, începe a se înșirui pe
brazdă...”.
Când parcurgi aceste cuvinte, parcă nu îți vine să crezi că ele au fost rostite într-o omilie,
căci par a fi extrase dintr-un roman ce descrie viața de la țară și renașterea naturii în toată
splendoarea ei de nuanțe și culori. Parcă parcurgi o pagină de beletristică fină. Se prea poate ca
opera lui Mihail Sadoveanu, să fi stat drept suport moral și inspirațional pentru această descriere,
vasta cultură literară, istorică și teologică a părintelui Lupaș, școlit la cele mai bune Universități
ale Occidentului, își spune din plin cuvântul. Poetul naturii este totodată un moralist,
descoperitor de robusteţe sufletească şi înţelepciune în această existenţă retrasă.Tema naturii se
regăsește la Mihail Sadoveanu în toate operele literare, nu numai în cele care descriu în mod
special zone mirifice ale plaiurilor româneşti, de aceea prozatorul a fost supranumit „poet al
naturii”. Trăsăturile principale ale aspectelor naturii ilustrate de el, s-ar putea sintetiza astfel:
frumuseţea şi armonia peisajului naturii mirifice româneşti, profunda comuniune a omului cu
natura, care capătă diferite ipostaze aparte în proza sadoveniană. Natura - loc de linişte şi
reflecţie pentru om, zbucium al sufletului uman, se proiectează în natură şi prin natură, refugiu al
echilibrului şi libertăţii depline a omului, natura ocrotitoare pentru om, ferindu-l de violenţele
existenţiale, apărându-l de pericolele ce i-ar putea distruge sufletul şi simţirea. Natura, prezență
esenţială în toate operele sadoveniene, romane istorice, povestiri romantice ori cărţi de
înţelepciune, constituie tema predominantă în cărţi precum „Valea frumoasei”, „Împărăţia
apelor”, „Vechime”, „Ţara de dincolo de negură167”.
Toate aceste motive sadoveniene vin precum țâșnirea unui izvor cristalin, plin de
prospețime și de viață, în deschiderea acestei cuvântări bisericești. Ținta socială a predicii de față
este evidentă, dat fiind faptul că vecinii noștri sunt plecați pe front departe pentru a ne apăra pe
noi de invazia dușmană, datori suntem și noi cei rămași acasă, să le lucrăm pământul lor nearat,
iar din roade să se înfrupte familiile zbuciumate ale acestora: “Ca să le ușurăm povara din inimă
și ca să-i ajutăm din toate puterile noastre pe cei ce luptă și se jertfesc apărând liniștea și
siguranța țării noastre, suntem datori a îngriji cu tot dinadinsul, ca să nu rămână nici brazda lor
nemuncită, nearată, nesemănată și neodrăslită. Suntem datori a munci pentru dânșii!”.
Acțiunile sociale ale protopopiatului Săliște, condus de părintele protopop Ioan Lupaș,
sunt un fapt cât se poate de real. Acțiunile voluntare și filantropia clerului ortodox sunt demne de
trecut în cartea recordurilor. Preoții aceștia rosteau rugăciuni pentru vreme de război, veneau în
ajutorul credincioșilor cu vorbe de alinare duhovnicească, alergau în miezul nopții la casele

greșit s-ar subînțelege, însă toată această escapadă apare pe fondul febrilității concepției a revenirii Domnului Iisus.
Dată fiind iminența reîntoarcerii sale, creștinii din Tesalonic au ales să nu mai muncească deloc, pentru a-și dedica
tot timpul rugăciunii și meditației – însă vedem că această practică nu era nicidecum o învățătură a Bisericii, ci se
naște pe fondul slăbiciunii omenești. A se vedea Eberhard Hahn, Epistolele către tesaloniceni, Editura Lumina
Lumii, Sibiu, 1999, pp. 166-167.
167
Ciobanu Florica, “Natura în opera lui Mihail Sadoveanu”, în: http://murmuruljiltului.hi2.ro/MSadov/
NaturaDespreOperaSadoveanu.pdf (accesat ultima dată în 8.02.2018).

73
sătenilor pentru îndeplinirea diverselor servicii, ajutau rudele celor trimiși pe front să alcătuiască
diverse pachete, și să scrie în locul multora care nu știau carte, pentru cei dispăruți, fie apelând la
Crucea Roșie, fie la Oficiul de Îngrijire al Prizonierilor de Război, compuneau scrisori sau alte
acte oficiale în lipsa notarului168 etc. În acest context, rămân memorabile cuvintele celui pe care-l
analizăm, adresate preoților sălișteni, cu ocazia cuvântării la deschiderea sinodului protopopesc
din data de 25 februarie 1915: “...cugetați la sârguința neobosită a albinelor care adună cu
osârdie dulceața florilor și umplu fagurii de miere cu ea, fără a se mâhni că din osteneala lor se
vor înfrupta alții169”.
Substratul biblic al acestei învățături sociale, răzbate încă de pe paginile Vechiului
Testament, anul Jubileului la evrei fiind dovada cea mai înaltă a preocupării lor sociale, unică în
lumea de atunci. Legislația Jubileului (Leviticul 25) are un profund caracter social, iar mai târziu
când severitatea practicilor de cult se detașează considerabil față de mila pentru cei sărmani
cerută de Dumnezeu, profetul Isaia escaladează o critică aspră (Isaia 58, 1). Celebrarea liturgică
și socială a Jubileului, este un răspuns la lucrările lui Dumnezeu de creație, alegere și
răscumpărare. Principala prevedere socială a codului jubiliar, era returnarea întregii averi
proprietarului originar sau familiei lui. Motivația teologică principală a acestei practici, era faptul
că adevăratul proprietar al întregului pământ era socotit a fi doar Dumnezeu. O altă prevedere
țintea spre eliberarea tuturor sclavilor evrei, premisa teologică era că între Yahwe și israeliți
exista o relație unică. Fiii lui Israel sunt robii lui Dumnezeu, și de aceea ei nu pot aparține pentru
totdeauna unui alt stăpân. Un alt element al legislației jubileului era anularea tuturor datoriilor,
iar aceste prevederi ce susțin săracii spre a fi împrumutați fără dobândă, reflectă serioasa
solidaritate dintre evrei. A patra exigență majoră a Jubileului privea necultivarea pământului, iar
în acel an jubiliar, evreii trebuiau să se întrețină doar cu ceea ce le dăruia Dumnezeu. Timpul
liber dobândit astfel, trebuia dedicat Domnului prin studiul cu atenție a Legii lui Moise
(Deuteronom 31, 10170).
Milostenia devine și ea o nouă structură socială a lumii Noului Testament și a istoriei
dezvoltării Bisericii creștine, ea putând fi cel mai bine experimentată în Evanghelia după Luca.
În textul din 11, 37-44 observăm că pentru sfântul evanghelist, adevărata necurăție constă în jaf
și lăcomie – un anumit tip de impuritate, rezultat de pe urma activităților sociale negative.
Hristos Domnul îi îndeamnă pe farisei să facă milostenie, fiindcă oferind hrană celor flămânzi își
vor curăța cu adevărat sufletele171.
Îndemnul social al părintelui Lupaș, prin care grija față de nevoia aproapelui transpare de
la sine, parcă ne pune în față o monstră de punere în practică a Jubileului evreiesc, în termeni și
acțiuni creștin românești. Efectele acestei comunicări sunt debordante, chiar dacă probabil în
inimile unora dintre ascultători, sămânța Evangheliei nu prinde imediat rădăcini, totuși să nu
uităm că mesajele pe care le transmitem pot avea uneori efecte întârziate asupra receptorilor,
ceea ce nu le anulează însemnătatea172. Indiferent de efectele întârziate ale acestei omilii, cu
siguranță un astfel de îndemn biblic, în contextul marilor frământări sociale ale războiului pe

168
Daniela Deteșan, “Acțiuni caritabile din Protopopiatul Ortodox Săliște în timpul Primului Război Mondial”, în
vol. Primul Război Mondial. Perspectivă Istorică și Istoriografică, p. 539.
169
Arhiva Protopopiatului Ortodox Român Săliște, din 1 iunie 1915, 443, foaia 3.
170
Adrian Murg, Soteriologia scrierilor lucanice, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2011, pp. 76-80.
171
J.P. Heil, The Meal Scenes in Luke-Acts: An Audience-Oriented Approach, Society of Biblical Literature,
Atlanta, 1999, p. 85.
172
Marius Daniel Ciobotă, Discursul Omiletic din perspectiva Științelor Comunicării, Editura Universitară,
București, 2012, p. 43.

74
plan mondial, va fi rodit în sufletul țăranului român, care nu va fi putut sta niciodată cu mâinile
în sân, privind la peticul de pământ rămas nelucrat al vecinului său, plecat pe front pentru
libertatea celui rămas. Cu siguranță totul a fost transfigurat într-o datorie de conștiință.
Cu siguranță l-a avut drept model pentru această preocupare socială pe Marele Vasile.
Acesta, a transpus în practică, el cel dintâi, exortațiile la milostenie din predicile sale sociale,
pentru că stăpânit de un umanism rar întâlnit, sfântul Vasile cel Mare, imediat după botezul său,
își împarte toată averea la săraci. Iar mai apoi când se va afla în fruntea Bisericii, cu ocazia marii
secete din anul 367, urmată de foametea din anul 368, care pustiise totul, sfântul nostru nu s-a
mulțumit doar să țină cuvântări pline de patetism, în care să îndemne la milostenie, ci el însuși a
făcut o a doua împărțire a averii la săraci, hrănindu-i pe toți, fără a face deosebiri între creștini
sau evrei sau păgâni173.
Cunoaștem din relatările istorice, că cel puțin în zona Banatului (aceasta cu siguranță că
exceptează și celelalte zone ale Țării), viața socială a românilor de aici, a avut de suferit enorm.
Autoritățile străine au declarat în aproape toate localitățile Banatului, pentru a asigura armatei
austro-ungare hrana necesară, o permanentă campanie de rechiziționare a produselor agro-
alimentare, a produselor animaliere și a recoltelor de cânepă, cartofi și nutrețuri. Au fost
rechiziționate și animale de tracțiune (caii cu întregul echipament necesar), iar în unele locuri
chiar și materiale de zidit (cărămidă, țiglă, ciment, var). O pustiire a săracilor români la nivel
general. Spre exemplu, conform datelor istorice furnizate de colecția foii „Nicolae Ilieșiu”,
locuitorilor comunei Balint, li s-au rechiziționat fără nici o milă, caii, boii și vacile, oferindu-li-se
în schimb, un preț derizoriu, jicnitor de-a dreptul174. Un alt exemplu sunt sătenii din comuna
Bucovăț, care au suferit de foame de pe urma rechiziționării alimentelor și a gazului de iluminat.
Preotul comunei Al. Popvici, a avut și dânsul de suferit, neavând cantitatea imensă de ovăz
cerută spre rechiziționare, a fost obligat să o răscumpere în bani. Iar în comuna Fârdea, au fost
confiscate multe bucate și vite, mai ales în anul 1918, autoritățile maghiare luând din mâinile
țăranilor săraci, aproape toată recolta de grâu, lăsând comunei, din întreaga cantitate, un gramaj
necesar cât să acopere pentru un timp estimativ de trei luni nevoile satului. Rechizițiile nu au
cunoscut nici o îndurare, deoarece vedeau în țăranii români, posibili dușmani ai statului
maghiar175.
Mai mult decât atât, cunoaștem din presa vremii, că ajutoarele sociale primite din partea
Statului Român, nu ajungeau toate la destinație, sau dacă ajungeau nu puteau fi accesate de către
toți, datorită speculei nemiloase cu alimente și cu articole de primă necesitate. De asemenea,
colectele sociale instrumentate nu ajungeau din păcate la destinatari, aceasta datorită corupției
din sectorul public. Avem în acest sens mărturia lui I.Mihălcescu, care într-o conferință ținută la
Societatea Clerului din București “Ajutorul”, în ziua de 2 aprilie 1915, spunea următoarele: “Dar
specula fără milă cu alimentele și în genere cu articolele de primă necesitate de care ne văităm
cu toții în țară la noi, acum când glasul tunului n-a răsunat încă? Unde sunt colectele pentru
venirea în ajutor atâtor desmoșteniți ai soartei care au rămas fără lucru și se sting în cea mai
neagră mizerie împreună cu familiile lor? Sau dacă s-au luat ici și colo inițiative în acest sens,

173
Liviu Petcu, “Sfântul Vasile cel Mare – Panegirist al Milosteniei”, în vol. Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la
1630 de ani, (Emilian Popescu, Mihai Ovidiu Cățoi eds.), Editura Basilica, București, 2009, p. 165.
174
Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 4.
175
Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 30; Arhivele Muzeului Banatului Timișoara,
fond Nicolae Ilieșiu, dosar 79; Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 143, f. 3.

75
care e inima cu adevărat caritabilă care se mulțumește de rezultatul obținut176?”. Pe fondul
acesta tulbure, acțiunile sociale ale Sfintei Biserici, care și-au avut toate finalitate, au fost cu
adevărat o gură de apă proaspătă într-un deșert fără milă. În acest context istoric mai mult decât
zbuciumant, omiliile părintelui Lupaș, vor fi căzut ca niște picături mari de apă, peste rănile
uscate ale sufletului țăranului obidit!
Însă echilibrat din fire, pentru a nu apleca prea mult balanța în favoarea săracilor,
părintele Lupaș în predica intitulată “Cu număr și cu măsură”, rostită în Biserica cea mare din
Săliște la data de 21 iunie 1915, spunea următoarele cuvinte apologetice cu privire la statutul
săracilor: “De altfel nimeni nu va fi îndreptățit a se plânge de sărăcie, dacă i-a dat Dumnezeu
sănătate și putere și dor de muncă, știut fiind că orice muncă cu brațele se plătește în ziua de
astăzi înzecit mai bine, ca înainte”. Iar pentru a-și întări și mai bine exortația, se folosește de un
principiu vital al actului omiletic, pentru a păstra vie atenția publicului pe toată perioada
cuvântării, și anume ilustrația. Acest procedeu poate lua naștere foarte ușor din literatura
proverbelor românești, atât de pline de înțelepciune. De asemenea, folclorul reprezintă un izvor
de mâna întâi pentru ilustrații, creația populară susținând de-a lungul timpului credința și viața
Bisericii și-a credincioșilor177. Cu siguranță, izvorul înțelepciunii populare, a stat la baza
următoarei ilustrații folosite de părintele Lupaș pentru a biciui ispita lenevirii: “Pentru cei ce au
obiceiul a se tângui neîncetat de sărăcie, voi aminti aici pățania unui tânăr sărac, care
întâlnindu-se odată cu învățătorul său și fiind întrebat din partea acestuia, ce mai face - a
răspuns: “Nu prea bine, sunt așa de sărac”. Învățătorul clătinând din cap, i-a zis: “Tu nu ești
atât de sărac precum crezi, fiindcă ești sănătos”. Și luând mâna tânărului, a zis: “Ai vrea să dai
mâna asta pentru o mie de zloți?” – “Nici vorbă”, răspunse tânărul... “Deci – încheie
învățătorul – nu te plânge, că ești atât de sărac; tu ai bunătăți, pe care nici un ban și nici o
comoară nu le poate cumpăni”.
Într-o altă predică intitulată “Ne lăudăm întru necazuri178”, părintele protopop
mărturisește cum în ziua de Sfântul Gheorghe, la rugămințile fierbinți ale unei familii ce-l avea
pe unicul ei sprijin drept în linia de foc a frontului, împreună cu alți preoți săvârșește Sfânta
Taină a Maslului179 pentru izbăvirea acelui suflet. La câteva săptămâni după aceasta, ca răspuns
176
I. Mihălcescu, “Cauzele necredinței contemporane și mijloacele de a o combate”, în Biserica Ortodoxă Română,
nr. 1, 1915, p. 59.
177
T. Simenschy, Dicționarul înțelepciunii, Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău, 31995, 640 p.; Petru Rezuș,
“Învățătura despre religia subiectivă, din punct de vedere interconfesional”, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1958, p.
375.
178
Titlul se inspiră din cuvintele Sfântului Pavel din Romani 5, 3-5, unde ne sunt descrise suferințele apostolului
pentru cauza Evangheliei. Despre suferințele îndurate de sfântul apostol Pavel, fostul mitropolit Nicolae Mladin
Dumnezeu să-l odihnească cu sfinții, spunea următoarele: “Nimic nu e atât de strălucit ca Pavel legat pentru
Hristos, ca acele lanţuri ce înfăşurau acele mâini fericite. A fi legat pentru Hristos e cu mult mai strălucit decât a fi
apostol, sau dascăl, sau evanghelist... Nu poate face atât de strălucit capul o diademă bătută în pietre preţioase, ca
un lanţ de fier pentru Hristos... A fi legat pentru El e mai strălucit decât a şedea la dreapta Lui, e mai însemnat
decât a şedea pe cele douăsprezece tronuri”. A se vedea Nicolae Mladin, Hristos – viaţa noastră. Asceza şi mistica
paulină, Editura Deisis, Sibiu, 2012, p. 198.
179
Încă de la nașterea Bisericii, preocuparea slujitorilor ei, nu s-a îndreptat doar asupra îngrijirii văduvelor și
orfanilor, săracilor în general; ci a slujit și membrilor săi bolnavi. Materia principală a slujbei, este uleiul, asupra
căruia se rostește rugăciuni speciale de sfințire, cu care se vor unge toți bolnavii pentru tămăduirea lor trupească. În
lumea antică, înainte de apariția spitalelor și a tehnicii medicinei moderne, ungerea cu untdelemn era larg răspândită.
Uleiul de măsline, răspândit în lumea Mediteranei, era practic aspirina epocii. Sirienii, babilonienii, indienii și sciții
preparau unguente speciale folosind untdelemn și alte ingrediente. A se vedea Paul Meyendorff, Taina Sfântului
Maslu, trad. de Cezar Login, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 35-36.

76
rugăciunilor înlăcrimate, părintele Lupaș primește de pe front, din partea căpitanului Goșa,
următoarea scrisoare: “Mult stimate domnule protopop! Vă rog să primiți cel puțin pe calea
aceasta mulțumirile mele pentru rândurile trimise cu ocazia Sfântului Maslu de la Foltea. Chiar
în momente de acestea, în care ne aflăm acum, cuvintele dumneavoastră ne cad atât de bine,
fiindcă numai ajutorului lui Dumnezeu îi putem mulțumi izbânda și succesele strălucite și pline
de glorie ale zilelor trecute. Și iarăși, numai cu ajutorul lui Dumnezeu sperăm, să terminăm cât
mai curând războiul, cât mai curând ca deplini învingători pe toate liniile. Ne aflăm pe toate
liniile în o poziție și situație foarte favorabilă. Avem cea mai bună speranță. Eu mă aflu foarte
bine. Ai noștri se luptă ca adevărați eroi...”.
Cât de mult au ajutat pentru bunul mers al lucrurilor, în nădejdea reîntregirii neamului
nostru, și preoții rămași acasă, care împreună cu credincioșii lor, înălțau neîncetat rugăciuni
fierbinți către Dumnezeu, ca armata română să iasă învingătoare din război. Contribuția clerului
este cu atât mai strălucitoare cu cât importanța lor nu prea a fost luată în considerare. După
războiul din 1877-1878, s-a redus drastic numărul preoților militari, și abia în campania din 1913
la mobilizare, au fost desemnați preoți la fiecare regiment. În perioada neutralității (1914-1915),
Armata a tergiversat inițiativa Bisericii, ba chiar au respins multe din propunerile ei de preoți
militari. Iar din păcate, nu a existat nici o lege adoptată de Corpurile legiuitoare ale Regatului
României, prin care să se reglementeze statutul social al preoților mobilizați în vreme de
război180. Însă istoria a dovedit cu subiect și predicat rolul covârșitor al clerului român ortodox,
la finalizarea procedurii de reîntregire a României!
Însă nu doar preoții au avut de îndurat multe suferințe în timpul primului război mondial,
ci și ierarhii noștri credincioși. Spre exemplu, episcopul Argeșului, PS Calist Ialomițeanu, a fost
obligat, să recurgă la un procedeu sinuos și extrem de incomod, și anume să mute toate obiectele
prețioase de cult și sfintele moaște de la Bisericile din Argeș la Mănăstirea Antim din București,
ca să le salveze de la profanare din calea armatei germane, ce-a ocupat Argeșul la data de 20
noiembrie 1916. Păstorirea lui se încheie la data de 18 mai 1917, când după o lungă suferință
contractată în timpul iernii grele din acel an, a încetat din viață răpus de tuberculoză, din cauza
grelelor încercări pe care le-a îndurat în timpul refugiului din calea armatei germane. S-a stins
din viață la numai 56 de ani. Colegul său, episcopul Sofronie al Bucureștiului, a fost arestat în
Duminica Rusaliilor, când armata germană cucerise capitala țării, închis fiind la Cercul
Militar181. Iar exemplele pot continua cu siguranță, însă scopul nostru nu este să deplângem
turnura evenimentelor marelui război, ci să privim cu admirație la jertfele depuse cu deplină
demnitate, începând de la soldat și până la episcop, pentru realizarea idealului neamului
românesc. Seriozitatea soldatului român și abnegația jertfirii sale, aveau să fie elogiate până și de
tabăra austro-ungară, care n-a privit niciodată cu ochi buni, ființa românească: “Avocatul
maghiar din Oradea, Géza Dombovary, care – precum însuși spune – avea fel și fel de
preocupații față de români, ajunge între soldații români, care se luptau în Serbia. Văzând acolo
ținuta lor, vânjoșia lor, vitejia lor, cum înfruntă toate intemperiile, a rămas uimit și scrie astfel
altui avocat: Când a mers la atac regimentul de glotași români de la Lugoj – generalul lor a
plâns ca un copil de admirația lor. Eu cu acești români – aș cuteza să iau lupta cu oricare

180
Constantin Nazarie, Activitatea preoților de armată în campania din anii 1916-1919, Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1921, pp. 5-11.
181
Claudiu Coțan, “A Page from the Life of Bishop Calist Ialomițeanu of Argeș (1912-1917)”, în Journal of
Romanian Literary Studies, nr. 8, 2016, pp. 67-68.

77
armată din lume. Cum a zis vicecolonelul austriac despre ei: Acești glotași sunt soldați
ideali182”.
Într-o omilie rostită în Biserica mare din Săliște cu ocazia sărbătoririi sfântului prooroc
Ilie, în data de 20 iulie 1915, aduce în discuție apostazia Israelului din perioada regelui idolatru
Ahab, motiv pentru care Dumnezeu îi pedepsește cu secetă pentru o perioadă de trei ani și
jumătate (3Regi 17). Urmează mai apoi un rezumat al activității jertfei profetului întru apărarea
credinței celei adevărate, primită prin revelație de la Dumnezeu, prin mâna robului Său Moise.
Motivul pentru seceta nemiloasă din Israelul de atunci, a fost reintroducerea idolatriei în popor
de către regele Ahab și soția nelegiuită a acestuia, Izabela (cultul zeului Baal și al Așerei în
Samaria), care a fost văzut de către Dumnezeu drept o culme a fărădelegii (3Regi 16, 30-33). În
tabloul din 18, 2-16 și 18, 20-40, se afirmă că seceta și încheierea ei sunt tematic legate de
motivul vinei, al pedepsei și al penitenței. Astfel, singura scăpare de pedeapsă rămâne doar
pocăința întregului popor și reîntoarcerea la credința cea adevărată183.
Iar după ce expune această lucrare jertfelnică a dreptului Ilie, îi îndeamnă și pe
ascultătorii săi spre imitarea acestei virtuți: “Și noi suntem datori a păstra întotdeauna cu
sfințenie, a spori și a apăra cu toate jertfele dreptății tot ce am moștenit de la părinții noștri, nu
numai sforicica de moșie, pe care ar vrea să ne-o înstrăineze lăcomia vreunui brăzdaș hrăpăreț,
ci mai ales toate moștenirile prin care ni se asigură și veșnicește viața noastră sufletească:
credința, limba, datinile și obiceiurile, numele cel bun și virtuțile creștinești”.
Narațiunea omiletică poate fi de bun augur în iconomia reușitei unei predici. Povestirea
încadrată în actul omiletic, concepută cu măiestrie literară, după cum reușește în cazul nostru
părintele Lupaș, prin invocarea narațiunii secetei din vremea lui Ilie profetul, servește foarte bine
procesului de identificare dintre predicator și ascultător. În dezvoltarea povestirii sale, oratorul
valorifică toate calitățile artistice ale textului biblic (intriga, metafora, imaginea, simbolul) pe
care le transpune creativ întru corelarea experienței umane cu învățăturile Bibliei. În modul
acesta creativ, cei care ascultă predica sunt captivați de lumea ce li se descrie, de imaginile ce se
succed pe sub ochii lor prin intermediul diegezei omiletice, identificându-se foarte ușor cu
personajele biblice respective sau cu unele acțiuni ale acestora184. Cu siguranță că efectul narativ
invocat aici, de către măiestria stilistică a protopopului de Săliște, îi va fi făcut pe ascultători să
înțeleagă că nu este nimic mai vrednic de pedeapsa lui Dumnezeu, decât trădarea propriei tale
credințe, în favoarea celor din import, ușuratice în închinarea lor.
Dacă în secolul al II-lea după Hristos, istoricul Publius Cornelius Tacitus, remarca cu
tristețe lipsa marilor oratori din vechime, în mijlocul comunității sale185, Biserica Ortodoxă se
poate lăuda cu un strălucit retor al secolului XX, în persoana istoricului academician, preotului și
profesorului Ioan Lupaș. Elocința și-o dobândește cu siguranță după multă sârguință în ogorul
predicării, arând adânc zi și noapte, pentru a găsi cele mai alese cuvinte născătoare de
preafrumos creștinesc în sufletul ascultătorilor săi. Aceasta fiindcă a vorbi cu temei înseamnă a

182
†Miron Cristea, “Virtutea militară a românilor”, în Biserica și Școala, nr. 2, 11/24 ianuarie 1915, p. 1.
183
Constantin Oancea, Profetul Ilie și narațiunea despre secetă (1Regi 17, 1 – 18, 46), Editura Alma Mater, Cluj-
Napoca, 2005, pp. 80-81.
184
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, p. 121.
185
Aurel M. Cazacu, “Despre oratorie și retorică la Tacitus”, în Bibliotheca Septentrionalis. Philosophia perennis,
nr. 1, 2016, p. 97: “Mă întreb adesea, Fabius Iustus, pentru ce veacurile de mai înainte au strălucit prin talentele și
faima atâtor neîntrecuți oratori, pe când epoca noastră, pustiită și lipsită de gloria elocvenței, abia dacă își mai
aduce aminte de cuvântul orator. Căci noi socotim astfel numai pe cei din trecut, iar pe vorbitorii timpurilor de față
îi numim apărători, sprijinitori, patroni și oricum vrei, numai oratori nu”.

78
munci cu hotărâre, iar atunci când inima oratorului pulsează în ritm măreț și frumos, gură fără
îndoială va grăi din prisosul inimii. Plinul preasimțirii iubirii de neam și de Biserică, se revarsă
peste margini în omiletica părintelui profesor Ioan Lupaș, rostind gânduri ce cad peste sufletele
ascultătorilor săi, precum untdelemnul peste rană186. Nu există îndoială că aceste cuvinte ce exală
dorința apărării bunurilor noastre spirituale cu orice preț, au pătruns adânc în conștiința
ascultătorilor sălișteni de atunci, și nu numai, născând în pieptul fiecăruia fiorul spre jertfire, spre
eroism, spre excelsior!
Oratoria părintelui Lupaș, mai este importantă din cel puțin un alt punct de vedere. Exact
în această perioadă în care părintele protopop semăna în poporul său frumoasele povețe
oratorice, detractorii nu întârziau să apară. În revista “Biserica și Școala” de la Arad, cu
aproximativ o lună înainte ca părintele să rostească această frumoasă omilie de sfântul Ilie, un
autor ce s-a semnat enigmatic cu denumirea de Simplicius, ridica următoarea problemă: “Avem o
seamă de oameni, care se țin foarte serioși și gravi și pe aceea tot mereu se amestecă în
treburile noastre bisericești, fără a avea cultura și experiența necesară pentru dezlegarea
norocoasă a acestora. Unii ca aceștia tot mereu ne toacă la urechi prin ziare și reviste, că viața
noastră religioasă, pentru aceea a ajuns în stadiul decăderii, fiindcă predica în Biserica noastră
este neglijată. Supărații aceștia pe preoți, mi se pare că nu țin cont de realitatea lucrurilor din
lumea aceasta187...”. Ce frumos știe răspunde acestor provocări cu iz de polemică gratuită,
protopopul din Săliște, coordonând această mângâietoare carte de predici, ce reunește cele mai
frumoase și mișcătoare predici totodată, rostite în vreme de război.
Întocmai unui renumit orator, părintele protopop stăpânea foarte bine și structura
panegiricului188, rostind o cuvântare înflăcărată cu ocazia înmormântării surorii de caritate
Florica Manta, în Gurarâului la data de 4 august 1915189 (a se vedea Anexa 3). Printr-un discurs

186
Iuliu Scriban, “Cum învățăm a predica”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-4, 1942, p. 77.
187
Simplicius, “Oratoria bisericească și viața reală”, în Biserica și Școala, nr. 23, 5-18 iunie 1916, p. 2.
188
Panegiricul este un cuvânt compus din limba greacă unde pan înseamnă “tot, întreg” iar agiris definește
“adunarea întregului popor pentru o comemorare festivă”. Așadar, o reuniune pentru o sărbătoare solemnă. Originile
panegiricului trebuie căutate în retoria antică, în discursurile encomiastice rostite în cinstea eroilor legendari sau a
diverselor personalități publice, cu merite deosebite. Una dintre cele mai cunoscute astfel de cuvântări din istoria
omiletică este Cuvântul de mulțumire către Origen, rostit de către sfântul Grigorie Taumaturgul, ucenic al ilustrului
exeget biblic, în anul 238 d. Hr., în Cezareea Palestinei. Prin tonul său solemn și mișcător, panegiricul omiletic
urmărește intensificarea sentimentelor religioase legate de sărbătoarea pomenită sau de sfântul în cauză,
constituindu-se într-un factor de dinamizare a spiritualității creștine. Izvoarele alcătuirii panegiricului trebuie să fie
în primul rând Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților și Sinaxarele, Literatura ascetică și mistică, Acatistele folosite în
cultul bisericesc, poeziile religioase solemne și imnografia cărților de cult. A se vedea Vasile Gordon, Adrian Ivan,
Nicușor Beldiman, Omiletica, pp. 392-395.
189
Cu ocazia parastasului înmormântării acestei fiice de preot, avem înregistrată, în acest volum de predici colective,
cuvântarea părintelui Ioan Hanzu de data aceasta, slujitor în satul Cacova, din care spicuim următoarele afirmații:
“În sunetul duios al clopotelor am înmormântat pe cea dintâi eroină a neamului nostru în acest înfricoșat război.
Iar acum ne-am întrunit, conform datinei noastre strămoșești față de cei răposați, ca după rânduiala și credința
Bisericii noastre, să înălțăm rugăciuni la tronul cel ceresc pentru odihna sufletului ei nevinovat și fecioresc, slujind
acest parastas întru pomenirea ei... Eroina noastră a iubit pe deaproapele ei așa, încât și viața și-a dat-o pentru
aceea iubire, deci și noi să o iubim, iubindu-ne între noi în aceeași măsură... Și la mulți le-a fost în adevăr îngerul
ocrotitor și îngrijitor, ceea ce a spus-o unul fiecare, împărtășit de îngrijirea ei, ceea ce o spun multe epistole de
mulțumire și recunoștință, sosite la adresa răposatei din partea celor mai aproape lor... Așa și-a împlinit eroina
noastră misiunea de soră de caritate, așa și-a ridicat ea însăși monumentul cel mai dăinuitor în sânul poporului,
lăsându-l moștenire și în grija noastră a tuturor din generație în generație, ca cea mai vie dovadă de jertfire de
sine, iubire de patrie și neam, ca fiică aleasă a unei respectabile familii preoțești... Cuvine-se cu adevărat, după a
mea modestă părere, ca unul dintre aceste motive, să se boteze și numească de fiicele acestei comune și a altor
învecinate, întru amintirea ta, drept răsplată și recunoștință, cât și exemplu de urmat, motivul surorei Florica”.

79
encomiastic190 plin de sobrietate și solemnitate în același timp, oratorul nostru păstrează structura
clasică a panegiricului rostit în cinstea cuiva, dând dovadă astfel că este un bun cunoscător al
tratatelor retorice ale antichității dar și ale vremii sale. Cerința forte a acestui model discursiv
este identificarea elementelor istorico-biografice ale celui elogiat, împletite pas cu pas cu
învățături morale și duhovnicești. Planul propriu-zis constă în preluarea unui motto preluat de
obicei din Evanghelie sau din slujba zilei: “Nu te teme, crede numai...191”; apoi urmează formula
de adresare, în cazul nostru avem expresia consacrată a acelor timpuri, care astăzi pare puțin
perimată: “Jalnici ascultători!”; apoi tratarea, adică partea istorico-biografică și ilustrativă:
“Înțelegem toți, câți ne-am adunat astăzi aici, să petrecem la locul de odihnă veșnică rămășițele
trupești ale adormitei în Domnul fecioare Florica Manta, că aceeași durere cumplită a săgetat și
inima scumpilor ei părinți în clipa, când au luat de veste, că îngerul morții a început să fâlfâie
din aripi diafane asupra iubitei lor fiice192, pe care și-au dat toată omeneasca silință, s-o
crească până la vârsta de 21 de ani și s-o cultive ca pe un suav trandafir, menit să dea podoabă
atât de aleasă în stratul bine îngrijit și frumos odrăslit al acestei familii preoțești... Însușirile, cu
care a fost înfrumusețat sufletul acestei fecioare, trebuiesc socotite ca niște daruri de la
Dumnezeu. Dar este meritul părinților, că prin îngrijirea și priceperea lor deosebită au știut
cultiva în sufletul fiicei lor sămânța cea bună a virtuților creștinești, care au făcut din ea un
model de fiică ascultătoare, de soră și prietenă devotată, de creștină bună gata oricând spre
jertfă cât de mare pentru ajutorarea deaproapelui îndurerat și obidit... Despre această nobilă și
creștinească pornire a sufletului său feciorelnic, a dat dovadă atât de strălucită, când s-a
dedicat de bunăvoie și cu devotamentul cel mai desăvârșit operei caritative de a îngriji și lecui
pe eroii întorși bolnavi sau răniți de pe câmpurile de luptă. Cum au sosit în spitalele din Sibiu
cei dintâi bolnavi și răniți, ea s-a smuls împreună cu sora ei Mărioara, din atmosfera senină a
căminului părintesc, și cu suflet eroic a alergat să-și îndeplinească datoria creștinească față de
cei ce gemeau în suferințe și cu timpul să se aducă pe sine jertfă curată pe altarul iubirii
aproapelui193...”, urmată de încheiere cu îndemnuri scurte, persuasive: “Părinți îndurerați, frați

190
Encomionul presupune o cuvântare de laudă, un elogiu în onoarea cuiva, sau mai poate fi un poem liric în care se
glorifică faptele cuiva.
191
Marcu 5, 36: “Dar Iisus, auzind cuvântul ce s-a grăit, a zis mai-marelui sinagogii: Nu te teme. Crede numai”.
192
Nu se înțelege clar din corpusul cuvântării care a fost cu exactitate cauza decesului, însă putem bănui contactarea
unei anume epidemii adusă de pe front. Foamea, sărăcia și condițiile mizere de trai ale războiului, au adus cu ele boli
ca holera, tifosul, gripa, tuberculoza, bolile venerice și variola, care au cauzat mari pierderi de vieți omenești. Holera
a fost o prezență constantă în istoria Ardealului, epidemiile surveneau foarte des, cea mai groaznică înregistrându-se
între anii 1872-1873, când 1 din 80 de locuitori au murit. Holera este o boală infecțioasă acută, intestinală, produsă
de vibrionul holeric, caracterizată prin diaree, deshidratare masivă și colaps algid, alterarea profundă a stării
generale, prezentând o mortalitate de 50-80% în cazurile netratate. Mai expuși la boală sunt cei denutriți,
covalescenți sau bolnavii suferinzi de tulburări intestinale, bătrânii și copiii mici (datorită gradului de hipoaciditate
gastrică). A se vedea Marin Voiculescu, Boli infecțioase. Clinică și epidemiologie, Editura Medicală, București,
1981, pp. 881-885. Într-o circulară a episcopului Aradului, Ioan Papp, observăm că boala cea mai necruțătoare ce-a
lovit România în perioada acestui flagel mondial, a fost holera: “Marele război la care a fost împinsă monarhia
noastră, afară de neliniștea generală și de multe alte nenorociri împreunate cu orice războire, a adus asupra unor
părți a patriei noastre și primejdia multor boli molipsitoare, între care e și holera, boala cea mai înfricoșată... De
aceea dispunem ca preoții și învățătorii noștri să urmărească cu cea mai mare băgare de seamă și bunăvoință
starea sanitară a credincioșilor noștri”. A se vedea Ioan I.Papp, “Circular cătră toate oficiile protopresbiterale și
parohiale din eparhia Aradului”, în Biserica și Școala, nr. 40, 5/18 octombrie 1914, pp. 326-327.
193
Această exprimare eufemistică a morții își propune să îndulcească puțin din drama fără de cuvinte a părintelui ce
își înmormântează fiul sau fiica. Moartea – acest amestec de anxietate telurică și neputință eliptică, dacă este
pregătită din timp cu mare demnitate, atunci trecerea pragului ei devine cea mai înaltă filozofie. Foarte plastic
descria această stare mitropolitul Bartolomeu în cărțile sale omiletice: “În momente grele, de depresie sufletească,

80
și surori nemângâiate, rudenii și prietene întristate, curmați deci curgerea lacrimilor voastre de
jale și ascultați cuvântul de mângâiere al proorocului: “Veniți să ne întoarcem către Dumnezeu,
căci el a sfâșiat și tot El va vindeca, el a lovit și tot El va tămădui rana” (Osea 6, 1)”.
Mijloacele stilistice ale acestui panegiric sunt dintre cele mai abundente (folosința
ilustrației biblice cu Iisus și fata moartă a lui Iair; metafora îngerului morții ce-și fâlfâie aripa
diafana peste trupul fecioarei Florica, de altfel, un asindet ce coboară simboluri din zona
palpabilă a anghelologiei, învelite în imagini bucolice; sau alta la fel de duioasă în care se arată
munca părinților ei care și-au educat fiica cultivând-o ca pe un suav trandafir menit să dea
podoabă aleasă; hiperbole prin care laudă fecioria, ascultarea acestei ființe și dăruirea ei;
metonimia sămânța cea bună a virtuților; repetiția adjectivului feciorelnic; gradația
devotamentul cel mai desăvârșit; alegoria cu suflet eroic a alergat să-și îndeplinească datoria
creștinească față de cei ce gemeau în suferințe și cu timpul să se aducă pe sine jertfă curată pe
altarul iubirii aproapelui; epitetul patul durerii; comparația cu eroii neamului nostru jertfiți pe
câmpurile de luptă; exclamația blând și drept și bun și jertfitor a fost sufletul ei; eufemismul cu
timpul să se aducă pe sine jertfă curată pe altarul iubirii aproapelui etc.). În cadrul acestora, se
cultivă un stil oratoric entuziast, energic, pe măsura recunoștinței și venerației față de subiectul
exaltat: “Cât de frumos zugrăvește scurțimea acestor trei cuvinte pornirea nobilă și entuziastă a
unui suflet candid de fecioară spre jertfa supremă... Câtă însuflețire virginală și cât eroism
delicat, plin de abnegație, a desfășurat ea întru îndeplinirea nobilei, dar grelei misiuni de soră
de caritate voluntară, vor ști mărturisi cu dreptate aceia dintre eroii armatei noastre...”.
Tot părintele Lupaș, ține o cuvântare la îngroparea unui soldat necunoscut, găsit mort pe
muntele Frumoasa, fără a i se putea identifica religia, un anume Hermann Landesmann, care
datorită milostivirii sătenilor, este depus în cimitirul din localitatea Gruiu, oferindu-i-se cinstea
creștinească, însoțit fiind la mormânt precum un erou, care și-a jertfit viața pentru îndeplinirea
slujirii ostășești. Mișcătoare rămân și aceste cuvinte ale părintelui protopop, rostite în cinstea
acestui erou necunoscut: “Cea mai mare jertfă pe care o poate aduce cineva pentru slujba și
chemarea sa, este jertfa vieții. Să ne gândim câți eroi dintre fiii poporului nostru aduc în timpul
de față asemenea jertfe, luptând și căzând pe câmpul de slavă, îndeplinind cu sfințenie datoriile
lor de soldați credincioși, apărând glia strămoșilor și rugând pe Dumnezeu, să nu întârzie a se
milostivi spre neamul și țara, pentru care își jertfesc ei viața... Spre Domnul milostivirii se va fi
îndreptat și gândul acestui glotaș - încremenit cu pușca în mână pe o muchie de munte – când a
simțit că înghețul morții începe să-l pătrundă în toate mădularele trupului, până la os și până la
inimă și până la creier194”.
Toate acestea subtile pretenții oratorice, stau dovadă și mărturie despre un predicator ales
al Bisericii noastre, care a știut să vorbească târanului și orășeanului deopotrivă, ca de la inimă la
inimă, mângâind cu delicatețe zbuciumul ființei românești. Predica profesorului Ioan Lupaș este
o poetică a iubirii și a mângâierii aproapelui, ca un bun mânuitor al cuvintelor alese, a înțeles că
poetica este un domeniu ce îi dăruiește oratorului toate elementele literare de care are nevoie
pentru exersarea unui stil predicatorial cât mai elevat. Analiza cu privire la poetica omiletică a

ne putem îndoi chiar de propria noastră existență, de faptul că ne-am născut, dar nu ne îndoim de faptul că vom
muri. Silogismul e simplu prin premisa lui: Toți oamenii sunt muritori; Socrate e om; deci, Socrate e muritor.
Experiența generalității impune concluzia particularului. Dacă știm că nimeni, de la Adam până astăzi, nu a scăpat
de moarte, fie el împărat, rege, satrap, sihastru, sfânt, bărbat sau femeie, nu avem nici un motiv să bănuim că noi
vom face excepție. Așadar, e natural să credem că moartea e naturală”. A se vedea Bartolomeu Anania, Cuvinte de
învățătură, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 121.
194
Ioan Lupaș, “La mormântul unui glotaș”, în Biserica și Școala, nr. 8, 21 februarie – 5 martie 1916, p. 56.

81
distinsului doctor în Omiletică, Marius Ciobotă, i se potrivește foarte bine părintelui Lupaș:
“Printre aceste mijloace ale poeticii, utile și propovăduitorului creștin, autorul enumeră:
alegoria, analogia, narativitatea, comparația, descrierea, imaginea, metafora, metonimia,
parabola, intriga, secvența și sinecdoca. Propensiunea celui care își elaborează predica spre
șlefuire continuă a materiei verbale, cu măsura necesară și cu talent, aduce beneficii
indiscutabile procesului de receptare a mesajului, și prin aceasta, îmbunătățește perpetuu
ethosul vorbitorului. În acest sens, lectura predicatorului, un capitol extrem de important pentru
educația lui stilistică, trebuie să includă, într-o pondere considerabilă, texte cu un crescut
potențial artistic195”.
Putem spune în concluzie, că predica părintelui protopop Ioan Lupaș, este ferită de
poziționarea moralistului de serviciu, care oferă sfaturi gratuite audienței, după imaginea unui
politruc lipsit de vervă. Îndemnurile părintelui sunt calde și pline de bun simț, sinceritatea cu
care își comunică pledoaria mângâierii (constanta exercițiului său omiletic), este debordantă.
Scopul educativ dar și apologetic al amvonului este asigurat de efluviul figurilor de stil invocate
și a poeticii pline de pathos debordant, auxiliare prin care își cucerește publicul spre cultivarea
celor mai nobile sentimente umane. Părintele Ioan Lupaș, vorbește deschis tocmai fiindcă
niciodată nu îndeamnă spre o cale pe care el nu a parcurs-o înainte, sfaturile morale oferite sunt
mai întâi interiorizate și asumate potrivit măsurii lui de credință, și abia apoi lansate publicității,
lipsite de orice caracter livresc – ceea ce oferă carnație și savoare discursului său omiletic.
Astfel, și numai astfel, este păzit de așa numiții “demoni din preajma amvonului”, entități ce
hărțuiesc duhul curat al oricărui predicator. Aceștia pot executa fără un prea mare efort munca
disimulării absolute. Idoli precum cei ai autorității, popularității, succesului, divertismentului,
secularizării, oratoriei și-ai profesionalismului, pot cu foarte multă ușurință să compromită public
imaginea oratorului196. Pe tot parcursul studiului omiliei părintelui profesor Ioan Lupaș, nu am
identificat vreo anume închinare în fața acestor ipostaze ale sinelui viciat. Iar acest adevăr, îi face
și mai multă cinste inegalabilului predicator al Săliștei de început de secol XX.

3. 3 Preotul Emilian Stoica197

Captarea atenției încă din primele cuvinte ale predicii198, este asigurată de funcția estetică
și persuasivă a elogierii Trupului lui Hristos – Biserica creștină. Prin modul acesta, oratorul,
alege mijloace lingvistice adecvate subiectului tratat: casă de rugăciune, Biserică, altar,
rugăciuni, Sfânta Liturghie, jertfă – motive hieratice menite să introducă audiența direct în
nucleul omiliei: “Casă de rugăcine este Biserica. Aici au obișnuit să se adune oamenii din cele
mai vechi timpuri, să asculte rugăciunile din gura slujitorilor altarului și fiecare să înalțe
rugăciuni după trebuința sa. Cu atât mai mult este însă Biserica creștină casă de rugăciune,
casă a lui Dumnezeu, căci aici ne simțim, și întru adevăr și suntem, mai aproape de Dumnezeu,
Care la fiecare Sfântă Liturghie Își aduce Trupul și Sângele Său jertfă la altar”. Portretistica
eclesială invocată, vizează în special dimensiunea morală și liturgică a primei comunități

195
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, pp. 123-124.
196
Derek Tidball, Idolii din preajma amvonului, trad. de Ciprian Simuț, Editura Casa Cărții, Oradea, 2013, 164 p.
197
Preot în satul Aciliu.
198
Este vorba despre predica cu titlul “De veți avea credință...”, rostită în 23 aprilie 1915, cu prilejul unui Sfânt
Maslu, slujit în aer liber.

82
mărturisitoare, Biserica primară, implicând în actul omiletic elemente revelatoare ale unor
însușiri sufletești aparte. Seria enumerativ sinonimică (casă de rugăciune, Biserică, adunare a
credincioșilor, altar, Sfânta Liturghie) este principalul procedeu compozițional al acestei
introduceri, menită să zugrăvească statornicia primilor creștini, drept corolar al faptei.
Cunoaștem din descoperirile arheologiei Noului Testament, că primii creștini oficiau Sfânta
Liturghie în case particulare, în aceste “case de rugăciune”, invocate de orator.
În prima epistolă a sfântului Pavel către corinteni, în capitolul 11, dedicat eclesiologiei
din Corint, vedem că întâlnirile liturgice se derulau în casele celor înstăriţi, fiindcă doar ei puteau
să le găzduiască, precedând sinaxa199 Euharistică, ele se transformau în adevărate ospeţe200 (însă
aceasta doar pentru unii dintre ei), cei bogaţi perpetuând astfel practicile lumii seculare,
păcătuind prin îmbuibarea lor faţă de fraţii şi surorile lor mai sărace. Un lucru este clar, acest
exces din partea celor luxurianţi, articulat de sentimentele de invidie ale celor săraci (1Corinteni
12, 15), îl fac pe sfântul Pavel, să definească lucrurile acestea, drept incompatibile cu natura
scopului mesei, compromiţând atmosfera de sărbătoare pascală201, şi de asemenea evenimentul
koinoniei (11, 20-22). Se pare că aceşti creştini din Corint, au uitat că aparţin pe lângă această
lume materială, şi lumii spirituale în care Hristos Se manifestă deplin, de aceea sfântul Pavel îi
cheamă să privească „lucrurile nevăzute” (2Corinteni 4, 18) iar închinarea lor să evadeze în
transcendent, regăsindu-se înnoită în iubirea lui Hristos202. De fapt, unii cercetători sunt de acord
asupra faptului că diviziunile sociale din Biserică dar şi atitudinea duplicitară promovată de un
grup restrâns influent, cu privire la cei inferiori şi săraci dintre creştini, predetermină redactarea

199
Grecescul sinérhomai din 11: 18, este un termen tehnic ce trimite către o dimensiune liturgică, iar prezenţa lui
face din context, anunţarea sinaxei euharistice, bineînţeles succedat de “frângerea pâinii”. A se vedea Mircea
Basarab, Biserica în dialog. Studii biblice, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, p. 100: „Prin acţiunea descrisă de
acest verb şi sintagma din care face parte ia naştere Biserica (1Corinteni 11, 18; 14, 23). Scopul adunării îl
constituie celebrarea dumnezeieştii Euharistii, asa cum reiese acest lucru din v. 33: când vă adunaţi ca să mâncaţi,
iar ca hrană şi natură a mâncării este anunţată Cina Domnului. Caracterul eclesiologic şi euharistic al contextului
versetelor 18-34 este astăzi în afara oricărei îndoieli”. Evoluţia ulterioară a Liturghiei, va separa Euharistia de
ospăţ, accentul căzând doar pe ritul paharului ca împărtăşire cu Sângele lui Hristos şi pe cel al pâinii frânte ca
împărtăşire cu Trupul lui Hristos, ambele rituri fiind plasate înaintea agapei; mărturii atestate de Sfântul Iustin
Martirul. A se vedea Ioan I.Ică jr, Canonul Ortodoxiei, vol. 1: Canonul Apostolic al Primelor Secole, Editura
Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, pp. 287-288.
200
În textul de la 11: 21 întâlnim verbul prolamvano („a lua înainte, premeditat”), construind cu acest prefix pro-
autorul pare să trimită către o acţiune anticipată în timp, cum este cazul lui Marcu 14, 8. Însă în afară de acest sens
de-a mânca înaintea altora, se ridică un semn de întrebare dacă nu cumva este vorba de-o formă intensificată a
verbului lamvanō care înseamnă „a devora, a mânca cu poftă pe săturate”. Vezi Barbara Friberg, Timothy Friberg,
Neva F.Miller, Analytical Lexicon of the Greek New Testament, Baker Books, Grand Rapids, Michigan, 2000, nota
23105; Barclay M.Newman, A Concise Greek-English Dictionary of the New Testament, Deutsche Bibelgesellschaft
Stuttgart, 1993, nota 5108; J.H.Moulton, G.Milligan, Vocabulary of the Greek Testament, Hodder and Stoughton,
London, 1930, p. 542; Henry George Liddell, Robert Scott, A Greek-English Lexicon, 9th edition, Clarendon Press,
Oxford, 1996, p. 1488. Cercetătorul german W. Radl spune că înţelesul de „a consuma” al verbului este prea puţin
susţinut, altfel sfântul Pavel ar fi criticat chiar şi adunarea la masă privind-o ca pe-o sincopă în calea comuniunii
frăţeşti, o vină înaintea Domnului. A se vedea W. Radl, „προλαμβάνω prolambanō vorwegnehmen”, in
Exegetisches Wörterbuch zum Neuen Testament, (herausgegeben von Horst Balz und Gerhard Schneider), band III,
Verlag W.Kohlhammer, Stuttgart, Berlin, 1992, p. 380-381.
201
Daniel G. Reid, Dicţionarul Noului Testament. Un compendiu de învăţătura biblică contemporană într-un singur
volum, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2008, p. 165.
202
John Short, Clarence T.Craig, “The First Epistle to the Corinthians”, in vol. The Interpreter’s Bible, vol. X,
Parthenon Press, Nashville, Tennessee, 1953, p. 133.

83
acestei epistole203. Cu alte cuvinte, acest model al casei de rugăciune din comunitatea corinteană,
nu prea face cinste istoriei duhovnicești a Bisericii creștine. Se poate ca acest exemplu trist să fi
inspirat cuvintele predicatorului nostru care spun: “Cu atât mai mult este însă Biserica creștină
casă de rugăciune, casă a lui Dumnezeu”, fiindcă spațiul tainic al întâlnirii dintre om și
Dumnezeu, sub forma Bisericii de zid, acest sacru Topos tou Theou, eludează orice formă
obscură de manifestare a sentimentului nostru religios.
Observăm mai departe, din cuprinsul predicii, că invocarea substantivului “Biserică”,
încă din partea de elocutio avea un țel persuasiv evident, Biserica va deveni exprimare
metonimică a credincioșilor strânși în aer liber la slujba Sfântului Maslu: “Neamul nostru în
cucernica sa închipuire a și privit firea cu evlavie, ca pe un lucru sfânt și sfințit. În o frumoasă
cântare poporală firea întreagă este asemănată cu o Biserică”. Urmează pe firul argumentării
sale, un adevărat construct silogistic, împletit cu metafore ce exaltă sentimentul infinit al naturii
într-un ton sigur pe el (“În față, pe catapeteasma cerului strălucește cea mai frumoasă lumină;
munții, preoți îmbrăcați în cele mai colorate odăjdii, freamătă imnuri de laudă, iar păsările
cerului, cântăreți neîntrecuți, preamăresc în duioase glasuri pe Ziditorul a toată făptura”), ce
exprimă deopotrivă emoția predicatorului: întreaga adunare este o măreață Biserică sub umbra
caldă a naturii – creștinul prezent este membru al acestei sinaxe – creștinul este prin urmare, o
proiecție microcosmică a Sfintei Biserici. Transpare deci de aici, sub forma acestui concentrat
lirism omiletic, un capitol esențial al dogmaticii ortodoxe, și anume “Lumea ca dar al lui
Dumnezeu204”.
Cu privire la contextul războiului, omiletul insistă pe necesitatea întăririi virtuții
credinței, singura constantă a acestui popor, în istoria îndelungată a asupririi lui. Singură credința
în Dumnezeu, l-a ajutat pe țăranul român asuprit din toate colțurile, să își păstreze ființa demnă
în fața vitregiilor vremii și-a vicisitudinilor ancestrale. Tresare din pieptul aprins al oratorului,
tonul clasic al apologiei creștine, inspirându-se desigur din suculența discursivă a unor mari
apologeți ca Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Teofil al Antiohiei, Atenagora Atenianul și
mulți alții205. Acest procedeu retoric, are scopul de a trezi emoția constructivă a ascultătorilor cu
privire la virtutea invocată, iar apelul la sentimente, înfășoară întregul discurs în veșmânt
persuasiv natural și continuu. Însuși oratorul, însuflețit de anumite sentimente, le comunică
ascultătorilor săi, trăirile de care este stăpânit în momentul rostirii, un procedeu extrem de potent
al artei omiletice206: “Este în ființa noastră înrădăcinată o adâncă credință în Dumnezeu, care
ne-a și mântuit de toate furtunile din trecut și ne-a scos teferi la lumina veacului de azi. Această
credință a fost o podoabă aleasă a Românilor din acest colț de țară. Cu ajutorul acestei paveze
au înfruntat strămoșii urgia vremurilor și și-au păstrat curată și neatinsă legea strămoșească...”.
Epitetul “adâncă credință”, exprimă genuin necesitatea stringentă a poporul român de atunci, ce
trebuia să-și bea paharul amar al suferinței, până la capăt, însă cu noblețea ce-o oferă numai
credința adâncită în nădejdea Învierii. Finalul predicii nu își propune să îndulcească tonul

203
John Muddiman, John Barton, The Oxford Bible Commentary. The Pauline Epistles, Oxford University Press,
2001, p. 92.
204
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, EIBMBOR, București, 2010, pp. 357-359: “În esență,
prin darul lumii Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine Însuși în iubirea Sa. De aceea și omul trebuie
să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însuși, Care le-a dat... Întorcând lui Dumnezeu darul naturii
prelucrate prin asceza minții noastre, prin imprimarea acestei cruci în ele, le sfințim, le luăm caracterul de izvor
ușor de plăceri și ne sfințim pe noi înșine”.
205
Apologeți de limbă greacă, trad. de T.Bodogae, Olimp Căciulă, D.Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 2, EIBMBOR, București, 1980.
206
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, p. 280.

84
nicidecum, nici nu se cuvenea aceasta, după ce înalță efectiv sentimentele nobile ale
ascultătorilor săi, spre arierplanul devenirii întru ființa credinței adversative, cea care singură
nădăjduiește în eliberarea poporului român de sub jugul asupritor al Occidentului, în pofida
oricăror realități, statistici sau calcule matematice, aceasta fiindcă Dumnezeu dăruiește de fiecare
dată răspuns rugăciunii înflăcărate: “De aceea rugăciunile noastre să le facem cu inimă fierbinte
și cu credință tare și Domnul ne va împlini toate cererile noastre cele de folos și de trebuință
totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.

3. 4 Preotul Dumitru Borcia207

La sărbătoarea sfântului prooroc Ilie, anul 1915, în Biserica din Gruiu (Săliște), părintele
Dumitru rostește omilia cu titlul “Rugăciunea e cheia cu care se deschide ușa împărăției cerești”,
boldând încă din titlu, necesitatea rugăciunii sincere în vremuri tulburi, înădușite de fumul
războiului. În general, titlurile predicilor incită auditoriul spre cunoașterea lumii
neconvenționale, care urmează să se deschidă, o lume plină de paradoxuri cum este cazul
omiliilor călugărului convertit la creștinism în închisoare, Nicolae Steinhardt de la mănăstirea
Rohia, care își intitula unele predici destul de frapant: Pilda magilor și nepilda lui Irod, Verbul a
crede, Tragedia lui Iuda, Domnul a venit să ne mântuiască și să ne scandalizeze, Fantomele din
ceață, Demonism și secularitate208 etc. Nu este cazul omiletului nostru, care oferă un titlu concis,
incisiv chiar, aducând reale contribuții contextuale la problema rugăciunii, ce surprinde o lume
încleștată în lupte sângeroase. De asemenea, nu cred că ar fi cazul să-l susceptăm de platitudine
și stereotipie. Pornind de la textul biblic din Isaia 57, 15: “Că aşa zice Domnul, a Cărui locuinţă
este veşnică şi al Cărui nume este sfânt: Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi
şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frântă 209”,
încearcă să contextualizeze mesajul biblic, pentru o lume aflată în plină revanșare și turpitudine,
alimentată de conflictele interminabile ale marilor puteri statale și imperiale de început de secol
XX: “Câtă nădejde se desprinde din aceste cuvinte și cât îndemn de a ne căuta mângâiere în
zbuciumările traiului nostru de acum în rugăciunea izvorâtă din o inimă caldă și statornică
celor ce sunt în nevoi și în primejdii pentru scăparea și mântuirea lor”.
Predica contextuală este deosebit de relevantă. Dacă vom lua pulsul comunității noastre
într-un mod cât se poate de onest și deloc prefabricat, vom putea recunoaște că rareori sunt
preocupați oamenii de istoria religioasă a poporului Israel și de intervențiile lui Dumnezeu în
poporul Său de acum mii de ani în urmă. Însă constatăm o grijă și o preocupare permanentă față

207
Preot paroh în Săliște.
208
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, 401 p.
209
Versetul acesta face parte dintr-un context lărgit în care Dumnezeu era perfect îndreptățit să-Și pedepsească
poporul pentru păcatul idolatriei în care alunecase, însă aduce totuși în discuție cel puțin două motive pentru a nu
săvârși aceasta: în primul rând, dacă îl pedepsește pe Israel, biruitorii lui păgâni, ar crede că Dumnezeu Și-a
abandonat poporul, iar în al doilea rând, pentru că Dumnezeu nu vrea să uite de Legământul încheiat cu Israel, prin
care îi promite protecție față de dușmanii lui (Isaia 54, 7-10). A se vedea Gareth Crossley, Vechiul Testament
Explicat și Aplicat, trad. de Dinu Moga, Editura Făclia, Oradea, 2008, p. 539.

85
de noutățile cotidiene ale cetății în care locuiesc, cu o atenție net distribuită pe elementul ei
politic și economic. Astfel, dacă predica nu reușește să preia învățătura morală din lumea biblică,
și să o aducă în actualitate, potrivit preocupărilor creștinilor mileniului III, adică să o
contextualizeze, tot efortul predicatorial va însemna o tristă risipă de energie și de timp. Retorul
trebuie să se adreseze problemelor contemporane, căci comunitatea din care face parte și preotul,
se întrunește la fiecare Sfântă Liturghie, nu ca să-l condamne pe Iuda sau pe Petru, ci în primul
rând, să se judece pe ea însăși, și să extragă din acest areal, învățăturile morale necesare
preocupărilor ei postmoderne. Predicatorul, trebuie să țină seama că se adresează unei lumi
căreia înaintea lui, i-a vorbit ziaristul, romancierul, dramaturgul sau politicianul210, astfel că
mesajul său necesită o imperioasă adaptare normelor. Acest lucru îl avea în minte și preotul
Borcia, care știa foarte bine că în fața sa, se află o lume care respiră din noutățile presei de
război, care este preocupată cu obstinație să afle noi vești despre trupele implicate pe front, dar
căreia îi lipsește o analiză religioasă a fenomenului, o înțelegere duhovnicească a realității. Și
aici, în acest punct tensionant, intervine prodigios preotul paroh, așezând accentul exact pe silaba
de unde lipsiseră, augmentând diateza activă a evenimentelor, în spiritul ei genuin, în matca
rugăciunii statornice.
Ne amintim în acest punct, ca o scurtă digresiune, despre un exemplu tipic de predică
contextuală, desprins dintr-o pastorală a Înaltului †Bartolomeu Anania, adresată cu ocazia
Învierii Domnului în anul 2007, când mitropolitul, combate ereziile promovate de romanul ateist
“Codul lui Da Vinci”, proaspăt lansat în librăriile lumii. Printr-o forță persuasivă unică, părintele
Anania, dejoacă planurile ereticilor de strivire a creștinismului, angajând o argumentație
echilibrată și bine dozată în spiritul ei critic211. Astfel de intervenții apologetice, sunt de mare
necesitate în contemporaneitate, când Biserica lui Hristos, este atacată din toate părțile,
împlinindu-se profeția sfântului Petru cu privire la deslănțuirea diavolului împotriva
închinătorilor în Duh și Adevăr (1Petru 5, 8).
Finalul cuvântării, dozează spiritul încrezător în Pronia lui Dumnezeu, unde repetiția
verbului la perfect prezent, persoana a I-a plural “ne vom ruga”, printr-o intensificare a ocurenței
cvasiobsesivă, atribuit pe rând în interiorul aceleiași fraze, inoculează nevoia forte a comunității
acelor timpuri vitrege, de a se ruga în permanență pentru vremuri mai bune. Așadar, o predică cu

210
Haddon W.Robinson, Arta comunicării adevărului biblic, pp. 19-20.
211
Valeriu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni: De la Betleemul
Nașterii la Ierusalimul Învierii. Scrisori pastorale, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 438: “Și atunci, dragii mei
ascultători, revin la gândul meu de adineauri și mă întreb împreună cu voi: când e vorba de Hristos, de ce să-l cred
eu pe un nenea din lume și nu l-aș crede pe Pavel, personaj biblic real, aproape palpabil, care de două milenii
traversează istoria lumii și rezistă tuturor negărilor? La urma urmelor, Pavel și scrierile lui fac parte din Sfânta
Scriptură, care este insuflată de Dumnezeu (2 Tim. 3, 16). Or, dacă cred în Scriptură, cred și în Pavel; iar dacă
cred în Pavel, cred și în Iisus Hristos; și dacă cred integral în Iisus Hristos, cred și în Învierea Lui. Credința nu e
analitică, nu se întemeiază pe argumente raționale și nici pe ADN-uri de laborator. Ea există sau nu există.
Desigur, ea poate fi mai puternică sau mai slabă, se poate confrunta cu întrebări, îndoieli, șovăiri, poticniri, dar ea,
în sine, există, căci rădăcinile ei sunt ancorate în profunzimea tainei. Ea nu e teorie, ci trăire. Dacă o ai și n-o
trăiești, ai trăit degeaba. Iată de ce, iubiții mei, vă îndemn să credeți cu tărie în Învierea Domnului și s-o trăiți întru
lumina bucuriei pascale, rugându-vă pentru cei ce nu cred și nădăjduind în propria noastră înviere. Așadar, o
salutare a vestirii și un răspuns mărturisitor: Hristos a Înviat!”.

86
un profund impact duhovnicesc și pastoral deopotrivă: “Ne vom ruga dimineața, când părăsim
culcușurile noastre, ne vom ruga seara când ieșim la câmp și la lucrurile noastre, dar mai vârtos
ne vom ruga în timp de necazuri și ispite, în timp de războaie și primejdii, căci iată Domnul ne
prevestește timpuri tulburi zicând: “În lume necazuri veți avea – [tot El ne mângâie cu
îndemnul] – dar îndrăzniți către Mine, că Eu am biruit lumea”. Să îndrăznim cu toată
încrederea în rugăciunile noastre, urmând pildei marelui prooroc Ilie, către înduratul
Dumnezeu, implorând ajutorul prea înalt în suportarea greutăților ce ne stau înainte nouă, celor
ce am rămas la vetrele noastre, iar pentru cei ce au fost sortiți să iasă la hotarele patriei, spre a
le apăra de lăcomia dușmanilor, să ne rugăm ca Domnul să-i aibă în paza Sa, apărându-i de
primejdii și nenorociri și să-i aducă iarăși sănătoși și plini de glorie în mijlocul celor iubiți ai
lor. Amin!”. Este o abordare retorică ce vizează punctarea adevăratei probleme: singurul lucru de
care trebuie să se teamă populația în cadrul acestui război, este teama însăși de neprevăzut, care
poate alimenta serios o stare de agitație continuă și neproductivă, după cum afirma președintele
Statelor Unite, Franklin Delano Roosevelt: “În primul rând vreau să-mi exprim convingerea
fermă că singurul lucru de care trebuie să ne temem este teama însăși... cea care anulează
eforturile necesare prin care să transformăm eșecul în succes212”.
O încheiere inspirată va fi dominată de intensificarea modului de exprimare, predicatorul
își va alege cele mai inspirate cuvinte pentru a arăta că mesajul său a atins punctul culminant.
Dacă încheierea este captivantă și potrivită pentru subiectul predicii, oratorul are ocazia de-a
atinge inimile ascultătorilor motivându-le voința înspre acțiune213. În cazul nostru, înspre
acțiunea taumaturgică a rugăciunii. Atingerea punctului culminant reflectat prin expresia “să ne
rugăm ca Domnul să-i aibă în paza Sa, apărându-i de primejdii și nenorociri și să-i aducă iarăși
sănătoși și plini de glorie în mijlocul celor iubiți ai lor”, este rezultatul unei gradații – o figură
stilistică retorică, ce constă în trecerea treptată, crescândă, da la o idee la alta și prin care se
urmărește scoaterea în evidență a nuanțării exprimării, în cazul de față primejdia războiului și
necesitatea însoțirii soldaților noștri, cu rugăciuni înlăcrimate, cu deprecații adânci înspre
purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Într-o altă predică rostită de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), în
Biserica din Brata, se folosește de sinecdoca “mamă bună”, pentru a lărgi sensul cuvântului,
aplicându-l asupra tuturor mamelor bune ale neamului nostru, ce au știut să își educe fiii în
dragoste de neam și de Biserică. Evident că paradigma Fecioarei și Mame Maria, stă la temelia
acestor evocări empatice: “Mame vrednice găsim și în istoria noastră națională, între care în
primul loc strălucește mama lui Ștefan cel Mare, care pătrunsă de focul dragostei pentru țară,
și-a trimis fiul rănit în puterea nopții, că să-și adune oștirea răsfirată și să învingă pe dușman și
l-a învins. Mame bune v-ați dovedit și voi, care ați petrecut cu cuvinte de îmbărbătare pe fiii și
pe soții voștri în drumul lor pe câmpul de datorie. Luați-le voi locul în creșterea familiei, care își

212
Noah J.Goldstein, Steve J.Martin, Robert B.Cialdini, 50 de secrete ale artei persuasiunii, trad. de Mihaela
Vînătoru, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 42.
213
Bryan Chapell, Predicarea Cristocentrică. Răscumpărarea Predicii Expozitive, trad. de Dorin Pantea, Editura
Făclia, Oradea, 22008, pp. 278-279.

87
pune reazemul numai în voi și în purtarea gospodăriei, a cărei bună conducere sprijinește în
vrednicia voastră”.
Stilul folosit spre final, se apropie foarte mult de structura unei predici dialogice, aceasta
în primul rând pentru că actul omiletic nu este un monolog monoton. Însă nu o predicare
dialogică de genul celor întâlnite în congregațiile de creștini de culoare neagră din America de
Nord, unde întâlnim interpelările din partea publicului, în mijlocul actului omiletic, cu strigăte de
genul (Amin, Spune frate, Drept este, Așa e, Sigur frate...), întreruperi spontane care pe noi
creștinii răsăriteni ne-ar sminti, în timp ce pentru aceștia au un rol covârșitor în ceea ce privește
animarea serviciului religios214. Ci un dialog al privirilor, al sentimentelor încordate în sens
pozitiv, un feed-back evident venit din partea ascultătorilor. Așa era spre exemplu predica
sfântului Ioan Gură de Aur, el dialoga în permanență cu ascultătorii lui în cadrul actului omiletic,
căci pentru Arhiepiscopul Constantinopolului, predica nu era un monolog, ci o serie de cuvinte
vii, prin care se făcea apel la fapte, încercări și voință. Vorbind astfel despre genealogia
Mântuitorului din Evanghelia după Matei, îi întreabă pe ascultători, în mijlocul actului omiletic,
care sunt cauzele pentru care evanghelistul lasă intenționat pe din afară trei împărați în grupa a
doua de generații, motivând că răspunsul îl vor căuta dânșii, pentru că dacă el le va dezlega lor
toate locurile grele din Scriptură, aceștia vor deveni cu timpul leneși. Astfel că, omilia sfântului
Ioan este un permanent dialog viu și eficient cu păstoriții lui215, astfel de model de predică
dialogală, surprindem și la părintele paroh din Săliște, Dumitru Borcia.
Observăm cum și în această predică, îndemnul practic al finalului de omilie, brodat cu
imperative atent selecționate, îndeamnă tot înspre rugăciunea pentru cei plecați pe front, de data
aceasta, deprecațiile fiind îndreptate către Stăpâna noastră, Fecioara Maria: “Rugați-vă stăruitor
către Maica îndurărilor, să aducă în curând iarăși în pace pe iubiții noștri viteji, iar pe fiii și
fiicele voastre creșteți-le în iubire față de neam, ca ieșind din ele mame bune, să ajungă a fi
vestalele, care să țină veșnic nestins focul dragostei pentru limbă, lege și națiune”.

3. 5 Preotul Ioan Popa216

Cuvântarea intitulată “Să vă iubiți unii pe alții”, rostită în Biserica din Gruiu cu ocazia
Rusaliilor anului 1915, este o monstră de predică morală, în care se accentuează importanța
împlinirii învățăturilor Domnului Hristos. Ele singure în istoria Bisericii de două milenii, au
împlinit toate cerințele și așteptările omului, asigurând totodată pacea și liniștea pământească în
marile frământări ale vieții, oferind nădejdea mângâierii în durerile și necazurile grele ale
tribulației: “Ele singure au destulă putere, după cum s-a dovedit de atâtea ori în cursul vremii de
19 veacuri și se adeverește, de-a îndeplini toate cerințele și așteptările omului – de-a asigura pe

214
John Stott, Puterea predicării, trad. de Emanuel Conțac, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2004, pp. 54-55.
215
Adrian Ivan, Logos Parainetikos. Principii parenetice în Omiliile la Matei și în alte scrieri ale Sfântului Ioan
Gură de Aur, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015, p. 204.
216
Preot în Săliște.

88
seama acestuia o pace și-o liniște pământească, în frământările și încercările vieții, de a-i
întinde în necazuri și în dureri grele nădejdea alinării și a mângâierii. Singure sunt în stare de-a
putea face să dispară neînțelegerile și alte neajunsuri dintre oameni”.
Creștinismul Ortodox revelat de Mântuitorul Hristos, își are propria punere în practică a
adevărurilor de credință. Un astfel de model propriu este și morala, care înseamnă mai degrabă
nevoință decât expresia unui moralism exterior, foarte prezent în teologia apuseană, moștenit pe
filieră aristotelică, ce propune dobândirea de noi virtuți conform modelului filozofic antic.
Morala Ortodoxă nu poate fi nicidecum una fără curăție, iluminare și îndumnezeire; iar această
nevoință duhovnicească este de fapt o terapeutică, unde se urmărește tămăduirea energiei noetice
a omului, separând-o de energia lui rațională, punând în lucrare înlăuntrul omului o energie
rămasă inactivă217. Creștinul ortodox român, a știut dintotdeauna să valorifice învățăturile morale
ale Evangheliei, cum ar fi iertarea, răbdarea, postul și rugăciunea pentru cei vrăjmași, de aceea a
reușit de fiecare dată să iasă cu chipul firii nepătat din toate vitregiile istoriei sale. Aceste singure
virtuți, l-au mângâiat pe țăranul român în durerile lui de secole, de aceea părintele Ioan, intuind
foarte bine acest adevăr, spune: “de a-i întinde în necazuri și în dureri grele nădejdea alinării și
a mângâierii”. Practic apelând la această catahreză “nădejdea alinării”, care este o exprimare
stilizată spre care recurge retorul din lipsa de existență a unui cuvânt mult mai cuprinzător stării
pe care dorește să o exprime în sens propriu, răspunde în modul cel mai practic provocării
lansate de părintele protopop Ioan Lupaș, încă din titlul acestei cărți de predici: mângâierea
poporului însângerat de colții nemiloși ai războiului, nu o poate realiza omul sau predicatorul, ci
numai Milostivul Dumnezeu prin intermediul învățăturilor Sale. Numai din acest punct de
vedere, această predică este de o importanță vitală în iconomia procesului de alinare a poporului
român îndurerat peste măsură. Cinste autorului!
În continuarea cuvântării sale, se folosește de hiperbolă pentru a portretiza efectele
devastatoare ale războiului în plan social, economic și religios: “Plângeri și tânguiri de tot felul
auzim în tot ceasul și din toate părțile. Voi stărui de astădată asupra celor mai proaspete,
pricinuite de bântuielile crâncenului război, care nu mai vrea să contenească și care ne-au atins
și ne ating pe toți. Nu e aproape suflet omenesc astăzi, nu numai în comuna sau în țara noastră,
ci aproape în cele mai multe țări de pe bătrânul continent al Europei, ca să nu simtă povara
războiului, ce s-a dezlănțuit asupra noastră”. Construit ca exemplu de stupefacție, dovedind
implicit natura distructivă a războiului pe plan mondial, acest fragment citat demonstrează
hiperbola uluirii, dar nu a deprimării sau a deznădejdii, fiindcă textul este bine dozat cu elemente
ce țintesc înspre abandonarea cititorului/ascultătorului în brațele lui Dumnezeu, pururea
călăuzitoare. Specific părintelui Ioan Popa, pare a fi folosirea de formule modalizatoare sau
metadiscursive, ca să o cităm pe doamna R.Zafiu218, care asemănătoare specificului predicii
bisericești, sunt marcate de o precauție ceremonioasă: plângeri și tânguiri de tot felul, bântuielile

217
Ierótheos, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după învățăturile prin viu grai ale Părintelui
Ioannis Romanidis, vol. 1, trad. de Tatiana Petrache, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 152-156.
218
Rodica Zafiu, “Ethos, pathos şi logos în textul predicii”, în vol. Text şi discurs religios. Lucrările Conferinţei
Naţionale, ediţia a II-a, (Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică eds.), Editura Universităţii Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 2010, p. 30.

89
crâncenului război, povara războiului ce s-a dezlănțuit. Este evident că această exprimare în
cheie balistică, ce introduce unele nuanțe mult edulcorate, cum sunt cele pomenite mai sus, nu
descriu nici pe departe ororile conflagrației mondiale, ce sumarizează aproximativ 10 milioane
de suflete ucise și aproape încă pe atâtea rănite. Expresia bântuielile crâncenului război, este o
autolimitare a limbajului, din rațiuni strict pedagogice și etice, fiindcă cel de-al doilea nivel al
discuției ce se perindează în jurul războiului prim mondial, și care ține de domeniul
metalingvisticii219, sondează unele realități atât de dezolante și grobiane în efectele lor, încât nu
pot fi reproduse urechilor celor cuminți de pe margine. Ar tulbura la un nivel sinonimic cu
scleroza aceste conștiințe neatinse de realitățile tragicului război, dacă s-ar opta spre detaliere
minuțioasă.
Portretistica patetică a familiei rămasă acasă, îndurând marile lipsuri ale războiului, este
de-a dreptul mai mult decât emoționantă, autorul inserând intenționat acest element al retoricii
Antichității, și anume pathosul, cel care interferează cu imaginea locutorului, trezind empatie,
încredere, redimensionând componenta emoțională a procesului cognitiv220: “Vom găsi în
apropierea noastră soții îngândurate, cu 4-5-6 copilași, fără de sprijinul ocrotitor al soților.
Soții văduve și copii orfani, cu inimile cernite de jale, cărora le-a sosit înfiorătoarea veste, să nu
mai aștepte pe soțul și tatăl mult iubit. Și numai Bunul Dumnezeu știe, în ce stare i-a părăsit.
Vom da de părinți gârboviți, tremurând de mulțimea anilor, neliniștiți și tulburați până în
adâncul sufletului de soarta unicului fiu, nădejdea și sprijinul bătrâneților lor. Vom întâlni
copilași orfani, lăsați în grija tatălui, din partea mamei răposate din pricina unei boli. Acum
sunt lăsați și de tatăl chemat sub steag, lăsați în grija uitată a vreunui neam sau într-a cutarei
bătrâne sărace. Ne vom izbi în urma scumpetei celei mari, ce crește mereu, de atâtea lipsuri și
nevoi, pe care în vremuri pașnice nici nu ni le puteam închipui, și care multora nici astăzi nu le
sunt cunoscute”.
Cuvinte ce zugrăvesc un tablou deconcertant, iar această portretistică morală și socială în
același timp, dovedește unul dintre cele mai eficiente mijloace ale retoricii omiletice. Părintele
Ioan Popa, stăpânind foarte bine arta expresivității, dă efectiv culoare personajelor sale invocate
aici, care sunt personaje corporative, evitându-se astfel singularitatea. Însă este aruncată pe pânza
imaginației o culoare ternă, lipsită de strălucire și contur, ascultătorilor deschizându-li-se o ușă
către un univers deprimant, plat, lipsit de puls, în care sufletul obnubilat reverberează tensiunea
orizontului cenușiu. Toate aceste dezvăluiri la rece ale ororilor de tip balistic, scot în relief drama
satului românesc, și lipsa de perspectivă ce tronează. Ridicarea moralului subiecților implicați,
rămâne prin urmare o sarcină supraomenească, de care preotul paroh trebuie să se achite cu
succes și demnitate. În lipsa unui psiholog de serviciu, ne putem lesne imagina, cât de importantă
a fost misiunea preotului în mijlocul unor suflete de-a dreptul zdrențuite atât moral cât și social.
Este adevărat că au mai fost și derapaje în relația cler-enoriași, însă a vorbi în termenii unui așa

219
Eugen Munteanu, “On the object-language/ metalanguage distinction in St. Augustine’s Works De Dialectica and
De Magistro, in vol. History of Linguistics, vol. 1, (David Cram, Andrew Linn, Elke Nowak eds.), John Benjamins
Publishing Company, 1999, p. 68-69.
220
Rodica Zafiu, “Ethos, pathos şi logos în textul predicii”, p. 31.

90
numit “faliment clerical”, promovat de Alexandru Macedonski221, care a supradimensionat
găselnița cu mitropolitul Ghenadie, este deja o hiperbolizare a lipsei bunului simț. Dacă clerul
român ortodox, era cu adevărat falimentar, după cum s-a insinuat cu câțiva ani buni înaintea
declanșării marelui război, atunci armata ar fi rămas fără sprijinul preoților militari iar satele
lipsite de pastorația parohilor, care s-au dovedit istoric, în ambele cazuri, de-o importanță vitală
în stabilizarea moralului atât a celui ce luptă în bătaia gloanțelor, cât și a celui rămas acasă în
bătaia îndoielii și-a incertitudinii sociale și politice.
Decantarea spiritelor tulburi, de incongruența desfășurării planurilor de război, devenise
reprezentativă pentru societatea rurală românească, iar spiritualitatea biblică, dă omiliei șansa de
a se intersecta cu sentimentele omului, pentru a le oferi echilibru și suport moral duhovnicesc.
Referitor la portretul dezolant invocat aici, Dumnezeu spune de nenumărate ori în Sfânta
Scriptură: “nu te teme, Eu cu tine sunt”, mesaj recalibrat de orator pe măsura sufletului
românesc, persecutat de tragismul unei conflagrații planetare. În lumina acestui adevăr,
parigmenonul folosit de predicator “lăsați în grija uitată a vreunui neam”, ca funcție stilistic
discursivă, ce înmagazinează o forță colosală a căderii în apatie, prinde culoare, recapătă vervă:
Dumnezeu este Cel Care le va purta de grijă micuților orfani, suplinind de acolo din Cer,
neajunsurile rudelor sau ale bunicii împovărată de sărăcie. Expresivitatea ce dozează firul narativ
al omiliei, face ca întreaga suflare prezentă, să nu mai dețină nici un dubiu legat de soartă sau
noroc, astfel de muze nu își mai găsesc locul într-o societate zdruncinată la propriu și la figurat,
credința în pronie, rămânând unica invariabilă a echilibrului emoțional și psihologic. Legătura
evidentă dintre expresivitate și imagine pe de o parte, și dintre expresivitate și afectivitate pe de
altă parte (conform noilor cercetări în domeniu222), fiindcă nu doar că se invocă unele scenarii
culese de prin presa vremii, ci pulsează în această portretistică, o empatie sinonimă cu trăirea pe
viu a celor relatate din partea retorului însuși; fac ca textura acestei omilii, să prindă carne, să i se
articuleze vene, să devină o mamă bună și primitoare pentru toți orfanii și oropsiții. Un adevărat
cuvânt de mângâiere pentru poporul român subjugat și subnutrit.
Ținta duhovnicească a patetismului invocat sub imaginea sumbră a soției rămasă văduvă
cu 6 copii acasă, sau a mamei ce moare, lăsându-și unicul copil în soarta tatălui chemat și el să se
înregimenteze pe front, sau a sărăciei ce s-a așternut precum o molimă peste fața descărnată a
satului românesc; transcende mojiciile istoriei brute, conducându-i pe ascultători pe singurul
drum cu sens unic, drumul credinței nezdruncinate în Pronia Milostivului Dumnezeu, Care nu își
uită niciodată fiii Săi. Fără acest reazem existențial, întreaga ființă românească a anilor crunți ai
războiului, s-ar fi prăbușit în neant și dezolare, iar statisticile ar fi înregistrat cea mai vertiginoasă
creștere pe panta suicidară a sfârșitului de mileniu II. Observăm încă odată, că rolul preoților
ortodocși, care au devenit peste noapte și lideri de opinie rurală și urbană, a fost mai mult decât
necesar, a fost vital în contextul unui război nemilos (a se vedea Anexa 4).

221
Alexandru Macedonski, Falimentul Clerului Ortodox Român, Tipografia Vocea Învățătorilor, București, 1898,
15 p.
222
Ioan Milică, Noțiuni de Stilistică, Editura Vasiliana, Iași, 2014, p. 182.

91
 Abil, după cum vedem în arta portretisticii, într-o altă predică223, invocând personalitatea
sfântului Nicolae, pentru persuadarea și însuflețirea audienței sale, leagă evenimentele războiului
mare, de cele ale unui alt mare război din vremea sfântului, cu scopul de a se folosi de virtuțile
celui în cauză, înspre a-i determina și pe păstoriții din Brata, să copieze modelul de statornicie al
celui pomenit la Liturghia zilei: “Și nu era ușoară o astfel de stăruință pe aceea vreme. Căci
dacă sfântul Nicolae nu a trăit zile de războire destul de înverșunate, ca ale noastre, a avut și el
să suporte greutățile și chinurile unui război, cu mult mai sălbatic și mai îngrozitor. A fost
războiul pentru credință, ce l-a pornit păgânătatea împotriva învățăturilor lui Hristos. Acest
război a ținut, nu un an, doi sau zece, ci mai bine de 300 de ani, și în unele părți el mai durează
și acum. Sute și mii de mucenici și-au jertfit viața pentru Hristos în atâta amar de vreme. Și nu
erau împușcați, loviți de gloanțele tunurilor, sau tăiați de tăișul ascuțit al săbiilor, prin care
arme moartea totuși pare mai ușoară, ci erau orânduiți să se sfârșească în felul cel mai
neînchipuit și mai tiran... Toate aceste chinuri cei mai vechi creștini, întăriți cu putere
dumnezeiască, le sufereau cu cea mai mare liniște și împăcare. Unii chiar doreau o astfel de
moarte”. Este de apreciat și faptul că entuziasmul din arena martiriului este potolit în această
omilie, fiindcă nu de puține ori s-a auzit de la amvon, unele omilii poate prea entuziaste, care
puneau pe picior de egalitate moartea de bunăvoie a mucenicilor pentru Hristos și credința
creștină, cu moartea de bunăvoie a martirilor de pe fronturi, care mor, e drept, pentru Neam. Însă
a amesteca factorul politic declanșator al primului război mondial, ce-a angrenat o lume întreagă
într-un război sângeros și nejustificat biblic, cu mucenicia sfinților pentru Hristos, consider o
mare și imprudentă eroare, după cum am mai amintit pe parcursul cărții. În primul rând diferența
dintre mucenic și martir este colosală, căci martiri se numesc și acei ce luptă cu propria viață în
numele unei idei sau a unei persoane influente. Primul moare senin, celălalt crâncen; aici este
asumată moartea, dincolo impusă; în primul tablou se moare înțelept, în cel de-al doilea nebun;
în primul caz moartea e mântuitoarea, în cel de-al doilea, fără finalitate; primul ne oferă o
jertfelnicie dumnezeiască; ultimul doar o umanitate demnă; mucenicia aduce veșnicie iar
martirajul doar istorie. Prudența părintelui Ioan, este exprimată prin cuvintele: “Biruința atât pe
câmpul de luptă, cât și acasă, va fi a acelora, care vor putea să suporte greul până în sfârșit. În
războiul pentru credință adevărul a biruit. Ostașii lui au luptat și au răbdat până a cerut
trebuința. Tăria lor să ne fie spre pildă”.
Prin urmare, nici măcar un singur derapaj de tip politic sau ideologic, capcana istoriei
este depășită. Paternitatea cuvântului, este un bun de mare preț al omiliilor părintelui Ioan Popa!
Fiindcă Cuvântul nu este un instrument retoric de care să ne folosim vinovat întru fardarea
realității, ci este Adevărul lui Dumnezeu, dat spre înțelepțirea noastră ca să ne putem mântui.
Despre El, grăia memorabil fericitul Augustin, când spunea: “Ziua Nașterii Domnului se numește

223
Omilia este rostită la sărbătoarea sfântului Nicolae din 6 decembrie 1915, rostită în Biserica din Brata, și care se
intitulează “Bucură-te ajutătorul împăraților celor credincioși...”, care este de fapt un stih desprins din Acatistul
sfântului Nicolae.

92
ziua când Înțelepciunea lui Dumnezeu S-a arătat drept copil care nu cuvântă încă și când
Cuvântul lui Dumnezeu, fără cuvinte, Și-a făcut auzit glasul din trup224”.

3. 6 Preotul Ioan Manta225 sen.

Preotul cu gura de aur din Gurarîului, Ioan Manta, este cu adevărat îndreptățit să predice,
nu doar pentru că senior fiind, este cu siguranță înaintat în vârstă și-n experiență omiletică, dar
mai cu seamă pentru că, așa cum zicea și părintele profesor Dumitru Belu, el nu vorbește în
numele său, ci în numele Celui ce-l trimite. Și astfel, știe să se facă doctor ce distribuie cu
dibăcie tratamentul vindecător, predica fiind pentru preotul și doctorul Manta, secretul
taumaturgic pentru bolile morale ale credincioșilor săi226. Vorbind despre greutățile creștinilor
din Biserica primară227, corelează ideea parenetică cu exigențele creștinismului din zilele sale,
greu atins de fiordul de gheață al marelui război: “Multe greutăți și neînchipuite prigoniri aveau
să sufere creștinii de atunci din partea puternicilor zilei, care nu voiau să primească lumina cea
vie, care luminează pe tot omul care vine în lume, ci stăruiau cu încăpățânare în întunericul
necredinței și în umbra rătăcirilor. Abia credem însă, să fi fost mai grele zilele de atunci, ca cele
în care ne aflăm noi de 7 luni de zile, de când bântuie cel mai înfricoșat război ce s-a pomenit
vreodată, în care sute de mii de tineri și bărbați în floarea vieții petrec în cele mai mari
primejdii, se jertfesc și își varsă sângele în cele mai crâncene lupte. Iar noi, stăpâniți de grea
jale pentru soarta lor și a noastră, cu nespuse greutăți petrecem în această vreme, care – după
cuvântul poetului Eminescu – în adevăr este un lung prilej pentru durere, căci mii de lacrimi nu-
i ajung, ci tot mai multe cere”. După conținut, avem o piesă parenetică, în care sunt aduse la
lumină virtuțile morale ale creștinilor primari în contextul marilor frământări sociale de la
începutul creștinismului, stând drept paradigmă pentru noua situație tulbure a războiului. Este
evident că oratorul urmărește mișcarea voinței spre virtute prin intermediul predicii, căci voința
este cea care poate schimba starea sufletului. Se remarcă intenția parenetică și persuasivă a
imaginii muceniciei primilor creștini, ceea ce potențează mesajul, asigurându-i pe cei care vor
răbda cu stoicism până la capăt crucea suferinței, de Raiul lui Dumnezeu. Invocarea textului
eminescian în intenția de a-i conduce pe ascultători spre țelul propus228, nu doar că reflectă o
anume condiție intelectuală a predicatorului, ci încercarea cu ajutorul celor mai nobile detalii, de
a-i convinge pe săteni, să facă și cel mai mic pas înspre virtutea răbdării.

224
Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, p. 109.
225
Preot în Gurarîului.
226
Dumitru Belu, “Predicatorul în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur”, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur – mare
misionar al Bisericii, vol. I: Păstorul de suflete și exegeza Ortodoxiei, (Mihai Hau ed.), Editura Basilica, București,
2015, p. 231.
227
Omilia cu titlul “Cu pază să umblați!”, rostită la Taina Sfântului Maslu în Săcel, în data de 29 mai 1915.
228
Adrian Ivan, Logos Parainetikos. Principii parenetice în Omiliile la Matei și în alte scrieri ale Sfântului Ioan
Gură de Aur, pp. 124-126.

93
 Se degajă chiar și din acest scurt pasaj, dimensiunea catehetică și educativă a omiliei
bisericești. Predica părintelui Manta, nu este nici pe departe o simplă îndoctrinare a creștinilor
săi, acest obicei ar fi chiar păgubitor, mai ales în contextul războiului, când audiența așteaptă
cuvinte calde, vii, de îmbărbătare și ridicare a moralului și a psihicului grav afectat – nu paradă
de erudiție sistematică. Principalul țel al omiliei de față, este de natură practică, propunându-și să
le inspire ascultătorilor, adevărurile de credință vizibile prin arta despătimirii și lucrării virtuților,
deoarece scopul predicii, în consecință, nu este formarea de teologi, ci de credincioși care să se
inspire, pentru viață, din învățăturile creștine229.
Tocmai de aceea, după ce expune în tipare brevilocvente, învățătura sacramentală de bază
privitoare la Sfântul Botez și Sfântul Maslu, conchide cu verticalitate: “Împărtășindu-ne și noi,
deci cu credință și vrednicie de aceste sfinte daruri, prin apa sfințită și untdelemnul sfințit, ne
vom vindeca de boli și ne vom curăți de întinăciunea sufletească – adică de păcate... Și numai
așa vom putea nădăjdui ca după credința și smerenia noastră să dobândim și cererile noastre”.
Intensitatea predicii urcă treptat spre punctul ei cel mai înalt de impact, și anume spre
concluzia care este una profund hristocentrică, și pentru că este atât captivantă pe plan personal
cât și adaptată subiectului mare al predicii, predicatorul are ocazia perenă de-a atinge mințile și
inimile ascultătorilor230, motivându-le voința spre abandonare necondiționată în brațele
ocrotitoare ale Dumnezeului cel Viu: “Și noi să zicem cu Psalmistul: Doamne al puterilor fii cu
noi, că pe altul afară de Tine ajutor întru necazuri nu avem, Doamne al puterilor miluiește-ne pe
noi – acum și pururea și în vecii vecilor Amin”.
Într-o altă predică rostită la parastasul ostașului căzut pe front la datorie, Nicolae
Dragotă, și intitulată după stihul clasic de îngropăciune: “Al Domnului e pământul și plinirea
lui”, dezvoltă un encomion binemeritat, din care spicuim următoarele cuvinte de laudă la adresa
jertfei celui căzut, pentru apărarea țării noastre de invaziile dușmane: “...care dimpreună cu cei
mulți, la glasul Chesarului, a alergat la hotarele țării, pentru a o apăra de năvălirea
dușmanilor, care cu înverșunare s-au năpustit asupra ei cu gând de cucerire... Mare este
durerea voastră, jalnică mamă și soție a acestui viteaz, căci ați pierdut ce ați avut mai scump pe
lume, pe fiul, soțul și tatăl iubit al acestui prunc mic, pe care încă n-a fost învrednicit să-l
cunoască. Ați pierdut tot sprijinul vostru... Mângâiați-vă însă, că iubitul vostru nu e singur, nici
părăsit, ci împreună cu nenumărat de mulți viteji, vor dormi împreună până la învierea cea de
obște... Din cele mai bătrâne vremi, vitejia și moartea pentru patrie a fost socotită ca cea mai
înaltă lege și cea mai sfântă datorie. La strămoșii noștri, când bărbații și fiii erau chemați să
lupte și să-și apere patria, mamele le dădeau scutul, cu care se apărau împotriva săgeților și
loviturilor dușmane, cu cuvintele: Ori cu el, ori pe el, adică: ori învingi, ori mori pentru patrie...
Mângâiați-vă și vă alinați durerea, că și iubitul vostru va fi scris în loc de frunte în cartea vieții
ca toți vitejii, care s-au jertfit pentru patrie, pentru tron și neam. Acolo, în locașurile Tatălui

229
Gabriel Popescu, “Predică și predicator în Biserica Ortodoxă Română. Temeiurile activității predicatoriale în
ortodoxia românească”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2, 1971, p. 112.
230
Bryan Chapell, Predicarea Cristocentrică. Răscumpărarea Predicii Expozitive, p. 278.

94
Ceresc, unde drepții ca luminătorii strălucesc, nu mai este durere, nici suspinare, nici primejdii,
ci ei sunt în pace și pomenirea lor va fi pururea cu laudă”.
Se simte în natura acestui encomion, multă însuflețire și tenacitate, predicatorul exultă și
debordează la rostirea și rostuirea personalității tânărului martir elogiat. Predica sa encomiastică,
abundă în caracteristicile unei stări excepționale, laudative la scenă deschisă, eliminând subtil
impresia greșită de altfel, a unui formalism retoric. Se întrevede un simț ridicat al realității, odată
cu tânărul Nicolae, sunt adulați toți martirii neamului omenesc: “Mângâiați-vă însă, că iubitul
vostru nu e singur, nici părăsit, ci împreună cu nenumărat de mulți viteji, vor dormi împreună
până la învierea cea de obște”, oratorul luându-și măsuri de precauție, pentru a nu cădea în ispita
de moment a exagerării jertfei unuia singur, în detrimentul celorlalți martiri ai săi colegi, care la
fel de mult s-au jertfit pentru binele acestui neam ingrat. Evident că o astfel de epatare, de față cu
mulți ascultători, ar fi stârnit reacții critice și fapte controversate, din partea celorlalți părinți sau
soți de martiri, prezenți la slujba Parastasului. Apreciem această echilibrată și solemnă omilie.
Repetarea imperativului “mângâiați-vă”, dezvăluie scopul pastoral al acestui cuvânt de
laudă. Este de la sine înțeles că virtutea descrisă a tânărului ostaș, servește drept paradigmă
pentru întreaga comunitate. Evident că aplicabilitatea ei va fi consumată în plan mult mai
restrâns, nu le va cere nimeni celor rămași acasă, să plece de mâine cu primul tren spre front, dar
jertfelnicia la locul de muncă, în societate sau în familie, poate deveni astfel apanajul sufletelor
nobile și iubitoare de Hristos Domnul. Inspirația acestor pasaje, care nu sunt rostite doar spre
delectarea minții, ci pentru o pregătire asiduă întru înfăptuirea celor propovăduite, este evident
hrisostomică. Marele atlet al lui Hristos, cum avea să-l numească Virgil Gheorghiu231, considera
că a trăi cele ascultate de public în predică, este cu adevărat un început al virtuților: “Dacă nu
putem asculta cuvintele despre virtute, cine va putea să ne creadă că îndurăm ostenelile pentru
virtute? Dacă stăm atât de nepăsători la predică, de unde să știm că suntem treji la fapte? Dacă
lăsăm nefăcut ce-i mai ușor, cum vom isprăvi ce-i mai greu232?”.
Pathosul cuvântării este sinonim cu cel al marilor discursuri ce emoționează audiența
până la lacrimi. Rădăcina lor biblică și apostolică, nu cred că îi era străină predicatorului nostru.
Cu siguranţă pathosul omiletic, sfinţii apostoli l-au moştenit de la Mântuitorul Iisus Hristos,
despre care se spunea că ascultătorii “erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel
ce are putere, iar nu în felul cărturarilor” (Marcu 1, 22). Din perspectiva evanghelistului Marcu,
propovăduirea Mântuitorului Hristos, spre deosebire de alţii, este una cu autoritate233. Noutatea
propovăduirii Sale, era dată de însăşi situaţia în cauză, de timpurile mesianice care se deschiseră

231
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur Atletul lui Hristos, trad. de Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004.
232
Ioan Gură de Aur, Despre schimbarea numelor, II, trad. de Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2006, p. 24.
233
În marea trimitere mateiană, observăm că Mântuitorul îi investeşte pe ucenici cu aceeaşi autoritate de a
propovădui Evanghelia cu care Hristos Însuşi a fost investit de către Tatăl. În acest context evanghelistul Matei
foloseşte termenul de exusia (28, 18), care se traduce prin “autoritate, putere absolută”, iar acest substantiv nu este
întâmplător, el doreşte să transmită idea potrivit căreia, misiunea de a propovădui Evanghelia porneşte de sub
auspiciile conceptului de autoritate, fiindcă fără această investire divină, nu există nici predicator dar nici ucenic. A
se vedea Stelian Tofană, “Centralitatea Evangheliei lui Iisus Hristos în viaţa lumii – o perspectivă biblică”, în vol.
Credinţă şi Mărturisire: Istorie şi Actualitate, (Valer Bel, Cristian Sonea, Grigore-Dinu Moş eds.), Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, p. 29.

95
odată cu Întruparea, dând naştere unei noi vârste a maturităţii umane, vârsta împlinirilor
eshatologice. De aceea afirmă cercetătorul J.Delorme234 că autoritatea lui Iisus era conferită nu
doar de către Tatăl Său, ci şi de receptarea Sa din partea maselor.
Acelaşi lucru îl observăm şi la Rusalii (Fapte 2), când apostolii primesc harisma Duhului
Sfânt, autoritatea de a vorbi în limbi, spre a facilita mesajul Evangheliei tuturor neamurilor, iar
Petru apostolul, printr-o cuvântare înflăcărată, sau am spune noi, plină de pathos, a reuşit să
convertească la creştinism mii de oameni. Această primă cuvântare creştină postpascală, este una
particulară şi plină de solemnitate. Verbul folosit (apephthégzato– „a anunţa, a declara cu voce
puternică”) vine să sublinieze faptul că limba şi cuvintele folosite sunt rodul Cincizecimii, a
pogorârii Duhului Sfânt. Verbul acesta este folosit în Septuaginta (LXX) pentru a descrie
inspiraţia pnevmatologică a profeţilor, limba îngerilor sau cuvântările oracolare235.
Îl vedem tot pe sfântul apostol Petru în 2 Petru 1, 16-18 amintindu-şi despre sublimul
munte al Schimbării la Faţă, unde a privit cu ochii săi transfiguraţi dumnezeirea lui Iisus, iar aici
mărturiseşte cu pathos şi emoţie în faţa tuturor creştinilor, că propovăduirea sa are la bază
creditarea martorului ocular al evenimentelor hristice. În acelaşi registru se înscrie şi mărturia
apostolului Ioan, când la fel de patetic istoriseşte despre faptele lui Iisus la care el a asistat (1
Ioan 1, 1-4). Despre Cuvântul lui Dumnezeu, mărturiseşte apostolul Ioan că L-a auzit şi văzut cu
ochii săi: ho heōrakamen tois ophthalmois hēmōn, o expresie unică în Noul Testament, prin care
ni se spune, cu alte cuvinte, că autorul care ne vorbeşte despre mântuirea în Iisus Hristos, este
unul dintre puţinii martori oculari încă în viaţă. O altă expresie unică în cuprinsul Noului
Testament este şi aceasta: hai cheires hēmōn epsēlaphēsan (mâinile noastre L-au atins) din v. 1,
unde verbul “a atinge” (psēlaphaō) se mai întâlneşte în doar trei fraze (Luca 24, 39; Faptele
Apostolilor 17, 27; Evrei 12, 18) unde de fiecare dată exprimă o atingere fizică236. Deci sfântul
Ioan a atins fizic, cu mâinile lui, Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu.
Sfântul apostol Pavel, vorbeşte cu deosebită empatie despre tema noii creaţii în Hristos,
unde “făptura cea nouă” sau “omul duhovnicesc” este creştinul care trăieşte cucernic în Hristos.
Pathosul acestor cuvântări, în forma epistolară în care ni s-au păstrat în cuprinsul Noului
Testament, ne dezvăluie un apostol înaintat duhovniceşte, care a devenit el întâi un om
duhovnicesc, în care ispita trupului a fost răstignită (Galateni 2, 20), şi abia apoi a ajuns să-i
povăţuiască duhovniceşte şi pe ceilalţi. Textele din Efeseni 2, 15 şi 4, 24 care vorbesc de
asemenea despre o “nouă umanitate” (kainos anthrōpos) sunt de mare folos pentru a pătrunde
întru această teologie paulină a înnoirii omului plină de o deosebită empatie, din moment ce şi
ele descriu făptura umană reînnoită în Hristos237. Exemplele pot continua, însă deocamdată ne

234
Jean Delorme, “Prises de parole et parler vrai dans un récit de Marc (1, 21-28)”, in vol. Ouvrir les écritures:
Mélanges offerts à Paul Beauchamp, (Pietro Bovati, Roland Meynet eds.), Editions du Cerf, Paris, 1995, pp. 184-
185.
235
Daniel Marguerat, Les Actes des Apôtres (1-12), coll. Commentaire du Nouveau Testament Va, Labor et Fides,
Genève, 2007, p. 87.
236
Colin G.Kruse, The Letters of John, coll. The Pillar New Testament Commentary, (D.A. Carson ed.), William
B.Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 2000, pp. 52-53.
237
Frank J.Matera, II Corinthians: A Commentary, coll. The New Testament Library, Westminster John Knox Press,
Louisville, 2003, p. 137.

96
vom opri aici. În urma acestei brevilocvente cercetări, am putut observa că discursul apostolic
are la baza lui, Persoana lui Hristos şi mântuirea realizată prin El, despre care oratorii vorbeau cu
deosebit pathos – rod al trăirilor lor mistice de zi cu zi.
Într-o altă predică, intitulată “Prin mângâierea Scripturilor, nădejde să avem”, după ce
oferă un ton puțin cam trist și pesimist în prolog: “Cui i-ar fi trecut prin gând și cine ar fi crezut
atunci, să țină atât de mult acest crâncen război, ba în loc să înceteze ori barem să se mai
domolească, să fie din ce în ce tot mai înfricoșat și să ceară tot mai multe jertfe și tot mai mult
sânge de la milioanele de viteji...”; îi ironizează mai apoi pe puternicii zilelor de atunci, pe
umerii cărora apasă întreaga povară a lumii zdruncinate de vuietul obuzelor și-al strigătelor
înfundate de durere: “Dacă unii din puternicii și stăpânitorii zilelor noastre, ar fi fost stăpâniți și
conduși mai mult de duhul înțelepciunii, de duhul bunei înțelegeri și al temerii de Dumnezeu,
decât de duhul lăcomiei, al cuceririi și măririi deșarte, și dacă pentru ajungerea scopului lor
păcătos nu s-ar fi năpustit cu omor chiar asupra unsului Domnului... nu ar fi venit asupra
noastră aceste nenorociri... Așa, vedem că învățații popoarelor, în loc de a-și înteți râvna și
voința și a-și ascuți mintea pentru aflarea mijloacelor de înaintare, bunăstare și mulțumire a
popoarelor, au născocit în timpul din urmă, tot felul de arme și mijloace de stârpire și pustiire,
prin care se nimicesc cu cruzime nenumărate vieți, se prefac în ruine cetăți și sate, ridicate cu
multă muncă și sârguință spre binele, folosul și lauda omenirii”.
Este mai degrabă o ironie combinată cu un aspru rechizitoriu la adresa conducătorilor
lumii de atunci, aflată într-un adevărat fiasco. Ironia în actul omiletic, este un procedeu prin care
se amendează subtil o serie de lucruri și fapte umane, sau atitudini sau persoane: “decât de duhul
lăcomiei, al cuceririi și măririi deșarte, și dacă pentru ajungerea scopului lor păcătos nu s-ar fi
năpustit cu omor chiar asupra unsului Domnului”. Predicatorul citat, supune finelor sale
înțepături etice, lipsa deontologiei statelor implicate în război, dar și viciile sociale desprinse de
aici. Părintele Manta, înfierează dispoziția înflăcărată către delațiune a conducătorilor Europei de
secol XX, dar și fetișismul propagandei religioase a războiului, în care defetiștii aduc imense
deservicii sociale, întru făurirea savurosului spectacol al morții, al prăbușirii și suferinței
aproapelui.
Rechizitoriul acesta dur, având drept obiect, asasinarea principelui moștenitor la tronul
Imperiului Austro-Ungar, ne amintește de un alt mare inchizitoriu consumat la scenă deschisă,
îndreptat de apostolul Petru, asupra evreilor în special. În textul din Fapte 2, 14-36 avem în
primul rând un exordiu de circumstanţă care are rolul de a motiva discursul, Sfântul Petru fiind
pus în situația de a contraargumenta malițioasa remarcă cu privire la sfinții apostoli, aceea că ei
ar fi beți în mijlocul zilei, de unde şi nemaiobişnuita lor cuvântare. Urmează mai apoi, referinţa
vechitestamentară, pe baza căreia sfântul Petru îşi argumentează poziţia, care nu este altceva
decât o tehnică de interpretare midrașică a Scripturii. Astfel, el se foloseşte de un text din
profetul Ioil (3, 1-5) pentru a explica auditoriului, contextul în care se regăsesc. Se continuă
discursul invocându-se slujirea publică a Mântuitorului dar şi împrejurările ostile ale morţii Lui,
unde se va accentua vinovăţia clasei iudaice conducătoare în stabilirea verdictului spre moarte a
lui Iisus Hristos. Cuvântarea se încheie printr-o concluzie logică ce are rostul de-a anunţa iertarea

97
păcatelor pentru cei care vor primi mesajul izbăvirii. De asemenea, intervenţia sfântului Petru
combină două genuri literare retorice, vv. 14-36 sunt de tip judiciar, adică este respinsă ipoteza
că apostolii sunt beţi, iar iudeii sunt acuzaţi de moartea lui Iisus. Efectul acestei acuzaţii
subliniază nevinovăţia apostolilor care au primit darurile Sfântului Duh238. După o scurtă
întrerupere (vv. 38-39) predica este reluată sub formă deliberativă (vv. 38-39), adică ne aflăm în
faţa unei exortaţii, care se referă la un angajament concret, căruia îi urmează un epilog239 (v.
40b).
Cuvântarea de față a părintelui Manta, foarte asemănătoare modelului sfântului apostol
Petru, combină de asemenea dimensiunea judiciară cu cea deliberativă a predicii. În zona ei
judiciară avem acuzația temperată la adresa stăpânitorilor Europei războinice, iar în partea ei
deliberativă, întâlnim exordiul din final, unde oratorul îndeamnă la nădejde, milostivire,
rugăciune – virtuți teologice care mai pot încă răscumpăra ce-a mai rămas din chipul Europei
desfigurat de ura dezlănțuită a rivalităților: “Să năzuim a face roadele Duhului Sfânt care sunt:
dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare... Să cerem milostivire, până e deschisă ușa
milostivirii... Să ne rugăm cu inima înfrântă și smerită, ca Domnul cel mare și puternic, Domnul
cel tare în războaie, care a dat biruință lui David asupra lui Goliat, și a păzit și hrănit pe
poporul Său în pustie – să dea biruință armelor noastre și astfel să binecuvânteze pe poporul
Său cât mai curând cu pace” (a se vedea Anexa 5).

3. 7 Preotul Alexandru Vlad240

Rostind omilia “Crucea este biruința împăraților, apărătoarea ostașilor și mântuirea

credincioșilor”, cu ocazia sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci în 14 septembrie 1915, în Biserica din
localitatea Mag, părintele paroh, rememorează contextul istoric al înălțării Sfintei Cruci de către
patriarhul Ierusalimului Macarie și împărăteasa Elena, în Biserica creștină din Ierusalim. Omilia
rostită se încadrează genului predicii tematice, cu elemente de istorie bisericească, în cadrul
căreia, momentele esențiale ale istoriei bisericești universale sunt declamate. Aceste omilii nu
trebuie să aibă doar un conținut pur istoric, spre a nu fi transformate în lecții formale de istorie, ci
trebuie să împlinească și o dimensiune morală, cu un profund caracter parenetic și aplicativ
pentru viața credincioșilor241. Această a doua dimensiune, o remarcăm în predica părintelui Vlad,
unde foarte inspirat declară: “În timpurile vechi crucea nu a fost numai instrument de tortură ci a
fost și semnul suferințelor, căci altceva înseamnă cuvintele lui Hristos de la Marcu 8, 34 când
zice: Cel ce vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să vină după Mine.

238
Cătălin Varga, “Cuvântarea Sfântului Apostol Petru în Ierusalim (Fapte 2, 14-38). Un exercițiu de educație
omiletică”, în Tabor, nr. 3, 2017, pp. 17-24.
239
Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică. Structuri retorice în Faptele Apostolilor, EIBMBOR, Bucureşti,
2005, pp. 77-78.
240
Preot paroh în satul Mag.
241
Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, p. 392.

98
Au nu torturile ce așteptau pe următorii Lui în propovăduirea învățăturilor Lui le-a numit
Hristos Cruce? Și cu toate că a pus Hristos Crucea în fața acelora, care aveau să-i urmeze Lui,
de care trebuia să se sperie lumea – vedem că a îmbrățișat crucea și o mare parte din omenire a
urmat lui Hristos. Asta-i bărbăție, virtute, eroism!”.
După ce leagă simbolul Crucii de victoriile împăratului Constantin, arătând în felul acesta
o dimensiune triumfală a ei, completează foarte inspirat tabloul cu această teologie a suferinței,
inspirată din Evanghelia după Marcu. Versetul citat de orator, descrie condiția sine qua non a
uceniciei în școala lui Iisus Mântuitorul. Dacă sensul existenței pământești a lui Mesia, a fost
Crucea, cea mai nobilă expresie a suferinței - nu se poate ca ea să lipsească din viața urmașilor
Săi, care sunt creștinii. Urmarea lui Hristos, în textul biblic, este exprimată prin două imperative:
“să se lepede de sine” și “să-și ia crucea”, care dezvăluie hotărâri și acțiuni umane opuse
egocentrismului, eu-lui său empiric242.
Originalitatea acestei omilii, constă în dibăcia părintelui de a prelua această învățătură a
crucii, și a o asimila contextului războiului mondial, prin intermediul figurii de stil numită
comparația: “Și dacă Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Cel blând și smerit, îndeamnă pe următorii
Săi să intre în luptă disprețuind moartea, ce să răspundem noi astăzi la glasul patriei, care
cheamă pe orice fiu al ei vrednic a sări în apărarea ei? Glasul patriei nu numai îndeamnă ca
Hristos să vină după El aceia care voiesc, ci provoacă pe toți a-i urma. Și vai aceluia, care nu
ascultă glasul patriei!”. Nu este nicidecum un tablou în antiteză, unde părțile se descompun
reciproc, ci unul în sintonie graduală, unde intensificarea crucii ca simbol al suferinței, este
captată în acțiunea jertfirii pentru patrie, părți ce se compun în reciprocitate. Personificarea
“glasul patriei”, este la fel de bine și o metonimie ce ține locul Glasului lui Hristos Domnul, Cel
ce cheamă pe ostașii Săi, la jertfă pentru scăparea patriei de la nimicire. Aceasta este viziunea
preotului Alexandru Vlad, probabil o hiperbolizare a situației date, fiindcă am amintit mai sus, că
jertfa crucii pentru Hristos Domnul, nu poate fi pusă în raport de paritate cu jertfa vieții pentru
neam, căci aceasta este inclusă de fiecare dată în matricea unei opțiuni politice. Însă contextul
războiului, cerea astfel de analogii oarecum forțate, fiindcă cineva trebuia să scoată țara noastră
din fărâmițare teritorială, căci aceasta ar fi putut degenera ușor mai apoi în fărâmițare religioasă,
afectând serios cultul Ortodox. Iar pentru sufletul românesc, nu există o altă motivație mai
măreață decât Crucea lui Hristos! De aceea consider nejustificată fraza justițiară de genul: “vai
aceluia, care nu ascultă glasul patriei!”, care nu rezonează aproape deloc cu fibra jertfelnică și
altruistă a neamului nostru. Pe lângă jertfele nenumărate ale soldaților din prima linie,
aproximativ 500 de clerici, fii de preoți și preotese au fost arestați, bătuți și deportați de către
autoritățile austro-ungare după data de 28 august 1916, pentru simplul motiv că preoțimea
românească fusese cheagul ce coagulase mișcarea națională românească începând cu secolul al
XVIII-lea243. Pe jertfa sângeroasă a tuturor acestora s-a clădit România Mare de astăzi, și când

242
Ioannis Karavidopoulos, Comentariu la Evanghelia după Marcu, trad. de Sabin Preda, Editura Bizantină,
București, p. 205.
243
Mircea-Gheorghe Abrudan, “O sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial și suferințele
preoțimii din Transilvania”, în Renașterea, nr. 8, 2016, p. 6.

99
vorbim despre jertfă, o facem și din perspectiva ei pe termen lung și agasant. Predicând la
Duminica Tuturor Sfinților, P.Partenie, se folosea de-o metaforă naturală a jertfei armatei
române, care a sângerat până la capăt pentru făurirea mărețului ideal de unire: “În război pot
pieri mulți viteji, și numai din închegarea strop cu strop a sângelui vărsat din mii de rane, se
plămădește neatârnarea unei țări. Totuși din lumina de glorie care se poartă peste vremuri nu
răsare adesea decât numele câtorva generali, ori căpitani. Și aceștia singuri n-ar fi făcut nimic,
fără numele neștiut al celor mulți de care stă legată faima și biruința lor244”. Moralul soldaților
noștri, pe tot timpul nesfârșit al războiului, era pe de-a-ntregul zdruncinat. Starea de nesiguranță
și așteptare, corelată cu veștile mai puțin îmbucurătoare venite din partea familiilor lor, văduvite
de sprijinul economic al soțului și tatălui plecat pe front, au creat o presiune constantă pe umerii
bravilor noștri apărători ai neamului245. Ca să nu mai aducem în discuție și spaima morții ce
pândea la fiecare pas făcut pe front. Este și aceasta o nuanță deloc fină, lipsită de edulcorat, a
realității brute de pe frontul de luptă, care din păcate se cam pierde din vedere.

3. 8 Preotul Vasilie Suciu246

Aflându-se într-un moment de cumpănă, la trecerea dintre ani, părintele Suciu se vede
nevoit a face o scurtă incursiune istorico-morală prin anul 1915 care a trecut, invitând audiența la
introspecție și retrospecție deopotrivă. Nu se sfiește să blameze în termenii cei mai duri cu
putință, desfășurarea evenimentelor la scară globală, înfierând practic acțiunile creștinilor
europeni și nu numai: “Anul trecut, 1915 a fost anul cel mai îngrozitor, dintre toți pe care îi
cunoaștem noi. Atâta trudă și osteneală, amărăciune și întristare, suspin și vărsare de lacrimi,
nici un an n-a adus, ca anul trecut ”. Sinonimia riguros întrebuințată încă din primele fraze, sub
forma acestor cuplete (trudă și osteneală; amărăciune și întristare; suspin și vărsare de lacrimi),
atât ca mijloc de denunțare a ororilor fără egal cât și de conștientizare a infamiei ce domină în
timp și spațiu, propulsează pe o treaptă calitativ superioară discursul de tip manifest al omileticii
războiului. Paralelismul sintactic dă o certă vigoare expresivă discursului incriminatoriu, fraza de
tip A (“Anul trecut, 1915 a fost anul cel mai îngrozitor”) reluată sub forma lui A1 (nici un an n-a
adus, ca anul trecut), flanchează cupletele sinonimice ce au menirea, de-a portretiza drama
experimentată la superlativ a războiului cel mare. Imaginația ascultătorului este focusată pe
această zonă a consumării depline a acelor timpuri de restriște, fiindcă paralelismul abrutizării
anului 1915, servește întocmai unor pereți ce adăpostesc esența.
Construcția este la origini o schematizare biblică. La o analiză mai atentă, structura
limbajului scripturistic stă sub zodia chiasmului. Acesta este un demers estetic, ce are la bază

244
P. Partenie, “Predică la Duminica tuturor Sfinților. Ce folos sufletesc culegem din sărbătorirea lor”, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 2, 1915, p. 207.
245
Cristina Gudin, “Primul Război Mondial în memoriile contemporane”, în vol. Primul Război Mondial –
Perspectivă Istorică și Istoriografică, p. 111.
246
Preot în localitatea Topârcea.

100
tehnica închiderii sau incluzia, adică încadrarea unei unități literare prin așezarea acelorași
termeni sau teme la începutul și la sfârșitul ei. Prin acest tip de lectură concentrică, cititorul este
atras într-un flux circular, așa cum este atras un obiect spre centrul unui vârtej247. Așa este cazul
cu textul din Ioan 14, 15-17248 unde accentul cade pe Duhul Sfânt Care acționează spre
rememorarea cuvintelor lui Iisus. Acesta este nucleul, flancat concentric de ideile iubirii lui Iisus
și-a sălășluirii Duhului întru apostoli pe de o parte, și de respingerea Duhului de către lumea
păcătoasă pe de altă parte249. Un alt model este textul biblic din Romani 8, 9-11250. Aici ideea de
bază devine învățătura potrivit căreia trupul trebuie să rămână mort față de păcat iar duhul viu
pentru dreptate. Tehnica incluziunii este asigurată de cei doi stâlpi: Duhul Sfânt locuiește în noi
și ne face să devenim vii; cine nu are pe Duhul Sfânt, acela nu-L poartă în sinea lui nici pe
Hristos Domnul251.
Nu vom putea ști niciodată dacă părintele Suciu opera în minte cu aceste texte biblice,
când alege să se folosească de această tehnică literară antică, pentru a-și bolda repulsia față de
legitimitatea războiului, și nici nu este important aceasta. Atenția noastră trebuie să cadă asupra
evenimentului dezolant în sine, decantând de aici, informația morală necesară spre a nu mai
repeta astfel de fapte respingătoare în viitor.
Asemeni predecesorilor lui, părintele Vasilie, ovaționează jertfa tinerilor soldați,
recunoscând că libertatea lui religioasă o datorează în primul rând acestor dârji eroi ai neamului:
“Anul trecut, ca nici unul dintre cei cunoscuți de noi, a adunat toată floarea tinerimii și vânjoșia
bărbaților, pentru a-și îndeplini cea mai sfântă datorie a lor față de tron și patrie, răbdând pe
lângă alte nu odată foame, sete, frig și zăduf, jertfindu-și foarte mulți chiar și viața în slujba lor
de apărători ai țării... Pe lângă toate cele îndurate însă, ne mângâiem, când citim și auzim chiar,
că greutățile ce le-am întâmpinat n-au fost zadarnice, făcând bravii feciori ai satelor noastre
atâtea și atâtea vitejii strălucite și cuceriri însemnate, încât armata numeroșilor noștri dușmani
neîmpăcați, este aproape cu totul zdrobită și nimicită”. Măreția duhovnicească a acestor biruințe
ostășești, este elogiată de părintele Suciu, prin mărturisirea lui plină de sinceritate, ce adoră
efectiv preocupările soldaților români, care în focul luptelor sângeroase, sunt preocupați să dețină
în mijlocul lor, cărți de rugăcine și de literatură religioasă. Fiindcă doar credința în ajutorul
Milostivului Dumnezeu și rugăciunea neîntreruptă, le-au oferit puterea necesară, ca prin brațele
lor vânjoase, să lupte cu dârzenie alături de ei, o Românie întreagă pentru apărarea hotarelor
Transilvaniei noastre bune și străbune. Iar această nevoie stringentă de umplere a unui gol

247
John Breck, Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic, trad. de Ioana Tămăian, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, pp. 77-78.
248
“De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în
veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl
cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!”.
249
John Breck, Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic, p. 243.
250
“Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul
lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru
dreptate, iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din
morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi”.
251
John Breck, Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic, p. 266-267.

101
existențial, paradoxal, îi motivează în primul rând pe cei rămași acasă, să frecventeze Sfânta
Biserică cu și mai multă ardoare ca până atunci, intensificându-și astfel fiecare, programul său
duhovnicesc. Iată cum remarca părintele, această sfântă preocupare a ostașilor de pe front:
“Poate nenumăratele epistole și rugări ce-am primit de prin tranșeele diferitelor fronturi, de la
iubiții noștri frați consăteni, cerându-ne cărți de citit de cuprins bisericesc și de rugăciuni – ne-
au dat și nouă îndemnul curat, să cercetăm sfânta Biserică cu mai multă râvnă decât în trecut,
nu numai Duminica și în sărbători, ci chiar și în zile de lucru... Pătrunși dar cu toții deopotrivă,
atât cei de pe câmpul de luptă, cât și noi cei de acasă, de duhul zilelor grele, prin care trecem,
am răscumpărat vremea cu sârguință muncind și rugându-ne”. Iată în sfârșit, și o dimensiune
pozitivă a războiului!
Departe de a fi considerată o imprudență retorică, această sinceră dezvăluire a vieții de
credință, anostă de până la momentul marelui război, este de-a dreptul revigorantă pentru noi.
Aceste pasaje de intens colorit emoțional, ni-l prezintă pe preotul român de la țară, locul unde s-a
născut veșnicia, spunea poetul Lucian Blaga, împreună cu enoriașii lui, oameni vii, nedisimulați,
nefardați, ci transparenți în demnitatea lor. Nevoia sincerității omiletice, devine un imperativ
pentru predicatorii de astăzi, care au pierdut mult credit în fața enoriașilor lor, pe fondul
propagandei mincinoase și distructive a mass-mediei. Pentru a zidi suflete întru veșnicia lui
Hristos, nu mai este suficient doar să le îndrumăm inflexibil, ci este nevoie în primul rând să le
arătăm păstoriților noștri, un drum, o cale, pe care noi înșine am parcurs-o și pe care o cunoaștem
la nivel empiric și pragmatic foarte bine. O astfel de sinceritate omiletică, ne aduce aminte de
Înaltul †Bartolomeu Anania, care fără sfială și scenete regizate, cu debordanță molipsitoare,
afirma în lucrarea sa Cartea deschisă a Împărăției, despre o perioadă mai puțin onorantă a
trecutului său, în care a fost un “nevrednic fugar urmărit de potere252”. Sinceritatea inimii
părintelui Suciu, așa cum spunea într-un alt context, marele nostru profesor de Omiletică, Vasile
Gordon, lipsită fiind de orice urmă de viclenie, reflectă curăția și candoarea sufletului său253.
Acest tip de abordare a discursului religios mai reflectă încă o virtute omiletică, așa
numita “inteligență emoțională și empatică”. Empatia unui preot pentru enoriașii săi, presupune
trăirea simțămintelor de milă față de necazurile lor, dar și de identificare uneori cu slăbiciunile și
scăderile lor, cum este cazul de față, aceasta dovedește că gândurile predicatorului sunt mereu
îndreptate spre nevoile credincioșilor lui. Astfel, în predica cu mult bun simț, se reflectă mereu
problemele și simțămintele lor, nu ambițiile personale ale preotului, sau tăria unui discurs
moralizator dar din afară, sau chestiuni personale prin care să își etaleze măiestria retorică sau
filozofările savante, care sunt o risipă de energie254. Parada de erudiție, a adus un imens
deserviciu oratorului de fiecare dată, căci audiența nu se lasă înșelată de predicatorul ce
abordează realitatea, cu un ton de nesinceritate profundă.

252
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, pp. 194-195.
253
Vasile Gordon, Introducere în Omiletică, Editura Universității din București, 2001, p. 74.
254
Vasile Gordon, “Predica, Predicatorul și Ascultătorii. Studiu Pastoral-Liturgic”, în Studii Teologice, nr. 1, 2014,
pp. 99-100.

102
 Dincolo de această resuscitare duhovnicească prin sinceritate, care este de altfel mai mult
decât oportună, nu putem finaliza intervievarea dinamicii omiletice a părintelui Suciu, fără a mai
insista puțin pe subiectul principal al omiliei sale, și anume jertfa tinerilor noștri soldați. Vom
mai insista puțin pe dimensiunea spirituală a soldatului român, fiindcă aceasta a fost seva reușitei
lui. Frumusețea sufletului său este strict legată de contribuția preoțimii militare. Spre exemplu,
preotul militar Traian Petrișor, ajuns pe frontul din Galiția în mijlocul trupelor românești în anul
1915, mărturisește cum soldații se spovedeau regulat și se împărtășeau cu Sfintele Taine,
împodobeau cu icoane ortodoxe micile altare improvizate de pe linia frontului, colindau în ajunul
Nașterii iar de Bobotează s-au lăsat cu toții stropiți cu apă sfințită. Slujba Învierii Domnului, a
fost săvârșită în toiul nopții, “în mijlocul bubuiturilor de tun”, iar în timpul postului, mulți dintre
ei și-au mărturisit păcatele255. Aceste detalii le aducem publicității, pentru a completa tabloul
părintelui Suciu (a se vedea Anexa 6), conștientizând deasupra tuturor inerentelor războiului,
structura eminament duhovnicească a soldatului român, care înainte de a pune mâna pe sabie
pentru apărarea țării sale, se pleacă în genunchi pentru a-și găsi în Pronie, forța necesară păstrării
unui moral de luptă autentic. Cinste lor, marilor noștri martiri!

3. 9 Concluzii

Putem spune în urma succintei noastre analize, că omiletica Bisericii Ortodoxe, reflectată
prin contribuția preoților protopopiatului Săliște, și nu numai, a servit ca un medicament pentru
sufletul român, greu încercat de orizontul de plumb al războiului. Predicatorul, a dat dovadă nu
doar de abilitate retorică, ci în primul rând de un adevărat duh creștin, convertit și adaptat la
măsura dumnezeieștilor Scripturi. Această tărie sufletească a preotului înduhovnicit, l-a făcut
rezistent în fața celor mai grele amenințări ale vieții beligerante, insuflându-le și păstoriților,
această nădejde luminoasă într-un orizont mai bun. Cuvintele sfântului Ioan Gură de Aur, rostite
în momentul când află de iminența exilului său, au fost ca o alifie duhovnicească pentru ființa
clerului românesc256. Aceeași funcție pastorală a avut și Cuvântul Domnului care spune prin
psalmistul Său: “Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se
vor apropia”.
Caritatea creștină este precum smerenia, o virtute ce țâșnește direct din izvorul bogat al
sufletului, de aceea prima caracteristică a predicatorului este milostenia, în primul rând, ca

255
Valeria Soroștineanu, “Preoții Militari din Arhiepiscopia Ortodoxă a Ardealului în timpul Primului Război
Mondial”, în vol. Primul Război Mondial – Perspectivă Istorică și Istoriografică, p. 350.
256
Mihail Bulacu, “Formarea Predicatorului după Sfântul Ioan Gură de Aur”, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur –
mare misionar al Bisericii, vol. I, p. 158: “Spuneți-mi mie de ce să mă tem? De moarte? Hristos este viața mea și
moartea este biruința mea. De exil? Pământul este al Mântuitorului, cu tot ceea ce cuprinde. De pierderea
bunurilor pământești? Noi nu am adus nimic în această lume și deci nu putem lua nimic cu noi. Când Hristos este
lângă mine, pentru ce să mă tem?... Nici moartea nu poate să ne despartă; dacă trupul meu moare, sufletul meu
trăiește mai departe și păzește memoria credincioșilor săi. Eu sunt gata a da de mii de ori viața mea pentru voi; eu
nu-mi fac decât datoria, căci păstorul cel bun își pune viața sa pentru oi (Ioan 10, 11)”.

103
exteriorizare a iubirii ce-i animă duhul pentru Dumnezeu și semenii lui, iar în al doilea rând,
pentru a fi exemplu viu în mijlocul păstoriților257. Această cerință indispensabilă preoției, a fost
bunul cel mai de preț al preotului român militar și paroh, după cum am văzut mai sus.
Personalitatea de predicator, inspirându-se din paradigma hrisostomică a veacului de aur al
Bisericii creștine, a augmentat spiritul clerical al Bisericii, întruchipând în mod ideal calitățile de
bază ale slujitorului Cuvântului Evangheliei (năzuința curată spre cultivarea virtuților creștine,
nețărmurita iubire de propovăduire a mesajului biblic, influența religios edificatoare asupra vieții
păstoriților258).
De aceea, nuanțele și ideile omiliilor au fost dintre cele mai variate. Dumnezeu este
Dreptul Judecător, de aceea numai El este Singurul în stare să judece situația apocaliptică creată.
Se insistă mult pe necesitatea acalmiei stării generale, insistându-se pe credința poporului în
Pronia lui Dumnezeu, Cel Care va pune curând capăt nemilosului război. Pentru a nu se aluneca
prea ușor pe panta deznădejdii generale, omiliile au țintit în primul rând înspre suferințele
incomparabil mai mari ale Mântuitorului Hristos pentru mântuirea neamului omenesc – de aceea,
suferințele poporului român, datorită acestui conflict militar general, sunt mult mai mici și se vor
sfârși curând. Preoții punctează cu inspirație și latura pedagogică a conflagrației, Dumnezeu
îngăduind suferințele acestui război, cu scopul de a-i atrage pe oameni înapoi în Biserică la
rugăciune, fiindcă practica spiritualității ortodoxe românești, intraseră într-un serios proces de
degradare generală (credincioșii nu mai știau să rostească nici măcar rugăciunea elementară
“Tatăl nostru”).
Omilia Bisericii, descoperă și o preocupare socială constantă, preoții insistând după
modelul social al Vechiului Testament, cel al legislației Jubileului, pe datoria fiecărui creștin de a
face milostenie față de cel aflat mai în lipsuri materiale decât el. Unele predici, îndemnau spre
lucrarea pământului celor plecați pe front, ca astfel, familia acestora mult încercată și îndurerată,
să se poată întreține din roadele culese. Era o dovadă de iubire creștină autentică, în matricea
bucolică a conviețuirii rurale.
Identificăm de asemenea apelul moral duhovnicesc al omiliilor. Preoții insistau în
cuvântările lor, pe nevoia stringentă a cultivării duhului creștin la cele mai înalte standarde
duhovnicești. De aceea, rugăciunea, postul și frecventarea sfintei Biserici, deveneau condiții sine
qua non a rezistenței spirituale în fața malițiosului război. Stabilitatea morală a credinciosului în
parte, îi conferea acestuia, puterea interioară necesară, depășirii acestei condiții a obnubilării
generale, trăind frumos într-o lume urâțită de bombe și obuze ce secerau tiranic, liniștea
filocalică a ființei românești.
Predica a fost de asemenea o reușită și din perspectiva empatiei, a pathosului discursiv.
Emoționantă este spre exemplu, predica părintelui profesor Ioan Lupaș la înmormântarea unei
tinere de caritate, care și-a dat duhul slujind cu abnegație nevoilor celor sosiți răniți și infectați de
pe frontul de luptă. Contactând de la aceștia o boală necruțătoare, s-a stins pe altarul jertfirii de

257
Mihail Bulacu, “Formarea Predicatorului după Sfântul Ioan Gură de Aur”, p. 163.
258
Nicolae Balca, “Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Gură de Aur ca Predicator”, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1968,
p. 511.

104
sine. Nu mai puțin empatică este și predica părintelui Ioan Hanzu, de la parastasul acestei eroine,
un encomion ce face cinste atât familiei cât și imaginii Bisericii Ortodoxe. Îi vedem pe slujitorii
altarului, de fiecare dată apropiați de familiile îndurerate ce-și înmormântează cu nădejdea
învierii, pe cei dragi ai lor, secerați fără milă de brutalitatea încleștărilor umane.
Nu putem să nu elogiem și structura retorică a omiliilor, adevărate compozite literare, ce-
au servit la persuadarea publicului țintă, cu deplin succes. Printre figurile stilistice retorice și de
cuvinte, întâlnite în corpusul omiliilor prezentate, amintim pe cele mai sugestive și mai de folos
întrebuințate: epitetul, metafora, comparația, antiteza, metonimia, sinecdoca, alegoria,
personificarea, hiperbola, catahreza, interogația retorică, gradația, chiasmul, ironia, suplicația etc.
Școala retoricii antice, ce-a ridicat elocința pe adevărate piscuri, oferind retori respectați în întreg
imperiul, dar mai cu seamă, contribuind decisiv la personalitatea apologeților creștini259, a avut
adevărați licențiați și în spațiul eclesial românesc transilvănean de început de secol XX.
Toate aceste artificii literare și retorice, dovedesc maturitatea stilisticii predicii românești,
cât și competența discursului public, generat întru mângâierea sufletului rănit al ascultătorilor.
De aceea, răspundem cu pathos, provocării ridicate încă din prefața cărții de față: “…Pe oricine
își va lua osteneala să citească această carte, îl credem îndreptățit să-și aibă în această privință
o părere. Pentru orice observare critică, izvorâtă din cuget curat, din pricepere și dragoste
pentru cauză, vom fi mulțumitori260”.
Da, părinte Ioan Lupaș, ca unii care am cercetat cu bucurie această carte, după
aproximativ un secol de la publicarea ei, cutezăm să spunem, că și-a împlinit din plin țelul pentru
care a fost creată, acela de-a mângâia sufletul obidit al țăranului român. Iar cartea aceasta părinte
Ioan, mai are un atu, ea vine să contrazică percepția deformată a realității, prin care unii, precum
guvernatorul Tülff von Tschepe und Waidenbach, spunea: “Despre Biserica Ortodoxă domnul
Tülff nu știe prea multe, după cum se poate deduce din întrebările sale. Îl miră mai ales faptul că
preoții ortodocși nu predică mai deloc sau foarte rar și că nici nu poate fi vorba de o activitate a
acestora ca dascăli de religie pentru copiii școlari, de vreme ce predicarea religiei le-a fost
încredințată profesorilor laici. Despre românii transilvăneni uniți cu Roma are doar o brumă de
cunoștințe, dar este foarte curios să afle cât de mulți sunt și cum sunt organizați, precum și care
este gradul lor de cultură și importanța politică261”. Astfel de mărturii, nu doar că ne redau
adevărul timpurilor trecute, dar strălucesc neînserat pe cerul liber al României reîntregite, în
ciuda tuturor detractorilor părinților noștri și implicit ai neamului românesc.

259
Tincuța Cloșcă, “Ornamentele Retoricii Clasice și cei trei mari Părinți Capadocieni”, în Studii Teologice, nr. 1,
2014, p. 116.
260
Mângăiați poporul!, p. vi.
261
Claudiu Cotan, “Clerul Ortodox din București în timpul Primului Război Mondial”, în Studii Teologice, nr. 2,
2014, p. 52.

105
106
 4. Omiletica bisericească a războiului înregistrată în presa vremii

4. 1 Omilii cu substrat biblic

Într-un articol semnat de B. Maugâru262, se pune accentul pe necesitatea studiului biblic

în contextul unei lumi cuprinsă de flacăra războiului, context ce va facilita și mai mult
înțelegerea duhovnicească a unor locuri greu de interpretat. Cuvântul lui Dumnezeu a menținut
dintotdeauna vie flacăra credinței, călăuzind lumea către Adevăr, însă apostolul Petru,
avertizează că Scriptura nu se poate tâlcui după socotința fiecăruia, fiindcă nici o profeție nu s-a
interpretat după voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au fost asistați de Duhul Sfânt
în acest periplu hermeneutic (2Petru 1, 20-21). Locurile grele din Biblie nu pot fi interpretate
decât doar de aceia care au înaintat în contemplație, ajungând la capătul celei mai înalte
cunoștințe, nicidecum de cei roși de demonul patimilor și putreziciunea plăcerilor lumești263.
Apropierea de Cuvântul Sfânt, se realizează plenar în primul rând prin rugăciune, fiindcă mintea
aflându-se în dialog cu Dumnezeu, cu Duhul și cu atitudinea textului, Cuvântul Se coboară la noi
și se întoarce la Dumnezeu sub formă de rugăciune264. Cuvântul este în intimitatea Sa creatoare,
povestea vieții Mântuitorului Iisus, spune episcopul anglican N.T.Wright, sau dacă vreți, vechea
tradiție orală a Bisericii creștine, pe care o putem depista în corpusul celor mai vechi predici.
Cuvântul este pur și simplu Evanghelia (Coloseni 1, 5; 1Tesaloniceni 2, 13), fiindcă înainte de a
exista Noul Testament265, exista la primii creștini o înțelegere a faptului că în inima misiunii de
propovăduire a mântuirii, adusă de Domnul Iisus, se afla Cuvântul lui Dumnezeu266. Ilustrațiile
biblice zugrăvite în omiletica gazetărească a vremii războiului, își propun să pătrundă adânc în

262
B. Maugâru, “Satana se veselește”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5, 1914, p. 462.
263
Constantin Coman, Erminia Duhului. Texte fundamentale pentru o Ermineutică Duhovnicească, Editura
Bizantină, București, 2002, pp. 160-161.
264
Enzo Bianchi, Cuvânt și Rugăciune. Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii, trad. de Maria-Cornelia
Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 59.
265
Mircea Basarab, Scriptură și Tradiție. Importanța și receptarea textului scripturistic în istoria Bisericii, Editura
Basilica, București, 2015, p. 59: “Cărțile Noului Testament nu prezintă o învățătură sistematică, dar au un caracter
ocazional, referindu-se doar la anumite aspecte ale acestei învățături creștine de la începuturi. De existența ei însă
nu ne putem îndoi. Epistola lui Iuda (v. 3) amintește despre credința care a fost o dată pentru totdeauna dată
sfinților; iar 2Petru 2, 21 o numește sfânta poruncă ce li se încredințase. Această învățătură era de la început
(1Ioan 1, 1) baza mesajului și a vieții creștine primite de la Hristos Însuși și constituie preasfânta credință (Iuda
20). Toate aceste formule se referă la Tradiția apostolică, identificată cu credința de la început. În Epistolele
pastorale întâlnim frecvent formulări ca învățătura sănătoasă (2Timotei 4, 3), cuvintele sănătoase (2Timotei 1, 13),
visteria încredințată (1Timotei 6, 20), visteria cea bună (2Timotei 1, 14), credința în sensul învățăturii (1Timotei 1,
14), sau învățătura cea bună (1Timotei 4, 6), care se succed și revin ca un laitmotiv. În Epistola către Evrei se
amintește cititorilor de mărturisirea credinței (Evrei 3, 1; 4, 14; 10, 23), care trebuie păstrată, iar în capitolul 6, 2,
autorul aceleiași epistole face aluzie la aspectul catehetic al primei faze a învățământului creștin”.
266
N.T.Wright, Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu – cum să citim Biblia astăzi, trad. de Ioan I.Ică jr., Editura
Deisis, Sibiu, 2016, pp. 64-65.

107
duhul Cuvântului, pentru ca să extragă de acolo învățăturile morale necesare păstrării credinței în
Pronie, după cum vom vedea în cele ce urmează. Demersul este unul salutar, în contextul în care,
după cum spunea și părintele G.Florovsky, creștinismul de început de secol XX, și-a pierdut
înțelegerea Scripturii, discernământul de-a analiza timpurile istorice în lumina Cuvântului. Omul
modern, și la fel de bine și cel postmodern, a pierdut mintea Scripturii, plângându-se adesea că
adevărul biblic îi este prezentat într-un idiom arhaic, învechit, depășit. S-a ajuns până acolo încât
s-a propus demitologizarea Bibliei, adică înlocuirea sensurilor perimate ale Sfintei Scripturi prin
ceva mai modern267.
Autorul oferă o interpretare biblică asupra confecționării armelor de război, trecându-le
sub semnul înțelepciunii acestei lumi nebune: “Cu privire la acest fapt, dacă tot ce a contribuit a
inventa arme și diferite instrumente de distrugere s-a numit deșteptăciune și înaltă pricepere,
apoi cu drept cuvânt se pot aplica acestei priceperi cuvintele Sfintei Scripturi: Înțelepciunea
lumii acesteia nebunie este. Căci ce poate fi mai nebunesc lucru, decât să inventezi și să făurești
mijloace de omor și de distrugere care mai de care mai oribile și mai îngrozitoare268?”. Se
remarcă ironia ca mijloc stilistic al acestei cuvântări publicate, un procedeu prin care sunt
amendate subtil o stare de lucruri, nepotrivite în diacronia lor cu duhul Scripturii. Autorul,
persiflează modul vicios în care a ajuns omul modern să se folosească de rațiunea primită ca dar
din partea lui Dumnezeu. Darul acesta avea drept scop, potrivit planului lui Dumnezeu, să îl
situeze pe om într-o legătură koinonică cu Creatorul, culminând întru unirea teandrică drept
rezultat al unei asceze virtuoase caracterizată prin împlinirea faptelor nobile. Omul se potențează
astfel înspre o posibilă îndumnezeire a firii sale, căci dintru început a fost creat după Chipul și
după Asemănarea cu Dumnezeu (Facerea 1, 26-27269). Actul rațional este și un act al libertății
supreme, iar libertatea pe care actul rațional o oferă, reușește să stăpânească patimile ținându-le
în frâu, astfel mișcându-se liber într-un spațiu liturgic, creștinul contemporan se învrednicește a
pregusta încă de aici din veșnicia iubirii, iar un astfel de mărturisitor, spune sfântul Antonie,
crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici în ceea ce privește partea hranei trebuitoare.
Rațiunea iubitoare de Dumnezeu, exaltându-și liberă lobii teognosiei, desăvârșindu-se prin
credință, iubire și asceză, sau purificare de patimi, potrivit harului primit de la Dumnezeu 270.
Astfel, va înlătura perdeaua misterelor pentru omul cel de aici. Pentru că liber este omul care nu
slujește patimilor271. Încununat cu nemurirea, trupul care-a reușit să-și biruiască patimile, devine
parte harică a Sfintei Treimi, legat sub rațiunile firii într-o unitate ființială și-o reciprocitate a
Treimii272; realizând în el măsura darului prin care Dumnezeu intervine în viața noastră273.

267
Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiție. O perspectivă ortodoxă, trad. de Radu Teodorescu, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2016, p. 26.
268
B. Maugâru, “Satana se veselește”, p. 463.
269
Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura EIBMBOR, București, 2005, p.77; Ioan
Chirilă, Elemente de antropologie biblică: persoană/subiect, sine și suflet, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai
Theologia Orthodoxa, nr. 1, 2009, p. 57.
270
Ioan Mircea Ielciu, Teognosia sau cunoașterea lui Dumnezeu – coordonată esențială a teologiei Sfântului
Maxim Mărturisitorul, în Anuarul Facultatii de Teologie „Andrei Saguna” din Sibiu, nr. 6, 2005-2006, p. 19.
271
Filocalia, vol. I, trad. și note de Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2004, p. 18.
272
Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, Editura EIBMBOR, București, 2005, p. 10.

108
 Omul pătimaș în schimb, își pervertește rațiunea primită de la Dumnezeu cu scopul de a o
înduhovnici, și regresează înspre zona coruptibilității, descrisă de autor prin cuvintele: „Tot ce
mâna omenească a alcătuit și a redat în concret ca traducere și efect al sufletului omenesc, al
părții sale alese și nobile în înalta accepțiune a cuvântului se arde, se sfărâmă, zboară în aer și
se preface în cenușă în câteva ore, în câteva momente. Se calcă cadavrele în picioare, se trece
peste ele fără păs și mai întotdeauna cu o deplină satisfacție. Se mutilează și se schingiuiesc
prinșii în război, cei răniți și suferinzi, în loc de alinare, îndurare, ajutor și milă, întâlnesc
batjocure, torturi și moartea, care în asemenea cazuri este de o mie de ori mai preferabilă. După
luptă se numără morții, și cu cât numărul morților din tabăra adversă e mai ridicat, cu atât
bucuria crește și partea animalică din om se desfătează. În aceste momente, pentru această
parte brută din om, se aud cuvintele Sfintei Scripturi din evanghelistul Luca XXII, 53: Aceasta
este ora ta și stăpânirea întunericului274”. Tulburătoare este această portretistică a războiului.
Din punct de vedere tehnic, portretistica morală, pentru a deveni destul de eficientă ca mijloc al
retoricii de tip omiletic, trebuie să îmbrace o gamă stilistică dintre cele mai variate, altfel, riscă să
decadă în platitudine. Autorul cunoaște aceste exigențe omiletice, de aceea îmbină în cadrul
acestui pasaj deconcertant, aluzia fină către protagoniștii războiului: Tot ce mâna omenească a
alcătuit... se arde, se sfărâmă, zboară în aer și se preface în cenușă în câteva ore, în câteva
momente. Hiperbolic, subliniază eșecul civic pe orice plan al războiului: Se calcă cadavrele în
picioare, se trece peste ele fără păs și mai întotdeauna cu o deplină satisfacție... cu cât numărul
morților din tabăra adversă e mai ridicat, cu atât bucuria crește și partea animalică din om se
desfătează... moartea, care în asemenea cazuri este de o mie de ori mai preferabilă. Se folosește
de antiteză înfierând practicile barbare, tribale ale creștinului modern: în loc de alinare, îndurare,
ajutor și milă, întâlnesc batjocure, torturi și moartea. De asemenea, întâlnim ilustrația biblică,
care în asemenea cazuri se vrea a fi un îndurerat manifest pentru însănătoșirea morală a Europei:
se aud cuvintele Sfintei Scripturi din evanghelistul Luca XXII, 53: Aceasta este ora ta și
stăpânirea întunericului. Toată această concentrație stilistică, care este o piesă narativă abil
orientată tematic, își propune fără să epateze, aducerea în revistă a unei probleme sociale
iremediabile, care nu mai poate sta într-un con liniștit de umbră. Pericopa biblică invocată, nu
este doar o parafrazare searbădă, și placidă, ci este așezată cu multă viziune de ansamblu, spre
finalul narațiunii, tocmai pentru a servi ca punct culminant, ce-și propune nu doar să înfățișeze o
anume stare nenaturală, ci să delibereze indirect, în subsidiar, cu ajutorul învățăturii biblice, spre
aplanarea conflictului prea îndelungat. Contextul invocat se referă la căpeteniile Templului și la
arhiereii împreună cu bătrânii Ierusalimului, care s-au dedat cu totul întru stăpânirea celui rău,
punând la cale prinderea și uciderea Mântuitorului Hristos. Dumnezeu le-a îngăduit acelora de
atunci, săvârșirea acelei fapte abominabile de a-L ucide pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, din
motive ce țineau de mântuirea noastră; primul război mondial este îngăduit tot cu scop pedagogic
și mântuitor – căci în general, omul doar când suferă, se intersectează cu paroxismul, și devine

273
Măsura comuniunii este cea a dragostei desăvârșite, pe care sfântul Pavel o descrie fulgurant în prima sa epistolă
către Corinteni. Verbul agapeō din greaca clasică, descrie cel mai exact dragostea lui Dumnezeu față de om, și
relația dintre Creator și creatură.
274
B. Maugâru, “Satana se veselește”, p. 463.

109
mult mai deschis spre spiritualitate. Și atunci și acum mai aproape de noi, protagoniștii sunt
oameni religioși și intelectuali de mare clasă, de aceea, din această înșelare nu te mai poate salva
nici o conduită de viață umanistă sau iluministă275; decât doar pocăința și harul lui Dumnezeu.
Căci inspirat accentua părintele Iosif Trifa276, un mare predicator interbelic, că doar cunoașterea
păcatului și stropirea lui cu lacrimi de pocăință, este începutul oricărei mântuiri. Până nu vom
face această pocăință, în zadar vom suspina după vremuri mai bune277. Faptul că războiul este
îngăduit de Dumnezeu ca mijloc de pedepsire a păcatelor noastre, o spune foarte răspicat

275
Gerhard Maier, Evanghelia după Luca, trad. de Dorina Schinteie, Editura Lumina Lumii, Sibiu, 22013, pp. 927-
928.
276
Se naşte în ziua de 3 Martie 1888, în satul Certege, de lângă Câmpeni, în judeţul Turda, ca fiind al patrulea fiu
din cei şase ai familiei de ţărani Dumitru şi Ana Trifa. Matricola botezaţilor bisericii din Certege indică, prin
semnatura parohului Constantin Comişel, în tomul 1 la numărul 6/1888, că pruncul Iosif a fost botezat în ziua de 6
martie 1888. Prea grabnica administrare a tainei Sfântului Botez poate fi justificată datorită constituţiei firave a
pruncului, fapt ce-i primejduia viaţa în orice moment. Moşteneşte de la tatăl său caracterul neînduplecat al moţilor
săi, călit în luptele de veacuri cu despotismul vremurilor prin care a trecut, iar de la mama sa (femeie adânc
evlavioasă şi plină de o credinţă care poate să facă şi să zidească toate, singura din sat care pe vremea aceea, avea în
casa ei Cuvântul lui Dumnezeu, Psaltirea, de unde citea şi se ruga mereu cu lacrimi), o formare duhovnicească şi un
caracter deosebit de nobil. Primele patru clase primare îl găsesc pe Iosif la şcoala din Certege, satul său natal,
mergând pe jos, prin ploaie şi prin frig, cei 8 km până la şcoală şi înapoi. Urmează apoi gimnaziul de la Beiuş timp
de patru ani, unde a fost mereu unul dintre elevii cei mai silitori şi îndrăgiţi. De la absolvirea gimnaziului din Beiuş,
pleacă spre Sibiu la Facultatea de Teologie unde tinerii erau pregătiţi nu doar ca preoţi, ci şi ca dascăli, luminând
satele şi oraşele unde îşi deşfăşurau activitatea. Absolvind teologia, se întoarce acasă la Certege unde îşi petrece
majoritatea timpului adâncindu-se în meditaţie pe marginea Scripturii, dezbrăcat de cele materiale, şi fără de vreo
grijă întinzându-şi mâinile spre rugăciune, deplin întemeiat într-o stare de pace lăuntrică aducătoare de lumină şi de
prezenţa lui Dumnezeu. Dă curs apelului făcut de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan – ierarhul ce-i fusese
profesor la Academia „Andreeană”, şi se instalează la Sibiu. Aici primeşte misiunea de a scoate din impas viaţa
duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, sau măcar să trezească în conştiinţa poporului, simţul duhovnicesc al lepădării
păcatului. Mai grea decât toate îndatoririle sale, era noua slujbă de redactor al gazetei poporului “Lumina Satelor”,
unde foamea spirituală a celor ce compuneau corpusul receptorilor fideli, cerea mereu punctualitate şi seriozitate.
Satisfacerea tuturor acestor nevoi, l-a costat sănătatea trupească. Dar activitatea sa publicistică, de o înaltă calitate
duhovnicească, avea să atragă simpatia miilor de cititori din întreaga ţară, devenind suflet în sufletul neamului său, o
voce caldă şi plăcută a cărei prezenţă se dorea mereu neîntârziată. Începând cu anul 1923 şi până la ultimul februarie
al anului 1938, îl găsim pe părintele Iosif însoţit de cei mai de seamă colaboratori ai săi din “Oastea Domnului”,
asociație de renaștere duhovnicească în sânul Bisericii Ortodoxe Române, înființată de dânsul, în mijlocul
evenimentelor cele mai importante, păstorind, propovăduind şi luminând poporul, înflăcărat şi plin de râvnă
mărturisindu-L pe Hristos, atât în scris cât şi prin viaţa sa demnă de urmat, în lumina unui misionarism exemplar. În
12 februarie 1938 se stinge acela ce nu s-a cruţat pe sine şi n-a cruţat nimic, ci a pus totul pentru Domnul şi
Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului. Pe lângă munca de
redactor al gazetei „Lumina Satelor”, unde activând aproape 10 ani, mai tot timpul singur, a reuşit să tipărească 21
de broşuri şi 7 calendare-cărţi tipărite în 415.000 de exemplare. A scris şi 17 cărţi, fiecare dintre ele tipărită în mii de
exemplare. Numărul total al cărţilor este de 233.500 de exemplare, iar numărul total al calendarelor, de 182.000.
Total general: 415.000 exemplare. Iată ce pot face râvna şi stăruinţa, sau pe limba Evangheliei grăind, iată ce poate
face darul Domnului, însoţit de râvna şi jertfa omului. A se vedea Cătălin Varga, “Preotul Iosif Trifa (1888-1938) și
misiunea întreprinsă în poporul român cu ajutorul Sfintei Scripturi”, în vol. Opus Discipulorum, (Ion Resceanu, Ioan
Sorin Bora, Ioniță Apostolache eds.), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015, pp. 197-206.
277
Ovidiu Rus, Tâlcuiri biblice ale Părintelui Iosif Trifa. Materiale publicate în foi, între anii 1922 și 1937, Editura
Oastea Domnului, Sibiu, 2018, 167 p.

110
părintele N.Ilieșiu în duminica a VIII după Paști, oferind astfel singura explicație viabilă a
realității războiului: “Iisus a trimis oameni care să-I pregătească calea și să mustre poporul
rătăcit. Și nouă ne trimite, în loc de profeți, semne. Războiul actual e un semn, care zice:
întoarceți-vă la credința în Dumnezeu și nu mergeți mai departe în calea pierzării. Nu vă
păgâniți, ci lăsați să fie iar era primă a creștinismului în toate manifestările sale. Ascultați de
acest semn al lui Dumnezeu278” (a se vedea Anexa 7).
Regretabilă este în acest scenariu condiția umană, terfelită prin noroiul celor mai
grobiene atitudini și comportamente absolut antisociale. Faptele oribile petrecute în acest război,
sunt expresia perenă a celui mai perfid atac la demnitatea omului creat după Arhetipul Hristos, la
antropologie în general. Omul a fost creat de Dumnezeu, drept corolar al întregii creații, stăpânul
ei, omul a fost creat ultimul, nu ca semn de dispreț din partea Creatorului, ci ca unul care încă din
clipa naşterii se cădea să fie împărat peste supuşii săi. După cum un stăpân nu-şi invită în casă
oaspeţii înainte de a-şi fi procurat alimentele necesare, tot aşa şi-a împodobit casa şi bogatul şi
mărinimosul Purtător de grijă al naturii noastre cu toată strălucirea şi măreţia, pregătind o mare şi
bogată listă de alimente şi abia după aceea aduce el pe om înăuntru, dându-i drept simbrie zilnică
nu doar promisiunea a ceva inexistent, ci gustarea a ceva real 279. Însă aceste daruri ontice, omul
avea datoria să le transfigureze prin asceză, și voință neîntreruptă de a se uni cu Creatorul lui, și a
deveni întru totul după Asemănarea acestuia. Periplul duhovnicesc de la Chip la Asemănare.
Pentru ca omul sa-si exercite plenar funcțiile spiritului, el trebuie să poarte chipul omului ceresc
(1Corinteni 15, 49; Efeseni 4, 14), fiindcă pentru apostolul Pavel, majoratul omului coincide cu
hristificarea lui. Pentru că Hristos este Chipul lui Dumnezeu și pentru că omul este chipul lui
Hristos (eikon Eikonos), constituția hristologică a omului rațional-cuvântător (on logiko), își are
adăpostul în partea lui rațională. Pentru că Hristos este de asemenea Rațiunea-Cuvântul lui
Dumnezeu Tatăl. Țelul omului îmbracă așadar nuanțe hristologice și el prin saturația elanului
duhovnicesc, își depășește astfel limitele mărginite, transgresând spre infinitul lui Dumnezeu280.
Însă natura umană, datorită căderii în păcat prin neascularea ei de porunca lui Dumnezeu,
nu doar că și-a uitat această demnitate hristică, ci a ales să o ascundă în adâncul subconștientului
ei, astfel încât, lumea aceasta senzorială să pară că este finalitatea aspirațiilor ei. Analizând acest
eșec antropologic, marele filozof și sociolog, T.Hobbes, spunea că egalitatea ontică dintre
oameni, i-a determinat pe unii, avizi după putere, să devină dușmani înverșunați ai celor ce-și
doresc aceleași idealuri precum cei dintâi. De aceea, primul care pune mâna pe putere, va căuta
în permanență să-și subjuge vecinul, tocmai ca acesta să nu-și depășească niciodată condiția de
sclav, periclitând astfel conservarea și desfătarea stăpânului. În cercul acesta vicios, cel ce devine
proprietar al unui teren convenabil, se poate aștepta oricând să vină un altul, care făcând uz de
forță brută, să-l deposedeze, lipsindu-l de roadele muncii lui, de libertatea și chiar de viața sa. Iar
atacatorul, la rândul său, este expus la același pericol al vandalizării281. Din acest punct fatidic și

278
N.Ilieșiu, “Omilie”, în Biserica și Școala, nr. 22, 31 mai – 13 iunie 1915, p. 163.
279
Grigorie de Nyssa, “Despre facerea omului”, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, trad. de Teodor
Bodogae, Editura EIBMBOR, București, 1998, pp. 20-21.
280
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2009, pp. 61-68.
281
Thomas Hobbes, Leviatanul, trad. de Alexandru Anghel, Editura Herald, București, 2017, p. 95.

111
până la izbucnirea războiului încleștării orgoliilor și lăcomiilor statale, nu mai este decât un pas.
Și am văzut câte pagube materiale și umane a putut produce acest pas al infamiei mondiale.
Într-o predică rostită de episcopul de Argeș, †Callist Ialomițeanu, cu ocazia depunerii
jurământului de credință al soldaților recruți, nașterea învățăturii morale de pe temelia biblică
este însuflețitoare. Pornind de la textul biblic unde se spune: “...iar cel ce va răbda până la urmă,
acela se va mântui” (Marcu 13, 13), oratorul creează cu pathos narațiunea rezistenței poporului
român în fața tuturor urgiilor istoriei sale. Fragmentul biblic este invocat cu intenția bine dozată
de a măsura un orizont al jertfelniciei până la cruce, pentru dăinuirea neamului și a credinței
străbune, atent conectat însă cu firul argumentativ al discursului. Fiindcă predica se hrănește din
Cuvântul sacru, și nu-l părăsește până ce nu-l rotunjește teologic la perfectibilitatea punerii în
aplicabilitate etică282, mesajul transmis poartă în sinea lui această germinare a dăruirii:
“Strămoșii noștri au răbdat creștinește, fiind tari în credință, că Dumnezeu îi va izbăvi de
vrăjmași și de nevoi. Și, izbânda lor a fost încununată cu succes, atunci când ei sub conducerea
bravului lor căpitan, au înfrânt iataganul și au lepădat jugul turcesc pe câmpiile de la Plevna,
Grivița și alte orașe din Bulgaria de astăzi, unde au strălucit numele fiilor României prin vitejia
și bravura lor. Dar astfel de vitejii și astfel de cununi nu se pot căpăta, decât de eroi, tari în
credință că Dumnezeu le va ajuta și le va răsplăti, fie aici pe pământ, fie dincolo de mormânt. Și
după cum știm din trecutul propriului nostru popor, Dumnezeu totdeauna a ajutat și a răsplătit
bunilor noștri strămoși, atunci când ei se luptau și se rugau cu lacrimi fierbinți, ziua și noaptea,
cerându-i sfântul Său sprijin și duhovniceasca Lui adumbrire283”.
Paradigma ostașului jertfitor pentru neam și credință invocată, cu siguranță animă un
spirit dârz și combatant în piepturile ostașilor români prezenți la datorie, persuadându-i cu
succes, întru necesitatea luptei pentru eliberarea țării noastre. Însă motivul suprem invocat, cel al
Proniei, stă drept corolar al tuturor eforturilor ostășești, Dumnezeu fiind Cel Care întărea brațul
ostașului român, asigurându-i astfel biruința mult cerută prin rugăciune și jertfă. Dacă Dumnezeu
a fost de partea armatei române în trecut, cu siguranță va fi și în acest prezent tulbure al marelui
război, dacă soldații, întocmai înaintașilor lor, își vor pune toată încrederea în Milostivul
Dumnezeu. Expresia de final “duhovniceasca Lui adumbrire”, este una de-a dreptul seismică,
având menirea să zguduie din temelii până și cele mai amorțite conștiințe naționale. Motivul
adumbririi este unul indubitabil biblic. Spre exemplu, în cartea Psalmilor, aripile lui Yahwe
asigură umbră celor ce își caută refugiul la El (Psalm 16, 8); în altă parte, putem observa
adumbrirea protectoare a mâinii lui Dumnezeu sub care “robul Domnului” își găsește refugiul
(Isaia 49, 2). Israelul restaurat va fi un plop la umbra căruia vor locui oameni (Osea 14, 5-7) sau
un cedru din Liban, oferind umbră pentru orice fel de pasăre (Iezechiel 17, 23284).

282
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, p. 185.
283
†Callist Ialomițeanu, “Orațiune”, rostită de P.S.S. Episcopul de Argeșiu Callist Ialomițeanu cu ocaziunea
depunerii jurământului de credință al soldaților recruți, contingentul 1915 din regim. 6 Artilerie din Argeșiu, în
Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, 1914, p. 952.
284
Leland Ryken, James C.Wilhoit, Tremper Longman, Dicționar de imagini și simboluri biblice, Editura Casa
Cărții, Oradea, 2014, p. 1071.

112
 Acţiunea profetică de-a „umbri285” (gr. epeskíazen) tăinuiește atât prezenţa cât şi slava
sau pronia divină (Ieşirea 13, 21; 34, 5). Făcând abstracţie de „norul” şi de ceea ce-a însemnat
acest simbol în perioada lui Moise (de altfel o istorie mai mult decât familiară), am să trec
succint în revistă o referinţă cultică a acestui neféli (nor tainic ce umbrește). Aceasta doar printr-
un exemplu: când chivotul Legământului a fost adus în Sfânta Sfintelor, ne relatează cartea
3Regi 8, 10-11, preoţii n-au mai putut sluji fiindcă neféli a umplut de slava lui Yahwe toată casa
Lui. Cartea Faptele Apostolilor vorbeşte despre cum „umbra” lui Petru cădea vindecător peste
suferinzii ieşiţi în întâmpinare, Sfânta Fecioară Maria devine zămislitoare în momentul în care
puterea Sfântului Duh o „umbreşte”; iar pe Tabor, aceeaşi „umbră luminoasă” (episkiazō)
invadează peisajul, epifanizând momentul286. Capacitatea de a umbri afirmă A.Pleşu, este
apanajul autorităţii care a trecut prin episodul jertfei – pentru că repudierea unui asemenea
episod, te aruncă din „umbră” în „întunericul cel din afară”, unde va fi plângerea şi scrâşnirea
dinţilor (Matei 25, 30)287. Pentru că acesta este paradoxul: jertfa izbucneşte în răscumpărare, iar
moartea în veşnicia învierii (1Corinteni 15, 20).
Umbrirea lui Dumnezeu este o acțiune sinonimă Proniei, motivul biblic invocat de către
episcopul †Callist, aduce liniștea încredințării armatei în Mâna lui Dumnezeu, cea care are în
limbajul profetic și o funcție maternă: “Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei
n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine. Iată, te-am însemnat în palmele
Mele; zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” (Isaia 49, 15-16). Ridicarea moralului
ostașilor și încrederea în biruință, își va fi atins cu siguranță țelul, iar astfel de cuvântări au stat
drept piloni ai bărbăției și curajului cu care armata română s-a aruncat în luptă.
Într-o altă predică, viitorul mitropolit al Ardealului, †Nicolae Bălan, invocă cuvântul
psalmistului: “Tulburatu-s-au neamurile, plecatu-s-au împărățiile, clătitu-s-a pământul” (Psalm
45, 7-8), ca îndemn pentru conștientizarea adevărului religios al contextului perturbant al
războiului mondial. Predicatorul dorește să inițieze un itinerariu în dimensiunea duhovnicească a
războiului, chemând ascultătorii să-l însoțească, pentru ca împreună să poată extrage învățăturile
morale necesare: “E aproape un an de când s-a început cel mai crâncen și mai înfricoșat război
ce s-a pomenit pe lume - și încă nu se văd semne că ne-am apropia de sfârșitul lui. Putem zice și
noi cu psalmistul: Tulburatu-s-au neamurile, plecatu-s-au împărățiile, clătitu-s-a pământul. În
mijlocul acestei mari tulburări, e bine să ne dăm seama: ce înalță și ce coboară împărățiile, ce
duce la biruință și ce la înfrângere pe popoare? Înfrângerea ca și biruința împărățiilor și a
popoarelor nu atârnă numai de la norocul armelor din ziua în care bubuiesc tunurile, răsună
puștile și se încrucișează săbiile. Nu! – ci înfrângerea ca și biruința popoarelor se pregătesc cu
multă vreme înainte de a se da lupta hotărâtoare. Și se pregătesc nu numai cumpărând și făcând
285
În Vechiul Testament avem verbul syskiázo care desemnează ideea de-a acoperi sau a cufunda în umbră, încăr-
cătura lui duhovnicească este mai mult decât evidentă: prezenţa lui Yahwe poate fi experiată prin intermediul
simbolului. În Noul Testament un alt verb însă cu aceaşi rădăcină: episkiázo defineşte acţiunea şi puterea lui
Dumnezeu, dar şi harul prin care El se descoperă şi creează.
286
Spune sfântul Serafim de Sarov: “Un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc
care orbea ochii ucenicilor”. Vezi Arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O Biografie Spirituală, trad. de
Prof. Paul Bălan, Editura Agapis, Bucureşti, 2002, p. 157.
287
Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, pp. 126-127.

113
tunuri și puști și alte arme ucigătoare, ci se pregătesc prin muncă sau lenevire, prin moralitatea
sau imoralitatea, prin tăria sau slăbirea credinții în Dumnezeu, în sfârșit se pregătesc prin toată
viața acelor popoare și împărății288”. Cât de bine se aseamănă viziunea doctorului în teologie la
acea vreme, †Nicolae Bălan, cu interpretarea duhovnicească a războiului propusă de sfântul
N.Velimirovici, pe care am expus-o în primele capitole289. Conform acestor oameni mari ai lui
Dumnezeu, biruința unui popor stă numai și numai în moralitatea lui și în credința cu care
trăiește practic învățătura Evangheliei. Doctor în teologie, viitorul mitropolit al Ardealului,
cunoștea foarte bine cerințele Bibliei pentru însănătoșirea morală a unui popor, tocmai de aceea
insista foarte mult ca Sfânta Scriptură să ajungă în casa românului, diortosită pe înțelegerea
țăranului, de către un comitet de traducere a textului sacru, dintre cel mai competent în
domeniu290. Tot el, insista pe calitățile intelectuale pe care trebuie să le posede interpretul
Bibliei, pentru a se putea adresa ascultătorilor în duhul Sfintelor Scripturi291.
Într-o predică rostită a doua zi de Crăciun, părintele Aurel D.Papp, preia imaginea biblică
din Matei 2, 18 unde se vorbește despre tânguirea și jalea de nedescris ale mamelor din Betleem,
care și-au văzut sacrificați copiii, datorită planului demențial al regelui Irod; și o
contextualizează reliefând un alt plan și mai demențial, de data aceasta a imperiului austro-ungar,
care a curmat viața a mii și mii de copii nevinovați, tineri soldați smulși cu sila de pe lângă vatra
caldă a căminului lor, de către ambițiile unui alt Irod, unul imperialist de această dată:
“Sărmanele Rahile! Câtă deznădejde a cuprins bietele lor inimi de mame, auzind zăngănitul
armelor ostașilor lui Irod, care țineau spre casele lor! Să-i smulgă cu sila copilul – lumina
ochilor mamei – din brațe! Și-n față-i să izbească fierul tare și rece în trupșorul moale și cald al

288
Nicolae Bălan, “Lumina voastră! Predică după G.Benaz”, în Revista Teologică, nr. 5-8, 1915, p. 118.
289
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, p. 181: “România care a intrat târziu în război, avea o armată mai
odihnită și mai numeroasă, dar această armată a fost, de asemenea, zdrobită de armata mai mică și mai obosită a
lui Mackensen. Armata sârbă a dat iureș, în anul 1918, asupra unei puteri germano-bulgare mai mari, însă a răzbit
și a biruit. Este limpede ca lumina zilei, că în Războiul Mondial fiecare țară combatantă a câștigat sau a pierdut nu
datorită numărului armatei și calității armelor, ci datorită unui factor invizibil, intangibil, biblic. Fiecare țară a
avut povara sa de păcate, pentru care a trebuit să sufere chinuri și înfrângeri. Și fiecare a avut o oarecare dreptate
înaintea Dumnezeului Preaînalt, pentru care Dreptul Judecător a răsplătit-o cu oarecare biruință – fie de moment,
fie definitivă”.
290
Nicolae Bălan, “Un congres biblic românesc”, în Revista Teologică, nr. 2, 1912, p. 50: „Se cere, fără îndoială, ca
revizuitorii să fie în primul rând buni teologi, înzestrați cu cunoștințe temeinice în limbile originale, în critica
textului și în interpretarea autentică a Sfintei Scripturi, dar în același timp se cere să cunoască foarte bine și limba
bisericească și limba vie vorbită astăzi de românii de pretutindeni, apoi limbile traducerilor străine de care s-au
folosit vechii noștri traducători, ba chiar și limbile moderne ale celor mai bune traduceri”.
291
Nicolae Bălan, “Un congres biblic românesc (Urmare)”, în Revista Teologică, nr. 3, 1912, p. 74: Cine e
familiarizat cât de cât cu studiul biblic, acela ştie că în Sfânta Scriptură se găsesc multe locuri cu anevoie de înţeles
şi altele care uşor pot fi interpretate greşit. Sfântul Apostol Petru spune despre scrierile sfântului apostol Pavel, că
în ele «sunt unele cu anevoie a se înţelege, care cei neînvăţaţi şi nestatornici le răsvrătesc, ca şi celelalte scripturi,
spre pierderea lor» (II Petru 3, 13). Cititorul cu pregătirea şi înţelegerea necesară ştie interpreta asemenea locuri
din Scriptură, pe când cel lipsit de ea rămâne needificat citindu-le. De altfel aşa stă lucrul cu citirea oricărei cărţi:
dacă n'ai pregătirea necesară ca să o înţelegi drept, mai mult poate să-ţi strice decât să-ţi folosească. Acestea le are
în vedere și sfântul Vasile cel Mare, când îi dă chiar unui preot următorul sfat: «Nu te lenevi întru cetiri, mai ales
din noul Testament, căci din citirea Vechiului Testament adeseori rezultă pierderi, dar nu fiindcă ar conţine lucruri
stricăcioase, ci din cauza că spiritul celor ce-l citesc spre paguba lor, este prea slab. Toată pâinea este folositoare
ca hrană, dar celor slabi le strică» (Epistolam ad Chilonem III)”.

114
bietei ființe nevinovate! În zdrențe curgeau hainele rupte în disperare de pe trupul unora. Iar
altele în mâini aveau buclele smulse din părul ce despletit se încâlția în aer. Văzduhul întreg
gemea în vaier. Departe străbătu țipetul jalnic, care umplu de groază și pe celelalte nenorocite,
care în frigurile îngrozirea nu știau, unde să-și ascundă odorul. Dar ceasul din urmă sună și
pentru mugurii lor. În neputință deplină: țipau, plângeau și se tânguiau și nici cum nu voiau să
se mângâie. Nu este ceas să n-auzi și-n zilele noastre plânset, bocet și țipăt. Atunci au plâns
mamele după copiii lor. Azi plâng bătrânii, tinerii și copiii deopotrivă. Atunci gemea Vifleemul
cu împrejurimile lui. Azi geme satul nostru, satele întregii țări, ba gem aproape toate țările
Europei292”.
Pornind de la textul biblic de la Romani 12, 15-16, episcopul †Ioan își îndeamnă
credincioșii la empatie și solidaritate, cu cei aflați în grea privațiune, după modelul lăsat de
sfântul Pavel, de a plânge împreună cu cei ce plâng: “Și cine n-ar înțelege durerea și întristarea,
când și acum, pe sfârșitul anului al treilea de război, ne aflăm împărțiți în două tabere, în tabăra
celor de acasă și a celor de pe câmpul de luptă; cine n-ar înțelege greul vieții și îngrijirea de
viitor, când tată cu fii, socri cu gineri, frații cu cumnații, cu un cuvânt grosul bărbaților, chemați
și destoinici la împlinirea lucrărilor grele ale economiei lor de casă și de câmp, lipsesc de la
vetrele familiale și de la ocupațiile lor zilnice, și când astfel toată grija de câștigarea traiului
vieții, este lăsată în sarcina bărbaților cu umerii gârboviți de povara anilor, pe umerii femeilor
și a tineretului încă crud și prea puțin dezvoltat pentru munca grea și obositoare cum e plugul,
sapa și coasa; și cine apoi să nu înțeleagă suspinul și duioșia maicilor, a căror soți lipsind de la
căminul familial, mititeii lor neinduși în tainele zilelor, nu le slăbesc din întrebarea: Mamă,
unde e tata, de ce nu vine tata293?”.
Pornind de la două texte biblice (Luca 21, 10294; Ioan 15, 13295), preotul militar A.Balea,
construiește o emoționantă omilie, în care jertfa soldaților pentru binele comun al țării este
elogiată la scenă deschisă, producând sincere admirații pentru tinerii de pe front, ce și-au asumat
paradigma hristică a jertfei, până la cei mai înalți indici ai ființei românești: “De prezent aproape
în Europa întreagă urlă tunurile, zboară șrapnelele, râpăesc puștile, șueră plambii, cad răniții,
mor cei muribunzi, se vaită părinții, plâng văduvele, suspină orfanii, paremi-se că s-a împlinit
proorocia Domnului: veți auzi de războaie... se va scula limbă peste limbă, împărăție peste
împărăție și va fi ciumă, foamete și cutremur de pământ (Lc XXI, 10). Iubirea sinceră față de
patrie arde ca o lumină puternică în inimile tuturora, fiecare e gata să se jertfească pentru
patrie; atât soldații viteji, cât și cei rămași acasă caută să contribuie la sfârșitul bun și glorios al
crudului război. Mântuitorul Hristos a zis: nimeni nu are dragoste mai mare decât acela, care
își dă viața pentru prieteni. Soldații cu bucurie își dau viața pentru noi ceilalți, ca în inimile

292
Aurel D.Papp, “Predică”, în Biserica și Școala, nr. 3, 17/30 ianuarie 1916, p. 18.
293
†Ioan I.Papp, episcopul Aradului, “Iubitului cler și tuturor credincioșilor din eparhia Aradului, dar și pace de la
Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu salutarea noastră arhierească”, în Biserica și Școala,
nr. 14, 2/15 aprilie 1917, p. 118.
294
“Atunci le-a zis: Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie”.
295
“Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”.

115
noastre să înflorească florile mulțumirii și recunoștinții față de ei, care flori niciodată nu se vor
ofili296”.

4. 2 Omilii cu substrat social

Pastorala Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, redactată în ianuarie 1915, și semnată de

mitropolitul primat †Konon, avea să se preocupe de o problemă socială foarte delicată:
concubinajul și combaterea lui. Mitropolitul †Konon urgenta acțiunile pastorale ale preoților săi,
în contextul în care războiul ce-a cuprins întreaga Europă, stă să bată și la ușa românului. Dacă
bărbații plecați pe front, nu se vor căsători, și dacă vor lupta acolo cu prețul vieții lor, soarta
copiilor acestora, care erau din start văzuți ca niște bastarzi de către comunitate, vor sfârși și mai
rău, devenind niște triști dezmoșteniți ai soartei. Această problemă socială trebuia remediată
urgent, căci aducea un serios prejudiciu de imagine Bisericii Ortodoxe, și împiedica înaintarea
Evangheliei. Iată fragmentul cu pricina: “Acum deci, cu începutul anului 1915, ni se impun
considerații și mai puternice sau cu totul extraordinare de a se grăbi cât mai mult cu activarea
căsătoriilor civile și religioase a tuturor concubinarilor, și iată pentru ce: Europa cu deosebire
arzând ca într-un mare foc, flăcările acestuia amenință a se întinde și peste casa noastră. Toți
bărbații în stare a purta arme după datorii și lege sunt și vor fi chemați a lupta sub steaguri spre
apărarea și spre mărirea scumpei noastre patrii România. Din cei ce vor pleca peste hotarele
țării, mulți, dacă nu și toți, nădăjduim că se vor întoarce, cu bine, aducându-ne stindardele
biruinței asupra vrăjmașilor noștri; dar probabil că mulți vor rămânea și pe acolo, ca semne
monumentale a sacrificiilor făcute pentru neam și țară. Dintre aceștia cu siguranță mulți,
credem că vor fi trăind până aici în concubinaj, având și copii; care toți, nevinovați de păcatele
părinților lor, și amenințați de a rămâne orfani, după cum sunt și deja bastarzi, vor forma cel
mai nenorocit și vătămător contigent dintre desmoșteniții societății românești297”.
Intervenția Bisericii în acest sector al vieții a fost mai mult decât salutară, fiindcă în
intervalul de timp octombrie-noiembrie 1914, s-au efectuat recrutări pentru toți bărbații cu vârsta
între 24-36 de ani. Despre felul cum au fost receptate plecările bărbaților pe front, ne dă mărturie
memoriile preotului din satul Sanț, aparținând județului Bistrița-Năsăud: “...case pline de jale,
copii câte 8-10 rămași fără hrănitori, pământul nelucrat mai departe, bucatele și banii lipsă. A
plânge să ne poată ajuta doar Bunul Dumnezeu... Femeile a căror bărbați au mers la război, au
ieșit singure și au adunat de pe câmp, iar copiii erau peste măsură de îngreunați de lucru298”.
După cum am mai amintit până acum, soarta acestor femei greu încercate de traiectoria
războiului națiunilor, a fost în parte ușurată de preotul satului și de sătenii binevoitori, care au

296
Aurel Balea, “Predică de război”, în Foaia Diecezană, nr. 5, 28 ianuarie – 10 februarie 1918, p. 2.
297
†Konon, Mitropolit Primat, “Pastorală. Dispozițiile Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei pentru stârpirea
concubinajului”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 10, 1915, pp. 975-976.
298
Elena Crinela Holom, Bogdan Crăciun, “Invalizi, orfani și văduve. Consecințe sociale ale Marelui Război în
Transilvania. Studiu de caz”, în vol. Primul Război Mondial. Perspectivă istorică și istoriografică, p. 562.

116
lucrat și pentru ele, bucata de pământ rămasă nearată, datoriră plecării stâlpului casei pe linia
frontului, asigurând astfel hrană micuților orfani. Soarta acestor copilași a putut fi îndulcită puțin
și de intervenția Bisericii, care a făcut tot ce i-a stat în putere să legifereze sub formă de căsnicie
soarta părinților lor, oferindu-le astfel micuților, un loc decent în societate, prin depășirea
condiției de bastarzi, nedoriți de nimeni.
Cu ocazia circularei mitropolitului primat †Konon din 20 aprilie 1916, observăm că
Biserica Ortodoxă s-a angajat cu seriozitate în demararea proiectului votat de Stat, ca fiecare
cetățean, să împrumute Statul cu bani, primind dobândă de 5%, pentru a întreține cheltuielile de
război. Această faptă ce se cere, este de fapt un bun nobil al românului iubitor de patrie până la
sacrificiu: “În împrejurările de azi, când puterea de rezistență stă în primul loc în tăria
financiară a Statului, o dragoste nețărmurită trebuie să însuflețească pe orice cetățean al
Statului de a subscrie la acest împrumut. Căci de la credința ce ne susține, trebuie negreșit a
trece la fapta ce dovedește credința și numai așa vom putea pe de o parte înlesni Statului
mijloacele de care are nevoie, iar pe de alta vom avea mângâierea de a fi servit minunat Țara,
pe lângă că-i vom crește prestigiul în afară, arătând lumii cum știe românul a dovedi iubirea de
Patrie. Și nădăjduim ca toată preoțimea din această păzită și binecuvantată de Dumnezeu
Eparhie a Ungro-Vlahiei, cum și toți slujitorii Bisericii naționale, în patriotismul lor luminat,
vor ști să corespundă cu toată dragostea, subscriind ea însăși și îndemnând pe toți a subscrie,
arătând și luminând pe enoriași, din orașe și din comunele rurale, unde preotul ca părinte
duhovnicesc are cea mai mare influență morală în sfătuirile sale spre bine, atât asupra
însemnătății împrumutului cât și asupra folosului ce vor avea subscriitorii. Întrucât pe lângă
garanția Statului, vor avea cu 84 de lei un titlu de 100 lei și cu o dobândă de 5%, scutită de
orice impozit actual și viitor. Acestea comunicându-le prea cucerniciilor voastre, vă invităm ca
de îndată și prin mijloacele cele mai la îndemână să puneți în vederea preoțimii, dorințele
noastre exprimate aici și să faceți așa încât să se adeverească din nou încredințarea românului
că preotul știe să aibă pe lângă dragoste și zel pastoral și un profund devotament pentru
interesele de Stat mai ales acum în vremuri atât de grele și pe care noi cu toții trebuie, ba chiar
suntem datori a le ușura prin toate mijloacele și în cazul de față prin subscrierea economiilor
noastre pentru primul împrumut național299”.
De-a dreptul electrizantă rămâne drept mărturie pentru istoria poporului român, predica
rostită de către protopopul Vasile Gan. Nu doar că este o monstră de persuasiune socială, ce
trezește până și în cele mai adormite conștiințe, fiorul curatei milostenii; dar în lumea creștină a
începutului de secol XX, dominată de bricolaj religios și spiritualitate precară, predica acestui
protopop, este profetică și vie, lipsită de limbajul de lemn, monoton, și conformist al oratoriei de
serviciu300. Această cuvântare acidă, prin tonusul ei debordant, are darul de a îndupleca voința
ascultătorilor, îndemnându-i pe aceștia să decidă măsuri de schimbare, predicatorul oferind
exemple concrete despre cum pot veni cu toții în ajutorul celor flămânzi și în mari lipsuri
materiale din pricina războiului301: “Putem noi sta nepăsători în fața morții ce seceră sufletele
alese? Nu ne cutremură vaietele văduvelor tinere și plânsul orfanilor ce rămân în valurile

299
†Konon, Mitropolit Primat, “Circulară către Cler pentru sprijinirea și participarea la împrumutul național cu nr.
1572 din 20 aprilie 1916”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1, 1916, pp. 2-3.
300
Vasile Crețu, “Sfântul Ioan Gură de Aur și arta cuvântului. Provocări și exigențe pentru predica de azi”, în
Ortodoxia, nr. 3, 2015, p. 67.
301
Ioan Toader, Retorica Amvonului, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 87.

117
tulburate ale vieții singuri, strigând după hrană ca și puii golași din cuib care și-au pierdut pe
mama? Cum vom trece, fără lacrimi, pe lângă bătrânii ce-și târăsc ca viermele prin țărână
trupul și nu mai e cine să-i ridice, căci fiul, patronul lor, răpus de gloanțele dușmane, și-a sfârșit
el viața și au rămas ei: bătrâni, singuri, neputincioși. Suntem oameni. Avem simț omenesc. Nu se
poate să nu ne cuprindă jalea obștei, și nu se poate să nu dăm curs jalei și durerii prin vărsarea
lacrimilor pline de fior amar302”. Conform cerințelor oratoriei antice, ce-l obligau pe retor să fie
un om echilibrat și deplin cunoscător al metodelor prin care se formează un caracter moral 303,
părintele Gan, se înscrie cu succes pe linia marilor evocatori de sentimente nobile, ce-au clădit la
durabilitatea ființei românești (a se vedea Anexa 8).
Observăm din foaia bisericească a eparhiei Aradului, din circulara episcopului †Ioan
I.Papp, că deși preoții în colaborare cu învățătorii au inițiat colecte în bani și alimente pentru
susținerea văduvelor și orfanilor de război din episcopia Aradului, totuși rezultatele obținute, n-
au fost suficiente pentru a putea acoperi toată paguba materială. Iar situația nu se datorează lipsei
de simțământ uman a credincioșilor noștri, căci ei au dovedit din plin aceasta, și anume că
empatizează cu semenul său obidit de soartă; ci pur și simplu datorită sărăciei generale ce-a
cuprins toate satele românești: “Am aflat din altă parte și aceasta, că rezultatul neînsemnat al
colectei, nu provine din lipsa sentimentului de jertfă a poporului nostru, ci el provine în parte
din împrejurarea că poporul nu și-a putut face socoteala cu ce are și de ce s-ar putea lipsi,
pentru că n-a ajuns să-și culeagă și rodul semănăturii de primăvară a anului, iar pe de altă
parte provine și din acea bună credință a obștei, că războiul va fi de durată mai scurtă și astfel
și trebuințele de ajutorare vor fi mai reduse304”. Cu siguranță că retorica părintelui protopop
Gan, și a altor predicatori din perioada marelui război, și-a atins ținta, persuadând publicul înspre
deschiderea lui socială, în scopul acoperirii lipsurilor materiale din localități, însă poporul român
era atât de sărăcit și jefuit la acea vreme, încât a ajuns în situația disperată și deloc onorantă față
de vocația sa, de a nu-și mai permite luxul milosteniei. Slaba recoltă a anului 1914 nu era un
lucru ascuns, se trâmbița deja de la marele amvoane ale Bisericii, lucru ce producea și mai multă
neliniște și îngrijorare în sufletele credincioșilor noștri305. Singura nădejde rămânând doar la
Milostivul Dumnezeu, Cel Care, după cum vedem, a purtat de grijă străbunilor noștri aspru
încercați de mizeria războiului cel mare.
Salutare rămân la acest capitol și planurile mitropoliei din Sibiu, care la îndemnurile
mitropolitului Banatului, †Mețianu, au pus pe tapet necesitatea înființării unui orfelinat destinat

302
Vasile Gan, “Predică pentru timpul de răsboiu”, în Revista Teologică, nr. 13-20, 1916, p. 279.
303
Eugeniu Nistor, “Oratorie, Argumentare și Comunicare în Roma Antică”, în Studia Universitatis Petru Maior.
Philologia, nr. 10, 2011, p. 99.
304
†Ioan I.Papp, “Circular către toate oficiile protoprezbiterale și parohiale și cătră întregul cler parohial din eparhia
Aradului”, în Biserica și Școala, nr. 36, 7/20 septembrie 1914, pp. 305-306.
305
N.Ilieșiu, “Predică”, în Biserica și Școala, nr. 50, 14/27 decembrie 1914, p. 390: “De când s-a început războiul,
fețele voastre s-au întristat, durere adâncă a cuprins sufletul vostru. Feciorii voștri - și azi mâine voi – au luat arma
pentru apărarea patriei noastre. Acum nu-i văd pe la jocul din curtea sfintei Biserici, iar fetele voastre – cuprinse și
ele de jale, plâng cu mamele, îngrijorate de ziua de mâine. Locurile voastre nu s-au semănat decât puține, anul
acesta, iar rodul slab din vară vă face să vă gândiți cu grijă la iarna ce vă așteaptă. În sfaturile voastre de duminică
și sărbători, vorbiți numai despre războiul în care e amestecată și țara noastră. Da, iubiților, trăim vremuri grele,
vremuri istorice”.

118
copiilor rămași orfani datorită războiului. Cu ajutorul lui Dumnezeu și prin sprijinul financiar al
credincioșilor, s-a înființat la Sibiu un astfel de locaș social, ce-a adăpostit anual în jur de 200 de
prunci orfani săraci, cu vârstele între 4-12 ani. Mitropolitul †Mețianu fiind primul donator al
acestui nobil proiect, punând jos din puțina sa avere strânsă, suma de 3000 coroane. Comuna
Săliște mai apoi, a donat frumoasa sumă de 30000 coroane, iar mai apoi multe alte parohii.
Comitetul parohial al Bisericii Ortodoxe din localitatea Șimand, condus de preotul paroh Cornel
Leucuția, parohie aparținătoare episcopiei Aradului, a donat suma de 1021 coroane306. Fără
îndoială că realizarea acestui proiect social a fost sprijinit și de alți mulți donatori, pe care numai
Bunul Dumnezeu îi știe, fapt ce dovedește solidarizarea poporului român la vreme de necaz. O
realitate mai mult decât îmbucurătoare, căci spunea filozoful creștin C.Noica, că numai suferința
și greaua încercare poartă în ea sâmburele solidarității, aceasta reușind să-i unească pe oameni
întru depășirea comunională a represaliilor307.
Omilia cu substrat social a Bisericii, comportă și o componentă pedagogică de sorginte
patericală. Într-o predică ocazională, părintele Tit, dând dovadă de o abilă interpretare a
evenimentelor, își sfătuiește păstoriții să arate chibzuință în problema cheltuirii banilor, strânși cu
greu pe perioada războiului; ci să-i economisească cu mare grijă de dragul celor plecați pe front,
care se vor întoarce acasă cu ajutorul lui Dumnezeu, și vor avea nevoie de capital pentru
refacerea vieții. Observăm cum Biserica, se implică și în cele mai mărunte aspecte ale vieții
credincioșilor ei, dând dovadă de-o iubire părintească paradigmatică: “Fiecare dintre voi va avea
vreun frate, vreun neam deaproape sau chiar pe tata dus pe câmpul de luptă ca să apere patria,
și cine știe în lupta cu dușmanii își va fi pierdut vreun membru al corpului așa, că la întoarcere
nu va mai putea să lucre și să câștige așa ușor ca înainte de război și apoi cât de bine le va
cădea, când întorși acasă vor afla bani albi strânși pentru zile negre. Se vor bucura nespus de
mult, când vor afla economiile voastre, pentru că vor vedea, că pe timpul cât ei s-au luptat
pentru apărarea pământului strămoșesc nici voi nu ați fost în voie bună, nu v-ați petrecut, ci v-
ați gândit la ei. Pe de altă parte cu capitalul economisit de voi în decursul războiului, cei duși în
război la reîntoarcere vor putea să reînceapă viața nouă foarte ușor; jertfele războiului se vor
suplini ușor și viața va veni degrabă în ogașul cel vechi308”.

306
Cornel Leucuția, “În Duminica Floriilor. Predică pentru orfelinat rostită în Sfânta Biserică din Șimand”, în
Biserica și Școala, nr. 16, 17/30 aprilie 1916, p. 122.
307
Constantin Noica, Eseuri de Duminică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p.127: “Aţi observat poate faptul
acesta, la prima vedere curios, că durerea uneşte, în timp ce bucuria separă. Când vezi pe stradă un ins care nu mai
poate de fericire, eşti departe de-a te bucura împreună cu el; dimpotrivă, poate îl pizmuieşti, iar invidia te
întristează. Când însă vezi pe cineva trist, îl inţelegi şi resimţi toată tristeţea lui. Bucuria e a celui care se bucură;
suferinţa e nu doar a celui năpăstuit, dar a oricărui ins conştient că există pe lume tristeţe şi năpastă. Iar de aceea
fericirea creează insule de oameni fericiţi, în timp ce singură tristeţea solidarizează şi unifică o comunitate”.
308
Tit, “Ce să facem cu banii? Predică ocazională”, în Biserica și Școala, nr. 26, 25 iunie – 8 iulie, 1917, p. 208.
Însă cei care vor strânge banii trebuie să fie atenți la ispita materialistă ce a făcut multe victime în rândul populației.
Se amintește într-o altă predică despre cum sătenii care și-au agonisit ceva capital, s-au dedat la nesimțire
duhovnicească, îndepărtându-se de Dumnezeu – înstrăinare a firii pe măsura îmbogățirii: “Războiul care este un rău
necesar, a produs în primii ani o reînviere religioasă puternică, lumea întreagă a fost cuprinsă de fiorii unor clipe
sfinte. Și se credea, că acest drum larg și bine bătătorit nu va avea sfârșit. Iată însă, că nesiguranța oamenilor se
risipește prin ivirea belșugului de bani. În proporția jertfelor de sânge a crescut proporția bunăstării materiale a
oamenilor. Oameni, care mai înainte erau copleșiți de necazuri, își redobândesc seninătatea feței. Dar grozav! Cu

119
 Din îndemnul episcopului †Miron Cristea, preoțimii românești îi revine ca datorie atenta
supraveghere a colectelor pentru cei săraci, cât și buna administrare a bunurilor în folosul celor
cu adevărat beneficiari ai programului social, eliminând astfel orice încercare de uzurpare: “Ca
aceste ajutoare mărinimoase să nu se cheltuiască pentru lucruri bagatele, ci să se folosească
pentru susținerea familiei și îndeosebi a copiilor rămași fără sprijin părintesc, îndatorăm
preoțimea noastră să controleze, că oare persoanele care primesc acest ajutor îl și folosesc
pentru susținerea copiilor sau nu?... Întrucât ar observa însă, că susținătorii copiilor ar
manipula cu ușurătate ajutoarele primite, să facă arătare la comitetele filiale ce s-au constituit
pentru ajutorarea celor rămași acasă, ca apoi să se ia măsurile de lipsă pentru salvarea acestor
copii rămași pe drumuri. Preoțimea noastră să fie la înălțimea chemării atunci când e vorba de
moralitatea credincioșilor săi309”. Cât de mult au contribuit preoții și din acest punct de vedere,
răspunzând direct de buna împărțire a bunurilor în scop echitabil și echidistant, acoperind astfel
cele mai ardente nevoi de ordin social. Însă nu doar acestea, cât și nevoile celor plecați pe front
departe. Din îndemnul ministerului de honvezi, prin scrisoarea nr. 6762 din 20 noiembrie 1914,
Eparhia Caransebeșului organizează o strângere de daruri pentru soldații ce luptă pe front. Sunt
implicate în primul rând familiile soldaților cât și cei cu inimă largă, ca și soldații români să se
bucure de pachete de Crăciun, ca să poată și ei sărbători cu pace Nașterea Domnului 310. Opera
socială a Bisericii Ortodoxe Române pe timp de război, nu se mărginește doar la aceste câteva
aspecte, importante fără îndoială, ci cuprinde și vizitarea bolnavilor din spitale, cu daruri
materiale și duhovnicești, preoții întărindu-i moral pe aceștia, după modelul Bunului Samaritean:
“Misiunea preoțească culminează în cercetarea și mângâierea celor bolnavi și cuprinși de grele
necazuri. Zilele noastre – din nefericire – ne oferă un lung prilej de a ne împlini această sfântă
datorie, căci cruzimile războiului au umplut toate spitalele din orașe și localități mai mari de
răniți și bolnavi. Deși prea onorații noștri protopopi și preoți din asemenea centre își vor fi
împlinit această creștinească datorie, și fără îndemn special, totuși nu va fi de prisos, dacă și din
parte-mi vă atrag atenția asupra ei, îndemnând din toată inima, mai ales pe preoții din centru cu
spitale311”. De asemenea, pentru a susține financiar sanatoriul pentru bolnavii de tuberculoză și
alte boli necruțătoare, veniți de pe front, înființat de către Stat, se organizează o colectă la nivel
de eparhie a Caransebeșului, cu ocazia sărbătoririi Sfântului Nicolae, în data de 6 decembrie
1917, tot din îndemnul viitorului patriarh al României, †Miron Cristea312.

cât s-a îndepărtat mai mult răul material de noi, cu atât ne-am îndepărtat și noi mai mult de razele binefăcătoare
ale voinții lui Dumnezeu”. A se vedea Senin, “Predică rostită în Biserica greco-orientală din Beiuș în Duminica
Samarinencei”, în Biserica și Școala, nr. 24, 10/23 iunie 1918, p. 3.
309
†Miron Cristea, episcop, “Onorată preoțime parohială!”, în Foaia Diecezană, nr. 38, 21 septembrie – 4
octombrie 1914, p. 1.
310
†Miron Cristea, episcop, “Circular către toate organele noastre bisericești din eparhie”, în Foaia Diecezană, nr.
44, 16/29 noiembrie 1914, p. 1.
311
†Miron Cristea, episcop, “Cătră toți p. t. domni protopopi și preoți din eparhia Caransebeșului”, în Foaia
Diecezană, nr. 47, 23 noiembrie – 6 decembrie 1914, p. 2.
312
†Miron Cristea, episcop, “Onoratelor oficii parohiale”, în Foaia Diecezană, nr. 46, 12/25 noiembrie 1917, p. 3.

120
4. 3 Omilii cu substrat moral duhovnicesc

Ieromonahul Melchisedec Dimitriu, rostește o cuvântare la sărbătoarea Sfinților Apostoli

Petru și Pavel din anul 1914, cu ocazia tunderii în monahism a șase frați (Dosoftei, Damaschin,
Ilarion, Nifon, Teodorit și Stelian), la mănăstirea Cocoș din județul Tulcea. În omilia sa
adresează printre altele, proaspeților călugări, următorul sfat: “...Dar nu numai aceste sfinte
lucruri își au rolul lor, la acești noi cuvioși părinți, ci tot ce poartă ei, văzurăm că le sunt date
cu înalt rost. Ele ne arată cum trebuie să fie starea lăuntrică a fiecăruia dintre noi. Blânzi,
curați cu inima și pururea săraci cu duhul, virtuți ce ne aduc umilința și smerenia, aripi de foc
ce înalță pe călugăr la cer și arme ce doboară toate patimile și războaiele aduse de vrăjmașul
mântuirii noastre313”. Folosindu-se de o figură de stil specifică literaturii religioase, de
etimologie, care este un procedeu retoric religios ce constă în evocarea sensului vechi al unui
cuvânt, pentru a-i circumscrie mai bine aria semantică actuală, invocă motivul clasic al
războiului, demarcat imageriei sângelui și a luptei corp la corp, pentru a-i conferi un nou sens,
unul duhovnicesc: războiul împotriva patimilor și păcatelor (askesis). În limbajul biblic, lupta cu
păcatul, trebuie să fie o constantă a creștinismului, apostolul Pavel în 2Timotei 4, 7 folosește
verbe la timpul perfect: întocmai unui atlet, s-a luptat lupta cea bună a credinței (verbul grecesc
igonismai tradus prin „m-am luptat” se referă la misiunea răspândirii Evangheliei, lucrarea
misionară consumată alături de Timotei – 1Timotei 6, 12: “Luptă-te lupta cea bună a credinței,
cucerește viața veșnică la care ai fost chemat și pentru care mărturisirea cea bună ai mărturisit
în fața multor martori”); alergarea și-a sfârșit-o (substantivul dromos se referă la „curse de
alergare”, ceea ce denotă că apostolul și-a împlinit misiunea de evanghelizare a neamurilor,
probabil inspirându-se din exemplul sfântului Ioan Botezătorul, pe care-l elogiază însuși
apostolul Pavel în acest termen de atlet al lui Hristos – Fapte 13, 25: “Iar pe când Ioan își
încheia călătoria, zicea: Eu nu sunt ce credeți voi că sunt. Dar iată, vine după mine Cel Căruia
eu nu sunt vrednic să-I dezleg încălțămintea picioarelor!”); credința păzind-o cu fermitate (adică
răspunzând chemării sale de apostol al lui Hristos Domnul, și încurajându-l mai departe și pe
ucenicul său să se comporte întocmai314 – 1Timotei 1, 12; 2, 7; 5, 22: „Nu-ți pune degrabă
mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora. Păstrează-te curat”; 6, 14: “să
păzești Porunca neîntinată, la adăpost de orice-nvinuire, până la arătarea Domnului nostru
Iisus Hristos”; 2Timotei 1, 11-14).
Funcția liturgică a omiliei, restaurează și îmbunătățește cuvintele, Învierea lui Hristos
Domnul, a restaurat creația căzută, și astfel, graiul omenesc a fost mult îmbunătățit – ba chiar,
îndumnezeit. Aceasta în primul rând, fiindcă puterea Sa dumnezeiască s-a manifestat prin
Cuvânt. Testamentul Său cel nou, ne îndeamnă spre a folosi un grai nou, biblicizat, evanghelizat,
nu doar în contextul liturgic al cultului ortodox, ci în toată vremea vieții noastre315 (Efeseni 5, 19:

313
Melchisedec Dimitriu, “Cuvântare”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5, 1914, p. 486.
314
William D.Mounce, Pastoral Epistles, coll. WBC, vol. 46, Thomas Nelson Publishers, 2000, p. 580.
315
Vasile Gordon, “Predica, Predicatorul și Ascultătorii. Studiu Pastoral-Liturgic”, p. 85.

121
“Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului
în inimile voastre”).
Sfinții Părinți localizează frontul de luptă cu patimile, în lăuntrul omului, iar în cazul
redobândirii sufletești, lupta cu gândurile are un loc central. Ferirea de păcătuirea cu lucrul este
doar o primă treaptă a urcușului duhovnicesc, însă această dispoziție nu este suficientă pentru
mântuire. Creștinul trebuie să se îndepărteze și de gândurile rele spre a se feri de păcatul cu
gândul spun părinții Bisericii: Filotei Sinaitul (Capete despre trezvie, 37); Simeon Noul Teolog
(Cele 225 de capete..., I, 37); Evagrie Ponticul (Antireticul). Aceasta este o măsură drastică,
deoarece toate răutățile săvârșite de om, izvorăsc din gândurile rele, căci acestea mereu conduc
spre înfăptuirea practică a păcatului316. Cuvântarea are tentă de aforism, fapt ce accentuează
evident funcția teologică a mesajului, predica fiind ea însăși în sinea ei, un act soteriologic.
Această suită de învățături aforistice, face ca receptarea predicii să transgreseze simpla ascultare
a ei, animând ascultătorii spre înțelegerea și împroprierea învățăturilor hristice317.
Într-o predică de instalare în parohie, preotul Iosif Pop, inspirându-se din contextul
războiului, unde ostașul este angajat în slujba comandantului său, purtând în mâini arme de
curmare a vieții aproapelui, preia imaginea, înduhovnicind-o318. El ca preot, este un ostaș în
slujba lui Hristos Domnul, care luptă nu cu sabia, ci cu crucea și Cuvântul lui Dumnezeu,
împotriva ispitelor vrăjmașului, pentru a putea conduce poporul lui Dumnezeu pe calea
dobândirii vieții veșnice: “Fiind înzestrat cu sfântul dar al preoției, primesc astăzi, iubiți
creștini, însărcinarea de a răspândi roadele acestui dar în această comună. Starea mea
sufletească când primesc această însărcinare se aseamănă cu starea sufletească a unui ostaș
care pleacă la război, pleacă în luptă. Ostașul pleacă la porunca împăratului, cu gândul, cu
nădejdea să învingă, să cucerească, să ridice slava împărăției și mărirea numelui împăratului
său. Preotul încă este un ostaș. Adevărat, nu un ostaș, care se luptă cu armele ucigătoare ale
mâinilor omenești, ci un ostaș care are să se lupte cu arma Duhului, care este Cuvântul lui
Dumnezeu (Efeseni 6, 17319)”. Armele duhovnicești ale preotului sunt cele prezentate pe larg de
sfântul Pavel în Efeseni 6. După cum spunea un alt predicator din perioada marelui război,
pavăza credinței și sabia Duhului, sunt armele creștine cu care ne apărăm dar și atacăm. Lupta
este grea și supraomenească pe alocuri, însă primind din partea lui Dumnezeu astfel de arme

316
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2001, p.
420.
317
Vasile Gordon, “Predica, Predicatorul și Ascultătorii. Studiu Pastoral-Liturgic”, p. 108.
318
Imaginea aceasta însă în dimensiunea ei brută, este îngrozitor de privit. Episcopul Caransebeșului plin de curaj,
pune degetul pe rană, spunând răspicat că în spatele măcelului cumplit, stă diavolul și slugile sale, care au orbit
conștiințele neamurilor, făcându-le să se urască cu sete tribală: “În fața acestei îngrozitoare priveliști ca creștin îți
vine să presupui, că s-a înstăpânit diavolul cu duhurile sale necurate și cu toate răutățile sale peste omenire,
încăerând-o în lupte, cum nu s-au mai pomenit”. A se vedea †Miron, din mila lui Dumnezeu și voința clerului și-a
poporului dreptcredinciosul episcop român al eparhiei Caransebeșului, “Vouă tuturor credincioșilor din eparhie și
îndeosebi ascultătorilor acestor cuvinte arhierești, har și pace de la Dumnezeu Părintele din ceruri – iară de la noi
binecuvântarea Noastră arhipăstorească”, în Foaia Diecezană, nr. 51, 3 ianuarie 1915, p. 2.
319
Iosif Pop, “Predică de introducere în parohie”, în Revista Teologică, nr. 9-12, 1915, p. 157.

122
alese, lupta noastră este deja câștigată, iar pierderile suferite, de-a dreptul mărunte și
insignifiante320.
Bucuria este una dintre roadele directe ale Sfântului Duh ne spune apostolul Pavel
(Galateni 5, 22), ea fiind virtutea exterioară cea mai de preț a creștinului, prin ea iradiind în jur,
pace și bună mireasmă. De aceea Mitropolitul †Ioan Mețianu, prin circulara de Anul Nou 1916,
încearcă să-i convingă pe credincioșii săi, că oricât de întunecat ar fi marele război, totuși el nu
poate să umbrească lumina Nașterii Mântuitorului Iisus, din inimile tuturor, primul fiind un
accident, un eveniment restrâns, celălalt, unul cosmic, bucuria tuturor oropsiților: “Dar apoi cea
mai mare mângâiere o aflăm și în împrejurarea, că oricât de dureroase ar fi nefericirile
războiului, ele tot nu pot paraliza bucuria de Nașterea Domnului, nu numai pentru că, pe când
războiul se extinde numai asupra unei părți din lumea mare, pe atunci bucuria de Nașterea
Domnului se extinde asupra întregii lumi creștinești, dar și pentru că, pe când durerile
oamenilor, cauzate de război, sunt vremelnice și trecătoare, pe atunci darurile aduse lumii prin
Nașterea Domnului sunt veșnice și netrecătoare321”.
Bucuria (gr. chaírō) invocată aici de mitropolitul †Ioan, și despre care vorbeşte sfântul
Pavel în Filipeni 1, 18, era bine cunoscută la nivel cultic de către creştinii Bisericii primare.
Bucuria (ebr. smh) este în Vechiul Testament, sentimentul pe care amintirea Proniei divine ţi-l
oferă (Ps. 118, 14), este răsplata celor credincioşi Legii (Isaia 65, 13-14) etc. Însă bucuria în
Vechiul Testament culminează odată cu dimensiunea ei eshatologică (Ps. 13, 7; Isaia 12, 6; Ioil
2, 21), şi cu proorocia venirii lui Hristos322 (Zaharia 9, 9). Cu siguranţă sfântul Pavel când
foloseşte acest cuvânt plurisemantic, exprimând starea sufletească care-l domină, are în vedere
acest fundal iudaic, fiindcă chaírō este o constantă a teologiei sale, care potrivit ocurenţelor,
exprimă bucuria credinţei celei adevărate (Filipeni 1, 25), sau roada Sfântului Duh (Galateni 5,
22), Împărăţia lui Dumnezeu este bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). De asemenea,
bucuria actualizează libertatea creştinului şi demarează solidaritatea (Romani 12, 15). Bucuria,
nu poate fi decât în Domnul (1 Tesaloniceni 3, 9), iar întocmai gândirii profetice, bucuria pentru
sfântul Pavel, nu poate fi disociată de dimensiunea ei eshatologică. Originalitatea sfântului Pavel
în această chestiune a bucuriei, este noua perspectivă pe care o dezvoltă în corespondenţa sa cu
filipenii, şi anume bucuria credinţei implică disponibilitatea pentru martiraj (Filipeni 1, 21-25),

320
Ioan Broșu, “Să jertfim! O predică de răsboiu”, în Revista Teologică, nr. 16-18, 1915, p. 250: “Pavăza credinței
și sabia Duhului sunt armele noastre! Cu una ne apărăm, cu cealaltă atacăm; cu una prindem loviturile, făcându-le
nestricăcioase, cu cealaltă zdrobim îndârjirea dușmanului; sub scutul uneia ne mântuim viața și sub îndemnul
celeilalte pășim înainte biruitori! Din umbră spre lumină, din adâncul fioros al nopții spre zorile trandafirii ale
marii sărbători de învingere și glorie. Înzestrați cu armele acestea, pe care ni le recomandă apostolul, este cu
neputință să nu ne ajungem ținta cea din urmă, către care năzuim. Nici n-am început lupta, și bătălia e câștigată
chiar. Pe câmpul acesta de cinste și vitejie, către cetatea de aur a împărăției cerești, vaiete de deznădejde și țipete
de durere nu se aud, căci armele, care ne acoperă trupul, sunt atât de bune și de vânjoase, încât nu îngăduie ca să
fie cineva rănit și să se verse sânge! E o luptă piept la piept, e strajnică, e grea și obositoare, dar purtată cu arme
atât de istețe încât pierderile nici nu se cunosc, fiind mici și neînsemnate”.
321
†Ioan Mețianu, Arhiepiscop și Mitropolit, “Iubitului cler și popor din arhidieceza noastră transilvană, dar și
îndurare de la Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos”, în Biserica și Școala, nr. 1, 3/16 ianuarie 1916, p. 1.
322
Geoffrey W.Bromiley, Theological Dictionary of the New Testament. Abridged in one volume, William B.
Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1985, pp. 1300-1301.

123
deoarece creştinul care a învăţat să se bucure întru Domnul, acela este gata să moară pentru
credinţa pe care o mărturiseşte, întru bucuria întâlnirii eshatologice cu Hristos.
Această bucurie disponibilă de martiraj, i-a însoțit și pe oștenii români pe fronturile de
luptă. Sacrificiul suprem pentru binele neamului lor, a fost pentru acești eroi, asemănător
sfântului Pavel odinioară, care era gata oricând să-și dea viața pentru neamul său evreiesc
(Romani 9, 3), dezideratul cel mai nobil și plin de conștiință sacră.
O învățătură cu adevărat moral-duhovnicească ne oferă comisarul consistorial dr.
Gheorghe Ciuhandu la instalarea părintelui Traian Vățianu în scaunul de protopop al Aradului,
care pornind de la câteva texte biblice (Psalm 32, 12323; Pilde 11, 14324;14, 34325), creionează o
teologie a neamului, față de care datori suntem cu toții să ne jertfim cu largă bucurie: “...Prin
aceste cuvinte vechi, dar totuși pururea noi, se țintește la viața religioasă și la conducerea
spirituală sau duhovnicească a oricărui popor, care vrea să-și facă chemarea în lume și ca
Neam. Biserica noastră în trecut a fost mântuitoarea Neamului nostru. Ea a săvârșit prin
organele vechii sale constituții mai mult opera negativă, adică de a ne fi ferit, să nu cădem ca
frunzele în mijlocul ispitelor seculare dezlănțuite peste noi. Ea ne-a mijlocit să putem ajunge
integri la o nouă constituție bisericească, care, prin multul sfat al sinodalității noastre statutare,
este chemată a săvârși acum opera pozitivă: adică de a spori în sânul Bisericii și în viața
credincioșilor dreptatea unei viețuiri cât mai religios-morale, care poate fi temelia sigură de
fericire și de înălțare a oricărui individ și a oricărui Neam... Armata sau oștirea duhovnicească,
chemată a lucra pentru această înălțare a Neamului nostru este ierarhia Bisericească sau clerul.
Comandanții supremi ai acestei armate spirituale sunt Prea Sfințiții noștri Arhierei, cărora –
după canonul 39 apostolesc – li s-a încredințat norodul lui Dumnezeu și li se va cere socoată
pentru sufletul norodului; căpitanii armatei sunt protopopii tractuali, puși mai de aproape în
serviciul de conlucrători ai Episcopilor și de vindecători ai sufletelor din tractele lor; iar ostașii
de rând ai acestei armate duhovnicești sunt toți ceilalți preoți, cărora li s-a încredințat
păstorirea sufletească326”. Foarte inspirată comparația aceasta a ierarhiei bisericești cu gradele
Armatei Române, două instituții ce conlucrează la binele și propășirea neamului: prima în scop
veșnic iar cea de-a doua în plan teluric. Ierarhia bisericească, invocată aici, este văzută de sfântul
Dionisie un mijloc divin dăruit celor ce doresc să se desăvârșească, un proces al sfințirii, o
creștere continuă în cunoașterea lui Dumnezeu: taina diaconiei este modelarea omului pentru o
nouă viață, cea dominată de atributul sfințeniei, aceștia fiind cei ce se curățesc de patimi; taina
preoției este calea iluminării, căci cei ce s-au deprins cu exercițiul curățirii de toată patima
rușinoasă, ating culmea contemplației, văzându-L pe Dumnezeu întru Lumina cea neînserată; iar
taina arhieriei este taina desăvârșirii, aceștia sunt învățați direct de luminile îndumnezeitoare care
îi înalță permanent la cea mai desăvârșită desăvârșire327. Ierarhia bisericească fiind cuprinsă în
sânul neamului – a lucrat dintotdeauna cu harul dumnezeiesc primit, întru mântuirea Neamului.

323
“Fericit este neamul căruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales de moștenire lui”.
324
“Unde lipsește cârmuirea, poporul cade; izbăvirea stă în mulțimea sfetnicilor”.
325
“Dreptatea înalță un popor, în vreme ce păcatul este ocara popoarelor”.
326
Gheorghe Ciuhandu, “Cuvânt de instalare”, în Biserica și Școala, nr. 51, 17/30 decembrie 1917, p. 410.
327
Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, București, 1996, p. 94.

124
Aceasta pentru ca să se împlinească profeția sfântului Ioan cu privire la închinarea neamurilor
din cartea Apocalipsei (15, 4328), fiindcă atunci când dreptatea și voia lui Dumnezeu, se vor arăta
în văzul tuturor, atunci toate neamurile vor recunoaște justețea lucrărilor Domnului, și vor veni
să-i slujească Lui329. Din acel moment eshatologic, neamurile vor intra toate întru lumina cea
neînserată a Noului Ierusalim, Cetatea de aur a lui Dumnezeu, locașul cel sfințit al celor
răscumpărați, și vor trăi pururea cu Domnul (Apocalipsa 21, 22 – 22, 5). Dacă va fi asumată de
fiecare ins în parte al acestui neam, învățătura dumnezeiască a Sfintei Biserici Ortodoxe, ea va
atrage mila lui Dumnezeu asupra acestui neam în ziua Judecății (Psalm 9, 19-20330), și astfel
vom fi cu toții mântuiți, iar neamul acesta românesc, obidit și cocârjat, va cunoaște revărsarea
slavei lui Dumnezeu peste el.
Apelul la pocăință și la schimbarea vieții celei păcătoase, este cheia de boltă a omiliei
războiului. Predicatorii folosindu-se de vremurile tulburi ale marii conflagrații, reușesc să pună
degetul pe rană, învățându-și păstoriții, că vremurile acestea grele, de aceea sunt îngăduite de
Dumnezeu, ca poporul cel păcătos să se pocăiască: “Pocăiți-vă ne strigă astăzi și sfânta noastră
Biserică, căci vremurile sunt grele, iar zilele, pe care le trăim, amare și apăsătoare. Ca o
furtună, care întunecă soarele și cerul, așa a întunecat războiul acesta grozav și inimile noastre,
căci aici auzi suspinul înnăbușit al copilașilor flămânzi, colo auzi plânsul amar al unei văduve,
dincolo auzi vaetul deznădăjduit al unui părinte. Plâns și vaiet și suspin; iată de ce avem parte
în zilele pe care le trăim331”. Crudul adevăr al realității este că fiecare român de început de secol
XX, reverbera într-un anumit grad, mai mic sau mai mare, cu poemul deconcertant al fiului
risipitor (Luca 15), tocmai de aceea, dramatica suferință și pocăința dezinteresată a risipitorului,
rămân în contemporaneitatea noastră o paradigmă plenară332. Răutatea omului de astăzi,
amplificată de egocentrismul exacerbat, spune un predicator anonim din revista “Foaia
Diecezană”, este cauza tuturor suferințelor de pe glob, iar fără o îndreptare a faptelor păcătoase,
greu putem vorbi despre o îndreptare a lucrurilor333.

4. 4 Omilii cu substrat apologetico-dogmatic

328
“Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că tu singur eşti sfânt şi toate neamurile vor
veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale s-au făcut cunoscute”.
329
Savvas Agouridis, Comentariu la Apocalipsa Sfântului Ioan, trad. de Constantin Coman, Editura Bizantină,
București, 2004, p. 235.
330
“Scoală-Te, Doamne, să nu se întărească omul; să fie judecate neamurile înaintea Ta! Pune, Doamne, legiuitor
peste ele, ca să cunoască neamurile că oameni sunt”.
331
Nicolae Chicomban, “Predică la Duminica lăsatului de brânză”, în Foaia Diecezană, nr. 9, 10 martie 1918, p. 1.
332
Constantin Pavel, “Cele două portrete morale din parabola fiului risipitor”, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1975, p.
705.
333
Anonim, “Predică pentru Duminica a III-a din Post”, în Foaia Diecezană, nr. 14, 1/14 aprilie 1918, p. 2:
“Pământul întreg geme azi de suferință! Starea de azi nu s-a ivit deodată, ci rând pe rând după cum s-a stins din
oameni flacăra iubirii. Răutatea omului e cauza suferințelor. Fiecare care separează interesele sale de viață de ale
altuia, fiecare voiește să trăiască viața singur pentru sine, se îngrădește și nu privește spre vecinul său. Venind apoi
valurile vieții peste noi și aflându-ne izolați ne răpun unul câte unul”.

125
 Într-un articol semnat de episcopul Teofil M.Ploeșteanu, substratul apologetic este destul
de bine conturat, printr-un ton alarmist, dar echilibrat. Autorul configurează apologia păcii, care
este serios zdruncinată din temelii, în acest context inoportun al războiului. Predica apologetică
sau misionară, este definită de aproape toate manualele de omiletică, ca fiind genul omiletic ce
își propune să apere credința ortodoxă în fața rătăcirilor sectare de orice mod, dar și a curentelor
culturale străine sau opuse ei de orice fel. O atenție aparte în cadrul acestui gen oratoric, este
îndreptată spre apărarea credinței în fața grupărilor anarhice, iar scopul este de natură preventivă,
pentru ca atacurile să fie contracarate din fașă334. Câteva elemente apologetice se desprind și din
această meditație, unde autorul este concentrat pe defensiva păcii universale, care sângerează
îngrijorător de la izbucnirea războiului, virtutea aceasta având nevoie de-o susținere serioasă în
fața multelor grupări anarhice, ce-au târât lumea întreagă în cea mai cumplită rivalitate de până
atunci. În acest sens, cuvintele de mai jos nu mai necesită nici un comentariu: “Mai mult decât în
anii ce i-au precedat, în anul acesta omenirea s-a depărtat de idealul creștin. Vechile înclinări
au reapărut și domnesc în suflete. Patimile răpesc și târăsc pe oameni într-un vârtej de
nimicire... În slujba noastră religioasă, în rugăciunile și cântările zilnice, mereu rostim
cuvântul de pace, și pace nu este în lume335”.
Tot în acest număr al revistei BOR, un alt autor, B.Manzâru, pe aceeași filieră
apologetică și dogmatică, respinge viziunea nihilistă a unui teolog catolic, animat de spectacolul
morții, care declara cu emfază că pacea trebuie înlocuită cu sângele: “Catolicul Maistre, izbit de
acest spectacol, a ajuns la concluzia ciudată că sângele omenesc în mod forțat trebuie să curgă
fără încetare pe toată suprafața globului, fiindcă lui Dumnezeu îi place să vadă curgând
continuu sângele omenesc, deoarece acest sânge răspândit este expiațiune, un mijloc de
purificare336”. Gândirea aceasta este în totală opoziție nu doar cu spiritul Evanghelic, ci chiar și
cu cele mai îndepărtate năzuințe de stabilizare instituțională a păcii în Europa, spune autorul: “În
1623, Emeric propuse să se constituie o dietă internațională permanentă, ai cărei membri să fie
aleși din toate popoarele și națiunile de pe continent, și care să aibă însărcinarea de a examina
cauzele conflictelor ce s-ar isca, stingându-le prin mijloace împăciuitoare... Prin anul 1647,
vedem că se produce un eveniment cu totul curios pe acele vremuri: apariția și fondarea sectei
quacherilor sau societatea prietenilor, a cărei idee fundamentală era chiar ideea păcii, și care,
pentru a face imposibil un război, își propuseseră ca, în caz de atac, să refuze orice împotrivire
și să nu se apere... Într-un tablou politic și literar al Europei din 1777, găsim dat la lumină un
plan al unui Congres European, pentru organizarea păcii generale, și câțiva ani mai târziu,
întâlnim pe Kant, care tratând chestiunea din punctul de vedere curat moral-filozofic afirmă ca
idee civilizatoare substituirea arbitrajului oricărei lupte, pentru regularea neînțelegerilor
internaționale... În 1816 se înființează și la Londra o societate cu scopul de a stabili pacea
perpetuă și universală. Societatea moralei creștine, fondată la Paris în anul 1821, puse în

334
Filip Albu, “Atitudinea predicatorială a episcopului Grigorie Comșa al Aradului față de confesiunile din țară”, în
vol. Ethos și Etnos. Aspecte teologice și sociale ale mărturiei creștine, (Ștefan Iloaie ed.), Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, pp. 376-377.
335
†Teofil M.Ploeșteanu, “Nașterea lui Iisus Hristos”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, 1914, p. 866.
336
B.Manzâru, “Pace vouă!”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, 1914, p. 880.

126
programul său și ideea de a împinge umanitatea spre pace. În anul 1843, toate societățile, din
diferitele orașe ale diferitelor continente, trimiseră delegați la Londra în scopul de a se ține un
congres al păcii universale. Alte congrese de o valoare mai ridicată se ținură: la Bruxelles în
1848, la Paris în 1849, la Francfort în 1850, la Londra în 1851 etc337”. Dorința de pace și
respect reciproc între popoare, a existat din cele mai vechi timpuri europene, doar că n-au știut
europenii să o ceară de la Cel ce este izvorul ei (Ioan 14, 27: “Pace vă las vouă, pacea Mea o
dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se
înfricoşeze”). Într-o predică rostită de Crăciun, preotul Romul Platoș, creează un tablou antitetic,
preluând imaginea păcii din cântarea îngerilor de la Betleem (Gloria in excelsis Deo), și așezând-
o în lumina cruntului război, când această noțiune divină a fost efectiv suspendată la limita dintre
esențial și accesoriu338. Pacea despre care se vorbește în acest imn angelic, înseamnă din punct
de vedere teologic, extirparea tuturor conflictelor militare, fiindcă pacea Pruncului Hristos este
mântuirea noastră deplină, care mai înseamnă și iertarea păcatelor (Luca 1, 77) dar și lumină
neamurilor (Isaia 52, 7). Micuțul Iisus, a fost anunțat de către profeți drept Domn al păcii, având
stăpânire fără de hotar339 (Isaia 9, 5-6). Foarte asemănătoare în abordare și în construcție ideatică
cu această cuvântare, este predica publicată în organul de presă bisericească al Eparhiei
Aradului, semnată de preotul Vasilie Popovici, invocând același motiv biblic al Pruncului ce
aduce pacea în lume340. Această similitudine omiletică, arată duhul viu ce sufla peste preoțimea
românească greu încercată a începutului de secol XX, și faptul că Dumnezeu transmitea prin
gura slujitorilor altarului străbun, un mesaj unitar poporului Său: mesajul pocăinței. Acesta a
trezit în trupul amorțit al țăranului român, fiorul nădăjduirii în vremuri mai bune, căci speranța
păcii nu poate fi niciodată eludată din ființa românească, nici de cele mai vitrege timpuri: “Prin
sabie și foc trecem din anul 1914 în 1915 cu nădejdea în suflet, că cu noi este Dumnezeu și
sfântă pace ne va aduce anul nou. Și vor chema iarăși oamenii numele dumnezeesc, ca să
vindece rănile sufletești, și ca să se reînnoiască virtutea strămoșească de a trăi după legile
dumnezeiești în pace, întru care este fericirea popoarelor341”.

337
†Teofil M.Ploeșteanu, “Nașterea lui Iisus Hristos”, pp. 884-887.
338
Romul Platoș, “Predică de Crăciun”, în Revista Teologică, nr. 19-20, 1915, p. 301: “Ce înseamnă vorbele acestea
cântate de îngeri la nașterea Mântuitorului Hristos? Unde e pacea? Unde e bunăvoirea dintre oameni? O, ce
răspuns dureros, acum după aproape 2000 de ani... Oriunde îmi întorc privirea, întâlnesc ochi strălucitori în
lacrimi, din toate părțile îmi pătrund în auz șoapte de durere, glasuri înăbușite, din care se încheagă un singur
cuvânt, o singură dorință: pace! Sunt aproape 2000 de ani, de când a venit în lume pacea, dar lumea nu a primit-o,
s-a ferit de ea, iar astăzi o caută peste tot locul. O caută și va căuta-o încă mult...”.
339
Alexandru Moldovan, Evanghelia Copilăriei lui Iisus. Luca 1-2 Exegeză și Teologie, Editura Mega, Cluj-
Napoca, 2011, p. 335.
340
Vasilie Popovici, “Cuvântare la sărbătoarea Nașterea Domnului (1914)”, în Biserica și Școala, nr. 52, 28
decembrie 1914 – 10 ianuarie 1915, p. 403: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni
bunăvoire. Așa au cântat îngerii la Nașterea lui Hristos... Crăciunul este sărbătoarea păcii și a iubirii de oameni.
Îngerii se coboară din cer la praznicul Nașterii Domnului și aduc pe pământ pace și bunăvoire între oameni. Dar la
acest praznic al Nașterii lui Iisus Hristos, vai, ce au găsit îngerii pe pământ? Ei cântă și astăzi în ceruri și ne
vestesc pacea și iubirea. Iar pământul e străbătut de ură, neamurile toate s-au încăierat într-o bătaie
nemaipomenită, oamenii se ucid, pământul e ud de sânge omenesc...”.
341
Pace, vină împărăția ta!, editorial publicat în Biserica și Școala, nr. 1, 4/17 ianuarie 1915, p. 2.

127
 Partea apologetico-dogmatică își propune să actualizeze vechea noțiune a războiului
sfânt, pe care am analizat-o pe larg în primul capitol, nu fără o ușoară tentă de ironie însă.
Conform autorului Philip Jenkins, invocat în introducerea cărții noastre și căruia îi oferim credit
necondiționat pe seama acestei idei, invocarea Numelui lui Dumnezeu de partea fiecărei armate
implicate în război, este un nonsens, o ironie a contextului. Aceasta, în primul rând, deoarece
nimeni nu-L poate face pe Dumnezeu complice unui război atât de nemilos și antiuman, căci
Domnul nu dorește suferința și moartea omului, însă se poate să îngăduie această conflagrație în
scop pedagogic, lăsând popoarele să se pedepsească singure, din lipsa iubirii reciproce: “Și ce e
mai uimitor, ca culme a ironiei, toate popoarele în luptă iau pe Dumnezeu ca ocrotitor,
reclamându-I dreptatea și cerându-I sprijin și izbândă! Din două lucruri unul, Dumnezeu
trebuie să fie, ori pentru, ori contra tuturor. Pentru toți nu poate să fie, căci este o contrazicere
flagrantă și este absurd chiar de a o pune înainte. Afară de aceasta nici o minte sănătoasă nu
poate face pe Dumnezeu complicele războiului de astăzi atât de crud și de înfricoșat. Nici o
minte sănătoasă nu poate face pe Dumnezeu autorul a munți de cadavre, a atâtor râuri de sânge,
a atâtor suferințe ce le îndură cei ce luptă și care se vor răsfrânge desigur și asupra restului
omenirii. Că Dumnezeu ar fi în contra tuturor, aceasta e cu putință, îngăduind acest cumplit
război al popoarelor, spre a se pedepsi singure, pentru lipsa de dragoste între ele și între toți
oamenii de pe pământ și pentru ca să se schimbe prin aceasta fața lumii...342”. Nu vom mai
comenta poziția biblică a războiului lui Dumnezeu, fiindcă am făcut-o deja, răspunzând
problematicii “războiului sfânt”, însă vom aduce în discuție situația specială a României. Suntem
nevoiți astfel să reluăm viziunea profund spirituală a domnului Cornel Ciomâzgă, despre care am
mai vorbit în cartea de față343. Soarta acestei unice nații de pe glob, despărțită-n unire, are un
caracter unitar ontic, am fost aduși de Dumnezeu la existență ca popor, spre a dăinui în unitate.
Suntem astfel obligați să rămânem uniți. Pecetea unității desăvârșite, Chipul Sfintei Treimi, nu

342
†Teofil M.Ploeșteanu, “Nașterea lui Iisus Hristos”, p. 867.
343
Cornel Constantin Ciomâzgă, Lucrarea, pp. 84-85: “România. Țara asta care, cândva, hrănea întreaga Europă,
rămânându-i hambarele încă pline, care făcea atâtea vinuri, că se învecheau până putrezeau și cădeau doagele
butoaielor, șezând vinul apoi în cămașa lui, cum nota un cronicar al vremurilor bune. Țara asta căreia Bunul
Dumnezeu i-a dat de toate cu prisos, cum se face că a ajuns acum cenușăreasa lumii, aplicându-i-se dictonul
tristelor istorii: Săracă, țară bogată?... Ne smerește Dumnezeu! Nu știe încă nimeni cu adevărat ce-i aici! Cei care
o vânează, îngenunchind-o spre a o silui la un mezat sau altul al neputințelor, sunt inconștienți. Dacă ar lua în
calcul faptul că Dumnezeu ne-a așezat aici, fiind singurii care, de două mii de ani, nu ne-am clintit și că toți vecinii
noștri ne-au găsit în aceste ținuturi. Că suntem singurii care nu ne-am inventat și n-am împrumutat credința, ci
Dumnezeu ne-a formulat ca popor creștin, trimițându-l aici pe întâiul chemat la apostolie, făcându-l Apostol al
românilor. Dacă ar privi Cronologia Divină, ar înțelege că țara și poporul acesta sunt însemnate definitoriu de
Dumnezeu, pecetluindu-i dintru început, inconfundabil, geografia și națiunea în chip treimic! Trei zone:
Moldova, Ardealul și Țara Românească, dotate fiecare cu câte o zestre egală în trei reliefuri – munți, dealuri și
câmpii, sunt locuite de trei populații care, deși vorbesc trei dialecte distincte și definite, au înțelesurile comune și
habitudinile specifice unui popor unitar. Este însăși profunzimea formulei treimice: despărțită în unire spre a fi
mereu unită-n despărțire! România este singura zidire pământeană, din perspectiva unor riguroase cercetări, a
cărei minunată arhitectură face ca toate apele ce-i izvorăsc, din toate cele trei zone, să se adune una-ntr-alta,
vărsându-i-se în cel mai mare fluviu european, care vine aici, se întregește cu aceste ape și făurește o deltă, ea
însăși fenomen unicat al Pământului. Unicitatea lucrării lui Dumnezeu în această țară este continuă și la vederea
tuturor!”.

128
ne lasă să rămânem dezbinați. Nu avem voie să ne separăm! Nu ne lasă Dumnezeu! Nu ne lasă
istoria martirilor noștri344!
Fără a epata, vom spune că România este copia fidelă pe pământ european a Canaanului,
a Țării Promise de Dumnezeu poporului Său. Întocmai evreilor, românii sunt singurii din Europa
care deși s-au intersectat în decursul istoriei lor milenare cu diverse popoare și culturi, n-au fost
niciodată asimilați, ci au rămas unici potrivit genezei lor treimice. Însuși spațiul iconic
transilvănean, stă dovadă peremptorie a supremei statornicii și durabilități etnice, în ciuda
valurilor migratoare ce-au lovit cu abnegație divina citadelă. Poporul român nu s-a lăsat contopit
și dezrădăcinat ființial, ci și-a păstrat cu stoicism structura lui treimică, rostul lui pe lume,
credința ortodoxă și nu în ultimul rând, smerenia caracteristică a celui ce umblă în permanență cu
Dumnezeu. Întocmai poporului evreu, încimentat în tradiția și religia sa mozaică, poporul român,
a rămas cu îndârjire, poporul ortodox european al lui Dumnezeu. De aceea, cine a atentat la
unitatea și unicitatea acestui neam, ce ocupă un loc peren în planul lui Dumnezeu de mântuire a
lumii, a atentat chiar împotriva lui Dumnezeu, după cum spune profetul: “Căci aşa zice Domnul
Savaot: "Pentru slava Sa, El m-a trimis la neamurile care v-au jefuit pe voi; căci cel care se
atinge de voi se atinge de lumina ochiului Lui!”. Idealul reîntregirii neamului român, a
redobândirii unității noastre ființiale, cu siguranță a fost o măsură inspirată de Milostivul
Dumnezeu. Țara noastră nu și-a propus să subjuge politic alte popoare sau să pornească cu
lăcomie la rapt teritorial, scoțând la mezat politic destinele celor mulți și neajutorați – cum au
făcut majoritatea statelor implicate în război. Vedem din mărturiile înregistrate prin presa vremii,
că singurul gând cu care au plecat soldații noștri pe front, n-a fost de a câștiga teritorii străine
țărișoarei noastre, prin cucerirea altora, România prin mila lui Dumnezeu, nu are experiență în
astfel de campanii sângeroase, ci țelul lor a fost doar să apere pământul nației noastre
strămoșești: “Suntem martori oculari la îmbrățișările și lacrimile de durere ale rămasului bun,
poate cel de pe urmă, al multora, dintre fiii comunei noastre, și credincioși ai acestei sfinte
Biserici, care se duc pe câmpul de luptă, ca acolo prin sânge, atât de scump nouă tuturor, să ne
apere peticul de glie, moștenit din părinți345”.
Tocmai de aceea intră în război, abia după doi ani de la declicul lui, cu singurul țel de a
redobândi Ardealul la patria mamă, furat de secole de la sânul matern, prin complicitatea marilor
puteri imperiale. Caracterul armatei române a fost unul profund defensiv, nicidecum unul ofensiv
ce are drept scop, cucerirea prin forță a vecinilor. România nu are experiență în astfel de
demersuri, și o spunem aceasta cu o mândrie sfântă, și cu bucuria unui cuget curat, ce nu poate fi
înfierat în conștiința lui pașnică, de nici cel mai mic gest de malițiozitate al celorlalți actanți.

344
Dimitrie Soceneanțu, “Pareneză rostită în Biserica Ortodoxă Română din comuna Sacul la 18 noiembrie 1918”,
în Foaia Diecezană, nr. 47, 2/15 decembrie 1918, p. 1: “Și cu adevărat, căci poporul nostru în trecutul său de
aproape 1800 de ani numai zile senine n-a avut. Înaintașii noștri și noi până acum am fost mai rău tratați decât
sclavii din vechime. Am fost robiți sufletește și trupește de asupritorii noștri în modul cel mai tiran. Ocărâtu-ne-au,
batjocoritu-ne-au și huiduitu-ne-au în chipul cel mai neomenesc! Înfundat-au cu noi închisorile lor, pedepsitu-ne-au
cu fel și fel de pedepse în bani, apăsat-au umerii noștri cu dări aproape nesuportabile numai și numai din motivul
că ne-am iubit legea și limba mai mult decât pe noi înșine și astfel n-au putut să ne schimbe firea de român! În
vorbirea lor mers-au asupritorii noștri până la acel grad de răutate, că nu ne-au cruțat chiar nici locurile sfinte”.
345
Flaviu, “Predică”, în Biserica și Școala, nr. 27, 5/18 iulie 1915, p. 194.

129
Însăși redobândirea marii unități, a fost cu siguranță o dovadă a Proniei, nimeni nu s-ar fi așteptat
să izbutim să refacem granițele istorice ale României Mari, în condițiile unei armate române ce
lupta la nivel de amator cu marele profesionist austro-german. Singură intervenția lui Dumnezeu,
a condus desfășurarea ostilităților înspre punctul culminant al mărețului moment de la 1
decembrie 1918, când ca prin minune, am devenit liberi cu toții pentru prima dată în istoria
noastră cocârjată. Un astfel de aer primăvăratic, n-au mai respirat plămânii Principatelor
Române, întoxicați de fumul cotropitorilor, de la entuziasmanta zi de 6 iulie 1600 încoace.
Ineficiența din perspectivă profesională a armatei române, este dată și de faptul că deși, ca
efectiv de luptă, îi devansam pe slovaci, sloveni și italieni, funcționam spre exemplu, încadrați în
armata Austro-Ungară, cu un mare număr de ofițeri inferiori, iar pe parcursul întregii
conflagrații, au funcționat în armata aceasta imperială un număr de doar 3 generali, 15 colonei și
12 locotenenți-colonei și maiori de origine română346. Tot datorită faptului că războiul a surprins
total nepregătită armata română, până la realizarea marelui dezirat al românilor din 1918, eram la
un pas de a dispărea cu totul de pe harta Europei – teritoriul României, la scurt timp după
intrarea în Război în 1916, mărginindu-se doar la provincia Moldovei347. Numai Pronia divină,
invocată prin rugăciunile și slujbele Bisericii Ortodoxe, și manifestată prin eroismul soldaților
noștri, a făcut ca România să supraviețuiască până la sfârșitul războiului. Această cronică neagră
a înfrângerilor umilitoare în fața armatelor germane, austriece și bulgare, este o pagină cu
adevărat tristă din istoria poporului nostru – pusă în schimb, într-un tablou antitetic cu mărețul
eveniment al reînregirii din 1918, dovedește clar că de la un pas de moarte ființială și până la
libertatea supremei conștiințe teritoriale, poporul român a biruit numai și numai cu ajutorul lui
Dumnezeu. Această minune arată cu subiect și predicat, că Dumnezeu a luptat indirect în primul
război mondial, de partea românilor. De ce? Nu știm! Dar este evident că Milostivul Dumnezeu
are un plan cu noi, cu neamul românesc în iconomia mântuirii lumii acesteia! Cu noi și cu
poporul evreu348!

346
Arhiva Muzeului Național al Unirii Alba Iulia: V.Barbu, Din istoria militară a poporului român din
Transilvania, manuscris neînregistrat.
347
Bunăoară, ocuparea Olteniei de armata austro-germană în toamna anului 1916, a creat o stare de agitație
națională, ororile războiului amprentând serios structurile vieții cotidiene. Populația României era foarte îngrijorată,
astfel că se retrage o parte din ea, în zonele mai ferite de război, însă nu și fără jertfe dincolo de orice imaginație.
Partea rămasă să sufere privațiunea pe propria sa glie străbună, a trebuit să facă cu dificultate față provocărilor
determinate de cuceritor. Redăm un fragment din istoria acestor vremuri obscure: “Spectacolul drumurilor era de
nedescris: bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în ploaie, pe
vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor și îl târau după ei. Alții mureau prin
șanțuri și trupurile lor descompuse erau lăsate în prada corbilor... Soldații grăbiți să treacă spre a executa ordinele
ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se nășteau astfel învălmășeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau
focurile inamicului, copiii țipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se întețea, într-o
parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcările incendiului”. A se vedea Florin Constantiniu, O istorie
sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, pp. 281-282.
348
René-Samuel Sirat, Martine Lemalet, Tandrețea lui Dumnezeu, trad. de Țicu Goldstein, Editura Hasefer,
București, 2003, p. 129: “Misiunea lui Israel începe la poalele muntelui Sinai, atunci când sclavii și-au dobândit
libertatea, odată cu ieșirea din Egipt, și au acceptat să fie un regat de preoți și o națiune sfântă. Israel are o
misiune permanentă asumată liber: aceea de a fi preotul umanității”.

130
 Într-un alt articol publicat în revista “Biserica Ortodoxă Română”, se face apologia celui
mic și nevinovat, autorul purtând un fel de dialog cu fiara ce-și abrutizează semenul neajutorat,
încercând să-i trezească conștiința adormită, printr-o serie de șocuri metafizice: “Pretinde a
călca în picioare prejudecățile ordinare, făptuiește răul în taină, apoi aruncă privirile în jurul
lui insultând și întrebând: unde este judecătorul care să mă judece? În aceeași clipă glasul
lăuntric îi strigă: de ai învârti o lume întreagă ca să acoperi faptele tale cele rele, mai curând
sau mai târziu ele vor ieși la iveală, Dumnezeu le va vădi... Pentru a-ți justifica crimele tale,
tiran fără inimă, tu prigonești pe cel nevinovat, îl ataci prin mărturii mincinoase; răspândești
calomnia, deschizi închisori, pregătești torturi. În zadar însă, căci nu vei putea doborî pe cel
nevinovat349...”. Nu știm cu siguranță împotriva cui este îndreptat acest rechizitoriu spumos, însă
avem motivele noastre să credem că ținta vizată este cârdășia politică dintre Germania și Austro-
Ungaria, ce-a îngenunchiat o Europă întreagă. Procedeul invocat este apostrofa350 cu ajutorul
căreia episcopul †Ploeșteanu, înfierează acțiunile Axei criminale, dându-le pe mâna lui
Dumnezeu, Dreptului Judecător. Puternica încredințare în Pronia divină transpare din manifestul
de final: “În zadar însă, căci nu vei putea doborî pe cel nevinovat”, prin care își declină adânca
năzuință în biruința celui nevinovat, în cele din urmă. Căci adevărul, cel ce stă de partea celui cu
mâinile nepătate de sânge nevinovat, nu va putea fi niciodată pus sub obroc, după cum Însuși
Mântuitorul ne sfătuia (Matei 5, 14-15).
Într-o predică rostită în Duminica Sfintei Cruci din Postul cel Mare, de către economul
Gheorghe Tuinea, în catedrala episcopală din Galați, la data de 22 februarie 1915, după ce aduce
elogii Sfintei Cruci a Mântuitorului Iisus, deplânge în spirit polemic situația ingrată a soldaților
ce-au asociat Crucea cu ideologia războiului sângeros. Apologia se îndreaptă înspre restabilirea
adevăratului conținut soteriologic al Sfintei Cruci, pornind de la cuvintele Mântuitorului Iisus,
Care ne învăța să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine – paradigmă de la care omenirea
războită se îndepărtează pieziș, fără urmă de regrete: “Și gândul fără de voie, ne duce pe
câmpiile de luptă ale actualului groaznic război, cel mai mare pe care l-a cunoscut istoria, pe
câmpiile transformate într-un vast cimitir, unde sute de mii, milioane, păduri întregi de cruci,
răsar la tot pasul ca să facă umbră tristă pământului. Cu toții am văzut ilustrații din acest
război, reprezentând cimitire de ostași, în care sute de cruci, cu coifurile în vârf, erau înșirate la
rând în linie dreaptă. Și privindu-le ca creștin, o revoltă legitimă te cuprinde și te înfioară,
văzând că urmașii Blândului Hristos, au găsit mijlocul să reglementeze și moartea, punând-o la
rând; iar crucea, semnul păcii și al odihnei în Domnul, s-o înfrățească cu coiful, obiect din
arsenalul lui Martie, semn al violenței și distrugerii. Cum se împacă aceste două noțiuni,

349
†Teofil M.Ploeșteanu, “Glasul Conștiinții”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 3, 1915, p. 238.
350
Figură stilistică retorică, apostrofa este un procedeu stilistic ce constă în întreruperea expunerii, pentru ca
oratorul să se adreseze direct cuiva, o persoană de față sau absentă. Ea are de asemenea și sens de mustrare, de
apostrofare. În literatura biblică întâlnim un astfel de procedeu în Romani 2, 22-23: “Tu cel ce zici: Să nu săvârșești
adulter, săvârșești adulter? Tu, care urăști idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinstești pe
Dumnezeu, prin călcarea legii?”. În cadrul literaturii laice, întâlnim apostrofa într-un vers al poetului Grigore
Alexandrescu, aparținând poeziei Umbra lui Mircea la Cozia: “Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute, / Și
puternici legioane pe-a ta margine-ai privit, / Cine oare poate să fie omul care te-a-ngrozit?”. A se vedea Vasile
Gordon, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, p. 481.

131
diametral opuse? Și cum înțelegem cuvintele Mântuitorului: Pace vouă! și iubește pe aproapele
tău ca pe tine însuți? În actualul război din contră se întrebuințează cu știință toate mijloacele,
spre a ne depărta cât mai mult de aceste precepte divine351”.
Într-o predică publicată fără numele de autor, se face pentru prima dată în acest ziar, pe
perioada războiului, apologia credinței în Dumnezeu sub formă de teodicee 352: “Plângeți
părinților pentru că de aceea a lăsat Bunul Dumnezeu lacrimile pe lume ca să plângem și să ne
ușurăm cu ele durerea, dar nu învinuiți pe Dumnezeu pentru întâmplările triste de acum, ci pe
oameni, fiindcă dânșii au semănat vant și acum seceră furtună353”. Dumnezeu nu este autorul
răului, spunea sfântul Vasile cel Mare într-o predică354, iar suferințele iadului spre exemplu, nu
au protagonist pe Dumnezeu, ci pe noi înșine. Rădăcina răului și a păcatului stă în modul în care
omul își întrebuințează libertatea voinței, dacă s-ar îndepărta omul de viciul păcatului, n-ar mai
avea nici o suferință. De aceea, omul însăși este autorul suferinței sale și a răului din lume. Tot
pe acest subiect, teologul rus P.Florenski, spunea că Dumnezeu nu a nimicit niciodată pe nimeni,
pentru că cei răi la suflet se nimicesc pe ei înșiși. Aceștia se închid în permanență față de
Dumnezeu și față de semeni, dorindu-se în chip egoist numai pe ei întru ale lor, fărâmițându-se
astfel în lupta lor interioară355. Cunoscând foarte bine acest pericol, predicatorul nostru ține să-și
avertizeze enoriașii, să nu se lase ispitiți de-o asemenea cugetare străină de duhul curat al
Ortodoxiei lor strămoșești, căci acest raționament ateist, este născut pe filiera filozofiei de curent
negativist, element eterogen duhului străveziu al românismului.

4. 5 Omilii cu substrat pedagogic

Identificăm în unele omilii ale Bisericii, învățături pedagogice cu referire strictă la

slujirea mamelor creștine, care prin educația lor, îi pregătesc pe viitorii ostași ai țării, insuflându-
le dragostea de neam și de credință și spiritul de sacrificiu: “O mamă bună, nu se oprește aici, ci
merge mai departe. Ea învață pe copil credința în Dumnezeu și în adevărurile păstrate de
Biserică, îl deprinde cu frumoasele și sublimele învățături ale religiei și-l conduce pe calea
faptelor bune, la virtute, la adevăr și dreptate, la curăție și onestitate; cu un cuvânt la fericirea
care niciodată nu se sfârșește. Ea îl învață respectul și iubirea către Dumnezeu și către sine și cu
dibăcie deșteaptă în el simțământul datoriei și îi împodobește sufletul cu virtuțile credinței și ale
moralei. Ea îl duce de mână către scopul vieții și pregătește astfel fericirea poporului și
propășirea națiunii din care face parte, către un țel mai înalt. Prin urmare, așa se cuvine ca să

351
Gheorghe Tuinea, “Predică la Duminica a 3-a (a Sfintei Cruci) din Postul Mare”, în Biserica Ortodoxă Română,
nr. 12, 1915, p. 1310.
352
Parte a apologeticii având ca obiect demonstrarea faptului că existența răului, a nedreptății în lume nu infirmă
bunătatea divină.
353
Anonim, “Predică despre răsboiu”, în Biserica și Școala, nr. 23, 7/20 iunie 1915, p. 169.
354
Vasile cel Mare, “Despre faptul că Dumnezeu nu este autorul relelor”, în vol. Omilii și cuvântări, pp. 159-160.
355
Pavel Florenski, Stâlpul și Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, trad. de
Emil Iordache, Iulian Friptu, Dimitri Popescu, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 115.

132
fie mama și așa trebuie să fie românca. Chemarea ei este mare și înaltă, ea are datoria de a
pregăti României, scumpa noastră țară, fii sănătoși, religioși, înțelepți și virtuoși, ca să fie
vrednici urmași ai strămoșilor noștri, care cu prețul vieții lor, au luptat cu bărbăție pentru
susținerea și apărarea religiei în care s-au născut și au crescut și a acestui pământ mânos, udat
cu sângele lor”. Una dintre figurile de stil specifice literaturii religioase, este și comunicarea prin
care autorul se adresează ascultătorilor, făcându-i să gândească și ei, ca el, în prezentarea unui
adevăr. Avem un astfel de exemplu la sfântul Ioan Gură de Aur, care într-o omilie la Sfântul
Botez spune: “Nu știți voi oare că după cum Dumnezeu a fixat porturile în mări, tot așa a fixat
bisericile în orașe, pentru ca, evitând în ele vârtejul zgomotelor lumești, să ne bucurăm de cea
mai mare liniște?356”. Tot astfel, învățătura despre aportul mamelor la biruința armatei române și
la făurirea idealului național din 1918, prin educarea religioasă a viitorilor ostași ai patriei, este
amplu elogiată aici. Tot sfântul Ioan Gură de Aur, insista ca părinții creștini să le ofere o bună
educație fiilor lor, să își dorească să crească un adevărat atlet al lui Hristos. Folosindu-se de o
comparație de origine platonică, vede sufletul copilului foarte fraged, așteptând să se întipărească
pe el învățăturile bune, precum se întărește sigiliul aplicat pe ceară. Compară mai apoi educația
cu o adevărată artă, părinții trebuie să fie sub chipul pictorilor care lucrează cu multă acribie la
tablourile lor, până ce le oferă culoarea cea mai adecvată. Sau întocmai sculptorului, care cu
multă exactitate dă jos ceea ce este de prisos de la statuile lui, și adaugă ceea ce este de folos din
punct de vedere artistic357.
Rolul pedagogic al mamei credincioase este invocat aici cu emfază, însă spune Fericitul
Augustin, că rolul principal în educarea tinerilor noștri revine mereu aceleiași iubiri răspândită în
inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ne-a fost dat la Sfântul Botez358. Mama ostașului jertfitor
își poate educa sănătos fiul, deoarece mai întâi aceasta a fost educată de harul Sfântului Duh,
între Dumnezeu și mama existând o legătură organică și un transfer de duh în același timp.
Metafora din final “a acestui pământ mânos, udat cu sângele lor”, încununează jertfa mamelor
noastre, acestea putând a se mândri pe oriunde cu fiii lor bine crescuți în valorile perene ale
neamului românesc. Așa cum poporul acesta, se poate mândri cu modelul ostașilor lui eroi la
toate neamurile de pe fața acestui pământ. Înainte să pornească la luptă, respectând ordinul celor
mai mari ai vremii, ostașul român, cel ce-a primit educație sfântă din partea mamei sale, nu uită
înainte de a-și împlini datoria de oștean, să își împlinească și datoria de creștin ortodox. Încă de
dimineață bună, ne spun mărturiile istorice, el se duce direct la Sfânta Biserică, unde preotul
săvârșește Dumnezeiasca Liturghie însoțită de rugăciuni speciale pentru cei ce pornesc pe front,
iar mai apoi se împărtășește cu Sfintele Taine, după care pleacă în slujba împăratului străin: “Din
ceasul în care a prins de veste, că țara se află pe picior de război, românul nostru n-a mai stat

356
Nicolae Petrescu, Omiletica. Manual pentru Seminariile Teologice, Editura EIBMBOR, București, 1977, p. 236.
357
Ioan Gură de Aur, “Despre slava deșartă și despre cum trebuie să își crească părinții copiii”, în PSB 16: Clement
Alexandrinul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Fericitul Ieronim,
Fericitul Augustin, Scrieri cu tematică pedagogică, trad. de Dumitru Fecioru, Dan Negrescu, Policarp Pîrvuloiu,
Alin-Bogdan Mihăilescu, Editura Basilica, București, 2016, pp. 352-353.
358
Fericitul Augustin, “Despre catehizarea începătorilor în credință”, în PSB 16: Clement Alexandrinul, Sfântul
Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Scrieri
cu tematică pedagogică, p. 477.

133
nici un moment la îndoială. Când a venit porunca mai înaltă, pașnicii locuitori ai satelor
românești au lăsat casă și masă și-au pornit-o la drum. Doar atât au mai zăbovit până și-au
grijit de sufletul obidit. Românul nu pleacă în cale mai lungă fără să se știe întovărășit de paza
și ajutorul lui Dumnezeu. Înainte de a purcede să-și facă datoria de oștean, el nu uită să-și
împlinească datoria de creștin. Preoții satelor s-au sculat deci în faptul zilei, lumânările
bisericuțelor de lemn s-au aprins și după ce au ascultat Sfânta Liturghie, în ecteniile pentru
călătorie, cei chemați s-au cuminicat toți după rânduiala legii creștinești. Și-au mai făcut o
cruce și apoi, în sclipirea dimineții de vară, nesfârșitele cete albe au început a roi spre marginea
orașelor – să se înșiruie sub pajura împărătească. Iar pe urma trenurilor, care zburau de-a
lungul țării, încărcate cu feciori și rezerviști din Ardeal, răsunau toate hotarele de doine jalnice
și de chiuituri voinicești359”. Tot în ziarul “Biserica și Școala”, se amintește într-o predică despre
formația duhovnicească a soldatului român, care efectiv sorbea cuvintele Evanghelice rostite de
preotul militar, pe câmpul de luptă, sufletul său fiind deplin încredințat în mâna lui Dumnezeu:
“Azi soldatul află o revelație sufletească în cuvintele preotului, care se roagă. Rugăciunea e
mângâierea soldatului. Ați citit poate în foile voastre de duminică, cum spune un ofițer, că se
roagă soldații pe câmpul de luptă. Preotul de tabără e și acum păstorul cel bun; el ne mijlocește
la Dumnezeu, mulțumirea, temerea și umilința noastră. Cuvintele lui sunt calde și străbat în
suflet, ca sărutul mamii360”.
Însă nu trebuie uitat și faptul, că așa cum spunea și iconomul P.Partenie, profesor la
Seminarul Râmnicu-Vâlcea, într-o predică rostită la Întâmpinarea Domnului în Catedrala Sfintei
Episcopii de Râmnic, la data de 2 februarie 1915, jertfele ar fi putut fi și mai mărețe, dacă
întreaga suflare românească se angaja pe toate planurile la făurirea idealului național: “Oh! Ce
fericit m-aș crede să pot auzi acest cuvânt mângâietor din partea cuiva! Să aud pe școlar de
pildă că și-a făcut toată datoria lui, pe judecător că a împlinit toată dreptatea, pe profesor că a
secat comoara sa de sfaturi, pe preot că i-a dus pe toți la limanul credinței celei mântuitoare, pe
ceilalți dregători că ei au chezășuit toată pacea și buna regulă lăuntrică, iar pe bunii patrioți că
au întruchipat tot visul care ne dă strălucirea și măreția noastră de popor. Dar o Doamne!...
Cine poate susține că de sus până jos s-a lucrat în acest chip? La noi mai ales de acum înainte
este lucrul cel de purtat și este mult întuneric sufletesc, multă destrăbălare cu care trebuie a
lupta și e multă lipsă de la datoria creștinească și cetățenească361”.
La data de 24 decembrie 1914, se votează “Legea Specială” de către Guvernul României,
publicată în Monitorul Oficial, nr. 217, prin care se oferă dispoziții Bisericii Ortodoxe cât și
proaspetei înființate Case de sprijin numită “Familia Luptătorilor”, personalitate juridică
administrată de un comitet central cu sediul în București, din care făceau parte preotul și
învățătorul din fiecare comună și localitate. Aceștia erau însărcinați și autorizați cu strângerea de
fonduri trebuitoare pentru ajutorarea celor mobilizați și cu distribuirea lor. Observăm toate

359
Gh.Tulbure, “Biserica noastră și războiul”, în Biserica și Școala, nr. 47, 23 noiembrie - 6 decembrie 1914, p. 365.
360
N.Ilieșiu, “Predică”, în Biserica și Școala, nr. 11, 15/28 martie 1915, p. 79.
361
P. Partenie, “Cuvânt la Întâmpinarea Domnului”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 11, 1915, p. 1216.

134
acestea din circulara mitropolitului Moldovei și Sucevei, Înaltul †Pimen362. Nu știm cu exactitate
dacă aluzia din predica profesorului de la seminar, țintește derularea acestei campanii caritabile
sau dacă blamează părțile implicate în acest proiect național (Școala și Biserica), însă se simte cu
siguranță din vorbirea acestuia, o oarecare frustrare la nivel de transparență a celor două
instituții, datorită prezenței unor stângăcii. Sau poate acest model de autocritică, stă pur și simplu
sub semnul smereniei, nu sub cel al vreunei realități triste, oratorul nemulțumindu-se doar cu
puțin.
Tot în zona cuvântărilor cu substrat pedagogic se înscrie și articolul episcopului †Teofil
M.Ploeșteanu, care își propune să amendeze cârcotelile de orice fel ale poporului român,
începând de la cele mai mărunte nemulțumiri și până la critica motivată oarecum a războiului
națiunilor: “Unii se plâng de o scădere a bunei stări publice și particulare, de puținele mijloace
oferite industriei, de piedicile opuse comerțului prin războaie continue, de supărări și de jicniri
cărora un cinstit părinte de familie este constrâns să se supună, de dificultățile ce el întâmpină
pentru a întreține convenabil familia sa și a-i asigura o existență... Alții citează scene de groază
din vremurile noastre, și urmările înfricoșate ale unui război dezastruos. Se aude într-adevăr de
țări și de state despotice, de drepturile și de averile lor, de câmpii devastate, de orașe și sate
date jafului. Se aude de sarcini grele și de impozite excesive, care în unele țări apasă asupra
popoarelor; situații crude, ce veacurile trecute nu le-au cunoscut, și veacurile viitoare poate nu
le vor mai cunoaște - și să dea Dumnezeu să nu le mai cunoască363!”. Alimentarea permanentă a
sufletului cu această hrană toxică a noutăților de război, nu face decât să-l demoralizeze pe om și
să-l arunce în prăpastia deznădejdii. De aceea, intervenția pastorală în această zonă a
pesimismului exacerbat, este imperios necesară, autorul încercând să mai recupereze capitalul
moral care se mai poate. Această stare dezolantă, este denumită de literatura patristică cu
termenul de akedia, ce corespunde unui sentiment de insatisfacție generală, născut pe fondul
unui anume soi de plictis, de lehamite, silă, urât, lâncezeală, descurajare, toropeală – omul aflat
sub stăpânirea acestei patimi nu mai poate fi mulțumit de nimic. El nu mai așteaptă nimic de la
viață364. O astfel de stare patologică este de maximă pagubă sufletească, mai ales în contextul
unui război mondial sângeros, pe care doar o conștiință trează, vivicatoare îl poate depăși și
asuma totodată. Pastorația clerului în această zonă a sufletului, este de maximă necesitate.
Lăcomia și ura sunt două patimi grozave, care în viziunea arhimandritului Roman
Sorescu, starețul mănăstirii Cocșo, au produs cele mai mari stricăciuni sociale ale istoriei, în
special pe durata marelui război. Într-o predică ținută în catedrala din Galați, printr-o suită de
alegorii atent selecționate, zugrăvește ororile primului război mondial, care pe lângă faptul că au
întunecat orizontul limpede al Europei, au întunecat de asemenea și sărbătoarea pascală a anului
1916, Hristos Domnul, Înviind de printre munții de cadavre omenești – rod al lăcomiei și urii
statelor implicate în măreața răfuială. Însă Învierea, nu-i face pe aceștia mai buni, iar lăcomia

362
†Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, “Scrisoare pastorală către preoți, privitoare la punerea în aplicare a
legei speciale, autorizând luarea de măsuri excepționale”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 10, 1915, pp. 978-980.
363
†Teofil M.Ploeșteanu, “Creștinul în vremurile de acum”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 4, 1915, p. 358.
364
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 167.

135
parcă este și mai ardentă, tabloul ce ni se înfățișează este de departe deconcertant: “Sărbătoarea
Învierii Domnului apare la noi într-adevăr ca un răsărit de soare, pe un cer limpede, și vestea
Învierii pătrunde cu bucurie în atmosfera clară și liniștită de la noi; dar peste hotarul țării
noastre, ea apare înăbușită de praful și fumul tunului ucigător, iar răsunetul clopotelor ce o
vestesc, se pierde printre bubuitul mortierelor ce seceră și schilodesc mii și mii de vieți, ce erau
sprijinul părinților, fericirea familiilor și speranța viitorului: încât ni se umple sufletul de
durere, mai ales când ne gândim, că printre numărul celor căzuți sunt și frați de ai noștri, de un
neam și de o lege, ce stau risipiți printre cei omorâți și printre cei ce se omor!... Monumente
mărețe de artă religioasă - ce erau înălțate ca prinos de credință de către străbuni, au fost
dărâmate de către nepoții lor. Laboratoarele în care savanții lumii s-au străduit zeci de ani,
pentru a găsi mijlocul cel mai eficace pentru omenire, într-o clipă de îngâmfare au fost prefăcute
în ruini și cenușă, de către cine?, de acele popoare harnice, muncitoare, care se urcaseră pe
scara științei, până dincolo de negura nepătrunsă de omenire, atingând cel mai înalt apogeu de
cultură și de civilizație! Popoare care erau privite ca faruri ale lumii, s-au năpustit unele asupra
altora: unele prin formidabila dorință de a învinge și a supune lor totul; iar altele prin
supraomeneasca putere, de a se apăra și de a nu muri ca neam și țară; și astfel astăzi se
ciocnesc în zgomotul infernal al armelor, dând pământului cele mai viguroase și mai
trebuincioase vlăstări ale lor. Aici e locul să ne întrebăm: unde sunt filozofii răsăriți din mijlocul
lor, care le-au ridicat până la înălțimile aurii ale nesfârșitului senin al cerului și care prin
prisma condeiului lor le vedeau, scăldându-se întru luminile fericirii, și că lăcomia și ura nu vor
mai fi cunoscute popoarelor secolului de față; să vină, să vadă, cum urmașii lu Cain și Abel se
sfâșie între dânșii și să ne explice, pentru ce această pornire vijelioasă, de a se distruge între
ele365!”.
Oratorul nostru, destul de abil în arta predicării, se folosește de o figură retorică numită
prosopopeea prin care oratorul dă glas unei persoane absente sau defuncte, cu scopul de-a aduce
în discuție o afirmație a acesteia, cum este cazul nostru. Arhimandritul Sorescu invocă filozofia
prosperității, care nega o viitoare vânătoare a lăcomiei și a urii dintre popoare, pe fondul
stabilizării unei predispoziții la pace a popoarelor europene. Se folosește și de ironie, un alt
procedeu retoric, punând afirmațiile utopice ale acestor filozofi, față în față cu realitatea brută și
diformă a războiului, declanșat de ura și lăcomia statelor. Invocarea celor două personaje biblice,
Cain și Abel, are o forță argumentativă feroce, din moment ce acești doi frați, unul căzând ucis
sub loviturile pline de ură ale fratelui său, vin drept paradigmă pentru situația lumii de atunci,
încordată în neputință și turpitudine. Accentul cade asupra patimii lăcomiei, singura constantă
care alimentată cu ură, poate provoca o suferință de nedescris. Spunea sfântul Vasile cel Mare că
aurul și bogăția ce desfată trecător sufletul, atrag odată cu ele și suspinurile multor nevoiași, care
ne urmăresc cu neputință. Aceștia, de multe ori au fost nevoiți să treacă prin cel mai crud stigmat
părintesc, când pentru a birui foametea căminului lor, au fost nevoiți să își vândă la sclavi unii
copii, despărțindu-se de aceștia pentru totdeauna, cu adâncă resemnare. Pe cei robiți de patima

365
Roman Sorescu, “Cuvântare”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 2, 1915, pp. 215-216.

136
lăcomiei însă, nu-i mișcă suferința lor, ci rămân blocați în goana nesfârșită după avere366. La o
altă scară mult mai mare, și lăcomia unor puteri statale și imperiale, au smuls cu cruditate copii
din brațele părintești, și părinți din brațele copiilor, pentru a-i arunca carne de tun, intereselor
meschine ale oamenilor înstrăinați de Dumnezeu. Cauza rămâne aceeași: lăcomia, patima iubirii
de arginți, ridicată la culmea inumanului din noi.
Îndepărtarea lumii de duhul adevăratului creștinism, și cufundarea ei în trufia minții
născătoare de gânduri de răzbunare, este pricina marelui și crudului război ce-a pustiit o lume
întreagă. Creștinii de astăzi, nu mai doresc să învețe din smerenia iluștrilor noștri înaintași ai
credinței, cei ce-au răspândit doar binefaceri contemporanilor lor, ajungând la măsura
duhovnicească de a-și ierta toți dușmanii. Întru adevăr, “privim pilda acelor oameni care au
iertat dușmanilor lor, și a căror activitate era pornită și însuflețită de o caritate statornică și cu
adevărat creștină; în timp ce alții nu respirau decât răzbunare, și nu erau animați decât de
neîngăduire barbară, de ambiții și de pofte – lucruri ce din nenorocire se observă și în veacul în
care trăim, ba încă în vremurile noastre au luat o dezvoltare și mai mare, prin depărtarea tot
mai mult a omenirii de adevăratul creștinism. Aceasta este și pricina groaznicii nenorociri, a
dezastrului omenirii din veacul al XX-lea367”. Pe firul acestei antiteze, un alt autor, Dim. I.
Cornilescu, zugrăvea și el cu pathos, cumplitul tablou al lumii îndoliate de marele război, ce vine
în contradicție evidentă cu destinul irenic al lumii, oferit ei de Mântuitorul Hristos: “De altă
parte, multe lucruri iarăși parcă nu se potrivesc deloc și sunt departe între ele ca cerul de
pământ. Și cu toate acestea, dacă te apropii mai mult de ele, vezi că de fapt nu e nici o
nepotrivire între ele. Așa e de pildă cântarea îngerească cu solia păcii pe pământ și războiul de
azi al popoarelor. Sigur, războiul mai întâi este o negare crasă a Evangheliei, care ne vorbește
de pace pe pământ368”.
Predica părintelui I.Broșu la sărbătoarea Învierii Domnului, fără îndoială că a căzut ca
untdelemnul pe rană. Pornind de la adevărul cel de necontestat al Învierii Mântuitorului, oferă
ascultătorilor săi, o lecție de adevărată pedagogie creștină. Toți cei morți dintre cei dragi ai lor pe
câmpurile de luptă pentru făurirea mărețului ideal, vor învia într-o Zi, precum Domnul lor Iisus
Hristos, iar acest adevăr este mângâierea cea mai de preț pentru o mamă, o soție, o fiică rămasă
văduvă sau orfană369. Metafora invocată în finalul paragrafului citat: “dacă n-ar pluti peste ea, ca
un vultur cu aripile întinse, duhul uriaș al învierii”, este o replică fidelă a imaginii învierii
oaselor din Iezechiel 37, care anunța învierea poporului Israel, revenit în pământul său natal, de
după robia din Babilon. Pericopa invocată este una de o finețe stilistică aparte, bucata de text
biblic Iezechiel 37, 1-10, care se pare că a fost compus respectând exigențele lirice de tip ebraic,

366
Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, trad. de Dumitru Fecioru, Constantin Georgescu, Editura Basilica,
București, 2009, p. 118.
367
†Teofil M.Ploeșteanu, “Învierea lui Iisus Hristos”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 12, 1915, p. 1235.
368
Dim. I. Cornilescu, “Pacea lui Hristos și vremile de azi”, în Revista Teologică, nr. 1-2, 1915, p. 1.
369
I.Broșu, “Hristos a Înviat!”, în Revista Teologică, nr. 4-6, 1916, p. 71: “Dar în timpurile noastre de urgie, acum
când atâția din frații, din copiii și din părinții noștri, aleargă ca să moară pe câmpurile de luptă: cum am fi în stare
să ne mângâiem oare, dacă Iisus nu ne-ar fi lăsat prin strălucita Sa pildă, încrederea, că aceia care și-au vărsat
sângele și au murit, vor învia iarăși? Icoana ce ne-o înfățișează câmpurile de luptă cu miile lor de morți, ar fi
îngrozitoare, dacă n-ar pluti peste ea, ca un vultur cu aripile întinse, duhul uriaș al învierii”.

137
după paradigma unui stil oratoric ritmic ce concentrează o adevărată combinație de stiluri ca
elipsa, reiterarea, exclamația, idiomul, accente fonologice sau modificări ale topicii370. Potrivit
cercetărilor mai noi în domeniu, Iezechiel 37 reprezintă un domeniu de studiu vast, însă
remarcăm cu precădere existența metrului accentuat, metrului paralelismului semantic, metrului
alternant și metrului silabic, în acest capitol unic al Vechiului Testament371. Nu credem că
autorul a abordat textul biblic din perspectiva acestor metodologii, care evident nu existau la
acea vreme atât de bine dezvoltate, însă salutăm substratul stilistic creionat viziunii lui Iezechiel,
sub această imagine imperială a vulturului care suflă a înviere.
Războiul acesta groaznic, s-a dezlănțuit asupra noastră numai și numai din pricina
păcatelor poporului și a înstrăinării lui de voia lui Dumnezeu, o spune răspicat și inspirat preotul
Ioan Handa. O lecție de pedagogie creștină la scenă deschisă. Curajos, oratorul spune cu glas
tare, lipsit de prejudecăți, ceea ce fiecare își spunea în sinea sa, dar preferând să uite și să acopere
realitatea tristă de dragul liniștirii conștiinței. De data aceasta nu se mai poate. Predicatorul a
spus-o răspicat, de acum înainte nu le mai rămâne ascultătorilor decât să-și conformeze viața
potrivit cerințelor Evanghelice, dacă mai doresc să răsară ceva bun în viitor: “Cumpănind
întâmplarea acestui nefericit război cu toate necazurile și urmările lui grozave, ne răsare în
minte gândul, că și de astă dată Părintele nostru cel ceresc trebuie că pentru păcatele și
greșelile noastre ne-a certat și pedepsit atât de greu. Căci scrutând mai de aproape viața și
faptele creștinilor din zilele noastre trebuie să recunoaștem că mulți, ba foarte mulți s-au întors
de către Dumnezeu și Biserica Lui, i-au uitat poruncile și bunele îndemnuri și s-au dedat la fapte
rele și potrivnice învățăturilor creștine... Unde este acum creștinul, care văzând certarea lui
Dumnezeu să nu simțească durere pentru lipsurile, mizeriile și suferințele de tot felul, câte le-a
adus războiul asupra capului nostru și asupra iubiților noștri, și care să nu se gândească și să
nu zică în inima sa astfel: Și eu cu păcatele mele am mărit răul din lume și am făcut să vină
asupra capetelor noastre această judecată, dar Doamne nu ne părăsi, căci de aici înainte am
să-mi schimb viața și să mi-o îndrept după voia Ta cea sfântă372”. Părintele Ioan, este printre
puținii predicatori ai războiului, care efectiv pune degetul pe rană. Nu caută să arate către
lăcomia imperială și statală a Europei, care a aruncat acest pământ nobil, în cea mai neagră
tenebră a istoriei, și nici nu urmărește să descrie ororile acestui război, țintind într-un fel către
monstruozitățile săvârșite de vecinii noștri; ci este preocupat în primul rând să identifice răul de
printre noi, bătându-se cu pumnul în piept, și zicând precum vameșul odinioară: Doamne,
milostiv fii mie păcătosului! Un predicator ce rostește fără îndoială, cuvinte profetice pentru un
neam mult prea idolatru și abscons în exercitarea credinței lui.

370
Ernst Wendland, „Translating Ezekiel’s Vision of the Dry Bones - Visually”, in The Bible Translator, vol. 56, nr.
2, 2005, pp. 83-84.
371
James L.Kugel, The Ideea of Biblical Poetry: Parallelism and Its History, Johns Hopkins University Press, 1998;
Stephen Geller, Parallelism in Early Biblical Poetry, coll. “Harvard Semitic Monographs”, vol. 20, Scholars Press,
1976; Michael O’Connor, Hebrew Verse Structure, Eisenbrauns, 1980; Donald R.Vance, The Question of Meter in
Biblical Hebrew Poetry, Edwin Mellen Press, 2001.
372
Ioan Handa, “Cuvântare pentru timp de răsboiu”, în Revista Teologică, nr. 7-8, 1916, pp. 145-148.

138
 Îndemnul la jertfirea propriei vieți, este modelul supremei pedagogii, episcopul †Ioan îi
povățuiește pe credincioșii săi din eparhia Aradului, la imitarea exemplului suprem adus nouă de
către Marele Pedagog, Iisus Hristos prin Jertfa vieții Sale pentru mântuirea neamului. Sfântul
Clement Îl identifică pe Dumnezeu, din prisma Pedagogului, Care îi iubește nespus pe oameni,
așteptând ca aceștia, în schimbul iubirii Lui, să împlinească voia Sa. Revenind la noțiunea de
Pedagog, și înduhovnicind-o în Persoana lui Iisus Hristos, Cel care pe Sine se numește Păstor, și
își arogă pietatea de Proniator al copiilor (iar pentru că ei sunt nevinovați sunt numiți alegoric
“oi”), trebuie să definim pedagogia hristică, fiind credința în Dumnezeu. Este o învățătură a
slujirii Lui, este instruire spre cunoașterea adevărului, este viețuire dreaptă, care conduce la cer.
După cum tot Dumnezeu a fost Pedagogul vechiului popor, cel al lui Moise, tot în Persoana Sa,
se împlinește formarea și instruirea poporului cel nou. Însă, așa cum am văzut în paginile de
istorie biblică, Pedagogul își exercită și funcții juridice, fiind și Judecător în același timp, El
judecă pe cei care nu-L ascultă; căci Cuvântul cel iubitor de oameni, nu va trece sub tăcere
păcatul lor, ci-l va mustra spre pocăință, fiindcă Dumnezeu dorește penitența subiectului mai
mult decât pedepsirea lui373. Probabil, pentru a fi cu conștiința împăcată asupra nevinovăției
turmei sale, episcopul îi încredințează în voia lui Dumnezeu, dat fiind contextul plin de
nesiguranță asupra vieții al războiului, cerându-le și lor deopotrivă supremă dăruire: “De cumva
însă același preabun Dumnezeu, în sfaturile Sale necuprinse de mintea noastră, va fi orânduit,
ca unul ori altul dintre ai voștri, să aducă jertfă chiar și viața sa, pentru Tron și Patrie, și viitor
mai bun pentru noi și urmașii noștri să nu cârtiți în contră, ci să vă supuneți acelei orânduieli
dumnezeiești, suportând toate cu adevărată răbdare creștinească, în deplină nădejde, că același
preabun Dumnezeu iarăși vă va mângâia, pe altă cale, necuprinsă de mintea noastră
omenească374”.
Cu adevărat pedagogică este remarca părintelui N.Ilieșiu, care plin de umor echilibrat,
deplânge moravurile unor credincioase din parohie, care în loc să se întristeze de faptul că își
pierd bărbații pe front, ele fac din aceasta, caz de satisfacție trupească, ademenite de șarpele
concupiscent, ce seduce cu succes în astfel de împrejurări: “S-a zis îndată după izbucnirea
războiului, că lumea se va corija, dar citiți foile: sunt pline de ucideri, jefuiri, desfrânări.
Femeile nu-și mai jelesc bărbații, ci le pare bine, că pot umbla de capul lor. Femeia jelește cât
jelește bărbatul și aceasta din vârful limbii, iar încolo se bucură că a scăpat de el. Un caz
concret, mi-a spus un preot, bun predicator și cu pătrundere în tainele sufletului poporului. Mi-a
zis: În satul meu este o familie săracă, care de când sunt preot acolo, a lucrat încontinuu la mine
și le cunoșteam celor din casă tot traiul. A venit timpul înrolării bărbatului. Soția a început să se
vaiere șușcăie, că ce va face ea. Am întrebat-o între patru ochi să-mi spună pe sufletul ei, că de
dragul bărbatului se plânge? Ea sinceră și rușinată mi-a spus că pentru lume plânge, căci ce vor

373
Clement Alexandrinul, Pedagogul, în vol. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 4, trad. de Dumitru Fecioru, Editura
EIBMBOR, București, 1982, pp. 165-360.
374
†Ioan, din îndurarea lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania și Mitropolit al
românilor greco-orientali din Ungaria și Transilvania, “Circulară iubitului cler și popor din arhidieceza noastră
transilvană, dar și îndurare de la Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos”, în Biserica și Școala, nr. 13, 29
martie – 11 aprilie 1915, p. 95.

139
zice oamenii dacă ea nu plânge... Venind odată de la oraș, în tren era o îmbulzeală mare. Întreb
pe o parohiană, că ce e de călătoresc atâtea femei și din satul meu și din cele vecine. Ei domnule
părinte – îmi răspunde – acuma e lumea muierilor, umblă cum vreau, căci nu au stăpân... Ce să
zicem noi preoții375?”. Cu adevărat, o atmosferă dezolantă este aceasta, ce nu ne onorează cu
nimic, dar am ținut să o redăm publicității, pentru a se vedea cât de dificilă a fost pastorația
femeilor în acele timpuri. Cu câte astfel de cazuri infame s-a întâlnit preotul de la țară, și cât tact
pastoral a trebuit să demareze, pentru a putea corija un astfel de derapaj moral, acolo unde
bineînțeles, s-a mai putut salva ceva. Numai preotul ortodox, a reprezentat ultimul bastion al
normalității și decenței, lumină ce i-a modelat și pe ceilalți de lângă el, astfel încât, satul
românesc supus atrocităților războiului, să se păstreze demn, curat și liber în conștiința sa.
Păcatul desfrânării nu este ușor de biruit, și n-a fost niciodată. El necesită o pedagogie înaltă.
Desfrânarea se manifestă printr-o goană nebună după felurite trupuri pentru a-ţi satisface
poftele nebuneşti376, de aceea sfântul Nil Ascetul o consideră a fi „cea mai de pe urmă ruşine”377.
Această formă de desfrânare în care este antrenat doar trupul, fără vreo referire la taina persoanei
a cărei formă se înscrie în materia lumii pentru a o transforma în templul Duhului Sfânt378,
anulează statutul de creştin şi de membru al Bisericii. Deoarece nemaifiind supusă iubirii
spirituale (erosului divin379), funcţia sexuală ajunge să ocupe un loc fruntaş, exclusivist chiar,
substituind iubirii curate, pofta animalică. Când această împreunare trupească se consumă în
afara cadrului ei legitim şi în afara contextului său spiritual, ea devine un scop în sine practicat
special numai pentru desfătarea simţurilor, şi deci, inevitabil îl va mutila sufleteşte pe om,

375
N.Ilieșiu, “Omilie la dumineca lăsatului de brânză”, în Biserica și Școala, nr. 11, 13/26 martie 1916, p. 82.
Această concupiscență deloc onorantă credincioaselor noastre, avea să fie iarăși amendată de același preot, cu ocazia
Sfintelor Florii ale anului următor, semn că decadența morală a femeilor românce persista încă, spre nemulțumirea
păstorilor sufletești: “Ca și o urmare naturală a nerecunoștinții e păcatul lui Iuda, omul avar, materialist, cum
reiese și din Sfânta Evanghelie de astăzi. Că suntem nerecunoscători, vina e în darul de câștig, materialism, cum se
numește, sau cultul banului. Mai ales acum de când e războiul, materialismul a luat proporții înspăimântătoare.
Oamenii Bisericii cu durere și cu puține mijloace pot lupta contra acestui flagel, care se aseamănă cu inundarea
rapidă a câmpului mănos de o apă noroioasă. Au rămas odată dintre oameni, cei mai mici și neputincioși, iar ei se
simt acum la liber, au rămas femei fără stăpânire, care își dau frâu liber patimilor. Decadența morală este aceasta,
care e împreunată cu toate războaiele. Libertatea aceasta nu ar fi cauză așa mare, ca și abundența banilor”. A se
vedea N.Ilieșiu, “Cuvânt la sărbătoarea Floriilor”, în Biserica și Școala, nr. 13, 26 martie – 8 aprilie 1917, p. 118.
Tot acest părinte, în duminica a 28-a după Rusalii, nu pierde ocazia să biciuiască iarăși moravurile ușoare ale
femeilor rămase singure acasă, semn că păcatul acesta era cu adevărat o mare problemă a comunității: “Ați căzut
mult – mai ales femeile – în acești doi ani și v-ați cufundat în noroiul păcatelor trupești. Abundența banilor, vă
ridică peste grijile materiale, dar grijiți, că ce folos de avem averea lui Croesus, dar sufletul ni-l pierdem. Nu văd la
voi acte de îndreptare”. A se vedea N.Ilieșiu, “Predică la Duminica XXVIII după Rusalii”, în Biserica și Școala, nr.
38, 17/30 septembrie 1917, p. 307.
376
Thomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, vol. I, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu,
1997, p. 290.
377
Sfântul Nil Ascetul, “Cuvânt ascetic”, în vol. Filocalia I, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999, p. 197.
378
Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei. Scurtă introducere la o teopoetică a trupului, trad. de Eugenia Vlad,
Editura Christiana, Bucureşti, 1996, p. 66.
379
Erosul divin, spunea Sfântul Dionisie Areopagitul, este forţa binelui şi a iubirii care leagă părţile creaţiei între ele,
dar şi pe om cu Prototipul său. Dumnezeu Se lasă oarecum atras de făpturi prin forţa erosului divin, deoarece acest
eros extatic nu lasă pe cei ce iubesc să mai fie ai lor – ci ai celor iubiţi. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere
complete, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p. 191.

140
pervertind raportul lui firesc cu Dumnezeu, cu semenii şi chiar cu el însuşi380. Evident că această
pornire autoreferenţială îl face pe desfrânat sclavul patimii sale, căzând fără împotrivire în logica
mecanismului ispitirii: momeala – însoţirea cu gândul pătimaş – consimţirea – sclavia –
înfăptuirea – patima. În contextul acesta, este greu să mai vorbeşti despre o posibilă tămăduire a
desfrânării prin abstinenţă şi castitate, dacă subiectul nu-şi conştientizează starea patologică
plângând cu amar faptele sale, şi punând astfel început bun pocăinţei lui. Tămăduirea acestei boli
se înfăptuieşte deosebit de greu, ea cere multă tărie şi crâncenă încordare, adesea lupta aceasta
derulându-se pe parcursul întregii vieţi, şi încheindu-se cu biruinţa celor mai puţini381.
Tot în sprijinul pedagogiei prin intermediul omiliei, este valorificată și ilustrația.
Părintele Eugeniu Muntean, un preot militar, invocă o istorioară cu caracter apoftegmatic, cu
scopul de a corija unele atitudini născute pe fondul tensionant al războiului, și anume cârcoteala
împotriva propriei vieți. Această îndeletnicire nu este deloc rodnică, ba mai mult, prin
intermediul ei, omul se autoexilează sub auspiciul unui orizont de plumb: “Cine nu știe povestea
atât de cunoscută despre un biet bătrân sărac și neputincios, care gemând sub sarcina cea grea
a lemnelor, ce însuși fu nevoit a-și aduce din pădure și nemaiputând purta povara, îmbrânci în
mijlocul drumului la pământ și suspinând întru amărăciunea sufletului său, își rugă moartea ca
să scape de necazurile acestei vieți; dar ivindu-i-se moartea în același minut și provocându-l să-
i urmeze, deoarece o a poftit, el înspăimântat și cuprins de fiori la vederea ei îi răspunse
bâjbâind, că nu de aceea a poftit-o ca să-l ducă din această lume, ci pentru ca să-i ajute a-și
pune din nou sarcina pe umerii săi obosiți382”.
Edificatoare în plan pedagogic este și pastorala episcopului †Miron Cristea al
Caransebeșului, care vine și aduce lumină pe marginea subiectului arhidezbătut al păcii. Ierarhul
insistă pe faptul că încrederea în mult așteptata împăcare a popoarelor, nu va fi un dar venit din
partea omului, ci exclusiv din partea lui Dumnezeu. De aceea, așteptarea izbăvirii, primită din
mâna omului este un păcat, căci adevărata și trainica pace vine doar de la Dumnezeu, prin
urmare, încrederea trebuie pusă doar în Cel de sus: “Dar, iubiți ascultători, oricât de înaintate s-
ar părea tratativele de pace și oricât de apropiată sosirea ei: totuși încheierea ei este în mâna și
voia lui Dumnezeu, după cum ne spune proorocul Isaia, unde zice: Eu sunt Domnul Dumnezeu...
Cela ce face pacea (45, 7); iară psalmistul ne descoperă că ajutorul Domnului este aproape de
aceia, care se tem de Dânsul (84, 10). Astfel nădejde deplină de pace putem avea, numai dacă
deoparte sufletul și inima celor chemați a o încheia va fi pătrunsă de credința puternică în
învățăturile creștine și dumnezeiești ale Celui Ce Astăzi S-a Născut în numele păcii și a bunei
învoiri dintre oameni383”. Autorul nu întâmplător invocă texte din Vechiul Testament pentru a-și
susține ideea păcii, căci aici nicăieri precum în altă parte a Bibliei, se poate vedea pacea în esența

380
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 138.
381
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 473.
382
Eugeniu Muntean, “Predică pentru soldați”, în Biserica și Școala, nr. 25, 18 iunie – 1 iulie 1917, p. 202.
383
†Miron, din mila lui Dumnezeu și voința clerului și a poporului dreptcredinciosul episcop român al eparhiei
Caransebeșului, “Pastorala de Crăciun a P.S. Sale păr. Episcop al Caransebeșului”, în Biserica și Școala, nr. 3, 14/27
ianuarie 1918, p. 2.

141
ei. Conform cărții Iosua, și în special a textelor din 22, 4384 și 23, 1385 se vede foarte limpede că
numai Dumnezeu poate să ofere pacea la finele unui război386. Dar pentru ca ea să vină, trebuie
încheiat războiul pe toate fronturile, or noi știm că deși România și-a încheiat implicarea sa
beligerantă în 1918, războiul încă s-a mai continuat în Europa – așadar, precauția și echilibrul
invocate de episcopul Aradului, sunt mai mult decât concludente. Nu putem vorbi despre pace,
doar pentru unii și de război pentru alții, aceasta este o pace mincinoasă venită de la oameni, și
nu de la Dumnezeu!
O dimensiune ce ține de smerenia și bunul simț în predică, despre care am tratat într-un
capitol precedent, este și lăsarea în suspans a unor interogații ale războiului, recunoscând prin
gestul acesta pedagogic, că răspunsul ultim rămâne la Dumnezeu. Astfel de interogații sunt și
următoarele: “Iubiți credincioși! Venind pe pământ cumplitul război de care nu a mai auzit și
văzut lumea, mulți și-au pus întrebarea, oare dreapta Judecată a lui Dumnezeu ne-a ajuns sau
noi am mărit răul acesta din lume, ca să ne arătăm știința, progresul pe toate terenurile. Oare să
fim atât de răi, că dărâmăm tot ce din veacuri am făcut, că prefacem în ruine tot ce ieri era fala
deșteptăciunii minții omenești. Oare mulțimea de oameni, care au ridicat prin orașe și sate
Biserici mărețe, unde se predica pacea, bunaînțelegere și iubirea deaproapelui să fie în stare să
verse sângele fratelui. Oare omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu să nu se fi
domesticit lepădând ocara vechiului proverb, că homo homini lupus. Aceste întrebări ni le
punem azi, când ne vedem în mijlocul acestui război, în care arde focul Gheenei și unde s-aude
plâns și scrâșnirea dinților387”.
O pedagogie aparte comportă interpretarea teologică a jertfelor ostașilor români pentru
reîntregirea neamului. Biserica Ortodoxă a învățat despre aceștia că jertfindu-și viața fără urmă
de resentiment pentru apărarea credinței ortodoxe și a patriei noastre, au primit de la Milostivul
Dumnezeu cununa mântuirii388. Iar în cadrul cultului, Biserica a hotărât să nu uite jertfa acestora,
de aceea a inserat în cadrul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mare, cererea următoare: “Pe fericiții
întru adormire eroii, ostașii și luptătorii români, din toate timpurile și din toate locurile, căzuți
pe toate câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori pentru apărarea patriei și a credinței
strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea noastră, să-i
pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa389”. Istoric vorbind, evoluția Bisericii

384
“Acum Domnul Dumnezeul vostru a liniştit pe fraţii voştri, cum le spusese. Întoarceţi-vă dar şi duceţi-vă la
corturile voastre, în pământul moştenirii voastre, pe care vi l-a dat Moise, sluga Domnului, peste Iordan”.
385
“Trecând multă vreme, după ce Domnul Dumnezeu a odihnit pe Israel, scutindu-l de toţi vrăjmaşii lui din toate
părţile, Iosua a ajuns bătrân şi înaintat în vârstă”.
386
David A.Leiter, Neglected Voices. Peace in the Old Testament, Herald Press, Pennsylvania, Ontario, 2007, p. 57.
387
Nicolae Văleanu, “Cuvântare despre război”, în Foaia Diecezană, nr. 20, 26 mai 1918, p. 2.
388
Nicolae Popovici, “Cuvânt rostit cu ocaziunea parastasului pentru eroii Regimentului de inf. Nr. 48”, în Foaia
Diecezană, nr. 33, 25 august 1918, p. 3: “Mare este numărul morților noștri, a căror pomenire o săvârșim! Sute și
mii dintre frații noștri și-au jertfit viața lor pentru țară și tron! Rând pe rând plecat-au de la căminul lor ca viteji
înarmați cu o fierbinte dragoste de lege, de neam, și de țară și după săvârșirea acestor minuni, de vitejie fruntea lor
încununatu-s-a cu cununa vieții celei veșnice. Lacrimile celor rămași acasă după cei ce au fost sprijinul vieții lor nu
au sfârșit și jalea și durerea a pătruns în toate colțurile pământului nostru strămoșesc”.
389
Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur Arhiepiscopul Constantinopolului, Editura Renașterea,
Cluj-Napoca, 2009, pp. 48-49.

142
Ortodoxe a circumscris și arealul Bisericii naționale, cu o puternică implicație în cultura și viața
poporului. De aceea, întreaga comunitate are datoria morală de a participa prin rugăciune la
cultul eroilor – adică la pomenirea tuturor care s-au jertfit pe altarul neamului. Prin stihul de față,
în cadrul Sfintei Liturghii, se exercită comunional această demnitate a memoriei, Biserica noastră
admițând războiul de apărare, cinstindu-i astfel pe martirii ei390.

4. 6 Concluzii

Din cele relatate mai sus, observăm cum omiletica războiului, cuprinsă în presa vremii, a
fost un act de curaj, de mărturisire și de valorificare a potențialului uman. Palierele abordate au
fost din cele mai diverse, predicatorii Bisericii Ortodoxe, țintind cu mult tact duhovnicesc, spre
edificarea fiecărei dimensiuni a existenței omenești.
Omiliile cu substrat biblic, au dovedit nu doar abila pregătire a omileților, în vastul câmp
al Evangheliei, după paradigma lui Apollo bărbat puternic în Scripturi (Fapte 18, 24), dar și
preocuparea de a găsi cele mai inspirate personaje și evenimente biblice, pe care să le prezinte
drept etalon noii situații de crâncenă deznădejde colectivă. Ținta era ca prin invocarea lor, să
ridice pe cât se poate moralul celor căzuți în ghearele nemiloasei akedii. Ilustrațiile biblice
zugrăvite în omiletica gazetărească a vremii războiului, și-au propus să pătrundă adânc în duhul
Cuvântului, pentru ca să extragă de acolo învățăturile morale necesare păstrării credinței în
Pronie. Demersul a fost unul salutar, în contextul în care, creștinismul de început de secol XX,
și-a pierdut înțelegerea Scripturii, discernământul de-a analiza timpurile istorice în lumina
Cuvântului. Omul modern, și la fel de bine și cel postmodern, a pierdut mintea Scripturii,
plângându-se adesea că adevărul biblic, îi este prezentat într-un idiom arhaic, învechit, depășit.
De data aceasta, au avut cu toții bucuria de a se convinge pe propria piele, că valorificarea
textului sacru în actul omiletic ortodox, învie credința apusă a Scripturii din sufletele
credincioșilor români.
Omiliile cu tentă socială, reflectă preocuparea sinceră a Bisericii Ortodoxe Române, față
de lipsurile materiale ale păstoriților ei. Ajutorarea în bani și alimente a femeilor rămase acasă cu
mulți copii, majoritatea dintre ele văduve, devenea o prioritate stringentă. În scopul acesta,
predicile înflăcărate ale preoților rămași în satele pustiite, au reușit să trezească în ascultătorii lor,
dorința ajutorării celor mai oropsiți. Iar din puținul lor, au reușit să rupă cu demnitate și pentru
cel mai înfometat ca ei. Preoții înșiși, nu doar că au donat din puținul lor agonisit cu multă trudă,
dar veneau și lucrau pământul rămas nearat al celor ce plecaseră pe front pentru apărarea
României, urmând ca roadele să fie culese de familiile rămase în mila lui Dumnezeu. Astfel, prin
donații și prin implicare directă, Biserica a reușit să salveze multe suflete de la inaniție și de la
moarte sigură, rolul preoților fiind în acest sens indispensabil. Foarte importantă a fost în acest

390
Bartolomeu Anania, Cartea Deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Editura
EIBMBOR, București, 2007, p. 167.

143
context, și porunca Bisericii pentru cei ce trăiau în concubinaj, de a se căsători, pentru ca nu
cumva murind pe front bărbații, copiii să rămână cu stigmatul de bastarzi întreaga viață. Vedem
o delicatețe spirituală chiar și în cele mai mici detalii.
Omiliile cu substrat moral duhovnicesc, au fost probabil cele mai importante redute în
calea desmățului colectiv și-a înstrăinării omului de Dumnezeu. Pierderea busolei interioare era o
amenințare constantă. Observăm în special din predicile părintelui Ilieșiu, cât de ispitite de
șarpele infidelității conjugale, au fost nevestele rămase singure, fără nici o veste de la bărbații lor
de pe fronturi. Predicarea curățeniei morale devenise în acest scenariu de groază, o himeră
aducătoare mai degrabă de persiflare și dezinteres decât de meditație și pocăință. Sarcina
preoților, de a veghea la curățenia sufletească a turmei lor, pe timp de război, când se consumau
de regulă, cele mai spumoase aventuri, se contura din ce în ce mai mult, a fi un pariu cu
derizoriul. Eradicarea speculei cu alimente, a înjurăturilor grosolane, a alcoolismului și tutunului,
cât și a altor patimi nocive creșterii duhovnicești, reprezentau preocupări constante în agenda
pastorală a duhovnicilor. Numai Bunul Dumnezeu mai poate să spună cât de actuali au fost
duhovnicii noștri, într-un astfel de spațiu sinonim cu locuința morților.
Omiliile apologetico-dogmatice și pedagogice veneau să întregească această luptă
supraomenească cu păcatul, deși nu de puține ori, se va fi văzut preotul pe sine însuși, întocmai
profetului Isaia din vechime, ca ineficient duhovnicește într-o lume clocotitoare a fărădelegii.
Singurele predici înflăcărate care mai rodeau ceva în sufletele aspru încercate de acele vremuri
tulburi, erau cele ce vizau pedagogia morții. Preoții care puteau să-și convingă ascultătorii că
ororile războiului sunt îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele românilor, și că singura scăpare
națională rămâne pocăința – reușeau să mai salveze unii oameni pentru mântuire. Cât despre
ceilalți, care nici în fața iminenței morții, nu dădeau frâu liber conștiinței, apucând cu toată ființa
lor calea redresării, obnubilarea și împietrirea inimii, rămâneau constante aducătoare de tragism
existențial (Evrei 3, 14).
Omiliile Bisericii Ortodoxe Române, înregistrate în presa vremii, deși sunt doar un
crâmpei din realitatea consumată a războiului, ne fac totuși să înțelegem, rudimentar evident, cât
de mult a contribuit predica clericilor, la salvarea conștiinței naționale și-a demnității țăranului
român. Fără acești ultimi stâlpi ai normalității, credem că s-ar fi ajuns prea departe în întunericul
moral al României, sfâșiate de complotul rușinos al imperialiștilor!

144
145
 5. Retorica războiului și încadrarea sa (un nou gen omiletic?)

Este destul de greu să ne hotărâm decisiv în ce grilă omiletică, se încadrează cel mai bine
acest gen unic al omileticii războiului. Profunzimea emoțională ce se degajă din corpusul acesta
omiletic, empatia crescândă la scară generală și pathosul cu care omiletul descrie niște stări
sinonime cu cele ale personajelor dramelor antice, augmentate de-un destin implacabil, scapă
oricăror clișee sistematice. Contextul rostirii acestor omilii, în schimb, unul fără precedent la
aceea vreme, ne deschide calea către predica ocazională (pareneza). Credem că aici se încadrează
cel mai bine acest unic gen omiletic (cel al războiului), care își are propria particularitate,
singularitate, unicitate, creionate de contextul vitreg al conflagrației.
Scopul principal al parenezei este apropierea credinciosului de Sfânta Biserică, înspre
mântuirea lui, lucrând prin aceasta pentru luminarea minții sale, încălzirea inimii și înduplecarea
voinței sale. Îndemnurile morale și sfaturile practice ale acestui gen omiletic, urmăresc
persuadarea publicului țintă, pentru săvârșirea faptelor virtuoase. Predicile ocazionale pot
produce mari efecte, de cele mai multe ori mai mari decât în cazul celorlalte modele omiletice,
datorită scurtimii și înălțimii retorice specifice – deoarece credincioșii o ascultă cu mai mare
plăcere și atenție sporită391.
Întocmai este și în cazul nostru. Omiletica pe timp de război, este și predică ocazională
dar și duminicală la finele Sfintei Liturghii, sau la diverse alte slujbe sau ierurgii, de aceea
spuneam că încadrarea la predica ocazională, este puțin forțată. Având această structură,
modelată de realitățile balistice din teren, mesajul ei era de mare actualitate. Ținta omiliilor
urmărea sprijinirea moralului ascultătorilor și convingerea acestora că greutățile sunt urmările
directe ale păcatelor de tot felul, urgentându-se astfel necesitatea pocăinței și cultivarea tuturor
virtuților. Sarcina aceasta este împlinită cu succes de către predicatorii Bisericii Ortodoxe,
aceștia uzitând cea mai înaltă retorică pentru a convinge și a se face ascultați cu plăcere,
concentrând mesajul lor pe diverse paliere (cuvântări exegetice, sociale, morale, duhovnicești,
pedagogice etc).
Predica preoților militari, a fost o adevărată oază în pustie, aceștia îngrijindu-se cu mult
tact pastoral de regimentele încredințate păstoririi pe front. Aflați într-un spațiu damnat al
încleștărilor nemiloase, unde iminența morții era prezentă la tot pasul, aveau drept unică scăpare,
numai divinitatea. Dincolo de păcatele morale ale soldaților români, descrise în memoriile de
activitate ale preoților militari, se poate totuși observa cum, soldatul nu-și uită rădăcinile
Ortodoxe și credința în Bunul și Milostivul Dumnezeu. Așadar, pământul sufletesc al soldatului
român, era fertil pentru rodirea Cuvântului Evanghelic. Toată greutatea apăsa acum pe umerii
predicatorului, pe inteligența lui de-a eficientiza Cuvântul într-o manieră nu doar apologetică, ci

391
Vasile Gordon, Predica Ocazională (Pareneza). Considerații teoretice și exemplificări, Teză de Doctorat în
Teologie, Editura EIBMBOR, București, 2001, pp. 42-43.

146
în primul rând pastoral-misionară, fiindcă în acest punct, sufletele ascultătorilor fierbeau zi și
noapte.
De cealaltă parte, preoții rămași cu credincioșii la casele lor sărăcite și ruinate moral,
aveau de îndeplinit o sarcină asemănătoare, spre înlăturarea ingerinței și-a imixtiunilor din toate
părțile. Spre atingerea acestui deziderat, au aruncat în luptă retorica cea mai aleasă a vremii, pe
plan intelectual; iar pe plan social, au canalizat energiile tuturor păstoriților, spre a interveni cu
milostenie întru acoperirea tuturor lipsurilor de ordin material.
Omiletica războiului, a fost o mostră de cuvântări înalte, elevate, retorice în textură, dar
pline de seva Duhului Sfânt, amprentate de starea tulbure a marelui război. Astfel că, marii
predicatori precum părintele profesor academician Ioan Lupaș sau părinții episcopi †Miron
Cristea respectiv †Ioan Mețianu, au preluat cu multă inspirație versetele biblice cele mai plastice,
contextualizându-le potrivit cerințelor duhovnicești ale războiului, alinând cu ajutorul lor, multe
suflete obidite. Au știut să evidențieze trăsăturile cele mai adânci jertfelnice ale eroilor prohodiți,
oferindu-i pe aceștia drept modele de dăruire hristică, atât de aproape de noi fiecare. Pentru
ajutorarea celor în lipsuri și nevoi, au ales cele mai strălucite exemple de dărnicie ale
creștinismului, cu scopul de a-i convinge pe credincioși să se solidarizeze întru depășirea oricăror
neajunsuri. De cele mai multe ori, nu doar credincioșii, ci și preoții au contribuit decisiv la
realizarea mărețului ideal al tainei aproapelui. Pentru a alina prin Cuvânt, suferința adânc
încuibată în sufletele păstoriților, predicatorii Bisericii noastre s-au folosit de cele mai înalte
cunoștințe oratorice, arborând un stil predicatorial atent șlefuit gramatical, literar sau bisericesc –
adaptat contextului marelui război mondial: figuri stilistice de cuvinte (epitetul, comparația,
metafora, metonimia, sinecdoca, alegoria, personificarea, hiperbola, catahreza); figuri stilistice
retorice (inversiunea, repetiția, interogația retorică, invocația retorică, antiteza, gradația,
eufemismul, exclamația, apostrofa, chiasmul); figuri stilistice specifice literaturii religioase
(antifora, prolepsa, etimologia, suplicația, prosopopeea).
De asemenea, cuvântările preoților noștri au acoperit o gamă largă de abordări: omilii
biblice (se accentuează ceasul celui rău, descris în Evanghelia după Luca, boldându-se însă
Pronia, pentru a nu cădea nimeni în deznădejde; se pleacă de la imaginea profetului Isaia în care
o mamă nu își poate uita pruncul – lăsându-ne să înțelegem că Cel Care a creat simțământul
matern, nu îi va uita pe cei suferinzi din pricina războiului etc.); omilii sociale (în cadrul acestora
se insistă pe stringența eradicării concubinajului pentru atragerea milostivirii divine și pe
inițierea de colecte în bani și alimente, pentru sprijinirea celor devaforizați de vifornița războiului
păgân, dar și pe lucrarea pământului celor plecați pe front, ca familiile acestora să aibă cu ce se
hrăni); omilii moral-duhovnicești (se insistă pe asumarea virtuților pentru o curățire morală
generală a poporului pe timp de război, fiindcă numai pocăința tuturor poate sfârși cursul
războiului, aducând pacea mult dorită; se arată că și preoții poartă arme, însă duhovnicești,
luptând cu ele pentru sfințirea turmei; bucuria praznicelor împărătești nu trebuie să fie eclipsată
de ororile războiului, pentru a nu cădea nimeni în deznădejde etc.); omilii apologetice și
dogmatice (se accentuează în special apologia păcii, spunându-se răspicat că aceasta nu va veni
cât timp o așteptăm din mâinile pătate de sânge ale conducătorilor de atunci, ci ea trebuie cerută

147
insistent numai și numai din Mâna Bunului Dumnezeu; invocarea Numelui lui Dumnezeu din
partea ambelor tabere beligerante este un nonsens, deci se face apologia bunului simț, extrem de
absent în astfel de împrejurări etc.); omilii pedagogice (sunt elogiate mamele credincioase care
își educă fiii în iubire necondiționată față de patrie și neam392; se încearcă înlăturarea oricăror
cârcoteli cu privire la Pronie, însă modelarea unor astfel de suflete patologice necesită un efort
plin de stoicism393; lăcomia și ura devin două patimi mortale pentru ființa românească, șubrezită
de ororile războiului, corijarea unor astfel de comportamente devenind prioritare pe ordinea de
lucru etc).
După cum bine se poate observa, omiletica războiului este de-o complexitate uimitoare,
încât ne este foarte greu să putem s-o încadrăm unui gen omiletic anume. Acest tip de cuvântare,
augmentată de contextul febril al conflagrației mondiale, este pe de-a întregul un fenomen
saturat, hiperbolizând toate dimensiunile existenței omenești. De la social până la intelectual,
toate straturile civice, suferă permutații de pe urma războiului, omiletul trebuind să știe cum să
intervină salutar. Tocmai datorită inspirației de moment, după modul în care retorul simte pulsul
sălii, modificând în timp real textura cuvântării, omiletica războiului se sustrage oricăror
sistematizări clasice.
După umila noastră părere, omiletica războiului, deși este inedită, nu poate fi considerată
un nou gen omiletic, deoarece se poate înscrie cu unele rețineri însă, arealului predicii
ocazionale, motivată de context, însă îi vom lăsa pe specialiști să se decidă în această chestiune,
noi doar ridicăm mingea la fileu.

392
Dan Puric, Suflet românesc, Compania Dan Puric, București, 2013, p. 113: “Trecutul martiric mărturisit al
acestei țări nu se pierde în neștiute depărtări, ca și cum pulberea neiertătoare a istoriei l-ar fi uitat, ci mai degrabă
noi, cei de azi, din perspectiva lui însfințită de jertfa continuă, ne pierdem în propriul prezent minor. Această
neașteptată răsturnare, tocmai acest incredibil raport inversat de forțe, are vocația fundamentală de a ne trezi din
somnul letal care ne-a cuprins. Căci tăria sufletească a acestui neam ni se impune de la sine în mod organic,
obligându-ne nu numai să n-o uităm ci s-o și continuăm în felul nostru, dacă vrem, într-adevăr, să mai fim!”.
393
Greutatea este dată de faptul că predicatorul trebuie să reușească să-l convingă pe ascultătorul său, că toate
necazurile ne sunt date de Dumnezeu, și cu scopul de a ne ascuți și mai mult virtuțile, pentru a se putea deosebi cei
virtuoși de cei simulacri în ființa lor, după modelul reușit al sfântului Vasile cel Mare: „Necazurile și durerile sunt
trimise și cu scopul de a încerca sufletele, a ispiti inimile și a scoate la iveală pe cei virtuoși, fie bogați, fie săraci. În
astfel de împrejurări nu există mai bună piatră de încercare și pentru unii și pentru ceilalți; după răbdare se
cunoaște valoarea fiecăruia, anume: bogații sunt oare darnici și milostivi? Săracii sunt ei oare înzestrați cu
răbdare, sau, dimpotrivă, cârtitori și nerecunoscători, ori schimbându-se după împrejurări, ca niște trestii clătinate
de vânt?”. A se vedea Vasile Gordon, Predica Ocazională (Pareneza). Considerații teoretice și exemplificări, p.
138.

148
149
 În loc de concluzii: O predică empatică394

“Funcționari ai statului, ai instituțiunilor private, împiegați ai trenurilor, muncitori ai

fabricilor, toate clasele societății omenești se plâng și cer plăți îndoite și adause familiare, ca să
poată trăi în această scumpete nemaipomenită. Cererea e motivată și stăpânitorii nu se pot
ascunde dinaintea pretenziunilor juste, forurile legislatoare înarticulează urcarea plăților și
regularea a măsurat stărilor create de războiul îngrozitor.
Ce am făcut noi preoții însă? Blânzi și tăcuți am primit fărâmiturile aruncate nouă, măcar
îndoite servicii am făcut Statului în aceste vremuri nespus de grele: n-a fost Duminică ori
sărbătoare, în care să nu fi urcat noi amvonul, pentru însuflețirea fiilor poporului nostru, pentru
mângâierea părinților ai căror fii loviți de arme odihnesc acum în pământ străin, a căror cruce n-o
mai udă lacrimile mamei, am capacitat în dreapta și în stânga pentru însemnate jertfe materiale,
ca biruitoare să iasă armele noastre, am luat noi înșine toiagul și adunat-am pentru toate
instituțiile de caritate, ca să contribuim la alinarea durerilor și mizeriilor ce îndură eroii fără
nume. Am lăsat toate ale noastre și ne-am angajat la datorințele patriotice, cum acestea au cerut-
o autorităților noastre bisericești și cum acestea au așteptat-o poruncitorii țării și cum ne-a dictat
însuflețirea izvorâtă din iubirea patriei.
Am fi așteptat, ca pentru toate aceste servicii ale noastre să fim și noi răsplătiți, ca și noi
să fim puși la adăpost în urgia dezlănțuită, care zi de zi își seceră victimile și întru rândurile
noastre. Imposibilitate cere de la noi guvernul, dacă crede, că întregirea stabilită pentru vremuri
de pace poate mulțumi astăzi preoțimea Bisericii noastre, când cele mai elementare necesități
sunt urcate cu sute și mii de procente. Intelectualitatea preoțimii noastre reclamă aceste necesități
ca indispensabile pentru viața unui om luminat, pentru apărarea sănătății sale și a familiei lor.
Cine să le procure acestea din modesta sa dotație scăzută pe urma războiului, cum să-și
școlarizeze băieții rămași și fetițele cu triste perspective pe viitor?! Fețele brăzdate ale confraților
mei și oftările mamelor dau răspunsul trist, că nu mai putem duce sarcina, dacă nu vom fi
considerați cu asemenea dreptate ca și ceilalți fii ai patriei.
Ne apropiem de sinoadele protoprezbiterale și ar fi mare omisiune dacă și de astă dată am
sta impasibili în fața stărilor care amenință existența noastră. Ne vom ridica glasul în aceste
sinoade și vom cere intervenirea autorităților noastre diecezane la guvernul țării ca preoțimea
noastră să nu fie neglijată, ci întregirea dotației sale de la Stat să fie urcată cel puțin la dublu,
asemenea cvincvenalele, pentru că flămânzi și goi nici noi nu ne putem face datorințele noastre
atât de identice cu interesele Statului.

394
Iancu Ștefănuțiu, “Întregirea dotației preoțești”, în Biserica și Școala, nr. 52, 24 decembrie 1917 – 6 ianuarie
1918, p. 420.

150
 Apelez la confrații mei preoți și îi rog pe toți care sunt membri în aceste corporații, să nu
întrelase asemenea propuneri, pentru că neavând noi altă organizație în cadrul constituției
noastre, nu mai avem ocazia să ne spunem durerile. Tăcerea noastră ar fi explicată, că suntem
mulțumiți cu minimul ce ni se dă, până când tristul adevăr este, că de micuții noștri mereu
suntem chestionați: “Tată, de ce ești supărat, mamă, dragă, de ce plângi?”.

151
152
 Anexa 1
Declarația de la Alba Iulia

Textul rezoluției de la Alba Iulia

Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie / 1 Decembrie 1918.

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați
prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie / 1 Decembrie 1918,
decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea
Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins
între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.
II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea
Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea
Națională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va

instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare
popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în
proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din
Stat.
3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice.
Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe,
în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor
omenești.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a
proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul
dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și
creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia
lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării
sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantaje, care sunt legiferate în
cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască
comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate
națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea
raporturilor internaționale.

153
V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din
jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.
VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în
Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și
ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.
VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în
acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și
unitatea națiunii române.
VIII. Adunarea Națională dă expresia mulțumirii și admirației sale tuturor Puterilor Aliate, care
prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru
război, au scăpat civilizația de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor Națiunii Române din Transilvania, Banat și Țara
Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va
avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate
națiunile lumii și să ia toate dispozițiile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

154
 Anexa 2
Teologia Războiului în Vechiul Testament (Războiul de sfințire)395

Prolegomene

Întâi de toate se cere clarificată o chestiune de ordin terminologic-conceptual. Dumnezeu

nu Se implică direct în nici un război de exterminare al lui Israel, căci El este un Dumnezeu al
vieții, nu al morții. O singură dată are de-a face cu moartea, și atunci pe Cruce, nimicind-o prin
Înviere. Se cere depășirea sensului literal al Vechiului Testament cu privire la implicarea activă a
Domnului în campaniile de luptă ale poporului Său, privind către singurul război poruncit de
Dumnezeu, și anume cel împotriva patimilor și păcatelor, după paradigma Efeseni 6. În toate
celelalte cazuri, războiul este îngăduit de Dumnezeu, și consumat în cazuri speciale doar –
YHWH nu ucide în sens propriu pe nimeni, fiindcă El spune clar, încă din Vechiul Testament:
“Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc
moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă,
întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi voi, casa lui Israel?” (Iezechiel 33,
11). Păcătoșii în schimb, fiindcă urăsc pe Domnul și pocăința, cad în mâinile poporului lui
Dumnezeu, în cazul de față Israel, care nu este dispus deloc să arate milă față de ei, iar asupra
acestora Judecata lui Dumnezeu este decisă. Pe toți aceștia care nu se întorc la Domnul îi
așteaptă moartea, cei care cad de sabia lui Israel, mor doar cu o clipă mai devreme – aceștia
singuri și-au scris soarta. Iar Israel în cazul acesta, devine doar un instrument de pedeapsă în
Mâna lui Dumnezeu, după cum și Israel cel devenit idolatru, va cădea în mâna caldeilor păgâni,
care și aceștia devin instrument de corijare în Mâna Aceluiași Dumnezeu396. Dar nu Dumnezeu
este Cel Care ucide, căci El așteaptă până în ultimul moment un fior palid de îndreptare a
păcătosului, ca să-l poată salva de la moarte397.

395
A se vedea într-o formă mult mai detaliată în Cătălin Varga, “The Wars of Israel: An Eastern Orthodox Point of
view”, in Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa, vol. 63, no. 1, 2018, pp. 5-26.
396
„Iată Eu stârnesc pe Caldei, neam amarnic şi iute, care cutreieră ţinuturi necuprinse, ca să pună stăpânire pe
locuinţe care nu sînt ale lui... Nu eşti Tu, oare, din străvechile vremuri, Domnul Dumnezeul meu, Sfântul meu? Tu,
Care nu poţi muri! Tu, Doamne, ai rânduit acest popor spre dreptate şi pe stâncă Tu l-ai întărit, ca să săvârşească
drepte rânduieli” (Avacum 1, 6-12).
397
„Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi
inimile şi nu hainele voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet
la mânie şi mult Milostiv şi-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră. O, de v-aţi întoarce şi v-aţi pocăi,
ar rămâne de pe urma voastră o binecuvântare, un prinos şi o jertfă cu turnare pentru Domnul Dumnezeul vostru!”
(Ioil 2, 12-14).

155
 Realitatea prin care Dumnezeu Își călăuzește poporul întru ocuparea ținutului Canaanului
promis (Facerea 15, 18-21398) purtându-l prin tot felul de conflicte armate, unde de fiecare dată
când era invocat, Se implica personal (Iosua 10, 8-11; Judecători 4, 14; Avacum 3, 8-9). Apoi,
toate operațiunile militare de conservare a pământului moștenit din epoca judecătorilor și a
regilor lui Israel, au fost de cele mai multe ori greșit intitulate drept “războaie sfinte”. Termenul
acesta este pe cât se poate de eronat, căci nu are nimic în comun cu iudaismul Vechiului
Testament sau cu creștinismul răsăritean. Conceptul acesta apare pentru prima dată la greci, însă
mai nou a fost greșit transferat și lumii Vechiului Legământ, prin contribuția biblistului german
Friedrich Schwally399. Însă nu doar acesta. Un alt mare specialist al biblicismului
vechitestamentar, de data aceasta Gerhard von Rad, într-o broșură a sa intitulată sugestiv
“Războiul sfânt în Vechiul Testament400”, și care a fost una de răsunet în lumea cercetătorilor,
spunea că această denumire este de fapt o creație a triburilor lui Israel, bazată pe amficționie –
adică pe confederația lor religioasă. Însă această nouă teorie a amficționiei nu are nici suport
istoric, nici biblic, fiindcă Scriptura le numește clar fie “Războaiele lui YHWH” (milhamot
Yahwe) în 1Regi 25, 28401 fie “Războaiele împotriva vrăjmașilor lui YHWH” în Judecători 5,
31402. Ideea de “război sfânt” (jihad) este de proveniență islamistă, ea fiind creația lui Mohamed,
numit și “jurământul de alianță pentru război”, prin care ordona să se răspundă violent la
violență. Conceptul acesta este unul pur religios, căci își propune să islamizeze întreaga lume, iar
pe cei nesupuși îi condamnă la moarte. În Coran, sura II, 186-187403 stă scris: “Luptați-vă pentru
calea lui Dumnezeu împotriva celor ce voiesc să se lupte cu voi... Omorâți-i unde-i găsiți și
goniți-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita e mai rea decât omorul...; omorâți-i, căci
aceasta este răsplata celor necredincioși”. Mai mult decât atât, un islamolog contemporan,
Ahmad Taheri, declara în 1990, esența a ceea ce semnifică “războiul sfânt” în lumea musulmană
– o viziune antagonică Revelației cuprinsă în Scripturi: “Musulmanii au obligația de a-și apăra
teritoriul împotriva agresiunii necredincioșilor și în același timp, de a cuceri lumea
necredincioșilor până ce islamul va stăpâni întreaga planetă. Lupta islamului va înceta doar în
momentul în care toți oamenii vor fi primit credința islamică sau se vor fi supus conducerii
acestuia – granița islamului înseamnă granița întregii lumi404”.
Spre deosebire de “războiul sfânt” al lui Mohamed, care își propune să convertească
întreaga lume prin crime și violență, conflictele lui Israel din vechime, ca popor ales al lui

398
“În ziua aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând: Urmașilor tăi le voi da pământul acesta, de la
râul Egiptului până la Râul-cel-Mare, râul Eufratului: pe Chenei, pe Chenezei, pe Chedmonei, pe Hetei, pe Ferezei,
pe Refaimi, pe Amorei, pe Canaaneeni, pe Hevei, pe Gherghesei și pe Iebusei”.
399
Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari texte, vol. 1, Editura Nemira,
București, 2011, p. 399.
400
Gerhard von Rad, Holy War in Ancient Israel, William B.Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1991,
pp. 41-51.
401
“Iartă nelegiuirea roabei tale; căci Domnul îi va face domnului meu, negreșit, casă credincioasă, căci lupta
domnului meu e lupta Domnului, și-n tine niciodată nu se va afla vreun rău”.
402
“Doamne, așa să piară toți vrăjmașii Tăi! Iar cei ce Te iubesc să fie ca răsăritul soarelui puternic!”.
403
Coranul, trad. de George Grigore, Editura Herald, București, 2015.
404
Nicolae Achimescu, Universul religios în care trăim, Editura TRINITAS a Patriarhiei Române, București, 2013,
p. 362.

156
Dumnezeu, sunt poruncite direct de YHWH, nu toate însă, iar Israel are drept divin de moștenire
a Canaanului, conform promisiunii făcute lui Avraam, după cum am văzut mai sus. Iar acest
genocid este orchestrat și îngăduit de Dumnezeu tocmai datorită păcatelor uriașe ale acelor
popoare, cu scopul de a extirpa răul de la rădăcină, după cum spune Scriptura: “Ei însă numai
într-al patrulea neam se vor întoarce aici, căci pân-acum păcatele Amoreilor nu și-au ajuns la
vârf” (Facerea 15, 16). Bunătatea lui Dumnezeu Se arată și prin faptul că le tolerează ani de-a
lungul păcatele, până când Israel va cuceri Palestina sub conducerea lui Iosua. În modul acesta,
sămânța lui Avraam va ocupa țara făgăduită, implicând și o judecată punitivă asupra locuitorilor
țării Canaanului – atunci când dreptatea absolută va cere cu insistență acest lucru 405. Numele de
amoriți, era o denumire corporativă, ce îngloba pe toți locuitorii Canaanului (Facerea 48, 22;
Iosua 24, 15). Păcatele lor capitale, ce atrag mânia lui Dumnezeu, nu ne sunt foarte bine
cunoscute, însă prin comparații și analogii, putem totuși intui câteva dintre ele. Amintirea
fărădelegilor săvârșite de ei a persistat în mentalul colectiv iudaic, furnizând un element de
comparație pentru idolatria lui Ahab și Manase406 (3Regi 21, 26; 4Regi 21, 11). Înțelegem astfel
că nimicirea lor a fost cauzată de păcatul idolatriei cu toate surogatele lui deficitar morale, de
aceea cred că cea mai bună denumire ar fi cea de război pentru sfințirea locului, război de
consacrare, pregătire (ebr. qiddešû milhamâ) sau războiul sfințirii lui Yahwe (ebr. qaddeșu
milhamâ).
Perspectiva aceasta terminologică, nu este străină de fundamentul teologic al Vechiului
Testament, căci întâlnim texte clare cu privire la raportul dintre război și sfințenie: existența
expresiei “a sfinți războiul” din Ioil 4, 9; sfințenia Domnului sau afierosirea (herem) mai
înseamnă și “războiul de exterminare” sau de nimicire a idolatrilor cu toate bunurile lor din
1Regi 15, 3; luptătorilor li se cereau atât vigilență (Judecători 7, 5-7) cât și abstinență (1Regi 21,
5-7) – bunuri morale ale actului sfințirii. Războiul de sfințire al Domnului, intră în strânsă
legătură cu ideea de judecată a Domnului, având ca ultim țel, mântuirea. Fiindcă popoarele
înaintau vertiginos înspre înstrăinare față de Dumnezeu, poporul Israel este ales ca să țină lumina
în mijlocul întunericului păcatelor, purtând astfel stindardul credinței monoteiste. Deoarece,
celelalte națiuni aleg să rămână în întuneric, sunt rând pe rând șterse de pe fața pământului (Isaia
10, 5; Avacum 1, 2) – iar aici contribuie și Israel, purtând războiul de sfințire al lui Yahwe, toate
acestea făcând parte din planul cel mare al lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului. Când
sosește deci “plinirea vremii”, Dumnezeu trimite asupra națiunilor care au atins limita răutății,
pedeapsa Sa divină, care este de multe ori sinonimă cu exterminarea lor (Ieșirea 23, 27; Iosua
24, 12). Iar argumentul forte vizează faptul că păcatele păgânilor nu erau săvârșite doar în contra
lui Israel ca popor, ci erau îndreptate și împotriva dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu407 (Sofonie
2, 10-11408). Nimicirea acestora, era pe de altă parte și un act pedagogic al lui Yahwe, prin care

405
John F.Walvoord, Roy B.Zuck, Comentariu al Vechiului Testament, Editura Multimedia, Arad, 2010, p. 57.
406
J.D. Douglas, Dicționar biblic, vol. 1, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995, pp. 37-38.
407
Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sophia, București, 2004, p. 178.
408
“Aceasta-i pedeapsa pentru semeția lor, fiindcă au ocărât și s-au trufit împotriva Domnului Atotțiitorul.
Domnul Se va arăta împotriva lor și va nimici toți dumnezeii neamurilor pământului; iar ei I se vor închina, fiecare
din locul său, toate insulele neamurilor”.

157
își păstra curat poporul Său, pentru ca la vremea cuvenită, pacea definitivă și mântuirea tuturor
popoarelor să poată fi realizată de Hristos – Împăratul păcii (Isaia 9, 5-6). Noua eră a păcii
universale adusă de Iisus Hristos, va pune capăt tuturor războaielor de exterminare, fiindcă
sfințirea nu va mai fi apărată cu sabia, ci se va deschide tuturor neamurilor care vor crede în
Mesia (Isaia 66, 19; Miheia 5, 7; Zaharia 13, 1).
Există unele elemente particulare privitoare la formă și conținut, care oferă o notă aparte
războiului lui Iosua, comparativ cu războaiele de tip ideologic ale popoarelor Orientului Apropiat
Antic. Schema clasică după care se coordonează Israel este următoarea: armata primește un
raport cu privire la inamic și la capacitatea lui de luptă; Yahwe decretează faptul că dușmanul
este dat deja în mâinile învingătorilor; în final un raport al bătăliei, augmentându-se modul în
care Israel a cucerit prada de război409. Narațiunea cărții lui Iosua își are o particularitate demnă
de luat în seamă, poporul luptă pentru cucerirea unui pământ dăruit lor de către Dumnezeu, iar în
cadrul acestui proces militar, ideea de război al sfințirii, poate fi mărginit în jurul acestei idei.
Spre deosebire de ideologia sângeroasă a “războiului sfânt”, aparținătoare popoarelor păgâne,
care au ca principal punct de lucru, expansiunea teritorială și religioasă prin ajutorul forței brute.
De aceea consider că renumitul specialist al Vechiului Testament, teologul german Gerhard von
Rad, s-a grăbit când a afirmat că războaiele iudeilor poartă amprenta ideologcă a “războiului
sfânt” din mediile idolatre410. Foarte inspirat se exprimă în acest sens teologul Silviu Tatu, care
înțelege prin colonizarea Canaanului, îndeplinirea poruncii lui Dumnezeu de a nimici răul ajuns
acolo la rang de cult, și pentru a pune bazele unei teocrații guvernată de Legea lui Moise. De
aceea, spune el, războiul lui Israel se diferențiează de cel al neamurilor violente, prin faptul că
seamănă mai degrabă cu o revoluție prin care se destabilizează un guvern corupt și opresiv411.

Un caz particular aparte: Războiul de consacrare al lui Dumnezeu (Ieremia 6, 4; Miheia 3,

5; Ioil 4, 9)

Războiul de consacrare sau de sfințire a Numelui lui Dumnezeu, este întâlnit cu mult
înaintea profeților pre-exilici, ideea aceasta poate fi identificată încă de pe vremea lui Moise, în
secvența “Cântării lui Moise” din Ieșirea 15, mai cu seamă în bucata de text numită de
specialiștii analizei macro și micro structurale a Vechiului Testament, drept “discurs poetic 412”.
În cadrul discursului poetic al textului vechitestamentar, se pot identifica cu ușurință elementele

409
Gordon Mitchell, Together in the Land. A Reading of the Book of Joshua, coll. Journal for the Study of the Old
Testament Supplement Series, vol. 134, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1993, pp. 24-26.
410
Gerhard von Rad, Der Heilige Krieg im alten Israel, Vandenhoeck&Ruprecht, Göttingen, 51969.
411
Silviu Tatu, “Iosua”, în vol. Introducere în studiul Vechiului Testament. Pentateuhul și cărțile istorice, (Silviu
Tatu ed.), Editura Casa Cărții, Oradea, 2016, p. 274.
412
Richard M.Davidson, “The Eschatological Literary Structure of the Old Testament”, in vol. Creation, Life and
Hope: Essays in Honour of Jacques B.Doukhan, (Jirí Moskala ed.), Andrews University Press, Michigan, 2000, p.
350.

158
tipologice413 ale textului biblic, sugerând cititorului o lectură eshatologică a textului. Acest tip de
discurs urmărește direct, punerea în relație de continuitate a evenimentelor teologice de genul
Dumnezeul părinților noștri – Dumnezeul Legământului din Sinai – Dumnezeul Creator,
sugerându-se astfel unicitatea lui Dumnezeu în raport cu idolii popoarelor păgâne414. Un astfel de
concept cu bătaie lungă este și războiul de consacrare, de dăruire lui Dumnezeu întru respectarea
poruncii sfințirii permanente (Leviticul 19, 2). Un eveniment tipologic din trecut, care filtrat prin
viziunea profetică de mai sus, în special cea a proorocului Ioil (4, 9) - își găsește antitipul, sau
desăvârșirea acțiunii în războiul cu patimile descris fulgurand de apostolul Pavel în Efeseni 6.
Versetul tipologic-eshatologic din cântarea lui Moise este v. 13: “Cu dreptatea Ta călăuzit-ai
acest popor și l-ai izbăvit, cu puterea Ta l-ai chemat spre locașul Tău cel sfânt”.
Observăm mai cu seamă din perioada lui Iosua (5, 13 – 6, 27) că pregătirile de război,
sunt mai degrabă de factură spirituală decât militară, de multe ori desconsiderându-se tehnica
consacrată a războiului corp la corp, în favoarea aspectelor duhovnicești415. Majoritatea textelor
importante ale războiului în Vechiul Testament, vorbesc despre o dimensiune sfințitoare în ceea
ce privește pregătirea pentru lupta Domnului. Viitorii soldați ai lui Yahwe, erau obligați să
rămână într-o stare de puritate, de sfințire (Deuteronom 23, 10-15; Iosua 3, 5: “Și a mai zis Iosua
către popor: Sfințiți-vă pentru dimineață, căci mâine are să facă Domnul minuni între voi”;
1Regi 21, 6). Nu putem ști cu siguranță ce acțiuni presupunea acest îndemn al sfințirii de
dinaintea declanșării războiului, însă putem presupune o anume stare de asceză (Judecători 20,
26; 1Regi 21, 6; 2Regi 11, 11). Foarte interesant în acest cadru este textul din 2Regi 1, 21:
“Munților Ghelboa, să nu mai cadă pe voi nici rouă, nici ploaie; și să nu mai fie pe voi țarini
roditoare, căci acolo a fost doborât scutul celor războinici, scutul lui Saul, ca și cum n-ar fi fost
uns cu untdelemn sfințit”, care după cum vedem, este posibil să ne vorbească despre o
eventualitate sfințire a armelor de război416.

413
Typos –ul este un semn, un model, o mască, un simbol care anunţă o realitate ce se va dezvălui ulterior, aşadar,
anumite evenimente, obiecte, fiinţe şi persoane din Vechiul Testament, prefigurează o altă realitate, una net
superioară. Typos –ul aparţine timpului sacru, anunţând un patern al împlinirii, concurând reciproc într-o apropiere
simultană. Spre exemplu, atât Eva (ai cărei ochi sunt întunecaţi) cât şi Fecioara Maria (dăruind lumină tuturor)
simbolizează condiţia lumii întregi şi a fiecăruia în parte; tocmai de aceea putem spune alături de Sfântul Efrem
Sirul, că tipul ascunde o putere nevăzută. Astfel este relaţia tipologică între Adam cel vechi prin care a intrat păcatul
în lume şi Adam cel nou – Hristos, prin care a venit izbăvirea şi mântuirea (Romani 5, 12-19; 1Corinteni 15, 22).
Tot astfel este şi relaţia tipologică dintre Sara şi Agar, în raport cu Avraam, dezvoltată în Epistola către Galateni,
unde cele două femei reprezintă cele două Testamente (iudaismul legalist şi Biserica creştină). Întocmai şi paralela
Melchisedec – Hristos; marea ca imagine a Botezului; norul ca semn al Duhului Sfânt; mana ca imagine profetică a
Cinei Domnului; etc. A se vedea Vasile Mihoc, „Sensul tipic al Vechiului Testament după 1 Corinteni 10, 1-11”, în
Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1976, p. 274; Idem, Tipologia ca metodă de interpretare creştină a Vechiului
Testament, în „Altarul Banatului”, nr. 7-9, 1997, p. 31; Frances M.Young, Biblical Exegesis and the Formation of
Christian Culture, Cambridge University Press, 1997, p. 157.
414
Ioan Chirilă, “Structura Literar Eshatologică a Vechiului Testament. Analiza Macrostructurală”, în Studia Ubb
Theol Orth, vol. 58, nr. 2, 2013, p. 9.
415
Silviu Tatu, Revendicarea moștenirii. 13 mesaje din Iosua, Editura Metanoia, Oradea, 2010, p. 82.
416
Cătălin Vătămanu, “Războiul sfânt din perspectiva Vechiului Testament”, în Studii Teologice, nr. 3, iulie-
septembrie 2006, p. 104.

159
 Expresia consacrată de “război sfânt” nu se găsește nicăieri în cuprinsul Vechiului
Testament înțeleasă literar, precum o fac cercurile islamiste, în schimb întâlnim cele trei texte ale
profeților de mai sus (Ieremia 6, 4; Miheia 3, 5; Ioil 4, 9), ce pun în relație de complementaritate
în cadrul aceluiași stih, substantivul “război” (milhama) și verbul “a sfinți, a consacra” (qadaș).
Prezența verbului qadaș în această sintagmă, ne obligă să traducem textul sfânt în cheia unei
pregătiri armate, conflictuale. Din punct de vedere gramatical, sintagma milhama qadaș diferă
puțin la cei trei profeți, însă se armonizează contextual: la profetul Miheia verbul apare la forma
Piel perfect, ceea ce înseamnă că face referire la profeții falși; în schimb la profeții Ieremia și Ioil
verbul este la forma Piel imperativ, subiectul acțiunii fiind popoarele dușmane lui Israel417.
Primul în ordine cronologică este Miheia 3, 5: “Iată ce zice Domnul împotriva
proorocilor care rătăcesc pe norodul Domnului, care atât cât au în ce să-și înfigă dinții strigă:
Pace!, iar împotriva celor care nu le aruncă nimic în gură propovăduiesc război418”. Contextul
invocat aici, amendează corupția falșilor profeți din Israel, care s-au raliat potrivit moravurilor
conducătorilor lor lacomi (Miheia 2, 1-11), prooroci falși ce s-au transformat în niște potrivnici
ai Legii lui Moise (Deuteronom 13, 1-5). Aceștia rătăceau poporul, pretinzând că le comunică
mesaje profetice inspirate direct de Dumnezeu (Deuteronom 18, 21-22; 3Regi 22, 19-28).
Defetiști la origine, corupția spirituală deveniseră adevărata lor profeție419 (Numeri 22, 7; Neemia
6, 12; Iezechiel 13, 19). Verbul folosit aici pentru „propovăduiesc” ( ‫ )וְ קָ ְר ֣אּו‬înseamnă mai
degrabă strict literal “a sfinți, a consacra”, expresia referindu-se la sfințirea războiului, făcând
trimitere indirectă spre ceremoniile religioase420 (1Regi 13, 8-12; Ieremia 6, 4; Isaia 13, 3). Din
punct de vedere literar, expresia deja consacrată “qiddešû milhamâ” (sfințiți războiul), la profetul
Miheia, nu are de-a face nimic cu ideea unui conflict armat, ci este vorba despre impostura
falșilor profeți, care amăgeau poporul cu zvonuri de război, pentru ca aceștia speriați, să le ofere
daruri în schimbul rugăciunilor lor pentru pace421. Depravarea lor morală, este subliniată și de
verbul ce descrie mușcătura dinților lor, asemănătoare cu cea a șarpelui veninos, pentru a se
împlini profeția Domnului asupra poporului necredincios (Ieremia 8, 17; Amos 5, 19). Aceștia
atrag mânia lui Dumnezeu și pentru că vestesc pacea (šālôm) care în mentalul colectiv însemna
binecuvântarea mântuirii (Deuteronom 28, 1-14). Cuvântul șalom cuprinde o arie cât mai largă
de semnificații (sănătate trupească, armonie socială, stabilitate economică și siguranță politică),
ei promiteau aceste bunuri fără o investire directă de la Dumnezeu, și decontextualizând
termenul de fundalul lui etic și religios (Ieremia 6, 14; Iezechiel 13, 10), așadar, o uzurpare a

417
Cătălin Vătămanu, “Războiul sfânt din perspectiva Vechiului Testament”, p. 101.
418
Biblia adică dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și a Noului Testament, tradusă după textele originale ebraice și
grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II,
București, 1939, p. 882.
419
David W.Baker, T.Desmond Alexander, Bruce K.Waltke, Obadiah, Jonah and Micah. An Introduction and
Commentary, coll. Tyndale Old Testament Commentaries, vol. 26, (Donald J.Wiseman ed.), Inter-Varsity Press,
Nottingham, 22009, p. 192.
420
John Merlin Powis Smith, William Hayes Ward, Julius A.Bewer, A Critical and Exegetical Commentary on
Micah, Zephaniah, Nahum, Habakkuk, Obadiah and Joel, T&T Clark, Edinburgh, 41959, p. 75.
421
Cătălin Vătămanu, “Războiul sfânt din perspectiva Vechiului Testament”, p. 107.

160
autorității lui Dumnezeu422. Pedepsirea lor era iminentă, fiindcă nimeni nu avea autoritatea
morală de a vesti pacea și mântuirea, decât doar cei credincioși lui Yahwe.
Următorul text este cel din Ieremia 6, 4: “Pregătiţi război împotriva ei! Sculaţi-vă şi
haideţi spre miazăzi! Vai! Ziua este spre sfârşit şi iată se lasă umbrele serii”. Aceeași expresie
de consacrare a războiului ca act cultic, aparținătoare războiului de sfințire al lui Yahwe, întâlnim
și aici. Tema largă a iminenței războiului ce-a dominat capitolele 4-5, se remarcă și în acest
capitol 6. Întocmai precum capitolele precedente din Ieremia, și acesta este o compoziție din mai
multe piese, oracole – de aceea, versetul de mai sus se integrează contextului ce compune
versetele 1-8: un poem ce descrie venirea vrăjmașului de la Nord, cu scopul de-a asedia cetatea
sfântă a Ierusalimului. Astfel, profetul primește mesajul din partea Domnului (versetele 6-8) care
spune clar că invazia este ordonată de Însuși Dumnezeu datorită păcatelor poporului Său. Acest
dezastru național se poate totuși evita numai dacă Ierusalimul se pocăiește de păcatele lui 423 (v.
8). Aceasta se poate ușor vedea prin fraza prepozițională ( ָָ‫“ )אֵ לֶ֛יה‬împotriva ei”, care este un
construct gramatical ce vizează o legătură atemporală între entitatea afectată (Ierusalimul) și
actanții acestui iminent război424 (asirienii). Milostivirea lui Dumnezeu se degajă de la sine,
cucerirea Ierusalimului este posibilă (deportarea ei în robia babilonică de mai târziu întărește
această clauză), însă El îi poate opri pe asupritorii de la Nord, numai dacă poporul va arăta
semne de pocăință. Se poate vorbi în cadrul versetelor 4-5 și despre un sfat în tabăra Nordicilor,
cu privire la o viitoare invazie (cu sensul de a porni bătălia sau a o pregăti). Oricare va fi decizia,
Dumnezeu este Cel Care va guverna hotărârile oamenilor, potrivit planului Său pedagogic de
restaurare a poporului Său căzut în idolatrie425.
Ultimul în ordine cronologică este Ioil 4, 9: “Vestiți acestea popoarelor! Pregătiți
războiul (qaddešû milhamâ)! Chemați vitejii! Lăsați să se apropie și să înainteze toți oamenii
războiului!”. Contextul puțin lărgit, prezintă decizia Domnului de a strânge toate neamurile în
valea lui Iosafat, pentru ca să le judece prin război (3, 1-3). Versetul de față îl pregătește pe Israel
pentru războiul de sfințire, iar ținta lui este redată prin repetiția verbelor: “anunțați/veniți” toate
popoarele. Versetul următor portretizează echipamentul militar al acelor timpuri pre-exilice,
tocmai pentru a sublinia iminența războiului. Chemarea clasică la război, surprinsă de profetul
Ioil, comportă o doză de ironie la profetul Isaia (21, 5) care îi descrie pe luptători mâncând și
bând, neașteptându-se la un război intempestiv. Judecata divină nu vizează doar declararea
verdictului, ci și punerea în practică a acestui verdict, prin derularea ultimei bătălii. Profetul Ioil
primește de la Dumnezeu un mesaj asemănător profețiilor lui Isaia (8, 9; 17, 1-14), Zaharia (12-
14) și Iezechiel (38-39), unde Sionul celebrează cultic, victoria lui Dumnezeu împotriva tuturor

422
Philip Peter Jenson, Obadiah, Jonah, Micah. A Theological Commentary, coll. Library of Hebrew Bible/Old
Testament Studies, vol. 496, T&T Clark, New York, 2008, pp. 134-135.
423
John Bright, Jeremiah. A New Translation with Introduction and Commentary, coll. The Anchor Bible, (William
Foxwell Albright, David Noel Freedman eds.), Doubleday, New York, 1965, pp. 48-49.
424
Elizabeth R.Hayes, The Pragmatics of Perception and Cognition in MT Jeremiah 1:1 – 6:30. A Cognitive
Linguistics Approach, coll. Beihefte zur Zeitschrift für die alttestamentliche Wissenschaft, band 380, Walter de
Gruyter, Berlin, 2008, p. 218.
425
William McKane, A Critical and Exegetical Commentary on Jeremiah, vol. 1, T&T Clark, Edinburgh, 1986, pp.
141-142.

161
vrăjmașilor Săi426. Seriozitatea cu care se apropie războiul este dată de însăși porunca lui Yahwe,
trimisă fie prin profeții Săi, fie prin îngerii Săi însărcinați să vestească neamurilor Judecata.
Expresia întâlnită aici qaddešû milhamâ derivă din imaginea războaielor lui Dumnezeu, care se
derulează sub stricta Sa comandă. Ea comportă desigur un puternic fundal cultic, se poruncește
îndeplinirea jertfele și arderile-de-tot ce pregăteau derularea războiului lui YHWH (1Regi 7, 8-9;
Ieremia 51, 27), purtat de războinicii Domnului anume consacrați pentru îndeplinirea acestui
ideal (Isaia 13, 3: “Eu am poruncit sfintei Mele oştiri, zice Domnul, chemat-am pe vitejii mâniei
Mele, pe cei ce se veselesc de slava Mea427”).

Concluzii

Războiul de sfințire, cu dimensiunea lui teologică (Ieremia 6, 4; Miheia 3, 5; Ioil 4, 9),

dar și socială (Deuteronom 20), este cu adevărat o viziune de luptă străină cercurilor jihadiste,
promotoare a numitului “război sfânt”. Israel nu luptă pentru convertirea cu forța a popoarelor
păgâne din jur la religia monoteistă, ci pentru a-și revendica pământul Canaanului, moștenit
direct de la Dumnezeu, prin legământul încheiat cu sluga Sa Avraam în vechime. Războaiele de
după cucerirea Canaanului, din epoca premonarhică și monarhică, sunt războaie de consolidare a
Tării Sfinte. Derapajele întâlnite în cazurile regilor Saul, David, Ahab și alții, care luptă fără voia
lui Dumnezeu (2Regi 12, 26-31), sunt simple incidente, ce devalorizează contextul sfințitor al lui
qaddeșu milhamâ.

Anexa 3

426
Leslie C.Allen, The Books of Joel, Obadiah, Jonah and Micah, coll. The New International Commentary on the
Old Testament, William B.Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1976, pp. 149-150.
427
John Merlin Powis Smith, William Hayes Ward, Julius A.Bewer, A Critical and Exegetical Commentary on
Micah, Zephaniah, Nahum, Habakkuk, Obadiah and Joel, p. 550.

162
 Nu te teme, crede numai...428

“Jalnici ascultători!
Oricine are în pieptul său inimă simțitoare, va înțelege cumplita durere, de care e
fulgerată inima oricărui părinte, când moartea nemiloasă răpește în floarea vârstei pe una din cele
mai frumoase odrasle ale familiei sale. Cazul de față, cu sfâșietoarea durere din inima părinților,
ne reamintește scena mișcătoare din evanghelie, când unul dintre mai marii sinagogii, anume
Iair, aleargă cu grabă la Hristos, cade la picioarele Lui și-L roagă foarte, să vină să pună mâinile
peste copila lui bolnavă de moarte, ca să fie scăpată și să trăiască. Nîdejdea lui Iair crescuse fără
îndoială văzând că Hristos se îndreaptă spre locuința lui. Dar în drum iată solia, care-i vestește,
că copila lui a murit și-i spune, să nu mai supere pe Învățătorul. Ce veste îngrozitoare a fost
aceasta pentru bietul părinte, își poate închipui oricine. Mântuitorul, înțelegând mâhnirea lui, i-a
spus aceste cuvinte atât de simple, dar atât de înviorătoare: Nu te teme, crede numai... Copila n-a
murit, ci doarme... A intrat apoi, însoțit numai de tatăl și de mama copilei, în odaia în care zăcea
moarta, și cu puterea dumnezeiescului Său Cuvânt, zicându-i: Copilă, scoală-te, îndată se sculă
copila și umblă (Marcu 5, 41-42).
Înțelegem toți, câți ne-am adunat astăzi aici, să petrecem la locul de odihnă veșnică
rămășițele trupești ale adormitei în Domnul fecioare Florica Manta, că aceeași durere cumplită a
săgetat și inima scumpilor ei părinți în clipa, când au luat de veste, că îngerul morții a început să
fâlfăie din aripi diafane asupra iubitei lor fiice, pe care și-au dat toată omeneasca silință, s-o
crească până la vârsta de 21 de ani și s-o cultive ca pe un suav trandafir, menit să dea podoabă
atât de aleasă în stratul bine îngrijit și frumos odrăslit al acestei familii preoțești.
Ce flori încântătoare, ce roade îmbelșugate poate să îmbie vieții noastre obștești o familie
preoțească, la temelia vieții căreia stă frica lui Dumnezeu, credința cea dreaptă, nădejdea cea
neofilită și dragostea biruitoare peste toate greutățile, știm cu toții și avem o dovadă atât de
frumos grăitoare și în cazul de față.
Însușirile, cu care a fost înfrumusețat sufletul acestei fecioare, trebuie socotite ca niște
daruri de la Dumnezeu. Dar este meritul părinților, că prin îngrijirea și priceperea lor deosebită
au știut cultiva în sufletul fiicei lor, sămânța cea bună a virtuților creștinești, care au făcut din ea
un model de fiică ascultătoare, de soră și prietenă devotată, de creștină bună gata oricând spre
jertfă cât de mare pentru ajutorarea deaproapelui îndurerat și obidit.
Despre această nobilă și creștinească pornire a sufletului său feciorelnic a dat dovadă atât
de strălucită, când s-a dedicat de bunăvoie și cu devotamentul cel mai desăvârșit operei caritative
de a îngriji și lecui pe eroii întorși bolnavi sau răniți de pe câmpiile de luptă. Cum au sosit în
spitalele din Sibiu cei dintâi bolnavi și răniți, ea s-a smuls împreună cu sora ei, Mărioara, din
atmosfera senină a căminului părintesc și cu suflet eroic a alergat să-și îndeplinească datorința
428
Ioan Lupaș, Cuvântare rostită la înmormântarea surorii de caritate Florica Manta, în Gurarâului, 4 august 1915.

163
creștinească față de cei ce gemeau în suferințe și cu timpul să se aducă pe sine jertfă curată pe
altarul iubirii deaproapelui...
Anunțul funebru ne spune, că Florica Manta și-a încheiat tânăra ei viață ca soră de
caritate voluntară. Cât de frumos zugrăvește scurtimea acestor trei cuvinte pornirea nobilă și
entuziastă a unui suflet candid de fecioară spre jertfa supremă întru îndeplinirea datoriilor față de
aproapele avizat la ajutor! O astfel de jertfă nu poate să răsară decât din cea mai adâncă și mai
curată dragoste creștinească – coroana tuturor virtuților – căci scris este: mai mare dragoste
decât aceasta nimeni nu are, ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Câtă
însuflețire virginală și cât eroism delicat, plin de abnegație, a desfășurat ea întru îndeplinirea
nobilei, dar grelei misiuni de soră de caritate voluntară, vor ști mărturisi cu dreptate aceia dintre
eroii armatei noastre, care în zilele lor de suferințe, când erau țintuiți de patul durerii, au avut
bucuria de a se putea împărtăși de îngrijirea duioasă a acestor două fiice de preot român, de
cuvintele lor de mângâiere și alinare, de neobosita și delicata lor veghere... Dar și medicii, care
au avut prilej să cunoască de aproape activitatea ei zeloasă ca soră de caritate, mărturisesc că
Florica Manta a îngrijit de bolnavi cu un devotament plin de jertfă, că în cursul acestei îngrijiri a
celor greu bolnavi s-a strecurat în trupul ei tânăr sămânța bolii ucigătoare și consideră stingerea
vieții ei înfloritoare ca pe o jertfă curată pe altarul celei mai frumoase iubiri a aproapelui.
Eroismul și jertfa aceasta vor fi deci socotite ca fiind întru toate asemenea eroismului și
jertfelor nenumărate, aduse de vitejii noștri pe diferitele câmpii de bătălie, pecetluind cu sângele
inimii lor credința și virtutea străbună. Chiar pentru acest cuvânt, numele Florica Manta va
împodobi o pagină frumoasă în nesfârșitul pomelnic al jertfelor, pe care le-a dat și le dă
necontenit poporul nostru. Va servi totodată ca dovadă nepieritoare despre buna creștere și
îndrumare creștinească, pe care un preot român știe s-o dea tinerelor mlădițe ale familiei sale.
De aceea, voi părinți întristați, nu vă temeți, alungați din sufletul vostru gândul cel
înfricoșat al morții, și mângâiați-vă cu credința întăritoare, că copila voastră Florica, întocmai ca
fiica lui Iair, n-a murit, ci doarme. Ca unii, care ați întemeiat întreagă viața voastră familială pe
învățătura evangheliei lui Hristos, încercați să alinați durerea sufletului vostru în nădejdea, că
precum a intrat Mântuitorul în casa lui Iair și a înviat pe fiica acestuia cu puterea Cuvântului Său,
tot astfel va intra prin Cuvântul evangheliei Sale și în casa sufletului vostru și va face să
înțelegeți, că fiica voastră Florica n-a murit, ci doarme... Numai ceea ce a fost țărână trecătoare
în ființa ei, se va da pieirii, iar ceea ce a fost scânteie dumnezeiască întru dânsa, va trăi în veci.
Numai trupul ei istovit de boala cea grea și îndelungată, se va pogorâ în liniștea mormântului, să-
și doarmă somnul de veci, iar sufletul ei curat va continua să vieze într-o lume mai bună și mai
fericită, bucurându-se de lumina vieții de veci, în latura drepților, căci viața e umbră și moartea e
vis, / sufletelor blânde, cerul e deschis...
Blând și drept și bun și jertfitor a fost sufletul ei. Deci, poarta cerului îi stă deschisă, ca să
poată porni spre locul de fericire netulburată, unde se încununează cu cununa cea neveștejită a
măririi toți cei ce au jertfit jertfa dreptății și au nădăjduit întru Domnul...
Părinți îndurerați, frați și surori nemângâiate, rudenii și prietene întristate, curmați deci
curgerea lacrimilor voastre de jale și ascultați cuvântul de mângâiere al proorocului: Veniți să ne

164
întoarcem către Dumnezeu, căci El a sfâșiat și tot El va vindeca, El a lovit și tot El va tămădui
rana (Osea 6, 1). Iar tu, suflet blând și curat, care ne-ai părăsit în primăvara vieții tale, când firea
întreagă părea că zâmbește cu farmec deosebit în preajma ta și-ți îmbie potirul iubirii senine și
încântătoare, împăcat cu înalta conștiință de a-ți fi făcut datoria creștinească deplin, jertfindu-te
pentru aproapele, pășește de acum pe drumul tău de lumină, fericire și seninătate veșnică, intră
întru bucuria Domnului tău și te sălășluiește în corturile drepților, totdeauna acum și pururea și în
vecii vecilor. Amin”.

Anexa 4

165
 Să vă iubiți unii pe alții...429

“Iubiți creștini!
Ne găsim iarăși în seninătatea plăcută și dătătoare de viață a unor zile de sărbătoare.
Glasul armonios al Bisericilor noastre prin sunetul clopotelor, mai cu tărie și vioiciune, mai
sărbătorește se aude bătând la porțile sufletelor noastre, chemându-le la prăznuire, rugă și
închinare – la preamărirea lui Dumnezeu!
Sunt zilele dătătoare de lumină și de viață, de mângâiere și de binecuvântare cerească, ale
pogorârii Duhului Sfânt. În chip de limbi de foc, însoțite de un mare sunet, care cutremură
împrejurimea, strălucește și se pogoară Duhul Sfânt asupra apostolilor. Îi trezește la o nouă viață
conștientă de cele dumnezeiești, harnică și vitează! Se luminează și îmbogățesc mințile cu
puterea și învățăturile lui Iisus. Îi întărește cu înțelepciunea, curajul, răbdarea și îndrăzneala de
lipsă, întru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, la toate limbile și la toate popoarele!
Îmbrăcați cu putere de sus îndată după revărsarea darului Duhului Sfânt, și încep a grăi în
mai multe limbi străine. Ușile cele zăvorâte și încuiate se deschid. Nu se mai tem de nimeni.
Toată frica și toată neîncrederea dispare. În adunări și în sinagogile jidovilor, cu atâta îndrăzneală
și convingere propovăduiesc pe Hristos Cel Răstignit și Înviat, încât pe toți îi uimesc. Toți se
întrebau, au nu sunt oare aceștia Galileenii cei simpli, pescarii cei neînvățați de mai înainte? Și
de unde știu ei atâtea limbi, de unde atâta învățătură și putere de cuvânt?
Apostolul Petru, care mai înainte la întrebările unei slujnice, de trei ori se lepădase de
Hristos, zicând nu știu pe acel om, acum nu se mai teme, nici de căpeteniile jidovilor. Predică
Cuvântul lui Dumnezeu cu atâta înțelepciune și tărie, încât într-o singură zi, peste 3000 de
ascultători, primesc Botezul învățăturilor lui Hristos. Tot cu o asemenea înflăcărare și dragoste
își îndeplinesc și ceilalți apostoli chemarea lor. Săvârșesc nenumărate minuni. Flacăra vie a
Duhului Sfânt care curăță sufletele și luminează mințile, pătrunde adânc în inimile lor, le
încălzește și aprinde în ele acea iubire sfântă care toate piedicile le învinge, toate pericolele
nesocotește, care însăși moartea o disprețuiește, pentru viața cea mai bună întru Hristos
(Z.Boiu, “Semințe din ogorul lui Hristos”). Lucrarea Duhului, produce o mare schimbare nu
numai în sufletele apostolilor, dar și în inimile celor ce-i ascultau. Aceștia numai acum văd și
încep să-L înțeleagă pe Hristos. Până era între ei pe pământ, de la o vreme se obișnuise cu
poruncile, și minunile Lui. Când văd însă cunoștința atâtor limbi străine, înțelepciunea la care
ajunsese fără să fi umblat prin școli înalte, - minunile ce le făceau prin puterea credinței lor,
acești simpli Galileeni, tot mai multora dintre jidovi și păgâni, li se deschid ochii – văd și încep a
recunoaște, puterea dumnezeiască a învățăturilor lui Hristos.

429
Ioan Popa, Cuvânt rostit în Biserica din Gruiu în ziua de Rusalii, la 10 mai 1915, Săliște.

166
 II

Cu plinirea făgăduinței și a zilei celei orânduite, după cum ne spune cântarea Bisericii, că
întru aceasta, focul Mângâietorului drept s-a pogorât pe pământ, și pe cei necărturari,
înțelepciune i-a învățat și grăitori de Dumnezeu i-a arătat, ne găsim la sfârșitul unei lucrări mari,
ce s-a săvârșit numai și numai pentru împăcarea omului cu Dumnezeu, pentru mântuirea
noastră! Jertfa cea mai înaltă, ce se poate aduce de un om pământean – jertfa vieții sale – a adus-
o pentru noi oamenii, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Și aceasta numai din iubire...
În cunoscuta istorisire a evangheliei, ce-o auzim citindu-se întotdeauna la Slujba
Maslului, e vorba de-o pustie ce se întinde între Ierihon și Ierusalim – de pustia sângelui, după
cum se mai numea și de drumul periculos, ce ducea prin aceasta, de un om căzut între tâlhari, de
alți doi cunoscători de lege, și de un al treilea care făcea parte dintr-un neam nebăgat în seamă –
care purta însă în inima sa altarul jertfei și al iubirii curate – de un Samarinean. Rămâne să ne
întrebăm fraților, nu este o pustie întinsă și lumea în care trăim noi? Nu este plină de primejdii și
pustia lumii noastre? Nu își are ea și astăzi, din pricina câtor și mai câtor neînțelesuri și
neajunsuri omenești, multele greșeli și păcate, cărora suntem expuși a cădea în tot minutul pe
tâlharii săi? Nu este prea adeseori viața noastră bântuită de viforul ispitelor și al răutăților – al
atâtor nevoi, greutăți și încercări de tot felul? Nu ne trebuie altceva, pentru a răspunde acestor
întrebări, decât ochi văzători și inimi simțitoare. Drumurile vieții sunt și astăzi – mai ales astăzi –
pline de frați și surori, căzuți între tâlharii atâtor și atâtor felurite necazuri, lipsuri, dureri grele și
nenorociri neașteptate... Toți aceștia ne cheamă cu glasurile lor deznădăjduite, și ne îndeamnă să
nu trecem alăturea... Să nu ne lăsăm scârbiți de rănile și sângele celor năpăstuiți. Să nu ne
înfricoșăm de suferințele și chinurile lor. Să nu ne scuzăm și să ne lăsăm cuprinși de grijile
proprii, ci să ne apropiem ca Samarineanul îndurat, să spălăm rănile, să turnăm untdelemnul
faptelor bune și vinul întăritor al cuvintelor de mângâiere, întărire și de nădejde!
Fraților! Cu acest prilej de praznic luminat, care ne reîmprospătează toată iubirea și
îndurarea Părintelui ceresc spre noi oamenii, nu vom putea prăznui mai înțelepțește aceste
sărbători, decât silindu-ne a ne îmbogăți mintea cu credința cea vie, plăcută Domnului, iar
sufletul cu podoaba iubirii creștinești. Având aceste mărgăritare scumpe în comoara inimilor
noastre, am ajuns la o avere mare și neprețuită – la înțelegerea și îndeplinirea cuminte a
învățăturilor lui Hristos. Ele singure au destulă putere, după cum s-a dovedit de atâtea ori în
cursul vremii de 19 veacuri și se adeverește, de-a îndeplini toate cerințele și așteptările omului,
de-a asigura pe seama acestuia o pace și-o liniște pământească, în frământările și încercările
vieții, de a-i întinde în necazuri și în dureri grele, nădejdea alinării și a mângâierii. Singure sunt
în stare de a putea face să dispară neînțelegerile și alte neajunsuri dintre oameni. Căci dragostea,
inima acestor învățături: îndelung rabdă, se milostivește, nu pizmuiește, nu se înalță, nu se
trufește, nu caută ale sale, nu se mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate...
(1Corinteni 13, 4-6).
Astăzi, mai ales când știința omenească, fie ea cât de înaintată, stă neputincioasă în fața
încercărilor multe și diferite, negăsind cuvânt potrivit de ușurare și de alinare măcar în parte a

167
durerilor, se simte mai tare lipsa unei astfel de virtuți creștinești. Numai ajutorându-ne cu
îndemnul călduros al acelei iubiri, care se jertfește pentru aproapele, vom putea vindeca rănile
deschise. În drumul vieții, ni se pun și nouă multe suișuri grele și obositoare de-a curmezișul,
căutând să ne oprească pasul. Plângeri și tânguiri de tot felul auzim în tot ceasul și din toate
părțile. Voi stărui de această dată asupra celor mai proaspete, pricinuite de bântuiala crâncenului
război, care nu mai vrea să contenească și care ne-a atins și ne atinge pe toți. Nu e aproape suflet
omenesc astăzi, nu numai în comuna sau țara noastră, ci aproape în cele mai multe țări de pe
bătrânul continent al Europei, ca să nu simtă povara războiului, ce s-a deslănțuit asupra noastră.
Să rămânem la noi. Vom găsi în apropierea noastră soții îngândurate, cu 4-5-6 copilași, fără de
sprijinul ocrotitor al soților. Soții văduve și copii orfani, cu inimile cernite de jale, cărora le-a
sosit înfiorătoarea veste, să nu mai aștepte pe soțul și tatăl mult iubit. Și numai Bunul Dumnezeu
știe, în ce stare i-a părăsit. Vom da de părinți gârboviți, tremurând de mulțimea anilor, neliniștiți
și tulburați până în adâncul sufletului de soarta unicului fiu, nădejdea și sprijinul bătrâneților lor.
Vom întâlni copilași orfani, lăsați în grija tatălui, din partea mamei răposate din pricina unei boli.
Acum sunt lăsați și de tatăl chemat sub steag, lăsați în grija uitată a vreunui neam sau într-a
cutarei bătrâne sărace. Ne vom izbi în urma scumpetei celei mari, ce crește mereu, de atâtea
lipsuri și nevoi, pe care în vremuri pașnice nici nu ni le puteam închipui, și care multora nici
astăzi nu le sunt cunoscute. Căci lipsurile mari se tăinuiesc din partea celor mai mulți, sub
cuvânt, de-a susține cinstea familiară de odinioară, și se tot înghit, până nu mai se pot.
Toate acestea nu cer, nici nu așteaptă altceva de la noi decât dragoste și iar dragoste. Și să
credeți fraților, că numai puterea ei va fi în stare să oprească și să zvânte șiroaiele de lacrimi, să
potolească și să vindece rănile cele multe. Numai năzuindu-ne, potrivit puterilor sufletești și
materiale, a împărți iubirea noastră cu cei apăsați de nevoi, cu cei ajunși în dureri și nenorociri
grele, vom dovedi și noi că suntem creștini. Vom contribui la alinarea suferințelor. Vom alunga
anumite lipsuri izvorâte din scumpetea războiului. Numai jertfindu-ne unul pentru altul, vom
împlini și noi porunca cea mare a Mântuitorului: să vă iubiți unii pe alții... Vom contribui unul
fiecare, măcar în parte, la statornicirea păcii și a liniștii sufletești, atât de schimbată și de
tulburată astăzi. Iar Părintele ceresc, văzând iubirea dintre frați, va trimite darul Duhului Sfânt
asupra noastră, ca să înmulțească binefacerile iubirii creștinești și să binecuvânteze faptele ei,
acum și întotdeauna - Amin”.

Anexa 5

168
 Prin mângâierea Scripturilor nădejde să avem430

“Iubiți creștini!
Azi se împlinește anul, de când tot din acest loc, după ce s-au împărtășit cu Sfintele
Taine, au plecat mulți din comuna noastră, voioși să prindă armele și să apere țara noastră
împotriva dușmanilor celor mulți, care s-au năpustit asupra ei cu gând de a o cuceri și jefui. I-am
petrecut cu mic, cu mare, o bună cale, și la despărțire le-am zis și noi din inimă – ca celor nouă
din Vaslui, și cu sergentul zece – cu zile mergeți dragii mei și să veniți cu zile. Iar ei ne
răspundeau cu cântarea: Fie la pradă, fie la război / Toți în șir grămadă veseli mergem noi! /
Steagul să lucească, pentru el trăim / Țara să înflorească, pentru ea murim! Și ne făgăduiau că:
Vor face luntre – punte și / Vor muri strigând în foc / Rămâi țară cu noroc!
Cui i-ar fi trecut prin gând și cine ar fi crezut atunci, să țină atât de mult acest crâncen
război, ba în loc să înceteze ori barem să se mai domolească, să fie din ce în ce tot mai înfricoșat
și să ceară tot mai multe jertfe și tot mai mult sânge de la milioanele de viteji, care cu un curaj
neasemănat luptă și se jertfesc pentru binele nostru, pentru tron și patrie. Cea mai vrednică faptă
și cea mai sfântă datorință pentru fiecare om harnic de a purta arma, a fost, este și va fi totdeauna
de a lupta cu vitejie unul chiar contra doi, sub steagul la care a jurat și pentru patria, care ne
adăpostește și ne dă cele de lipsă. După veștile ce le avem până acum, ostașii noștri întru adevăr
au înfruntat cele mai neînchipuite greutăți și primejdii, au întors în fugă taberele dușmanilor cu
mult mai numeroase și i-a alungat departe în țara lor. Adevărat că cu multe pierderi și jertfe din
partea noastră, dar totuși mai mari din partea potrivnicilor.
În aceste grele vremi, unde putem afla mângâiere decât numai în Sfânta Scriptură, care e
izvor nesecat de mângâiere și întărire. Însuși Apostolul Pavel ne spune: Câte s-au scris mai
înainte spre învățătura noastră s-au scris, ca prin mângâierea scripturilor nădejde să avem
(Romani 15, 4). Acolo vom vedea, că Însuși Mântuitorul nostru ne-a pregătit pentru vremuri
grele, arătând pricinile și dându-ne povețele de lipsă pentru liniștirea noastră. Evanghelistul
Matei ne spune că Învățătorul a zis: Ierusalime, Ierusalime, cel ce ai omorât proorocii și ai ucis
cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, precum adună cloșca puii
săi sub aripi, și n-ați vrut. Iată, se lasă casa voastră pustie (Matei 23, 37). Și mai departe,
văzând zidirile Bisericii a zis: Vedeți acestea toate? Amin! zic vouă, nu va rămâne piatră pe
piatră, care să nu se risipească. Întrebând învățăceii, când vor fi acestea toate și care este semnul
venirii Sale și sfârșitul veacului, le-a răspuns: Se va scula popor peste popor, și împărăție peste
împărăție, și va fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri; însă acestea toate vor fi doar
începutul durerilor. Se vor înmulți fărădelegile și se va răci dragostea multora. Iar cel ce va
răbda până la sfârșit, acela se va mântui. Când veți vedea urâciunea pustiirii, care s-a zis de
proorocul Daniel, stând la locul cel sfânt, atunci să fugă cei din Iudeea la munți... Ci rugați-vă

430
Ioan Manta, Predică ținută la Sfântul Ilie, 20 iulie 1915, în Gurarâului.

169
să nu fie fuga voastră iarna, că va fi necaz mare, care n-a mai fost de la începutul lumii - și nici
nu va mai fi (Matei 24, 1-22).
Nu ni se pare că toate acestea se petrec înaintea noastră? Au nu vedem, că popor s-a
sculat peste popor, și împărăție peste împărăție, nu vedem și auzim de foamete și ciumă pe
alocuri? Nu citim cum se risipesc cetăți și sate, ba nu se cruță de unii nici chiar locașurile sfinte –
Bisericile. Oare să nu fie aceasta urâciunea pustiirii, zisă de proorocul Daniel? Din toate acestea
nu se poate vedea cum și cât s-a înmulțit fărădelegea și s-a răcit dragostea multora? Să
nădăjduim, totuși, că Părintele ceresc, Care e grabnic spre ajutor și zăbavnic la mânie, nu ne va
lăsa până la sfârșit pieirii, ci ne va da vreme de pocăință.
Dacă unii din puternicii și stăpânii zilelor noastre, ar fi fost stăpâniți și conduși mai mult
de duhul înțelepciunii, de duhul bunei înțelegeri și al temerii de Dumnezeu, decât de duhul
lăcomiei, al cuceririi și măririi deșarte, și dacă pentru ajungerea scopului lor păcătos nu s-ar fi
năpustit cu omor chiar asupra unsului Domnului, asupra moștenitorului nostru Francisc
Ferdinand și dacă stăpânitorii unor împărății nu ar fi sărit întru apărarea celor vinovați, pe care
împărăția noastră a voit să-i pedepsească după vrednicie; căci zice David proorocul: Cine a întins
mâna asupra unsului Domnului și a rămas nepedepsit? – nu ar fi venit asupra noastră aceste
nenorociri. Așa, vedem că învățații popoarelor, în loc de a-și înteți râvna și voința și a-și ascuți
mintea pentru aflarea mijloacelor de înaintare, bunăstare și mulțumire a popoarelor, au născocit
în timpul din urmă, tot felul de arme și mijloace de stârpire și pustiire, prin care se nimicesc cu
cruzime nenumărate vieți, se prefac în ruine cetăți și sate, ridicate cu multă muncă și sârguință
spre binele, folosul și lauda omenirii.
Astfel, ni s-a dat să vedem cel mai înfricoșat război purtat nu numai pe pământ și pe apă,
dar și în pământ și sub apă, ba chiar și în văzduh. Nu numai cu tunuri, puști și șrapnele, dar chiar
și cu aburi otrăviți, care nădușesc și omoară pe toți câți îi ajung. Dar să nu judecăm noi, căci
avem Judecător pe Cel ce a făcut și stăpânește veacurile, El va statornici răspunsurile și va hotărî
pedepsele. Iar noi cu încredere și răbdare creștinească să purtăm aceste nevoi, cu dreptate venite
asupra noastră, și să năzuim în tot chipul spre îmblânzirea Stăpânului. Să urmăm povețelor
proorocului Isaia care zice: Căutați pe Dumnezeu și dacă-L veți afla pe Dânsul, să-L chemați, și
dacă se va apropia de voi, să-și lase cel necredincios căile sale și cel fărădelege sfaturile sale, și
vă veți milui. Să lăsăm faptele stricăcioase ale trupului care sunt: necurățiile, vrăjbile, mâniile,
gâlcevile, pizmele și altele, căci cei ce fac unele ca acestea nu se vor mântui.
Să năzuim a face roadele Duhului care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă
răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor, căci împotriva
acestora nu este lege (Galateni 5, 19-24). Să cerem milostivire până e deschisă ușa milostivirii.
Căci al Domnului este cuvântul: Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că veți lua - și va fi
vouă (Marcu 11, 24).
Să ne rugăm cu inima înfrântă și smerită, ca Domnul cel mare și puternic, Domnul cel
tare în războaie, care a dat biruință lui David asupra lui Goliat, și a păzit și hrănit pe poporul Său
în pustie – să dea biruință armelor noastre și astfel să binecuvânte cât mai curând pe poporul Său
cu pace! Să ne apere pe noi și pe toți ai noștrii de tot răul și primejdia. Căci mult poate

170
rugăciunea dreptului care se face. Ilie om era asemenea nouă pătimaș și prin rugăciune a înmulțit
untdelemnul și făina văduvei din Sarepta Sidonului și a sculat din moarte pe fiul ei. Tot prin
rugăciune a pogorât foc din cer și a ars jertfa lui bine primită, iar pe proorocii cei mincinoși ai lui
Baal i-a nimicit. Tot prin rugăciune a închis cerul 3 ani și 6 luni și iarăși rugându-se a adus ploaie
și pământul și-a dat iarăși rodul său. Și noi să ne rugăm și să zicem cu toată cucernicia și cinstea
cu cântărețul Bisericii: Doamne Dumnezeul părinților noștri, Care faci pururea cu noi după
blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și a
sfântului și bineplăcutului Tău Ilie proorocul, a cărui pomenire o facem azi, și ale tuturor
sfinților Tăi, spre pace ocârmuiește viața noastră. Că Tu ești Împăratul păcii și Mântuitorul
sufletelor noastre, și Ție mărire înălțăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin!”.

Anexa 6

171
 Răscumpărați vremea!...431

“Iubiți creștini!
S-a strecurat iarăși un an în sânul veșniciei. Anul 1915 a trecut, și ne vedem pe pragul de
a începe anul 1916. La acest prag de trecere dintr-un an în celălalt, se cade să ne oprim puțin
pentru a culege unele învățături. Chiar și numai un drumeț, după ce a parcurs o parte însemnată a
drumului, ajungând la un popas, își întoarce ochii sufletului asupra greutăților ce a întâmpinat
până aici; iar cunoscându-le pe acestea și silindu-se a cunoaște și pe care îl mai așteaptă, își
înoiește puterile, ca cu atât mai ușor să poată înainta pe drumul ce-i stă înainte. Așa și noi,
precum oricare om cu minte și judecată sănătoasă, - avem sfânta datorință pe lângă aceia, că vom
face o reprivire asupra trecutului, să cercăm a pătrunde și în tainele și datorințele viitorului. Vom
urma astfel și pentru ca, cunoscând trecutul și închipuindu-ne cum poate să fie viitorul, să ne
adunăm mințile și întărim puterile, pentru ca folosind tot momentul spre binele și fericirea
noastră, cu mai mare ușurință să putem străbate și prin greutățile anului în care intrăm: 1916.
Anul trecut, 1915 a fost cel mai îngrozitor dintre toți pe care îi cunoaștem noi. Atâta trudă
și osteneală, amărăciune și întristare, suspin și vărsare de lacrimi, nici un an n-a adus ca anul
trecut. Iar necurmându-se acest înfricoșat război nici până azi, silindu-ne a cunoaște viitorul, ne
vom asemăna prea ușor cu omul, care voind a trece un râu mai lat cu luntrea, în mijlocul
valurilor amenințătoare cearcă a-și pune întrebarea, dacă va fi în stare oare să străbată prin toate
acestea și oare putea-va ajunge la mal? Anul trecut, ca nici unul dintre cei cunoscuți de noi, a
adunat toată floarea tinerimii și vânjoșia bărbaților, pentru a-și îndeplini cea mai sfântă datorință
a lor față de tron și patrie, răbdând pe lângă altele foame, sete, frig și zăduf, jertfindu-și foarte
mulți chiar și viața în slujba lor de apărători ai țării. În lipsa atâtor brațe vânjoase, nici soarta
noastră a celor de acasă, n-a fost mai ușoară. Căci pe lângă aceea, că le purtăm dorul și grija, au
n-a trebuit, ca noi cei rămași acasă să suplinim pe toți cei plecați dintre noi, copilandrul pe fecior,
soția pe soț și moșneagul pe fiu, numai și numai să ne agonisim toate cele trebuincioase și de
lipsă pentru trai?
Pe lângă toate cele îndurate însă, ne mângăiem când citim și auzim chiar, că greutățile ce
le-am întâmpinat, n-au fost zadarnice, făcând bravii feciori ai satelor noastre atâtea și atâtea
vitejii strălucite și cuceriri însemnate; încât armata numeroșilor noștri dușmani neîmpăcați, este
aproape cu totul zdrobită și nimicită. Noi însă cei de acasă, iarăși învredniciți de la Dumnezeu cu
anotimpuri mănoase și îmbelșugate, folosind tot timpul cu înțelepciune, am putut duce la bun
rezultat toate lucrările vieții noastre zilnice din acest an. Astfel am urmat întru cele vremelnice.
Iar în cele sufletești și veșnice, cu fruntea senină și cu deosebită mulțumire sufletească trebuie să
mărturisesc, că ne-am dat silința să nu rămânem înapoia altora.

431
Vasilie Suciu, Cuvântare rostită în Biserica din Topârcea, la Anul Nou 1916.

172
 Poate nenumăratele epistole și rugări ce-am primit de prin tranșeele diferitelor fronturi,
de la iubiții noștri frați consăteni, cerându-ne cărți de citit de cuprins bisericesc și de rugăciuni, -
ne-au dat și nouă îndemnul curat, să cercetăm Sfânta Biserică cu mai multă râvnă decât în trecut,
nu numai Duminica și în sărbători, ci chiar și în zile de lucru. Pot mărturisi, că în Sfânta Biserică,
duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare am putut constata, că lipsa celor 250 de bărbați
și feciori chemați la arme, aproape nu s-a simțit. Totdeauna Biserica a fost înghesuită, ascultând
fiecare cu frică, cu credință și cu dragoste sfintele rugăciuni și mântuitoarele învățături, ce se
rostesc de la sfântul altar. Pătrunși dar cu toții deopotrivă, atât cei de pe câmpul de luptă, cât și
noi cei de acasă, de duhul zilelor grele, prin care trecem, am răscumpărat vremea cu sârguință
muncind și rugându-ne.
Și nici că se putea altcum. Căci azi nu mai e ca în trecut, în timpuri normale și liniștite,
când omul mai putea amâna câte un lucru de azi pe mâine, ci dimpotrivă, tot momentul trebuie
folosit cu cea mai mare pricepere și dibăcie. Azi, de tot momentul atârnă lucruri mari, iar
pierzând momentul, am pierdut și lucrul ce atârnă de el. Sfântul Apostol Pavel încă ne sfătuiește
a folosi timpul cât mai creștinește, când ne zice: Iară a face binele să nu ne lenevim, că la
vremea sa vom secera neostenind (Galateni 6, 9). Se zice că timpul e ban, și cu drept cuvânt,
căci cu timp și în timp se pot numai câștiga bunuri cerești sau pământești. De aceea ne spune și
Sfântul Grigorie, că viața s-ar putea asemăna cu târgul, care dacă o dată a trecut, nu-ți mai poți
cumpăra cele de lipsă, dar totuși este o deosebire, că dacă trece un târg vine altul, - dacă însă
trece viața aceasta, în veci nu se mai întoarce, căci avem numai un suflet și nu două sau mai
multe, din care să poți cheltui și să-ți mai rămână.
Pe lângă toată năzuința, strădania, truda și osteneala noastră din anul trecut, poate zilele
grele, precum poate mai vârtos cei doi ani slabi, care au premers acestuia, sunt pricina că daruri
mai însemnate în cursul acestui an, nu s-au făcut pentru Sfânta noastră Biserică. S-au făcut însă
câteva daruri în sume mai mici. Acestea sunt însă momentele mai însemnate, petrecute în cursul
anului 1915.
Cum și ce are să mai urmeze în viitor? Cu puținătatea noastră de judecată, de gândire
mărginită nu ne este dat nouă a ști și cunoaște anii sau timpurile, pe care Dumnezeu le-a așezat
întru a Sa stăpânire. Nădăjduim însă, că după greutățile biruite și cunoscute în anul trecut, pe
lângă o năzuință și strădanie neobosită, folosind tot timpul spre dobândirea îndestulării și
mulțumirii vieții noastre trecătoare și a celei veșnice, precum în trecut, așa și mai departe în anul
ce urmează, vom putea învinge atât noi, cât și cei de la fronturi toate greutățile, ce ne vor mai
întâmpina. Iar, vrând Dumnezeu, în urma succeselor anului trecut, să înfrângem pe neîmpăcații
noștri dușmani, ajungând la pacea mult dorită, să nădăjduim că ne vom bucura și noi românii
dreptcredincioși, precum toți fiii acestei patrii mult iubite, de răsplata strădaniei noastre, cu
îndestulare și mulțumire.
Trimite Doamne darul Tău cel ceresc asupra noastră, și ne dă tărie și putere, ca precum în
anul trecut am răscumpărat vremea, știind că zilele rele sunt, - așa și în zilele viitorului ostașii
noștri să poată supune pe vrăjmașii noștri așternut picioarelor lor, iar noi să putem purta cu
ușurință povara și zăduful greutăților de tot felul. Pe lângă toate acestea, noi slujitorii acestui

173
sfânt altar, dorim ca anul în care intrăm, să-l petreceți în mulțumire și îndestulare mai desăvârșită
decât cea de acum, păstrând întreagă și nevătămată credința în Tatăl Ceresc, Căruia se cuvine
toată mărirea, cinstea și închinăciunea, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.

174
 Anexa 7
Omilie432

“Iubiți creștini!
Bucurați-vă că ați ajuns această sărbătoare, când Duhul Sfânt S-a pogorât pe pământ,
când s-a împlinit profeția zisă apostolilor: Și iată Eu voi trimite vouă făgăduința Tatălui Meu
spre voi, iar voi ședeți în cetatea Ierusalimului, până când vă veți îmbrăca cu putere de sus
(Luca 24, 48). Să folosim și noi această sărbătoare pentru întărirea credinței în Dumnezeu,
cugetând la învățăturile date de Iisus poporului adunat, în ziua aceasta la Ierusalim. Mare este
această sărbătoare, - se numea a adunării – la israeliți, căci fiecare își ținea de datorință să
meargă la acest praznic, care le aducea aminte de călătoriile lor prin pustie, după scăparea din
Babilon. Iisus, anume folosește prilejul acesta și începe să predice. Această cuvântare a Sa, e
plină de învățături, ca și toate celelalte, dar e caracteristică pentru a cunoaște nedumerirea
poporului ce-l ascultă. Cum, fariseul cel fălos de ținerea formelor seci ale Legii, ori cărturarul
cufundat în legi și profeți, să creadă, ca un Galilean să facă minuni, ba să se numească pe Sine
Fiul lui Dumnezeu?! Ei își văd știința lor batjocorită, își pierd influența asupra poporului.
Poporul vede minuni, aude învățături frumoase și ar crede, dar fariseii stau în contră cu
autoritatea lor. De aici apoi o luptă în societatea de atunci, luptă care se dă oricând, când ideile
sănătoase ocupă locul celor netemeinice...
Nu vedeți voi o asemănare mare între viața oamenilor vechi, înainte de Iisus și între cea
de acuma. Ei au orbecăit cuprinși fiind de păcate, iar noi astăzi iar facem așa. Și păcatul nostru e
mai mare, căci nouă ni S-a arătat și ni Se arată Iisus și totuși nu-L cinstim, dar omenirea veche
nu s-a învrednicit de vederea și cunoașterea Mântuitorului, căci se zice: De nu aș fi făcut lucruri
între ei, care nimeni altul nu a făcut, nu ar avea păcat; iar acum au și văzut și m-au urât și pe
Mine și pe Părintele Meu (Ioan 15, 24). Deci noi, cărora ne-a venit Mântuitorul, păcătuim mult
mai mult, ca și omenirea ce nu l-a cunoscut. Iisus a trimis oameni, care să-I pregătească calea și
mustre poporul rătăcit. Și nou ne trimite, în loc de profeți, semne. Războiul actual e un semn care
zice: Întoarceți-vă la credința în Dumnezeu și nu mergeți mai departe în calea pierzării. Nu vă
păgâniți, ci lăsați să fie iar era primă a creștinismului în toate manifestările sale. Ascultați de
acest semn al lui Dumnezeu.
Dumnezeu deci de la început, S-a îngrijit, ca omul cel căzut în întuneric să se poată ridica
iar din această stare și când s-a plinit vremea, când toți doreau o mântuire – Tatăl a trimis pe Fiul
Său spre mântuirea omenirii. Iisus și-a început lucrarea. Opera Sa, ar fi întâmpinat și mai mari
greutăți, decât a întâmpinat, dacă nu și-ar fi avut înaintemergătorii Săi. Moise, profeții, toți au
venit cu putere de sus, ca să pregătească poporul pentru primirea lui Iisus. Căci e o deosebire
grozavă între creștinism și păgânism, - adevăr și minciună, și de aceea a trebuit, ca prin un
432
N.Ilieșiu, Omilie la Duminica a VIII-a după Paști, a Sfintelor Rusalii, 1915.

175
început de veacuri de ani să fie pregătit poporul. Căci e greu să întorci o lume rătăcită. Și Iisus a
făcut aceasta. Prooroci a trimis, care au biruit și pe urmă a venit El. A început să predice, despre
toate neputințele omenești, a mângâiat pe cei nenorociți, a vindecat pe orbi, pe șchiopi, a șters
neputințele și a lovit în cei trufași. Se produsese o confuzie în popor. Cei care până acum nu
aveau nici o grijă, fariseii care erau stăpâni pe poporul care li se închina, văd că poporul se
despart de ei. Aici trebuie să vedem noi o reformare a societății.
Lumea atunci era agitată, se transformă ceva în omenime. Societatea omenească își
primenea sufletul, se lepăda de omul cel vechi. Și toată această transformare a fost precedată de
evenimente mari, de fierberi interne, cum zisese Iisus, că foc, luptă a venit să aducă pe pământ,
prin ce s-a declarat luptă între adevăr și minciună. Poporul se agita departe, fariseii și cărturarii
de alta, se țin adunări peste adunări, se hotărăște urmărirea lui Iisus, excluderi din sobor a celor
ce credeau în Iisus și cu un cuvânt, tulburări în popor – căci bine să știm era vorba de intronarea
adevărului. Nu vedeți voi în lumea de acum o fierbere. S-au sculat popor peste popor; iar din
zăngănitul armelor se aud voci, care se înalță către Dumnezeu. Iată transformarea societății, un
pas spre o viață mai bună. Nimeni nu a dorit acest război, căci costă mult sânge, dar acesta e un
semn ceresc. Vor fi de aici înainte inimi credincioase și evlavioase. Se observă aceasta până
acuma, în societatea omenească...
Sfânta Evanghelie se sfârșește: Eu sunt lumina lumii, cel ce umblă după Mine nu va
umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții. Această învățătură e o confirmare a adevărurilor
de la începutul Sfintei Evanghelii. Iisus e lumina lumii. Cum o lumină strălucește și răspândește
razele sale în întuneric, așa și învățătura lui Iisus, luminează în întunericul păcatelor. Deci cine
iubește lumina, lase păcatul și primească învățăturile lui Iisus, așa cum ne sunt tălmăcite de
Sfânta Biserică. Grijiți, că diavolul cu ispitele sale, umblă ziua la amiază după voi, dar să nu vă
ademeniți de dulcețile lui. Decât o viață plăcută pe pământ, petrecută în desfrâu, mai bine o viață
eternă petrecută în mulțumire sufletească.
Iubiților! Rusaliile sunt semnul reînnoirii vieții omenești. Vă reînnoiți și voi, lepădând ce
aveți rău, ca să vă numiți cu drept fiii Tatălui. Să fiți reînnoiți sufletește, măcar ca și fiii voștri,
care sunt pe câmpul luptei. Reînnoirea o faceți în înțelesul Sfintei Evanghelii de azi și atunci și
voi veți fi lumină altora, căci așa se cade unui creștin bun și evlavios, și așa preamărim
dumnezeirea”.

176
 Anexa 8
Predică pe timp de război433

“Iubiți fii!
Frică mare a străbătut inimile noastre . Cum nu? Floarea populației – puternicii ocrotitori
ai familiilor, lăsat-au casă și masă, neveste și copii, părinți gârboviți de ani, frați, prieteni buni;
prins-au arma ucigătoare și au ieșit la hotare, ca să-și apere căminul și tot ce au mai scump pe
lume. Neamuri străine au dat năvală peste noi, neamuri ce răpindu-ne moșia – vreau să ne ducă și
pe noi în robie. De aceea și-au pus bărbații pieptul drept zid de apărare contra năvălitorilor fără
milă. Ostași buni ce sunt își fac datoria fără oboseală. Cad mai bine rupți de obuze, decât să-și
părăsească postul de onoare, la care sunt chemați și țin la el mai mult ca la viață. Nici nu a lor e
frica de care mă plâng. Frica e a noastră, a celor slabi ce am rămas acasă. Putem noi sta
nepăsători în fața morții ce seceră sufletele alese? Nu ne cutremură vaietele văduvelor tinere și
plânsul orfanilor ce rămân în valurile tulburate ale vieții singuri, strigând după hrană ca și puiii
golași din cuib care și-au pierdut pe mama? Cum vom trece fără lacrimi, pe lângă bătrânii ce-și
târăsc ca viermele prin țărână trupul, și nu mai e cine să-i ridice, căci fiul, patronul lor, răpus de
gloanțele dușmane, și-a sfârșit el viața, și au rămas ei: bătrâni, singuri, neputincioși. Suntem
oameni. Avem simț omenesc. Nu se poate să nu ne cuprindă jalea obștei, și nu se poate să nu
dăm curs jalei și durerii prin vărsarea lacrimilor pline de fior amar.
O războiule, războiule! Grea vorbă mai ești tu! De câte ori te rostim - și nu trece secundă
să nu fii tu pe buzele noastre – de câte ori te rostim, ne aduci aminte de șiroaiele de sânge ce
roșesc toate câmpurile pe unde te arați. În zarea ce ni-o deschide simpla ta pomenire, vedem sate
și orașe răsturnate, și flăcările și fumul străbătând până la norii cerului; vedem mormanele de
leșuri neîngropate, date pradă fiarelor de codru, și auzim spasmul și durerea celor ce mor... O, cât
de groaznic ești tu, războiule!
Iubiților! În necaz ne aducem aminte de zisa Scripturii: Ia aminte la cele de pe urmă ale
tale și nu vei greși! În necazul războiului ne stau înainte deci și întrebările: Purtăm și noi vina
războiului ce ne decimează? Îl putem scurta? Îi putem micșora suferințele? Câte întrebări, atâtea
frământări ale zilelor în care trăim. Luminat de duhul evanghelic, voi căuta a vă da răspunsul
dorit, cu scop de a aduce între voi ramura mult dorită de măslin, care poate mângâia și da
speranță la viață, în zilele grele prin care trecem. Să luăm aminte!
Virtutea de căpetenie a creștinului este, cum știm, iubirea și mărturisirea adevărului.
Adevăratul creștin nici nu neagă ceea ce știe că e adevăr și nici nu caută – păcătos fiind – a-și
ascunde păcatul. Propria conștiință îl oprește a căuta scăpare în dezvinovățiri mincinoase. Doar
creștinul e deplin dumirit, că în zadar ar minți el și în zadar ascunde adevărul, când Cel ce vede

433
Vasile Gan, “Predică pentru timpul de răsboiu”, în Revista Teologică, nr. 13-20, 1916, pp. 279-290.

177
întru ascuns și așa dă la arătare faptele omenești (Matei 6, 4). Cu toate acestea, ce se întâmplă
în timpul mai nou? Dorul de a apărea nevinovați – miei, deși suntem lupi, - e dor ce stăpânește
mai mult decât toate dorurile. Parcă e însușire proprie și înăscută nouă. Nimeni din creștinii de
azi, nu suferă să-i zică totul: Uite, tu ești păcătosul! Ba cu toții ne dăm toată silința în a ne spăla,
de am fi cei mai întinați, mai vinovați; și celor ce ne fac imputări le răspundem scurt și apăsat: N-
am fost de față, n-am văzut, nu știu nimic.
Chiar războiul ce pornește ne dovedește ținuta necreștină. Întrebați: purtăm vina
războiului? Răspunsul tuturor este: Nu! Nu noi am pornit războiul, nu noi suntem vinovații!
Punem vina pe alții, și cu mare apăsare strigăm: Cârma conduce statul. Ea are și răspunderea.
Cârmacii, se înțelege, nu fără temei zic: Frânele, da, le purtăm, însă stăm sub stăpânirea
publicului. Opinia publică ne mână înainte. Am ținut până ce am putut frânele, dar fiind mare
încordarea, frânele ne-au scăpat din mână, și acum curge, și până la domolirea patimilor mereu
va curge sângele omenesc.
Care va să zică, se strecoară vinovații războiului cum alunecă peștele luciu printre
degetele pescarului și fuge din nou în balta din care s-a prins. Și totuși cineva poartă vina?
Precum toate în lume se întâmplă cu cauză, n-a putut veni nici războiul ca ploaie fără nor. Își are
cauzele – pe vinovații lui. Cine sunt vinovații? Credeți mie ce spun: Noi suntem vinovații! De
m-ați numi bârfitor ori rău-voitor al vostru, și tot trebuie să spun, că noi purtăm vina războiului.
(Imputarea ce mi-o faceți, dacă cu adevărat credeți că bârfesc, nicidecum nu înseamnă că vă
neîndreptățesc, ci întărește numai convingerea, că punând răspunderea pe public, am atins un
punct simțitor în chestiunea foarte mare a războiului).
Voi dovedi! Întreb: Ce e războiul? – Răspundeți: Războiul e duel! S-au certat popoarele,
ce luptă acum, și se duelează unele cu altele. Se omoară oamenii atâta vreme cât le ține furia.
Îndată ce patimile se vor domoli, furia va scădea, și va înceta și războiul. Așa e și în natură ziceți.
Se ivesc nori negri, încărcați cu scântei de fulger. Câtă vreme scânteiele contrare nu se nimicesc,
nu vor înceta nici fulgerele nici tunetele. Îndată însă ce scânteiele s-au nimicit, nu mai e viscol,
nu mai e cutremur și groază. Fug și norii grei ce au vărsat potopul pe câmpuri, și vine din nou,
vine veselul soare ce înviorează întreg ținutul pustiit prin furtună. Astfel explicați voi războiul.
Nu e vorbă, bine ziceți. Popoare barbare și-au pus ochii pe moșia străbună, patria noastră iubită.
(Barbare le numesc, pentru că cine atacă pe altul din bun senin, nu poate fi numărat printre
civilizați). Au pismuit barbarii frumusețile, bogățiile naturii, și vreau să ne-o răpească. Dar vii cu
nici un preț nu o dăm!
Privind obiectiv războaiele, cu adevărat trebuie să concludem că ele sunt urmări ale
conflictelor de interese între popoare. În războiul actual alții și-au pornit oștirile, alții veneau să
ne surpe. Noi suntem cei atacați de dușmani. Suntem partea nevinovată, partea ce suferă martiriu
de la năvălitorii fără suflet. Faptului acestuia nu-i pot și nici vreau a-i contrazice, căci e adevărat.
Și nici ca creștin, nici ca predicator, eu nu voi ascunde adevărul. Are însă războiul acesta ca toate
războaiele, o altă latură, care nu e bine a se trece și dacă ne numim creștini, nici se poate trece cu
vederea. Înțeleg latura lui religioasă. Noi cei ce ținem la zisa Mântuitorului: Ai voștri pe perii
capului toți sunt numărați (Matei 10, 30) și credem că cârma lumii o are Cel ce a zidit-o, știm cu

178
deplină siguranță că precum nimic nu se întâmplă în lume fără știrea și învoirea Atotputernicului
cârmuitor, așa și rostul războiului de acum în planul dumnezeiesc, a fost dinainte hotărât. Care e
rostul prezentului război? Se cunoaște apriat din locul Scripturii, unde citim: Trufia ta s-a suit în
urechile mele și voi pune belciugul meu în nările tale (4Regi 19, 28). Iar în alt loc: Și cetățile
Sodomei și Gomorei arzându-le cu sfărâmare, le-a osândit, punându-le pildă celor ce vreau să
facă necurățenie (2Petru 2, 6).
Citatele ne dumiresc că trufia și necurăția, nu sunt plăcute Tatălui; aflăm din ele că
oricând și oriunde se ivește trufia și necurăția, sunt cu asprime pedepsite de Tatăl ceresc, Care
zice: Și voi aduce peste voi sabie, care izbândește, izbânda legăturii și veți fugi din cetățile
voastre, și voi trimite moarte peste voi și vă veți da în mâinile vrăjmașilor voștri (Levitic 26, 25).
Ei bine! Am hulit eu, am grăit neadevărul, spunându-vă: Noi suntem vinovații războiului? Nu am
hulit, nici am grăit neadevăr. Nu noi am fost trufașii, care nu cunosc nici o margine a
buneicuviințe? Nu noi am fost și suntem încă necurații, pe care nici Sodoma cu Gomora nu i-a
întrecut? În adevăr, trufia și desfrânările omenești înainte de război nu mai aveau nici un
hotar. Balta cu greu miros a tuturor fărădelegilor, noi eram. Glasul nostru nu mai era glas de
apropiere între oameni, ci strigăt de răzbunare. Nici cea mai mică greșeală a fratelui nostru nu era
trecută cu vederea. Milă nu aveam. De rușine, se înțelege că nu ne păsa. Cum să avem rușine de
oameni, când și de Dumnezeu uitasem aproape cu totul! Răutățile acestea s-au suit la urechile
Cerescului Părinte; răutățile noastre au poftit răzbunare, și răzbunarea e războiul cu toate furiile
sale. Examinând de aproape deci, purtările noastre înainte de război și pătrunzând în adâncul
faptelor ce le-am săvârșit – neapărat trebuie să ajungem la convingerea religioasă, că nimeni altul
nu poartă vina războiului, decât noi. Patimile noastre, care și voi le numiți cauze ale războiului,
patimile și nedreptățile fără număr au cerut răzbunare – care nici n-a întârziat.
Privind prin prisma Bibliei, războiul, venim la convingerea că popoarele barbare ce s-au
ridicat ca volbura să ne înghită, nu sunt alta, decât plaga ce a ajuns și pe vechii faraoni, când s-au
făcut piatră de scandal contra voii dumnezeiești și n-au dat voie poporului israelitean a ieși din
Egipt. Tot cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, și Eu mă voi lepăda de el înaintea
Tatălui Care este în ceruri (Matei 10, 33). Noi ne-am lepădat. Foarte tare am părăsit pe
Dumnezeu. Dar și Dumnezeu ne-a părăsit. Răutățile noastre L-au îndepărtat de noi și au adus
războiul asupra capului nostru. Să recunoaștem aceasta. Și să recunoaștem că Dumnezeu
pedepsește nu cu bâta, ci cu trimiterea plăgilor asupra popoarelor ce se îndepărtează de El, căci
Însuși zice: Iară de nu mă veți asculta și nu veți face poruncile Mele, și nu vă veți pleca
judecăților Mele și de se va îngreuna sufletul vostru ca să nu faceți voi toate poruncile Mele, și
să stricați legătura Mea – voi face vouă așa: Aduce-voi asupra voastră lipsă și râia și
gălbeneala va orbi ochii voștri și va topi sufletul vostru și veți semăna în zadar semințele voastre
și le vor mânca potrivnicii voștri, și voi pune Fața Mea asupra voastră și veți cădea înaintea
vrăjmașilor voștri, și vă vor goni pe voi, cei ce vă urăsc (Levitic 26, 14-17)... De aceea suntem
noi vinovații războiului!
Împrietenindu-ne cu gândul, că din vina noastră s-a pornit războiul, spre a ne umili și a ne
întoarce iarăși, către viața conformă cu Legea lui Dumnezeu, răspunsul la întrebările: putem

179
scurta războiul? Îi putem micșora suferințele - și ce avem a face ca să nu mai apese groaza lui?,
vine de la sine. Fiecare răspunde: Am mâniat pe Dumnezeu – m-a pedepsit cu război: Îl voi
îmblânzi și va înceta războiul!... Și răspundem și ne rugăm așa, pentru că între cauză și urmările
ei întotdeauna se află strânsă legătură. Cauza războiului e mania lui Dumnezeu. Încetând mânia
aceasta, și războiul va înceta. Că așa au să se petreacă lucrurile, îndoială nu încape. Fulgerele și
detunăturile aerului, de care am vorbit adineaori, oare pot continua după nimicirea scânteilor
electrice ce le produc? Nu numai că nu pot, dar îndată ce electricitate nu mai este în nori, ca la
vrajă înceată și furtuna și liniștea domnește aerul. Mânia dumnezeiască e scânteia electrică ce
trăznește. Trecând ea, trece și trăznetul războiului. Și trece așa: Cu întoarcerea către Dumnezeu a
popoarelor, se îmblânzesc și patimile popoarelor aflătoare în război, patimi ce au ridicat popor
asupra poporului și au cauzat pustiirile pe care le deplângem. Lipsa patimilor dă naștere iubirii
dintre popoare, care recunoscându-se de fii ai aceluiași Părinte Ceresc, se recunosc și de frați,
meniți a trăi în pace și a conlucra la opera mare ce o chemăm civilizație, iar în termeni biblici se
zice: Fiți desăvârșiți ca și Tatăl vostru cel din Ceruri. Iubirea dintre popoare, bazată pe
întoarcerea către Dumnezeu, este cea mai bună chezășie a păcii statornice. Cu adevărat! Numai
popoarele ce țin la Dumnezeu pot îndeplini îndrumările Mântuitorului Hristos, care sunt temeiul
oricărei păci, și care îndrumări sună: De te smintește pe tine ochiul tău cel drept, scoate-l pe el
și-l leapădă de la tine, că mai bine este ție să piară unul din mădularele tale și nu tot trupul tău
să se arunce în Gheenă; și de te smintește pe tine mâna ta cea dreaptă, taie-o pe ea și o leapădă
de la tine, că mai bine este ție să piară unul din mădularele tale și nu tot trupul tău să se arunce
în Gheenă (Matei 5, 29-30).
Așa e iubiților! Apropierea de Dumnezeu, și mai deosebit de Fiul Său, Domnul Iisus
Hristos, sădește în noi duhul evanghelic pe care Sfântul Apostol Pavel ni-l propune așa: Rogu-vă
pe voi eu, legatul întru Domnul, cu vrednicie să umblați întru chemarea cu care sunteți chemați,
cu toată smerenia, și cu blândețe, cu îndelungă răbdare, îngăduind unul altuia cu dragoste
(Efeseni 4, 1-2). Duhul evanghelic, sădit și cum se cade cultivat la toate popoarele, va face să
înceteze pentru totdeauna, precum certurile dintre singuratici, așa și toate războaiele dintre toate
popoarele pământului...
Iarăși și iarăși mă apropii, deci de voi, și iarăși și iarăși vă întreb: Unde e cel ce zice, că
nu în puterea noastră stă a conteni furiile războiului? Cum nu? Pacea este ca și arborele ce din
sămânță mică crește uriaș. E mic la început arborele, dar având pământ bun și aer priincios, își
întinde rădăcinile, își lățește și coroana, care cu toate vânturile turbate luptă și dă scut vietăților
ce-și caută sub ramurile lui scăparea. E sămânță pacea, pe care o doresc puțini. De îndată însă ce
duhul evanghelic încolțește în inima tuturor și prinde rădăcini tari la popoare, va crește mare
arborele păcii, și nu vor mai fi războaie între popoarele pământului. De ce să nu fim noi cei ce
fac începutul?! Repet: de ce să nu pornească de la noi curentul de pace? Începutul e momentul
hotărâtor, e pârghia. Puțin poate fi important cine e începătorul. Hula cuiva, că suntem oameni de
sat, că de noi nimeni nu ascultă, nici să luăm în seamă... N-au zis oare fariseii și de Iisus, când
începuse a predica, că prooroc din Galileea nu s-a sculat? (Ioan 7, 52). Cu toate acestea, n-a
trecut nici un veac și s-a lățit peste tot pământul cuvântul Galileanului luat peste picior. Căci nu

180
aceea este de însemnătate: de la cine pornește îndemnul, ci de însemnătate este: ce îndemn face
cineva. Îndemnul ce eu vă dau e bun. Nimeni nu-l trage la îndoială. Îndemnul meu nici nu-l poate
contrazice nimenea. Îndată ce îl primim deci cu tot din adinsul, îndată ce ne dăm toată silința a fi
blânzi, smeriți cu îndelungă răbdare unul față de celălalt, pildă ne va fi din ce în ce, și tot mai
mult urmată și de alții și ca urmare, nu va putea întârzia nici pacea de obște. Doar războiul cu
ororile sale ne silește a ne întoarce către Dumnezeu și a fi blânzi, smeriți și îngăduitori!... În
timpul războiului de astăzi mai bine ca orișicând, cât de adevărate sunt cuvintele Eclesiastului ce
zice: Mărit-am lucrurile mele, ziditu-mi-am case, sădit-am vii, făcutu-mi-am grădini și livezi, și
am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape, ca să ud din dânsele
dumbrava de lemne odrăslitoare; avut-am slugi și slujnice și robi am avut și cirezi și turme
multe am avut, mai multe decât toți cei ce au fost înainte de mine în Ierusalim; adunatu-mi-am
argint și aur și avuțiile împăraților și ale țărilor; făcutu-mi-am cântăreți și cântărețe și
desfătările fiilor omenești, mestecători și mestecătoare de vin; și m-am mărit și am adaos de
înțelepciune mai multă decât toți cei ce au fost înaintea mea în Ierusalim, ci și înțelepciunea a
fost cu mine; și tot ce au poftit ochii mei nu am depărtat de la dânșii și n-am oprit inima mea de
la nici o desfătare... și am căutat eu spre toate lucrurile mele pe care le-au făcut mâinile mele și
spre truda pe care m-am ostenit a o face, și iată toate sunt deșertăciune și alegerea duhului și
nimica nu este prisosire sub soare (2, 4-11).
Da, iubiților! Nimica nu e statornicie aici pe pământ, nimic nu ne procură desfătări
nepieritoare, nimic nu mângâie în afară de Dumnezeu, la Care și trebuie să alergăm și să-I
împlinim voia!... Întărire este Domnul celor ce se tem de Dânsul, zice și Psalmistul (24, 14). La
El vom și alerga și voia Lui vom împlini. Și care e voia Lui? – Ne spune evanghelistul care e
voia Lui zicându-ne: Veniți binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția care este gătită
vouă de la întemeierea lumii, că am flămânzit și mi-ați dat de am mâncat, însetoșat-am și mi-ați
dat de am băut, străin am fost și m-ați îmbrăcat, bolnav am fost și m-ați cercetat, în temniță am
fost și ați venit la Mine (Matei 25, 34-36). Voia lui Dumnezeu, cum vedeți, este a săvârși faptele
milosteniei sau a fi cum zicem astăzi: samariteni. Războiul ce tot mai sălbatic își varsă undele ne
dă bun prilej la samaritenie. Avut-am cândva atâția ciungi, șchiopi, orbi câți avem de la
începutul războiului încoace? Fost-au în zilele de pace orfanii și văduvele ce sunt acum? Avut-a
societatea noastră lipsă de azilele și spitalele de care are trebuință în zilele acestea, ca să poată
primi în ele pe toți bătuții de soartă, pe bolnavii războiului? De când este lumea nu a putut fi
omenirea martoră nefericiților ce le stăm acum față în față. De aceea samaritenii îndurați sunt
adevărată binefacere popoarelor ce tânjesc pe urma războiului acestuia îndelungat. Faptele
umanității în toate timpurile au constituit virtute, în război însă ele sunt coroana tuturor virtuților
omenești, căci ne aduc bunurile mari sufletești, după care atât de mult oftăm în zilele acestea
pline de griji. Faptele umaniste ne aduc: mulțumirea sufletească că am putut ajuta nefericiții și le-
am putut șterge cât de cât lacrimile și ne apropie de pacea mult dorită. În adevăr, numai faptele
milei dărâmă zidurile despărțitoare dintre oameni. Faptele milei îi apropie, îi leagă unii de alții pe
oameni și faptele milei nimicesc egoismul, care cu împerecherile ce le introduce între
singuraticele persoane și între popoare... atât de mult strică și împiedică binele obștesc al păcii.

181
 Întrebările ce ni le punem ca samariteni, pot fi numai acestea: Unde putem afla pe cei ce
mai mult suferă? Unde e mai arzătoare trebuința de ajutor? Cum putem fi mai folositori celor ce
suferă pe urma războiului? Și precum la catastrofe de focuri, de potop fiecare dă ajutorul său
unde primejdia focului ori a apei e mai mare și amenință mai multe vieți, așa vom căuta aici și
vom duce în lazaretul nostru pe cei mai primejduiți, care numai prin mijlocirea noastră mai pot fi
scăpați de totala nimicire. Odihna nu e iertat să o cunoaștem. Nimeni nu poate zice: Mi-a fost
destul! Prea mă amenință și pe mine secera morții! Facă și alții cât am făcut eu!... Nu. Nu este
iertat a folosi vorbe de scuze. Au Domnul Iisus Hristos, venind în lume să se jertfească pentru
noi, a zis vreodată: Prea cu multă osteneală și lepădare de sine merge ridicarea poporului din
noroiul păcatelor? Au S-a tânguit că-L dor palmele primite și cuiele ce intră prin carnea vie când
omorâtorii Săi Îl țintuiau pe Cruce? Au căutat-a scăpare dinaintea morții?... Nicidecum! Pe cei ce
venise să-L prindă i-a întrebat: Pe cine căutați? Și când aceia au răspuns: Pe Iisus Nazarineanul!,
numaidecât a zis: Zis-am vouă că Eu sunt! Deci de mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia –
înțelege apostolii – să se ducă (Ioan 18, 8). S-a pus Hristos, va să zică, pavăză pentru toți. Pe toți
i-a apărat. Singur El S-a dat morții. Veseli ca la nuntă au plecat la eșafod toți mucenicii, când și-
au pus viața pentru credință și binele de obște. Așa se cuvine a face lepădare de sine și noi, spre a
întări pacea în sânul țării și poporului, adeverind cuvintele proorocului Isaia, care grăiește: Și vor
fi faptele dreptății voastre pace, și va avea dreaptă odihnă și vor fi nădăjduind până în veac; și
va locui poporul lui în cetatea păcii; și va locui nădăjduind și se va odihni cu avuție (Isaia 32,
17-18). Pacea câștigată prin jertfirea de sine, este pacea care vine de la suflet și intră la suflet, nu
pace din afară numai – fățărie, și deci e pace veșnică ca și duhul ce-i dă viață.
Ascultându-mă pe mine și împlinind îndemnurile ce vă dau, parcă văd scara lui Iacob pe
care se suiau și coborau îngerii lui Dumnezeu (Facerea 28, 12), și văd parcă cum oamenii de
astăzi se duc la Dumnezeu și cum Dumnezeu vine la ei cu toate harurile la care vrea a-i face
părtași, și mai ales vine aducând din cer, pacea ce zi de zi o cerem în rugăciunea domnească când
zicem: Vină împărăția Ta!...
Cel ce este de la Dumnezeu, graiurile Lui ascultă (Ioan 8, 47) zice evanghelistul. De la
Dumnezeu sunteți voi, iubiți fii, căci vă numiți creștini și fii ai lui Dumnezeu. Ascultați deci
graiul meu!... Darul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl să fie cu voi
cu toți. Amin!”.

182
183
 Bibliografie

Izvoare

- Apologeți de limbă greacă, trad. de T.Bodogae, Olimp Căciulă, D.Fecioru, coll. Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 2, EIBMBOR, București, 1980.
- Arhiva Muzeului Național al Unirii Alba Iulia: V.Barbu, Din istoria militară a poporului
român din Transilvania, manuscris neînregistrat.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 1, f. 1-3.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 4, f. 23.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 4, f. 65-66. 72.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 4, f. 81.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 5, f. 14.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 7, f. 3.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar nr. 7, f. 193.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 15, f. 283-284.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 23, f. 21-23. 35.
- Arhivele Militare Române, Adresa 5269/9 martie 1916, dosar 175, f. 418.
- Arhivele Militare Române, fond Ministerul de Război, Direcția Personal, dosar 1162, f.
269-281.
- Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond Ministerul de Razboi, Inspectoratul General al
Armatei, dosar nr. 2, f. 79-80.
- Arhiva Protopopiatului Ortodox Român Săliște, din 1 iunie 1915, 443, foaia 3.
- Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 4.
- Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 30.
- Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 79.
- Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 143, f. 3.
- Balea Aurel, “Predică de război”, în Foaia Diecezană, nr. 5, 28 ianuarie – 10 februarie
1918.
- Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și
tipărită de ÎPS †Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
- Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
- Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a Celei Nouă, tipărită în zilele
Majestății Sale Carol I, Regele României, Tipografia Cărților Bisericești, București,
1914.

184
- Broșu Ioan, “Să jertfim! O predică de răsboiu”, în Revista Teologică, nr. 16-18, 1915.
- Idem, “Hristos a Înviat!”, în Revista Teologică, nr. 4-6, 1916.
- Chicomban Nicolae, “Predică la Duminica lăsatului de brânză”, în Foaia Diecezană, nr.
9, 10 martie 1918.
- Ciuhandu Gheorghe, “Cuvânt de instalare”, în Biserica și Școala, nr. 51, 17/30
decembrie 1917.
- Clement Alexandrinul, Pedagogul, în vol. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 4, trad. de
Dumitru Fecioru, Editura EIBMBOR, București, 1982.
- Cornilescu Dim. I., “Pacea lui Hristos și vremile de azi”, în Revista Teologică, nr. 1-2,
1915.
- Dimitriu Melchisedec, “Cuvântare”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5, 1914.
- Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Dumitru Stăniloae, Editura Paideia,
București, 1996.
- Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur Arhiepiscopul Constantinopolului,
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
- Eusebiu de Cezareea, Viața fericitului Împărat Constantin, IV, 24, col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 14, EIBMBOR, București, 1991.
- Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, trad. de Corneliu Clop, Editura
Basilica, București, 2014.
- Idem, “Despre catehizarea începătorilor în credință”, în PSB 16: Clement Alexandrinul,
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Fericitul
Ieronim, Fericitul Augustin, Scrieri cu tematică pedagogică, trad. de Dumitru Fecioru,
Dan Negrescu, Policarp Pîrvuloiu, Alin-Bogdan Mihăilescu, Editura Basilica, București,
2016.
- Filocalia, vol. I, trad. și note de Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2004.
- Flaviu, “Predică”, în Biserica și Școala, nr. 27, 5/18 iulie 1915.
- Gan Vasile, “Predică pentru timpul de răsboiu”, în Revista Teologică, nr. 13-20, 1916.
- Grigorie de Nyssa, Scrieri Exegetice, Dogmatico-Polemice și Morale, trad. de Teodor
Bodogae, coll. PSB, vol. 30, EIBMBOR, București, 1998.
- Idem, “Despre facerea omului”, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, trad. de
Teodor Bodogae, Editura EIBMBOR, București, 1998.
- Handa Ioan, “Cuvântare pentru timp de răsboiu”, în Revista Teologică, nr. 7-8, 1916.
- Ilieșiu N., “Omilie”, în Biserica și Școala, nr. 22, 31 mai – 13 iunie 1915.
- Idem, “Predică”, în Biserica și Școala, nr. 50, 14/27 decembrie 1914.
- Idem, “Omilie la dumineca lăsatului de brânză”, în Biserica și Școala, nr. 11, 13/26
martie 1916.
- Idem, “Predică”, în Biserica și Școala, nr. 11, 15/28 martie 1915.
- Idem, “Cuvânt la sărbătoarea Floriilor”, în Biserica și Școala, nr. 13, 26 martie – 8 aprilie
1917.

185
- Idem, “Predică la Duminica XXVIII după Rusalii”, în Biserica și Școala, nr. 38, 17/30
septembrie 1917.
- †Ialomițeanu Callist, “Orațiune”, rostită de P.S.S. Episcopul de Argeșiu Callist
Ialomițeanu cu ocaziunea depunerii jurământului de credință al soldaților recruți,
contingentul 1915 din regim. 6 Artilerie din Argeșiu, în Biserica Ortodoxă Română, nr.
9, 1914.
- †Ioan, din îndurarea lui Dumnezeu dreptcredinciosul Episcop al Aradului, Orăzii-Mari,
Ienopolei și al Hălmagiului, precum și al părților adnexate din Bănatul-Timișan,
„Iubitului cler și tuturor credincioșilor din eparhia Aradului, dar și pace de la Dumnezeu
Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu salutarea noastră arhierească!”, în
Biserica și Școala, nr. 15, 10/23 aprilie 1916.
- Idem, “Circulară iubitului cler și popor din arhidieceza noastră transilvană, dar și îndurare
de la Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos”, în Biserica și Școala, nr. 13, 29
martie – 11 aprilie 1915.
- Idem, “Iubitului cler și popor din arhidieceza noastră transilvană, dar și îndurare de la
Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos”, în Biserica și Școala, nr. 1, 3/16
ianuarie 1916.
- Idem, “Circular cătră toate oficiile protopresbiterale și parohiale din eparhia Aradului”, în
Biserica și Școala, nr. 40, 5/18 octombrie 1914.
- Idem, “Iubitului cler și tuturor credincioșilor din eparhia Aradului, dar și pace de la
Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu salutarea noastră
arhierească”, în Biserica și Școala, nr. 14, 2/15 aprilie 1917.
- Idem, “Circular către toate oficiile protoprezbiterale și parohiale și cătră întregul cler
parohial din eparhia Aradului”, în Biserica și Școala, nr. 36, 7/20 septembrie 1914.
- Ioan Gură de Aur, “Despre slava deșartă și despre cum trebuie să își crească părinții
copiii”, în PSB 16: Clement Alexandrinul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de
Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Scrieri cu tematică
pedagogică, trad. de Dumitru Fecioru, Dan Negrescu, Policarp Pîrvuloiu, Alin-Bogdan
Mihăilescu, Editura Basilica, București, 2016.
- Ioan Gură de Aur, Despre schimbarea numelor, II, trad. de Dumitru Fecioru, EIBMBOR,
București, 2006.
- †Konon, Mitropolit Primat, “Pastorală. Dispozițiile Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei
pentru stârpirea concubinajului”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 10, 1915.
- Idem, “Circulară către Cler pentru sprijinirea și participarea la împrumutul național cu nr.
1572 din 20 aprilie 1916”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1, 1916.
- Leucuția Cornel, “În Duminica Floriilor. Predică pentru orfelinat rostită în Sfânta
Biserică din Șimand”, în Biserica și Școala, nr. 16, 17/30 aprilie 1916.
- Lupaș Ioan, “La mormântul unui glotaș”, în Biserica și Școala, nr. 8, 21 februarie – 5
martie 1916.
- Manzâru B., “Pace vouă!”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, 1914.

186
- Maugâru B., “Satana se veselește”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5, 1914.
- Mângăiați poporul!, Cuvântări bisericești de Dr. Ioan Lupaș și alți preoți din
protopopiatul Săliștei, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1916.
- †Miron Cristea, “Onorată preoțime parohială!”, în Foaia Diecezană, nr. 38, 21
septembrie – 4 octombrie 1914.
- Idem, “Vouă tuturor credincioșilor din eparhie și îndeosebi ascultătorilor acestor cuvinte
arhierești, har și pace de la Dumnezeu Părintele din ceruri – iară de la noi binecuvântarea
Noastră arhipăstorească”, în Foaia Diecezană, nr. 51, 3 ianuarie 1915.
- Idem, “Onoratelor oficii parohiale”, în Foaia Diecezană, nr. 46, 12/25 noiembrie 1917.
- Idem, “Pastorala de Crăciun a P.S. Sale păr. Episcop al Caransebeșului”, în Biserica și
Școala, nr. 3, 14/27 ianuarie 1918.
- Idem, “Cătră toți p. t. domni protopopi și preoți din eparhia Caransebeșului”, în Foaia
Diecezană, nr. 47, 23 noiembrie – 6 decembrie 1914.
- Idem, “Circular către toate organele noastre bisericești din eparhie”, în Foaia Diecezană,
nr. 44, 16/29 noiembrie 1914.
- Monitorul Oficial, nr. 92 din 27 iulie 1917.
- Muntean Eugeniu, “Predică pentru soldați”, în Biserica și Școala, nr. 25, 18 iunie – 1
iulie 1917.
- Nazarie Constantin, Activitatea preoților de armată în campania din anii 1916-1919,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1921.
- Nicolescu Gheorghe, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoți în lupta pentru
făurirea României Mari 1916-1919, editat de Fundația “General Ștefan Gușă”, Editura
Europa Nova, București, 2000.
- Nil Ascetul, “Cuvânt ascetic”, în vol. Filocalia I, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1999.
- Papp Aurel D., “Predică”, în Biserica și Școala, nr. 3, 17/30 ianuarie 1916.
- Partenie P., “Predică la Duminica tuturor Sfinților. Ce folos sufletesc culegem din
sărbătorirea lor”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 2, 1915.
- Idem, “Cuvânt la Întâmpinarea Domnului”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 11, 1915.
- Pentelescu Aurel, Constantin-Ionuț Petcu, Episcopii armatei române. Biografii.
Documente (1921-1948), Editura Militară, București, 2016.
- †Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, “Scrisoare pastorală către preoți, privitoare la
punerea în aplicare a legei speciale, autorizând luarea de măsuri excepționale”, în
Biserica Ortodoxă Română, nr. 10, 1915.
- Platoș Romul, “Predică de Crăciun”, în Revista Teologică, nr. 19-20, 1915.
- †Ploeșteanu Teofil M., “Nașterea lui Iisus Hristos”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9,
1914.
- Idem, “Învierea lui Iisus Hristos”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 12, 1915.
- Idem, “Creștinul în vremurile de acum”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 4, 1915.
- Idem, “Glasul Conștiinții”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 3, 1915.
- Pop Iosif, “Predică de introducere în parohie”, în Revista Teologică, nr. 9-12, 1915.

187
 - Popovici Vasilie, “Cuvântare la sărbătoarea Nașterea Domnului (1914)”, în Biserica și
Școala, nr. 52, 28 decembrie 1914 – 10 ianuarie 1915.
- Idem, “Cuvânt rostit cu ocaziunea parastasului pentru eroii Regimentului de inf. Nr. 48”,
în Foaia Diecezană, nr. 33, 25 august 1918.
- Roșu Ioan, “O cuvântare”, în Biserica și Școala, nr. 12, 20 martie – 2 aprilie, 1916.
- Senin, “Predică rostită în Biserica greco-orientală din Beiuș în Duminica Samarinencei”,
în Biserica și Școala, nr. 24, 10/23 iunie 1918.
- Soceneanțu Dimitrie, “Pareneză rostită în Biserica Ortodoxă Română din comuna Sacul
la 18 noiembrie 1918”, în Foaia Diecezană, nr. 47, 2/15 decembrie 1918.
- Sorescu Roman, “Cuvântare”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 2, 1915.
- Ștefănuțiu Iancu, “Întregirea dotației preoțești”, în Biserica și Școala, nr. 52, 24
decembrie 1917 – 6 ianuarie 1918.
- Teodoret de Cyr, Quaestiones in Genesim, P.G. 80, col. 109B.
- Tit, “Ce să facem cu banii? Predică ocazională”, în Biserica și Școala, nr. 26, 25 iunie –
8 iulie, 1917.
- Tuinea Gheorghe, “Predică la Duminica a 3-a (a Sfintei Cruci) din Postul Mare”, în
Biserica Ortodoxă Română, nr. 12, 1915.
- Tulbure Gh., “Biserica noastră și războiul”, în Biserica și Școala, nr. 47, 23 noiembrie - 6
decembrie 1914.
- Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, trad. de Dumitru Fecioru, Constantin Georgescu,
Editura Basilica, București, 2009.
- Văleanu Nicolae, “Cuvântare despre război”, în Foaia Diecezană, nr. 20, 26 mai 1918.

Dicționare și Enciclopedii

- Bromiley Geoffrey W., Theological Dictionary of the New Testament. Abridged in one
volume, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1985.
- Exegetical Dictionary of the New Testament, vol. 1, (Horst Balz, Gerhard Schneider
eds.), T.&T. Clarck, Edinburgh, 1990.
- Exegetisches Wörterbuch zum Neuen Testament, (herausgegeben von Horst Balz und
Gerhard Schneider), band III, Verlag W.Kohlhammer, Stuttgart, Berlin, 1992.
- Friberg Barbara, Timothy Friberg, Neva F.Miller, Analytical Lexicon of the Greek New
Testament, Baker Books, Grand Rapids, Michigan, 2000.
- Liddell Henry George, Robert Scott, A Greek-English Lexicon, 9th edition, Clarendon
Press, Oxford, 1996.
- McGuckin John Anthony, Dicționar de Teologie Patristică, trad. de Dragoș Dâscă, Alin-
Bogdan Mihăilescu, Editura Doxologia, Iași, 2014.

188
 - Moulton J.H., G.Milligan, Vocabulary of the Greek Testament, Hodder and Stoughton,
London, 1930.
- Newman Barclay M., A Concise Greek-English Dictionary of the New Testament,
Deutsche Bibelgesellschaft Stuttgart, 1993.
- Reid Daniel G., Dicţionarul Noului Testament. Un compendiu de învăţătura biblică
contemporană într-un singur volum, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2008.
- Ryken Leland, James C.Wilhoit, Tremper Longman, Dicționar de imagini și simboluri
biblice, Editura Casa Cărții, Oradea, 2014.
- Simenschy T., Dicționarul înțelepciunii, Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău, 31995.
- Wigoder Geoffrey, Enciclopedia Iudaismului, trad. de Radu Lupan și George Weiner,
Editura Hasefer, București, 2006.

Cărți de specialitate

- Bolovan Ioan, Primul Război Mondial și Realitățile Demografice din Transilvania.

Familie, Moralitate și Raporturi de gen, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015.
- Chapell Bryan, Predicarea Cristocentrică. Răscumpărarea Predicii Expozitive, trad. de
Dorin Pantea, Editura Făclia, Oradea, 22008.
- Ciobotă Marius, Stilistica predicii, Editura Spandugino, București, 2016.
- Idem, Discursul Omiletic din perspectiva Științelor Comunicării, Editura Universitară,
București, 2012.
- Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1997.
- Diaconescu Mihail, Teologia Ortodoxă și Arta Cuvântului. Introducere în Teoria
Literaturii, vol. I, Editura Doxologia, Iași, 2013.
- Dinu Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, București, 2004.
- Djuvara Neagu, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București,
2013.
- Gheorghiu Virgil, Reportaje de război, Editura Agaton, Făgăraș, 2008.
- Goldstein Noah J., Steve J.Martin, Robert B.Cialdini, 50 de secrete ale artei
persuasiunii, trad. de Mihaela Vînătoru, Editura Polirom, Iași, 2009.
- Gordon Vasile, Introducere în Omiletică, Editura Universității din București, 2001.
- Idem, Predica Ocazională (Pareneza). Considerații teoretice și exemplificări, Teză de
Doctorat în Teologie, Editura EIBMBOR, București, 2001.
- Gordon Vasile, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, Editura Basilica, București,
2015.
- Hodoroabă N.V., Din Războiul de Reîntregire. Note şi impresii de campanie (1916-
1918), Bucureşti, 1923.

189
- Ivan Adrian, Logos Parainetikos. Principii parenetice în Omiliile la Matei și în alte
scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015.
- Jenkins Philip, The Great and Holy War. How World War I Became a Religious Crusade,
HarperOne, New York, 2014.
- Laurean Mircea, Arta Predicării. Exigențe pentru mileniul al III-lea, Editura Doxologia,
Iași, 2015.
- Lupaș Ioan, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Editura Arhidiecezană, Sibiu,
1918.
- Macedonski Alexandru, Falimentul Clerului Ortodox Român, Tipografia Vocea
Învățătorilor, București, 1898.
- Marga Andrei, Adrian Ludușan, Exerciții de Argumentare, Editura Fundației pentru
Studii Europene, Cluj-Napoca, 2010.
- Milică Ioan, Noțiuni de Stilistică, Editura Vasiliana, Iași, 2014.
- Moraru Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, EIBMBOR,
București, 2006.
- Idem, Domnitorul Mihai Viteazul (1593-1601) – Erou al Națiunii Române și Martir al Bisericii
Străbune, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2018.
- Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, EIBMBOR, București,
1981.
- Petrescu Nicolae, Omiletica. Manual pentru Seminariile Teologice, Editura EIBMBOR,
București, 1977.
- Pop Ioan-Aurel, Transilvania, starea noastră de veghe, Editura Școala Ardeleană, Cluj-
Napoca, 2016.
- Preda Constantin, Propovăduirea Apostolică. Structuri retorice în Faptele Apostolilor,
EIBMBOR, Bucureşti, 2005.
- Robinson Haddon W., Arta comunicării adevărului biblic, Editura Fundației E.B.E.,
Cluj-Napoca, 2015.
- Idem, Expository Preaching: Principles & practice, Inter-Varsity Press, Leicester, 22001.
- Simms Brendan, Europa: Lupta pentru Supremație de la 1453 până în prezent, trad. de
Lucia Popovici, Editura Polirom, Iași, 2015.
- Stanca Sebastian, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea
neamului (1916-1919), Ediție, studiu introductiv, note și indici de Mihai-Octavian Groza
și Mircea-Gheorghe Abrudan, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015.
- Stott John, Puterea predicării, trad. de Emanuel Conțac, Editura Logos, Cluj-Napoca,
2004.
- Suciu Dumitru, Revoluția Transilvană de la 1848-1849. Date, realități și fapte reflectate
în documente bisericești ortodoxe 1848-1850, Editura ASAB, București, 2010.
- Taylor A.J.P., The struggle for mastery in Europe, 1848-1918, Oxford University Press,
Oxford, 21971.
- Teleanu Bogdan-Aurel, Metaforă și Misiune. Valorificarea literaturii laice în predica
românească, Editura Doxologia, Iași, 2007.
190
 - Tidball Derek, Idolii din preajma amvonului, trad. de Ciprian Simuț, Editura Casa Cărții,
Oradea, 2013.
- Toader Ioan, Retorica Amvonului, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2002.
- Urbach Karina, Bismarck’s favourite Englishman. Lord Odo Russell’s mission to Berlin,
Londra, 1999.
- Velimirovici Nicolae, Războiul și Biblia, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia,
București, 2010.
- Wintle Michael, The image of Europe. Visualizing Europe in cartography and
iconography throughout the ages, Cambridge University Press, Cambridge, 2009.
- Zuber Terence, Inventing the Schlieffen Plan. German War planning, 1871-1914, Oxford
University Press, Oxford, 2002.

Alte lucrări

- Achimescu Nicolae, Universul religios în care trăim, Editura TRINITAS a Patriarhiei

Române, București, 2013.
- Anania †Bartolomeu, Cuvinte de învățătură, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
- Idem, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni: De la
Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii. Scrisori pastorale, Editura Polirom, Iași, 2011.
- Bădiliță Cristian, Metamorfozele Anticristului la Părinții Bisericii, Editura Nemira,
București, 2015.
- Bilalis Spiridon, Martirii Ortodoxiei (Teologia Martiriului), trad. de Ciprian-Ioan Staicu,
Editura Christiana, București, 2016.
- Boia Lucian, De ce este România altfel?, Editura Humanitas, București, 2012.
- Idem, Două secole de mitologie națională, Editura Humanitas, București, 22011.
- Bredin Mark, The Ecology of the New Testament. Creation, Re-creation and the
Environment, Biblica Publishing, Colorado Springs, 2010.
- Breck John, Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic, trad. de
Ioana Tămăian, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
- Chirilă Ioan, Cartea Profetului Osea. Breviarum al Gnoseologiei Vechiului Testament,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999.
- Ciomâzgă Cornel Constantin, Lucrarea, Editura Cartea Actuală, București, 2004.
- Craigie Peter C., Deuteronomul, coll. Comentariile Exegetice LOGOS la Vechiul
Testament, (R.K. Harrison, Robert L.Hubbard eds.), Editura Logos, Cluj-Napoca, 2008.
- Crainic Nichifor, Cursurile de mistică, Editura Deisis, Sibiu, 22010.
- Dorz Traian, Hristos – comoara psalmilor, vol. 6, Editura Oastea Domnului, Sibiu,
2
2011.

191
- Idem, Hristos – puterea apostoliei, vol. 1, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2010.
- Idem, Numele Biruitorului, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2007.
- Dumea Claudiu, Pagini dificile ale Vechiului Testament, Editura Sapientia, Iași, 2011.
- Dyrness William, Teme ale Teologiei Vechiului Testament, trad. de Ruben Ologeanu,
Editura Logos, Cluj-Napoca, 2010.
- Gheorghiu Constantin Virgil, Poporul nemuritorilor, trad. de Gheorghiță Ciocioi, Editura
Sophia, București, 2014.
- Gilson Etienne, Filozofia în Evul Mediu, trad. de Ileana Stănescu, Editura Humanitas,
București, 1995.
- Harper William Rainey, A Critical and Exegetical Commentary on Amos and Hosea,
Charles Scribner’s Sons, New York, 1905.
- Heil J.P., The Meal Scenes in Luke-Acts: An Audience-Oriented Approach, Society of
Biblical Literature, Atlanta, 1999.
- Ică Ioan I. jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole,
Deisis/Stavropoleos, 2008.
- Janzen Waldemar, Old Testament Ethics. A Paradigmatic Approach, Westminster/John
Knox Press, Louisville, 1994.
- Larchet Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Editura
Sophia, București, 2001.
- Leiter David A., Neglected Voices. Peace in the Old Testament, Herald Press,
Pennsylvania, Ontario, 2007.
- Lincoln Andrew T., Ephesians, coll. WBC vol. 42, Word Books Publisher, Dallas, 1990.
- Liverani Mario, Israel’s History and the History of Israel, translated by Chiara Peri and
Philip R.Davies, Equinox, London, 22007.
- Maier Gerhard, Evanghelia după Ioan, Editura Lumina Lumii, Sibiu, 1999.
- Marcu Grigorie T., Antropologia paulină, Sibiu, 1941.
- Marguerat Daniel, Les Actes des Apôtres (1-12), coll. Commentaire du Nouveau
Testament Va, Labor et Fides, Genève, 2007.
- Mladin Nicolae, Asceza și Mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
- Muddiman John, John Barton, The Oxford Bible Commentary. The Pauline Epistles,
Oxford University Press, 2001.
- Pawson David, Israel în Noul Testament, Editura Metanoia, Oradea, 2011.
- Pleșu Andrei, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, București,
2012.
- Pohlsander Hans A., Împăratul Constantin, trad. de Mirela Acsente, Editura Artemis,
București, 1996.
- Pritchard James B., Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament, Princeton
University Press, Princeton, 31969.
- Rus Ovidiu, Tâlcuiri biblice ale Părintelui Iosif Trifa. Materiale publicate în foi, între
anii 1922 și 1937, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2018.

192
 - Schmemann Alexander, Tatăl nostru, trad. de Luminița-Irina Niculescu, Editura Sophia,
București, 2010.
- Segal M.H., The Pentateuch: its composition and its authorship and other Biblical
studies, Magnes Press, Hebrew University, Jerusalem, 1967.
- Sirat René-Samuel, Martine Lemalet, Tandrețea lui Dumnezeu, trad. de Țicu Goldstein,
Editura Hasefer, București, 2003.
- Spidlik Thomas, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, vol. I, trad. de diac. Ioan I. Ică jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 1997.
- Stăniloae Dumitru, Ortodoxie și Românism, Editura Basilica, București, 2014.
- Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, EIBMBOR, București, 2010.
- Idem, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986.
- Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura EIBMBOR, București, 2005.
- Steinhardt Nicolae, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006.
- Tatu Silviu, Introducere în studiul Vechiului Testament. Pentateuhul și cărțile istorice,
Editura Casa Cărții, Oradea, 2016.
- Thompson Bert, The Bible and the Age of the Earth, Apologetics Press, Montgomery,
Alabama, 2003.
- Idem, The Scientific Case for Creation, Apologetics Press, Montgomery, Alabama, 2004.
- Trifa Iosif, Trăim vremuri biblice, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 32000.
- Vittis Evsevios, Tâlcuiri la Apocalipsă, vol. 3, trad. de Ovidiu Lăzărescu, Editura
Egumenita, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011.
- Walvoord John F., Roy B.Zuck, Comentariu al Vechiului Testament, Editura Multimedia,
Arad, 2010.

Studii și Articole

- Abrudan Mircea-Gheorghe, “O sută de ani de la intrarea României în Primul Război

Mondial și suferințele preoțimii din Transilvania”, în Renașterea, nr. 8, 2016.
- Albu Filip, “Atitudinea predicatorială a episcopului Grigorie Comșa al Aradului față de
confesiunile din țară”, în vol. Ethos și Etnos. Aspecte teologice și sociale ale mărturiei
creștine, (Ștefan Iloaie ed.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008.
- †Andreicuț Andrei, “Anul 2018, anul Marelui Jubileu”, în Renașterea, anul XXIX,
ianuarie 2018.
- Balca Nicolae, “Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Gură de Aur ca Predicator”, în Studii
Teologice, nr. 7-8, 1968.
- †Bălan Nicolae, “Lumina voastră! Predică după G.Benaz”, în Revista Teologică, nr. 5-8,
1915.
- Idem, “Un congres biblic românesc”, în Revista Teologică, nr. 2, 1912.

193
- Idem, “Un congres biblic românesc (Urmare)”, în Revista Teologică, nr. 3, 1912.
- Belu Dumitru, “Predicatorul în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur”, în vol. Sfântul
Ioan Gură de Aur – mare misionar al Bisericii, vol. I: Păstorul de suflete și exegeza
Ortodoxiei, (Mihai Hau ed.), Editura Basilica, București, 2015.
- Braaten Laurie J., “Earth Community in Joel: A Call to Identify with the Rest of
Creation”, in vol. Exploring Ecological Hermeneutics, Society of Biblical Literature,
Atlanta, 2008.
- Bulacu Mihail, “Formarea Predicatorului după Sfântul Ioan Gură de Aur”, în vol.
Sfântul Ioan Gură de Aur – mare misionar al Bisericii, vol. I: Păstorul de suflete și
exegeza Ortodoxiei, (Mihai Hau ed.), Editura Basilica, București, 2015.
- Buzescu Nicolae, "Spicuiri din jurnalul de front al preotului căpitan Constantin
Buzescu", în Mitropolia Olteniei, nr. 10-12, 1978.
- Cazacu Aurel M., “Despre oratorie și retorică la Tacitus”, în Bibliotheca Septentrionalis.
Philosophia perennis, nr. 1, 2016.
- Cândea Romulus, “Biserica ardeleană în anii 1916-1918”, în Candela. Revistă teologică
și bisericească, nr. 10-11, 1926.
- Cârja Ion, “Identitate națională într-o lume fără identitate – România la o sută de ani de la
intrarea în Primul Război Mondial”, interviu realizat de Tatiana Onilov cu istoricul și
conferențiarul universitar doctor Ion Cârja, în Arthos, nr. 24, 2016.
- Chialda Mircea, “Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea independenței de
Stat a României (1877-1878)”, în Studii Teologice, nr. 5-8, 1977.
- Chirilă Ioan, Elemente de antropologie biblică: persoană/subiect, sine și suflet, în Studia
Universitatis Babeș-Bolyai Theologia Orthodoxa, nr. 1, 2009.
- Ciobotă Marius Daniel, “Pathos şi Personalitate în Discursul Omiletic”, în Studii
Teologice, nr. 1, 2014.
- Idem, “Affective Valencies of the Homiletic Discourse”, in vol. Text şi discurs religios.
Lucrările Conferinţei Naţionale, ediţia a VI-a, (Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan
Milică eds.), Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2014.
- Cloșcă Tincuța, “Ornamentele Retoricii Clasice și cei trei mari Părinți Capadocieni”, în
Studii Teologice, nr. 1, 2014.
- Coțan Claudiu, “A Page from the Life of Bishop Calist Ialomițeanu of Argeș (1912-
1917)”, în Journal of Romanian Literary Studies, nr. 8, 2016.
- Idem, “Clerul Ortodox din București în timpul Primului Război Mondial”, în Studii
Teologice, nr. 2, 2014.
- Crețu Vasile, “Sfântul Ioan Gură de Aur și arta cuvântului. Provocări și exigențe pentru
predica de azi”, în Ortodoxia, nr. 3, 2015.
- †Cristea Miron, “Virtutea militară a românilor”, în Biserica și Școala, nr. 2, 11/24
ianuarie 1915.
- †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Biserica a susținut prin cuvânt și faptă
dobândirea Independenței României”, Cuvânt rostit de Preafericitul Părinte Patriarh

194
 Daniel cu prilejul sesiunii solemne a Academiei Române, dedicată împlinirii a 140 de ani
de la câștigarea Independenței României, 9 mai 2017, publicat în Vestitorul Ortodoxiei.
Revistă de informație bisericească a Patriarhiei Române, nr. 5-6, 2017.
- Dâncu Sebastian, “Părintele Bartolomeu – Ultimul Samurai”, în vol. Mitropolitul
Bartolomeu al Clujului (1921-2011). In memoriam, (Ștefan Iloaie, Bogdan Ivanov eds.),
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012.
- Dăncilă Ioan, „Sfânta Scriptură în războiul mondial”, în Telegraful Român, nr. 108, 15/28
octombrie 1915.
- Delorme Jean, “Prises de parole et parler vrai dans un récit de Marc (1, 21-28)”, in vol.
Ouvrir les écritures: Mélanges offerts à Paul Beauchamp, (Pietro Bovati, Roland Meynet
eds.), Editions du Cerf, Paris, 1995.
- Deteșan Daniela, “Acțiuni caritabile din Protopopiatul Ortodox Săliște în timpul Primului
Război Mondial”, în vol. Primul Război Mondial. Perspectivă Istorică și Istoriografică,
(Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș eds.), Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2015.
- Dincă Garofiţa, “Éthos et pathos dans le discours homilétique roumain”, in vol. Text şi
discurs religios. Lucrările Conferinţei Naţionale, ediţia a VI-a, (Alexandru Gafton, Sorin
Guia, Ioan Milică eds.), Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2014.
- Drugărin Mihai Petricoane, „Însemnările unui director de liceu”, în vol. Marele Război în
memoria bănățeană (1914-1919), (Valeriu Leu, Nicolae Bocșan eds.), Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2012.
- Fish T., “War and Religion in Ancient Mesopotamia”, in Bulletin of the John Rylands
Library, vol. 23, 1939.
- Giurgiu Teodora, „Instituția Clerului în Armata României”, în Revista Centrului de
Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României „General Paul
Teodorescu”, nr. 1, 2014.
- Goia Maria M., “Rădăcinile nevăzute ale Primului Război Mondial”, în Arthos, nr. 24,
2016.
- Gordon Vasile, “Predica, Predicatorul și Ascultătorii. Studiu Pastoral-Liturgic”, în Studii
Teologice, nr. 1, 2014.
- Groza Mihai-Octavian, „Religia Marelui Război reflectată în textele memorialistice”, în
vol. Primul Război Mondial. Perspectivă Istorică și Istoriografică, (Ioan Bolovan,
Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș eds.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2015.
- Gudin Cristina, “Primul Război Mondial în memoriile contemporane”, în vol. Primul
Război Mondial – Perspectivă Istorică și Istoriografică, (Ioan Bolovan, Gheorghe
Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș eds.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015.
- Holom Elena Crinela, Bogdan Crăciun, “Invalizi, orfani și văduve. Consecințe sociale
ale Marelui Război în Transilvania. Studiu de caz”, în vol. Primul Război Mondial.

195
 Perspectivă istorică și istoriografică, (Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela
Tămaș eds.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015.
- Iloaie Ștefan, “Iubire și Toleranță sau Ambivalența Moralei Contemporane”, în Ethos și
Etnos. Aspecte teologice și sociale ale mărturiei creștine, (Ștefan Iloaie ed.), Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008.
- Iordăchescu Cicerone, “Pregătirea sufletească a armatei”, în Biserica Ortodoxă Română,
nr. 1, 1915.
- Lehaci Florentin, “Primul Război Mondial, o cruciadă sfântă?”, în Semnele Timpului:
Revistă de analiză și opinie creștină, 2 iulie 2014.
- Manole Ilie, Andrei Nicolescu, „Studiu introductiv”, în vol. Preoți în tranșee, (Gheorghe
Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu eds.), Editura Europa Nova, București,
1998.
- Mihălcescu I., “Cauzele necredinței contemporane și mijloacele de a o combate”, în
Biserica Ortodoxă Română, nr. 1, 1915.
- Mitroi Nelu, “Preotul Militar – Duhovnic, Părinte și Prieten al Soldatului Român”, în vol.
Armata Română și Patrimoniul Național, (Marius Olteanu, Nicolae Berbec, Iulian
Boțoghină, Victor Martin, Leontin Stoica), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
București, 2010.
- Moo Douglas J., „Nature in the New Creation: New Testament Eschatology and the
Environment”, in Journal of the Evangelical Theological Society, vol. 49, nr. 3/2006.
- Munteanu Eugen, “On the object-language/ metalanguage distinction in St. Augustine’s
Works De Dialectica and De Magistro, in vol. History of Linguistics, vol. 1, (David
Cram, Andrew Linn, Elke Nowak eds.), John Benjamins Publishing Company, 1999.
- Nistor Eugeniu, “Oratorie, Argumentare și Comunicare în Roma Antică”, în Studia
Universitatis Petru Maior. Philologia, nr. 10, 2011.
- Petcu Liviu, “Sfântul Vasile cel Mare – Panegirist al Milosteniei”, în vol. Sfântul Vasile
cel Mare. Închinare la 1630 de ani, (Emilian Popescu, Mihai Ovidiu Cățoi eds.), Editura
Basilica, București, 2009.
- Popescu Gabriel, “Predică și predicator în Biserica Ortodoxă Română. Temeiurile
activității predicatoriale în ortodoxia românească”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2,
1971.
- Preda Constantin, “Modelul comunităţii apostolice în sumarele narative din Faptele
Apostolilor 1-5”, în Ortodoxia, nr. 2, 2015.
- Rezuș Petru, “Învățătura despre religia subiectivă, din punct de vedere interconfesional”,
în Studii Teologice, nr. 5-6, 1958.
- Scriban Iuliu, “Cum învățăm a predica”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-4, 1942.
- Seligmann Matthew S., “Germany and the origins of the First World War in the eyes of
the American diplomatic establishment”, in German History, vol 15, no. 3, 1997.
- Simplicius, “Oratoria bisericească și viața reală”, în Biserica și Școala, nr. 23, 5-18 iunie
1916.

196
- Soljenițîn Aleksandr, “Godlessness: The first step to the Gulag”, Discurs susținut cu
ocazia decernării Premiului Templeton, 10 mai 1983, Londra.
- Soroștineanu Valeria, “Preoții Militari din Arhiepiscopia Ortodoxă a Ardealului în timpul
Primului Război Mondial”, în vol. Primul Război Mondial – Perspectivă Istorică și
Istoriografică, (Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș eds.), Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015.
- Tofană Stelian, „Sfânta Scriptură într-o lume secularizată: Eficientă sau Ineficientă?”, în
Pleroma, nr. 2, 2006.
- Idem, “Centralitatea Evangheliei lui Iisus Hristos în viaţa lumii – o perspectivă biblică”,
în vol. Credinţă şi Mărturisire: Istorie şi Actualitate, (Valer Bel, Cristian Sonea, Grigore-
Dinu Moş eds.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012.
- Varga Cătălin, “Primul Război Mondial în lumină biblică: Cauzele religioase ale
declanșării acestuia”, în Tabor, nr. 5, mai 2018.
- Idem, “The Wars of Israel: An Eastern Orthodox Point of view”, in Studia Universitatis
Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa, vol. 63, no. 1, 2018.
- Idem, “Cuvântarea Sfântului Apostol Petru în Ierusalim (Fapte 2, 14-38). Un exercițiu de
educație omiletică”, în Tabor, nr. 3, 2017.
- Idem, “Preotul Iosif Trifa (1888-1938) și misiunea întreprinsă în poporul român cu
ajutorul Sfintei Scripturi”, în vol. Opus Discipulorum, (Ion Resceanu, Ioan Sorin Bora,
Ioniță Apostolache eds.), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015.
- Idem, “Îndumnezeire și Restaurare între Typos și Antitypos în cea de-a doua Epistolă a
Sfântului Apostol Petru”, în Studii Teologice, nr. 1, 2015.
- Idem, “Frica de Dumnezeu – începutul înțelepciunii. Pilde 1: 7”, în Tabor nr. 3, 2015.
- Vasilescu Gheorghe, “Asistența religioasă în Oastea Țării Românești în 1850-1870”, în
vol. Armata și Biserica, București, 1996.
- Vesa Benedict, “Unitate lăuntrică, Unitate de credință și Unitate de neam. Frânturi de
gând, la 100 de ani de la Marea Unire”, în vol. Calendarul Renașterea 2018, (Iustin Tira
ed.), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2018.
- White Robert, Jonathan Moo, „Environmental Apocalypse and Christian Hope”, in Ethics
in Brief, vol. 17, nr. 1, 2011.
- Zafiu Rodica, “Ethos, pathos şi logos în textul predicii”, în vol. Text şi discurs religios.
Lucrările Conferinţei Naţionale, ediţia a II-a, (Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică
eds.), Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2010.

197
198
 Cuprins

Prefață............................................................................................................ p.
Argument...................................................................................................p.
Introducere.................................................................................................p.

Capitolul I:
Primul Război Mondial în lumină biblică: Cauzele religioase și politice ale declanșării
acestuia..........................................................................................................p.
1.1 Premize biblice............................................................................p.
1.2 Războiul în Vechiul Testament din perspectivă
nomosică (Deuteronom 20)...............................................................p.
1.3 Marele Război (1914-1919) și Biblia (de la politic
spre religios și invers)........................................................................p.
1.4 Concluzii......................................................................................p.

Capitolul II:
Contribuția clerului în Primul Război Mondial.............................................p.
2.1 Un scurt istoric.............................................................................p.
2.2 Contribuția clerului la înfăptuirea mărețului ideal.......................p.
2.3 Omiletica războiului în cadrul serviciului preoțesc militar.
O scurtă incursiune.............................................................................p.

Capitolul III:
Omilia bisericească reflectată în cartea „Mângâiați poporul”. O analiză
retorică............................................................................................................p.
3.1 Prolegomene.................................................................................p.
3.2 Preot Profesor Academician Ioan Lupaș......................................p.
3.3 Preotul Emilian Stoica.................................................................p.
3.4 Preotul Dumitru Borcia................................................................p.
3.5 Preotul Ioan Popa.........................................................................p.
3.6 Preotul Ioan Manta sen. ..............................................................p.
3.7 Preotul Alexandru Vlad...............................................................p.
3.8 Preotul Vasilie Suciu...................................................................p.

199
 3.9 Concluzii......................................................................................p.

Capitolul IV:
Omiletica bisericească a războiului înregistrată în presa vremii...................p.
4.1 Omilii cu substrat biblic..............................................................p.
4.2 Omilii cu substrat social............................................................p.
4.3 Omilii cu substrat moral duhovnicesc.......................................p.
4.4 Omilii cu substrat apologetico-dogmatic................................p.
4.5 Omilii cu substrat pedagogic..................................................p.
4.6 Concluzii................................................................................p.

Capitolul V:
Omiletica războiului și încadrarea sa (un nou gen omiletic?).......................p.

În loc de concluzii: O predică empatică......................................................p.

Anexa 1: Declarația de la Alba Iulia...........................................................p.
Anexa 2: Teologia Războiului în Vechiul Testament
(Războiul de sfințire)..................................................................................p.
Anexa 3: Nu te teme, crede numai.............................................................p.
Anexa 4: Să vă iubiți unii pe alții...............................................................p.
Anexa 5: Prin mângâierea Scripturilor nădejde să avem...........................p.
Anexa 6: Răscumpărați vremea!................................................................p.
Anexa 7: Omilie.........................................................................................p.
Anexa 8: Predică pe timp de război...........................................................p.
Bibliografie................................................................................................p.

200
201