Vous êtes sur la page 1sur 163

Уведомление о расписании лекций

на зимнее полугодие
Наставлять юношество трудно,
потому что в смысле уразумения
приходится, не считаясь с
возрастом, забегать вперед и, не
дожидаясь зрелости рассудка,
сообщать такие знания, которые в
естественном порядке могли бы
быть усвоены лишь более
искушенным и изощренным умом.
Отсюда возникают вечные
предрассудки в школах, более
упорные и часто более нелепые,
чем обычно встречающиеся, и
скороспелая болтливость юных
мыслителей, отличающаяся
большей слепотой, чем всякое
другое самомнение, и более
неисцелимая, чем невежество.
В самом деле, естественный
прогресс человеческого познания
состоит в том, что сначала
развивается рассудок - на основе
опыта он доходит до ясных
суждений и через их посредство
до понятий, - затем эти понятия
познаются разумом в
соотношении с их основаниями и
следствиями и, наконец,
систематизируются наукой.
Поэтому и наставление
юношества должно идти по тому
же самому пути. От
преподавателя, стало быть,
следует ожидать, чтобы он своего
слушателя сделал сначала
человеком рассудительным, затем
разумным и, наконец, ученым.
Такой метод имеет то
преимущество, что если бы
ученик даже никогда не достиг
последней ступени, как это
обычно и бывает, то он все же
извлек бы пользу из такого
обучения если не для школы, то
по крайней мере, для жизни: он
приобрел бы больше опыта и стал
бы более здравомыслящим.
Если же перевертывают этот
метод, то ученик подхватывает
что-то от разума, прежде чем у
него развит рассудок, и пользуется
чужими мыслями в науке, до
которой он еще не дорос, причем
его душевные способности столь
же бесплодны, как и раньше, но
только стали гораздо более
извращенными от воображаемой
мудрости. В этом причина того,
почему нередко встречают ученых
(вернее, людей с образованием),
которые обнаруживают мало ума,
и почему академии выпускают
больше бестолковых людей, чем
какие-либо другие круги
общества.
Но так как философия есть,
собственно говоря, занятие для
зрелого возраста, то
неудивительно, что возникают
трудности, когда занятия ею хотят
приспособить к еще не окрепшим
способностям юношеского
возраста.
Кант И.
Cele două identităţi ale guvernului
Plahotniuc
Una se promite la Bruxelles sau la
Bucureşti, altfel se procedează în
realitate.
Undeva prin 2010, ca orice om
gospodar care îşi planifică toate
lucrurile din timp, Federaţia
Moldovenească de Fotbal a decis că
obiectivul major care trebuie atins
este participarea la Campionatul
European din 2016. Drept pentru
care s-a purces din timp la găsirea
unei arme magice care să garanteze
succesul, şi anume naturalizarea unui
atacant brazilian care să înscrie
pentru naţionala de a Chişinău măcar
la fel de multe goluri ca şi Pele.
Toate bune şi frumoase doar că
înaintea demarării campaniei de
calificare, FIFA anunţă Federaţia
Moldovenească de Fotbal că
Luvannor, brazilianul cu pricina, nu
va putea fi folosit în meciurile
oficiale din simplul motiv că nu se
respecta o condiţie elementară a
regulamentului: jucătorul naturalizat
trăieşte în Moldova doar de trei ani,
şi nu de cinci, aşa cum este stipulat
în regulile internaţionale.
Preşedintele din acea perioadă a
Federaţiei Moldoveneşti de Fotbal
nu a părut prea impresionat de
avertizarea primită, fiind sigur că
problema se va rezolva „cumva” cu
cei de la FIFA: „e drept că
brazilianul stă doar de trei ani în ţara
noastră, dar între timp s-a însurat cu
o moldoveancă, ba chiar şi-a făcut şi
cumetri pe aici, e ca şi cum ar fi aici
de o viaţă”. Din nefericire pentru
aspiraţiile de performanţă ale
fotbalului moldovenesc, FIFA nu a
înţeles aceste aspecte culturale şi a
aplicat - firesc - regulamentul, drept
pentru care şi în această vară
jucătorii de la naţionala Moldovei, în
lipsa unui atacant de valoare care să
poată juca şi în meciurile oficiale,
vor trebui să privească la televizor
Campionatul European de fotbal.
Între maniera de gestionare a
problemelor de către Federaţia
Moldovenească de Fotbal şi actualul
Guvern de la Chişinău condus de
către aşa-zişii „democraţi” ai
oligarhului Plahotniuc pare să nu
existe o mare diferenţă, dublul
limbaj fiind împământenit atunci
când este vorba despre respectarea
regulilor de joc şi a angajamentelor.
Adepţi ai „moldovenismului
ştiinţific”, pseudo-democraţii lui
Plahotniuc - formal conduşi de către
Marian Lupu (cel care acuza
România de lovitură de stat în aprilie
2009, un politician care declară de
fiecare dată cu emfază că vorbeşte
limba „moldovenească” şi nu cea
română) - au redescoperit brusc
România. La fel cum untura de peşte
este rea la gust, dar bună pentru
sănătate, aşa şi proaspăt investitul
premier Filip, marioneta oligarhului
Plahotniuc, şi-a călcat pe principiile
„democrato-moldoveniste” şi a
efectuat o primă vizită oficială în
România pentru a-i cere premierului
Cioloş - cum altfel? - „ajutor frăţesc”
pentru rezolvarea - măcar parţială - a
crizei economice prin care trece
Republica Moldova în acest
moment. Conştientă că sprijinul
financiar ar fi util în cel mai direct
mod populaţiei Republicii Moldova
şi nu neapărat guvernului gestionat
de către oligarhul Plahotniuc,
România şi-a arătat disponibilitatea
de a ajuta cerând, firesc, anumite
garanţii de bună credinţă din partea
celor care acum se declară pro-
europeni, dar care acum câţiva ani se
băteau pe spate cu Narîşkin,
preşedintele Dumei de Stat a lui
Putin. România, prin premierul
Cioloş, a condiţionat oferirea celor
60 de milioane de euro drept ajutor
prin respectarea a treisprezece
condiţii sensibile în acest moment în
politica de la Chişinău, Republicii
Moldova cerându-i-se foarte ferm să
aibă rezultate concrete în ceea ce
priveşte lupta reală (nu televizată) cu
corupţia, rezolvarea problemei lipsei
de transparenţă în procesele
decizionale precum şi alte aspecte
legate de îngrijorătoarea lipsă a
independenţei instituţiilor care -
teoretic - ar trebui să aplice legea:
Procuratură, Justiţie şi CNA (Centrul
Naţional Anticorupţie). Culmea,
acestea sunt exact domeniile
sensibile care, conform presei de la
Chişinău, i-au adus oligarhului
Plahotniuc atât puterea financiară,
cât şi cea politică.
Să nu vă închipuiţi care cumva că
odată întors la Chişinău, premierul
Filip s-a apucat imediat de
implementarea acelor puncte
solicitate de către Uniunea
Europeană prin vocea României.
Mai mult ca sigur că oligarhul
Plahotniuc chiar a şi pufnit în râs
văzând câtă bătaie de cap necesită
obţinerea unui mărunţiş de 60
milioane de euro, sumă infimă dacă
ne raportăm la averea sa care este
estimată, după mai multe surse, la
două miliarde de dolari. Drept pentru
care, dacă nu a mers cu şmecheria la
europeni, „băieţii deştepţi” ai
oligarhului Plahotniuc au purces la
ceea ce ştiu ei mai bine, mai precis la
afaceri bănoase cu prietenii lor din
Rusia lui Putin. În timp ce premierul
Filip de voie, de nevoie, dă asigurări
că Acordul de Asociere cu Uniunea
Europeană va fi singura cale pe care
se va merge, „Ziarul Naţional” de la
Chişinău semnalează faptul că
„ministrul Octavian Calmâc,
vicepremier al Republicii Moldova,
a efectuat pe 11 februarie o vizită la
Moscova. Pe lângă întâlnirile
oficialului moldovean cu ministrul
Energeticii al Federaţiei Ruse,
Aleksandr Novak, şi vicepreşedintele
„Gazprom”, Alexandr Golubev,
Calmâc s-a văzut şi cu Karina
Ţurcan, membru al Consiliului de
Administraţie al
companiei ПАО „ИнтерРАО”. „În
cadrul întrevederii, oficialii au
abordat un şir de subiecte privind
cooperarea bilaterală în sfera
energetică, situaţia actuală în
domeniul aprovizionării R. Moldova
cu gaze naturale şi energie electrică
din Federaţia Rusă, au stabilit un set
de acţiuni necesare pentru
dinamizarea relaţiilor între cele două
state pe această filieră. (…)
Interlocutorii au pus în discuţie
problematica furnizării energiei
electrice pe teritoriul Republicii
Moldova de către concernul rus şi
perspectivele de eficientizare a
colaborării între companiile de profil
din ambele ţări”, mai arătându-se în
comunicatul de presă.
Toate bune şi frumoase numai că,
aşa cum subliniază ziariştii de la
„Naţional”, „Acordul de Asociere cu
UE stabileşte la capitolul cooperării
în sectorul energetic că Republica
Moldova se angajează să îşi apropie
progresiv legislaţia naţională de cea
a UE şi să urmeze Directiva
2009/72/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 13 iulie
2009 privind normele comune pentru
piaţa internă a energiei electrice.” Cu
alte cuvinte, una se promite la
Bruxelles sau la Bucureşti şi altfel se
procedează în realitate, reformarea
sistemului energetic putând să mai
aştepte puţin, poate nu se vor prinde
europenii şi vom lua bani în
continuare şi din Vest, dar şi din Est.
Probabil că în grandomania sa
oligarhul Plahotniuc trăieşte cu
senzaţia că va putea să se joace cu
Uniunea Europeană aşa cum s-a
obişnuit să procedeze zi de zi la
Chişinău, cu şantaj şi încălcarea
tuturor regulilor şi a angajamentelor,
ceea ce - precum bine ştim - este o
mare naivitate. Fiecare va fi
răspunzător, mai devreme sau mai
târziu, pentru tot ceea ce face doar că
din toată povestea asta cel mai mult
vor avea de suferit în acest moment
oamenii simpli care trăiesc în
Republica Moldova, departe de
localurile de lux în care îşi duc
veacul trepăduşii lui Plahotniuc.

Cătălin ŞTEFĂNESCU | fără doar


şi coate
Închisoarea savanţilor şi lumea liberă
S-a scris, s-a povestit, s-a cercetat:
deseori, închisoarea e o esențializare,
un soi de reducție a lumii libere. E
drept, în ultimii ani, prin anumite
țări, ideea de închisoare s-a
modificat radical. Dar asta nu
schimbă mare lucru din relevanța –
fie ea și metaforică – a observației
conform căreia în spațiile de detenție
se manifestă, la nivel elementar, mai
toate mecanismele lumii de dincolo
de zidurile închisorii. Cu toate astea,
atunci cînd ți se spune că trăiești
într-o lume evoluată democratic, o
lume a respectării regulilor și a
egalității în fața legii, nu prea pricepi
de ce nu se aplică treaba asta și în
spațiile de detenție.
Un mare șmecher ajuns la închisoare
își conservă și acolo poziția din
libertate. E la fel de „boss“, de
„respectat“, de privilegiat. Oamenii
care n-o duc grozav, cei mai mulți
dintre cei care alcătuiesc societatea
în care trăim, își vor alimenta în felul
ăsta mereu convingerea că, orice-ai
face, n-are nici un sens să fii cinstit,
să respecți reguli. Că adevărata
aspirație e să devii șmecher, pentru
că o duci boierește chiar și la
pușcărie, la fel ca-n viață, unde te-ai
descurcat, i-ai driblat pe fraierii care
au încercat să respecte legea și ți-ai
meritat statutul de șmecher. Nu mai
e vreme de pierdut nici cu școala.
Dacă ești „greucean“, se rezolvă. Îți
cumperi o diplomă și niște titluri –
ce vrei tu! –, nu arzi gazul cu
studiile, cîtă vreme trebuie să faci
bani. Ce e flinticu’ ăla de diplomă?
Un preț. Dacă ai bani, îți iei cîte vrei
tu. Ce-a ajuns cine-a făcut școală?
Un pîrlit care trăiește de azi pe
mîine. Nu mai bine înveți școala
vieții? Să te descurci? Să nu stai la
rînd cu fraierii?
De ce poți să scrii cărți în pușcărie,
cercetări științifice în toată regula,
deși, în mod real, ești la o distanță
cosmică de capacitatea de a face așa
ceva? Pentru că treaba asta se poate
face și dincolo de zidurile pușcăriei.
Pardon, nu pentru că „se poate“, ci
pentru există o industrie, un sistem, o
cultură care cu asta se ocupă. În
pușcărie, haiducia capătă și
dimensiunile tragicomice ale
sofisticării, ale evoluției
postmoderne a ideii de evadare. Nu
trebuie să mai sapi un tunel sau să-i
plătești pe unii să sape din afară,
pînă în celula ta, de unde te scot, dar
trebuie să te ascundă, pentru că ești
căutat în toată lumea. Plătești un
singur sclav care, afară, scrie cărți,
frate! Cărți pe care le semnezi tu, în
calitate de șmecher și de autor care a
plătit. Și evadezi condiționat, nene!
Cu legea-n mînă. Nu te caută toată
lumea, toți vînătorii de recompense.
Dimpotrivă, dai interviuri, defilezi
pe la televizor, ai păreri, împarți
înțelepciuni și virtuți în stînga și-n
dreapta, ești mai boier și mai
șmecher decît cînd ai intrat la
răcoare. Această dimensiune a
evadării postmoderne, citatul vast,
cumpărat de pe piața liberă, lejer,
fără probleme,marfa
intelectuală care deschide ca o cheie
magică ușa celulei, e imaginea cea
mai recentă a sofisticării la care a
ajuns ideea de haiducie.
ar resursele ei vin din suculența
ticăloșiilor din lumea de dincolo de
zidurile închisorii. Marile idei ale
esenței promiscuității absolute se
nasc doar în libertate, ca niște
șperacle superevoluate pe care le
porți în mînecă, le ai la tine sau le
pui bine, la păstrare, pentru la o
adică. S-a dus legenda prinderii și
intrării glorioase a (anti)eroului la
pușcărie. Trăim într-o societate
postindustrială. Pînă și
postmodernismul recent e demodat,
ca șorturile fotbaliștilor de acum
douăzeci de ani. (Anti)eroul de azi
își gîndește complet altfel condiția.
Știe, încă din libertate, cum va
traversa eventuala detenție și poartă
în băgăjelul de mînă un întreg
repertoriu de soluții și variante
pentru noua ordine a lumii. Adică
pentru fraierii hrăniți cu texte
inspiraționale care spun că viitorul e
al eticii, al respectării regulilor, al
egalității în fața legii. Da, egalitatea
în fața legii se vinde bine? Buuun.
Păi, să jucăm și la capătul ăsta.
Șmecherul luptă eroic, la televizor,
în fața fraierilor, să scape de
pușcărie, măcar cu un arest la
domiciliu. Uneori are ghinion și nu-i
iese. Nu-i nimic, urmează planul B.
Evadările legale. Volumele,
cercetările, creațiile „scrise“ rapid, în
detenție. Soluțiile elaborate încă din
libertate, cu săpători de tuneluri care
nu mai trudesc în subteran, ci-și rîd
în bărbi prin biblioteci, prin birouri,
acasă, la gîndul că iau un bănuț
grămadă de la șmecher, și pleacă
într-o vacanță în țările calde.
Ideile autentice
de scriitor, de cercetător, de savant
devin subiecte de bancuri.
Șmecherul devine subiect de
legendă. Scriitori, cercetători, savanți
mărunți mănîncă și ei o pîine, își iau
o mașină, o casă, pleacă într-o
vacanță, umilindu-se abisal și
producînd niște falsuri cu care se
poate ieși, legal, mai devreme, din
închisoare. Fabulos mecanism! Asta
pentru că în „închisoarea“ lor din
libertate, prin ungherele școlilor și
universităților la care lucrează,
regulile sînt aceleași cu cele din
închisoarea reală. Șmecherul e
șmecher, chiar dacă i se
spuneconferențiar sau profesor. Și
idealul e să ajungi în locul lui. Să te
umilești, să te umpli de zoaie, să te
descurci, pentru ca, la un moment
dat, să rîzi și să privești cu nostalgie
la vremea cînd erai sclav și te uitai la
lume de jos în sus.
Mircea VASILESCU | Blogurile
Adevărul
19 Februarie 2016
Să eliminăm umanioarele din şcoală!
Muzica? Moft, găseşti tot ce vrei pe
YouTube, de ce s-o mai predăm la
şcoală? Desenul? Păi dacă n-are
talent, bietul copil, ce să-i facem, să-
i stricăm media cu un 9 la desen?
Chiar şi cu literatura asta, dom’ne,
cred că exageraţi: la ce-i trebuie în
viaţă? Că nu din romane şi poezii o
să aibă ce pune pe masă. Cît despre
latină, ce să mai vorbim: o limbă
moartă, nu foloseşte la nimic.
N-aţi auzit niciodată afirmaţii de
acest gen? Eu da, de multe ori. Nu
ştiu dacă reprezintă un fenomen
semnificativ, dar circulă. Şi am
observat că există destui oameni care
cred în ele. Pare că tranziţia a adus în
minţile oamenilor un soi de duh al
pragmatismului şi o grabă de “a
ajunge”, repede şi eficient, la nişte
standarde de viaţă (loc de muncă,
leafă, credit la bancă, prima sau a
doua casă etc.) care se pot rezuma cu
vorba din bătrîni “a intra în rîndul
lumii”. Nu-i nimic rău în asta. E
chiar bine, căci toate acestea – şi
altele – ne pot duce spre o societate
aşezată, predictibilă, funcţională.
Cînd a început tranziţia să se furişeze
în vieţile noastre, cu astea a venit: cu
un mod de viaţă “occidental” şi cu
pragmatismul aferent. Părinţii care
au traversat tranziţia cer acum,
pentru copiii lor, validarea acestei
direcţii: pragmatism, standarde mai
bune şi un fel deRomanian way of
life. Cum se ajunge la toate astea?
Aici, problema se complică.
În gimnaziu, încep presiunile asupra
copiilor să înveţe intens mai ales la
română şi matematică, căci pe baza
lor se intră la liceu. Urmează goana
după locuri la liceele cele mai bune
şi, mai ales, la clasele de
matematică-fizică. Acolo e cea mai
mare concurenţă – de ani şi ani.
Clasele de uman nu sînt tocmai bine
văzute: de multă vreme, percepţia
dominantă este că în aceste clase
merg fie copiii talentaţi la literatură
(“poeţii”, cărora n-ai ce le face, asta
e!), fie cei care nu sînt suficient de
buni pentru a “prinde” un loc la
mate-fizică. Cred că nu mă înşel
dacă spun că împărţirea aceasta în
două “tabere” datează încă de pe
cînd eram eu elev de liceu (în anii
’70), iar acum s-a acutizat: să ajungi,
ca licean, la o clasă de uman e văzut
de multă lume drept un soi de eşec.
Numai că – după cum ne arată
statisticile – cea mai mare
concurenţă la facultăţi este pentru
ştiinţele umaniste. Sigur, nu toţi
absolvenţii de liceu merg la
facultate; dar, dintre cei care merg,
cei mai mulţi preferă zona ştiinţelor
sociale şi umaniste.
“La vîrf”, aşadar, umanioarele au în
continuare un rol important. De ce,
atunci, “la bază” şi la mijlocul
traseului sînt puse pe planul al doilea
sau chiar neglijate? Răspunsul e
complicat, nu-l putem da aici.
Specialiştii în educaţie spun că, dacă
vrem o societate bazată pe valori,
atunci umanioarele sînt importante în
sistemul de educaţie: prin ele se
formează valorile. Dacă vrem o
societate “productivă”, atunci ne
putem lipsi de umanioare sau le
putem limita ponderea. Dacă vrem
cetăţeni buni şi frumoşi la suflet, îi
construim cu literatură, muzică,
desen, filozofie, latină, istorie. Dacă
vrem randament uman maxim şi
creştere economică eternă, îndopăm
elevii doar cu ce le trebuie, strict
utilitar. Noi ce vrem? Mă tem că
foarte mulţi dintre noi nu ştiu. E o
dezbatere care încă nu a avut loc.
În orice caz, observ că părinţii care
ţin morţiş să-şi dea copiii la mate-
fizică le plătesc în particular lecţii de
artă, de pian şi de limbi străine. În
lumea managerilor şi a anagajaţilor
din corporaţii a apărut dorinţa de a
frecventa (contra cost, desigur)
cursuri de artă, filozofie, creativitate,
căci s-a ajuns la concluzia că (tot)
astea sînt bune şi necesare şi-n
business, la o adică. Mi se pare,
aşadar, că trăim într-o lume tot mai
sucită. Dezbaterea care se poartă
acum pe tema programei de
învăţămînt în gimnaziu a atras foarte
multe critici din partea unor
reprezentanţi serioşi ai umanioarelor
care au simţit că domeniile lor sînt
puse în pericol. Fără prea mare
succes, căci discuţia pare blocată la
un nivel strict tehnic.
Aşa că-mi vine să propun un
exerciţiu radical: să scoatem de tot
umanioarele din programa şcolară,
să vedem ce iese. Nu trebuie să
facem asta în mod efectiv, ci doar ca
exerciţiu mental: părinţii sînt rugaţi
să-şi imagineze ce fel de adulţi vor
deveni copiii lor dacă nu (prea) vor
avea ore de istorie, latină, muzică
ş.cl. N-o să le placă. Şi, cînd se vor
duce la vreo sală de fitness şi vor
vedea pe perete mens sana in
corpore sano, se vor gîndi, năduşind,
că totuşi e bună şi latina la ceva.
Poziţia Facultăţii de Istorie şi
Filozofie a Universităţii Babeş-
Bolyai, din Cluj-Napoca, referitor
la predarea Istoriei în
învăţământul gimnazial
Elaborarea Planului-cadru pentru
învăţământul gimnazial reprezintă o
bună ocazie pentru identificarea unor
soluţii de îmbunătăţire a situaţiei din
şcoala românească. În acest context,
suntem preocupaţi, ca răspuns la
cerinţele şi problemele actuale ale
societăţii noastre, de locul şi
ponderea pe care disciplinele
umaniste le vor ocupa în procesul
educativ.
Există o îngrijorare profundă,
exprimată la nivelul opiniei publice,
în ceea ce priveşte educaţia morală a
elevilor, transmiterea valorilor
culturale şi împărtăşirea sensurilor
spirituale, în societatea super-
tehnologizată în care trăim, dominată
de valori materiale, de individualism
şi mărginire intelectuală. Cum vom
reuşi să formăm cetăţeni responsabili
şi implicaţi, refractari la corupţie şi
capabili să împingă societatea în
direcţia unor idealuri superioare,
dacă lecţiile fundamentale pe care ni
le oferă istoria nu vor fi învăţate în
mod corespunzător, la vârsta
potrivită, pe băncile ciclului
gimnazial?
În absenţa unei educaţii umaniste
adecvate, generaţiile actuale se
limitează, progresiv, la universul
superficial al reţelelor de socializare,
nemaiştiind cum şi de ce să se
insereze în universul tradiţiei şi al
culturii. În mod inevitabil,
matematica, ştiinţele naturii sau ale
comunicării îi leagă pe copiii noştri
tot mai mult de calculator. Dar cine
să îi apropie atunci, în aceeaşi
măsură, de tradiţie, de spiritualitate,
de cultură sau de identitatea
naţională, dacă matematica se predă
în patru ore pe săptămână, iar istoria
într-una singură? Echilibrul
armonios dintre cultură şi tehnică,
dintre spirit şi materie nu poate fi
asigurat de un plan-cadru în care aria
curriculară „Om şi societate” nu
acoperă nici măcar 20% din totalul
de ore!
Generaţiile formate în acest mod
defectuos (şi de care numeroşi
istorici, sociologi, teologi şi mai ales
părinţi dezamăgiţi se plâng la
unison) riscă să-şi rupă legăturile cu
trecutul şi în acest fel să rateze
întâlnirea cu viitorul, trăind într-un
prezent continuu, dominat de
imperativele hedoniste ale lui „aici şi
acum”. La ora actuală, copiii noştri
sunt tot mai lipsiţi de cunoştinţele şi
practicile intelectuale care le-ar
permite să se înscrie în mod
conştient pe axa temporală a istoriei,
de-a lungul căreia ne-am format, ca
oameni şi societate. Iar pentru a-şi
forma aceste competenţe de bază în
materie de alfabetizare istorică, care
să îi transforme în oameni orientaţi
în universul culturii şi al valorilor, ei
şi profesorii lor au nevoie de un
minimum de timp alocat. Istoria nu
se poate învăţa într-o oră pe
săptămână, ca muzica sau desenul
(care pot să rodească şi pe alte căi, în
afara sălii de clasă, în sufletul creativ
al elevului). Este inutil, este
ineficient, este o pierdere de timp şi
de resurse umane. Dacă nu este
predată în condiţii decente, timp de 2
ore pe săptămână, pe parcursul
întregului ciclu gimnazial, cum s-a
practicat decenii la rând şi cum se
mai predă în atâtea ţări ale lumii,
atunci poate ar fi mai bine să
renunţăm la istorie de tot!
Mai mult decât orice altă disciplină
socioumană, Istoria oferă elevilor
educaţie democratică, economică sau
interculturală. Ea stimulează spiritul
critic, împărtăşirea în comun a
valorilor, capacitatea de a compara şi
evalua forme diferite de civilizaţie.
Crede cineva că ne putem permite să
vitregim studiul istoriei în ziua de
astăzi, când trăim ameninţarea
terorismului islamist, provocarea
valurilor migratorii sau şubrezirea
încrederii în democraţie şi în
construcţia europeană? Oare cum vor
gestiona generaţiile următoare
probleme de această natură, fără
instrumentele intelectuale,
axiologice şi emoţionale oferite de
cunoaşterea istoriei? Cu ajutorul
TIC-ului, al ştiinţelor naturii, al
limbii engleze?
Această luare de poziţie nu
reprezintă în niciun fel o pledoarie
pro domo, în favoarea unor interese
particulare, specifice unei discipline
sau unui grup profesional. Poziţia
noastră se fundamentează pe un
sentiment profund de
responsabilitate, pe care istoricii îl
trăiesc mai acut decât alte categorii
de intelectuali, în raport cu destinul
societăţii româneşti. Instrumentele
de cunoaştere specifice profesiunii
noastre ne arată că acest viitor nu va
exista, dacă el nu va încorpora într-
un mod adecvat trecutul şi tradiţiile
pe baza cărora România a fost
edificată.
În aceste condiţii, atragem atenţia
asupra faptului că tehnicienii şi
decidenţii care au în grijă elaborarea
şi adoptarea acestor planuri poartă pe
umerii lor o răspundere uriaşă. Pe
termen lung, miza acestor
documente este însăşi perpetuarea
noastră socială şi culturală. Ca
indivizi, pe cont propriu, ne putem
descurca şi cu o oră de istorie pe
săptămână, sau poate chiar fără
niciuna. Dar ca naţiune, ca societate
coerentă şi conştientă, nu vom
supravieţui.
Yanis Varoufakis : "Malgré tout...
l'Europe reste une idée importante"
L'ancien ministre grec de
l’économie revient sur les
exigences, qu’il refusait, de la
troïka envers la Grèce,
aujourd’hui asphyxiée. Contre les
politiques de l’UE, il lance le
DIEM 25, mouvement européen,
afin d’exiger de Bruxelles
rationalité, transparence et
démocratie.
HD. Comment appréhendez-vous
la situation actuelle de la Grèce
actuellement ?
Yanis Varoufakis. Nous sommes
dans une impasse. En août 2015, le
Parlement a voté en faveur d’un
nouvel accord avec la troïka
(Commission européenne, Banque
centrale européenne, FMI – NDLR)
qui ne peut qu’aboutir à une
contraction du produit intérieur brut
(PIB) en condamnant, d’un côté, le
secteur privé à une dégradation
constante du fait de nouvelles
hausses d’impôts importantes
imposées à des entreprises déjà au
bord de la faillite ; en continuant, de
l’autre côté, à imposer au secteur
public le cercle vicieux des coupes –
chaque nouvelle baisse du PIB
imposant de nouvelles coupes dans
les dépenses publiques, etc.
Prenez par exemple les retraites. La
troïka veut imposer une baisse de 1,8
milliard d’euros à un système déjà
rétréci et qui se trouve dans un piège
en boucle à cause de la récession. Si
le gouvernement réussit à
économiser 1,8 milliard d’euros en
augmentant les cotisations sociales
(le plan à l’étude actuellement –
NDLR), cela provoquera la faillite
de plusieurs entreprises. Ce qui au
final aura donc aussi comme
résultats la… baisse des cotisations
reçues par les caisses de retraite et la
hausse du chômage. Maintenant, si
le gouvernement essaie
d’économiser 1,8 milliard en
baissant les retraites dans un pays où
une famille sur deux fonde sa survie
sur une retraite, de nouveau de
nombreuses entreprises vont mettre
la clé sous le paillasson à cause de la
baisse de la consommation. Cela
engendrera une hausse du chômage
et… une baisse des cotisations
perçues par les caisses de retraite.
C’est pour toutes ces raisons que la
situation actuelle est totalement
intenable.
HD. Comment voyez-vous
aujourd’hui, avec le recul, votre
expérience en tant que ministre
des finances de la Grèce, et
surtout, votre confrontation avec
l’Eurogroupe ?
Y. V. Le clash avec l’Eurogroupe,
c’est-à-dire en vérité la troïka – les
ministres des Finances n’ayant qu’un
rôle extrêmement limité au sein de
l’Eurogroupe –, restera dans ma
mémoire comme un de ces moments
qui vaut le coup d’être vécu !
Parallèlement, le ministère des
Finances a été un challenge
extraordinaire : nous avons tenté de
mettre en place toute une série de
réformes nécessaires qui ont toutes,
sans exception, été sabordées par la
troïka de Bruxelles, mais aussi par «
la troïka de l’intérieur » (hommes
politiques et institutions
collaborateurs de la troïka au sein du
pays – NDLR). Tout cela a
évidemment été une source de stress
immense, mais aussi de bien-être. En
tout cas, ce qui ne me manquera pas
du tout désormais, c’est d’être
confronté à cette subversion de notre
travail de l’intérieur. Mais n’est-ce
pas là quelque chose qui arrive
souvent ?
HD. Quel est votre avis sur la
trajectoire de Podemos en
Espagne ?
Y. V. Podemos, c’est le grand espoir
d’un grand peuple. J’espère qu’il ne
privilégiera pas les sièges du pouvoir
à la nécessité de demeurer le grand
espoir d’un peuple à la recherche
d’une gouvernance authentiquement
progressiste.
HD. Le 9 février, à Berlin, vous
avez présenté votre mouvement,
DIEM 25. En quoi ce mouvement
est-il différent d’un parti
classique ? Quels sont vos buts et
quelle est votre stratégie pour les
atteindre ?
Y. V. Un parti a comme but de
dépasser tous les autres partis
nationaux en soumettant devant les
électeurs un programme, une série de
promesses qui seront, en théorie,
appliquées, s’il remporte les
élections, par les mécanismes dont
dispose l’État national. Mais en
vérité, les mécanismes nationaux
n’ont pas la possibilité, n’ont pas le
pouvoir, de faire de ces promesses
une réalité. Au contraire, DIEM 25,
notre mouvement, a pour but de
rapprocher tous les Européens, au-
delà de leur appartenance politique
dans leur propre pays, pour la
création d’une grande coalition
démocratique paneuropéenne qui
agira là où se trouve réellement le
pouvoir, non pas à Paris, à Rome ou
à Athènes, mais à Bruxelles et à
Francfort. En demandant la
transparence, des procédés
démocratiques et une rationalité dans
les décisions des institutions de
l’Union européenne. Ce n’est
qu’ainsi que la souveraineté
populaire sera rétablie à Paris, à
Rome, à Athènes, etc. C’est
seulement ainsi que l’Union
européenne sera sauvée des
puissances qui la déconstruisent,
avec un coût humain immense,
partout.
HD. Quelle est votre analyse sur
l’Europe et sur les problèmes
stratégiques auxquels elle fait face
aujourd’hui aux niveaux politique,
démocratique, économique,
humanitaire et géopolitique ?
Y. V. L’Union européenne en tant
que telle, bien qu’elle soit constituée
d’États membres démocratiques, est
caractérisée par une absence totale et
absolue de procédés démocratiques
et de transparence. C’est là la raison
pour laquelle, depuis toutes ces
années, au sein de l’UE, on continue
à appliquer les mêmes politiques qui
ont failli – car il n’y a pas de «
soupape de sécurité » démocratique.
Et c’est pourquoi on a les mêmes
résultats : stagnation économique ou
même récession. Et ne parlons même
pas de la politique extérieure ou de
la politique concernant
l’immigration. En mettant ensemble
les mots « politique », « extérieure »
et « migratoire », « européenne », on
ne peut s’empêcher de rire… Cela,
encore une fois, est dû à l’absence de
démocratie au niveau du
fonctionnement de l’UE…
HD. Finalement, l’Europe en tant
qu’idée est-elle importante ?
Y. V. Absolument. Ceux qui sont
d’un avis contraire feraient bien
d’aller vivre quelque temps hors de
l’Europe (par exemple… au Texas
où j’ai vécu). Ils comprendraient
alors très rapidement à quel point
notre civilisation nous est commune.
Et aussi combien notre identité d’«
Européens » est importante pour
nous tous.
HD. Comment l’Allemagne peut-
elle devenir la locomotive politique
de l’Union européenne, plutôt
qu’un monarque qui la mène à la
destruction ?
Y. V. Par l’activation des puissances
progressistes en Allemagne qui
s’allieront aux puissances
progressistes du reste de l’Europe.
Seulement ainsi.
HD. Comment résumeriez-vous
vos propositions pour l’Europe au
niveau politique, social et
économique.
Y. V. L’européanisation décentra-
lisée…
HD. Le Danemark vient de mettre
en place une loi qui permet à
l’État de prendre aux réfugiés leur
argent et leurs bijoux « pour qu’ils
participent aux frais ». Comment
jugez-vous cette mesure ? N’est-
elle pas symptomatique de la
situation générale en Europe ?
Y. V. J’ai honte. C’est aussi simple
que ça. Et c’est effectivement tout à
fait symptomatique de la situation
générale, tant politique que morale,
de l’Europe. Quand un pays qui était
jusqu’à très récemment un modèle et
un pionnier d’humanisme produit
désormais de telles politiques
misanthropes, c’est une honte !
HD. Vous êtes, au final, devenu un
symbole mondial qui, de fait, ne
cesse de crier de toutes ses forces :
« Un monde meilleur est possible.
» Avez-vous recherché cela ?
Aviez-vous imaginé que cela
arriverait ? En êtes-vous content ?
Y. V. J’ai toujours crié cela avec
beaucoup de camarades ! C’est juste
que je n’ai jamais pensé que ma voix
sortirait du lot. Suis-je content
qu’elle soit aujourd’hui plus distincte
à cause d’un accident historique ?
Oui et non. Oui, car cela compense
la furie de l’établissement
(establishment) à mon égard. Non,
car il serait mieux que nos voix
soient unies et tellement fortes
qu’aucune ne puisse être distinguée
des autres.

Le Collectif critique « pour


comprendre le monde… y faire face
pour le changer »
À quelles conditions un travail
critique peut-il être développé
dans notre société  ? Le Collectif
critique s’est constitué le 9 février.
Intellectuels, professeurs du
secondaire et du
supérieur, syndicalistes, militants
associatifs… Douze personnes qui
souhaitent garder un
total anonymat, à la fois pour
étouffer les ego et pour échapper à
la classification d’« experts ».
Qu’est-ce que le Collectif
critique ? Que voulons-nous ?
Afin d’être en dialogue permanent et
de penser à plusieurs, nous nous
sommes réunis en un collectif de
travail critique. Rester anonyme est
aujourd’hui une nécessité, un pas de
côté indispensable pour rompre avec
l’individualisme, l’affichage de soi
et la compétition permanente. Rester
anonyme, c’est permettre à chacun
de contribuer à cet intellectuel
critique. L’objectif n’est pas de se
faire connaître, mais de travailler
ensemble, pour comprendre le
monde dans lequel nous vivons, y
faire face pour le changer. Dépasser
les ego et insister sur le collectif
c’est participer à l’élaboration d’une
réflexion commune afin d’aider à
fonder la démocratie de demain.
Notre collectif associe des
chercheurs, des politiques, et il reste
ouvert (syndicalistes, artistes,
chômeurs, agriculteurs…). Nous
souhaitons que notre initiative
circule, donne des idées, essaime, se
démultiplie.
Les textes que nous publions, sur ce
site ou d’autres médias, se réfèrent à
la Déclaration comme base
commune. Mais ils ne recueillent pas
nécessairement l’assentiment
complet de tous pour être mis en
ligne. De la même manière, nous
espérons accueillir et publier
d’autres contributions ou simples
réactions.
Bernard Lahire "La sociologie vient
gêner la légitimation de la
domination"
« Expliquer, c’est déjà vouloir un
peu excuser » : ces mots prononcés
récemment par le premier
ministre, parmi d’autres
déclarations similaires, à la suite
des attentats de novembre 2015,
ont déclenché une vive polémique.
Or ces attaques contre la volonté
de comprendre ce qui est à
l’origine des actes, y compris les
plus répréhensibles, des individus
– volonté qui est à la base de la
démarche des sciences sociales et
de la connaissance de la réalité en
général – ont une histoire et
procèdent d’une logique. C’est ce
que montre le sociologue Bernard
Lahire dans son dernier ouvrage, «
Pour la sociologie. Et pour en finir
avec une prétendue “culture de
l’excuse” », écrit avant ces
attentats et les charges de Manuel
Valls. Rappelant ce que sont les
sciences sociales, il met au jour ce
que recèlent les résistances
auxquelles elles sont de plus en
plus confrontées dans la sphère
publique : la justification des
processus de domination sociale.
HD. Le premier ministre, à la suite
des attentats de novembre 2015, a
tenu à plusieurs reprises des
propos selon lesquels « aucune
excuse sociale, sociologique et
culturelle » ne doit être cherchée
pour expliquer ces actes et «
expliquer, c’est déjà vouloir un
peu excuser ». Ce type de discours
a-t-il des précédents ?
Bernard Lahire. Cette thématique
de « l’excuse » se développe aux
États-Unis dès les années 1980
notamment avec Reagan, et dans les
années 1990 au Royaume-Uni. En
France, le Parti socialiste l’adopte à
partir de la fin des années 1990 au
sujet de l’insécurité et de la
délinquance, à l’instar de Lionel
Jospin, premier ministre, qui déclare
en 1999 : « Tant qu’on admettra des
excuses sociologiques et qu’on ne
mettra pas en cause la responsabilité
individuelle, on ne résoudra pas ces
questions. » Le PS, depuis, ne cesse
de reprendre à son compte ce
discours, à l’origine très droitier,
voire extrême droitier. Ce qui a
changé, c’est que les sciences
sociales sont de plus en plus
explicitement visées dans des
attaques qui envahissent l’espace
public. Si Manuel Valls ne le fait pas
directement, on comprend l’allusion.
Je développe aussi dans mon
ouvrage le cas du livre de Philippe
Val (ancien directeur de « Charlie
Hebdo ») « Malaise dans l’inculture
», publié à la suite des attentats de
janvier 2015. Il condense les lieux
communs actuels et rend la
sociologie responsable de toutes
sortes de maux de notre époque.
HD. Comment expliquez-vous ces
résistances à la démarche
explicative des sciences sociales, et
singulièrement de la sociologie ?
B. L. Les tenants de cette critique de
« l’excuse sociologique » opposent
ce qu’ils croient être les sciences
sociales, qui nieraient la réalité de
l’individu en faisant prévaloir les
causes « collectives » de ses actes, à
la philosophie de la responsabilité
individuelle, évoquant le « libre
arbitre », l’individu libre, défini par
sa volonté, sa raison… Face à un
problème, une crise, il est ainsi
ramené à son choix : il a fait le choix
du terrorisme, du crime, il est donc
responsable, et l’interrogation
s’arrête. Cette vision extrêmement
courte évite de se demander
pourquoi il a commis cet acte… Ce
qui est la raison d’être de la
sociologie. Les sciences sociales
nous disent que nous ne sommes pas
si souverains que cela dans notre vie,
ce qui vient perturber toute une
vision de l’homme. Et la sociologie,
rappelant que la société reproduit des
inégalités, vient gêner la légitimation
des processus de domination sociale,
où les « vainqueurs » veulent se
sentir à la fois libres et justifiés
d’être ce qu’ils sont du fait de leurs
efforts, de leurs dons, de leurs
mérites propres. On sacralise
d’autant plus l’individu libre et
autonome qu’on veut le rendre
responsable de tous ses malheurs : il
a son destin entre ses mains et n’a
donc aucune excuse lorsqu’il
échoue. En découle bien sûr le
discours sur « les assistés », par
exemple… La sociologie ne dit pas
que « la société » explique tout, elle
est aussi une science des individus
dans des collectifs, montrant la
manière dont, produits des groupes
et institutions qu’ils ont fréquentés,
ils vivent, pensent et agissent en
sociétés.
HD. Vous déconstruisez également
un « mythe » fondamental, celui
du consentement volontaire de
l’individu à une situation…
B. L. Invoquer le libre choix, le
consentement volontaire – c’est-à-
dire obtenu autrement que par la
contrainte directe – est une manière
d’effacer la domination en arguant
du fait que ce sont les individus eux-
mêmes qui « l’ont voulu », qu’on ne
les a « pas forcés ». Par exemple,
dans le cas du travail le dimanche,
ses divers partisans se sont basés sur
le fait que des travailleurs eux-
mêmes souhaitent travailler ce jour-
là, pour gagner plus d’argent afin de
se payer des loisirs, nourrir un peu
mieux leur famille, etc. Or – et c’est
ce que montrent les sociologues qui
s’interrogent sur les conditions de ce
consentement, de sa genèse –, ces
salariés se comportent ainsi car le
rapport de forces entre eux et le
patronat est tel qu’ils sont
convaincus qu’ils ne peuvent pas
faire autrement, pour gagner plus,
que travailler plus. S’ils étaient
convaincus qu’en luttant, ils
pouvaient obtenir de gagner plus
même en travaillant moins – ce qui
est déjà arrivé –, la question se
poserait autrement. On peut casser
toute protection sociale selon cette
logique. Comprendre ce qui est à
l’œuvre dans l’état inégal des choses,
c’est se donner les moyens, si on le
souhaite, de lutter contre cela. On ne
peut pas changer le réel si on ne le
connaît pas.
HD. Le refus d’expliquer car ce
serait excuser, exprimé par des
représentants de l’État, ne vient-il
pas contredire les principes mêmes
de la démocratie ?
B. L. On en est arrivé à un niveau de
réflexivité publique extrêmement
bas, alors que la politique, dans un
cadre démocratique, doit apporter
dans une situation de crise du calme
et de la réflexion pour l’action. Or
les propos du premier ministre à la
suite des attentats de novembre 2015
étaient anxiogènes. L’espace
médiatique est saturé par des
discours qui, quelques jours avant
ces crimes, auraient été situés du
côté de la droite autoritaire et même
de l’extrême droite. Maintenant, «
les choses ne sont plus comme avant
», et ceux qui s’opposent à la logique
guerrière à courte vue sont taxés de
laxisme, voire pire. Pour finir, au
nom de la défense des valeurs de la
démocratie, on instaure un régime
qui n’en relève plus.
Par ailleurs, ce refus d’expliquer, qui
tient probablement aussi d’une
stratégie électorale, reflète la
profonde méconnaissance qu’ont les
responsables politiques de ce que
sont les sciences sociales, quand bien
même ils ont suivi des études d’un
niveau élevé, ce qui est lié au
problème de la formation des élites
que nous pointons depuis longtemps.
Venant très majoritairement de
milieux privilégiés, ayant reçu
l’éducation qui va avec, ils ont
pourtant les moyens d’avoir accès
aux réalités des maux de la société,
qu’ils n’ont pas vécus, en s’appuyant
sur les recherches de ceux dont c’est
le travail de les comprendre. Les
sciences sociales s’efforcent
d’apporter des éléments pour éclairer
le réel et ainsi donner des possibilités
d’imaginer des mesures plus
rationnelles que la simple logique de
guerre, des politiques de longue
durée, hors du calendrier électoral…
Pour envisager l’utilité des sciences
sociales, encore faut-il s’appuyer sur
les travaux existants.
Et quand un premier ministre dit
qu’il faut arrêter d’expliquer, de
s’interroger, c’est antiscolaire, cela
va fondamentalement à l’encontre de
ce qu’on s’efforce d’apprendre aux
enfants, futurs citoyens… Qu’il y ait
des « dérapages » de temps en
temps, on s’y était presque habitué,
mais désormais ce discours est
martelé en permanence, et on ne sait
pas sur quoi cela va déboucher. Il
met aussi en cause un autre principe
fondamental de la démocratie :
depuis les attentats contre « Charlie
Hebdo », on n’a cessé d’invoquer la
liberté d’expression, or celle-ci n’est
pas seulement la liberté de
caricaturer, c’est aussi celle
d’examiner, de questionner, et
également de contester le pouvoir
sur sa façon de définir les choses.
C’est cette liberté-là qui est mise en
cause progressivement par les
autorités, en délégitimant la
démarche de connaissance. C’est à la
fois antiscientifique et
antidémocratique.
« Pour la sociologie. Et pour en
finir avec une prétendue “culture
de l’excuse” » de Bernard Lahire.
Éditions La Découverte, 2016, 160
pages, 13,50 euros.
Le sociologue Bernard Lahire,
professeur à l’École normale
supérieure de Lyon, médaille
d’argent du CNRS, auteur d’une
vingtaine d’ouvrages, a souhaité
s’adresser au public le plus large
avec ce concis essai de combat.
S’attachant à déconstruire le mythe
de l’« excuse sociologique » de plus
en plus diffusé dans l’espace public
et permettant les pires confusions, il
montre en quoi ce type de discours
relève d’une logique à la fois
antiscientifique et antidémocratique.
La tendance à juger et punir sans
comprendre s’étant «
déraisonnablement étendue dans la
sphère publique », il expose
clairement ce que sont les sciences
sociales – et ce qu’elles ne sont pas.
Et préconise que, participant
pleinement des valeurs
démocratiques, elles soient intégrées
à l’enseignement dès l’école
primaire. La diffusion « des sciences
qui ont pour objet l’étude des
réalités sociales, conclut-il, rendrait
la vie plus dure à (l’)ethnocentrisme
et (au) mensonge, et permettrait à
tous les citoyens d’être plus
conscients du monde dans lequel ils
vivent, de son caractère historique,
et par conséquent des possibilités
qu’ils ont de transformer l’ordre des
choses ».
Профессиональный холуй
27 декабря, 2009
Настроение:
apathetic
27 августа 2009 года в возрасте 96
лет скончался Сергей
Владимирович Михалков, так что
язвительная эпиграмма…:
Россия! Слышишь страшный зуд?
Три Михалкова по тебе ползут…

…уже не актуальна:

Усоп гимнюк подлый и старый:


Осталась Михалковых пара…

Тут же поднялся скорбный


официозный вой об
ушедшем "человеке-эпохе",
"великом
литераторе" и "истинном
патриоте".Так президент Д.А.
Медведев в телеграммке на смерть
С.В. Михалкова всплакнул,
что "ушел из жизни классик
отечественной литературы,
достойнейший человек и
истинный гражданин".
Мне не совсем понятно, каким
местом сей усопший подхалим
был "достойным
человеком" и "истинным
гражданином", поэтому я решил
пробежаться по основным
жизненным вехам "героической"
жизни С.В. Михалкова. (Сразу
оговорюсь, я оставлю в стороне
произведения Михалкова для
детей – о них-то как раз всем
хорошо известно и некоторые из
них действительно по праву стали
классикой детской литературы.)
Итак, свой блистательный путь
наверх потомок дворянского рода
Серёжа Михалков начал в далёком
1936 году, когда им было
написано стихотворение
"Светлана", неожиданно
опубликованное в газете "Правда"
на первой полосе.В ту пору он
учился в Литературном институте
имени Горького и стишки были
написаны (как он потом
рассказывал) в честь некой
"любимой студентки Светы" – ну
не мог же благородный молодой
поэт напрямую посвятить своё
произведение любимой дочери
"вождя всех народов", которую по
нелепому совпадению тоже звали
Светланой и у которой
совершенно случайно был день
рождения.
Конечно, политически грамотным
студентом до этого были
написаны и другие стишки,
например, про Павлика Морозова:

Поднимал рассвет зарницы знамя.


От большого тракта в стороне
Был убит Морозов кулаками,
Был в тайге зарезан пионер.

Но именно после стишков про


Светлану карьера Михалкова
резко пошла в гору. Прогиб был
засчитан и тов. Сталин оценил его
потуги: после окончания
института Михалков в 1937 г.
вошел в Союз писателей СССР, а
спустя два года в 26 лет он
отхватил орден Ленина.
Всех его стихов, статей и
выступлений перечислять,
конечно, особого смысла нет, но
для примера приведу отрывки:

Новый год! Над мирным краем


Бьют часы двенадцать раз…
Новый год в Кремле встречая,
Сталин думает о нас.
Многие стихи Михалкова
превратились в "весёлые" песни:

Партия наши народы сплотила


В братский, единый союз
трудовой.
Партия - наша надежда и сила,
Партия - наш рулевой!

Не забывал детский поэт и про


политпросвещение
подрастающего поколения. В
"Песне пионеров Советского
Союза" чётко сказано:
Отцы о свободе и счастье
мечтали,
За это сражались не раз.
В борьбе создавали и Ленин, и
Сталин
Отечество наше для нас.

Получив доступ к сталинской


номенклатурной кормушке, тов.
Михалков продолжал в указанном
Партией и Правительством
направлении отрабатывать
полученные блага и стал в течение
10 лет обладателем аж трёх
Сталинских премий.
«Мы с ней [Лидией Смирновой]
снимались в михалковском дерьме
"У них есть Родина". Как мы там
дружно страдали по своим
возлюбленным – слезы лились в
четыре ручья!.. Когда я говорю о
"дерьме", то имею в виду одно:
знал ли Сергей Владимирович, что
всех детей, которые после этого
фильма добились возвращения в
Советский Союз, прямым ходом
отправляли в лагеря и колонии?
Если знал, то 30 сребреников не
жгли руки?..
Вы знаете, что ему дали
Сталинскую премию за "Дядю
Стёпу"? Михаил Ильич Ромм
после этого сказал, что ему
стыдно носить лауреатский
значок.» / Ф. Раневская

Важнейшей вехой академической


деятельности С. Михалкова стало
написание им в 1943 г. слов
нового Государственного гимна
СССР на музыку А.В.
Александрова. Эту работу он
провёл совместно с Г.А. Эль-
Регистаном, причём соавтором и
цензором их виршей выступил
лично И.В. Сталин. Впервые гимн
прозвучал в ночь на 1 января 1944
года. В частности, в гимне 1944 г.
второй куплет звучал так:

Сквозь грозы сияло нам солнце


свободы,
И Ленин великий нам путь озарил:
Нас вырастил Сталин — на
верность народу,
На труд и на подвиги нас
вдохновил!

В ходе сталинско-ждановского
погрома 1946 г. на заседании
президиума правления ССП СССР
Михалков естественно в первых
рядах, как цепной пёс без
намордника, выступал с
глумливой критикой в адрес
великой поэтессы Анны
Ахматовой:

"Я не отнимаю у Ахматовой


профессионального уменья, но она
и до революции никогда не была в
кругу своих современников
выдающимся явлением. Как же
могло случиться, что в наши дни в
Ленинграде она, окруженная
салонными девушками, получила
вдруг нездоровую и
незаслуженную популярность?"
Отметился смышленый
гимнософист и борьбой с
космополитами, выдав очередной
поэтический "шедевр":

Мы знаем, есть ещё семейки,


Где наше хают и бранят,
Где с умилением глядят
На заграничные наклейки,
А сало – русское едят.
Ну и для понимания
пресмыкающегося характера
советского баснописца имеется
такая зарисовочка Анатолия
Мариенгофа:
"Мао Цзедуна почему-то
банкетировали не в Георгиевском
зале Кремля, как было принято, а
в гостинице "Метрополь".
Мао со своим окружением и
Сталин со своими "соратниками"
расположились в Малом зале по
соседству с Большим залом, где за
многоместными столами ели и
пили те, кого неизменно вызывали
на все правительственные
банкеты.
Двери из Малого зала в Большой
были раскрыты.
Детский поэт Сергей Михалков,
чтобы его "там" заметили,
упорно и взволнованно
прохаживался на своих длинных
ногах перед дверями Малого зала.
В конце концов Сталин поманил
его толстым коротким пальцем,
согнутым в суставе.
- Пожалуйте к нам, пожалуйте,
милости просим.
И представил китайцам:
- Наш знаменитый детский поэт
товарищ Михалков.
Потом о чем-то спросил его, что-
то сказал ему и улыбнулся на
какую-то его остроту.
Вдруг Михалков увидел
недоеденный чебурек на тарелке
генералиссимуса.
- Иосиф Виссарионович, у меня к
вам большая просьба! —
отчаянно зазаикался искусный
советский царедворец.
- Какая?
Превосходно зная, что заиканье
нравится Сталину — смешит его,
— Михалков зазаикался в три раза
сильней, чем в жизни.
- Подарите мне, Иосиф
Виссарионович, на память ваш
чебурек.
- Какой чебурек?
Михалков устремил
восторженный взгляд на
сталинскую жирную тарелку.
- А?… Этот?…
- Этот, Иосиф Виссарионович,
этот!
- Берите, пожалуйста.
И наш избранник муз благоговейно
завернул в белоснежный платок
сталинский огрызок, истекающий
бараньим жиром".

Смерть Великого Кормчего в 1953


году глубоко опечалила
придворного заику. Не зря же он в
1950 г. вступил в ряды КПСС. Как
писал Вениамин Каверин:

"У меня нет никакого желания


грязнить эти страницы
изображением литератора,
сказавшего мне после смерти
Сталина с искренней горечью и
даже почти не заикаясь:
"Двадцать лет работы – собаке
под хвост!" Скажу только, что
он живое воплощение язвы
продажности, разъедавшей и
разъедающей нашу
литературу"…

Естественно, Сергей
Владимирович как истинный
советский патриот не пропал и
при новой власти:

Что касается Хрущёва -


Он доволен от души:
Космонавты держат слово,
У того и у другого
Достиженья хороши…

Именно в хрущёвское время с


начала 1960-х годов Михалков
становится, по сути, одним из
серых кардиналов советской
литературы.

Он занимает пост секретаря


правления Союза писателей
СССР, является действительным
членом Академии педагогических
наук, получает другие высокие
начальственные должности и, как
всегда, отвечает власти
агрессивной холопской
преданностью. Вспоминает
Евгений Евтушенко:

"Помню, в марте 1963 года на


знаменитой встрече с творческой
интеллигенцией после выставки в
Манеже Никита Хрущев кричал
на Эрика Неизвестного:
"Забирайте ваш паспорт и
убирайтесь из нашей страны". Я
напомнил ему: "Этот художник
был ранен 12 раз, у него вырвано
полспины. Какое вы имеете право
разбрасываться паспортами
таких людей? Вам не понравились
какие-то картины молодых
авторов? Но неужели те, где вас
изображают то среди колосьев,
то в цехах в откровенно,
извините, идиотическом виде,
лучше? Если Эрнст в чем-то не
прав, ну хорошо, он исправится...
" Свекольно багровея, Хрущев
заорал: "Горбатого могила
исправит! " "Нет, Никита
Сергеевич, — ответил я, —
прошло то время, когда людей
исправляли могилами". И тут
поднялся вой: "Позор! Позор! ".
Громче всех завывал Сергей
Михалков. Хрущев вдруг оглядел
зал, поднес ладони буквально к
моему лицу и зааплодировал
тяжелыми, медленными, с
паузами хлопками: "Да, это время
не вернется". И тут же зал, как
ни в чем не бывало, подхватил
державные аплодисменты.
Громче всех хлопал тот же
Сергей Михалков".

Сергей Владимирович также


продолжал с остервенением
писать свои агитпроповские стихи
насколько подхалимские…:

Чистый лист бумаги снова


На столе передо мной,
Я пишу на нем три слова:
Слава партии родной.
…настолько же и графоманские:

"Коммунизм"! Нам это слово


Светит ярче маяка.
"Будь готов! - Всегда готовы!"
С нами ленинский ЦК!

Когда началась кампания против


знаменитого Бориса Пастернака,
придворный рифмоплёт
включился в общий хор критиков,
накропав оскорбительную басенку
про "некий злак, который звался
Пастернак".
НОБЕЛЕВСКОЕ БЛЮДО
Антисоветскую заморскую
отраву
Варил на кухне наш открытый
враг.
По новому рецепту, как приправу,
Был поваром предложен
пастернак.

Весь наш народ плюет на это


блюдо:
Уже по запаху мы знаем, что
откуда!
Регулярно советский аристократ
восхвалял и доблестных советских
"рыцарей плаща и кинжала":

"Хорошо, что у нас есть органы


госбезопасности, которые могут
оградить нас от людей вроде
Синявского и Даниэля".

Видимо за это в 2003 г. из рук


некого подполковника КГБ в
отставке Михалков получил орден
"За заслуги перед Отечеством" II
степени.
Не оставил он своим вниманием и
автора "Архипелага ГУЛАГа",
вздумавшего нагло клеветать на
"прогрессивный
социалистический строй":

"Солженицын с нашей земли


снабжает Запад гнусными
пасквилями, публикациями,
клевещущими на нашу страну,
наш народ. Он твердил заведомую
ложь… Человек, переполненный
яростной злобой, высокомерием и
пренебрежением к
соотечественникам".

Забавно, но последние два


предложения можно смело
отнести к самим дворянам
Михалковым, особенно к его
сынишке Никите…

Заслуживает внимания, что в 1966


г. Михалков в ранге "чиновника от
литературы" не постеснялся (хотя
про него говорили, что совесть у
гимнюка всегда была чистая,
поскольку никогда не была в
употреблении) приехать не
похороны поносимой им же 20 лет
назад Ахматовой:

"Во время панихиды был момент,


когда С. Михалков, видом своим
выказывавший, что он здесь лицо
от Москвы, подошел к гробу, и
операторы стали снимать этот
абсурд: Сергей Михалков у гроба
Анны Ахматовой. Слышал, как И.
Бродский негодующе сказал: "Вот
уж ни к чему". / Н. Готхарт

Иосиф Бродский вспоминал:

"…Но вместо Копелева объявили


Сергея Михалкова. Многие
вспоминали, что он, стоя у
могилы, чтобы согреться,
"толкал соседей плечами, едва ли
не хихикая. Достал из кармана
бумагу с машинописным текстом
и прочел нечто бесцветное,
бездумное". Казенный официоз его
выступления звучал в этой
молчаливой толпе диссонансом".

А тут к власти пришёл "дорогой


Леонид Ильич", ну чем это не
повод написать очередной
панегирик новому генеральному
секретарю:

У меня перед глазами


Зал Кремлёвского дворца.
Выступает перед нами
Человек с душой бойца.
Человек партийной чести,
Он не раз бывал в бою
И вошёл со мною вместе
В биографию мою.

Социалистический принцип:
"заработал – получи". В 1970 г.
дядя Стёпа становится депутатом
Верховного Совета СССР и
получает Ленинскую премию. А в
1973 г. аккурат к 60-летию С.В.
Михалков – Герой
Социалистического Труда.

Смешно, но после XX съезда


КПСС в 1956 г. советский гимн
два десятка лет года исполнялся
вообще без слов, так как содержал
в своём тексте имя "кровавого
тирана Сталина". Лишь после
принятия брежневской
Конституции СССР в 1977 году
Михалкову поручили слегка
подкорректировать гимн и старый
гимнюк не подкачал:

Сквозь грозы сияло нам солнце


свободы,
И Ленин великий нам путь озарил:
На правое дело он поднял народы,
На труд и на подвиги нас
вдохновил!
Брежнев, Андропов, Черненко,
Горбачёв: генсеки меняются –
подхалимаж остаётся:

"…Как замечательно, что и наш


юбилейный пленум вдохновлен
сегодня словом партии! Идейно-
художественный курс, путь
советской литературы
начертаны, определены речью
Генерального секретаря ЦК
КПСС К. У. Черненко.
Дорогой Константин Устинович!
Писатели России поздравляют
Вас с самой высокой наградой
нашей Родины – с орденом Ленина
и третьей золотой медалью
"Серп и Молот" и мы желаем Вам
на Вашем высоком партийном и
государственном посту доброго
здоровья и долгих лет жизни!"

Не забывал Михалков и о
культуре. Любимой
коммунистической партии не
нравятся патлатые лабухи с
электрогитарами? В июне 1987 г.
Сергей Владимирович на форуме
литераторов-членов СП
"Литература и современность" с
пеной у рта клеймит рок-музыку:
"Пресловутые ансамбли — зараза,
нравственный СПИД, средство
одурманивания молодых людей,
почва, на которой может расти
все, что угодно, — от наркомании
до проституции, до измены
Родине".

Кстати, у Михалкова есть


младший брат Михаил, который
работал профессиональным
чекистским провокатором. В годы
Великой Отечественной Войны он
попал в немецкий плен, где
дослужился до командира роты в
танковой дивизии СС "Мёртвая
голова" (правда, вроде как
попутно снабжал и СССР
разведданными). В 1945 перейдя
фронт и сдавшись советским
войскам, Миша Михалков был
обвинён в сотрудничестве с
немецкой разведкой и получил
срок, но в 1956 г. был
реабилитирован. Впоследствии он
пошёл по проторенной братцем
дорожке и стал известным
советским "военно-
патриотическим" писателем под
псевдонимами "Михаил
Андронов" и "Михаил Луговых".

В 1991 г. СССР, как известно,


приказал долго жить. А в 1995 г.
С.В. Михалков разразился
мемуарами под красноречивым
названием "Я был советским
писателем". В конце своих
воспоминаний он пишет:

"Под этим красным знаменем


утверждали советскую власть,
строили и боролись за "светлое
будущее" миллионы честных
бесправных тружеников, и под
этим же знаменем шли на пытки
и смерть невинные узники
сталинского ГУЛАГа. Их тоже
были миллионы! А я присягал
этому Красному знамени.
И вот, в одночасье, развалилась
советская империя! Нет больше
государства с названием СССР!
Рухнул "Союз нерушимый",
похоронив под своими обломками,
казалось бы, незыблемые
структуры партийно-
государственного аппарата, с его
равнодушной к судьбе человека
правоохранительной и
карательной системой,
прогнившей экономикой,
"развитым социализмом" и
призрачными коммунистическими
идеалами.
Кремлевские куранты отбили
последний час СССР. В
предновогодние дни 1991 года с
купола Кремлевского дворца был
спущен Государственный флаг
бывшего Советского Союза. На
его место взмыл в ночное небо
флаг России - трехцветное знамя
моих предков, верой и правдой
служивших под ним Российскому
государству".

Действительно, если совок, долгие


годы прикармливающий
михалковский род, скоропостижно
умер, то почему не "верой и
правдой" не послужить новому
"Российскому государству"?

И в 2000 г. им же был сделан


третий и окончательный римейк
советского гимна. Дряхлый
гимночист, не дрогнув глазом,
смачно перекрестился и во весь
сиплый голос заявил, что
искренне хотел сочинить "гимн
православной страны", так как он
"всегда был верующим". Понятно,
что в указанном втором куплете
(смотри варианты 1944 и 1977 гг.)
пришлось убрать и свободу, и
Ленина, и труд с подвигами, зато
появился Бог:

От южных морей до полярного


края
Раскинулись наши леса и поля.
Одна ты на свете! Одна ты
такая -
Хранимая Богом родная земля!
А в 2000-е годы, как известно,
эстафету фирменного
михалковского лизоблюдства (не
зря же род Михалковых
происходит от постельничего царя
Алексея Михайловича) подхватил
сынок советского классика
широко известный в
определённых кругах режиссёр-
боговер Никита Сергеевич
Михалков ("Мохнатый Шмель"):

"Я благодарю Бога за Путина и


уважаю Ельцина за две вещи,
которые он сделал в своей жизни.
Первая - это положил свой
партбилет на стол. Вторая - это
то, что он привел к власти
Путина".

В 2007 г. жертва культурной


лоботомии (да, Никита Сергеевич
однажды сказал: "Нас подвергли
культурной лоботомии. Именно в
этом самый страшный грех
коммунизма") вместе с тремя
другими инвалидами умственного
труда (З. Церетели, Т. Салаховым,
А. Чаркиным) от имени
российской культурной
общественности составил
открытое письмо с нижайшей
просьбой к Великому ВВП
остаться на третий президентский
срок. В финале этой челобитной
четыре холопа смиренно просят:

"Мы надеемся, что Вы учтете


мнение десятков тысяч
художников и деятелей
отечественных культуры и
искусства о необходимости
Вашего пребывания и после 2008
года на посту главы Российского
государства. России необходим
Ваш талант государственного
деятеля, Ваша политическая
мудрость. Очень просим Вас,
глубокоуважаемый Владимир
Владимирович, принять во
внимание наши надежды на Ваше
положительное решение".

Как говорится, старый холуй


почил, но династия
профессиональных холуёв
продолжается…
Rusii la Londra. Si despre Oleg
“Olly” Garkov
Edward Lucas februarie 23,
2016 Global / Europa, Opinie
Deocamdata nu sunt comentarii 366
Vizualizari
Londongrad este porecla rusească
duioasă, ușor ironică, a capitalei
britanice. Rușii au adoptat rapid
modul de a acționa al britanicilor. La
o primă vedere, noi avem clasă,
suntem demni, respectăm legea,
chiar intimidăm. Uneori, impresia e
justă. Rușii ne respectă mult sistemul
juridic. Poți pierde sau câștiga.
Oricum, va costa mult. Dar nu
trebuie să te temi că adversarii tăi
vor supralicita mituindu-l pe
judecător.
Rușii înțeleg și lucruri mai neplăcute
legate de Marea Britanie. Bancherii,
avocații și contabilii noștri sunt
experți în rezolvarea problemelor.
Situațiile îngrijorătoare legate de
imigrație sunt aplanate. Banii
suspecți își croiesc drum din
conturile offshore în cele din țară,
mutându-se de la companii-paravan
în trusturi ingenios organizate, totul
cu acoperirea atentă a proprietarului.
Respectabilitatea grăbește acest
proces. Sponsorizezi o expoziție la o
galerie de artă. Cumperi un club de
fotbal. Finanțezi universități. Sprijini
organizații umanitare. Plătești
somități ca să vină la petrecerile tale.
Treci de la condiția de bădăran
marginalizat, terorizat de engleza-ți
precară, venit dintr-un mediu dubios
și purtând haine de prost gust la cea
de stâlp al societății, puțin exotic, dar
indispensabil.
E destul de riscant să scrii despre
toate astea: avocații specializați în
defăimare se agață de orice ar putea
arunca o umbră asupra imaginii
imaculate a clientului lor. Dar un
raport incendiar de acum câțiva ani
al Autorității Serviciilor Financiare a
evidențiat modul surprinzător în care
băncile încalcă legislația împotriva
spălării banilor și obligația de a-și
cunoaște clienții atunci când prețul
este cel corect. (În replică,
susținătorii băncilor noastre au dat
asigurări că nimic din toate astea nu
s-a întâmplat). Mai recent, o
minunată emisiune de televiziune,
“Din Rusia, cu bani-gheață”, a
prietenului meu Ben Judah,
dezvăluia comportamentul servil
până la grotesc al unor agenți
imobiliari față de un “ministru”,
evident corupt, care voia să cumpere
o casă în Londra cu niște bani pe
care susținea cu mândrie că i-a
sustras din bugetul țării pentru
sănătate.
In calitate de corespondent la
Moscova al publicației “The
Economist”, am creionat profilul
unui rus fictiv, Oleg Garkov,
evidențiindu-i originea dubioasă,
temuta-i reputație și dorința (sa)
disperată de respectabilitate
(“spuneți-mi Olly”)
Cei mai mulți dintre cititori au simțit
gluma. Dar unele firme londoneze de
servicii profesionale au întrebat cum
l-ar putea contacta pe dl Garkov
(asta se întâmpla în anii ’90, înaintea
erei Google) ca să discute probleme
de interes reciproc. (Am răspuns
malițios că dl Garkov era într-adevăr
interesat și ar dori să-i contacteze,
dar sub un alt nume din motive de
securitate; sper că asta a creat multă
confuzie).
Dar a sosit momentul ca situația să
se schimbe. David Cameron încearcă
să anihilieze companiile a căror
proprietate este confidențială – un
demers condamnat ferm și fără
rușine de acele respingătoare
rămășițe ale Imperiului Britanic,
respectiv, de paradisurile noastre
fiscale din străinătate. În guvernul
american, rotițele se mișcă dureros
de încet, dar – sper eu – sigur, într-o
anchetă pe tema unei scandaloase
fraude comerciale, prin care se
sifonau bani din Rusia în beneficiul
unei companii din Occident: de fapt,
o spălare de bani. Unii complici
suspuși și alți indivizi implicați în
acest furt, dar și în alte acțiuni
similare în ultimii 20 de ani, nu mai
călătoresc în Statele Unite de teamă
să nu fie luați la întrebări sau, și mai
rău, temându-se de ceea ce i-ar putea
aștepta acolo; mulți alții implicați în
același gen de afaceri vor fi atât de
înțelepți încât să le urmeze exemplul.
Anihilarea rușilor corupți și a celor
care beneficiază de bunuri furate
constituie doar o parte a răspunsului.
Trebuie să facem din Marea Britanie
un fief al rușilor care iubesc
libertatea, așa cum făceam în
secolele trecute, când titani precum
Alexander Herzen, un filosof din
secolul al XIX-lea, s-a refugiat în
Marea Britanie de teama represiunii
țariste.
Marea majoritate a diasporei ruse din
Londra se află aici nu pentru a ne
exploata slăbiciunile, ci pentru că ne
prețuiește calitățile: statul de drept,
libertatea, siguranța, viața culturală,
justețea și bunul simț din relațiile
între oameni și, nu în ultimul rând,
simțul umorului. Felul în care îi
tratăm pe compatrioții lor corupți îi
face să râdă, dar cu tristețe.
Karl Popper on democracy
In 1988 The Economist invited the
philosopher Karl Popper to write an
article on democracy. It appeared in
the issue of April 23rd that year and
made the case for a two-party
system. As America’s presidential
race begins, with the Iowa caucus on
February 1st, we are republishing it,
below.
The first book in English by
Professor Sir Karl Popper was
accepted for publication in
London while Hitler’s bombs were
falling, and was published in 1945
under the title “The Open Society
and its Enemies”. The book was
well received, but in this article Sir
Karl questions whether his central
theory of democracy (which he
does not characterise as “the rule
of the people”) has been
understood.
MY THEORY of democracy is very
simple and easy for everybody to
understand. But its fundamental
problem is so different from the age-
old theory of democracy which
everybody takes for granted that it
seems that this difference has not
been grasped, just because of the
simplicity of the theory. It avoids
high-sounding, abstract words like
“rule”, “freedom” and “reason”. I do
believe in freedom and reason, but I
do not think that one can construct a
simple, practical and fruitful theory
in these terms. They are too abstract,
and too prone to be misused; and, of
course, nothing whatever can be
gained by their definition.
This article is divided into three
main parts. The first sets out, briefly,
what may be called the classical
theory of democracy: the theory of
the rule of the people. The second is
a brief sketch of my more realistic
theory. The third is, in the main, an
outline of some practical
applications of my theory, in reply to
the question: “What practical
difference does this new theory
make?”
The classical theory
The classical theory is, in brief, the
theory that democracy is the rule of
the people, and that the people have
a right to rule. For the claim that the
people have this right, many and
various reasons have been given;
however, it will not be necessary for
me to enter into these reasons here.
Instead, I will briefly examine some
of the historical background of the
theory, and of the terminology.
Plato was the first theoretician to
make a system out of the distinctions
between what he regarded as the
main forms of the city-state.
According to the number of the
rulers, he distinguished between: (1)
monarchy, the rule of one good man,
and tyranny, the distorted form of
monarchy; (2) aristocracy, the rule of
a few good men, and oligarchy, its
distorted form; (3) democracy, the
rule of the many, of all the people.
Democracy did not have two forms.
For the many always formed a
rabble, and so democracy was
distorted in itself.
If one looks more closely at this
classification, and if one asks oneself
what problem was at the back of
Plato’s mind, then one finds that the
following underlay not only Plato’s
classification and theory, but also
those of everybody else. From Plato
to Karl Marx and beyond, the
fundamental problem has always
been: who should rule the state?
(One of my main points will be that
this problem must be replaced by a
totally different one.) Plato’s answer
was simple and naive: “the best”
should rule. If possible, “the best of
all”, alone. Next choice: the best
few, the aristocrats. But certainly not
the many, the rabble, the demos.
The Athenian practice had been,
even before Plato’s birth, precisely
the opposite: the people, the demos,
should rule. All important. political
decisions—such as war and peace—
were made by the assembly of all
full citizens. This is now called
“direct democracy”; but we must
never forget that the citizens formed
a minority of the inhabitants—even
of the natives. From the point of
view here adopted, the important
thing is that, in practice, the
Athenian democrats regarded their
democracy as the alternative to
tyranny—to arbitrary rule: in fact,
they knew well that a popular leader
might be invested with tyrannical
powers by a popular vote.
So they knew that a popular vote
may be wrongheaded, even in the
most important matters. (The
institution of ostracism recognised
this: the ostracised person was
banned as a matter of precaution
only; he was neither tried nor
regarded as guilty.)The Athenians
were right: decisions arrived at
democratically, and even the powers
conveyed upon a government by a
democratic vote, may be wrong. It is
hard, if not impossible, to construct a
constitution that safeguards against
mistakes. This is one of the strongest
reasons for founding the idea of
democracy upon the practical
principle of avoiding tyranny rather
than upon a divine, or a morally
legitimate, right of the people to rule.
The (in my opinion, vicious)
principle of legitimacy plays a great
part in European history. While the
Roman legions were strong, the
Caesars based their power upon the
principle: the army legitimises the
ruler (by acclamation). But with the
decline of the Empire, the problem
of legitimacy became urgent; and
this was strongly felt by Diocletian,
who tried to support the new
structure of the Imperium of the
God-Caesars ideologically with
traditional and religious distinctions
and the corresponding attribution of
different titles: Caesar, Augustus,
Herculius, and Jovius (i.e., related to
Jupiter).
Yet it seems that there was a need
for a more authoritative, deeper
religious legitimation. In the next
generation, monotheism in the form
of Christianity (which, of the
available monotheisms, has spread
most widely) offered itself to
Constantine as the solution to the
problem. From then on, the ruler
ruled by the Grace of God—of the
one and the only universal God. The
complete success of this new
ideology of legitimacy explains both
the ties and the tensions between the
spiritual and the worldly powers
which thus became mutual
dependants, and therefore rivals,
throughout the Middle Ages.
So, in the Middle Ages, the answer
to the question “Who should rule?”
became the principle: God is the
ruler, and He rules through His
legitimate human representatives. It
was this principle of legitimacy
which was first seriously challenged
by the Reformation and then by the
English revolution of 1648-49 which
proclaimed the divine right of the
people to rule. But in this revolution
the divine right of the people was
immediately used to establish the
dictatorship of Oliver Cromwell.
After the dictator’s death, there was
a return to the older form of
legitimacy; and it was the violation
of protestant legitimacy by James II,
by the legitimate monarch himself,
which led to the “Glorious
Revolution” of 1688, and to the
development of British democracy
through a gradual strengthening of
the power of Parliament, which had
legitimised William and Mary. The
unique character of this development
was precisely due to the experience
that fundamental theological and
ideological quarrels about who
should rule lead only to catastrophe.
Royal legitimacy was no longer a
reliable principle, nor was the rule of
the people. In practice, there was a
monarchy of somewhat dubious
legitimacy created by the will of
Parliament, and a fairly steady
increase of parliamentary power.
The British became dubious about
abstract principles; and the Platonic
problem “Who should rule?” was no
longer seriously raised in Britain
until our own days.
Karl Marx, who was not a British
politician, was still dominated by the
old Platonic problem which he saw
as: “Who should rule? The good or
the bad—the workers or the
capitalists?” And even those who
rejected the state altogether, in the
name of freedom, could not free
themselves from the fetters of a
misconceived old problem; for they
called themselves anarchists—that
is, opponents of all forms of rule.
One can sympathise with their
unsuccessful attempt to get away
from the old problem “Who should
rule?”
A more realistic theory
In “The Open Society and its
Enemies” I suggested that an entirely
new problem should be recognised
as the fundamental problem of a
rational political theory. The new
problem, as distinct from the old
“Who should rule?”, can be
formulated as follows: how is the
state to be constituted so that bad
rulers can be got rid of without
bloodshed, without violence?
This, in contrast to the old question,
is a thoroughly practical, almost
technical, problem. And the modern
so-called democracies are all good
examples of practical solutions to
this problem, even though they were
not consciously designed with this
problem in mind. For they all adopt
what is the simplest solution to the
new problem—that is, the principle
that the government can be
dismissed by a majority vote.
In theory, however, these modern
democracies are still based on the
old problem, and on the completely
impractical ideology that it is the
people, the whole adult population,
who are, or should by rights be, the
real and ultimate and the only
legitimate rulers. But, of course,
nowhere do the people actually rule.
It is governments that rule (and,
unfortunately, also bureaucrats, our
civil servants—or our uncivil
masters, as Winston Churchill called
them—whom it is difficult, if not
impossible, to make accountable for
their actions).
What are the consequences of this
simple and practical theory of
government? My way of putting the
problem and my simple solution do
not, of course, clash with the practice
of western democracies, such as the
unwritten constitution of Britain, and
the many written constitutions which
took the British Parliament more or
less as their model. It is this practice
(and not their theory) which my
theory—my problem and its
solution—tries to describe. And, for
this reason, I think that I may call it a
theory of “democracy”, even though
it is emphatically not a theory of the
“rule of the people”, but rather the
rule of law that postulates the
bloodless dismissal of the
government by a majority vote.
My theory easily avoids the
paradoxes and difficulties of the old
theory—for instance, such problems
as “What has to be done if ever the
people vote to establish a
dictatorship?” Of course, this is not
likely to happen if the vote is free.
But it has happened. And what if it
does happen? Most constitutions in
fact require far more than a majority
vote to amend or change
constitutional provisions, and thus
would demand perhaps a two-thirds
or even a three-quarters (“qualified”)
majority for a vote against
democracy. But this demand shows
that they provide for such a change;
and at the same time they do not
conform to the principle that the
(“unqualified”) majority will is the
ultimate source of power—that the
people, through a majority vote, are
entitled to rule.
All these theoretical difficulties are
avoided if one abandons the question
“Who should rule?” and replaces it
by the new and practical problem:
how can we best avoid situations in
which a bad ruler causes too much
harm? When we say that the best
solution known to us is a constitution
that allows a majority vote to dismiss
the government, then we do not say
the majority vote will always be
right. We do not even say that it will
usually be right. We say only that
this very imperfect procedure is the
best so far invented. Winston
Churchill once said, jokingly, that
democracy is the worst form of
government—with the exception of
all other known forms of
government.
And this is the point: anybody who
has ever lived under another form of
government—that is, under a
dictatorship which cannot be
removed without bloodshed—will
know that a democracy, imperfect
though it is, is worth fighting for
and, I believe, worth dying for. This,
however, is only my personal
conviction. I should regard it as
wrong to try to persuade others of it.
We could base our whole theory on
this, that there are only two
alternatives known to us: either a
dictatorship or some form of
democracy. And we do not base our
choice on the goodness of
democracy, which may be doubtful,
but solely on the evilness of a
dictatorship, which is certain. Not
only because the dictator is bound to
make bad use of his power, but
because a dictator, even if he were
benevolent, would rob all others of
their responsibility, and thus of their
human rights and duties. This is a
sufficient basis for deciding in
favour of democracy—that is, a rule
of law that enables us to get rid of
the government. No majority,
however large, ought to be qualified
to abandon this rule of law.
Proportional representation
Such are the theoretical differences
between the old and the new
theories. As an example of the
practical difference between the
theories, I propose to examine the
issue of proportional representation.
The old theory and the belief that the
rule of the people, by the people, and
for the people constitutes a natural
right, or a divine right, form the
background of the usual argument in
favour of proportional
representation. For if people rule
through their representatives, and by
majority votes, then it is essential
that the numerical distribution of
opinion among the representatives
mirrors as closely as possible that
which prevails among those who are
the real source of legitimate power:
the people themselves. Everything
else will he not only grossly unfair
but against all the principles of
justice.
This argument collapses if the old
theory is given up, so that we can
look, more dispassionately, and
perhaps without much prejudice, at
the inescapable (and possibly
unintended) practical consequences
of proportional representation. And
these are devastating.
First of all, proportional
representation confers, even if only
indirectly, a constitutional status on
political parties which they would
otherwise not attain. For I can no
longer choose a person whom I trust
to represent me: I can choose only a
party. And the people who may
represent the party are chosen only
by the party. And while people and
their opinions always deserve the
greatest respect, the opinions
adopted by parties (which are
typically instruments of personal
advancement and of power, with all
the chances for intrigue which this
implies) are not to be identified with
ordinary human opinions: they are
ideologies.
In a constitution that does not
provide for proportional
representation, parties need not be
mentioned at all. They need not be
given official status. The electorate
of each constituency sends its
personal representative to the
chamber. Whether he stands alone,
or whether he combines with some
others to form a party, is left to him.
It is an affair he may have to explain
and defend to his electorate.
His duty is to represent the interests
of all those people whom he
represents to the best of his ability.
These interests will in almost all
cases be identical with those of all
the citizens of the country, of the
nation. These are the interests he
must pursue to the best of his
knowledge. He is personally
responsible to persons.
This is the only duty and the only
responsibility of the representative
that must be recognised by the
constitution. If he considers that he
has also a duty to a political party,
then this must be due solely to the
fact that he believes that through his
connection with that party he can do
his primary duty better than without
the party. Consequently it is his duty
to leave the party whenever he
realises that he can do his primary
duty better without that party, or
perhaps with a different party.
All this is done away with if the
constitution of the state incorporates
proportional representation. For
under proportional representation the
candidate seeks election solely as the
representative of a party, whatever
the wording of the constitution may
be. If he is elected, he is elected
mainly, if not solely, because he
belongs to, and represents, a certain
party. Thus, his main loyalty must be
to his party, and to the party’s
ideology; not to people (except,
perhaps, the leaders of the party).
It can therefore never be his duty to
vote against his party. On the
contrary, he is morally bound to the
party as whose representative he was
voted into parliament. And in the
event that he can no longer square
this with his conscience, it would, in
my opinion, be his moral duty to
resign not only from his party but
from parliament, even though the
country’s constitution may place no
such obligation upon him.
In fact, the system under which he
was elected robs him of personal
responsibility; it makes of him a
voting machine rather than a
thinking and feeling person. In my
view, this is by itself a sufficient
argument against proportional
representation. For what we need in
politics are individuals who can
judge on their own and who are
prepared to carry personal
responsibility.
Such individuals are difficult to find
under any party system, even
without proportional
representation—and it must be
admitted that we have not yet found
a way of doing without parties. But
if we have to have parties, we had
better not, by our constitution, add
deliberately to the enslavement of
our representatives to the party
machine and to the party ideology by
introducing proportional
representation.
The immediate consequence of
proportional representation is that it
will tend to increase the number of
parties. This, at first glance, may
seem desirable: more parties means
more choice, more opportunities,
less rigidity, more criticism. It also
means a greater distribution of
influence and of power.
However, this first impression is
totally mistaken. The existence of
many parties means, essentially, that
a coalition government becomes
inevitable. It means difficulties in the
formation of any new government,
and in keeping a government
together for any length of time.
Minority rule
While proportional representation is
based on the idea that the influence
of a party should be proportional to
its voting power, a coalition
government means, more often than
not, that small parties can exercise a
disproportionately great—and often
decisive—influence, both on the
formation of a government and on its
resignation, and so on all its
decisions. Most important of all, it
means the decay of responsibility.
For in a coalition government there
is reduced responsibility for all the
partners in the coalition.
Proportional representation—and the
greater number of parties as a result
thereof—may therefore have a
detrimental effect on the decisive
issue of how to get rid of a
government by voting it out of
office, for instance in a
parliamentary election. The voters
are led to expect that perhaps none
of the parties will obtain an absolute
majority. With this expectation in
their minds, the people hardly vote
against any of the parties. As a
result, on election day none of the
parties is dismissed, none is
convicted. Accordingly, nobody
looks on election day as a Day of
Judgment; as a day when a
responsible government stands to
account for its deeds and omissions,
for its successes and failures, and a
responsible opposition criticises this
record and explains what steps the
government ought to have taken, and
why.
The loss of 5% or 10% of votes by
one or other of the parties is not seen
by the voters as a verdict of “guilty”.
They look at it, rather, as a
temporary fluctuation in popularity.
In time, the people become used to
the idea that none of the political
parties or their leaders can really be
made accountable for their decisions
which may have been forced on
them by the necessity to form a
coalition.
From the point of view of the new
theory, election day ought to be a
Day of Judgment. As Pericles of
Athens said in about 430 BC,
“although only a few may originate a
policy, we are all able to judge it.”
Of course, we may misjudge it; in
fact, we often do. But if we have
lived through a party’s period of
power and have felt its
repercussions, we have at least some
qualifications for judgment.
This presupposes that the party in
power and its leaders were fully
responsible for what they were
doing. This, in turn, presupposes a
majority government. But with
proportional representation, even in
the case of a single party governing
with an absolute majority and
thrown out by a majority of
disenchanted citizens, the
government may not be turned out of
office. It would rather look for the
smallest party strong enough to go
on ruling with its help.
Hence the censured leader of the
larger party would still continue to
lead the government—in direct
opposition to the majority vote and
on the basis of help received from
one of the small parties whose
policies, in theory, may be far
removed from “representing the will
of the people”. Of course, the small
party may not be strongly
represented in the new government.
But its power will be very great
since it may topple the government
at any time. All this grossly violates
the idea that lies at the root of
proportional representation: the idea
that the influence exercised by any
party must correspond to the number
of votes it can muster.
The two-party system
In order to make a majority
government probable, we need
something approaching a two-party
system, as in Britain and in the
United States. Since the existence of
the practice of proportional
representation makes such a
possibility hard to attain, I suggest
that, in the interest of parliamentary
responsibility, we should resist the
perhaps-tempting idea that
democracy demands proportional
representation. Instead, we should
strive for a two-party system, or at
least for an approximation to it, for
such a system encourages a
continual process of self-criticism by
the two parties.
Such a view will, however, provoke
frequently voiced objections to the
two-party system that merit
examination: “A two-party system
represses the formation of other
parties.” This is correct. But
considerable changes are apparent
within the two major parties in
Britain as well as in the United
States. So the repression need not be
a denial of flexibility.
The point is that in a two-party
system the defeated party is liable to
take an electoral defeat seriously. So
it may look for an internal reform of
its aims, which is an ideological
reform. If the party is defeated twice
in succession, or even three times,
the search for new ideas may
become frantic, which obviously is a
healthy development. This is likely
to happen, even if the loss of votes
was not very great.
Under a system with many parties,
and with coalitions, this is not likely
to happen. Especially when the loss
of votes is small, both the party
bosses and the electorate are inclined
to take the change quietly. They
regard it as part of the game—since
none of the parties had clear
responsibilities. A democracy needs
parties that are more sensitive than
that and, if possible, constantly on
the alert. Only in this way can they
be induced to be self-critical. As
things stand, an inclination to self-
criticism after an electoral defeat is
far more pronounced in countries
with a two-party system than in
those where there are several parties.
In practice, then, a two-party system
is likely to be more flexible than a
multi-party system, contrary to first
impressions.
It is said: “Proportional
representation gives a new party a
chance to rise. Without it, the chance
is much diminished. And the mere
existence of a third party may greatly
improve the performance of the two
big parties.” This may well be the
case. But what if five or six such
new parties emerge? As we have
seen, even one small party may
wield quite disproportionate power if
it is in the position to decide which
of the two big parties it will join to
form a coalition government.
It is also said: “A two-party system
is incompatible with the idea of an
open society—with the openness for
new ideas, and with the idea of
pluralism.” Reply: both Britain and
the United States are very open to
new ideas. Complete openness
would, of course, be self-defeating,
as would be complete freedom. Also
cultural openness and political
openness are two different things.
And more important even than
opening wider and wider the
political debate may be a proper
attitude towards the political Day of
Judgment.