Rebegea Amalia

“Fericirea si absurdul sunt doi copii ai aceluiasi pamant.”

Pedeapsa lui Sisif are intentia de a fi chinul absolut, etern. Este pretul platit pentru o viata lunga si
implinita pe pamant, fiind in contrast complet cu aceasta. Multumirea se transforma in disperare, iar Sisif
este pus fata in fata, dureros, cu absurdul conditiei sale. Zeii cred ca la asta se va rezuma conditia acestui
om persecutat, fara sa ii anticipeze evolutia.

Ne putem, insa, imagina soarta lui Sisif. Ne putem imagina modul in care vede cum fructul muncii sale se
rostogoleste in jos pe deal, momentele in care decide sa coboare pentru a o lua de la capat. Comparand
acest demers continuu cu viata pe care o ducea pe pamant, contrastul e suficient sa provoace o profunda
tristete. Dar optiunile ii sunt limitate, iar robota nu poate fi oprita, sau macar amanata pentru o secunda.
Astfel, tot ce ii ramane lui Sisif este acceptarea acesteia si gasirea vointei, a calmului, fiindca o tristete
eterna ar exacerba pedeapsa. In aceste conditii, omul isi permite, incet, sa devina fericit. Are o sarcina de
indeplinit si la dispozitie o eternitate ca sa o faca.

Astfel, cum din actiunile lui Sisif au urmat consecinte, din constientizarea si primirea absurdului izvoraste
fericirea, nu una subita sau exploziva, ci un sentiment pur, nascut din ratiune.