Accidentul care a grăbit sfîrşitul comunismului

Adrian CIOROIANU

Iată-ne pe la începutul lunii mai 1986 – iar locul este o curte de legume din nordul
Bucureștiului, într-o unitate militară în care figuram în acele zile ca soldat. Tocmai fusesem
acasă, într-o permisie de 1 Mai (cumva Paștele ortodox a fost cam în acele zile?) și acolo, la
Craiova, pe undele Radio București, am aflat despre dezastru, din vocea gravă a unei crainice
care anunța, din oră în oră, despre accidentul din URSS. Se înţelege, mass-media românești au
relatat despre incident doar după ce au făcut-o oficialitățile de la Moscova – care și ele au
întîrziat 68 de ore pînă să recunoască faptul că la Cernobîl se întîmplase ceva serios.
Mi-aduc aminte că primele zile ale acelui mai au fost însorite și, altfel, calme. Unul dintre
camarazii mei (şi el fusese în permisie) adusese de undeva din Ardeal niște răsaduri de roșii
(!), pe care, băiat gospodar fiind, într-o dimineață (5 sau 6 mai?) a decis să le planteze în
grădina unității noastre. Ni se dăduse deja cîte o pilulă de iod, iar sfaturile dominante erau să
nu ne expunem mult în exterior (nu mai rețin dacă la Radio București s-a spus acest lucru, dar
familiile o făcuseră). Totuși, camaradul meu nu putea lăsa răsadurile să se usuce, drept care –
băiat de la țară fiind, cu respect față de natură – a trecut la plantarea lor. Și mi-aduc aminte
cum ceilalți, să fi fost vreo 10-12 soldați, stăteam la umbra unei săli, fumam Carpați și, prin
ușa deschisă, îi strigam plantatorului îndemnuri gen „Intră dracului la adăpost“, „Lasă, frate,
roșiile“, „Bre, o să-ți cadă părul și dinții“ și alte asemenea încurajări, pe care le cenzurez aici
de trimiterile sexuale (altfel, abundente).
Și totul începuse atît de bine
Mihai Gorbaciov venise la putere abia de un an – pe 10 martie 1985, prin numirea, deloc
transparentă, la vîrful (încă) ultraputernicului Partid Comunist al Uniunii Sovietice.
Predecesorul său, Konstantin Cernenko, tocmai murise – a treia moarte într-un scurt interval,
după Leonid Brejnev (1982) și Iuri Andropov (1984). De la început, Gorbaciov (54 de ani –
aproape adolescent în nomenclatura epocii) a părut a marca o schimbare a paradigmei.
Ziariștii occidentali au remarcat că noul lider semăna cu reformatorul Nikita Hrușciov – mai
ales în deschiderea față de dezbateri și în apropierea față de public. Nu numai ziariștii erau
impresionați; în decembrie 1984, pe cînd delfinul Gorbaciov vizitase Marea Britanie,
premierul Margaret Thatcher se întîlnise cu el și, la sfîrșitul discuției, a rostit o frază care
apare astăzi în toate istoriile Războiului Rece: „I like Mr. Gorbachev. We can do business
together“ – nouă cuvinte care, venite din partea Doamnei de Fier, valorau enorm.

1
Apoi, pe 26 februarie 1986, Gorbaciov deschidea la Moscova lucrările celui de-al XXVII-lea
Congres al comuniștilor din URSS. Cel ce avea să fie numit în curînd, cu simpatie, Gorby, a
demarat reforma în trombă: două treimi din guvernul URSS a fost primenit, la fel jumătate din
cadrele de conducere din republici. El a descris în termeni realiști situația economică a țării, a
acuzat „stagnarea“ din anii lui Brejnev (descrierea în negru a predecesorului nu era ceva
inedit în politica sovietică…) și, pe scurt, a cerut sovieticilor să muncească mai mult, să fie
mai disciplinați, să se opună din toate forțele corupției și… să aibă grijă ca alcoolul să nu le
afecteze viața profesională și pe cea de familie. În acel moment, Gorbaciov încă nu lansase
perestroika și glasnost-ul, cele două concepte politice care îl vor face celebru – iar una dintre
victimele indirecte ale noului curs care se împămîntenea la Moscova era liderul comunist de
la București. Din acest moment, Ceaușescu – care fusese, în anii ’70 și primii ani ’80,
partenerul preferat al Vestului – a căzut în desuetudine. Ce nevoie mai avea Occidentul de un
mediator în discuțiile cu Moscova cînd însăși liderul sovietic părea atît de deschis?
Care Occident, atunci, tot în criză era
În zilele noastre, răzbate din rememorări şi din analize o nostalgie faţă de acea vîrstă de aur a
Ocidentului în care dna Thatcher, preşedintele François Mitterrand al Franţei, americanul
Ronald Reagan şi Papa (polonez) Ioan Paul al II-lea par a fi careul de aşi al schimbării ce avea
să vină. Ei chiar au fost un careu de aşi, doar că în anul 1986 nimeni nu-şi dădea seama de
acest lucru, după cum nimeni (nici măcar respectivii) nu putea cunoaşte pe atunci amploarea
cutremurului următor – şi epicentrul său.
Presa din Occident fiind liberă (iar cea din URSS, cum vom vedea, păstrînd metehne
sistemice), la mijlocul anilor ’80 s-ar fi zis că Vestul era în criză, nicidecum URSS! Atentatele
teroriste erau (aproape) la ordinea zilei în Vestul european. Februarie 1985, atentat la
München: preşedintele agenţiei aerospaţiale locale, Ernst Zimmermann, ucis de un comando
al Facţiunii Armata Roşie; tot în februarie, directorul general al Băncii Centrale a Spaniei,
ucis de un comando al separatiştilor basci ETA, în plin Madrid. În aprilie ’85, atentat cu
bombă la Paris, la sediul Fondului Monetar Internaţional; un alt atentat cu maşină-capcană în
august, la o bază americană din RFG (doi morţi); în septembrie ’85, bătăi în stradă la
Birmingham, în Marea Britanie, între poliţie şi emigranţii jamaicani şi pakistanezi; în
februarie 1986, era asasinat la Stockholm prim-ministrul suedez Olof Palme (crima a rămas în
ceaţă pînă azi!); în februarie şi martie ’86, mai multe atentate pe străzile Parisului şi chiar şi
într-un tren TGV; mari tulburări politice în Spania la începutul anului 1986 şi referendum
(martie) dacă ţara mai rămîne sau nu în NATO – şi decidea, (doar) cu 52,5%, să rămînă. Mai

2
adăugaţi greva minerilor britanici (1984-’85, în faţa căreia Doamna de Fier Thatcher nu ceda),
dilemele Portugaliei şi Spaniei, care deveneau membre (cele mai sărace) ale Comunităţii
Europene, nesfîrşitele aventuri ale mafiei & crizei politice din Italia etc. Europa liberă – şi nu
cea comunizată – părea atunci a fi pe buza prăpastiei. Aceasta, apropo de surprizele pe care le
oferă Istoria…
Noaptea care a dat jos masca
Acesta e, pe scurt, contextul în care, la ora 1,30, în noaptea de vineri, 25 spre sîmbătă, 26
aprilie 1986, un exerciţiu de probă desfăşurat cu neglijenţă la centrala de la Cernobîl (în
nordul Ucrainei de azi) a condus la cel mai mare accident nuclear din istorie. În decurs de
cîteva minute, topirea miezului reactorului a dus la o explozie, cu forţa echivalentă a 200 de
kg de dinamită. Imediat, circa 30 de incendii au izbucnit în incintă, cu flăcări înalte de zeci de
metri; dar nu flăcările erau problema, ci radiaţiile degajate instantaneu, pe cca 25 de km
pătraţi în jur. Primii (zeci de) pompieri chemaţi la faţa locului au fost, prin acest simplu fapt,
condamnaţi la moarte. În zilele următoare, cca 135.000 de persoane, pe o arie de 30 km în
jurul centralei, au fost evacuate (în secret, la început). În anul 2000, 14 ani mai tîrziu,
autorităţile ucrainene spuneau că cca 3,4 milioane de persoane au suferit de pe urma acestui
accident… pe care, în primele ore, autorităţile sovietice l-au muşamalizat, după o veche reţetă.
Doar anunţurile panicate ale presei din Suedia şi fotografiile din satelit cu reactorul arzînd
(care au apărut pe televiziunile din lumea liberă) au forţat Moscova să recunoască. La
Cernobîl chiar se întîmplase ceva. Abia luni, 28 aprilie, autorităţile sovietice – Gorbaciov y
compris – au făcut public accidentul.
Şi ziua în care soldatul nostru a plantat roşii
Accidentul de la Cernobîl a creat un precedent notabil de transparenţă (forţată) la Moscova,
dar şi o consecinţă nu tocmai fericită. Din acel moment, toate catastrofele, produse de mîna
omului sau naturale (precum cutremurul care avea să afecteze Armenia sovietică, în 1988), au
fost reflectate pe larg în presa sovietică a ultimilor ani ai lui Gorbaciov – şi această avalanşă
de ştiri, dintre care unele nefaste, a creat la nivelul opiniei publice impresia (falsă) că toate
nenorocirile au venit odată cu perestroika. Viaţa de dinainte, de pe vremea cenzurii totale,
părea a fi liniştită şi ferită de probleme.
La final, revin la camaradul care planta roşii, în primele zile ale lui mai 1986, în unitatea
militară din nordul Bucureştiului. După ultimele veşti pe care le am, el este sănătos. Roşiile au
rodit, dar nu-mi aduc aminte dacă în acel an cineva a mîncat din acele roade. Iar acea fostă
grădină e acum parte din ramificaţia de şosele care a luat naştere prin extinderea Aeroportului
Otopeni. Istoria merge mai departe.