Barbu Ștefănescu Delavrancea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Barbu Ștefănescu Delavrancea

Date personale

Născut 11 aprilie 1858

București

Decedat 29 aprilie 1918 (60 de ani)

Iași

Înmormântat Cimitirul „Eternitatea” din Iași

Căsătorit cu Ana Delavrancea

Copii Cella Delavrancea

Henrieta Delavrancea

Naționalitate român

Cetățenie România

Ocupație scriitor, orator și avocat

Limbi limba română[1]

Studii Universitatea din București

Activitatea literară
 Activ ca scriitor 1878 -1914

Mișcare/curent literar Poporanism

Specie literară nuvelă, basm, dramă

Operă de debut 1878 cu placheta de

poezii Poiana lungă. Amintiri

Membru titular al Academiei Române

Semnătură

Modifică date / text

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost
un scriitor, orator și avocatromân, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl
pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una
dintre primele femei-arhitect din România.

Cuprins

 1Viața timpurie
 2Debutul literar
 3Activitatea publicistică
 4Delavrancea - orator
 5Delavrancea - academician
 6Opera literară
o 6.1Tematică și particularități
o 6.2Nuvele și povestiri
o 6.3Basme
o 6.4Proză poetică
o 6.5Dramaturgie
o 6.6Traduceri ale operelor sale în limbi străine
 6.6.1Traduceri în limba franceză
 7Referințe
 8Bibliografie
 9Legături externe
Viața timpurie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul
unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era
descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea
unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al
cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii
rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului
clăcaș împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani
deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica
văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de
viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și
acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă
și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să
mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de
somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel,
încetișor ...“

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe
slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are
învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala
Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu,
în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În
registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“,
învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel
Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare.
Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi
evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări
literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

Debutul literar[modificare | modificare sursă]

Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe
să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de
poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele
decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România
liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept
din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în
același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea
tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta
definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare
originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În
perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag,
semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca
nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas
la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică
în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Activitatea publicistică[modificare | modificare sursă]

Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“.
Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al.
Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și
povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu
Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în
literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu
Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași,
publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România
liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor
limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan,
căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul.
Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință,
revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al
cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori
aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem
guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de
înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite
primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea
la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888,
Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională,
unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886),
polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale
(O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și
talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia
apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C.
Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889,
cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este
o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și
nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au
apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române [2]. Atras de
copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă,
condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine
redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare,
la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu
Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau
politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta
apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă
de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român,
căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda
tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial,
pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele
mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882),
intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir,
care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport
de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel
mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile
poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației,
cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și
studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca
membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași
efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și
de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu
entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale
lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu

accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică
cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri
literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea
caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică.
Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza
în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de
foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe
cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat
și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte
vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în
primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la
Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în
simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la
Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de
aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale
esențialului din natură“ (Democrația, 1883)