Cercetarea Urmelor Accidentelor

CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………..……….………....………...............……….3
CAPITOLUL I ……..……….………....…………..............................................................…….3
CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND CERCETAREA ACCIDENTELOR
NAVALE, FEROVIARE ŞI AERIENE…………………..………………………………........ 6
1.1. Importanţa şi rolul cercetării urmelor accidentelor navale, aeriene şi feroviare….................. 6
1.2. Măsuri legislative…………………………………………………………………................. 7
1.3. Conceptul de accident de navigaţie, feroviar şi aerian……………………..……................ 10
CAPITOLUL II ……………………………………………………………….………………..13
PRINCIPALELE PROBLEME CE TREBUIE CLARIFICATE PRIN CERCETAREA
URMELOR ACCIDENTELOR……………….....…………………………………………... 13
2.1 Măsuri tehnice şi organizatorice de prevenire a accidentelor………….…..…..............….... 13
2.1.1. Măsuri tehnice şi organizatorice de prevenire a accidentelor navale…..................13
2.1.2. Măsuri tehnice şi organizatorice de prevenire a accidentelor feroviare…………. 13
2.1.3. Măsuri tehnice şi organizatorice de prevenire a accidentelor aeriene………….....15
2.2. Principalele accidente ce se pot produce şi cauzele acestora…………………………..…... 17
2.3. Competenţa de cercetare a accidentelor de navigaţie, aeriene şi feroviare…….…………... 20
2.3.1. Moduri de sesizare………...................…………………………….…………...... 28
CAPITOLUL III ………………………………………………………………….……………37

CERCETAREA URMELOR ACCIDENTELOR DE NAVIGAŢIE, FEROVIARE ŞI
AERIENE………………………………………………………………………………...…..... 37
3.1. Cercetarea la faţa locului…………………………………………………......…………..... 37
3.1.1. Măsuri pregătitoare…………………...................…………..……………......….. 42
3.1.2. Cercetarea în faza statică…………………................………….………….....….. 48
3.1.3. Cercetarea în faza dinamică……………………….....……....…………...........… 50
3.1.4. Consemnarea rezultatelor cercetării la faţa locului…………....…………………. 52
3.1.5. Ridicarea de înscrisuri şi alte mijloace materiale de probă……....…………...….. 57
1
3.1.6. Constatarea tehnico-ştiinţifică…………………………............….……………... 59
3.1.7. Expertiza tehnică……………………....…..................................………………... 60
3.2. Efectuarea unor acte de urmărire penală……………………..............………….................. 60
3.2.1. Ascultarea învinuitului sau inculpatului………............................…………..…... 62
3.2.2. Ascultarea martorilor…………………………………………….…..........……... 74
3.2.3. Confruntarea……………………………………………………...................….... 87
CAPITOLUL IV...................................................................................………….......................90
COMISIA ROGATORIE ŞI DELEGAREA...........................................................................90
4.1. Comisia rogatorie efectuată în România……………………………….............………....... 90
4.2. Comisia rogatorie în străinătate…………………………………….............…............….... 93
CONCLUZII……………………………………....................................................................... 95
ANEXE………………………….................................................................................................97
BIBLIOGRAFIE……………….......................................................………...………………..105
2
INTRODUCERE
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupaţi pentru pregătirea cetăţii, a
drepturilor şi intereselor lor, luând măsuri pertinente epocii respective împotriva acelora care
atentau la aceste valori, care prin faptele lor nesăbuite, le puneau în primejdie. O primă formă de
protecţie a societăţii a reprezentat-o edictarea unor legi care prevedeau sancţiuni pentru cei
vinovaţi. Pe parcursul trecerii timpului, viaţa a demonstrat însă că numai normele de drept nu
erau suficiente, fiind nevoie de crearea unui mod de acţiune care să permită descoperirea actului
ilicit şi a celor care-l comiteau. Aceasta, cu atât mai mult cu cât secolele XIX şi XX au cunoscut
şi o accentuare a fenomenului infracţional. Începând cu formele empirice de luptă cu
criminalitatea, concepută cu inteligenţă şi abilitate de întâiul patron al Siguranţei poliţiei
pariziene, E.F. Vidoq, contemporanul lui Napoleon, treptat aveau să-şi facă apariţia primele
elemente ale unei ştiinţe chemate să slujească aflării adevărului în justiţie.
Încă de la apariţia criminalisticii ca ştiinţă de sine stătătoare (Hans Gross, cu lucrarea sa
“Manualul judecătorului de instrucţie“), oamenii de ştiinţă din România au elaborat şi introdus în
procesul judiciar elemente de criminalistică. Astfel, în anul 1847 (pe vremea domniei lui Nicolae
Şutu) apare la Iaşi lucrarea intitulată “Reguli ce urmează a se păzi în privegherea şi cercetarea
vinovaţilor“ cuprinzând unele elemente de ordin tactic şi metodologic1.
În 1879, în România începe să fie practicată fotografia judiciară, ceea ce a situat ţara
noastră pe unul dintre primele locuri în Europa în domeniul criminalisticii. În anul 1895 ia fiinţă
primul serviciu de identificare judiciară, iar în 1920, pe baza cercetărilor proprii, prof. dr. Mina
Minovici obţine primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele de mâini.
Alături de dezvoltarea dactiloscopică, se întreprind studii vizând iniţierea unor metode
de cercetare criminalistică de falsuri în înscrisuri şi de identificare a persoanelor după scris.
Sunt demne de amintit, în acest sens, lucrarea dr. Ştefan Minovici: ”Falsul în documente şi
fotografia în serviciul justiţiei“ (1900) sau “Tratatul de grafologie şi expertiza în falsuri “
(1910) al criminalistului Mihai Moldoveanu. În anul 1904, prof. dr. Nicolae Minovici elaborează
1
I. Olaru, “Dezvoltarea şcolii româneşti de criminalistică“ în Culegere de referate “Şcoala romanească de
criminalistică“, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti 1975, p. 23 şi urm.
3
primul tratat românesc de medicină legală care a servit şi promovării unor elemente de
criminalistică, întrucât o parte a lucrării se referea la procesul de identificare pe baza fotografiei,
semnalmentelor, a urmelor digitale şi a urmelor de picioare. După primul război mondial, doi
oameni de ştiinţă, Henri Stahl şi Mihail Kenrbach2, se apleacă cu foarte multă atenţie asupra
posibilităţilor de perfecţionare a expertizei grafice şi a falsului în înscrisuri.
Totodată, o serie de jurişti şi de criminalişti3 practicieni, încep să se preocupe de stabilirea
unor metodologii privind cercetarea la faţa locului, ridicarea unor categorii de urme, fixarea şi
documentarea rezultatelor cercetării, precum şi introducerea de reguli tactice privind ridicarea de
obiecte, reconstituirea, deplasarea la faţa locului, etc.
În primii ani după razboi iau fiinţă institute şi laboratoare de specialitate:
- 1956 – Institutul de Criminalistică al Procuraturii Generale;
- 1958 – Laboratorul Central de Expertize Criminalistice de pe lângă Ministerul Justiţiei;
- 1968 – Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei.
În Facultăţile de Drept din ţara noastră, primele noţiuni de criminalistică au fost predate
prin intermediul cursurilor de medicină legală introduse la stăruinţa fraţilor Minovici, în
Bucureşti (1904) şi Iaşi (1913)4. În cadrul organelor de poliţie au luat fiinţă “Şcoala de Poliţie
Ştiinţifică“ (1920) şi “Şcoala de Poliţie Tehnică“ (1929), iar în Bucureşti –1931 - a luat fiinţă
“Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie“. În cadrul acestor şcoli s-au predat cu succes
noţiuni de criminalistică mai ales în domeniul tacticii şi metodicii criminalistice.
În anul 1937, dr. Constantin Turai publică lucrarea “Elemente de poliţie tehnică“, în care
sunt abordate probleme vizând cercetarea ştiinţifică în traseologie, dactiloscopie, balistică
judiciară. Profesorul Camil Suciu redactează şi predă studenţilor de la Facultatea de Drept din
Bucureşti în anul 1951, primul curs de criminalistică. Primul manual de criminalistică elaborat
tot de regretatul profesor Camil Suciu apare in 1963. Ulterior, au fost redactate şi alte cursuri de
criminalistică la Facultăţile de Drept din ţară (Iaşi, Cluj-Napoca).
2
H. Stahl a publicat lucrările: ”Grafologia şi expertiza înscrierii“, “Falsuri, fraude şi raze ultraviolete“,
“Expertiza grafică“, ”Tratat de grafologie şi expertiza falsurilor“, M. Kenrbach publică lucrarea “Expertiza
grafică ştiinţifică şi experţii caligrafi“.
3
Printre aceştia trebuie amintiţi judecătorul Alexin I. Nicolae care a publicat în 1893, “Manualul ofiţerului de poliţie
judiciară”, criminaliştii S. Grigore, Petrescu Victor, Panaitescu Dumitru, autori ai unor îndrumări practice
referitoare la cercetarea la faţa locului sau la cercetarea unor categorii de urme.
4
C. Suciu, “Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România“ în “Şcoala românească de criminalistică“, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti 1975, p. 29
4
S-au dat diferite definiţii criminalisticii, din toate rezultând caracterul ştiintific al acestei
discipline dedus din obiectul său propriu şi metodele sale. Specialiştii din domeniul dreptului
procesual-civil definesc criminalistica: ”ştiinţa care este într-un continuu progres, pune la
îndemâna instanţelor civile, deopotrivă cu cele penale, mijloace noi pentru aflarea adevărului şi
justiţia le foloseşte din plin”5. Reputatul criminalist, profesor universitar doctor Emilian Stancu,
defineşte astfel criminalistica6: “Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi
unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor
implicate în săvârşirea lor şi prevenirea faptelor antisociale”.
Dezvăluirea cauzelor fenomenului infracţional nu poate fi realizată decât printr-o
cercetare care să exploateze toate laturile acestui fenomen. Sunt necesare în acest sens
investigaţii cu caracter sociologic, psihologic, juridic, psihiatric, biologic şi antropologic.
În această lucrare intitulată “Cercetarea urmelor accidentelor navale, feroviare şi
aeriene”, pe care am dorit-o a fi de actualitate şi valoroasă din punct de vedere ştiinţific, ne-am
propus să cercetăm şi să prezentăm din vasta problematică a criminalisticii, numai aspectele
privind cercetarea urmelor accidentelor navale, feroviare şi aeriene, deoarece acest subiect deşi
nu este de noutate absolută, prezintă un interes deosebit atât teoretic cât şi practic. Lucrarea a fost
concepută să conţină cât mai multe şi utile informaţii, necesare sperăm, nu numai studenţilor, dar
şi specialiştilor.
În transporturile navale, feroviare şi aeriene se pot produce multiple accidente, însă în
această lucrare ne propunem să facem doar succinte consideraţii cu privire la consecinţa sau
cauzele care pot conduce la producerea accidentelor şi o prezentare mai amplă a cercetării
urmelor, abordând tematica din punctele de vedere ale legislaţiei în domeniu, precum şi a
doctrinei.
5
Ilie Stoenescu şi S. Zilberstein,“Tratat de Drept Procesual Civil”, T.U.B., 1973, p. 95-96.
6
E. Stancu, “Tratat de Criminalistică“, Editura Actami, Bucureşti, 2001, p. 11.
5
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND
CERCETAREA ACCIDENTELOR NAVALE,
FEROVIARE ŞI AERIENE
1.1. Importanţa şi rolul cercetării urmelor accidentelor navale,

aeriene şi feroviare
Cercetarea urmelor accidentelor navale, aeriene şi feroviare face parte din acele activităţi
procedurale cărora, cu tot caracterul lor aşa-zis auxiliar, li se atribuie o semnificaţie deosebită în
realizarea scopului procesului penal, de ea depinzând direct aflarea adevărului cu privire la
faptele şi la împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului (contravenient,
învinuit sau inculpat).
Potrivit concluziilor desprinse dintr-o vastă jurisprudenţă, autorii de specialitate sunt
unanimi în a aprecia că acest act iniţial are o largă rezonanţă în ansamblul preocupărilor
consacrate soluţionării unor cauze, el presupunând cunoaşterea imediată, directă şi completă a
împrejurărilor în care a avut loc accidentul.
Activităţii de cercetare a urmelor i se atribuie şi o semnificaţie deosebită, de ea depinzând
direct aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la
persoana făptuitorului7.
Necesitatea examinării cercetării urmelor accidentelor navale, aeriene şi feroviare a fost
determinată şi de raţiuni de ordin practic. În ultima perioadă, în apele maritime, române şi
internaţionale, în domeniul feroviar şi în spaţiul aerian au avut loc numeroase accidente de
navigaţie, feroviare şi aviatice ale căror consecinţe au constat în pierderi de nave, trenuri,
aeronave, pierderi de vieţi omeneşti, daune materiale exorbitante pentru economia românească şi
7
E. Stancu, “Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor“, Curs de criminalistică, partea a II-a şi a III-a, Universitatea
Bucureşti, Facultatea de Drept, Ediţia 1988, p. 26.
6
cea internaţională, punerea în pericol a navigaţiei, circulaţiei trenurilor şi a aeronavelor,
periclitarea mediului ambiant, etc.
Siguranţa circulaţiei şi securitatea transporturilor sunt concepte potrivit cărora circulaţia
navelor, trenurilor, aeronavelor şi efectuarea manevrelor trebuie să se desfăşoare fără pericol
pentru călători şi personalul angajat, pentru bunurile încredinţate la transport, pentru vehicule,
precum şi pentru mediul înconjurător.
Activitatea de prevenire a accidentelor si evenimentelor feroviare cuprinde ansamblul
măsurilor specifice prin care se asigură circulaţia trenurilor şi efectuarea manevrelor în depline
condiţii de siguranţă a circulaţiei trenurilor şi securitate a transporturilor8.
Cercetarea accidentelor si evenimentelor feroviare constituie ansamblul de activităţi prin
care se stabilesc împrejurările, în care s-au produs acestea, cauzele, abaterile produse, vinovaţii şi
măsurile de prevenire necesare9.
Putem deci defini cercetarea accidentelor navale, feroviare şi aeriene ca fiind activitatea
concretă de strângere şi analiză a informaţiilor, de determinare a cauzelor, emitere a concluziilor
şi, pe baza lor, stabilirea unor recomandări de securitate a zborurilor, precum şi formularea unor
propuneri de îmbunătăţire a activităţilor de prevenire a accidentelor şi a incidentelor de aviaţie.
Obiectivul principal al cercetarii unui accident naval, feroviar sau de aviaţie civilă îl
constituie stabilirea:
- cauzelor şi împrejurărilor care au favorizat şi au determinat producerea accidentului sau a
incidentului de aviaţie civilă;
- faptelor, condiţiilor şi circumstanţelor în legătură cu moartea, rănirea, supravieţuirea
persoanelor de la bordul navei, aeronavei în cauză, din trenul implicat în accident, precum şi cu
comportamentul şi rezistenţa acestora;
- recomandările şi măsurile ce se impun pentru prevenirea producerii unor cazuri similare.
1.2. Măsuri legislative

În prespectiva integrării europene s-au făcut eforturi considerabile sub aspect legislativ,
8
Art. 8 din Ordinul ministrului transporturilor Nr. 210/14.03.2000 privind aprobarea instrucţiunilor pentru
prevenirea şi cercetarea accidentelor şi evenimentelor feroviare – 003.
9
7
fiind elaborate acte normative de importanţă deosebită pentru evoluţia transporturilor navale,
feroviare şi aeriene. Elaborarea unor noi acte normative în domeniu se impunea şi datorită
neconcordanţei dintre reglementările juridice în vigoare şi noile realităţi economico-sociale din
România.
Pentru a sublinia evoluţia măsurilor legislative în domeniul cercetării accidentelor navale,
feroviare şi aeriene, este important a arăta că în domeniul dreptului penal, al procedurii penale şi
nu în ultimul rând al criminalisticii, s-au produs modificări substanţiale, iar în prezent
Parlamentul discută Proiectul noului cod penal. Codurile penale reprezintă şi au reprezentat
întotdeauna instrumente juridice care sintetizează stadiul gândirii juridico-penale într-o anumită
societate şi cerinţele ocrotirii valorilor sociale cu ajutorul legii penale, reflectând, deopotrivă,
exigenţele societăţii faţă de cetăţean şi nevoia cetăţeanului de protecţie penală.
Proiectul noului Cod penal propune unele soluţii noi, acceptate pe plan european, cu
privire la instituţii precum infracţiunea, sistemul cauzelor justificative şi al cauzelor care înlătură
caracterul penal al faptei, participaţia, sistemul sancţionator, în contextul general al unificării
legislaţiei penale europene şi în cel special al integrării europene si euroatlantice a României.
Proiectul menţine, în acelaşi timp, dispoziţiile din Codul penal în vigoare, care au fost confirmate
şi a căror viabilitate a fost dovedită de practica judiciară a instanţelor române.
Totodată, atât în Partea generală a proiectului Codului penal, cât şi în Partea specială
sunt introduse dispoziţii care reflectă cerinţele Constituţiei, cum sunt cele referitoare la extrădare,
exigenţele şi standardele prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte,
precum Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
Convenţia europeană penală privind corupţia sau Convenţia Naţiunilor Unite împotriva
criminalităţii transnaţionale organizate şi Protocoalele sale adiţionale, Convenţia internaţională
privind reprimarea finanţării terorismului.
Cel mai important act normativ în domeniul cercetării urmelor accidentelor este Codul
de Procedură Penală, republicat. Textul iniţial a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 30
aprilie 1997, iar de-a lungul anilor a cunoscut modificări şi completări aduse de: Ordonanţa de
urgenţă nr. 207 din 15 noiembrie 2000; Legea nr. 296 din 7 iunie 2001; Legea nr. 456 din 18
iulie 2001; Legea nr. 704 din 3 decembrie 2001; Legea nr. 756 din 27 decembrie 2001; Legea nr.
169 din 10 aprilie 2002; Ordonanţa de urgenţă nr. 58 din 23 mai 2002; Legea nr. 281 din 24 iunie
2003; Ordonanţa de urgenţă nr. 66 din 10 iunie 2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 109 din 24
8
octombrie 2003 privind modificarea Codului de procedură penală. Legea nr. 191 din 13 mai
2003 privind infractiunile la regimul transportului naval, publicată în Monitorul Oficial nr. 332
din 16 mai 2003.
De-a lungul timpului, au fost elaborate acte normative de importanţă deosebită pentru
evoluţia transporturilor navale:
1. Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974 privind înfiinţarea şi organizarea de secţii
maritime şi fluviale la unele instanţe judecătoreşti şi unităţi de procuratură.
2. Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime
interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României –
Republicare, prezenta lege reglementează statutul juridic al apelor maritime interioare, al mării
teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive, în conformitate cu dispoziţiile
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr.
110/1996.
3. Ordonanţa nr. 42 din 28 august 1997 privind navigaţia civilă.
4. Legea nr. 412 din 26 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
42/1997 privind navigaţia civilă.
5. Legea nr. 191 din 13 mai 2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval.
Siguranţa circulaţiei trenurilor şi securitatea transporturilor se asigură prin aplicarea şi
respectarea prevederilor legale în vigoare şi a reglementărilor specifice aprobate de către
ministrul transporturilor, precum şi a prevederilor din Ordinul ministrului transporturilor Nr.
210/14.03.2000 privind aprobarea instrucţiunilor pentru prevenirea şi cercetarea accidentelor si
evenimentelor feroviare – 003 şi ale convenţiilor bilaterale la care România este parte.
Cât priveşte măsurile legislative din domeniul aerian, se impune a preciza Ordonanţa nr.
29 din 22 august 1997 privind Codul aerian, publicată în Monitorul Oficial nr. 208 din 26 august
1997 şi republicată în temeiul art. III din Legea nr. 130 din 21 iulie 2000; 10 Ordinul nr. 305 din 1
august 1995 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind cercetarea accidentelor şi a incidentelor de
aviaţie civilă11 emis în baza prevederilor anexei nr. 13 la Convenţia de la Chicago privind aviaţia
civilă internaţională şi a Manualului de investigaţii tehnice asupra accidentelor de aviaţie
(Doc.6.920) al Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale şi nu în ultimul rând Ordonanţa
10
Legea nr. 130 din 21 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 355 din 31 iulie 2000.
11
A fost publicat in: Monitorul Oficial nr. 234 din 11 octombrie 1995.
9
Guvernului nr. 51 din 19 august 1999 privind investigaţia tehnică a accidentelor şi incidentelor
din aviaţia civilă.12
1.3. Conceptul de accident de navigaţie, feroviar şi aerian

Dicţionarul explicativ al limbii române ne oferă următoarea definiţie a cuvântului
accident şi anume, evenimentul fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor
(provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea)13.
Cât priveşte accidentul de navigaţie, acesta nu este definit de legislaţia internă şi
internaţională, însă referiri la elementele care caracterizează un astfel de eveniment s-au făcut în
practica judiciară română antebelică şi practica judiciară a altor state. Prin generalizarea unor
elemente ce îl caracterizează accidentul de navigaţie maritimă a fost definit ca orice eveniment
care a avut loc pe o navă aflată în apele marine şi care a avut ca urmare moartea, vătămarea
sănătăţii unor persoane, punerea în pericol a navigaţiei, producerea unor prejudicii, perturbări
în exploatarea navelor, în folosirea căilor de navigaţie, a instalaţiilor portuare, distrugerea ori
degradarea cablurilor subacvatice ş.a.14
Accidentele feroviare se definesc15 ca fiind orice fapte produse în desfăşurarea
operaţiunilor de transport feroviar, clasificate în prezentele instrucţiuni ca accidente şi
evenimente feroviare, care întrunesc cumulativ cel puţin câte un element menţionat la punctele a,
b, c şi d, după cum urmează:
a. au fost săvârşite de către:
a.1 personalul care desfăşoară operaţiuni de transport feroviar;
a.2 terţe persoane fizice, pe infrastructura feroviară;
b. au fost produse :
b.1 pe infrastructura feroviară;
b.2 în legatură cu circulaţia trenurilor;
b.3 în legătură cu efectuarea manevrei vehiculelor feroviare;
12
Ordonanţa Guvernului nr. 51 din 19 august 1999 privind investigaţia tehnică a accidentelor şi incidentelor din
aviaţia civilă, publicată in: Monitorul Oficial nr. 420 din 31 august 1999.
13
Dicţionar Explicativ al limbii române, DEX 1998.
14
Alecu Alexandrescu, “Răspunderea juridică în abordajul maritim”, Editura Companiei Naţionale Administraţia
Porturilor Maritime Constanţa S.A., 2002, p. 15.
15
10
b.4 în legătură cu starea şi întreţinerea liniilor de cale ferată;
b.5 în legătură cu starea vehiculelor feroviare;
b.6 în legătură cu funcţionarea instalaţiilor de siguranţa circulaţiei;
b.7 în legătură cu transportul călătorilor sau al mărfurilor;
c. constituie o încălcare a prevederilor actelor normative şi/sau a
reglementărilor specifice în legatură cu:
c.1 circulaţia trenurilor;
c.2 executarea manevrelor;
d. au ca urmare:
d.1 distrugerea sau avarierea vehiculelor feroviare ;
d.2 distrugerea sau avarierea liniilor de cale ferată;
d.3 distrugerea sau avarierea instalaţiilor de siguranţa circulaţiei;
d.4 distrugerea sau avarierea bunurilor transportate;
d.5 vătămarea integrităţii corporale a oamenilor;
d.6 perturbaţii în circulaţia trenurilor;
d.7 perturbaţii în activitatea de manevră.
Potrivit art. 12 din Ordinul ministrului transporturilor Nr. 210/14.03.2000 privind
aprobarea instrucţiunilor pentru prevenirea şi cercetarea accidentelor şi evenimentelor feroviare –
003, se consideră accidente şi evenimente feroviare şi faptele care nu au avut urmări sau ale
căror urmări au fost evitate, dar care au pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa circulaţiei
trenurilor şi securitatea transporturilor.
În sensul Codului aerian16, termenul de accident are următorul înţeles: eveniment legat
de operarea unei aeronave, care se produce între momentul în care o persoană se îmbarcă la
bordul acesteia cu intenţia de a efectua un zbor şi momentul în care toate persoanele aflate la
bord sunt debarcate, şi în cursul căruia:
a) o persoană este rănită grav sau mortal datorită faptului că se găseşte:
- în aeronavă;
- în contact direct cu aceasta sau cu un obiect care este fixat în aeronavă;
16
Punctul 3.1 Codul Aerian din 22 august 1997-Ordonanţa nr. 29 din 22 august 1997 privind Codul aerian,
republicată în temeiul art. III din Legea nr. 130 din 21 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 355 din 31 iulie 2000, dându-se articolelor şi alineatelor numerotarea corespunzătoare.
11
- în contact direct cu o parte oarecare a aeronavei, inclusiv cu părţile care se detaşează
din aceasta;
- expusă direct aspiraţiei sau suflului motoarelor ori elicelor;
b) aeronava suferă deteriorări, avarii sau cedări structurale, care alterează
caracteristicile de rezistenţă structurală sau performanţele de zbor, necesită o reparaţie
importantă care nu poate fi făcută în mod normal cu mijloacele existente la bord sau necesită
înlocuirea elementelor deteriorate;
c) aeronava a fost distrusă;
d) aeronava a disparut sau este total inaccesibilă. Aeronava este considerată dispărută
atunci când căutarile s-au încheiat oficial şi epava nu a fost localizată.
Se exclud din categoria accidentelor următoarele situaţii:
- la lit. a), decesul la bordul aeronavelor, provenit dintr-o cauză naturală; rănirea gravă
sau decesul oricărei persoane aflate la bord, ca urmare a unei tentative de sinucidere sau a
neglijenţei proprii; rănirile cauzate pasagerilor clandestini care se ascund în afara zonelor care
sunt în mod normal accesibile pasagerilor şi echipajului.17
- la lit. b), când deteriorarea este limitată la accesoriile motorului sau când este vorba
despre deteriorări limitate la elice, la extremităţile aripii, la antene, pneuri, frâne, carenaje sau
mici perforaţii în înveliş şi care nu periclitează siguranţa în zbor sau la sol a aeronavei18.
17
18
În acest sens a se vedea şi Ordinul nr. 305 din 1 august 1995 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind cercetarea
accidentelor şi a incidentelor de aviaţie civilă.
12
CAPITOLUL II
PRINCIPALELE PROBLEME CE TREBUIE
CLARIFICATE PRIN CERCETAREA URMELOR
ACCIDENTELOR
2.1 Măsuri tehnice şi organizatorice de prevenire a

accidentelor
2.1.1. Măsuri tehnice şi organizatorice de prevenire a accidentelor
navale
În vederea prevenirii accidentelor, supravegherea navigaţiei şi controlul traficului în
apele naţionale navigabile şi în porturi se exercită de către Ministerul Transporturilor, prin
Autoritatea Navală Română. Ministerul, prin Autoritatea Navală Română, îşi exercită autoritatea
şi asupra navelor care arborează pavilion român şi navighează în marea liberă şi în apele
teritoriale navigabile ale altor state.
Ministerul urmăreşte asigurarea condiţiilor tehnice minime de navigaţie în apele naţionale
navigabile şi în porturi, în ceea ce priveşte adâncimile, semnalizarea, manevrarea şi acostarea
navelor şi altele asemenea, stabileşte regulile de siguranţă a navigaţiei în apele naţionale
navigabile şi în porturi, reglementările-cadru privind regulile de navigaţie pentru navele de
agrement.

feroviare
Aşa cum am arătat şi în capitolul anterior, organizarea activităţii de prevenire a
accidentelor şi evenimentelor feroviare este reglementată de Ordinul ministrului transporturilor
nr. 210 din 14 martie 2000 privind aprobarea instrucţiunilor pentru prevenirea şi cercetarea
accidentelor şi evenimentelor feroviare – 003.
13
Activitatea de prevenire a accidentelor şi evenimentelor feroviare se realizează de către
personalul cu atribuţii de conducere, instruire, îndrumare şi control, cât şi de către personalul
care lucrează sau concură la siguranţa circulaţiei trenurilor19. Personalul este obligat să cunoască
şi să aplice întocmai actele normative şi reglementările specifice funcţiei pe care o îndeplineşte.
El va fi instruit, autorizat şi examinat periodic din punct de vedere profesional, medical şi
psihologic, conform reglementărilor specifice, iar în cazul în care nu-şi îndeplineşte în mod
repetat atribuţiile de serviciu sau care, prin activitatea lui periclitează siguranţa circulaţiei
trenurilor, va fi sancţionat disciplinar, potrivit dispoziţiilor legale.
În cazul în care se constată că personalul care lucrează sau concură la siguranţa circulaţiei
trenurilor, încalcă în mod grav sau repetat reglementarile legale în vigoare sau are un nivel
profesional scăzut, se vor lua imediat măsuri pentru reexaminarea profesională a acestuia. În
aceste cazuri, Autoritatea Feroviară Română - AFER poate, potrivit reglementărilor specifice,
suspenda sau retrage autorizaţia acestui personal.
Organizarea şi desfăşurarea activităţilor de instruire, îndrumare şi control, a personalului
care lucrează sau concură la siguranţa circulaţiei trenurilor se efectuează de către conducerea
agenţilor economici care desfăşoară operaţiuni de transport feroviar sau de către împuterniciţii
acestora. În situaţia în care instruirea se efectuează în centre specializate, acestea vor fi autorizate
de către Autoritatea Feroviară Română - AFER.
Personalul de specialitate al agenţilor economici ce asigură pregătirea, perfecţionarea şi
autorizarea personalului propriu care lucrează sau concură la siguranţa circulaţiei trenurilor,
trebuie să fie atestat de către Autoritatea Feroviară Română – AFER.
Pentru prevenirea accidentelor şi evenimentelor feroviare personalul cu atribuţii de
instruire, de îndrumare şi control are următoarele obligaţii20:
a) să se convingă că atribuţiile, sarcinile şi răspunderile personalului care lucrează sau
concură la siguranţa circulaţiei trenurilor au fost însuşite şi se execută întocmai;
b) să-şi exercite cu competenţă atribuţiile proprii legate de siguranţa circulaţiei trenurilor;
c) să cunoască aptitudinile, gradul de pregătire şi modul de comportare al personalului din
subordinea directă, care lucrează sau concură la siguranţa circulaţiei trenurilor;
19
Art. 17, Ordinul ministrului transporturilor Nr. 210/14.03.2000 privind aprobarea instrucţiunilor pentru prevenirea
şi cercetarea accidentelor şi evenimentelor feroviare – 003.
20
14
d) să utilizeze în funcţiile legate de siguranţa circulaţiei trenurilor numai personal care
corespunde din punct de vedere profesional, medical şi psihologic;
e) să execute activitatea de control după metodologia stabilită şi conform programului
aprobat potrivit reglementărilor specifice în vigoare;
f) să facă verificarea la intrarea şi în timpul serviciului a stării fizice a personalului care
lucrează sau concură la siguranţa circulaţiei trenurilor;
g) să sancţioneze cu exigenţă, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, abaterile sesizate sau
constatate în activitatea personalului care lucrează sau concură la siguranţa circulaţiei trenurilor;
h) să propună stimularea, în condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare, a personalului
care previne accidentele şi evenimentele feroviare sau care contribuie la înlăturarea urmărilor
acestora;
i) să urmărească efectuarea examinărilor profesionale, medicale şi psihologice de către
personalul care lucrează sau concură la siguranţa circulaţiei trenurilor ;
j) să prelucreze şi să analizeze periodic, conform reglementărilor specifice, abaterile privind
siguranţa circulaţiei trenurilor;
k) să ia şi alte măsuri, specifice locurilor de muncă, pentru prevenirea abaterilor şi evitarea
producerii accidentelor şi evenimentelor feroviare.

aeriene
Aeronautica este unul din domeniile de activitate în care omul a obţinut rezultate
spectaculoase într-o perioadă relativ scurtă21. Reglementările legale din România referitoare la
siguranţa zborului în spaţiul aerian naţional se aplică oricărei aeronave civile, indiferent de statul
de înmatriculare, precum şi echipajului şi călătorilor aflaţi la bord.
Potrivit art. 62 Codul aerian “în scopul asigurării siguranţei zborului Ministerul
Transporturilor emite şi revizuieşte ori de câte ori este cazul reglementări aeronautice specifice,
conforme cu reglementările, standardele, practicile recomandate şi procedurile elaborate de
Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale şi de alte organisme internaţionale de aviaţie civilă la
care România este parte, şi asigură controlul respectării acestora.”
21
Nicolae Lupulescu, “Particularităţile cercetării la faţa locului a accidentelor aviatice”; Vol: “Investigaţia
criminalistică a locului faptei”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004, p. 494.
15
Protecţia aviaţiei civile împotriva actelor de intervenţie ilicită se realizează pe baza
Programului Naţional de Securitate Aeronautică, elaborat de Ministerul Transporturilor,
autoritatea de stat responsabilă pentru dezvoltarea, implementarea şi aplicarea programului şi
aprobat prin hotărâre a Guvernului.
Potrivit Ordinului nr. 1.931 din 18 decembrie 2001, în scopul asigurării siguranţei
zborurilor, în procesul supravegherii operatorilor aerieni Regia Autonomă "Autoritatea
Aeronautică Civilă Română", denumită A.A.C.R., efectuează inspecţii în cadrul organizaţiilor
operatorilor aerieni români, inspecţii în zbor, precum şi inspecţii la platformă ale aeronavelor
acestor operatori22. În cazul constatării, în timpul activităţilor de inspecţie, a unor deficienţe
majore care afectează sau pot afecta siguranţa zborului, inspectorii A.A.C.R. sunt împuterniciţi
să dispună măsuri imediate de remediere a acestora şi/sau de conformare a membrilor echipajelor
aeronavelor inspectate cu cerinţele aplicabile, mergând până la măsura opririi de la zbor a unei
aeronave şi/sau a membrilor echipajului acesteia, până la remedierea deficienţelor constatate.
Inspectorii îl vor informa în mod operativ pe directorul general al A.A.C.R. cu privire la orice
decizie de oprire de la zbor a unei aeronave sau a unui membru al echipajului acesteia în urma
efectuării inspecţiei la un operator aerian român.
Operatorii aerieni români sunt obligaţi să asigure inspectorilor împuterniciţi
corespunzator de A.A.C.R. accesul nerestricţionat în cadrul organizaţiilor lor, precum şi accesul
la bordul aeronavelor pe care le operează, în cazul efectuării unor inspecţii la platformă sau în
zbor, cu respectarea legislaţiei şi reglementărilor aeronautice în vigoare.
În scopul efectuării în bune condiţii a inspecţiilor la platformă, aeroporturile civile din
România vor asigura accesul inspectorilor împuterniciti de A.A.C.R. la aeronavele civile
româneşti şi, respectiv, străine, în cazul efectuării unor inspecţii în conformitate cu Programul
SAFA al Conferinţei Europene a Aviaţiei Civile23.
2.2. Principalele accidente ce se pot produce şi cauzele acestora

Accidentele de navigaţie pot fi clasificate în funcţie de:
22
Art. 1 Ordinul nr. 1.931 din 18 decembrie 2001 privind acordarea unor împuterniciri inspectorilor Regiei
Autonome "Autoritatea Aeronautică Civilă Română", care efectuează inspecţii specifice pentru asigurarea siguranţei
zborului, Monitorul Oficial nr. 51 din 24 ianuarie 2002.
23
Art. 5 Ordinul nr. 1.931 din 18 decembrie 2001 privind acordarea unor împuterniciri inspectorilor Regiei
Autonome "Autoritatea Aeronautică Civilă Română", care efectuează inspecţii specifice pentru asigurarea siguranţei
zborului, Monitorul Oficial nr. 51 din 24 ianuarie 2002.
16
a) consecinţe:
 moartea, vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a unei persoane;
 pierderea navei;
 imposibilitatea explorării navei;
 avarierea navei;
 avarierea sistemelor de navigaţie, a instalaţiilor portuare sau a instalaţiilor aflate
pe chei, maluri, etc.
b) natura cauzelor care le-au produs:
 forţă majoră;
 caz fortuit;
 produse cu vinovăţie de membrii echipajului sau de alte persoane.
Accidentele feroviare sunt faptele deosebit de grave produse în circulaţia trenurilor
sau în activitatea de manevră, care au avut ca urmare însemnate pagube materiale şi/sau victime
omeneşti. În funcţie de gradul de periculozitate şi de urmări, accidentele feroviare se clasifică în
următoarele categorii24:
- categoria I - accidentele feroviare produse în circulaţia trenurilor sau în activitatea de
manevră care au avut ca urmare:
a. distrugeri şi degradări care să necesite casarea vehiculelor feroviare de orice fel,
cu excepţia celor care pot fi scoase de pe linie cu braţele;
b. avarii la vehiculele feroviare care să necesite reparaţii capitale la locomotive,
automotoare şi vagoane de călători;
c. distrugerea sau degradarea căii ferate şi/sau a lucrărilor de artă, care să necesite
reparaţii capitale la liniile de cale ferată pe o distanţă de cel puţin 1000 m sau casarea şi
înlocuirea unor lucrări de artă;
d. victime omeneşti (morţi).
De asemenea, se consideră accidente feroviare de categoria I şi ciocnirea trenurilor
de călători între ele sau cu vehicule feroviare în mişcare sau staţionare, cu excepţia celor care pot
fi scoase de pe linie cu braţele, chiar dacă accidentul respectiv nu a avut nici o urmare.
- categoria a II-a - accidentele feroviare produse în circulaţia trenurilor sau în activitatea de
manevră, care au avut ca urmare:
24
17
a. avarii la vehiculele feroviare cu excepţia celor care pot fi scoase de pe linie cu
braţele, care să necesite reparaţii generale la locomotive, automotoare şi vagoane de călători,
reparaţii capitale la vagoane de marfă;
b. avarierea liniilor şi lucrărilor de artă pentru repararea cărora sunt necesare lucrări
de reparaţii capitale la lucrările de artă sau la liniile de cale ferată pe distanţe cuprinse între 500
şi 1000 m;
c. răniţi, care în urma producerii accidentului feroviar, se încadrează, potrivit
dispoziţiilor legale, în gradul I de invaliditate.
- categoria a III-a - accidentele feroviare produse în circulaţia trenurilor care au avut ca
urmare:
a. avarii la vehiculele feroviare care să necesite reparaţii cu ridicare la locomotive şi
automotoare, reparaţii periodice la vagoane de călători şi marfă;
b. avarierea liniilor de cale ferată, pentru repararea cărora sunt necesare lucrări de
reparaţii capitale pe distanţe cuprinse între 100-500 m;
c. răniţi, care în urma producerii accidentului feroviar, se încadrează, potrivit
dispoziţiilor legale, în gradul II de invaliditate.
Nu sunt accidente şi evenimente feroviare închiderile accidentale de linii din cauze
naturale (inundaţii, alunecări de teren şi alte calamităţi), lovirea de către vehiculele rutiere a
instalaţiilor de la trecerile la nivel, precum şi incendiile la clădiri, cu sau fără urmări pentru calea
ferată; acestea se vor aviza, conform reglementărilor din prezentele instrucţiuni, stabilite pentru
accidente şi evenimente feroviare.
De asemenea, nu sunt accidente şi evenimente feroviare lovirea vehiculelor rutiere în
linie curentă sau la trecerile la nivel de către vehiculele feroviare; acestea se vor aviza conform
reglementărilor din prezentele instrucţiuni, stabilite pentru accidente şi evenimente feroviare.
Imediat ce a fost încunoştinţat, şeful celei mai apropiate staţii va aviza organul local de cercetare
al poliţiei şi, împreună cu reprezentanţii subunităţilor de întreţinere a infrastructurii feroviare, se
vor deplasa imediat la faţa locului şi vor da tot concursul, pentru restrângerea şi lichidarea
urmărilor, în vederea redeschiderii circulaţiei feroviare şi rutiere.
Accidentele de aviaţie civilă sunt fapte care decurg din activităţile legate de executarea
unei activităţi de zbor sau de paraşutare şi care are ca urmare moartea, vătămarea integrităţii
18
corporale sau a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane, ori care duce la distrugerea sau
degradarea aeronavei.
În funcţie de urmările lor, accidentele de aviaţie civilă sunt clasificate astfel:
1. Avarie - când s-a produs degradarea aeronavei sau a unor părţi componente ale
acesteia, necesitând cheltuieli de reparaţie cuprinse între 10% din valoarea reală şi 60% din
valoarea iniţială a aeronavei.
2. Rupere - când s-a produs degradarea sau distrugerea aeronavei, necesitând
cheltuieli de reparaţie ce depăşesc 60% din valoarea iniţială a acesteia.
3. Accident grav - atunci când s-a produs:
a) moartea unei (unor) persoane, ce poate fi însoţită sau nu de degradarea aeronavei;
b) rănirea gravă a unei (unor) persoane.
4. Catastrofă - când s-a produs moartea uneia sau a mai multor persoane, însoţită de
distrugerea aeronavei.
Pentru ca moartea, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane să fie
considerate ca accident trebuie ca respectiva persoană să se afle într-una dintre situaţiile
prevăzute în capitolul anterior în cadrul secţiunii 1.3. sau ca moartea sau vătămarea corporală să
fie provocată de:
- defectarea aeronavei, a instalaţiilor şi sistemelor speciale ale acesteia ori a obiectelor fixate
de acestea;
- acţiunile incorecte ale echipajului aeronavei sau ale personalului de la sol cu sarcini de
dirijare a zborului ori de deservire a aeronavei sau pasagerilor;
- condiţiile meteorologice periculoase apărute pe timpul zborului;
- lipsa unor mijloace corespunzătoare de salvare şi supravieţuire ce trebuiau prevăzute la
bordul aeronavei.
Principalele cauze ale producerii accidentelor aviatice în zbor sunt25:
 Defecţiuni de natură tehnică, generate de greşeli în proiectare, construcţie, ori survenite
ca urmare a uzurii materialelor.
 Producerea unor incendii sau explozii la bordul aeronavei prin acte teroriste ori
depresurizări ale cabinei în urma folosirii ilicite a sistemelor de largare a uşilor ori a
armelor de foc.
25
19
 Erori în tehnica pilotajului sau în navigaţia aeriană, ce pot conduce la ruperea aeronavei
la decolare sau aterizare, ori la coliziuni în zbor, precum şi la impactul cu formele de
relief deasupra cărora se zboară în condiţii V.F.R.
 Fenomenele meteorologice nefavorabile, de cele mai multe ori în concurs cu o greşită
apreciere privind evoluţia şi depăşirea lor.
 Rezolvarea greşită sau incompletă a unor cauze speciale, ca urmare a unor pregătiri
profesionale deficitare.
 Erori în dirijarea şi controlul traficului aerian.
În raport de cauza producerii accidentului aviatic, de înălţimea la care s-a aflat aeronava,
de viteză, direcţie, derivă, temperatură, viteză verticală şi alte elemente de zbor, precum şi de
natura locului unde s-a prăbuşit (sol, munte, apă, pădure), de precipitaţii şi anotimp, se poate
estima suprafaţa pe care s-au răspândit fragmentele din avion şi din corpurile umane şi se va
stabili prioritatea identificării unor urme esenţiale în stabilirea adevărului26.
2.3. Competenţa de cercetare a accidentelor de navigaţie,

feroviare şi aeriene
Organele de cercetare penală sunt:
a) organele de cercetare ale poliţiei;
b) organele de cercetare speciale.
Ca organe de cercetare ale poliţiei funcţionează lucrătorii operativi anume desemnaţi de
Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Pe lângă aceste organe, pot efectua unele acte de cercetare sau de constatare anumite
organe stabilite de lege.
Organele de cercetare penală ale poliţiei au competenţa materială generală, ele putând să
efectueze cercetarea pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa
altor organe de cercetare27. De câte ori legea nu atribuie o cauză în competenţa unui anumit organ
ea revine organului de cercetare al poliţiei.
26
27
Art. 207 C.proc.pen., prevede că: ”Cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei, pentru
orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în Competenţa altor organe de cercetare”.
20
Rezultă că organele de poliţie nu sunt îndrituite să cerceteze cauzele date în competenţă
obligatorie de urmărire penală a procurorului precum nici cele revenind organelor de cercetare
speciale.
Potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi
Internelor28, acest organ controlează şi îndrumă activităţile desfăşurate potrivit competenţei
stabilite prin lege pentru constatarea şi efectuarea cercetărilor în legătură cu săvârşirea unor fapte
prevăzute de legea penală, pentru probarea acestora, urmărirea, prinderea şi tragerea la
răspundere a infractorilor de către instanţele judecătoreşti, precum şi efectuarea investigaţiilor şi
constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a altor activităţi specifice.
În privinţa competenţei teritoriale, evidenţiem faptul că organele de cercetare ale poliţiei
instrumentează cauzele penale care le revin potrivit regulilor stabilite de lege29.
De reţinut este faptul că, atunci când anumite acte de cercetare penală trebuie să fie
efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să
le efectueze el însuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare (art. 211 al.
1 C.proc.pen.). În cazul în care organul de cercetare penală înţelege să procedeze el însuşi la
efectuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre aceasta organul corespunzător din raza
teritorială în care va efectua aceste acte (art. 211 al. 2 C.proc.pen.).
În anumite cazuri, dată fiind natura infracţiunilor săvârşite precum şi uneori, având în
vedere calitatea făptuitorului, legiuitorul a prevăzut expres că urmărirea penală se efectuează de
organe de cercetare speciale30.
Aceste organe şi competenţa lor sunt prevăzute în art. 208 C.proc.pen., după cum
urmează:
a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi
similare, pentru militarii în subordine, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu
serviciul de angajaţi civili ai acestor unităţi. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către
comandant. Organele de cercetare ale poliţiei nu pot face cercetări la aceste cazuri.
b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană pentru
infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi
personal de şefii comenduirilor de garnizoană.
28
Legea nr. 40 publicată în Monitorul Oficial al României din 18 decembrie 1990 şi Legea nr. 26 din mai 1994.
29
Vezi în acest sens, dispoziţiile art. 30 C.proc.pen.
30
I. Neagu, „Tratat de procedură penală”, Editura Pro, Bucureşti, 2002, p. 508.
21
În acest caz organele de cercetare ale poliţiei vor putea să efectueze actele ce nu suferă
amânare, urmând ca lucrările să fie trimise organului competent (art. 213 C.proc.pen.).
c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile
de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor
militare.
d) ofiţerii de grăniceri, precum şi ofiţerii anume desemnaţi din Ministerul de Interne,
pentru infracţiunile de frontieră.
e) căpitanii porturilor pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra
disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu
serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta
a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
În cazul producerii unui accidentelor de navigaţie, feroviare, sau aeriene, autorităţile
competente legal sesizate sunt obligate să ia măsurile necesare pentru stabilirea împrejurărilor în
care a avut loc evenimentul, strângerea probelor privind natura şi consecinţele acestuia,
identificarea făptuitorilor şi determinarea răspunderilor.
a) Competenţa de cercetare a accidentelor de navigaţie
Supravegherea şi controlul navigaţiei în apele naţionale şi a navigaţiei în marea liberă a
navelor sub pavilion român se exercită de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi
Locuinţei prin Inspectoratul de Stat al Navigaţiei Civile31 şi prin căpităniile de port. Îndeplinind
rolul de autoritate unică în transporturile navale, aceste organe de specialitate sunt abilitate prin
lege să cerceteze evenimentele şi situaţiile de pericol care se produc pe căile navigabile şi să ia
măsuri pentru limitarea sau, după caz, înlăturarea consecinţelor acestora.
Căpităniile de port acţionează din oficiu sau la sesizare prin căpitanii de port ce le
reprezintă, atât ca organe de cercetare administrativă cât şi ca organe speciale de cercetare
penală.
În calitate de organe de cercetare administrativă, căpităniile de port instrumentează:
 accidentele de navigaţie (sinistrele, eşuările şi orice alte avarii la nave, instalaţii portuare,
mijloace costiere sau plutitoare de siguranţă a navigaţiei);
 abaterile în legătură cu navigaţia sau care au avut loc pe nave în porturi, pe coastă sau maluri,
în apele maritime interioare şi în marea teritorială;
31
N.A. preluat în prezent de “Autoritatea Navală Română”.
22
 cererile scrise formulate de comandanţii navelor străine sau funcţionarii consulari, de
asistenţă şi luare de măsuri la bordul acestor nave pentru fapte ce nu au caracter penal sau nu
interesează ordinea publică a statului român.
În limitele competenţei lor, căpităniile de port efectuează cercetări administrând probe,
încuviinţând expertize, iau măsuri pentru conservarea mijloacelor materiale de probă, iar când
constată vinovăţia vreunei persoane procedează potrivit legii: fie definitivează cercetările dacă
acestea cad în competenţa lor exclusivă, fie sesizează organele competente înaintându-le
documentele întocmite împreună cu concluziile la care au ajuns pe baza cercetărilor32.
În calitate de organe speciale de cercetare penală, căpitanii de port efectuează cercetări
pentru infracţiunile prevăzute la art. 27-30 din Legea nr. 191 din 13 mai 2003 privind
infracţiunile la regimul transportului naval33 precum şi infracţiunile de serviciu sau în legătură cu
serviciul prevăzute de Codul penal în art. 246-25034 săvârşite de personalul navigant al marinei
civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
Organele de poliţie sunt împuternicite prin lege să cerceteze evenimentele de navigaţie
când există date sau indicii temeinice de săvârşire a uneia din următoarele categorii de
infracţiuni:
a) infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute de Codul penal în art. 246-
250 săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în
pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
b) infracţiuni contra patrimoniului prevăzute de Codul penal referitoare la bunuri aflate în
proprietatea, administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile sau încredinţate acestora pentru
expediţie, transport sau păstrare, în cazul în care fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol nava,
32
Porturilor Maritime Constanţa S.A., 2002, p.69.
33
Art. 27 (1) Folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate aparţinând altei persoane
se pedepseşte potrivit art. 293 alin. 1 din Codul penal.
(2) Încredinţarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit
fără drept, se pedepseşte potrivit art. 293 alin. 2 din Codul penal.
Art. 28 (1) Arborarea fără drept a pavilionului român ori punerea în exploatare sau navigaţie a unei nave
neînregistrate se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi arborarea fără drept a pavilionului unei alte ţări decât cel înscris în actul
de naţionalitate, de către o navă străină sau română care trece prin apele naţionale navigabile ale României.
Art. 29 Fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, în urma producerii unui accident de navigaţie,
ordonă sau face ca nava să părăsească locul faptei se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.
Art. 30 Folosirea navei sau a încărcăturii navei ori dispunerea de acestea, fără drept, în tot sau în parte, pentru sine
sau pentru altul, de către comandant sau un alt membru al echipajului, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
34
Acestea sunt: abuzul în serviciu contra intereselor persoanei, abuzul în serviciu contra intereselor publice,
neglijenţa în serviciu, purtarea abuzivă.
23
utilajele portuare, instalaţiile de încărcare/descărcare şi manipulare a mărfurilor în port sau a
creat o stare de pericol pentru siguranţa navigaţiei ori a avut ca urmare o tulburare în activitatea
de transport maritim sau fluvial, săvârşite de alte persoane decât personalul marinei civile35.
Procurorul efectuează în mod obligatoriu, urmărirea penală în cazul:
- infracţiunilor împotriva protecţiei muncii săvârşite de personalul marinei civile.
- infracţiunilor de tâlhărie în forma cea mai gravă şi piraterie, referitoare la bunurile
aflateîn proprietatea, administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile ori încredinţate acestora
pentru expediţie, transport sau păstrare.
- infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute de Codul penal în art.
246-250 săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune
în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
Procurorul exercită supravegherea asupra actelor de cercetare efectuate de căpitanii de
port sau de organele de poliţie, putând să înfăptuiască personal acele acte pe care le consideră
necesare. Poate prelua în întregime cauza pentru continuarea şi definitivarea cercetărilor. Măsura
procesuală dispusă se va comunica de îndată secţiei maritime şi fluviale a parchetului competent.
Pentru evenimentele de navigaţie săvârşite pe navele sub pavilion român aflate în afara
porturilor şi în apele internaţionale, comandanţii de nave sunt obligaţi să întreprindă anumite
verificări pentru stabilirea cauzelor, evenimentelor, consecinţelor şi eventualelor răspunderi.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni la bordul unei nave pe timpul cât aceasta se afla în
afara porturilor, comandantul este dator să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de
la martorii care au fost prezenţi la comiterea faptei şi să întocmească un proces-verbal despre
împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia.
Comandanţii de nave pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica
lucrurile pe care acesta le are cu sine, îl pot prinde pe făptuitor şi preda de îndată procurorului
sau organului de cercetare penală.36
35
36
24
Cercetarea unui accident naval în care este implicată o navă sub pavilion străin a suscitat
şi suscită serioase discuţii şi controverse. Potrivit art. 2 1 din Legea nr. 412 din 26 iunie 2002
pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/1997 privind navigaţia civilă, toate navele,
indiferent de pavilionul pe care îl arborează, pe timpul cât navighează sau staţionează în apele
naţionale navigabile ale României, sunt supuse prevederilor legislaţiei naţionale şi ale acordurilor
şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.
b) Competenţa de cercetare a accidentelor feroviare
Accidentele feroviare sunt cercetate de comisii de cercetare a accidentelor şi
evenimentelor feroviare a căror componenţă este în funcţie de clasificarea accidentelor şi
evenimentelor feroviare. În cazul producerii unui accident preşedintele şi membrii comisiei de
cercetare pot fi numiţi prin ordin al ministrului transporturilor; atunci când nu se emite un ordin
al ministrului transporturilor, numirea se face de către inspectorul de stat şef din cadrul autorităţii
feroviare române - AFER.
Cercetarea se face:
1. în colaborare cu reprezentanţii Parchetului şi ai Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerului Apelor,
Pădurilor şi Protecţiei Mediului;
2. la locul accidentului vor fi prezente conducerile executive ale agenţilor economici
implicaţi în producerea accidentului feroviar pentru luarea măsurilor de înlăturare a urmărilor şi
redeschiderea circulaţiei.
În cazul în care, la producerea accidentelor si evenimentelor feroviare a fost implicat şi
personal care face parte din unităţile militare, utilizat pe bază de convenţii, precum şi în cazul în
care între victime se găseşte şi personal din aceste unităţi, comisia de cercetare va solicita unităţii
militare respective, un delegat37.
c) Competenţa de cercetare a accidentelor aeriene
În cazul anchetării incidentelor şi a accidentelor de aviaţie civilă, potrivit art. 87 Codul
aerian, Ministerul Transporturilor este autoritatea de stat pentru reglementarea, organizarea şi
desfăşurarea activităţilor privind ancheta administrativă a incidentelor şi a accidentelor de aviaţie
civilă. Scopul anchetei administrative îl reprezintă determinarea reală a cauzelor şi a
împrejurărilor care au condus la producerea incidentului sau a accidentului de aviaţie civilă,
37
25
precum şi identificarea măsurilor preventive corespunzătoare 38. Obiectivul anchetei
administrative îl reprezintă prevenirea producerii unor incidente sau accidente de aviaţie civilă
similare.
Ancheta administrativă este independentă de ancheta penală sau disciplinară.
Stabilirea responsabilităţilor, a persoanelor vinovate, a gradului de vinovăţie, precum şi aplicarea
sancţiunilor sunt de competenţa organelor abilitate prin lege.
Operatorii aerieni sau celelalte organisme care au competente tehnice şi operaţionale în
domeniul aeronauticii civile sunt obligate să informeze Ministerul Transporturilor asupra
producerii tuturor incidentelor şi accidentelor de aviaţie civilă. Accidentele de aviaţie civilă
produse în spaţiul aerian şi pe teritoriul României cu aeronave româneşti şi străine şi cu aeronave
româneşti în spaţiul aerian şi pe teritoriul altor state se cercetează de către o comisie numită
pentru fiecare caz în parte.
Comisia se numeşte de către ministrul transporturilor, la propunerea inspectorului şef
al Inspectoratului aviaţiei civile.
Echipajele aeronavelor civile, precum şi orice persoană fizică sau juridică sunt
obligate să furnizeze, pe toată durata anchetei administrative, toate informaţiile şi relaţiile care le
sunt cunoscute, cerute de această anchetă39.
Comisia de cercetare este compusă din:40
- şeful comisiei;
- cercetători şi experţi, conform prevederilor anexei nr. 13 la Convenţia de la Chicago;
- secretarul comisiei.
Din comisia de cercetare trebuie să facă parte un număr suficient de experţi care să
acopere toate domeniile de activitate implicate şi care să determine cel puţin existenţa minimă a
premiselor de elucidare a cauzelor şi a împrejurărilor în care s-a produs accidentul sau incidentul
de aviaţie civilă.
Comisia de cercetare poate fi completată, în cazul în care în timpul anchetei acest fapt
devine necesar, şi cu alţi specialişti sau experţi care nu au fost numiţi iniţial. Completarea
38
Art. 88, Codul aerian.
39
Art. 91 Codul aerian.
40
Ordinul nr. 305 din 1 august 1995 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind cercetarea accidentelor si a
incidentelor de aviaţie civilă, pct. III.2.
26
comisiei poate fi facută de Inspectoratul aviaţiei civile, la propunerea şefului comisiei de
cercetare, cu aprobarea ministrului transporturilor.
Din comisia de cercetare nu pot face parte persoanele răspunzătoare sau cele posibil
implicate în producerea accidentului de aviaţie civilă, persoanele legate afectiv de membrii
echipajului sau de pasagerii care au fost la bordul aeronavei.
În situaţia în care prin accidentul de aviaţie s-a produs moartea sau rănirea unor persoane
ori aeronava a dispărut, cercetarea la faţa locului este condusă, în mod obligatoriu de procuror,
care asigură coordonarea activităţii tuturor celorlalte echipe şi căruia i se raportează permanent
stadiul cercetărilor şi primele concluzii la care s-a ajuns.41
Comisia de cercetare a accidentului de aviaţie civilă se compune, de regulă, din
următoarele subcomisii42:
- subcomisia de zbor;
- subcomisia tehnică;
- subcomisia administrativă.
Subcomisia de zbor va cuprinde specialişti şi experţi în: metodica şi securitatea zborului,
probleme de dirijare şi navigaţie aeriană, mijloace de transmisiuni şi protecţie a navigaţiei
aeriene, asigurarea meteorologică a zborului, decodificarea şi prelucrarea datelor preluate de la
înregistratoarele automate ale parametrilor de la bord şi ale convorbirilor radio.
Subcomisia tehnică va cuprinde specialişti şi experţi în: aerodinamică, celulă şi
instalaţii de forţă, electromecanică şi automatizări de bord, instalaţii şi aparatură radioelectronică
de bord, mijloace de salvare etc.
Subcomisia administrativă va cuprinde specialişti în probleme de: căutare-salvare,
logistică, medicină, sociologie şi psihologie aeronautică, finanţe-contabilitate, precum şi un
jurist.
În comisia de cercetare pot fi solicitaţi şi specialişti din partea instituţiilor de proiectare
şi construcţie de aeronave.
41
42
Ordinul nr. 305 din 1 august 1995 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind cercetarea accidentelor si a
incidentelor de aviaţie civilă, pct. III.5.
27
Comisia de cercetare poate avea în componenţa sa, după caz, specialişti sau experţi de
la instituţiile de cercetare-proiectare, instituţiile de învăţământ superior sau de la agenţii
economici - constructori sau reparatori de tehnică de aviaţie.
2.3.1. Moduri de sesizare

Declanşarea activităţii organelor de cercetare este considerată, în toate cazurile, de
încunoştiinţarea acestora despre săvârşirea unui accident. Fără această încunoştiinţare nu se pot
iniţia activităţi de descoperire şi identificare a făptuitorului, de strângere a probelor pentru
stabilirea răspunderii acestora, nu se pot lua măsuri preventive şi nu se poate dispune trimiterea
în judecată43. Mijlocul prin intermediul căruia se produce informarea despre săvârşirea unui
accident, infracţiuni poartă denumirea de act de sesizare44.
Sesizarea poate fi externă (din afară) şi se face prin plângere sau denunţ, precum şi prin
unele moduri speciale de sesizare, şi internă (din oficiu).
În articolul 221 Cod. proc.pen., sunt prevăzute modalităţile de sesizare: plângerea,
denunţul şi sesizarea din oficiu.
a) Plângerea
Potrivit art. 222 al. 1 Cod. proc.pen., plângerea este încunoştiinţarea făcută de o persoană
sau de o unitate din cele la care se referă art. 145 C.p., căreia i s-a cauzat o vătămare prin
infracţiune.
Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire
penală, ea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului,
descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a
mijloacelor de probă (art. 222 al. 2 Cod. proc.pen.).
Din lectura textului de lege (art. 222 al. 2 Cod. proc.pen.) nu rezultă că plângerea trebuie
să cuprindă, pe lângă elementele acolo arătate, şi indicarea încadrării juridice a faptei. În
consecinţă, indicarea greşită, de către cel ce face sesizarea, a unei asemenea încadrări în plângere
nu poate determina alte efecte procesuale şi un alt regim juridic decât cel care urmează a se
aplica în realitate45.
43
Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, “Drept penal. Partea generală”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.
179.
44
I. Neagu , „Tratat de procedură penală”, Ed. Pro, Bucureşti, 2003, p. 519-521.
45
I. Neagu, „Tratat de procedură penală”, Ed. Pro, Bucureşti, 2003, p. 522.
28
Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar
procura rămâne ataşată plângerii. În mandat trebuie să se arate în mod expres că împuternicirea
este pentru formularea şi depunerea plângerii.
Plângerea se poate face oral sau scris. Plângerea făcută oral se consemnează într-un
proces-verbal de către organul care o primeşte. Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu,
plângerea se poate face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă
poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
În literatura de specialitate se arată că, în cazul în care reprezentantul legal nu confirmă
plângerea făcută de persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea celui incapabil poate
fi apreciată ca denunţ46.
Plângerea trebuie să fie bazată pe fapte reale şi să fie semnată de petent, deoarece
învinuirea mincinoasă făcută prin plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, constituie
infracţiunea incriminată de dispoziţiile art. 259 C.p. (denunţare calomnioasă).
b) Denunţul
Potrivit art. 223 C.proc.pen., denunţul este încunoştiinţarea făcută de către o persoană sau
de către o unitate dintre cele prevăzute în art. 145 C.p., despre săvârşirea unei infracţiuni.
Denunţul ca şi plângerea este un act de sesizare facultativ, putând fi făcut de orice persoană
fizică sau unitate, vătămate prin infracţiune şi fără ca acestea să aibă vreo obligaţie legală în
acest sens47.
Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea, să fie semnat de denunţător, iar
în cazul denunţului oral acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa
căruia a fost făcut. În situaţia în care nu este semnat suntem în prezenţa unui denunţ anonim,
organele de urmărire penală putându-l folosi pentru a se sesiza din oficiu.
Spre deosebire de plângere, denunţul poate fi făcut de orice persoană care a luat
cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De la caracterul facultativ al
46
Dongoroz şi colectiv, „Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedura penală anterior - prezentare
comparativă”, Bucureşti, Editura Politică 1969, p. 162.
47
V. Rămureanu, „Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului cod de procedură penală”, în R.R.D. nr.
3/1969 p. 28.
29
denunţului există şi excepţii prevăzute de lege48. Alteori denunţul făcut de însuşi cel care a comis
infracţiunea poate duce la atenuarea răspunderii penale.
Menţionăm că prin art. 40 pct. 2 din Legea nr. 704/2001 art. 223 C.p.p., a fost completat
cu un alineat final care are următorul cuprins: “cererea de urmărire primită de la o autoritate
judiciară străină sau adresată unei asemenea autorităţi de către parchetul român competent, se
rezolva potrivit legii speciale”. Acest aspect este reglementat în art. 37 din Legea nr. 704/2001.
c) Sesizarea din oficiu
Potrivit art. 221 al. 1 (partea finală) organul de urmărire penală se sesizează din oficiu
când află pe orice altă cale (în afară de plângere sau denunţ) că s-a săvârşit o infracţiune. De
regulă aceste alte căi, în care se realizează sesizarea din oficiu sunt următoarele49:
a) - infracţiunile flagrante. Este vorba de acele infracţiuni descoperite în momentul
săvârşirii sau imediat după săvârşire, precum şi de acele infracţiuni ai căror făptuitori, imediat
după săvârşire, sunt urmăriţi de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori
sunt surprinşi aproape de locul săvârşirii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte
de natură a-i presupune participanţi la infracţiune.
Săvârşirea infracţiunii flagrante se constată de către organul de urmărire penală care va
încheia un proces-verbal de constatare. Încheierea procesului-verbal de constatare este
obligatorie, indiferent dacă acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu sau la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Procesul-verbal va trebui să cuprindă tot ceea ce organul de
urmărire penală a constatat cu privire la fapta săvârşită. De asemenea, în el se consemnează şi
declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane care au fost audiate cu aceasta ocazie. Dacă
apreciază ca necesar, organul de urmărire penală poate strânge şi alte probe.
După redactarea procesului-verbal, organul de urmărire penală are obligaţia să-l citească
învinuitului şi celorlalte persoane care au dat declaraţii, prilej cu care li se atrage atenţia cu
privire la dreptul pe care îl au de a completa declaraţiile făcute sau chiar de a face obiecţii. După
citire şi completare, procesul-verbal se va semna de organul de urmărire penală, de către învinuit
48
Art. 262 C.p prevede: ”Omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art.
174, 175, 176, 211, 212, 215(1), 217 al.2-4, art. 218 al.1 şi art. 276 al. 3 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3
ani.”. Art. 263 C.p., prevede: “Fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în
legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a
organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.
Dacă fapta este săvârşită de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control, pedeapsa
este închisoarea de la 6 luni la 7 ani”.
49
Ghe. Mateuţ, “Drept penal special, Sinteze de teorie şi practica judiciară”, Vol.I. – Bucureşti, Ed. Lumina Lex,
1999, p.13-15.
30
şi de către celelalte persoane ascultate. Încheiat în aceste condiţii, procesul-verbal de constatare a
infracţiunii flagrante reprezintă mijloc de probă.
b) - mijloacele de informare în masă. Sesizarea din oficiu se poate realiza şi prin
intermediul presei, radioului sau televiziunii, ori prin orice alt mijloc de comunicare în masă;
c) - zvonul public. Prin zvon public se înţelege informaţia care circulă în anumite locuri,
medii ori grupări de oameni în legătură cu o anumită faptă (de pildă, într-o anumită localitate
poate să se răspândească zvonul ca mai multe persoane se ocupă de traficul de droguri ori ca un
judecător este necinstit etc.);
d) - cercetarea altor fapte. Cu prilejul cercetării unei anumite cauze pot fi reliefate
aspecte care prin conţinutul lor să întrunească elementele unei alte infracţiuni ori să privească
alte persoane decât cele cercetate.
Credem că şi în toate cazurile - inclusiv cele prevăzute la lit. b-d - trebuie întocmite
procese-verbale de sesizare din oficiu.
În cazul în care primesc, în scris, sesizări sau reclamaţii referitoare la infracţiuni la
regimul navigaţiei sau pe baza rapoartelor privind sinistrele, abordajele şi orice avarie, căpităniile
de port au dreptul şi obligaţia să efectueze cercetări, să solicite sau să accepte efectuarea de
expertize şi să administreze probe în limitele competenţelor lor.
În cazul în care primesc, în scris, reclamaţii şi plângeri referitoare la abateri în legătură cu
navigaţia sau care au avut loc pe nave, în porturi ori în apele naţionale navigabile şi sesizări cu
privire la marfă şi încărcătură, căpităniile de port fac cercetări în limita competenţei lor şi, în
cazul în care este stabilită vinovăţia unei persoane, procedează potrivit legii.
Căpităniile de port au dreptul să efectueze din oficiu cercetarea accidentelor de navigaţie
sau alte cercetări la care au calitatea de a se sesiza din oficiu, atunci când consideră că acest lucru
este necesar.
În cazurile în care în urma unui sinistru sau a unui naufragiu o navă, indiferent de
pavilionul pe care îl arborează, s-a pierdut ori a fost abandonată de echipajul ei sau numai de
comandant, căpitănia de port în a cărei zonă de activitate s-a produs acest eveniment are obligaţia
de a începe, fără întârziere, cercetările. În timpul cercetărilor căpitănia de port trebuie să
stabilească circumstanţele în care s-a produs sinistrul sau naufragiul, cauzele care au condus la
pierderea navei, să adune probe materiale şi să ia măsurile necesare şi suficiente pentru
31
conservarea acestora, să întocmească un raport pentru a fi înaintat organelor abilitate, să continue
cercetările şi să stabilească responsabilităţile.
Personalul agentului economic ce desfăşoară operatiuni de transport feroviar, care a luat
la cunoştinţă despre producerea unui accident sau eveniment feroviar, este obligat să anunţe
imediat conducerea subunităţii respective. Conducătorul acestei subunităţi este obligat, în acest
caz, să încunoştinţeze de îndată pe şeful staţiei sau înlocuitorul său. Avizarea accidentelor şi
evenimentelor feroviare, în toate cazurile, se face de către şeful staţiei sau înlocuitorul său şi se
realizează în două etape50:
a. înştiinţarea verbală, cuprinzând primele informaţii privind accidentele şi evenimentele
feroviare;
b. avizarea propriu-zisă (scrisă), care va cuprinde constatările făcute la locul producerii
accidentelor sau evenimentelor feroviare;
În cazul accidentelor si evenimentelor feroviare produse pe infrastructura feroviară CFR,
şeful staţiei sau înlocuitorul său, după transmiterea înştiinţării verbale către operatorul de la
regulatorul de circulaţie, se va deplasa imediat la locul producerii accidentului sau evenimentului
feroviar, împreună cu şefii subunităţilor locale convocaţi; în acest caz şeful staţiei sau
înlocuitorul său are următoarele obligaţii:
a. să constate proporţia şi urmările accidentului sau evenimentului feroviar şi
dacă sunt accidentaţi;
b. să ia măsuri, până la sosirea comisiei de cercetare, pentru paza locului, în
vederea păstrării intacte a indiciilor, probelor şi urmelor care pot conduce la stabilirea cauzelor şi
a vinovaţilor şi pentru împiedicarea extinderii distrugerilor şi pagubelor;
c. să solicite, după caz, restabilirea comunicaţiilor telefonice întrerupte,
instalarea unui telefon portativ şi/sau iluminarea locului producerii accidentului sau
evenimentului feroviar;
d. să avizeze, în cazul producerii accidentelor feroviare, prin telefon sau prin
orice alt mijloc, Parchetul şi reprezentanţii organelor de specialitate la nivel teritorial ai
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerului Sănătăţii şi Familiei, Ministerului Muncii
50
32
şi Protecţiei Sociale, Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protectiei Mediului, conform
reglementărilor legale în vigoare;
e. să constate starea personalului, efectuând proba cu alcoolscopul şi, dacă este
necesar, să ia măsurile prevăzute de reglementările în vigoare privind recoltarea probei de sânge;
f. să ia primele declaraţii personalului implicat şi eventualilor martori;
g. să întocmească şi să transmită imediat prin telefonogramă avizarea
accidentului sau a evenimentului feroviar operatorului de serviciu de la regulatorul de circulaţie.
În cazul când accidentul sau evenimentul feroviar nu s-a produs pe infrastructura
feroviară CFR, atribuţiile stabilite la alin. (2), lit.a, b, c, e si f revin conducătorului subunităţii
agentului economic sau, după caz, responsabilului cu siguranţa circulaţiei trenurilor. Şi în acest
caz avizarea accidentului sau evenimentului feroviar se va face de către şeful staţiei sau
înlocuitorul său, care are obligaţia de a se deplasa imediat la locul producerii accidentului
feroviar. Avizarea accidentelor feroviare are prioritate faţă de orice altă comunicare.
Când comunicaţiile telefonice sunt întrerupte, se va solicita prin orice mijloace (radio,
telefon mobil, curier) celei mai apropiate staţii cu posibilităţi de comunicare, să transmită
telefonograma de avizare.
Telefonograma de avizare va cuprinde51:
a. data, ora şi locul unde s-a produs accidentul sau evenimentul feroviar;
b. descrierea, urmările şi proporţiile acestuia;
c. mijloacele de intervenţie necesare;
d. autorităţile publice prevăzute la art. 32 alin. (2) lit. d, care nu au putut fi
avizate de către şeful staţiei sau înlocuitorul său;
e. alte informaţii necesar a fi cunoscute.
După primirea avizarii, operatorul de serviciu de la regulatorul de circulaţie aduce la
cunoştinţă conducătorului turei de serviciu, înştiinţarea verbală şi sub semnatură, avizarea scrisă,
acesta din urmă fiind obligat să avizeze imediat telefonic şi prin telefonogramă pe:
a. conducătorul turei de serviciu de la regulatorul de circulaţie regional;
b. dispecerul energetic feroviar, când s-au produs avarii la linia de contact sau
când se impune întreruperea alimentării cu energie electrică a liniei de contact;
c. autorităţile publice care nu au putut fi avizate de şeful staţiei.
51
Art. 33, alin.3 din Ordinul ministrului transporturilor Nr. 210/14.03.2000 privind aprobarea instrucţiunilor pentru
33
Conducătorul turei de serviciu de la regulatorul de circulaţie regional va aviza imediat,
telefonic şi prin telefonogramă, în următoarea ordine de urgenţă, pe:
a. revizorul de serviciu de la compartimentul regional de siguranţa circulaţi- ei
trenurilor;
b. conducătorul turei de serviciu de la regulatorul de circulaţie central al
gestionarului de infrastructură feroviară;
c. agenţii economici implicaţi în producerea accidentului sau evenimentului
feroviar, conform reglementărilor în vigoare.
Revizorul de serviciu de la compartimentul regional de siguranţa circulaţiei trenurilor, va
aviza:
a. telefonic pe conducătorul compartimentului regional de siguranţa circulaţiei
şi pe preşedintele comisiei de cercetare în cazul producerii evenimentelor feroviare;
b. prin telefon şi prin telefonogramă, pe revizorul de serviciu de la
compartimentul central de siguranţa circulaţiei trenurilor, respectiv pe inspectorul de stat de
serviciu la Inspectoratul Feroviar Teritorial din cadrul Autorităţii Feroviare Romane–AFER.
Inspectorii de stat de serviciu de la Inspectoratele Feroviare Teritoriale vor aviza pe inspectorul
de stat de serviciu la Inspectoratul de Stat Feroviar. Preşedintele comisiei de cercetare are
obligaţia de a se informa asupra componenţei comisiei şi de a aviza telefonic membrii acesteia.
În afara acestor atribuţii, revizorul de serviciu la compartimentul regional de siguranţa
circulaţiei trenurilor este obligat:
a. să faca încadrarea preliminară în accidente sau evenimente feroviare;
b. să urmărească îndrumarea şi circulaţia mijloacelor de intervenţie până la locul
producerii accidentelor sau evenimentelor feroviare.
Revizorul de serviciu la compartimentul central de siguranţa circulaţiei trenurilor, va
aviza imediat telefonic şi în scris, prin “notă de avizare”, pe inspectorul de stat de serviciu la
Autoritatea Feroviară Română, care va anunţa imediat telefonic, pe inspectorul de stat şef.
De asemenea, va informa telefonic şi prin "notă scrisă" la cabinetul ministrului
transporturilor. Când ministrul transporturilor consideră că este necesar, numeşte prin ordin
preşedintele şi membrii comisiei de cercetare a accidentului feroviar, iar când nu s-a emis un
astfel de ordin aceasta se va face de către inspectorul de stat şef din cadrul Autorităţii Feroviare
Române - AFER.
34
Conducerea compartimentului central de siguranţa circulatiei trenurilor va informa în
scris pe inspectorul de stat şef şi conducerea gestionarului de infrastructură feroviară, zilnic până
la ora 800 a fiecarei zi lucrătoare despre accidentele şi evenimentele feroviare produse în ultimele
24 ore52.
Inspectorul de stat de serviciu de la Autoritatea Feroviara Româna -AFER, după primirea
situaţiei accidentelor şi evenimentelor feroviare produse în ultimele 24 ore, va întocmi "nota
informativă" şi sub semnatura inspectorului de stat şef, o va prezenta la cabinetul ministrului
transporturilor până la ora 930 a zilei în care a primit informarea scrisă.
Regiile autonome, instituţiile publice şi societăţile comerciale, indiferent de forma juridică
şi de natura capitalului social, care au obiect de activitate specific aviaţiei civile şi sunt autorizate
în acest sens de către Ministerul Transporturilor, au obligaţia ca în maximum două ore de la
primirea înştiinţării cu privire la producerea unui eveniment de aviaţie civilă să raporteze toate
informaţiile existente în acel moment la Ministerul Transporturilor - Inspectoratul aviaţiei
civile53.
Următoarele persoane au obligaţia să notifice orice accident sau incident grav54:
a) comandantul aeronavei implicate ori, dacă acesta este decedat sau în imposibilitate
de a notifica, operatorul aeronavei;
b) administratorul aerodromului civil, în cazul în care accidentul sau incidentul grav s-
a produs pe aerodrom sau în vecinatatea acestuia.
Notificarea se transmite prin orice mijloc de comunicaţie organismului permanent, în
cel mult 6 ore de la producerea evenimentului.
Notificarea va conţine, pe cât posibil, următoarele informaţii:
a) tipul evenimentului: accident sau incident;
b)constructorul, modelul, naţionalitatea, înmatricularea, numărul de serie al aeronavei;
c) numele deţinătorului, al operatorului aeronavei;
d) numele pilotului comandant;
e) data şi ora producerii accidentului sau incidentului;
52
53
Ordin nr. 305 din 1 august 1995 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind cercetarea accidentelor şi a incidentelor
de aviaţie civilă, publicat în: Monitorul Oficial nr. 234 din 11 octombrie 1995.
54
Art. 7 din Ordonanţa nr. 51 din 19 august 1999 privind investigaţia tehnică a accidentelor şi incidentelor din
aviaţia civilă publicat în: Monitorul Oficial nr. 420 din 31 august 1999.
35
f) ultimul punct de decolare şi punctul planificat de aterizare;
g) poziţia aeronavei faţă de puncte definite geografic, latitudinea şi longitudinea;
h) numărul membrilor echipajului şi al pasagerilor aflaţi la bord, decedaţi sau răniţi
grav, numărul altor persoane decedate sau rănite grav;
i) descrierea cât mai amănunţită a modului în care s-a produs evenimentul şi a
distrugerilor cauzate aeronavei;
j) măsuri imediate întreprinse pentru înlăturarea consecinţelor evenimentului, precum
şi organele de intervenţie şi salvare, organele de constatare şi de cercetare penală sau orice alte
organe autorizate, potrivit legii, sesizate şi/sau care au intervenit la locul producerii
evenimentului;
k) caracteristicile fizice ale locului accidentului sau incidentului, posibilitati de acces.
CAPITOLUL III
CERCETAREA URMELOR ACCIDENTELOR DE
NAVIGAŢIE, FEROVIARE ŞI AERIENE
3.1. Cercetarea la faţa locului

În accepţiunea unor autori de specialitate55, cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea
procedurală şi de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a
locului unde s-a săvârşit infracţiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea
urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziţiei şi stării acestora, având ca scop
55
A. Ciopraga, “Criminalistica – Elemente de tactică”, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, Facultatea de Drept, Ediţia
1986, p. 24
36
stabilirea naturii şi împrejurărilor comiterii faptei, precum şi a datelor necesare identificării
făptuitorului.
Potrivit art. 129 alin. 1 C.proc.pen., “Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când
este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se
descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor
materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită“.
Importanţa acestei activităţi rezidă în faptul că organul de urmărire penală percepe
nemijlocit împrejurările în care a acţionat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta,
putându-se obţine probe deosebit de preţioase în cauză. Ea reprezintă condiţia de bază pentru
soluţionarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate a infracţiunilor,
rezultatele obţinute cu acest prilej constituie punctul de plecare, determină direcţiile în care se
vor desfăşura ulterior cercetările56.
Trebuie menţionat că legea procesual penală nu explică înţelesul expresiei “faţa locului”.
Această precizare ar fi inutilă, atâta timp cât, referindu-se la competenţa teritorială a organelor
judiciare, legiuitorul a definit noţiunea de “locul săvârşirii infracţiunii“ ca “locul unde s-a
desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia“ 57.
Observăm că această definiţie acoperă în mare parte şi înţelesul expresiei “faţa locului”. Acestui
punct de vedere i se alatură şi alţi autori58.
Prin “loc al faptei” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea ilicită, precum şi cel în
care s-au produs rezultatele acesteia. Prin această expresie se are în vedere nu numai locul
propriu-zis al săvârşirii infracţiunii, ci şi zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot
desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea şi urmărirea faptei, inclusiv căile de acces şi
de retragere ale autorului din câmpul infracţional.
Având în vedere prevederile legale şi practica organelor judiciare se poate concluziona
că locul săvârşirii infracţiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârşite, cu
multitudinea de metode şi mijloace folosite în acest scop, cu urmările activităţii ilicite
desfăşurate de către făptuitori.
Se poate deduce că cercetarea la faţa locului are ca obiective imediate descoperirea
urmelor şi evidenţierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea autorului, la calificarea
56
C. Aioniţoaie, “Tactica cercetării la faţa locului”, Curs de criminalistică, Academia de Poliţie Al. I. Cuza,
Bucureşti, Ediţia 1985, p. 2.
57
Codul de procedură penală al României – art. 30 alin. final.
58
Al. Ciopraga, “Criminalistică, Tratat de criminalistică”, Ed. Gama, Bucureşti, 1996, p. 24-25.
37
circumstanţelor în care s-a săvârşit infracţiunea şi să permită organului de urmărire penală şi
instanţei de judecată, datorită cunoaşterii şi studierii nemijlocite a locului faptei, să desprindă
concluzii juste referitoare la modul de săvârşire a faptei şi la persoana infractorului, aspect de
natură să evidenţieze principala funcţie a cercetării la faţa locului.
Întrucât cercetarea la faţa locului, ca şi celelalte acte ori activităţi de investigare a
faptelor, se face numai în stricta conformitate cu prevederile legale, poate fi dispusă motivat.
În faza de urmărire penală, cercetarea la faţa locului este dispusă printr-o rezoluţie
motivată a organului de urmărire penală, de regulă, după începerea urmăririi penale: organul de
urmărire penală efectuează cercetarea locului săvârşirii faptei în prezenţa obligatorie a martorilor
asistenţi, cu excepţia cazurilor în care această prezenţă nu este posibilă, de asemenea, dacă se
consideră necesar, la cercetare pot participa şi părţile, o eventuală neparticipare a părţilor
încunoştiinţate nefiind de natură să împiedice efectuarea cercetării.
În ceea ce priveşte pe învinuit sau inculpat, dacă nu poate fi adus la cercetare, în cazul în
care este reţinut sau arestat, organele de urmărire penală îi pun în vedere că poate fi reprezentat şi
îi asigură la cerere reprezentarea.
În faza de judecată, cercetarea la faţa locului este dispusă de către instanţă, printr-o
încheiere, după începerea cercetării judecătoresti; potrivit legislaţiei procesual penale59, instanţa
de judecată efectuează la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când
participarea acestuia la judecată este obligatorie.
După cum se afirmă în literatura de specialitate 60, şi cum de altfel şi practica o
demonstrează, cercetarea la faţa locului efectuată de instanţa de judecată nu are nici întinderea şi
nici adâncimea celei efectuate de organul de urmărire penală; cu toate acestea, semnificaţia este
destul de mare, întrucât instanţa are posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale
locului în care s-a săvârşit infracţiunea şi să cântărească mai exact rezultatele desprinse din
cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală.
Între procedura cercetării la faţa locului efectuată de către organele de urmărire penală şi
cea efectuată de către instanţa de judecată pot fi sesizate unele aspecte diferenţiale, şi anume: în
timp ce organele de urmărire penală încunoştiinţează părţile, instanţa le citează; în cazul
efectuării cercetării la faţa locului de către instanţa, participarea procurorului este obligatorie,
59
Codul de procedură penală al României al României, art. 129 alin. 4.
60
E. Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ed. Actami, Bucureşti, 2002,p. 10-11.
38
dacă şi participarea la judecată este obligatorie, în timp ce, în cazul efectuării cercetării la faţa
locului de către organele de cercetare penală, procurorul poate să nu fie prezent61.
Pentru o bună desfăşurare a cercetării la faţa locului, organul judiciar care efectuează
această activitate poate interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează
cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea
cercetării. Această dispoziţie a legii se justifică prin aceea că discuţiile între anumite persoane
prezente la această activitate ar putea influenţa, într-un mod sau altul, desfăşurarea cercetării ca
şi martorii prezenţi62.
Caracteristicile domeniului naval, feroviar şi ale celui aerian, determină, în mod firesc, o
metodologie aparte, specifică de instrumentare a accidentelor care se produc în spaţiu acvatic,
terestru şi aerian.
În continuare, vom da câteva exemple de loc al faptei, respectiv locul de cercetat în cazul
catastrofelor aeriene, feroviare, maritime şi fluviale:
 în cazul catastrofelor aeriene: aeroportul; suprafaţa de teren unde sunt răspândite resturile
aeronavei, corpurile pasagerilor, ale pasagerilor, ale echipajului şi bunurile transportate,
aeronava distrusă şi resturile ei; cât şi aeroportul de decolare sau de aterizare; zonele de
decolare sau aterizare, zonele limitrofe, turnul de control; sediul operatorului aerian şi uneori
uzina constructoare63;
 în situaţia producerii catastrofelor aeriene: căile de acces spre locul producerii faptei şi de la
acesta spre exterior; locomotivele, vagoanele şi cupele de realizare a legăturilor dintre ele;
birourile în mişcare, linia electrică de contact; staţia de plecare, staţia de sosire şi porţiunea
de linie curentă unde s-au produs urmările faptei64;
 în situaţia accidentelor navale: zona dintre locul unde s-a produs catastrofa (sinistrul,
incendiul, abordajul, etc.) şi cel unde s-a descoperit nava sau epava acesteia 65, zonă ce
include suprafaţa apei ca un plan în continuă mişcare (sub acţiunea vântului, a curenţilor),
61
I. Neagu, “Tratat de procedură penală”, Editura Pro, Bucureşti 1997, p. 294-295.
62
E. Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 29.
63
64
Marian Ruiu, “Cercetarea la faţa locului în cazul producerii catastrofelor feroviare”; Vol: “Investigaţia
65
I. Anghelescu şi A. Konig, « Tratat de criminalistică – Unele particularităţi privind catastrofele maritime şi
fluviale”, vol. I, Ministerul de Interne, 1976, p. 460-466.
39
construcţiile şi aparatele utilizate sau susceptibile de a fi folosite ca mijloace de transport pe
apă şi porţiunile de uscat adiacente66.
Dacă cercetarea la faţa locului este efectuată la timp, atent şi calificat poate duce la
lămurirea numeroaselor probleme ce apar pe parcursul instrumentării unei cauze penale, cum ar
fi :
 existenţa unor urme care să demonstreze că s-a săvârşit o infracţiune;
 căile folosite de făptuitori pentru a pătrunde în locul infracţiunii;
 activităţile desfăşurate de făptuitori la locul faptei;
 instrumentele folosite la comiterea infracţiunii;
 locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii în câmpul infracţiunii;
 numărul făptuitorilor;
 bunurile şi valorile care lipsesc de la locul faptei;
 existenţa “împrejurărilor” negative;
 persoanele care au perceput sau puteau să perceapă fapta şi împrejurările săvârşirii acesteia;
 modificările intervenite în câmpul infracţiunii, persoanele care le-au făcut şi scopul acestora;
 cauzele, condiţiile şi împrejurările care au determinat, favorizat sau facilitat săvârşirea
infracţiunii şi măsurile de prevenire ce trebuie luate în viitor.
Cercetarea la faţa locului, privită prin prisma celor arătate, se dovedeşte a fi una din cele
mai complexe activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală. Importanţa acestei activităţi
este dată şi de faptul că rezultatele ei nu numai că direcţionează cercetările dar, de cele mai multe
ori, condiţionează însăşi finalitatea investigaţiilor efectuate în cauză67.
Atât practica judiciară, cât şi literatura de specialitate sunt unanime în a aprecia că locul
unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-au produs rezultatele ori care conservă urmele acesteia,
constituie sursa celor mai fidele informaţii, ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului.
De regulă, cercetarea la faţa locului este activitatea cu care debutează cercetările, faza în
care datele referitoare la natura faptei, împrejurările comiterii ei, făptuitorii ş.a. sunt extrem de
sumare sau inexstente.
66
67
A. Swensson, O. Wendel, “Descoperirea infracţiunilor – metode moderne de investigaţie criminală” (traducere în
limba română) Stockholm, 1954, p. 31.
40
Asigurând identificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă şi, pe această bază,
tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, cercetarea la faţa locului prezintă o importanţă
deosebită şi sub aspectul prevenirii şi descoperirii operative a infracţiunilor şi a făptuitorilor,
implicit, împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale68.
Cercetarea urmelor accidentelor feroviare vizează urme de scoatere, slăbire sau tăiere a
şinelor de cale ferată, urme de modificare a indicatoarelor de semnalizare feroviare, urme ale
unor obstacole aşezate pe calea ferată, urme de distrugere a macazelor sau sistemelor de rulare.
În cazul existenţei unor urme ale unor obstacole aşezate pe calea ferată se va acorda
atenţie deosebită următoarelor aspecte69:
 porţiunile de cale ferată afectate (rupte sau desprinse, cu ocazia deraierii trenului).
 părţile materialului rulant care au venit în contact cu obstacolul pus pe calea ferată.
 urmele create de roţi pe traversele liniei ferate (indiferent de materialul din care
sunt confecţionate - beton sau beton armat).
 obiectul sau obiectele care au fost folosite ca obstacole pe calea ferată.
Există situaţii când catastrofele feroviare sunt produse ca urmare a unor detonări de
exploziv amplasate la infrastructura căilor ferate. În aceste situaţii accepţiunea de loc al
faptei îl constituie:
 locul unde s-a produs explozia.
 parapeţii de sprijin existenţi, instalaţiile şi obiectele prezente în zona exploziei sau
a suflului acesteia.
 pagubele produse ca urmare a exploziei.
 zona cuprinsă între locul exploziei şi cel până unde a acţionat suflul acesteia atât pe
orizontală cât şi pe verticală70.
În cazul unor astfel de cercetări, locul faptei trebuie să cuprindă o zonă mult mai mare
(în funcţie de situaţia concretă) în aşa fel încât să se asigure descoperirea tuturor urmelor
dispersate de suflul exploziei.
68
Alecu Gheorghe, „Criminalistica”, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2001, p. 91 şi următoarele.
69
70
41
Considerăm că pentru o cercetare la faţa locului completă, această activitate judiciară ar
trebui să se desfăşoare simultan cel puţin asupra aeronavei, aeroportului, zonei de impact şi
limitrofe aeroportului, precum şi sediul operatorului aerian (compania de aviaţie).71
Cercetarea la faţa locului se realizează întotdeauna în prezenţa unor specialişti de la căile
ferate, ocazie cu care vor cerceta locul unde s-a produs accidentul, staţiile de plecare şi de sosire
ale trenului respectiv, instalaţiile de semnalizare, registrele privind circulaţia şi revizia
instalaţiilor.
3.1.1. Măsuri pregătitoare

Măsurile pregătitoare până la deplasarea la faţa locului constau în :
 primirea, consemnarea şi verificarea sesizării;
 asigurarea tehnico-materială;
 asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la faţa locului;
 asigurarea prezenţei specialiştilor, a apărătorului şi a martorilor asistenţi.
Pentru a le înţelege, detalierea lor este necesară deoarece, după cum bine ştim, cercetarea
la faţa locului se efectuează cu respectarea strictă a normelor procesual penale şi a regulilor
tactice criminalistice.
a. Primirea, conservarea şi verificarea sesizării
Din momentul în care a primit sesizarea, organul de urmărire penală îşi verifică
competenţa, dacă este cazul informează organul de urmărire penală competent şi obligă în acelaşi
timp să efectueze cercetarea la faţa locului72 şi are datoria să îndeplinească următoarele
activităţi:
1. identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul;
2. verificarea sesizării care se impune mai ales atunci când aceasta s-a facut telefonic
de către persoane necunoscute, pentru a se evita deplasările inutile
3. se va lua legătura radio cu nava/trenul/aeronava angajate în accident, iar dacă acest
lucru nu este posibil, cu alte mijloace de transport naval, feroviar sau aerian.
71
72
E. Stancu, “Tratat de criminalistică”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 216.
42
În cadrul verificării sesizării se urmăreşte, în primul rând, stabilirea locului
evenimentului, natura faptei comise, proporţiile şi urmările activităţii ilicite - date care sunt
indispensabile pentru o bună organizare a cercetării.
b.Asigurarea tehnico-materială
Pentru asigurarea echipei de cercetare cu mijloace tehnico-materiale, luarea măsurilor
necesare presupune:
- pregătirea trusei criminalistice universale;
- pregătirea trusei fotografice (aparate foto, filme, filtre etc.);
- pregătirea autolaboratorului criminalistic;
-dotarea echipei cu aparatura necesară pentru filmare, videofilmare, înregistrări audio, etc.
- dotarea membrilor echipei cu materiale necesare comunicării/ţinerii legăturii între ei;
Sunt anumite situaţii când în raport cu natura infracţiunii săvârşite apare necesară folosirea
unui anumit aparat, unei anumite truse criminalistice, anumitor procedee tehnice, efectuării de
fotografii judiciare color, utilizării unor detectoare pentru metale, cadavre, surse nucleare, etc73.
c. Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la faţa locului
Deplasarea la faţa locului trebuie să se facă cu maximă urgenţă 74. Şi cea mai mică întârziere
pune sub semnul îndoielii buna desfăşurare a cercetării, precum şi rezultatul activităţilor
ulterioare.
În practică s-a demonstrat că atunci când echipa de cercetare a ajuns la locul faptei într-
un timp scurt (10 sau 15 minute) şansele de descoperire şi examinare a tuturor urmelor
infracţiunii au fost mult mai mari, posibilităţile de distrugere, dispariţie ori modificare a acestora
reducându-se la minimum.
d. Asigurarea prezenţei specialiştilor, a apărătorului şi a martorilor asistenţi
Organele de urmărire penală se confruntă în practică cu o multitudine de cazuri.
Diversele aspecte pe care le îmbracă infracţiunile comise şi varietatea domeniilor de activitate,
ce impun o corectă interpretare a urmelor, poate face necesară includerea în echipa de cercetare
şi a altor specialişti. În prezenţa şefului echipei, aceştia pot efectua o serie de cercetări şi
verificări, utilizând, după caz, aparatura adecvată – care nu se află în dotarea echipei de
cercetare.
73
L. Coman şi M. Constantinescu, “Consideraţii privind conceptul de identificare în expertiza criminalistică,”
Editată de Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1979, p. 423.
74
Instrucţiunile Ministerului de Interne nr. 89/1990 – art. 11.
43
Cu ocazia cercetării la faţa locului în cazul incendiilor, exploziilor, catastrofelor aeriene,
feroviare, maritime sau fluviale, specialiştii pot să-şi aducă contribuţia în luarea unor măsuri de
conservare a urmelor, precum şi la lămurirea urgentă a unor împrejurări importante ale cauzei.
La cercetarea unor infracţiuni săvârşite ca urmare a nerespectării normelor privind circulaţia
navală, feroviară şi aeriană, specialiştii incluşi în echipa de cercetare (din cadrul formaţiunilor
de circulaţie, ingineri, tehnicieni ori cadre didactice din învăţământul tehnic de specialiate) vor
efectua, în paralel cu examinarea criminalistică, verificarea stării tehnice a vehiculului angajat în
accident75.
În cazul accidentelor aeriene, fiecare aeronavă de transport pasageri este dotată
obligatoriu cu un înregistrator de parametri sau cutie neagră, astfel construit încât să reziste la
şocuri mecanice şi factori termici foarte mari. Aceste aparate înregistrează continuu temperatura
externă, înălţimea, viteza de croazieră, direcţia de zbor, viteza ascensională, altitudinea, turaţia
sau puterea motoarelor, tangajul, presiunile şi temperaturile instalaţiilor hidraulice, ale
instalaţiilor de ulei, convorbirile radio dintre membrii echipajului sau dintre aceştia şi organele
de trafic aerian şi informaţiile primite de la unele indicatoare de bord sau de la pilotul
automat, precum şi alte elemente, în funcţie de performanţele înregistratorului respectiv76.
Căutarea înregistratorului de parametri reprezintă o prioritate pentru organele ce
efectuează cercetarea la faţa locului. Cutia neagră se sigilează şi trebuie trimisă de urgenţă la
laboratoarele speciale ale autorităţii aeronautice pentru citirea sa.
În ceea ce priveşte martorii asistenţi, tactica criminalistică recomandă ca aceştia să fie
asiguraţi înainte de ajungerea la faţa locului. În felul acesta se evită atât irosirea de timp, cât şi
posibilitatea de a fi folosite în această calitate persoane ce au perceput nemijlocit împrejurările
comiterii faptei, cunoscându-se faptul că, în cursul procesului penal, o persoană nu poate cumula
două calităţi procesuale.
Imediat după sosirea echipei de cercetare la faţa locului şi înainte de a începe
examinarea propriu-zisă, trebuie să se ia o serie de măsuri în regim de urgenţă.
75
C. Aioniţoaie şi V. Bercheşan,“Metodica cercetării infracţiunilor săvârşite ca urmare a nerespectării normelor
privind circulaţia pe drumurile publice“, Curs de criminalistică, Academia de Poliţie, Al. I. Cuza, Bucureşti, Ediţia
1985, p. 66.
76
44
a) Informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc şi au fost constatate de
către lucrătorii sosiţi primii la faţa locului; date importante pot fi obţinute şi de la alte persoane
găsite la locul faptei: victime, martori oculari, făptuitori.
Înainte de a începe cercetarea la faţa locului, cei însărcinaţi cu cercetarea vor proceda la
invitarea a doi martori asistenţi (cu excepţia cazului când aceasta nu este posibilă) şi a părţilor,
atunci când cercetarea trebuie să se facă în prezenţa lor. Neprezentarea părţilor încunoştiinţate nu
împiedică efectuarea cercetării. Acestora li se va explica faptul că au dreptul legal de a face
observaţii cu privire la cele ce se vor constata şi la felul cum se vor desfăşura operaţiile la care
urmează să asiste.
Informaţiile obţinute cu acest prilej trebuie să vizeze stabilirea situaţiei exacte de la faţa
locului, persoanele ce se aflau în locul respectiv, cele care au participat la acţiunile de salvare a
victimelor, etc.
b) Verificarea modului cum s-a acţionat până la sosirea echipei de cercetare a
rezultatelor obţinute şi, în raport cu situaţia existentă, luarea măsurilor corespunzătoare.
Şeful echipei de cercetare are în sarcină să constate modul în care au fost realizate
măsurile ce nu suferă amânare. Dacă activitatea infracţională a avut ca rezultat vătămarea
integrităţii corporale sau sănătăţii uneia sau mai multor persoane se va stabili dacă s-au acordat
îngrijirile medicale corespunzătoare. Totodată, se va verifica dacă, în raport cu alte consecinţe
dăunătoare ale infracţiunii s-au luat măsurile necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente.
De exemplu, în cazul incendiilor şi exploziilor, a catastrofelor de orice fel, pe lângă
sprijinirea echipelor de intervenţie constituite pentru salvarea victimelor, se va proceda la
înlăturarea obiectelor inflamabile de sursa de foc, detectarea şi dezamorsarea explozivilor,
aerisirea încăperilor, precum şi la luarea unor măsuri de protecţie a membrilor echipei, dacă
cercetarea la faţa locului urmează să se efctueze în locuri cu toxicitate ridicată77.
c) Determinarea modificărilor care au survenit în aspectul iniţial al locului faptei
Activitatea de verificare are drept scop stabilirea în amănunt a aspectului iniţial al locului
faptei, poziţia urmelor şi mijloacelor materiale de probă, modificările ce au fost făcute, dacă ele
au fost reclamate de cauze obiective, ca de exemplu: salvarea victimelor, înlăturarea unor
consecinţe grave ş.a ., sau persoanele care le-au efectuat.
d) Delimitarea corectă a locului de cercetat
77
C. Aioniţoaie, “Tratat de metodică criminalistică”, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994, p. 12.
45
Fixarea limitelor locului de cercetat are ca scop să cuprindă spaţiul, locul, încăperea
pentru a asigura descoperirea tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă ce au legatură cu
cauza78. Pe lângă constatările proprii, un rol important în delimitarea corectă a locului ce va fi
cercetat îl au informaţiile obţinute de la lucrătorii care au ajuns primii la faţa locului, de la
persoana vătămată, martorii oculari sau cei ce au fost sesizaţi cu săvârşirea infracţiunii79.
Atât practica judiciară, cât şi literatura de specialitate recomandă ca, întodeauna limitele
locului de cercetat să fie mai largi, în aşa fel încât să nu rămână în afara atenţiei organului de
urmărire penală suprafeţe pe care ar putea exista urme. De fapt se ştie că locul unde s-a săvârşit
un accident nu se mărgineşte doar la împrejurimile apropiate, ci cuprinde atât de mult din
regiunea înconjurătoare încât poate ajuta la a înţelege împrejurările care există în momentul
accidentului.
La cercetarea la faţa locului a unui accident feroviar, soldat cu victime omeneşti este
indicat ca acestea să urmeze traseul victimă - tren – periferie, în direcţia de unde a venit mijlocul
de transport feroviar în cauză.
În cazul catastrofelor aeriene cercetarea va fi extinsă până la ultimul punct de dirijare
aeriană, incluzand şi semnalizatoarele optice sau electronice ale aeroporturilor.
În cazul catastrofelor navale (martime sau fluviale) limita locului faptei va fi extinsă, pe
direcţia curentului apei până la locul unde ar putea fi găsite având legatură cu evenimentul
produs, luându-se în calcul viteza curentului, timpul scurs de la declanşarea catastrofei ş.a.
e. Organizarea măsurilor de pază a locului faptei
Asigurarea pazei locului are un scop dublu. În primul rand, ea vizează înlăturarea
posibilităţii producerii unor modificări în aspectul locului unde s-a comis infracţiunea şi, în al
doilea rând, măsura urmăreşte menţinerea ordinii pe toată durata desfăşurării activităţii şi,
implicit, asigurarea protecţiei personale a membrilor echipei. Din acest motiv, şeful echipei este
obligat să verifice ce măsuri au fost luate în acest scop de lucrătorii care au ajuns primii la faţa
locului şi, după caz, să dispună completarea lor.
f. Identificarea martorilor oculari şi stabilirea persoanelor suspecte
78
A. Ciopraga, “Criminalistică, Tratat de criminalistică”, Ed. Gama, Bucureşti, 1996, p. 50.
79
C. Aioniţoaie şi V. Bercheşan, “Metodica cercetării infracţiunilor săvârşite ca urmare a nerespectării normelor
privind circulaţia pe drumurile publice“, Curs de criminalistică, Academia de Poliţie, Al. I. Cuza, Bucureşti, Ediţia
1985, p. 57-58.
46
Dacă acest lucru nu s-a făcut până la sosirea echipei de cercetare, identificarea persoanelor
ce au perceput nemijlocit împrejurările comiterii faptei sau anumite episoade ale acesteia
prezintă o importanţă cu totul deosebită.
Ascultarea acestei categorii de persoane se impune, chiar înainte de începerea
examinărilor propriu-zise, pentru lămurirea urgentă a unor probleme, cum ar fi: locul şi timpul
săvârşirii faptei, principalele aspecte legate de activitatea infracţională, conduita făptuitorului
(înainte, în timpul şi după comiterea faptei), direcţia în care s-a deplasat, acţiunile sau inacţiunile
victimei, semnalmentele făptuitorului şi caracteristicile ţinutei sale vestimentare, modificările
intervenite în configuraţia locului faptei, alte persoane care cunosc despre săvârşirea infracţiunii
şi împrejurările în care au luat la cunoştinţă despre aceasta, ş.a80. Din cele arătate, este indicată
ascultarea lui şi chiar înregistrarea declaraţiei pe bandă videomagnetică sau magnetică.
g. Stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei
Tactica criminalistică recomandă ca metodă concretă de cercetare să fie aleasă în raport
cu natura faptei şi a locului de cercetat, cu urmările produse şi dispunerea urmelor şi mijloacelor
materiale de probă.
Dacă cercetarea la faţa locului se efectuează în cazul unor accidente de navigaţie,
feroviare şi aeriene, când urmele sunt concentrate într-un singur loc, este indicat ca aceasta să
aibă punctul de plecare în centrul locului unde s-a produs accidentul şi apoi, să se extindă spre
periferie.
h. Alte măsuri pe care trebuie să le întreprindă echipa de cercetare imediat după
sosirea la faţa locului
Printre aceste măsuri enumerăm următoarele:
- organizarea activităţii de culegere de informaţii, care trebuie să se desfăşoare paralel cu
cercetarea la faţa locului; în raport cu datele şi indiciile obţinute pot fi elaborate diferite versiuni
care să orienteze activitatea echipei de cercetare şi care să fie verificate cu prilejul examinării
locului faptei.
- asigurarea reluării activităţii în părţile neafectate, reluarea traficului rutier pe trasee deviate sau
normale ş.a.:
- asigurarea locurilor, instalaţiilor şi documentelor ce prezintă importanţă pentru cauză (staţii de
comandă şi control, laboratoare, ateliere, aparate, registre, evidenţe, etc.).
80
47
- luarea măsurilor pentru înlăturarea altor pericole iminente (incendii, explozii, inundaţii) care să
asigure efectuarea cercetării la faţa locului într-un climat de protecţie pentru membrii echipei;
- aducerea la cunoştinţa tuturor membrilor echipei a rezultatelor primelor măsuri întreprinse şi
orientarea cercetării la faţa locului în raport cu datele obţinute ;
- verificarea mijloacelor tehnice din dotarea echipei şi, după caz, luarea măsurilor de completare
a acestora;
- stabilirea modalităţilor de legatură între membrii echipei şi a schimbului de informaţii;
- asigurarea folosirii judicioase a efectivelor şi a cooperării cu alte organe;
- asigurarea prezenţei martorilor asistenţi – dacă acest lucru nu s-a realizat - şi, atunci când
situaţia impune, a reprezentanţilor unităţii unde s-a săvârşit infracţiunea, sau în raport de situaţia
concretă, a apărătorului, interpretului ş.a.
3.1.2. Cercetarea în faza statică

În această primă fază sunt examinate urmele şi obiectele de la faţa locului fără a fi atinse
sau mişcate, acordându-se mare atenţie aspectului exterior şi poziţiei acestora, prezenţei şi
amplasării urmelor vizibile şi distanţelor dintre ele 81. Măsura distanţelor se face cât mai exact în
metri şi centimetri, ori de câte ori acest lucru poate avea importanţă pentru stabilirea unor
împrejurări legate de producerea accidentului naval, feroviar sau aerian.
Această fază debutează cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia. Cu această
ocazie, organele de urmărire penală şi, în special şeful echipei de cercetare, au posibilitatea să
verifice în concret dacă locul de examinat a fost corect delimitat şi să procedeze în consecinţă.
Precizarea poziţiei obiectelor sau urmelor se realizează prin măsurarea distanţelor dintre
obiecte sau urme şi 2 sau 3 repere fixe. În cazul unui abordaj se vor stabili poziţiile navelor sau
convoaielor în momentul impactului în raport de reperele de navigaţie (faruri, geamanduri,
aliniamente, construcţii hidrotehnice ş.a.) sau de coordonatele geografice şi urmele vizibile pe
corpul navelor şi instalaţiilor sau unităţilor (vaselor) din convoi, basea82, gaură de apă, dislocarea
vopselei de bordaj, etc83.
81
Alecu Alexandrescu, „Răspunderea juridică în abordajul maritim”, Editura Companiei Naţionale Administraţia
Porturilor Maritime Constanţa S.A., p. 88.
82
Deformarea bordajului navei, de regulă în formă concavă, rezultată în urma unei lovituri din exterior.
83
48
În cazul accidentelor aeriene, efectuarea primelor investigatii tehnice la faţa locului, se
vor baza în principal pe executarea următoarelor operaţiuni:
- elaborarea datelor asupra locului unde s-a produs accidentul sau incidentul de aviaţie civilă
(coordonatele şi altitudinea locului, trasate, eventual, pe o hartă la scară mare, topografia sa etc.);
- executarea de fotografii aeriene/terestre şi înregistrări video la locul accidentului sau
incidentului de aviaţie civilă, care să cuprindă imagini ale urmelor şi amprentelor pe sol şi
imagini de detaliu asupra instrumentelor de bord, poziţiei comenzilor în postul de pilotaj, poziţiei
robinetelor de carburant, poziţiei verinelor hidraulice, poziţiei diverselor comutatoare, rupturilor
sau deformaţiilor suspecte, grupului motor şi poziţiei levierelor de comandă, scaunelor şi
centurilor de siguranţă.
Fixarea locului faptei în faza statică se face prin fotografii de orientare şi fotografii schiţă
ale obiectelor principale şi ale urmelor – când există pericol de dispariţie a acestora. Sintetizând,
în faza statică echipa de cercetare ia contact nemijlocit cu locul faptei, ceea ce permite formarea
unei imagini generale asupra lui şi a evenimentului petrecut, iar prin măsurile ce se întreprind se
asigură fixarea procesuală a locului respectiv şi înlăturarea posibilităţilor de distrugere, dispariţie
ori omitere a unor urme şi mijloace materiale de probă.
3.1.3. Cercetarea în faza dinamică

Faza dinamică a cercetării la faţa locului începe după epuizarea activităţilor specifice
primei faze şi se caracterizează, în raport cu aceasta, prin examinare minuţioasă a tuturor
obiectivelor, mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracţiunii, echipa având
posibilitatea mişcării obiectelor purtătoare de urme în funcţie de posibilităţile tehnice din dotare.
Aceasta nu reprezintă o reluare a cercetării locului faptei, prin metode specifice, ci este o
continuare inevitabilă a fazei statice printr-un registru tactic de activităţi diversificate, pentru că
după prima fază, cercetarea nu se întrerupe. Registrul diversificat de activităţi presupune
examinarea fiecărei urme sau obiect în mod complet, sistematic şi atent pentru identificarea
tuturor urmelor accidentului, dar şi pentru determinarea relaţiilor logice ce există între anumite
date, fapte care au legatură cu cauza.
Apare deci ca o necesitate pentru echipa de cercetare de a nu se limita numai la
constatările făcute în prima fază, să îmbogăţească zestrea acestora pentru ca în final să poată
susţine cu probe soluţia ce o propune instanţei de judecată.
49
Faza dinamică este, deci, cea mai complexă şi laborioasă etapă a cercetării la faţa locului,
întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei, efectuarea investigaţiilor şi folosirea
integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate la dispoziţia lor.
a) În această etapă se procedează la examinarea amănunţită a corpului victimelor, a
fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârşirea infracţiunii, fiind permisă
atingerea sau schimbarea poziţiei lor.
Totodată, o atenţie deosebită este acordată descoperirii, fixării şi ridicării urmelor
infracţiunii, potrivit tipului şi naturii acestora (urme de mâini, de picioare, urme biologice,
microurme, etc), în această categorie incluzând şi mijloacele materiale de probă. Se realizează
schemele de împrăştiere a aeronavei şi a amprentelor de pe sol, de evidenţiere a elementelor de
zbor, (unghiuri, viteze, direcţie de zbor etc.), în cazul accidentelor aviatice.
Referitor la modul de ridicare a urmelor sau obiectelor corp delict, la ambalarea lor în
vederea transportării la laboratoarele de specialitate, se impune respectarea cu stricteţe a regulilor
tehnice criminalistice de protejare corespunzătoare a acestora, de etichetare şi de sigilare a
coletelor.
b) În faza cercetării dinamicii se execută fotografiile de detaliu, măsurătorile fotografice
bidimensionale, se definitivează schiţa locului faptei şi se începe redactarea procesului-verbal.
c) Paralel cu activitatea de mai sus, se iau primele declaraţii martorilor şi victimei, dacă
mai este la faţa locului, inclusiv persoanelor suspecte. Declaraţiile vor fi luate, fireşte, separat,
fără a se face aprecieri din partea organului judiciar, fără a se influenţa persoanele ascultate într-
un anumit mod, deci, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă. Este
recomandabil ca declaraţiile să fie înregistrate pe bandă de magnetofon.
În ipoteza în care la faţa locului s-au făcut şi înregistrările videomagnetice, este indicat să
se verifice calitatea înregistrării, pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reuşită.
d) Cu prilejul cercetării în faza dinamică, se încearcă să se clarifice aşa-numitele
împrejurări negative, determinate de neconcordanţa dintre situaţia de fapt şi evenimentul
presupus că s-ar fi produs, din absenţa unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi trebuit să
existe la faţa locului, etc.
Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument în plus pentru
examinarea amănunţită a fiecărei porţiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparenţă, nu
are nici o legatură cu fapta cercetată.
50
Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc, ar
trebui să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu-şi găsesc o justificare imediată. Se cuvine
subliniat că în multe cazuri, împrejurările negative relevă intenţia autorilor unor infracţiuni de a
masca caracterul faptei lor sau, pur şi simplu, de a deruta cercetările.
Astfel, cu prilejul cercetării la faţa locului, cadavrul unei persoane a fost găsit pe calea
ferată, prezentând multiple traumatisme, inclusiv secţionarea unei părţi a capului.
Pe baza interpretării datelor obţinute iniţial, s-a conchis că moartea s-a datorat unui
accident. Ulterior, au fost obţinute noi date, cadavrul a fost deshumat şi supus unei noi expertize
medico-legale, stabilindu-se că moartea a fost cauzată de o lovitură aplicată în cap.
Prima versiune a fost formulată eronat şi datorită faptului că, în momentul cercetarii
locului faptei, s-a trecut cu vederea peste absenţa urmelor de sânge specifice unui asemenea
accident.
Aşa cum menţionam mai sus, cercetarea la faţa locului în faza dinamică constă în
examinarea complexă şi multilaterală a fiecărei urme identificate şi marcate în prima fază,
fixând-o topografic şi criminalistic prin măsurători, în raport cu alte urme, cadavru sau reperele
din ambianţa locului faptei. Echipa de cercetare foloseşte mijloacele tehnice, precum şi
priceperile şi deprinderile membrilor săi pentru a releva, fixa, ambala şi ridica toate urmele
existente la locul faptei.
Fiecare urmă va fi fotografiată, descrisă sub aspectul naturii, culorii, formei, mirosului şi
în raport cu obiectul purtător se stabilesc modalităţile şi tehnicile de ridicare.
O parte din urme se pot fixa prin fotografiere cu etalon la mărime naturală, altele cu
ajutorul materialelor adezive de tip folio-pelicular, iar cele aflate pe obiecte ce pot fi transportate,
care necesită tehnici de prelucrare în laborator, vor fi ridicate împreună cu suporturile pe care se
găsesc.
S-a reţinut84 că cercetarea la faţa locului nu este o inventariere a urmelor şi a obiectivelor
care se găsesc în ambianţa locului de examinare, echipa având sarcina să determine ce şi unde să
caute.
84
C. Aioniţoaie, “Tactica cercetării la faţa locului“, Curs de tactică criminalistică, vol.I, Academia de Poliţie Al. I.
Cuza, Ediţia 1983, p. 24.
51
În cazul abordajului se procedează la verificarea componentelor navei afectate şi
purtătoare de urme. Acestea pot fi demontate sau dislocate pentru examinarea amănunţită în
vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor85.
3.1.4. Consemnarea rezultatelor cercetării la faţa locului

Procesul –verbal de cercetare la faţa locului, ca de altfel şi cele întocmite cu prilejul
desfăşurării altor activităţi – percheziţii, reconstituiri, confruntări ş.a. – are un dublu caracter. În
primul rând, el se numără printre mijloacele de probă cu semnificaţie majoră în soluţionarea
cauzei, în măsura în care, prin conţinutul său sunt evidenţiate elementele de fapt ce pot contribui
la aflarea adevărului. Sub un alt aspect, acesta se constituie într-o dovadă procedurală, de natură
a demonstra îndeplinirea dispoziţiilor legale cu ocazia efectuării cercetării locului faptei86.
Din acest motiv, procesul-verbal trebuie încheiat imediat după terminarea activităţii, la
locul accidentului naval, feroviar sau aerian. În nici un caz, acesta nu va fi încheiat în alt loc
decât acela în care s-a făcut cercetarea şi la o dată ulterioară87.
Dată fiind importanţa sa, el va trebui să corespundă anumitor cerinţe, o bună parte
stabilite în mod expres de legiuitor.
1) Din punct de vedere al formei şi cuprinsului, procesul-verbal va conţine următoarele
menţiuni, conform legii procesual-penale:88
1. data şi locul cercetării la faţa locului;
2. numele şi prenumele, calitatea şi organul de urmărire penală din care fac parte membrii
echipei de cercetare;
3. numele, prenumele experţilor, specialiştilor, tehnicienilor ş.a., participanţi la cercetarea la
faţa locului, precum şi unitatea din care provin;
4. datele de identificare ale martorilor asistenţi;
5. temeiul de fapt şi de drept care au impus deplasarea la faţa locului şi examinarea acestuia,
cu indicarea modului de sesizare şi a conţinutului, pe scurt, la sesizări89;
85
86
V. Dongoroz ş.a.,“Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român”, vol.1, partea generală, Editura
Academiei Romane, Bucureşti, 1975, p. 216.
87
C. Aioniţoaie, “Tactica cercetării la faţa locului“, Curs de tactică criminalistică, vol. I, Academia de Poliţie Al. I.
88
Codul de procedură penală al României – art. 91 şi art. 131.
89
Codul de procedură penală al României – art. 129.
52
6. descrierea locului accidentului, inclusiv orientarea acestuia din punct de vedere
crimianlistic şi topografic;
7. persoanele găsite la faţa locului şi, în primul rând, cele care au asigurat paza şi conservarea
acestuia până la sosirea echipei de cercetare;
8. modificările survenite în aspectul iniţial al locului faptei, cu indicarea persoanelor care le-
au făcut şi a motivelor ce au determinat schimbările respective;
9. urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite, relevate, fixate şi ridicate -
respectându-se întocmai regulile de descriere a acestora -, metodele şi mijloacele folosite în acest
scop (la fiecare categorie de urme şi mijloace materiale de probă ridicate se va menţiona modul
de ambalare şi sigilare);
10. menţiune despre faptul că, în afara urmelor şi mijloacelor materiale de probă descrise nu au
fost ridicate de la faţa locului alte obiecte, înscrisuri sau valori;
11. alte măsuri luate la faţa locului, referitoare la echipaj, pasageri, marfă, victime, etc;
12. ora începerii şi ora terminării cercetării la faţa locului, evidenţiindu-se condiţiile
atmosferice şi de vizibilitate existente atât în momentul sosirii echipei de cercetare, cât şi pe
durata activităţii;
13. fotografiile judiciare efectuate la faţa locului,cu indicarea mărcii aparatului de fotografiat, a
filmului şi sensibilităţii acestuia (DIN, ASA sau GOST), precum şi a condiţiilor de lumină –
naturală sau artificială – în care au fost executate fotografiile;
14. menţiune despre executarea schiţei locului faptei;
15. observaţiile martorilor asistenţi (inclusiv ale persoanei vătămate, martorilor şi ale altor
participanţi), şi dacă făptuitorul este prezent la faţa locului, obiecţiile acestuia, atât cu privire la
modul în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului, cât şi cu privire la cele consemnate în
procesul-verbal;
16. numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal şi destinaţia acestora.
2). Referitor la conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal, considerăm
necesar să subliniem că acesta, pentru a-şi îndeplini întrutotul rolul de mijloc de probă, va
trebui să fie redactat, nu numai potrivit legii, ci în conformitate cu anumite cerinţe, impuse de
practica judiciară şi subliniate, deseori, de către autorii de specialitate, ca de exemplu,
descrierea să pornească de la general la particular; să fie clară, completă şi obiectivă; obiectele
de acelaşi gen să fie numite cu aceiaşi termeni; să nu se aglomereze procesul-verbal cu descrieri
53
prea amănunţite; să se evite termenii prea tehnici sau neologismele; descrierea fiecărui obiect
să se facă în mod complet90.
Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a procesului-verbal,
menţionăm:
a) să se prezinte situaţia generală de la locul săvârşirii faptei. Caracterul obiectiv al
procesului-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să se manifeste în redactarea imaginii fidele
a locului unde s-a comis infracţiunea, aşa cum a fost percepută de echipa de cercetare şi
lucrătorii care au ajuns primii la locul faptei.
2 b) să fie complet, în sensul de a evidenţia absolut toate constatările făcute, oglindind locul
unde au fost descoperite urmele şi mijloacele materiale de probă ori obiectele presupuse a avea
legătură cu fapta, inclusiv poziţia acestora - raportată la reperele stabilite şi planurile orizontale
şi verticale91
c) să se caracterizeze prin precizie şi claritate92. Descrierea urmelor şi mijloacelor
materiale de probă, precum şi a altor obiective examinate şi ridicate trebuie făcută în mod
detaliat. Astfel, urmele vor fi descrise sub aspectul naturii, mărimii, plasamentului, culorii,
caracteristicilor fizico-chimice şi particularităţilor de identificare 93, cu indicarea metodelor şi
mijloacelor folosite prin relevare, fixare şi ridicare.
La rândul lor, mijloacele materiale de probă trebuie descrise, insistându-se pe natura
materialului din care sunt confecţionate, aspectul, culoarea, dimensiunile, greutatea, ş.a.
Totodată, procesul-verbal trebuie să fie clar, adică redactat într-un limbaj accesibil,
evitându-se pe cât posibil, folosirea unor termeni tehnici de strictă specialitate ori a
neologismelor94.
De asemenea, trebuie evitat cu desăvârşire termenii improprii sau cu notă de ambiguitate,
aceştia putând conduce la interpretări eronate, cu toate consecinţele pe care le generează.
d) să fie concis. În cuprinsul procesului-verbal trebuie să se regăsească într-o formă
concentrată toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului.
90
C. Suciu, “Criminalistică”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1972, p. 520.
91
C. Aioniţoaie, “Tactica cercetării la faţa locului“, Curs de tactică criminalistică, vol.I, Academia de Poliţie Al. I.
92
93
E. Stancu, “Tratat de criminalistică”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 46-47.
94
C. Suciu, “Criminalistică” ,Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p 520.
54
Prezentarea succintă a activităţilor desfăşurate şi a rezultatelor acestora nu trebuie să se
facă în detrimentul celorlalate cerinţe enunţate.
Concluzionând cu privire la condiţiile de fond şi formă ale procesului-verbal de cercetare
la faţa locului trebuie reţinut faptul că este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute –
indiferent dacă se poate stabili sau nu vreo legatură logică între urmele, mijloacele materiale de
probă ori diverse împrejurări de fapt şi versiunile elaborate privitoare la modalităţile comiterii
faptei sau la legătura acestora cu infracţiunea sesizată.
În procesul-verbal este interzis să se facă presupuneri, să se emită păreri ori să se tragă
concluzii pe marginea celor constatate cu ocazia cercetării la faţa locului.
A insera păreri, presupuneri sau concluzii înseamnă – nici mai mult, nici mai puţin, decât
că organul de urmărire penală substituie aceste “creaţii” constatărilor făcute, creează posibilitatea
orientării cercetărilor pe căi greşite şi apariţia unor erori cu consecinţe deosebit de grave pentru
finalitatea judiciară95.
Modul în care este redactat procesul-verbal “…este piatra de încercare pentru judecătorul
de instrucţie. În nici o împrejurare el nu-şi manifestă mai bine îndemanarea, limpezimea vederii,
logica raţionamentului, energia metodică şi conştientă a scopului pe care îl urmăreşte; şi iaraşi, în
nici o altă împrejurare nu-şi manifestă mai bine neîndemânarea, prevederea, dezordinea,
nesiguranţa şi ezitarea“96.
În conformitate cu prevederile legislaţiei române, precum şi cu recomandările cap. 6 al
anexei nr. 13 la Convenţia de la Chicago, rezultatele cercetării unui accident sau unui incident de
aviaţie civilă se fac cunoscute prin următoarele documente97:
a) raportul preliminar;
b) raportul final (dosarul de cercetare).
Raportul preliminar are ca scop informarea preliminară şi operativă a Ministerului
Transporturilor, care a numit comisia de cercetare, asupra primelor indicii referitoare la
accidentul sau incidentul de aviaţie civilă cercetat.
În funcţie de informaţiile primite, autoritatea respectivă hotărăşte măsurile imediate
referitoare la continuarea sau oprirea zborului la tipul respectiv de aeronavă, activităţi legate de
95
96
I. Eugen Sandu, “Întocmirea schiţei la faţa locului”, în “Tratat practic de criminalistică”, vol.I, Ministerul de
Interne, Ediţia 1976, p. 84.
97
Ordinul nr. 305 din 1 august 1995 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind cercetarea accidentelor şi a
incidentelor de aviaţie civilă, publicat în: Monitorul Oficial nr. 234 din 11 octombrie 1995.
55
pregatirea personalului navigant, tehnic şi de asigurare a zborurilor, informarea preliminară a
altor instituţii sau organisme despre condiţiile în care s-a produs evenimentul de zbor.
Informarea mass media se face de către organele abilitate ale autoritatii respective
(Ministerul Transporturilor).
Raportul preliminar are, în principiu, următorul conţinut:
- data şi ora la care s-a produs accidentul sau incidentul de aviaţie civilă;
- locul (coordonate, altitudine) unde a avut loc evenimentul;
- natura zborului (antrenament, transport etc.);
- aeronava (tip, constructor, înmatriculare);
- proprietarul sau unitatea exploatatoare a aeronavei;
- ocupanţii aeronavei (echipaj, pasageri) şi starea în care au fost găsiţi;
- pagube estimative (la aeronavă, încărcătură, terţi);
- rezumatul pe scurt al accidentului sau al incidentului de aviaţie civilă în baza datelor
iniţiale avute la dispoziţie (condiţiile în care s-a produs, elemente de pregătire în zbor etc.);
- eventuale recomandări preliminare în vederea luării unor măsuri urgente pe linie de
securitate a zborurilor.
3.1.5. Ridicarea de înscrisuri şi alte mijloace materiale de probă

La stabilirea cauzelor care au condus la producerea unui eveniment de navigaţie, feroviar
sau de aviaţie, o importanţă deosebită o are examinarea înscrisurilor, a obiectelor care conţin sau
poartă o urmă şi a oricăror obiecte care pot servi la aflarea adevărului.
La nave, în categoria înscrisurilor care prezintă interes pentru cercetare sunt:
1. Jurnalul de bord, unde comandantul navei consemnează activitatea zilnică în care se
găsesc date referitoare la:
 existenţa unor defecţiuni la navă înainte de producerea accidentului;
 drumul parcurs şi viteza de marş;
 direcţia şi forţa curentului de maree sau a altor curenţi;
 starea vremii, direcţia şi forţa vântului;
 luminile purtate de nave în diverse momente;
 drumul aproximativ al acestora şi momentul în care au fost semnalate în radă;
 luminile observate în momentele ce au precedat coliziunea şi ora când au fost observate;
56
 schimbările de drum şi măsurile luate pentru evitarea coliziunii;
 ora şi locul acestora;
 semnalele sonore şi optice utilizate, observate şi auzite;
 locul, data şi ora coliziunii, numele navelor implicate şi porturile lor de înmatriculare, etc.
2. Jurnalul de maşină este documentul în care şeful mecanic al navei sau ofiţerul de cart
consemnează date privind funcţionarea motorului principal şi a motoarelor auxiliare,
transferurile şi consumurile de carburanţi, situaţia balastului şi santinelor, manevrele executate
de maşină, etc.
3. Jurnalul-radio- telefonic şi radio-telegrafic – este actul în care operatorul radio înscrie
toate mesajele primite sau transmise de navă, inclusiv apelurile de pericol auzite, avizele de
navigaţie şi de furtună, buletinul meteorologic şi alte mesaje obligatorii, potrivit convenţiilor
internaţionale.
4. Caietul de manevră este documentul în care sunt evidenţiate toate activităţile
desfăşurate pe punte sau la maşini.
5. Planurile navei sau secţiuni ale acestora – sunt utile pentru orientarea cercetătorilor şi
înţelegerea modului în care s-a produs evenimentul de navigaţie, mai ales când se pun probleme
în legătură cu pierderea stabilităţii navei, folosirea necorespunzătoare a balastului sau a
circuitelor electrice98.
6. Planul capacităţii de încărcare ce indică volumul spaţiilor pentru marfă, combustibil şi
apă, coordonatele centrelor de greutate ale fiecărui spaţiu, curba unghiului maxim de înclinare şi
inundare, scara de încărcare, etc.
7. Rolurile navei sunt cele de la om la apă, incendiu, abandon, etc. Ele reprezintă tabele
privind repartizarea membrilor de echipaj în diverse posturi de siguranţă, semnale de avertizare
pentru fiecare rol, locul de adunare şi sarcinile fiecăruia. Se afişează la comanda navei şi în
locurile comune echipajului pentru a fi cunoscute de toate persoanele aflate la bord.
8. Hărţile de navigaţie sunt instrumente de bază ce ajută la desfăşurarea navigaţiei în
deplină siguranţă. Cuprind informaţii referitoare la zona de navigaţie, reperele de coastă şi
plutitoare, trecerile dificile, adâncimile apei, interdicţiile temporare sau permanente, deviaţiile
98
57
magnetice existente în anumite sectoare şi alte date în funcţie de care comandantul navei trasează
drumul de urmat.
9. Diagrama înregistratorului de drum oferă informaţii privind traseele parcurse,
schimbările de drum survenite, distanţele parcurse în fiecare drum pe unitate de timp, etc.
10. Diagrama înregistratorului de adâncime furnizează date în legătură cu adâncimea apei
pe drumul parcurs şi felul fundului mării sau fluviului. Această diagramă constituie un important
mijloc de probă în cazul eşuărilor.
11. Actele de clasificare a navei sunt emise de Registrul Naval şi atestă buna stare de
navigabilitate.
12. Brevetele şi certificatele de capacitate eliberate potrivit normelor internaţionale şi
dispoziţiilor Ministerului Lucrărilor publice, Transporturilor şi Locuinţei oferă datele necesare
pentru stabilirea calificării profesionale a participanţilor la manevra navei.
Înscrisurile menţionate se ridică de către organul de cercetare cu ocazia cercetării
evenimentului la faţa locului şi – în măsura în care servesc la aflarea adevărului – sunt mijloace
de probă.
De o deosebită importanţă sunt mijloacele materiale de probă, ca de exemplu urmele de
vopsea de pe bordajele navelor, zale rupte din lanţul de ancoră, resturi de parâme sau gaşe rupte,
mostre de combustibil. Acestea vor fi ridicate de organul de cercetare întrucât pot forma obiectul
unor cercetări tehnico-ştiinţifice sau expertize ale căror concluzii sunt esenţiale pentru
soluţionarea corectă a cazului99.
La aeronave, în categoria mijloacelor de probă care prezintă interes pentru cercetare sunt:
- benzile magnetice de imprimare a convorbirilor dintre organele de trafic şi dintre acestea şi
echipajul aeronavei. (Interpretarea convorbirilor înregistrate pe benzile magnetice se va face
numai în prezenţa şefului comisiei de cercetare, sau a unui alt membru al acesteia desemnat, care
va certifica exactitatea interpretării).
- înregistrările de bord.
- buletinele de analiză a sângelui celor implicaţi.
În cazul accidentelor feroviare, unul din mijloacele de probă care prezintă interes pentru
cercetare este banda vitezometrului. Dacă cercetarea accidentului feroviar nu implică reţinerea
trenului, şeful staţiei în care se fac primele cercetări va rupe sigiliul de la vitezometrul
99
58
locomotivei, în prezenţa mecanicului şi va aplica ştampila staţiei pe banda vitezometrului, fără a
o scoate din aparat, după care va aplica sigiliul staţiei. Dacă trenul a fost reţinut în staţie in
vederea cercetărilor, banda vitezometrului va fi scoasă de către un membru al comisiei de
cercetare în prezenţa mecanicului şi va fi semnată de amândoi100.

3.1.6. Constatarea tehnico-ştiinţifică
Când există pericol de dispariţie a mijloacelor de probă sau de schimbare a situaţiei de
fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de
cercetare dispune efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.
De regulă, constatarea tehnico ştiinţifică se efectuează de către un specialist din cadrul
instituţiei de care aparţine organul de cercetare dar poate fi realizată şi de specialişti din cadrul
altor instituţii.
Diversitatea problemelor ce se cer lămurite cu ocazia cercetării accidentelor navale,
feroviare şi aeriene implică cunoştinţele unor specialişti în domenii variate: chimie, biologie,
petrochimie, rezistenţa materialelor, construcţii nave, mijloace de transport feroviar, aeronave,
protecţia muncii, etc., dar cele mai frecvente constatări tehnico-ştiinţifice vizează starea
aparatelor sau instalaţiilor de la bord şi starea mijloacelor de legare şi de asigurare a navei,
aeronavei, trenului, sau orice alt mijloc de transport feroviar.
3.1.7. Expertiza tehnică

Expertiza tehnică face parte din categoria mai largă a expertizelor judiciare ce constituie
un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări fundamentale
de date şi metode ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa organului judiciar concluzii motivate
ştiinţific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe specializate101.
Definitoriu pentru expertiza criminalistică102 este faptul că ea reprezintă o cercetare
ştiinţifică a probelor materiale, destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor şi
fenomenelor aflate în legatură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăţi ale acestora,
precum şi a unor eventuale modificări de formă, conţinut sau structură.
100
Art. 52 din Ordinul ministrului transporturilor Nr. 210/14.03.2000 privind aprobarea instructiunilor pentru
prevenirea si cercetarea accidentelor si evenimentelor feroviare – 003.
101
E. Mihuleac “Expertiza judiciară”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1971, p. 20.
102
N. Văduva, “Expertiza judiciară”, Editura Universitaria, Craiova 2001, p. 99.
59
Expertiza tehnică se dispune atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale
cazurilor – sunt necesare cunoştinţele unui expert. În domeniul naval, feroviar sau aerian,
specialiştii desemnaţi ca experţi sunt chemaţi să rezolve diverse probleme referitoare la
oportunitatea şi calitatea manevrei efectuate, alegerea şi respectarea celui mai bun drum maritim,
fluvial, feroviar, aerian, respectarea semnalizărilor fonice sau luminoase, respectarea regulilor de
practică în timpul navigaţiei, circulaţiei feroviere sau zborului, pe timp de noapte sau de furtună,
stivuirea şi legarea mărfurilor, etc.
În practica de cercetare a accidentelor de navigaţie, feroviare şi aeriene sunt uzitate
frecvent următoarele tipuri de expertiză:
 expertiza tehnică privind avaria motoarelor.
 expertiza tehnică privind producerea incendiului.
 expertiza tehnică privind amararea (la accidentele de navigaţie).
 expertiza tehnică subacvatică (la accidentele de navigaţie).
O expertiză tehnică a unui accident de aviaţie presupune investigarea, în principal, a
următoarelor elemente103:
- datele despre aeronavă, motor şi instalaţiile aferente (resurse, controale periodice, schimbări
de agregate etc.);
- cercetează locul accidentului sau incidentului de aviaţie civilă şi caută piesele detaşate de
aeronavă (se cercetează toate piesele şi agregatele care pot servi ca dovezi în determinarea cauzei
accidentului sau a incidentului respectiv);
- analizează situaţia pe teren a părţilor componente ale aeronavei şi ale motorului;
- verifică poziţia flapsurilor, frânelor aerodinamice, trimerelor, manetelor, robinetelor,
întrerupătoarelor şi determină influenţa posibilă a acestora la producerea accidentului sau a
incidentului de aviaţie civilă;
- cercetează aspectul exterior al părţilor deteriorate ale aeronavei şi ale motorului104:
. părţile componente ale aeronavei, întregi şi reconstituite;
. tipurile de rupturi;
. celula, inclusiv trenul de aterizare şi comenzile de zbor;
103
Ordinul nr. 305 din 1 august 1995, pentru aprobarea Instrucţiunilor privind cercetarea accidentelor şi a
104
Ordinul nr. 305 din 1 august 1995, pentru aprobarea Instrucţiunilor privind cercetarea accidentelor şi a
60
. eventualele rupturi la oboseală;
. eventualele rupturi statice;
. rezultatele probelor de laborator;
. elicele;
. starea de funcţionare a motorului în momentul producerii accidentului sau a incidentului de
aviaţie civilă;
. eficacitatea instalaţiilor de stins incendii;
. rezultatele analizei de laborator a unor esantioane de ulei şi de combustibil prelevate;
. sistemele: hidraulice, electrice, de presurizare si climatizare, de protecţie contra givrajului;
. instrumentele de bord, echipamentele de radio-navigaţie;
. starea circuitelor de comandă zbor, a pilotului automat, a sistemului antiincendiu şi de
oxigen;
- analizează filmul înregistratoarelor de bord ale aeronavei şi benzile înregistratoare ale
convorbirilor;
- verifică şi analizează cadranele aparatelor de bord ale căror indicaţii, în unele cazuri, rămân
fixate în poziţia în care se găseau în momentul impactului aeronavei cu solul;
- stabileşte cantitatea de combustibil, oxigen, ulei, starea sistemelor şi a agregatelor, pieselor şi
comenzilor şi a celorlalte instalaţii a căror defecţiune atrage după sine imposibilitatea executării
în siguranţă a zborului de către echipaj;
- încearcă, dacă este posibil, funcţionarea agregatelor şi instalaţiilor speciale, a motorului etc.;
- verifică dacă obiectele (încărcătura) din aeronavă au avut influenţă asupra producerii
accidentului sau a incidentului de aviaţie civilă;
- verifică datele referitoare la orele de zbor şi reparaţiile executate la celulă, motor şi agregate
şi stabileşte dacă la producerea accidentului sau a incidentului de aviaţie civilă acestea erau în
limitele resurselor stabilite prin instrucţiuni;
- analizează starea şi intreţinerea aeronavei înainte de zbor;
- cercetează cazurile tipice de defecţiuni care s-au produs la tipul respectiv de aeronavă şi
măsurile luate (în măsura în care există documentaţia necesară).
Ca şi constatările tehnico-ştiinţifice, expertizele se finalizează prin rapoarte care
constituie, conform legii, mijloace de probă.
61
3.2. Efectuarea unor acte de urmărire penală
3.2.1. Ascultarea învinuitului sau inculpatului
Tactica ascultării persoanelor reprezintă acea parte a tacticii care, în scopul obţinerii unor
declaraţii complete şi fidele, elaborează, cu respectarea normelor procesual penale, un ansamblu
de procedee referitoare la organizarea ascultării, la elaborarea planului pe baza căruia se va
desfăşura ascultarea, la felul propriu-zis de efectuare a acestei activităţi, la modul de fixare a
declaraţiilor persoanelor, la verificarea şi aprecierea acestora.
Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane (învinuit, martor), cu
privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că deţin informaţii în legatură cu
infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor
judiciare penale.
Faţă de alte investigaţii legate de strângerea probelor, ascultarea învinuitului
(inculpatului) reprezintă activitatea cu frecvenţa cea mai ridicată. Desfăşurarea procesului penal,
atât în cursul urmăririi cât şi al judecăţii e de neconceput fără ascultarea celui în jurul căruia se
va contura întreaga activitate a organelor judiciare.
Ascultarea învinuitului (inculpatului) este activitatea procesuală şi de tactică
criminalistică efectuată de organele judiciare, în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie,
necesară pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.
Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. În cazul când există
probe de vinovăţie, acesta are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie; sarcina probării
vinovăţiei învinuitului (inculpatului) incumbă organului de urmărire penală, iar până la stabilirea
vinovăţiei operează principiul prezumţiei de nevinovăţie105.
Pentru aflarea adevărului, organul de urmărire penală este obligat, potrivit legii, să aibă
un rol activ pe parcursul desfăşurării cercetărilor în sensul de a verifica probele şi de a le
corobora cu alte mijloace de probă aflate în dosarul cauzei. Acesta este obligat să adune probe
atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului (inculpatului) chiar dacă acesta îşi recunoaşte
faptele.
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului cunoscute şi sub denumirea de mărturisire
considerată “regina probelor” reprezintă un mijloc important în aflarea adevărului în procesul
judiciar.
105
I. Neagu, “Tratat de procedură penală”, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p. 58.
62
Învinuitul sau inculpatul, în calitate de subiect central şi indispensabil în furnizarea
activităţii procedurale, prin declaraţiile sincer făcute, contribuie la justa soluţionare a cauzei,
organele judiciare având posibilitatea să studieze împrejurările în care s-a săvârşit fapta.
Obţinerea unor declaraţii complete şi sincere de la învinuit (inculpat) depinde de modul
în care organul judiciar efectuează activitatea de pregătire a ascultării, aceasta fiind obligatorie şi
complexă. Aceasta presupune stabilirea problemelor ce urmează a fi lămurite cu ocazia
ascultării, a tacticii de ascultare, a materialului probator care va fi folosit cu ocazia ascultării
ţinându-se cont de împrejurările accidentului, personalitatea învinuitului (inculpatului) şi altele.
Declaraţiile învinuitului (inculpatului) constituie mijloc de probă şi mijloc de apărare;
prin intermediul acestor declaraţii se pot obţine probe deosebit de importante ce pot servi la
soluţionarea cauzei penale, cu procedee probatorii specifice, legale, ştiinţifice şi loiale106.
Declaraţiile învinuitului (inculpatului) prezintă semnificaţie nu numai atunci când
învinuitul (inculpatul) este chiar el acela care a produs accidentul, ci şi atunci când imputarea se
referă la o faptă care nu constituie infracţiune sau nu a fost comisă de către învinuit (inculpat)
însă declaraţiile sunt necesare şi utile cauzei, pentru aflarea adevărului şi promovarea unei soluţii
legale.
Procedeele tactice de ascultare a învinuitului (inculpatului) în procesul penal sunt
elaborate pe baza normelor procesual-penale şi au menirea de a asigura o deplină eficienţă.
Normele procesual-penale determină procedeele tactice care îşi găsesc aplicarea la ascultarea
persoanelor. Organului judiciar i se acordă deplina libertate de a opta între două sau mai multe
posibilităţi, o deplină libertate de a utiliza unul dintre procedee în funcţie de cauza în care se
înscrie.
Dacă învinuitul (inculpatul) poate uza de orice mijloace perfide, imorale, organul judiciar
nu poate folosi decât mijloace admise de lege care să nu ameninţe prestigiul şi demnitatea
acestuia.
Pentru eficienţa ascultării, organul judiciar are datoria să o pregătească cu multă atenţie,
ţinând cont de factorii obiectivi şi subiectivi, de personalitatea celui audiat. Lipsa de pregătire
sau o pregătire superficială a ascultării poate avea consecinţe nefavorabile concretizate în
declaraţii de slabă calitate, ce au condus la o finalitate.
106
I. Doltu, “Probele şi mijloacele de probă, cu privire la declaraţiile învinuitului sau inculpatului, mijloace de
probă şi apărare în procesul penal”, Editura Dobrogea, Constanţa, 1997, p. 155.
63
Învinuitul (inculpatul) este persoana direct şi vădit interesată în a da declaraţii de la
început, din clipa când a fost chemat pentru a fi tras la răspundere penală, deoarece există
posibilitatea imediată a luării, în condiţiile legii, a vreunei măsuri procesuale preventive
(reţinere, arestare preventivă).
În situaţia în care învinuitul (inculpatul) mărturiseşte în declaraţiile sale săvârşirea
accidentului imputat, cât şi în cazul în care tăgăduieşte comiterea faptei în legatură cu care se
efectuează urmărirea penală sau formează obiectul cercetării judecătoreşti, acest mijloc de probă
al declaraţiilor învinuitului (inculpatului) obligă organele judiciare penale să verifice, cu atenţie –
afirmaţiile sau negaţiile pe care acestea le conţin107.
Această obligaţie rezultă din regulile de bază ale procesului penal în aflarea adevărului 108
şi rolul activ109 al instanţelor judecătoreşti asupra sistemului probator.
Îndeplinirea acestei obligaţii de către organele judiciare se impune, dat fiind că şi o
mărturisire poate fi sinceră dar poate ascunde săvârşirea altor fapte penale mai grave, ceea ce
ocazionează totuşi, urmăririi unei judecăţi penale, calea spre a aduce alte elemente de fapt în
dovedirea lipsei de sinceritate a învinuitului (inculpatului).
Sensul declaraţiilor învinuitului (inculpatului) ca mijloc de probă, relatează un fapt, o
situaţie ce conţine mai multe posibilităţi. Declaraţiile învinuitului (inculpatului) reflectă un
model, un tablou al realului110 aşa cum le-a perceput. Semnificaţia declaraţiilor învinuitului
(inculpatului) este aceea că ele trimit probe sau dezvăluie persoana învinuitului (inculpatului),
constituie astfel trepte prin care se accede jurisdicţional la adevăr, căci probele sunt fapte şi
împrejurări prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza penală.
În practică, se obişnuieşte să li se acorde o anumită greutate în alcătuirea probatoriului,
legea nu conferă declaraţiei învinuitului (inculpatului) o valoare probantă deosebită stabilind că
ele pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări
reieşite din ansamblul probelor existente în cauză.
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului ca mijloc de apărare, se înfăţişează ca un
mijloc de contracarare a exerciţiului abuziv al puterii discreţionare a activităţii judecătoreşti, o
cale de prevenire a eventualităţii erorilor autorităţilor publice cu atribuţii represive în luarea şi
107
I. Doltu,“Probele şi mijloacele de probă, cu privire specială la declaraţiile învinuitului sau inculpatului, mijloace
de probă şi apărare în procesul penal”, Editura Dobrogea, Constanţa 1997, p. 157;
108
Codul de procedură penală, art. 3;
109
Codul de procedură penală, art.4;
110
Ioan Doltu, Op. cit., p. 158.
64
aplicarea unor măsuri sau în efectuarea unor acte de drept penal în raporturile cu învinuitul sau
inculpatul care se află sub jurisdicţia acestora.
Câtă vreme, în principiu, adevărul în procesul penal nu se dezvăluie dintr-o dată,
organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, declaraţiile învinuitului sau inculpatului
constituie pe tot parcursul procesului penal un semnal “un semnal de alarmă” 111 spre efectuarea
de operaţii pe care legea le îngăduie sau nu, le opreşte în descoperirea unor probe, în clarificarea
acestora pentru aflarea adevărului.
Funcţia de apărare pe care o pune în lumină dispoziţia legală privind declaraţia
învinuitului (inculpatului), implică “dreptul la tăcere” al acestuia, de la primul moment al
procesului penal, pe tot parcursul procesului penal.
Dreptul la tăcere al învinuitului (inculpatului) se întemeiază pe de o parte pe regula de
bază a procesului penal, a dreptului la apărare 112, iar pe de altă parte pe imperativul
contradictorialităţii, pe care este conceput şi constituit întregul proces penal în reglementarea în
vigoare. Un astfel de drept la tăcere al învinuitului (inculpatului) constituie şi o manifestare a
prezumţiei de nevinovăţie.
Prin dreptul la tăcere, învinuitul (inculpatul) are posibilitatea de a nu declara tot ce ştie cu
privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
Dacă învinuitul (inculpatul), înţelege să se apere de la început şi pe parcursul procesului
penal ”prin tăcere“, o atare comportare nu paralizează desigur urmărirea sau judecata penală dar
poate constitui o agravantă judiciară, în ipoteza în care se reţine vinovăţia acestuia. Invocarea şi
exercitarea dreptului la tăcere de către învinuit cu ocazia primei declaraţii, precum şi
perseverenţa acestuia în exerciţiul dreptului la tăcere, nu trebuie sub nici un motiv să conducă la
“smulgerea tăcerii” prin procedee neloiale sau prin ameninţări, violenţe sau alte mijloace de
constrângere, toate acestea fiind interzise expres de lege113.
În prezenţa primei sau a unor succesive declaraţii în care învinuitul (inculpatul) se
manifestă prin tăcere sau nesinceritate, persoana care are competenţa să efectueze urmărirea
penală, are datoria să-şi păstreze loialitatea, îndatorire fundamentală de ordin constituţional.
Astfel, dreptul la tăcere al învinuitului (inculpatului) constituie o garanţie fundamentală a
111
Ioan Doltu, Op. cit, p. 160.
112
Constituţia României, art.24 – Codul de procedură penală, art. 3 modificat prin Legea 32/1992.
113
Codul de procedură penală - art.5 şi art. 68.
65
procedurii speciale de urmărire penală, pentru asigurarea unui proces penal just şi echitabil
oricărui învinuit sau inculpat.
Organul judiciar, ajuns în posesia datelor despre faptă, personalitatea persoanei ce
urmează a fi ascultată, are posibilitatea să-şi planifice întregul proces de audiere pentru a obţine
cât mai multe date utile cercetării. Pregătirea în vederea ascultării parcurge mai multe etape:
a) studierea materialului cauzei;
b) cunoaşterea învinuitului (inculpatului);
c) întocmirea planului de ascultare;
d) alte activităţi premergătoare.
a) Studierea materialului cauzei Ascultarea învinuitului (inculpatului) nu se poate
realiza fără cunoaşterea profundă a materialului probator destinat pentru cauze ce fac obiectul
cercetării. Dosarul cu materialul respectiv cuprinde:
- persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de învinuit (inculpat);
- faptele săvârşite;
- participanţii şi calitatea lor la săvârşirea faptei;
- problemele ce trebuie lămurite în urma ascultării.
Materialul cauzei se studiază cu multă atenţie, astfel ca probele de acuzare sau apărare să
se facă cu obiectivitate, luciditate, oferind posibilitatea organului judiciar la elucidarea temeinică
a tuturor problemelor cauzei.
Cunoaşterea temeinică a întregului motiv cu privire la cauza penală conferă organelor
judiciare o poziţie superioară în timpul cercetării contribuind la elucidarea temeinică a
problemelor cauzei. Atunci când problemele pentru care este ascultat învinuitul sau inculpatul au
legatură cu alte dosare, studiul se va extinde şi asupra acestora.
b)Cunoaşterea învinuitului (inculpatului) În aflarea adevărului, organul judiciar
acţionează în cunoaşterea componentelor psihologice - temperament, caracter, aptitudine –
necesare stabilirii realităţii faptelor comise, deoarece învinuitul (inculpatul) încearcă să ascundă
sau să diminueze participarea sa la săvârşirea faptei. Depistarea tipului de temperament – coleric,
sangvinic, flegmatic, melancolic – oferă posibilitatea organului judiciar de alegere a procedeelor
tactice de ascultare.
Trăsăturile de caracter – pozitive, negative - cum sunt: sociabilitatea, sinceritatea,
corectitudinea, tactul, individualismul, indiferenţa, lenea, neglijenţa, apatia, mândria, aroganţa
66
permit organului judiciar să aleagă metoda cea mai bună în obţinerea de declaraţii sincere şi
complete.
Pentru corecta selectare şi aplicare a procedeelor tactice de ascultare şi totodată pentru
aprecierea sincerităţii sau nesincerităţii în ceea ce priveşte declaraţiile învinuitului (inculpatului),
este necesar a se preciza atitudinea psihică a învinuitului (inculpatului) faţă de fapta săvârşită,
urmările acesteia, precizarea formei de vinovăţie în care s-a săvârşit accidentul.
Când hotărârea de a produce accidentul a avut loc spontan, pe moment, deci făptuitorul
nu a chibzuit asupra modului de săvârşire, această particularitate a laturii subiective (cu intenţie,
fără intenţie) reiese din declaraţiile învinuitului (inculpatului) deoarece ele pot fi incomplete,
inexacte cu privire la unele împrejurări legate de săvârşirea faptei.
În cazul săvârşirii accidentelor cu intenţie premeditate, făptuitorul chibzuieşte cu calm
asupra modului de săvârşire a faptei, mijloace, condiţii de loc şi timp în declaraţiile învinuitului
sunt complete, corecte, cuprind unele detalii referitoare la împrejurări.
În cazul accidentelor comise din culpă, făptuitorii dau declaraţii sincere cu privire la
faptele săvârşite. O caracteristică psihologică este aceea că recunosc faptele însă nu se consideră
vinovaţi de săvârşirea lor. Datorită atitudinii psihice, faţă de faptă şi urmările acesteia,
declaraţiile învinuitului (inculpatului) pentru fapta comisă din culpă se caracterizează printr-o
redusă precizare a faptelor percepute şi memorate.
Punctul de plecare al procesului de cunoaştere astfel cum acesta se desfăşoară în cazul
celor care au perceput împrejurările legate de producerea accidentelor, îl reprezintă momentul
respectiv, momentul senzorial prin mijlocirea căruia omul ia cunoştinţă de faptul asupra căruia
nu face relatări în faţa organelor judiciare. Aspectele şi fenomenele din mediul înconjurător
acţionează asupra organelor de simţ dând naştere unor procese psihice-senzaţiile şi percepţiile.
c) Întocmirea planului de ascultare. În vederea ascultării învinuitului (inculpatului) este
necesară întocmirea unui plan de ascultare ce cuprinde următoarele:
- natura activităţii ilicite sau la care a participat;
- unele probleme ce trebuie lămurite cu învinuitul (inculpatul);
- materialul probator folosit în timpul ascultării;
- forţa probatorie – probe directe, mijloace de probă;
- momentul folosirii materialului probator;
- datele cunoscute despre personalitatea, psihologia învinuitului (inculpatului).
67
Întocmirea planului de ascultare depinde de mai mulţi factori:
- specificul formării declaraţiilor în conştiinţa subiectului;
- natura cauzei;
- persoanlitatea celui audiat.
Organul judiciar trebuie să acorde multă atenţie în formularea întrebărilor, cum să
întrebe, ce să întrebe, când să adreseze o anumită întrebare în ceea ce urmăreşte:
- obţinerea de date complete asupra faptelor ce i se reţin în sarcină;
- cunoaşterea şi verificarea probelor pe care le prezintă în apărarea sa;
- descoperirea tuturor accidentelor produse de cel în cauză precum şi participanţii la
săvârşirea lor.
Întrebările formulate învinuitului (inculpatului) sunt:
- întrebări temă;
- întrebări problemă;
- întrebări detalii;
Întrebările temă sunt generale, oferind posibilitatea învinuitului (inculpatului) să declare
tot ceea ce are de arătat în legătură cu faptele pentru care i se aduce învinuirea.
Întrebările problemă sunt cele care contribuie la lămurirea unor aspecte legate de fapta
ilicită.
Întrebările detalii sunt concrete, se folosesc în vederea obţinerii unor amănunte pentru
verificarea declaraţiilor, fiind cele de completare, referinţă, verificare.
Întrebările folosite trebuie să fie clare, scurte, precise, să fie formulate la nivelul
persoanei audiate, pentru ca răspunsul său să nu fie un simplu ”da”sau “nu”. Din punct de vedere
tactic, întrebarea trebuie să realizeze surprinderea învinuitului (inculpatului), să nu poată fi
prevazută, să nu aibă un răspuns pregătit.
d) Alte activităţi premergătoare:
I. Citarea sau aducerea învinuitului (inculpatului) în camera de ascultare;
II. Alegerea locului unde urmează să fie efectuată ascultarea;
III. Asigurarea prezenţei apărătorului;
IV. Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se desfăşoare ascultarea.
1. Citarea sau aducerea învinuitului (inculpatului) în camera de ascultare.
68
Învinuitul (inculpatul) poate fi ascultat în stare de arest preventiv sau în stare de libertate.
Alegerea momentului de citare sau aducere a învinuitului sau inculpatului pentru ascultare
prezintă importanţă atât din punct de vedere tactic cât şi organizatoric.
Se pune problema locului unde va fi ascultat, când este liber, modalitatea de aducere (se
face prin citare sau aducere) cu respectarea dispoziţiilor legale. Se recomandă ca citarea să se
facă cu o zi înainte de data fixată pentru ascultare sau în seara zilei anterioare. Dacă sunt mai
mulţi învinuiţi (inculpaţi), este bine ca citarea să se facă în aşa fel încât să se evite posibilitatea
de a lua legatura între ei. Când învinuitul sau inculpatul a fost legal citat şi nu s-a prezentat poate
fi adus cu mandat de aducere114. Dacă se deţin date că învinuitul (inculpatul) ar avea intenţia de a
se sustrage de la urmărirea penală, poate fi chemat prin mandat de aducere, înainte de a fi chemat
prin citaţie.
2. Alegerea locului unde urmează să fie efectuată ascultarea.
Această activitate este importantă creând o ambianţă în buna desfăşurare a ascultării.
Încăperea în care are loc ascultarea trebuie să fie mobilată sobru, fără tablouri, hârtii, obiecte,
pentru a nu distrage atenţia sau a fi folosite în scop agresiv împotriva organelor judiciare.
Discuţiile purtate cu învinuitul (inculpatul) se fac fără să aibă acces şi alte persoane, pentru a nu
împiedica crearea acelui moment psihologic de a nu recunoaşte fapta, vinovăţia. În situaţia în
care învinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat,
organul de urmărire penală va proceda la ascultarea lui la locul unde se află, având în vedere ca
locul de ascultare să corespundă cerinţelor.
3. Asigurarea prezenţei apărătorului.
Dreptul la apărare este garantat de lege, fiind unul dintre principiile dreptului procesual
penal; astfel, organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea acestui drept. Apărătorul are
obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă învinuitului (inculpatului), fapta ce i se reţine în sarcină,
încadrarea juridică, dreptul de a fi asistat de un apărător115. Organul de urmărire penală are
datoria de a asigura prezenţa obligatorie a apărătorului 116, la data şi la ora fixată, pentru minori,
militari în termen, rezervişti, concentraţi, internaţi într-o şcoală specială de reeducare şi muncă.
Învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu.
4. Asigurarea prezenţei interpretului, tutorelui, părintelui;
114
Codul de procedură penală – art.183.
115
Codul de procedură penală - art.6 alin.3 – 5.
116
Constituţia României din 21 noiembrie 1991 (*republicată*), art. 23, alin.8, publicată în: Monitorul Oficial nr. 767
din 31 octombrie 2003.
69
Folosirea interpretului are ca scop a ajuta organul judiciar pentru a înţelege ceea ce
declară învinuitul (inculpatul) când acesta nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima.
Când învinuitul (inculpatul) nu a împlinit vârsta de 16 ani, deci este minor, ascultarea se face în
prezenţa unui reprezentat al autorităţii tutelare, părinţilor, tutorelui sau oricăror alte persoane sub
supravegherea cărora se află. Deşi citarea persoanelor enumerate este facultativă, totuşi, din
punct de vedere tactic, este indicat ca ascultarea învinuitului (inculpatului) minor să se facă cu
asistenţa acestora, pentru a preîntâmpina unele dificultăţi care pot apare pe parcursul ascultării
datorită vârstei sau trăsăturilor sale biopsihice.
5. Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se desfăşoare ascultarea.
Pe tot parcursul acestei etape de ascultare a învinuitului (inculpatului) este necesară
folosirea mijloacelor de probă şi a mijloacelor tehnice (magnetofon, magnetoscop). Pe biroul
celui ce efectuează ascultarea să se gasească planul de ascultare, o coală de hârtie în care se va
consemna declaraţia.
Dosarul cauzei şi mijloacele materiale nu vor fi lăsate la îndemâna învinuitului
(inculpatului). Dosarul cauzei este studiat înainte de ascultare, astfel cel ce execută aceasta
cunoaşte problemele pe care trebuie să le lămurească.
Ascultarea învinuitului (inculpatului) parcurge mai multe etape117:
a) stabilirea identităţii învinuitului (inculpatului);
b) relatarea liberă a faptei;
c) interogatoriul;
d) adresarea de întrebări formulate de organul judiciar şi ascultarea răspunsurilor;
a) Verificarea identităţii învinuitului (inculpatului) este obligatorie pentru a nu exista
posibilitatea învinuirii altei persoane nevinovate. Aceasta se referă la întrebări cu privire la
nume, prenume, adresa corectă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie,
studii, situaţie militară, locul de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale şi altele, cu
privirela situaţia personală a învinuitului sau inculpatului.
Înainte de a i se lua prima declaraţie, organul judiciar poate pune întrebări în afara
cauzei; chiar se recomandă pentru a stabili comportamentul – contactul psihologic.
Organul judiciar aduce la cunoştinţa învinuitului (inculpatului) dreptul la apărare, chiar
poate fi asistat de avocatul său.
117
Codul de procedură penală – art. 70-72.
70
Această primă etapă este de fapt primul contact între învinuit (inculpat) şi organul
judiciar. Verificarea identităţii are ca scop studiul comportamentului, modul cum reacţionează la
întrebările puse, gesturi, starea de tensiune sau calm, ceea ce ajută foarte mult la stabilirea
procedeelor tactice de ascultare.
b) Ascultarea relatării libere. Învinuitului sau inculpatului i se solicită să relateze tot
ceea ce are legatură cu învinuirea ce i se aduce, având posibilitatea să prezinte faptele în
succesiunea lor, fără a fi întrerupt prin alte întrebări. În timpul ascultării libere, organul judiciar
are posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să-i observe unele ezitări, tot în scopul stabilirii
procedeelor tactice de ascultare. Ascultarea fiecărui învinuit (inculpat) se face separat.
Ascultarea nu poate începe cu citirea sau reamintirea unor eventuale declaraţii făcute.
Pe tot parcursul ascultării libere, organul judiciar trebuie să evite întreruperea relatării,
dezaprobarea, să-şi manifeste nemulţumirea sau satisfacţia, şi să dea dovadă de calm, răbdare.
Relatarea liberă este un prilej pentru organul de cercetare de a cunoaşte şi analiza poziţia
învinuitului (inculpatului) prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent în
dosarul cauzei.
Toate observaţiile făcute în cursul acestei etape vor constitui temei pentru stabilirea
procedeelor tactice, de asemenea, când învinuitul (inculpatul) denaturează adevărul sau neagă
faptele, organul judiciar nu trebuie să adopte o poziţie rigidă, ostilă. Învinuitul (inculpatul) nu
poate prezenta sau citi o declaraţie scrisă mai înainte, însă se poate servi de unele date asupra
unor evenimente.
c) Adresarea de întrebări învinuitului (inculpatului).
Formularea de întrebări are loc după relatarea liberă. Întrebările sunt puse referitor la
fapta ce formează obiectul cauzei şi învinuirea ce i se aduce. Întrebările ce i se pun trebuie să
îndeplinească unele condiţii:
- să fie clare şi precise;
- să fie formulate la nivelul de înţelegere al celui ascultat;
- să nu sugereze răspunsul;
- să oblige pe învinuit (inculpat) ca prin întrebarea pusă, să relateze situaţia, nu să dea
răspunsuri scurte prin ”da” sau “nu”;
- să nu pună în încurcătură pe învinuit când acesta are intenţia de a relata adevărul;
71
Întrebările puse sunt cuprinse în planul de ascultare care poate fi completat pe parcursul
ascultării învinuitului (inculpatului).
În funcţie de scopul urmărit, natura aspectelor ce trebuie lămurite, întrebările pot fi
clasificate astfel:
- întrebări temă, cu caracter general, ce vizează fapta învinuirii sale;
- întrebări problemă, ce urmăresc lămurirea unor aspecte legate de activitatea ilicită;
- întrebări detaliu, cu caracter strict la anumite amănunte, prin care se urmăreşte obţinerea
unor explicaţii ce trebuie verificate.
Dacă unele probleme sunt neclare se procedează la adresarea unor întrebări de precizie,
completare, control, pentru lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere. Întrebările ce
se pun sunt în funcţie de poziţia învinuitului (inculpatului) cu privire la recunoaşterea faptei sau
negarea ei, refuzul de a face declaraţii.
În cazul recunoaşterii învinuirii, după expunerea liberă, dacă se constată că declaraţia nu
este completă, se procedează la adresarea de întrebări pentru completare, precizare şi control.
Întrebările se referă la fapte, împrejurări concrete, evitându-se de a solicita învinuitului
(inculpatului) să facă aprecieri, să exprime opinii personale.
Când învinuitul încearcă să nege sau să denatureze faptele, pe lângă întrebări de
completare, precizare, control se folosesc şi întrebările detaliu în mod obligatoriu. Este dificil
atunci când învinuitul (inculpatul) refuză să colaboreze cu organul judiciar, să dea declaraţii şi
atunci, în funcţie de personalitate, caracterul învinuitului (inculpatului) se stabilesc motivele
pentru care el refuză şi se încearcă convingerea să renunţe la aceasta.
Tactica formulării de întrebări este în funcţie de declaraţiile făcute anterior de învinuit
sau inculpat, de conţinutul sincer şi complet. Astfel, poziţia învinuitului sau inculpatului cu
privire la învinuirea adusă poate lua următoarele forme:
- recunoaşterea sau nerecunoaşterea faptelor şi învinuirii aduse;
- refuzul de a da declaraţii luând o atitudine de tăcere;
- respingerea învinuirii;
- disimularea adevărului.
În cursul ascultării, învinuitul/inculpatul se poate situa pe poziţia de a recunoaşte sau nu
învinuirea ce i se aduce. În cazul recunoaşterii, întâlnim situaţii când învinuitul (inculpatul) îşi
recunoaşte sincer vinovăţia deoarece el este cel ce a săvârşit infracţiunea, iar faptele s-au petrecut
72
aşa cum sunt reflectate în declaraţiile date. O altă situaţie de recunoaştere este cea în total sau
parte, însă declaraţiile sale nu sunt sincere, nu sunt pornite din dorinţa de a se relata adevărul,
fiind determinată de unele mobiluri. În cazul nerecunoaşterii, învinuitul (inculpatul) urmăreşte să
se sustragă de la răspundere, declaraţiile sale fiind de rea credinţă.
O atitudine de recunoaştere este refuzul de a da declaraţii, învinuitul (inculpatul) luând o
atitudine de tăcere. Tăcerea învinuitului (inculpatului) e nefirească, deoarece situaţia în care se
află impune să adopte o atitudine de recunoaştere sau de nerecunoaştere ceea ce îndeamnă că
trebuie să se explice, să facă declaraţii118.
Recunoaşterea, indiferent de motiv poate fi sinceră sau nesinceră. Sinceritatea sau
necesitatea mărturisirii nu poate fi întodeauna constatată în cursul efectuării ascultării. Există
situaţii când ascultarea învinuitului sau inculpatului se plasează într-un moment al investigaţiilor
în care organul judiciar se află în posesia unor informaţii care nu-i îngăduie să se pronunţe asupra
poziţiei pe care se situează acesta. Aceasta se constată în procesul verificării declaraţiilor, al
confruntării cu alte mijloace de probă existente în cauză.
3.2.2. Ascultarea martorului

Proba testimonială reprezintă, unul dintre cele mai vechi mijloace de probaţiune şi printre
cele mai folosite în cadrul procesului judiciar, în general şi al celui penal, în special, întrucât
ascultarea, în calitate de martor, a persoanei care are cunoştinţă despre o anumită faptă sau
împrejurare referitoare la un fapt juridic sau cauză penală şi informaţia obţinută prin mărturie
este de natură să servească aflării adevărului119.
Administrarea probei testimoniale, respectiv ascultarea persoanelor chemate să depună
mărturie într-un proces, aprecierea declaraţiilor şi valorificarea acestora, face parte din acele
activităţi judiciare în care este pusă pregnant în evidenţă necesitatea respectării, într-o măsură
egală, atât a prevederilor procesuale, cât şi a regulilor tactice criminalistice.
În literatura de specialitate120 s-a subliniat pe bună dreptate că pentru realizarea unui act
de justiţie de calitate, ascultarea persoanelor în calitate de martor sau de orice altă calitate
procesuală, de către organele de urmărire penală sau de instanţele de judecată, indiferent de
118
Ioan Doltu, „Criminlistică”, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2003, p. 296.
119
E. Stancu, “Tratat de criminalistică”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 385.
120
Gr. Theodoru, L. Moldovan,“Drept procesual penal”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1979, p. 134; A.
Ciopraga şi I. Iacobuţă, “Criminalistică”, Editura Chemarea Iaşi, 1979, p.293; “Tratat de tactică criminalistică”,
Academia de Poliţie, Ministerul de Interne, Editura Carpaţi, Craiova 1992, p. 121-122.
73
poziţia acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoştinţe serioase
de tactică criminalistică, precum şi de psihologie judiciară.
Într-adevăr, criminalistica foloseşte metode tehnico-ştiinţifice şi tactice în vederea
constatării infracţiunilor, a identificării făptuitorilor şi a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni,
datele furnizate organelor judiciare fiind de un real folos în stabilirea adevărului într-o cauză
penală.
De asemenea, pentru lămurirea unei cauze penale, uneori este nevoie şi de date legate de
psihologia subiecţilor care participă la desfăşurarea procesului penal, lucru pe care organele
judiciare îl obţin de la specialişti din acest domeniu.
Evident că, pentru ca toate aceste date oferite de criminalistică, psihologia judiciară,
medicina legală, etc., inclusiv cele referitoare la ascultarea martorilor, să poată fi folosite cu
succes în activitatea judiciară, trebuie să fie bine şi complet cunoscute, corect şi la timp aplicate
regulile, principiile, etc., care guvernează aceste discipline. De regulă, infracţiunile se săvârşesc
fără a lăsa vreo urmă despre împrejurările în care s-au comis şi despre persoana făptuitorului. În
cele mai multe situaţii, singurele date pe care organele judiciare le pot afla se datorează unor
persoane care întâmplător au asistat la săvârşirea infracţiunilor şi au dobândit prin propriile lor
simţuri, în afara procesului penal, fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea
adevărului121.
În asemenea cazuri, modurile cele mai naturale şi mai directe de a cunoaşte asemenea
fapte sunt relatările acelora care le-au perceput, relatări numite de legiuitor declaraţii ale
martorilor.
În vederea desluşirii conceptului declaraţiilor martorilor e necesar să pornim de la
noţiunea de martor statornicită în art. 78 din Codul de procedură penală, ca fiind persoana care
are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea
adevărului în procesul penal; numai o atare persoană poate fi ascultată în calitate de martor, în
condiţiile legii. Din definiţia dată de cod se cere ca persoana să aibă “cunoştinţă despre vreo
faptă sau împrejurare a cauzei“, legea nu cere ca aceste cunoştinţe să provină dintr-o percepere
personală a evenimentului, ci pot fi ascultate ca martor şi persoanele care cunosc evenimentul de
la alţii. Astfel, poate fi ascultată ca martor persoana care cunoaşte fapte şi împrejurări într-o
121
V. Dongoroz şi colectiv, “Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală Român”, Partea generală, vol.I,
Editura Academiei Române, Bucureşti 1975, p. 200.
74
cauză penală din relatările altui martor, arătările acestuia constituindu-se în probe mediate sau
derivate.
Sensul strict al noţiunii de martor cere ca declaraţia acestuia să fie făcută în faţa organelor
judiciare, în condiţiile prevăzute de lege; orice declaraţie dată în faţa altor organe sau persoane,
nu are, în procesul penal, valoarea unei declaraţii de martor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 214 şi 215 din Codul de procedură penală, sunt obligaţi
să procedeze la luarea de declaraţii de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei
infracţiuni, comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul
cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor.
Pentru ca o persoană să poată dobândi calitatea procesuală de martor, trebuie să fie
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare în faţa organelor judiciare;
b) existenţa unei persoane fizice care are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări menite
să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal;
c) persoana fizică să fie ascultată de către organele judiciare cu privire la faptele şi
împrejurările pe care le cunoaşte.
Literatura juridică de specialitate şi practica judiciară folosesc, referindu-se la declaraţiile
martorilor, diverse denumiri: martori, declaraţii de martori, mărturii, proba cu martori, proba
testimonială.
În denumirile menţionate sunt incluse atât proba propriu-zisă –elemente care servesc la
aflarea adevărului – cât şi mijlocul legal prin care “se dă în vileag“ proba, mijlocul de probă.
Legea procesual-penală – în art. 64 – foloseşte expresia “declaraţiile martorilor” pentru
denumirea mijlocului de probă tocmai pentru a evita confuzia cu elementele probatorii, deci cu
probele rezultate din acest mijloc de probă.
Declaraţiile martorilor constituie, în procesul penal, mijlocul de probă inevitabil pentru
aflarea adevărului şi deci pentru autorităţile judiciare de la persoana care – fiind chemată în
calitate de martor – ştie vreo faptă sau vreo circumstanţă aptă să slujească descoperirii şi
demonstrării adevărului în procesul penal.
Prin concept, declaraţiile martorilor sunt mijloace orale de probă. De bună seamă, în
procesul penal se poate ivi situaţia cînd e necesară – pentru stabilirea adevărului – audierea unui
75
martor mut sau surdo-mut, audiere care are loc prin interpret; dar o atare situaţie nu schimbă cu
nimic natura orală a declaraţiilor martorilor.
Legea exceptează de la obligaţia depunerii mărturiei unele persoane. Astfel, o categorie
de persoane care nu pot fi audiate ca martori sunt cele obligate să păstreze secretul profesional.
În temeiul art.179 alin. 1 din Codul de procedură penală, persoana obligată să păstreze
secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a
luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau organizaţiei faţă de care
este obligată să păstreze secretul.
Legea nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul profesional, dar
este unanim admis în doctrină122 că intră în această categorie de persoane orice persoană fizică ce
se află sub jurisdicţia legii penale române şi care îndeplineşte un serviciu public sau privat şi în
virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de
serviciu sau profesionale şi a căror destăinuire, fără drept este interzisă, sub sancţiuni penale (art.
169, 196, 289 C.p.). Astfel de profesionişti sunt, spre exemplu medicii, notarii, preoţii şi orice
alţi salariaţi ce exercită o însărcinare într-un serviciu public-privat.
Divulgarea secretului profesional de către martor îl expune pe acesta la sancţiuni; dar o
atare împrejurare nu constituie un temei pentru anularea declaraţiei date 123. Dacă persoana fizică
sau persoana juridică (fie de drept privat, fie de drept public) faţă de care martorul este obligat să
păstreze secretul încuviinţează divulgarea secretului atunci încetează – în temeiul art. 79 alin. 1,
Codul de procedură penală, - obligaţia de a păstra secretul şi persoana astfel dezlegată de secretul
profesional poate fi audiată ca martor. Legea prevede expres în art. 79 al. 2 din Codul de
procedură penală, că faţă de calitatea de apărător are întâietate calitatea de martor, cu privire la
faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau
reprezentant al vreuneia din părti.
În procesul penal există anumite categorii de persoane care sunt ascultate ca martori dacă
ele îşi dau consimţământul în a fi audiate; astfel, soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori ( art. 80 al. 1 din Codul de procedură penală).
Legea instituie expres în art. 80 al. 2 din Codul de procedură penală, obligaţia organelor
judiciare de a aduce la cunoştinţa unor atare persoane chemate ca martori că au posibilitatea de a
122
În privinţa serviciilor publice prin care se realizează sarcinile puterii executive, a se vedea V. I. Prisăcaru,
“Contenciosul administrativ Român”, Editura All, Bucureşti, p. 73 şi urm.
123
Decizia nr. 54/1958 a Tribunalului Suprem, Secţia penală, în “Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem din
anul 1958”, p. 266; În acelaşi sens N. Volonciu – Tratat I, p. 366
76
alege între a depune sau a refuza să depună ca martor, dată fiind calitatea lor; o astfel de obligaţie
a organului judiciar trebuie îndeplinită de îndată ce martorul a fost întrebat dacă soţul sau ruda
apropiată cu vreuna din părţi şi în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo
pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii.
Raţiunea pentru care legea nu-l obligă să depună sau nici nu-l înlătură pe martorul care
are calitatea de soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul ţine de prezumţia de afecţiune
între atare persoane pe care legiuitorul a voit - dând expresie umanismului – să o menajeze.
Justificarea acestei dispense legale rezidă în dorinţa de a se evita în conştiinţa soţului sau
a rudei apropiate a inculpatului, lupta între sentimentul care îl leagă de acesta şi obligaţia moral-
juridică de a spune adevărul124. Conceptul de “rudă apropiată“ folosit în art. 80 din Codul de
procedură penală, are accepţiunea prevazută în art. 149 C.p. În situaţia în care martorul ce are
calitatea de soţ sau de rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul – decide să depună ca martor,
dar depune mincinos cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora este întrebat, un atare
martor este susceptibil a fi tras la răspundere penală şi pedepsit în temeiul art. 260 din C.p.125
Într-adevăr, din clipa în care martorul, soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul
a ales într-o cauză penală să depună mărturie, depoziţia sa trebuie să servească adevărul în acea
cauză, asemenea depoziţiilor oricăror martori: legea penală (art. 260 din C.p.) nu face nici o
deosebire după cum martorul audiat are sau nu calitatea de soţ sau de rudă apropiată: interesul
superior al realizării justiţiei penale are prevalenţă şi faţă de martorul care sigur a ales să depună,
cu atât mai mult cu cât şi el a fost avertizat de consecinţele pe care le-ar putea atrage depoziţiile
mincinoase. De aceea, un atare martor poate deveni subiect activ al infracţiunii prevăzute în art.
260 din Codul penal.
De altfel, de principiu, unei persoane ce are o atare calitate, din moment ce a consimţit să
depună ca martor, îi sunt aplicabile toate dispoziţiile din procedura penală privind drepturile şi
obligaţiile martorilor126 ca şi toate dispoziţiile de drept penal care asigură înfăptuirea justiţiei.
Menţionăm faptul că în Codul penal anterior exista dispoziţia potrivit căreia era apărată
de pedeapsă acea persoană – soţ sau rudă apropiată a inculpatului - care nu a fost avertizată
despre dreptul său de a refuza să facă declaraţii şi ca urmare – a făcut declaraţii neadevărate în
favoarea acestuia.
124
Gr. Theodoru, “Drept procesual penal român”, Partea generală, vol.II, Iaşi 1974, p. 107.
125
A. Filipaş, “Infracţiuni contra justiţiei”, Editura Academiei, Bucureşti 1985, p. 50-51.
126
V. Berchesan, I. Dumitraşcu, “Probele şi mijloacele de probă” , Editura Ministerului de Interne, Bucureşti 1994,
p. 44-49
77
Întrucât Codul penal actual, deşi apără de răspundere penală pe cel care tăinuieşte (art.
221), nu denunţă anumite infracţiuni (art. 262), favorizează pe infractor (art. 264), nu
încunoştiinţează organele judiciare (art. 265) în legatură cu infracţiuni săvârşite de soţ sau de o
rudă apropiată, nu mai reproduce dispoziţia din Codul anterior, în doctrină 127 s-a susţinut că, în
interesul justiţiei, aceste persoane trebuie să spună adevărul dacă fac declaraţii chiar în cazul în
care nu li s-a atras atenţia că, pot refuza aceasta. În cazul în care, însă, soţul sau ruda apropiată a
inculpatului a refuzat să facă declaraţii şi totuşi a fost ascultată, nu mai poate fi trasă la
răspundere penală pentru mărturie mincinoasă, dacă nu spune adevărul, iar declaraţia să nu poată
sta la baza hotărârii judecătoreşti, fiind obţinută contrar legii128.
Martorul poate să refuze de la început să facă declaraţii, fără a invoca faptul că nu
cunoaşte nimic în cauză; sub Codul penal anterior, într-o asemenea situaţie, martorul putea fi tras
la răspundere penală pentru refuz de serviciu legalmente datorat; Codul penal în vigoare
nemaiîncriminând o astfel de faptă şi în lipsa unei dispoziţii speciale în Codul de procedură
penală s-a opinat pe drept cuvânt129 că i se poate aplica pedeapsă fie pentru infracţiunea
prevăzută de art. 265 din C.p., (omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare) fie pentru cea
prevăzută de art. 264 din Codul penal (cunoaşte, dar refuză să le declare, sunt în favoarea sau
defavoarea inculpatului).
Martorul are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei, sub sancţiunea
pentru mărturie mincinoasă, în modalităţile şi cu împrejurările care apără de pedeapsa prevazută
de art. 260 din C.p.;
- să presteze jurământul;
Calitatea de martor în procesul penal cuprinde şi o serie de drepturi procesuale corelative
obligaţiilor înfăţişate;
- martorul este protejat de lege împotriva violenţelor sau ameninţărilor ori a altor
mijloace de constrângere care s-ar putea exercita împotriva sa (art. 68 din Codul de procedură
penală);
- martorul are dreptul de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza
(art. 86 din Codul de procedură penală);
127
V. Dongoroz ş.a, “Noul cod penal şi Codul penal anterior”, prezentare comparativă, Editura Politica, Bucureşti
1968, p. 173
128
Gr. Theodoru, “Dreptul procesual penal”, Partea generală, vol. II, p. 132.
129
Gr. Theodoru, “Dreptul procesual penal”, Partea generală, vol. II, p. 133.
78
- martorul are dreptul de a cere să se consemneze declaraţia la modul în care o consideră
reală (art. 86 combinat cu art.79 din Codul de procedură penală);
- martorul are dreptul la anumite sume de bani (art. 190 din Codul de procedură penală);
- martorul are dreptul să facă anumite plângeri şi cereri (art. 275, 163 al. 1, lit. e şi art.
385 (2) din Codul de procedură penală).
De bună seamă, depoziţiile date de martorii ce au calitatea de soţ sau rude apropiate se
apreciază liber de organul judiciar potrivit încrederii pe care acestea le inspiră.
Poate fi ascultată ca martor şi persoana vătămată numai dacă nu se constituie parte civilă
sau nu participă în proces în calitate de parte vătămată (art. 82 Codul de procedură penală).
Deşi declaraţiile martorilor constituie în penal, cum scria cu îndreptăţire profesorul V.
Dongoroz “o probă foarte plăpândă“, totuşi, în procesul penal, proba testimoninală înfăţişează
caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală şi în acelaşi timp esenţială pentru realizarea
scopului procesului penal.
În procesul penal modern al oricărei societăţi civilizate, sistemul probator a fost construit
astfel încât a admis proba cu martori ca uzuală si esenţiala dat fiind că, astfel cum s-a precizat
unanim în doctrină130, proba testimonială mai mult decât orice altă probă are nevoie de un regim
de libertate şi, mai mult decât oricare alta, este susceptibilă de contrarietate şi de libera apreciere;
ea angajează în mod eminent perspicacitatea şi profesionalismul autorităţii publice jurisdicţionale
competente pentru promovarea unui proces just şi echitabil (care, prin definiţie, include ca una
din garanţiile fundamentale înfăţişarea şi depoziţia martorilor precum şi eventual confruntarea
lor), după cum angajează zelul, cutezanţa, fineţea (tot în mod eminent) spiritul şi chiar
subtilitatea apărătorilor; de aceea, în cele din urmă, caracterul uzual şi necesar al depoziţiilor
martorilor ţine de esenţa unui proces penal echitabil, constituind astfel o garanţie a exercitării
dreptului fundamental al oricărei persoane la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (ratificată şi de români în mai 1944).
În interpretarea şi aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în
jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg s-a statuat că “într-o societate democratică, în sensul
convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important încât o
130
V. Dongoroz, “Curs de procedură penală”, p. 226-227; T. Pop, “Drept procesual penal”, Partea generală, vol. III,
Tipografia Naţională, Cluj, 1974, p. 245-247; I. Neagu, “Drept procesual penal”, Partea generală, vol.II, 1992, p.
79; V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, “Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală român”, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti 1975, p. 200; N. Volonciu, “Tratat de procedură
penală”, Partea generală, vol.I, Editura Paideia, Bucureşti 1993, p. 364.
79
intrepretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei
dispoziţii”.
Dealtminteri, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg este constantă în sensul încălcării art.
6 atunci când condamnările se întemeiază pe declaraţiile unor martori anonimi pe care apărarea
nu fusese în măsură să-i asculte131.
Cu toate acestea, probei cu martori nu i se poate atribui o valoare doveditoare superioară
altor mijloace de probă.
După cum se susţine în literatura de specialitate, concluzia potrivit căreia declaraţiile
martorilor au un caracter relativ a fost desprinsă atât din îndelungata experienţă judiciară, dar
mai ales, dintr-o serie de cercetări sistematice ale căror rezultate au facut să se afirme că proba
testimonială este aparent fragilă, uneori înşelătoare şi cu o valoare destul de aleatorie132.
Avansând ideea relativităţii mărturiei, autorii de specialitate133 au în vedere pe martorul
de bună credinţă, care doreşte sincer să servească justiţiei.
Importanţa şi complexitatea administrării şi aprecierii probei testimoniale este deosebită,
magistratul, pentru a stabili – fără eroare – că martorul audiat a fost sincer, că depoziţia sa
corespunde realităţii obiective, trebuie să posede o bogată cultură judiciară, să stăpânească cele
mai adecvate reguli tactice criminalistice de audiere.
În literatura de specialitate s-au făcut numeroase încercări de enumerare a principalelor
cauze ce pot determina mărturia de rea-credinţă134:
a) martorul trece sub tăcere împrejurări esenţiale pentru a convinge organul judiciar de
inutilitatea chemării sale, că declaraţiile sale sunt irelevante în scopul de a se elibera de obligaţia
de a depune mărturie;
b) martorul trece sub tăcere împrejurări esenţiale ori denaturează împrejurări favorabile
învinuitului sau inculpatului datorită resentimentelor faţă de acesta, datorită sentimentelor de
ură, de invidie, care, de cele mai multe ori, se manifestă sub forma răzbunării;
c) martorul nu declară tot ce ştie sau prezintă faptele denaturat deoarece, dacă ar face
depoziţii sincere, ar putea fi implicat ca învinuit sau inculpat în cauză, sau din temerea de a fi tras
la ră să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora indicate în citaţie (art. 83, teza I din Codul de procedură
131
E. Stancu, Op.cit., p. 388.
132
A. Ciopraga, “Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi 1979, p. 10-11.
133
T. Bogdan, “Probleme de psihologie judiciară”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1973, p. 146 şi “Curs de psihologie
judiciară”, Tipografia Învăţământului, Bucureşti, 1957, p. 196-199.
134
A. Ciopraga, “Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi 1979, p. 227-228.
80
penală); lipsa nejustificată a martorului se sancţionează cu amendă judiciară iar în cazul în care
nu se prezintă nici după amendare va fi constrâns să se prezinte prin aducerea silită (art. 183)135.
d) alteori, tendinţa de a face declaraţii mincinoase e determinată de anumite resentimente
ale martorului faţă de organul judiciar cel mai adesea de sentimentul de antipatie, datorită unor
raporturi anterioare dintre aceştia;
e) pornirea de a declara mincinos poate fi determinată de sentimentul de frică, de teamă,
inspirată martorului datorită presiunilor, ameninţărilor exercitate împotriva sa sau a familiei sale.
De cele mai multe ori, teama de răzbunare e provocată de ameninţarea cu producerea unui rău
martorului sau persoanelor de care acesta este legat printr-o temeinică afecţiune, presiuni
exercitate de făptuitor, participanţi la infracţiune, rude sau prieteni ai acestora.
f) martorul este interesat material sau moral în rezultatul cauzei datorită raporturilor în
care se află cu învinuitul sau inculpatul ori cu una dintre părţi: soţi sau rudă apropiată, relaţii de
amiciţie, de dependenţa de serviciu, de colegialitate, de bună vecinătate.
În afară de cele mai sus relevate mai pot fi evidenţiate şi alte motive ce pot conduce la
declaraţii nesincere: mărturia mincinoasă inspirată de sentimentul de simpatie faţă de victima
sau autorul infracţiunii, mărturia inspirată de un interes material datorită coruperii martorului,
instigarea la mărturia mincinoasă, etc.
Din punct de vedere tactic se recomandă ca, în situaţii determinate, adevăratele motive
ce pot conduce la mărturia mincinoasă să fie cunoscute înainte de a se purcede la efectuarea
ascultării. Cunoaşterea de către organele judiciare a acestor motive e impusă de necesitatea de a
preîntâmpina mărturia mincinoasă deoarece, aşa cum învederează practica judiciară, odată ce
martorul a depus mincinos, mai anevoie poate fi determinat să părăsească această poziţie
datorită, pe de o parte sentimentului de jenă, de ruşine, pe care îl încearcă în momentul
demascării sale, iar pe de altă parte datorită temerii ce va fi tras la răspundere penală pentru
mărturie mincinoasă136.
În ce priveşte verificarea veridicităţii mărturiei judiciare suspectate de a fi de rea-
credinţă, doctrinarii137 arată că sunt câteva criterii care trebuie avute în vedere. Chiar dacă au un
135
În conformitate cu dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală, ”Carol al doilea“, regele, regina,
principele moştenitor şi ceilalţi principi şi principese ale României nu puteau fi chemaţi ca martori, iar preşedintele
Consiliului de miniştri precum şi Patriarhul puteau fi ascultaţi ca martori numai la locuinţa lor şi după o prealabilă
încunoştiinţare. Miniştrii se ascultau în capitală, afara de cazul când se găseau în localitatea de reşedinţă a instanţei.
136
A. Ciopraga, “Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi 1979, p. 229.
137
Ana Rodica Stăiculescu Brezeanu, “Sociologie Juridică”, Editura Libri Maris, Constanţa, 2001, p. 213 şi urm.//
N. Mitrofan, ş.a., “Psihologie judiciară”, Editura Şansa, Bucureşti, 2000, p. 139 şi următoarele.
81
grad de relativitate, ele se impun totuşi atenţiei în scopul îndeplinirii obligaţiei autorităţilor
juridice de a verifica mărturiile în legătură cu care apar suspiciuni de nesinceritate şi nefidelitate.
Aceste criterii care trebuie folosite combinat sunt :
- criteriul poziţiei martorului în raport cu părţile din proces;
- criteriul condiţiei socio-morale şi psiho-temperametale;
- criteriul interesului manifestat de martor faţă de problematica probaţiunii.
Utilizarea cumulată a criteriilor de verificare a veridicităţii mărturiei, din perspectiva
bunei sau relei credinţe a martorului, are ca finalitate formarea intimei convingeri a magistratului
care fundamentează în ultima analiză hotărârea sa.
Sintetizând, se poate afirma că organele judiciare, în cadrul operaţiei de apreciere a
probelor testimoniale trebuie să facă o atentă şi completă analiză psihologică şi logico-juridică a
depoziţiilor martorilor, numai astfel putând să considere că a stabilit vinovăţia sau nevinovăţia şi
să ia o decizie legală şi temeinică.
Sigur că şi atunci când o mărturie e apreciată sinceră, exactă, dar e contrazisă de celelalte
probe administrate în cauză, aceasta nu poate sta la baza convingerii organelor judiciare138.
În întreaga literatură de specialitate juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară, se
subliniază, pe bună dreptate, că veridicitatea declaraţiilor unui martor, chiar de bună credinţă
fiind, ca şi aprecierea forţei lor probante, nu poate fi concepută fără cunoaşterea mecanismelor
psihologice care stau la baza formării mărturiei139.
Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia poate fi definită ca fiind rezultatul unui
proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea acestuia,
într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată140.
Rezultă că procesul de cunoaştere a realităţii obiective poate fi structurat în patru faze
mai importante: recepţia (percepţia) informaţiilor, prelucrarea lor logică, memorarea şi
reproducerea sau recunoaşterea, respectiv reactivarea.
1. Recepţia (perceperea) senzorială reprezintă reflectarea în conştiinţa martorilor a
obiectelor şi fenomenelor observate în diverse situaţii, prin senzaţii şi percepţii.
138
A.Ciopraga, “Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, p. 257.
139
C.Suciu, “Criminalistică”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972, p. 577 şi urm., I. Mircea,
“Criminalistică”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 151-152.
140
E. Stancu, Op.cit., p. 389 şi urm.
82
a) senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate, ale obiectelor
sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simţ141.
Apariţia senzaţiilor şi ulterior, a percepţiei, este în funcţie de intensitatea simţurilor care
acţionează asupra analizatorilor adică asupra sistemului sau aparatului organismului uman
alcătuit din organele de simţ, căile nervoase de transmitere şi centrii corespunzători de pe scoarţa
cerebrală. Este important de reţinut că intensitatea minimă sau maximă prin care stimulii pot
determina o senzaţie – cunoscută sub numele de pragul senzaţiei – variază de la persoană la
persoană, magistratul trebuind să aprecieze în fiecare caz în parte limitele posibilităţilor de
percepţie ale unui martor.
b) percepţia este consecinţa unei reflectări mai complexe care conduce la conştientizarea, la
identificarea obiectelor şi fenomenelor142.
Aceasta face ca procesul percepţiei să fie definit drept un act de organizare a senzaţiilor,
implicit a informaţiilor pe care un martor le-a receptat în funcţie de diferiţi factori: interes,
experienţă, necesitate, ş.a.
Limitele posibilităţilor de percepţie sunt determinate şi de calitatea organelor de recepţie,
de prezenţa unor stări de boală ce pot influenţa negativ apariţia senzaţiei sau distorsiona
informaţia.
Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferenţiat, cauzele acestei diferenţieri
fiind dintre cele mai diferite (ex: cunoaşterea acestor persoane, fenomene, obiecte, interesul
manifestat faţă de ele etc.).
2. Factorii de distorsionare a recepţiei senzoriale a martorilor din perspectivă
criminalistică.
În activitatea de ascultare a unui martor de către organele judiciare, trebuie să se ţină
seama de principalii factori obiectivi şi subiectivi capabili să influenţeze procesul de percepţie143:
A. Factorii de natură obiectivă, determinaţi de împrejurările în care are loc percepţia,
cei mai importanţi fiind:
141
N. Dan, ”Rolul senzaţiilor şi percepţiilor în procesul formării declaraţiilor martorilor şi informaţiilor ”, în
Revista “Probleme de Medicină şi Criminalistică“, Ed. Medicală, Bucureşti, 1965, p. 88 şi urm.
142
Al. Roşca, “Psihologia generală”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1975, p. 263, T. Bogdan, op.cit., p.
156 –157 ; A. Ciopraga, op.cit., p. 16-17.
143
E. Stancu, Op.cit., p. 392-394; A. Ciopraga, Op.cit., p. 95-98; C. Suciu, Op.cit., p. 578-579; I. Mircea,
“Criminalistică”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 262; C. Aioniţoaie şi colectiv, “Tratat de criminalistică”, Ed.
Carpaţi 1992, p. 124.
83
a) vizibilitatea poate fi redusă de distanţa de la care se face percepţia, de condiţiile de
iluminare (întuneric, umbră, soare care bate din faţă, etc.), de condiţiile meteorologice (ceaţă,
ninsoare, ploaie), de diverse obstacole interpuse între cel care percepe şi locul în care se
desfăşoară evenimentul.
b) audibilitatea este influenţată, de asemenea, de distanţă, de condiţiile de propagare a
sunetelor, specifice fiecărui loc în parte (cunoscâdu-se, spre pildă, că sunetele se propagă mai
bine la suprafaţa apei, decât în pădure sau localitate), de existenţa unor surse sonore care pot
perturba audiţia şi de factorii meteorologici (vânt, ploaie, furtună), obstacole care pot da naştere
la ecouri, reverberaţia sunetelor întâlnite în locurile închise ş.a.
c) durata percepţiei reprezintă un alt factor obiectiv important de care depinde calitatea
recepţiei. Intervalul de timp în care este posibilă percepţia poate fi în funcţie de perioada mai
mare sau mai mică în care se desfăşoară o acţiune, de viteza de deplasare, fie a persoanei sau a
obiectului perceput, fie a celui care percepe, iar câteodată de tipul de iluminare (de exemplu,
faptele percepute la lumina fulgerului sau a farurilor unui autoturism în mers).
Unii dintre factorii amintiţi mai sus pot influenţa şi percepţia tactilă sau olfactivă. Spre
exemplu, mirosul specific al unor substanţe toxice sau al tragerilor cu arma de foc poate fi redus
sub acţiunea curenţilor de aer, a căldurii.
d) disimularea înfăţişării, alt factor de natură obiectivă care nu trebuie neglijat, este
determinat de însăşi persoana autorului infracţiunii, care încearcă să se facă percepută cât mai
greu, în acest sens apelând la deghizări, acţionând cu rapiditate, căutând să distragă atenţia,
inclusiv cu ajutorul unor complici, folosindu-se de întuneric, sau de diverse obstacole pentru a nu
fi văzut, etc.
B. Factorii de natură subiectivă sunt reprezentaţi de totalitatea particularităţilor psiho-
fiziologice şi de personalitatea individului, apte să influenţeze procesul perceptiv. Dintre
aceştia, considerăm necesar să-i amintim pe cei mai apropiaţi144:
a) calitatea organelor de simţ reprezintă un factor psiho-fiziologic esenţial pentru o bună
percepţie, orice defecţiune a acestora, fie pe latură perceptivă, fie pe cea corticală (orbire,
miopie, surzenie, etc.), reducând până la anulare o parte din posibilităţile receptive ale
persoanei;
144
C. Suciu, Op.cit., p. 578-580; T. Bogdan, Op.cit., p. 164-166; A. Ciopraga şi I. Iacobuţă, “Criminalistică”, p. 302.
84
b) personalitatea şi gradul de instruire a individului joacă un rol semnificativ în procesul
perceptiv, mai ales atunci când acestea sunt mai ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la
care asistă. De pildă, medicul ce poate percepe o anumită stare patologică sau conducătorul auto
care apreciază mai corect viteza unui autovehicul.
c) vârsta şi inteligenţa persoanei reprezintă alţi factori subiectivi majori în percepţie, atât
experienţa de viaţă, cât şi calităţile intelectuale având un aport deosebit în receptarea faptelor, a
împrejurărilor în care a avut loc un anumit eveniment;
d) temperamentul şi gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt factori după care
trebuie făcută diferenţierea între un individ şi altul cu privire la capacitatea şi modul de a
raţiona şi de a distinge fapte sau date.
e) stările de oboseală, precum şi reducerea capacităţii perceptive ca urmare a influenţei
alcoolului, drogurilor, medicamentelor, etc., conduc, de asemenea, la o scădere a ascultării
senzoriale.
f) stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate, au o influenţă
inhibitorie asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau dezorganizarea acestuia,
situaţie întâlnită destul de frecvent la persoanele care asistă la fapte cu un caracter şocant
(accidente grave, scandaluri, omoruri, ş.a.) şi mai ales atunci când în săvârşirea faptelor
respective sunt antrenate rude, prieteni sau cunoştinte apropiate;
g) atenţia se numără printre factorii de care depinde direct calitatea şi realismul
informaţional al percepţiei. În primul rând, se cuvin avute în vedere calităţile atenţiei, cum sunt:
stabilitatea şi mobilitatea acesteia, gradul de concentrare şi distribuţia ei. În al doilea rând,
trebuie ţinut seama de tipurile de atenţie, voluntară sau involuntară, ultima întâlnită mai des în
cazul martorilor, datorită apariţiei neaşteptate a unui stimul puternic (ţipăt, împuşcare) sau a
interesului pe care îl poate atrage o persoană, obiect, discuţie, actiune145
h) tipul perceptiv. Dacă de factorii mentionaţi mai sus depinde direct corectitudinea
percepţiei, trebuie să avem în vedere şi faptul că recepţia senzorială mai poate fi în funcţie şi de
tipul perceptiv căruia îi aparţine martorul.
3.2.3. Confruntarea
145
C-tin Rădulescu Motru, “Curs de psihologie”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti 1923, p. 129 şi urm., Al. Roşca,
Op.cit., p. 214; A. Ciopraga, op.cit., p. 99 şi urm.
85
În cadrul actelor de urmărire penală, confruntarea se înscrie printre procedeele probatorii
cu caracter complementar, efectuarea ei fiind condiţionată de existenţa unor declaraţii date de
persoanele ascultate în aceeaşi cauză, declaraţii între care s-a constatat că există contradicţii (art.
87 Codul de procedură penală)146. Deşi confruntarea nu este un mijloc de probă întrucât acestea
sunt enumerate în art. 64 Codul de procedură penală, ea reprezintă o modalitate distinctă de
ascultare a subiecţilor procesuali, efectuarea ei devenind absolut necesară în numeroase
împrejurări şi, prin urmare, supusă şi unor reguli tactice criminalistice 147. În clarificarea unor
fapte sau împrejurări, rolul confruntării este pus în evidenţă, îndeosebi în cazurile în care
contradicţiile, neclarităţile, neconcordanţele din declaraţiile persoanelor ascultate, într-o cauză
penală, nu pot fi înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă, confruntarea rămânând
singura modalitate de limpezire, de clarificare a aspectelor incerte. Cu atât mai necesar devine un
asemenea act procedural, cu cât neconcordanţele din declaraţii vizează împrejurări esenţiale
pentru cunoaşterea adevărului148.
În sprijinul importanţei confruntării, poate fi adus şi argumentul conform căruia, prin
efectuarea acesteia, este posibilă obţinerea unor noi date sau informaţii, necunoscute până în acel
moment de organul juridic, cu privire la faptele şi împrejurările cauzei149.
Elemente tactice ale pregătirii confruntării:
 studierea întregului material al cauzei;
 stabilirea persoanelor care urmează să fie confruntate;
 cunoaşterea persoanelor care urmează a fi confruntate;
 ascultarea prealabilă în vederea confruntării.
Organizarea confruntării:
 alegerea locului şi momentului tactic cel mai potrivit de desfăşurare, a ordinei în care
persoanele vor fi chemate la confruntare;
 evitarea unor posibile înţelegeri între cei confruntăţi;
 stabilirea succesiunii întrebărilor sau a problemelor care urmează să fie clarificate prin
confruntare;
146
G. Theodoru şi L. Moldovan, “Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 137.
147
E. Stancu, “Tratat de criminalistică”, op.cit., p. 479-486.
148
N. Volonciu, “Tratat de drept procesual penal”, Ed. Meteor, Bucureşti 1994; I. Neagu, “Drept procesual
penal”, vol. II, Ed. Euro –Trading, Bucureşti 1992, p. 83.
149
“Tactica ascultării învinuitului, martorilor şi minorilor; confruntarea şi prezentarea pentru recunoaştere” ,
lucrare editată de către Procuratura României, Bucureşti 1958, p. 129 şi urm., din fondul documentar al
compartimentului de criminalistică şi de criminologie al Parchetului General.
86
Efectuarea confruntării propriu-zise. Reguli tactice aplicate: Pentru început, în încăpere
este introdusă persoana considerată mai sinceră, sau cel care a solicitat expres să se recurgă la
confruntare. Se recomandă ca cei confruntaţi să stea cu faţa spre organul judiciar care conduce
confruntarea, fiind contraindicat ca ei să fie aşezaţi spate în spate, poziţie considerată cel putin
umilitoare, mai ales pentru un martor de bună–credinţă, sincer150.
În funcţie de situaţia creată se recomandă, în anumite cazuri, chiar aşezarea faţă în faţă,
poziţia care incomodează psihic pe persoana de rea-credinţă. În acest fel se creează şi
posibilitatea observării mai bine a celor confruntaţi şi, eventual, sesizarea unor încercări de
comunicare nonverbală.
Înainte de începerea confruntării propriu-zise, persoanelor li se pune în vedere că nu au
voie să-şi facă semne, să vorbească între ele, atât întrebările, cât şi răspunsurile adresându-se
numai prin intermediul organului judiciar care conduce confruntarea.
Dacă vreuna din persoanele confruntate are calitatea de martor, se va proceda potrivit
prevederilor art. 85 Codul de procedură penală, cerându-i-se să depună jurământul că va spune
adevărul, în caz contrar săvârşind infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 260 C.p.). Despre
toate acestea se fac menţiunile cuvenite în procesul-verbal de confruntare. Primele întrebări au
un caracter introductiv, ele vizând faptul dacă persoanele se cunosc şi care este natura
raporturilor dintre ele. Aceste întrebări se justifică mai ales în cazul confruntării dintre învinuiţi
ori inculpaţi, ca şi dintre partea vătămată, învinuiţi sau inculpaţi, întrucât, în eventualitatea în
care susţin că nu se cunosc, procedeul probator al confruntării se poate transforma într-o
prezentare pentru recunoaştere.
În continuare, se procedează la adresarea întrebărilor, problema destinată clarificării
contradicţiilor, evitându-se simpla citire a declaraţiilor. Întrebările se formulează într-un mod
clar şi concis. Prima întrebare se adresează persoanei considerate sincere. Ca şi în cazul
ascultării obişnuite, vor fi evitate elementele de sugestie din conţinutul întrebărilor, inclusiv din
comportamentul organului judiciar.
Persoanele confruntate pot avea atitudini diferite. De pildă, unii vor continua să nege, să
nu recunoască cele afirmate de adversar, sau, pur şi simplu, să se încăpăţâneze să tacă. În astfel
de împrejurări, este necesar să se insiste cu întrebări de detaliu, care, în majoritatea cazurilor,
150
În acest sens, “Tactica ascultării martorului, învinuitului şi minorului, confruntarea şi prezentarea pentru
recunoaştere”, supra.cit., p. 145.
87
înfrâng rezistenţa persoanei nesincere, apelându-se la procedee tactice specifice ascultării
martorului sau învinuitului.
Pe întreaga durată a confruntării se va urmări cu atenţie atitudinea, reacţiile celor
confruntaţi, care pot oferi indicii cu privire la poziţia faţă de aspectele de clarificat, inclusiv în
legătură cu sinceritatea lor. De exemplu, unele persoane, pe lângă manifestările tipice
emoţionale, încearcă să-l intimideze pe adversar printr-o atitudine agresivă, prin insulte sau
ameninţări ori, din contră, să-l sensibilizeze printr-un comportamant care ar provoca milă.
După ce ascultă răspunsurile la întrebările destinate clarificării afirmaţiilor contradictorii,
organul judiciar poate permite persoanelor confruntate să-şi adreseze întrebări, desigur tot prin
intermediul său. Şi acest moment îşi are importanţa sa pentru că pot apărea elemente şi date noi,
utile pentru stabilirea adevărului în cauză.
Este recomandabil că, în cadrul unei singure confruntări, să nu se încerce clarificarea mai
multor probleme principale, mai ales dacă au un caracter complex, preferabil fiind să se recurgă
la mai multe confruntări, organizate la perioade scurte şi cu respectarea aceloraşi reguli tactice.
În încheiere, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au ceva de declarat. În
ipoteza în care o persoană revine asupra declaraţiilor date anterior, aspectul va fi consemnat în
procesul verbal de confruntare, persoana urmând să fie ascultată în mod obişnuit.
CAPITOLUL IV
88
COMISIA ROGATORIE ŞI DELEGAREA
4.1. Comisia rogatorie efectuată în România

În activitatea de cercetare a unui accident de navigaţie, feroviar sau aerian pot apărea
situaţii în care, organul judiciar român sau străin nu poate efectua un act de urmărire penală în
mod nemijlocit din motive obiective, când în vederea soluţionării cauzei sunt necesare anumite
probe şi mijloace de probă care se găsesc în străinătate (exemplu: un accident de navigaţie s-a
produs în apele maritime teritoriale româneşti la o navă sub pavilion român iar consecinţele
acestuia s-au constatat într-un alt port românesc unde nava a intrat în reparaţii şi pentru care este
necesar un timp mai îndelungat, iar cercetarea reclamă ridicarea unor înscrisuri de la bordul
navei, a unor corpuri delicte, audierea unor membrii ai echipajului, etc.151). Similar, se pot ivi
astfel de situaţii în cauzele penale aflate pendinte organelor judiciare din statele străine.
În aceste cazuri organele de urmărire penală sau instanţele de judecată se pot adresa unui
alt organ de urmărire penală sau unei alte instanţe aflate în străinătate în vederea efectuării unui
act procedural.
Instituţia prin intermediul căruia se obţin din străinătate actele procedurale necesare
rezolvării cauzei penale este comisia rogatorie internaţională 152. În cazul accidentelor navale,
feroviare şi aeriene, regulile efectuării comisiei rogatorii şi delegării nu diferă esenţial faţă de
alte evenimente.
Potrivit art. 14 Legea 704/2001153 statul român va asigura îndeplinirea, în conformitate cu
dispoziţiile legii române, a comisiilor rogatorii referitoare la o cauză penală, care îi vor fi
adresate de către autorităţile judiciare ale statului solicitant.
Comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de întrajutorare
judiciară internaţională care constă în delegarea de putere pe care o autoritate judiciară dintr-un
stat o acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în
numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal154.
151
Alecu Alexandrescu, „Accidentele de navigaţie maritimă”, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa S.A.,
1997, p.117.
152
I. Neagu, „Tratat de procedură penală”, Editura PRO, Bucureşti, 2003, p. 882.
153
Legea nr. 704 din 3 decembrie 2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, Monitorul Oficial
nr. 807 din 17 decembrie 2001.
154
Art. 15 Legea nr. 704 din 3 decembrie 2001.
89
Comisia rogatorie internaţională implică o deplasare de competenţă teritorială de la un
organ judiciar la altul155, prin ea instituindu-se în acelaşi timp o excepţie de la principiul
teritorialităţii legii penale.
Potrivit art. 132 Cod proc. pen., când un organ de urmărire penală sau instanţa de
judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze
la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ
de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze.
Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de
probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma
obiectul comisiei rogatorii.
Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau unei instanţe egale în grad.
Rezoluţia sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle
referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie
ascultată o persoană, se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună (art. 133 Cod proc. pen.).
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie
poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.
Drepturile părţilor în cazul comisiei rogatorii sunt reglementate de art. 134 Cod proc.
pen.: când comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa
acesteia întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie.
Totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii.
Când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune
desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta.
Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie îndeosebi156:
a) îndeplinirea actelor de urmărire, cum sunt: localizarea şi identificarea persoanelor şi
obiectelor; interogatoriul inculpatului, ascultarea persoanei vătămate, a celorlalte părţi, a
martorilor şi experţilor, precum ţi confruntarea; percheziţiile, sechestrele şi confiscările de
obiecte, precum şi conservarea bunurilor cuvenite celor păgubiţi; cercetări locale; expertize;
transmiterea de informaţii, necesare într-un anume proces, prin supravegheri de telecomunicaţii,
înregistrari audio şi video, ridicarea secretului protejat prin lege (bancar, comercial, al
155
Dongoroz, II, Op. cit. p. 147.
156
Art. 16 Legea nr. 704/2001.
90
corespondenţei si altele asemenea), examinarea documentelor de arhiva si a fişierelor
specializate şi alte asemenea forme de urmărire;
b) transmiterea mijloacelor materiale de probă;
c) comunicarea de documente sau dosare.
Cererile de asistenta judiciară se formulează în scris şi trebuie să cuprindă următoarele
date:
a) autoritatea de la care emană cererea;
b) obiectul şi motivul cererii;
c) autoritatea solicitată;
d) calificarea infracţiunii;
e) identitatea persoanei în cauză, îndeosebi numele şi prenumele, data şi locul naşterii,
domiciliul sau reşedinta, cetăţenia şi ocupaţia, în măsura în care sunt cunoscute;
f) menţiunea de confidenţialitate, dacă este cazul.
În plus cererile cuprind în cazul comisiilor rogatorii, orice precizări utile asupra
împrejurărilor de fapt ale cauzei şi asupra obiectului delegaţiei încredinţate autorităţii solicitate,
îndeosebi numele şi adresele persoanelor de audiat şi întrebările care trebuie să le fie puse.
Cererile de asistenţă judiciară formulate de autorităţile competente ale statului solicitant
vor fi adresate157:
a) Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi din faza
de cercetare şi urmărire penală;
b) Ministerului Justiţiei, dacă se referă la activitatea de judecată sau la formele de cooperare
judiciară prevăzute la art. 26 alin. (3) si art. 39 din Legea 704/2001;
c) Ministerului de Interne, dacă se referă la activităţile menţionate la art. 26 alin. (7) şi art. 27
Legea 704/2001.
În caz de urgenţă cererile de comisii rogatorii formulate de autorităţile judiciare străine
pot fi adresate direct instanţelor judecătoreşti române sau parchetelor de pe lângă acestea, după
caz; totodată cererile vor fi transmise în copie la Ministerul Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. Autorităţile judiciare române sesizate vor înştiinţa la
rândul lor despre comisiile rogatorii primite.
157
Art. 29 Legea nr. 704 din 3 decembrie 2001.
91
Răspunsurile la cererile de asistenţă primite din străinătate vor fi comunicate autorităţilor
solicitate, prin intermediul autorităţilor române.
Transmiterile directe se vor putea efectua şi prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a
Poliţiei Criminale (Interpol), cu duplicat la autorităţile judiciare centrale menţionate.
Orice cerere de urmărire adresată de un stat străin parchetelor sau instanţelor române va
face obiectul comunicărilor între autoritatea străină competentă, pe de o parte, şi Ministerul
Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, pe de altă parte.
Cererea de urmărire priveşte îndeosebi persoane care, după ce au săvârşit infractiuni pe teritoriul
statului solicitant, se refugiaza în alt stat, de unde nu pot fi extrădate158.
Cât priveşte delegarea, potrivit art. 135 Cod. proc. pen., organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile art. 132 Cod. proc. pen., efectuarea unui act de
procedură şi prin delegare. Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanţe de
judecată ierarhic inferioare. Dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie se aplica in mod
corespunzator şi în caz de delegare.
Datorită consecinţelor deosebite şi împrejurărilor specifice în care se produc, accidentele
navale, feroviare şi aeriene trebuie soluţionate operativ. Dacă organul judiciar însărcinat cu
efectuarea comisiei rogatorii sau delegării efectuează cu întârziere actele solicitate ori rezultatul
este transmis cu întârziere, procurorul poate aplica amenzi judiciare conform dispoziţiilor art.
198 Cod. proc. pen.159
4.2. Comisia rogatorie în străinătate

Această instituţie poartă denumirea de comisie rogatorie internaţională activă.
Regulile procedurale privind condiţiile pentru dispunerea comisiei rogatorii, conţinutul acesteia
şi drepturile părţilor sunt aceleaşi ca şi la comisia rogatorie care urmează a fi efectuată în
România160. Practica cercetării accidentelor de navigaţie, feroviare şi aeriene a demonstrat că cele
mai frecvente comisii rogatorii sunt cele solicitate organelor judiciare ale altor state.
158
Art. 37 Legea 704/2001
159
Art. 198 a fost modificat de Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie
2003.
160
Alecu Alexandrescu, „Accidentele de navigaţie maritimă”, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa S.A.,
1997, p.120.
92
Când socoteşte necesar efectuarea unui act procedural în străinătate organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată, se adresează, prin comisie rogatorie organului de urmărire penală
sau instanţei judecătoreşti din străinătate, care are competenţa să efectueze acel act.
Comisia rogatorie se înaintează după caz, procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau ministrului justiţiei.
Actul procedural îndeplinit în ţară străină, potrivit legii acelei ţări, este valabil înaintea
organelor judiciare romane.
De asemenea - potrivit aceluiaşi text de lege - cererile de asistenţă judiciară şi
documentele anexate, vor fi însoţite de o traducere în limba engleză sau franceză dacă prin
înţelegeri internaţionale bilaterale sau multilaterale actuale ori viitoare nu s-ar prevedea altfel.
CONCLUZII
93
Privită din perspectiva tematicii abordate în această lucrare, criminalistica în domeniul
naval, feroviar şi aerian, este destinată descoperirii şi cercetării accidentelor, în scopul aflării
adevărului, principalele direcţii de acţiune fiind: iniţierea de metode tehnice destinate cercetării
urmelor accidentelor, începând cu urmele specifice omului şi continuând cu cele ale
instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc. în vederea
identificării persoanelor sau obiectelor, adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte la
necesităţile proprii criminalisticii, a unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele
proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii, pentru aplicarea lor la specificul activităţii de
prevenire şi de combatere a accidentelor, elaborarea de reguli şi procedee tactice destinate
efectuării unor acte de urmărire penală, precum şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea
unui fundament ştiinţific investigării, etc.
Astfel, având în vedere particularităţile şi specificul domeniilor de cercetare navală,
feroviară şi aeriană, criminalistica poate fi structurată în următoarele părţi principale 161: tehnica
criminalistică - cuprinzând ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice destinate
descoperii, fixării, ridicării şi examinării urmelor sau mijloacelor materiale de probă, tactica
criminalistică, însumând totalitatea procedeelor şi regulilor, altele decât cele stabilite prin norme
de drept, privind efectuarea actelor de urmărire penală şi în general, de anchetă, metodologia
criminalistică, vizând cercetarea accidentelor navale feroviare sau aeriene.
Fără a pretinde o tratare exhaustivă a acestei teme, pornind de la cercetarea şi analiza
legislaţiei şi nu în ultimul rând a doctrinei, după o prezentare generală a cercetării accidentelor
navale, feroviare şi aeriene, am subliniat rolul cercetării, pentru a ne opri asupra conceptului de
accident, întreprinzând o analiză destul de detaliată a acestei noţiuni.
Prin obiectul propriu de cercetare, accidentelor navale, feroviere şi aeriene le sunt
specifice anumite metode de cunoaştere, unele dintre ele tipice criminalisticii, altele comune
mai multor ştiinţe, dar aplicate într-un mod particular, potrivit domeniului de cercetare.
Cercetarea urmelor accidentelor de navigaţie, feroviare şi aeriene este cel mai complex
deoarece sintetizează cercetarea la faţa locului a accidentelor navale, feroviare şi aeriene şi
modalităţile de efectuare a unor acte de urmărire penală: ascultarea învinuitului/inculpatului,
ascultarea martorilor, confruntarea.
161
C. Suciu, Op.cit., p. 10; Colectiv, ”Tratat practic de criminalistică“, vol. I, infra., p. 15; I. Mircea, Op.cit., p. 6;
S.A. Golunski, “Criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1961, p. 9-13.
94
Asistăm în ultima perioadă la numeroase accidente, navale, feroviare şi aeriene soldate cu
morţi, răniţi şi însemnate pagube materiale, drept pentru care acest fenomen trebuie analizat şi
promovată o politică continuă de prevenire şi sancţionare drastică a persoanelor, a căror
neglijenţă sau intenţie, acţiune sau inacţiune cauzează producerea accidentelor. România a facut
până în prezent, în acest domeniu paşi importanţi pe drumul spre integrarea în Uniunea
Europeană.
Având în vedere negocierile cu UE privind capitolul Politica în transporturi, adoptarea
aquis-ului comunitar impune ridicarea standardelor atât în ceea ce priveşte parcul de transport,
cât şi în ceea ce priveşte creşterea siguranţei şi a securităţii în transportul naval, feroviar sau
aerian.
Creşterea volumului de marfă care tranzitează România, pe calea ferată, cât şi pe căile
rutiere, şi amplificarea activităţii de transport rutier au impus dezvoltarea şi implementarea unui
sistem de coordonare a traficului naval, feroviar şi aerian, care să permită gestionarea eficientă şi
în condiţii de siguranţă maximă a tuturor tipurilor de transport. De aceea, strategiile promovate
de Ministerul Transporturilor trebuie să vizeze creşterea siguranţei traficului atât în transportul
feroviar, cât şi în cel naval sau aerian.
ANEXA. 1.
RAPORT DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI
95
S-a procedat la închiderea liniei curente Slobozia Veche – Slobozia Sud în urma
accidentului rutier produs la podul de la km. 14+400, la data de 07.11.2002, de către
autocamionul cu numărul de înmatriculare CT 62 UJB.
La data de 07.11.2002, în jurul orei 01.50, trenul 87620 / DA izolată 501, condusă de
mecanic P. I., a surprins şi lovit la km. 14+400, în linia curentă Slobozia Veche – Slobozia Sud,
un autocamion RABA cu remorcă, având numărul de înmatriculare CT- 62-UJB – căzut de pe
podul rutier. Şoferul autocamionului, I. C., domiciliat în Constanţa, aflat în stare de ebrietate în
momentul accidentului, a pierdut controlul volanului căzând în debleul de sub pod peste calea
ferată.
La scurt timp după ce autocamionul a căzut de pe pod împreună cu remorca, aceasta din
urmă a fost lovită de locomotiva izolată DA 501, care circula între staţiile Slobozia Veche –
Slobozia Sud.
După impact, locomotiva DA 501 nu a fost deraiată de nici o osie şi a putut fi pusă în
mişcare după intervenţia macaralei Telemac de 25 tone. Linia curentă Slobozia Veche – Slobozia
Sud, a fost închisă până la ora 08.40, producându-se astfel anularea trenurilor 8581, 8141, 8582
şi 8592. Transportul călătorilor s-a făcut cu ajutorul autobuzelor.
Ca urmare a acestui accident, nu au fost afectate liniile, terasamentul şi nici instalaţiile
SCB din zonă, circulaţia trenurilor după ridicarea autocamionului făcându-se normal. Pagubele
produse în urma anulării trenurilor 8581, 8141, 8582 şi 8592, pentru RTFC Constanţa însumează
2.356.200 lei – care reprezintă costul transportului călătorilor cu autobuzele. Pagubele produse
de locomotiva DA 501 aparţinând Sucursalei marfă Constanţa sunt de 2.918.480 lei.
Total pagube – 2.918.480. Accidentul a fost încadrat la art. 15, pct. 2, conform
instrucţiunilir 003/2000. O cpoie a dosarului de cercetare se va înainta Organelor de poliţie în
vederea recuperării pagubelor produse162.
162
Date extrase din arhiva Regionalei CFR Constanţa.
96
ANEXA 2.
RAPORT DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI
97
Am fost anunţat că în data de 11.10.2002 în staţia Constanţa, conform convocării nr.
246 din data de 11.10.2002 a Revizoratului Regional S.C. Constanţa, am procedat la
cercetarea deraierii de un boghiu a vagonului nr. 315346730296 din trenul 80223, pe firul II
al liniei Palas - Constanţa Port zona B.
Din cele stabilite la cercetările preliminare făcute la faţa locului imediat după
producerea deraierii de către şef staţie Constanţa, şef District 1 Palas - Secţia L 1 Constanţa,
şef District CED Constanţa, din piesele anexate conform prevederilor din Instrucţiunile
003/2000, precum şi din examinarea situaţiei la faţa locului, am constatat163:
I. ISTORIC
Trenul 80223 a fost format în staţia Palas din 14 vagoane, 464 tone, 771 tone brute,
46 osii, tonaj frânat automat 386/669 t., de mână 25/208 t., 231 m, a fost remorcat cu
EA 911, mecanic T. C., mecanic ajutor D. N. - aparţinând SELM Palas şi era destinat staţiei
Constanţa port zona B.
Trenul a plecat din staţia Palas la ora 3,44, circulând pe firul II al liniei 814. În jurul
orei 3.53, mecanicul trenului 80223 a luat măsuri de frânare urgentă. La verificarea trenului de
către mecanicul ajutor, s-a constatat că vagonul nr. 315346730296 – gol, al 10 -lea de la
siguranţă, este deraiat de primul boghiu în sensul de mers.
Boghiul deraiat avea roţile la distanţă de 30 cm. de şinele căii.
Deraierea s-a produs la km. 3+300 şi a fost provocată de un obiect metalic - fier
vechi - aruncat de persoane neidentificate dintr-unul din vagoanele încărcate cu fier vechi
aflate în compunerea trenului şi care a lovit roata din stânga a primului boghiu a vagonului
al 10 - lea, provocând deraierea acestuia.
Vagonul a rulat deraiat circa 200 m, până la oprirea trenului, provocând atât avarii
la cale, cât şi la vagonul nr. 315346730264, al 9-lea din compunere, aflat în faţa lui.
Între km. 3+300 - 3+500, atât între firele căii cât şi în imediata apropiere a acestora se
aflau foarte multe obiecte metalice, fier vechi, aruncate din acelaşi tren.
II. SITUAŢIA ÎNAINTE DE PRODUCEREA DERAIERII

Nu este cazul.
163
Date extrase din arhiva Regionalei CFR Constanţa.
98
III. STAREA ŞI MODUL DE FUNCŢIONARE A APARATELOR VERIFICATE
DUPĂ PRODUCEREA DERAIERII
Nu este cazul.
IV. URMĂRILE DERAIERII

a) Persoane accidentate: nu au fost.
b) Pagube materiale:
 la vagonul nr. 315346730264, conform deviz nr. 3135/2002…………...999.596 lei
 la vagonul nr. 315346730296 conform deviz nr. 2715/2002…………..6.722.832 lei
 la linie, conform deviz nr. 5683/2002………………………………...45.187.614 lei
 costul mijloacelor de intervenţie, conform deviz nr. 3465/2002……....8.813.976 lei
 alte pagube, conform deviz nr. 2135/2002………………….………….2.250.000 lei
TOTAL: 63.973.839 lei
V. ÎNTRERUPERI DE CIRCULAŢIE
Firul II 814 Palas – Constanţa Port zina B, închis între orele 4.00 - 11.50.
VI. DATE PRIVIND ACTIVITATEA MIJLOACELOR DE INTERVENTIE

PENTRU ÎNLĂTURAREA URMELOR DERAIERII
Vagonul deraiat a fost ridicat cu vagonul de ajutor din cadrul Formaţiei Mijloace de
Intervenţie – Regionala CF Constanţa.
VII. CAUZELE PRODUCERII DERAIERII

Deraierea a fost provocată de intrarea în gabaritul liniei a unui obiect metalic aruncat
de persoane necunoscute şi lovirea acestuia de roata din stânga a primei osii a boghiului
nr. 1 al vagonului 315346730296.
VIII. VINOVAŢI ŞI SANCŢIUNILE PROPUSE

Pentru producerea evenimentului feroviar, nu se face vinovat personalul CFR.
99
IX. ALTE MENŢIUNI, MĂSURI ŞI PROPUNERI
Valoarea pagubelor înregistrate este estimativă. Eventualele lucrări necuprinse în
devize, impuse de siguranţa circulaţiei cu ocazia reparaţiilor, vor fi facturate separat.
Pentru identificarea autorilor şi pentru recuperarea pagubelor produse, o copie a
raportului de cercetare va fi înaintată organelor de poliţie.
Constanţa, 14.10.2002
100
101
102
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, Cursuri, Manuale:

103
1. Ana Rodica Stăiculescu Brezeanu, Sociologie juridică, Editura Libri Maris, Constanţa, 2001.
2. Alecu Alexandrescu, Accidentele de navigaţie maritimă, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna,
Constanţa S.A., 1997.
3. Alecu Alexandrescu, Răspunderea juridică în abordajul maritim, Editura Companiei
Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa S.A., 2002.
4. Alecu Gheorghe, Criminalistica, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2001.
5. C. Aioniţoaie,V. Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994.
6. Anghelescu, I.R., Definiţia obiectului şi metodele, de Constantin şi L. Coman, studiu ale
criminalisticii, Legătura Criminalisticii cu alte ştiinţe, în Tratat practic de criminalistică, vol.
I, Ed. M. I., Bucureşti, 1976.
7. Anghelescu şi A. Konig, Tratat de criminalistică, Unele particularităţi privind catastrofele
maritime şi fluviale, vol.I, Ministerul de Interne, 1976.
8. M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998.
9. T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
10. C. Bulai, Dreptul penal, Partea generală, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992.
11. M. Constantinescu, Consideraţii privind conceptul de identificare în expertiza
criminalistică, Editată de Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1979.
12. A.Ciopraga, I. Iacobuţă, Criminalistică, Ed. Chemarea, Iaşi, 1979.
13. A. Ciopraga, Criminalistică, Elemente de tactică, Ed. Univ. Al. I.Cuza, Iaşi, 1986.
14. A.Ciopraga, Criminalistică, Tratat de criminalistică, Ed. Gama, Bucureşti, 1996.
15. A.Dincu, Curs de criminologie şi penologie, T.U.B., 1969.
16. I. Doltu, Probele şi mijloacele de probă, cu privire la declaraţiile învinuitului sau
inculpatului, mijloace de probă şi apărare în procesul penal, Ed. Dobrogea, Constanta, 1997.
17. I. Doltu, Drept procesual penal, Ed. Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2001.
18. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol.I, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1975.
19. I. Ionescu şi S. Sandu, Identificarea criminalistică, Ed. Ştiinţifică, Bucuresti, 1990.
20. T. Pop, Dreptul procesual penal, vol.III, Tipografia Naţională, Cluj, 1974.
21. Mateuţ, Gh., Drept penal special, Sinteze de teorie şi practica judiciară, Vol.I. – Bucureşti,
Ed. Lumina Lex, 1999.
22. I. Mircea, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
104
23. I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
24. N. Mitrofan, V. Zdrenghea şi T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 2000.
25. I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 2003.
26. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003.
27. Stoenescu şi S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, T.U.B., Bucureşti, 1973.
28. E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, partea a II-a şi a
III-a, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, Ediţia 1988.
29. E. Stancu, Ştiinţa investigării infracţiunilor, Ed. Tempus SRL, Bucureşti, 1992.
30. E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001.
31. E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002.
32. C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1972.
33. C. Suciu, Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România, în “Şcoala românească de
criminalistică“, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1975.
34. N. Văduva, Expertiza judiciară, Editura Universitaria, Craiova, 2001.
35. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. 1, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993.
II. Acte normative

1. Codul de Procedură Penală, republicat. Textul iniţial a fost publicat în Monitorul Oficial nr.
78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările aduse de: Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 207 din 15 noiembrie 2000; Legea nr. 296 din 7 iunie 2001; Legea nr. 456 din
18 iulie 2001; Legea nr. 704 din 3 decembrie 2001; Legea nr. 756 din 27 decembrie 2001;
Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai
2002; Legea nr. 281 din 24 iunie 2003; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 66 din 10
iunie 2003, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 109 din 24 octombrie 2003 privind
modificarea şi completarea Codului de procedură penală.
2. Codul Aerian din 22 august 1997 - Ordonanţa nr. 29 din 22 august 1997 privind Codul
aerian, publicată în Monitorul Oficial nr. 208 din 26 august 1997, republicată în temeiul art.
III din Legea nr. 130 din 21 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 355 din 31 iulie
2000.
105
3. Ordinul nr. 305 din 1 august 1995 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind cercetarea
accidentelor şi a incidentelor de aviaţie civilă, publicat în: Monitorul Oficial nr. 234 din 11
octombrie 1995.
4. Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974 privind înfiinţarea şi organizarea de secţii maritime
şi fluviale la unele instanţe judecătoreşti şi unităţi de procuratură.
5. Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării
teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României – republicare,
prezenta lege reglementează statutul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale,
al zonei contigue şi al zonei economice exclusive, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei
Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996.
6. Ordonanţa nr. 42 din 28 august 1997 privind navigaţia civilă.
7. Legea nr. 412 din 26 iunie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/1997 privind
navigaţia civilă.
8. Legea nr. 191 din 13 mai 2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval.
9. Ordinul ministrului transporturilor Nr. 210/14.03.2000 privind aprobarea instrucţiunilor
pentru prevenirea şi cercetarea accidentelor şi evenimentelor feroviare – 003.
10. Ordinul nr. 1.931 din 18 decembrie 2001 privind acordarea unor imputerniciri inspectorilor
Regiei Autonome "Autoritatea Aeronautica Civilă Română", care efectuează inspecţii
specifice pentru asigurarea siguranţei zborului, Monitorul Oficial nr. 51 din 24 ianuarie
2002.
11. Legea nr. 704 din 3 decembrie 2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie
penală, Monitorul Oficial nr. 807 din 17 decembrie 2001.
III. Studii, articole, comentarii:

1. M. Constantinescu, Unele reguli privind efectuarea identificării criminalistice, în Culegere
de referate, Prezent şi perspectivă în Ştiinţa criminalistică.
2. N. Dan, Rolul senzaţiilor şi percepţiilor în procesul formării declaraţiilor martorilor, în
Revista “Probleme de Medicină Legală şi Criminalistică”, nr. 2/1965.
106
3. N. Dan, 20 de ani de expertiză criminalistică la Ministerul Justiţiei, în Culegere de referate,
Bucureşti, 1979.
4. Radu Dascălu, Rolul specialistului şi expertului în cercetarea la faţa locului; Vol:
“Investigaţia criminalistică a locului faptei”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004.
5. Nicolae Lupulescu, Particularităţile cercetării la faţa locului a accidentelor aviatice; Vol:
6. I. Olaru, Dezvoltarea şcolii româneşti de criminalistică în Culegere de referate “Şcoala
romanească de criminalistică“, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1975.
7. V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului cod de procedură
penală, în R.R.D. nr. 3/1969.
8. Marian Ruiu, Cercetarea la faţa locului în cazul producerii catastrofelor feroviare; Vol:
9. Iancu Ştefan, Aspecte privind descrierea locului faptei şi identificarea martorilor; Vol:
107

Cercetarea Urmelor Accidentelor

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Cercetarea Urmelor Accidentelor

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

CUPRINS

CAPITOLUL III ………………………………………………………………….……………37

1.1. Importanţa şi rolul cercetării urmelor accidentelor navale,

1.2. Măsuri legislative

1.3. Conceptul de accident de navigaţie, feroviar şi aerian

2.1 Măsuri tehnice şi organizatorice de prevenire a

2.1.2. Măsuri tehnice şi organizatorice de prevenire a accidentelor

2.1.3. Măsuri tehnice şi organizatorice de prevenire a accidentelor

2.2. Principalele accidente ce se pot produce şi cauzele acestora

2.3. Competenţa de cercetare a accidentelor de navigaţie,

2.3.1. Moduri de sesizare

3.1. Cercetarea la faţa locului

3.1.1. Măsuri pregătitoare

3.1.2. Cercetarea în faza statică

3.1.3. Cercetarea în faza dinamică

3.1.4. Consemnarea rezultatelor cercetării la faţa locului

3.1.5. Ridicarea de înscrisuri şi alte mijloace materiale de probă

3.1.7. Expertiza tehnică

3.2.2. Ascultarea martorului

4.1. Comisia rogatorie efectuată în România

4.2. Comisia rogatorie în străinătate

II. SITUAŢIA ÎNAINTE DE PRODUCEREA DERAIERII

IV. URMĂRILE DERAIERII

VI. DATE PRIVIND ACTIVITATEA MIJLOACELOR DE INTERVENTIE

VII. CAUZELE PRODUCERII DERAIERII

VIII. VINOVAŢI ŞI SANCŢIUNILE PROPUSE

I. Tratate, Cursuri, Manuale:

II. Acte normative

III. Studii, articole, comentarii:

Vous aimerez peut-être aussi