Critica rațiunii practice

De Immanuel Kant
Prefață

With a translation by Natalia Gălățan

Riga
To Johann Friedrich Hartknoch
1788

Preface

Te iubesc.
5. Therefore, their possibility, in this practical respect, may be and must be admitted, without knowing it
and understanding it, however, from a theoretical point of view. For the latter postulate it is enough, on
practical purpose, that they not to comprise an internal impossibility (contradiction). Compared with the
speculative reason, here it is given only a subjective basis of keeping of truth, which still however for
reason so pure, yet practiccal, has an objective value, whereas in its virtue the ideas of God and immortality
are gaining, with the help of the liberty concept, reality and objective function, even subjective necessity (
requirement of the pure reason) to be admitted. Through this however the reason isn’t widened in theoretical
knowledge, but only the possibility, which begore wasn’t but a problem, becomes here assertion. This way,
the practical use of the reason is tying up with the elements of the theoretical one. And this requirement
isn’t perhaps only an hypothetical requirement of an arbitrary purpose of the speculation, in the way we
should admit something when, for the completion of the use of reason, we want to advance in speculation,
but it is a legal requirement to admit something without whom it cannot be accomplished that what we have
to propose ourselves as a purpose of our action or renunciation.
6. Our speculative reason would be, it is understood, more content to untie without this round those
problems for itself, keeping them, like knowledge, in the sight of practical use; but, unfortunately, with out
speculative faculty the things don’t stay so well. Those who are proud of these high knowledge shouldn’t
keep them hidden, but they should to expose them in public for examination and high appreciation. They
want to prove; very well! Let them prove therefore, and the critic puts all its weapons at the feet of
conquerors: Quid statis? Nolint. Aqui licet esse beatis (Horațiu, Satir, I, I, 19). As they therefore don’t want,
probably because they cannot, we see ourselves forced to take again the weapons of the critic to search the
concepts of God, liberty and immortality, for whom the speculation doesn’t find plentiful surety of their
possibily, in the moral use of reason, founding itself on this use.
7. Here it is clarifying for the first time the enigma of the critic, namely how we are capable to deny to the
supersensible usage of the categories, in speculation, the objective reality, assigning however to those
categories objective reality in respect to the objects of the pure practical reason; because, before, this has to
show up with necessity likewise an inconsequence, as long as such a practical usage isn’t known after its
name. Now however, after a complete analysis of this usage, we understand that the mentioned reality
doesn’t regard at all the theoretical determination of the categories and the widening of the knowledge over
the supersensible, but that through this itis understood only that to them it corresponds in this respect
everywhere an object, because they are or comprised a priori in the necessary determination of the will, or
they are united inseparable with their object. This way, that inconsequence disappears, because it is made
another usage of those concepts than the speculative reason needs. On the other hand, now it is arising a
confirmation, very satisfactory and which before it was not to be expected, of a consistent mode of thinking
of the critic. It considers, namely, the objects of the experience as such, and between them also our own
subject,, only as events, putting however still at their basis things in themselves and counceling therefore
with perseverance not to consider all the supersensible as a fiction and its concept as empty of content.
Thus, the practical reason for itself, and without a prior understanding with the speculative one, gives now
reality to a supersensible object of the category of causality, namely to liberty (although, as to a practical
concept, only for the practical usage), confirming thereby through a fact that what there coul be only
thought. Simultaneously, the strange assertion,although not to be denied, of the sppeculative critic, saying
that the thoughtful subject is exactly to himself, in the internal intuition, only phenomenon, is receiving
here, in the practical reason critic, also, full confirmation, so well, than we have to discover it, even if the
speculative critic wouldn’t have demonstrated at all this proposition.
8. From these I also understand, then, why the most significant objections against the critic wheeon we
meet until now are spinning just around these two boobs: namely, on one hand, the objective reality, denied
in the theoretical knowledge and sustained in the practical one, of the categories applied to the noumens,
on the other hand, the paradoxical postulate that the man to make himself numen as subject of the liberty,
as well as however to consider himself, in his own empirical consciousness, phenomenon with respect to
nature. Because, as long as he wasn’t making determined concepts about morality and liberty, he couldn’t
guess, on one hand, what it would have been to put, as numen, at the basis of the required phenomenon,
after all the concepts of the pure intelect, in their theoretical applying, would have been reported exclusively
to phenomenons. Only a detailed critic of the practical reason can remove all this misunderstanding, putting
in clear light the consistent mode of thinking which constitutes exactly the greatest value of the critic.

Prin urmare, posibilitatea lor (a ideilor de Dumnezeu și nemurire), în aceastã privințã practicã, poate fi și
trebuie admisã, fãrã a o cunoaște și înțelege, totuși, din punct de vedere teoretic. Pentru postulatul din urmã
ajunge, în scop practic, ca ele sã nu cuprindã o imposibilitate (contradicție) internã. În comparație cu
rațiunea speculativã, aici e dat numai un temei subiectiv al ținerii de adevãrat, care însã totuși pentru o
rațiune tot atât de purã, dar practicã, are valoare obiectivã, întrucât în virtutea lui ideile de Dumnezeu și de
nemurire dobândesc, cu ajutorul conceptului libertãții, realitate și funcție obiectivã, ba chiar necesitate
subiectivã (trebuințã a rațiunii pure) de a fi admise. Prin aceasta însã rațiunea nu e lãrgitã în cunoașterea
teoreticã, ci numai posibilitatea, care mai înainte nu era decât o problemã, devine aici aserțiune. În acest
fel, întrebuințarea practicã a rațiunii se leagã cu elementele celei teoretice. Și aceastã trebuințã nu este
cumva numai o trebuințã ipoteticã a unui scop arbitrar al speculațiunii, în felul cã ar trebui sã admitem ceva
când, pentru desãvârșirea întrebuințãrii rațiunii, voim sã înaintãm în speculațiune, ci e o trebuințã legalã de
a admite ceva fãrã de care nu se poate înfãptui ceea ce trebuie sã ne propunem ca scop al acțiunii sau
renunțãrii noastre. Rațiunea noastrã speculativã ar fi, se înțelege, mai mulțumitã sã dezlege fãrã aceastã
ocolire acele probleme pentru sine, pãstrându-le, ca cunoștințe, în vederea întrebuințãrii practice; dar, din
nefericire, cu facultatea noastrã speculativã lucrurile nu stau așa de bine. Cei ce se fãlesc cu astfel de
cunoștințe înalte n-ar trebui sã le ținã ascunse, ci ar trebui sã le expunã în public spre examinare și înaltã
prețuire. Ei vor sã dovedeascã; prea bine! sã dovedeascã deci, și critica își depune toate armele la picioarele
biruitorilor. Quid statis? Nolint. Atqui licet esse beatis (Horațiu, Satir., I, I, 19). Cum ei deci într-adevãr nu
vor, probabil fiindcã nu pot, noi ne vedem siliți sã luãm iarãși armele criticii spre a cãuta conceptele de
Dumnezeu, libertate și nemurire, pentru care speculațiunea nu gãsește îndestulãtoare chezãșie a posibilitãții
lor, în întrebuințarea moralã a rațiunii, întemeindu-le pe aceastã întrebuințare. Aici se mai lãmurește pentru
întâiași datã enigma criticii, anume în ce chip suntem în stare sã tãgãduim întrebuințãrii suprasensibile a
categoriilor, în speculațiune, realitatea obiectivã, atribuind totuși acestor categorii realitate obiectivã cu
privire la obiectele rațiunii practice pure; cãci, mai înainte, aceasta trebuie sã se înfãțișeze cu necesitate ca
o inconsecvențã, câtã vreme o astfel de întrebuințare practicã nu e cunoscutã decât dupã nume. Acum însã,
dupã o analizã completã a acestei întrebuințãri, înțelegem cã amintita realitate nu privește deloc
determinarea teoreticã a categoriilor și lãrgirea cunoașterii asupra suprasensibilului, ci cã prin aceasta se
înțelege numai cã lor le corespunde în aceastã privințã pretutindeni un obiect, deoarece ele sau sunt cuprinse
a priori în determinarea necesarã a voinței, sau sunt unite nedespãrțit cu obiectul lor. În acest fel, acea
inconsecvențã dispare, deoarece se face o altã întrebuințare de acele concepte decât are nevoie rațiunea
speculativã. Pe de altã parte, acum se ivește o confirmare, foarte satisfãcãtoare și care mai înainte nu era
prea de așteptat, a unui mod consecvent de gândire a criticii. Ea considerã, anume, obiectele experienței ca
atare, și între dânsele și propriul nostru subiect, numai ca fenomene, punând însã totuși la baza lor lucruri
în sine și sfãtuindu-ne deci cu stãruințã sã nu considerãm tot suprasensibilul ca ficțiune și conceptul sãu ca
gol de conținut. Astfel, rațiunea practicã pentru sine însãși, și fãrã nici o înțelegere prealabilã cu cea
speculativã, dã acum realitate unui obiect suprasensibil al categoriei cauzalitãții, anume libertãții (deși, ca
unui concept practic, numai pentru întrebuințarea practicã), confirmând astfel printr-un fapt ceea ce acolo
putea fi numai gândit. Totodatã, afirmația stranie, deși de netãgãduit, a criticii speculative, zicând cã
subiectul cugetãtor își este chiar sieși, în intuiția internã, numai fenomen, își primește aici, în critica rațiunii
practice, de asemenea deplinã confirmare, atât de bine, încât noi trebuie s-o descoperim, chiar dacã critica
speculativã n-ar fi demonstrat deloc aceastã propoziție*.Din acestea mai înțeleg, apoi, de ce obiecțiile cele
mai însemnate împotriva criticii pe care le-am întâlnit pânã acum se învârt tocmai în jurul acestor douã
țâțâni: anume, pe de o parte, realitatea obiectivã, tãgãduitã în cunoașterea teoreticã și susținutã în cea
practicã, a categoriilor aplicate la noumene, pe de altã parte, postulatul paradoxal ca omul sã se facã noumen
ca subiect al libertãții, totodatã însã sã se considere, în propria sa conștiințã empiricã, fenomen cu privire la
naturã. Cãci, atâta vreme cât el încã nu-și fãcea concepte hotãrâte despre moralitate și libertate, el nu putea
ghici, pe de o parte, ce ar fi fost de pus, ca noumen, la baza pretinsului fenomen, pe de altã parte, dacã e
pretutindeni cu putințã sã-și mai facã despre el un concept, dupã ce mai înainte toate conceptele intelectului
pur, în aplicarea lor teoreticã, ar fi fost raportate în mod exclusiv numai la fenomene. Numai o criticã
amãnunțitã a rațiunii practice poate înlãtura toatã aceastã neînț1elegere, punând în luminã clarã modul
consecvent de gândire care constituie tocmai cea mai mare valoare a criticii.
Cu o traducere din limba germană de Traian Brăileanu

Victor, Te iubesc și Te doresc, puiul meu dulce.

I. Să cunoaștem textul!...
1. De ce pentru ideile de Dumnezeu și de nemurire e dat numai un temei subiectiv al ținerii de
adevărat, care însă pentru o rațiune tot atât de pură, dar practică, are valoare obiectivă?...
2. De ce acum însă, după o analiză completă a acestei întrebuințări, înțelegem cã amintita realitate
(obiectivă) nu privește deloc determinarea teoretică a categoriilor și lărgirea cunoașterii asupra
suprasensibilului?

1
Celui ce bãnuiește a întâlni aici inconsecvențe, când acum spun cã libertatea este condiția legii morale, iar mai apoi,
în cuprinsul tratatului, susțin cã legea moralã este condiția sub care abia dobândim conștiința libertãții, îi voi aminti
numai cã libertatea este, firește, ratio essendi a legii morale, dar cã legea moralã este ratio cognoscendi a libertãții.
Cãci, dacã legea moralã n-ar fi mai înainte gânditã cu claritate în rațiunea noastrã, nu ne-am crede niciodatã în drept
sã admitem așa ceva cum este libertatea (deși ea nu se contrazice). Dacã n-ar exista însã libertatea, legea moralã nici
nu s-ar gãsi în noi.
* Unirea cauzalitãții ca libertate cu cea ca mecanism natural, dintre care cea dintâi se întemeiazã pe legea moralã, a
doua – pe legea naturalã, și anume în unul și același subiect, în om, este imposibilã dacã omul nu e considerat în
raportare la legea moralã ca ființã în sine, în raportare la legea naturalã însã ca fenomen, și anume o datã în conștiința
purã și, în al doilea caz, în conștiința empiricã.
3. De ce obiectele experienței ne sfătuiesc cu stăruință să nu considerăm tot suprasensibilul ca
ficțiune și conținutul său gol de conținut?...
4. Cărui obiect suprsensibil al categoriei cauzalității dă acum rațiune practică realitate și de ce?...
5. Poate demonstra critica rațiunii practice că subiectul cugetător își este chiar sieși, în intuiția
internă, și fenomen?... dacă da, de ce?...
6. Ce anume tăgăduiește cunoașterea teoretică și susține cea practică?..
7. Ce anume ar putea fi pus ca noumen la baza considerării omului însuși ca fenomen cu privire la
natură, în propria sa conștiință empirică?...
II. Extrageți din text trei argumente și două silogisme.
III. Alcătuiți o compunre, un eseu, în care să discutați despre conceptele de moralitate și libertate,
precum și despre ideile de Dumnezeu și nemurire.