Structura fitocenozelor(sinstructura)

1. Fizionomia şi aspectul fitocenozelor

Daca acceptăm ideea că fitocenozele nu reprezintă o simplă sumă de

indivizi, ci un subsistem biologic unitar, dar nu uniform, dependent
de particularităţile biotopului şi supus reglajului de sistemul
ierarhic superior, atunci putem afirma că fitocenoza prezintă o serie
de însuşiri funcţionale proprii, specifice, care îi vor conferi
individualitate
Fiecare fitoindivid se caracterizează printr-un anumit HABITUS,
rezultat în urma interacţiunii genotip-fenotip-mediu şi care se
păstrează atât timp cât specia îşi menţine integralitatea şi condiţiile
de mediu nu se modifică radical
În cadrul unei fitocenoze iau naştere o multitudine de interacţiuni
între speciile componente, între acestea şi mediu, între genofondul
populaţiilor şi ansamblul factorilor staţionali, rezultatul
conretizându-se şi în apariţia unei fizionomii specifice fiecărui tip de
ftocenoză
Dar, această înfăţişare va fi foarte asemănătoare la toate fitocenozele
care ocupă biotopuri asemănătoare şi care au aceleaşi specii
dominante, diferind de cea a a fitocenozelor vegetale instalate în alte
tipuri de staţiuni şi cu o compoziţie floristică distinctă
Suma calitativă şi cantitativă, constantă şi caracteristică a însuşirilor
morfologice ale unei fitocenoze poartă numele de FIZIONOMIE
Ca şi în cazul habitusului plantelor, fizionomia fitocenozei poate fi
observată, caracterizată şi recunoscută de la o oarecare distanţă
Cunoaşterea fizionomiei diverselor tipuri de fitocenoze prezintă
importanţă în stabilirea, pe teren, a traseelor de urmat şi în alegerea
suprafeţelor de probă
De obicei, fizionomia fitovenozelor este imprimată de specia sau de
speciile edificatoar, de formele biologice dominante
Dar în oricare punct al arealului de răspândire al unei asociaţii,
complexul de specii din fitocenozele acesteia îşi va pune amprenta,
ajustând caracteristicile întregului
De ex:
1. fizionomia unui unui făget este imprimată de fag, care est specie
dominantă, dar ea este întregită de celelalte arborescente (carpen,
cireş, arţar, paltin, tei, etc), de stratul arbuştilor (corn, alun,
păducel, zmeur, etc) şi de cel al ierburilor (ferigi, mierea ursului,
măcriş, etc)
2. o pajişte de colilie (Stipa pulcherrima) va avea fizionomia
determinată de acest edificator, dar ea va fi mozaicată de ponderea
cantitativă mai mare sau mai redusă a speciilor însoţitoare şi
caracteristice (jaleş, bărboasă, etc)
Deci, fizionomia constituie o caracteristică morfologică a
fitocenozelor care se va păstra atât timp cât nu vor acţiona forţe
externe sau interne, cu o asemenea intensitate, încât să depăşească
capacitatea de suport a complexului cenotic, situaţie în care
fitocenoza va fi înlocuită printr-o alta de provenienţă secundară
Cu alte cuvinte, fizionomia are o durată egală cu durata cu durata
de viaţă a unei fitocenoze şi este dependentă de structura floristică şi
biologică a acesteia, precum şi de intensitatea acţiunii factorilor
perturbatori
În fitosociologie se vorbeşte şi despre aspectul unei fitocenoze, care
se va schimba în funcţie de succesiunea anotimpurilor în decursul
unui an, de starea fenologică a speciilor componente, în dinamica lor
anuală
În acelaşi timp, aspectul va fi marcat de vârsta fitocenozei, de
periodicitatea anilor cu şi fără fructificaţie, de acţiunea unor factori
externi, abiotici şi biotici
Deci, aspectul reprezintă înfăţişarea, suma calitativă şi cantitativă a
caracterelor morfologice, pe care o fitocenoza o are într-un anumit
moment al ciclului său anual, diferită de la un anotimp la altul, dar
şi repetabilă periodic, dacă nu intervin factori care să frâneze
manifestarea bioritmurilor codificate în informaţie genetică a
fitopopulaţiilor componente
Întotdeauna însă, aspectul se integrează în limitele fizionomiei,
având, în condiţiile climatului nostru, următoarea succesiune:
1. vernal
2. estival
3. autumnal
4. hibernal
De ex, un făget va avea aspectul VERNAL caracterizat prin
deschiderea mugurilor şi apariţia frunzelor arborilor şi arbuştilor,
de înflorirea ghioceilor, brânduşelor de primăvară, păştiţelor,
toporaşilor
Aspectul ESTIVAL este marcat de maturizarea frunzelor arborilor
şi arbuştilor, de anteza unor specii ierboase umbrofile, cumar fi:
vinariţă, fragii de pădure, nu-mă-uita, păiuşul de pădure, etc
Aspectul AUTUMNAL impresionează prin galbenul şi ruginiul
frunzelor, prin bogăţia litierei, în care se mai văd pâlcuri de muşchi
şi frunzele unor ferigi
Aspectul HIBERNAL relevă arborii desfrunziţi, pe fundalul
covorului de zăpadă, evidenţiind sinuziile de licheni corticoli
Atât aspectul cât şi fizionomia prezintă anumite particularităţi în
funcţie de vârsta sau stadiul dinamic al fitocenozei date
Vom putea astfel vorbi despre o fizionomie de tinereţe (incipientă),
de maturitate (climax) şi despre una de declin (regresie), în cadrul
cărora fiecare din cele 4 tipuri de aspect vor prezenta note
particulare
Concluziile ce pot fi desprinse din prezentarea celor două noţiuni
sunt:
1. de ordin metodologic: studiul unei fitocenoze va fi considarat
complet numai în măsura în care a surprins cele trei aspecte ale
perioadei de vegetaţie în condiţiile climatului temperat (vernal,
estival, autumnal) şi respectiv două în condiţiile climatului
tropical (de sezon secetos şi ploios)
2. de ordin teoretic: ilustrează modul de manifestare fenologică a
bioritmurilor codificate de genofondul populaţiilor integrate în
fitocenoze, informând în acelaşi timp asupra condiţiilor climatice în
care s-a derulat evoluţia unor taxoni, chiar şi consolidarea tipului de
fitocenoză, dar şi evidenţiind permanenta dinamică a sistemului
fitocenotic în limitele integralitaţii sale
3. de ordin practic: ajută la interpretarea corectă a
aerofotogramelor, foarte utile în activitatea de cartare a vegetaţiei,
în realizarea proiectelor de amenajare a teritoriului, în proiectarea
spaţiilor verzi, în reconstrucţia ecologică a unor ecosisteme
deteriorate ori în înfiinţarea unora artificiale
Structura calitativă a fitocenozelor

Cercetările fitosociologice urmăresc, într-o primă etapă cunoaşterea

complexului de specii şi de factori ecologici care caracterizează viaţa
unei fitocenoze, iar apoi, într-o altă etapă, vor putea fi desprinse
concluzii generalizatoare
Baza pentru etapa sintetică o reprezintă prima etapă, cea analitică,
de teren, motiv pentru care subliniem importanţa ce trebuie
acordată acesteia, necesitatea efectuării unor observaţii şi
determinări riguroase, complete şi repetate într-un număr d
eşantionaje suficient de mare pentru obţinerea unei acoperiri
statistice satisfăcătoare
Fitocenoza este alcătuită dintr-un complex de specii autotrofe, cu
origini geografice şi cerinţe ecologice mai mult sau mai puţin
apropiate, cu structură cariotipică şi importanţă economică diferite
Totuşi, aceste fitopopulaţii se reunesc în comunităţi relativ stabile şi
bine conturate, cărora le imprimă caracteristici proprii
În abordarea structurii calitative a fitocenozelor se va insista asupra
următoarelor aspecte: compoziţia floristică, structura bioformelor şi
geoelementelor, structura eco-cenotică, structura genetică şi
valoarea economică a acestora

Compoziţia floristică

Această caracteristică, imprimată de totalitatea speciilor eutotrofe

care participă la alcătuirea unei comunităţi vegetale, reprezintă
“....un element important de diferenţiere, delimitare şi tipizare a
fitocenozelor” (Ivan, 1979)
Compoziţia floristică diferă în funcţie de regiunea geografică în care
se dezvoltă o anumită fitocenoză, de tipul de vegetaţie căreia îi
aparţine, de altitudine, de rocă, de sistemul relaţiilor interspecifice,
de intensitatea acţiunii factorului antropo-zoogen, de stadiul
dinamic al fitocenozei
În analiza compoziţiei floristice se ia în consideraţie, în primul rând
numărul de specii componente şi importanţa lor în constituirea
ambianţei cenotice
Bogăţia specifică

Este o componentă importantă a diversităţii floristice, iar aceasta, la

rândul ei, oferă informaţii asupra gradului de homeostazie a
sistemului dat, ştiindu-se că, în general, stabilitatea oricărui sistem
biologic este dependentă de complexitatea sa structurală şi
funcţională
O diversitate mare va conferi sistemului şi posibilităţi multiple de
evoluţie
Pentru specialist, compararea numărului de specii din fitocenozele
unei asociaţii poate să sugereze şi alte aspecte, cum ar fi:
particularităţi ale ecotopului, stadiul dinamic al fiecărei fitocenoze
în parte şi, uneori, chiar corectitudinea cu care fitocenozele
respective au fost analizate
Înainte de a analiza câteva exemple concrete, considerăm utilă
prezentarea unor legităţi care guvernează variabilitatea numărului
de specii din comunităţile vegetale:
- numărul de specii scade atât altitudinal, din etajul colinar până în
cel alpin, mai ales datorită scăderii temperaturii medii, pe măsură ce
ecotopul se apropie de limitele extreme ale valorilor diverşilor
factori abiotici, odată cu gradul de izolare a biotopului, datorită
existenţei barierelor geografice (oceane, deşerturi, catene muntoase,
etc) ce limitează uneori diseminarea seminţelor sau sporilor,
creşterea presiunii factorului antropo-zoogen
- asistăm la o creştere a numărului de specii, în condiţiile aceleaşi
zone de vegetaţie, odată cu creşterea suprafeţei ocupate de o
anumită fitocenoză, a heterogenităţii
microstaţionale de pe cuprinsul ei, a apropierii de zona de ecoton, de
interferenţă cu alte fitocenoze; pe măsură ce fitocenoza se apropie de
stadiul de climax
Exemple:
1. pe 1 km², într-o pădure tropicală pluvială pot fi inventariate cca
10000 de specii de fanerogame, într-un făget european numărul lor
se reduce la aprox 200, iar în molidişurile scandinave se întâlnesc în
medie 40-50 specii
2. în cadrul aceleaşi zone şi etaj de vegetaţie, microrelieful
influenţează semnificativ numărul de specii din structura
fitocenozelor; astfel, Popescu (1963) constată deosebiri evidente pe
cele 4 expoziţii ale movilelor dinBanat, unde versantul nordic este
mai favorabil cormofitelor, dată fiind insolaţia mai moderată, în
condiţiile silvostepei vestice
3. pajiştile de bărboasă (Botriochloa ischaemum) din ţara noastră au
un număr mare de specii în condiţiile etajului colinar, unde originea
lor este secundară, faţă de zona de silvostepă şi cea nemorală,
situaţie explicabilă prin poziţia fitocenozelor sale la contactul cu
grupări vegetale foarte diferite
4. aceleaşi pajişti stepice, din apropierea localitţii Mangalia, după
ani de păşunat intensiv şi-au redus diversitatea cu 5-7 specii
5. fitocenozele edificate de gorun şi carpen prezintă un număr diferit
de specii n diversele regiuni ale ţării noastre, la latitudini şi
altitudini diferite, chiar în condiţiile comparării unor suprafeţe
relevate de mărimi apropiate; dacă în Munţii Zarandului se
întâlnesc 52 sp, în Pod Secaşelor fitocenozele totalizează 35 sp, cele
din Dl. Cetăţii Neamţului reunesc numai 24 sp
6. un alt exemplu, este cel al unor fitocenoze edificate de păiuşul
sulcat (Festuca rupicola) şi iarba câmpului (Agrostis capillaris) şi
care sunt situate în regiuni diferite, pe expoziţii diferite (păşune,
fâneaţă), iar analiza lor s-a făcut în trei luni diferite ale sezonului
estival
Referindu-ne la numărul de specii din acest exemplu am putut
constata următoarele:
- în condiţiile utilizării lor ca păşune, aceste fitocenoze îşi reduc
simţitor numărul de specii de la vest spre est, chiar la aceleaşi
altitudini (diferind expoziţia şi înclinaţia versanţilor , păşunatul
eliminând speciile sensibile)
- folosirea lor ca fâneţe are efecte benefice asupra numărului de
specii
- numărul de specii comune, cel puţin în două din cele trei fitocenoze
analizate este de 27 (afinitate floristică de 66,6%), fiecare având şi
un număr de specii (între 11 şi 28) care le oferă originalitate
Concluzionând, se poate aprecia că bogăţia specifică este un
indicator preţios al structurii floristice al fitocenozelor, dar şi al
asociaţiilor vegetale, ea putând fi utilizată în caracterizarea
indivizilor de asociaţie, dar absolutizarea lui nu poate la concluzii
pertinente
Este nevoie, printre altele, de a altele, de a analiza rolul şi ponderea
cantitativă a fiecărei specii în fitocenozele respective

Categoriile cenotice de specii (fitocenotipurile)

Aceste categorii se stabilesc atât pe teren, cât mai ales, în etapa de

prelucrare a datelor analitice obţinute în prima fază a unei
investigaţii fitosociologice
În acest sens se are în vedere:
- semnificaţia ecologică
- frecvenţa de apariţie în fitocenozele unei asociaţii
- ponderea cantitativă
- importanţa fitogeografică
Cunoaşterea acestor categorii este importantă în realizarea
interpretărilor cenotaxonomice (sintaxonomice) şi dinamice
(sindinamice) sau în formularea recomandărilor practice, motiv
pentru care trebuiesc făcute precizările:
- deşi categoriile cenotice s-au stabilit în urma analizării unui mare
număr de relevee, ele pot suferi în continuare ajustări odată cu
prelucrarea statistică a datelor de vegetaţie de pe întregul continent
European
- analiza acestor categorii, în corelaţie cu cea a factorilor ecologici
generali şi locali, nu poate lipsi din niciun studiu fitosociologic care
se pretinde ştiinţific şi util, chiar dacă această analiză presupune un
volum sporit de muncă, o informare bibliografică mai amplă şi
apelarea la metodologiilor unor discipline adiacente
- orice apariţie a unor specii, care par să nu aibă nimic în comun cu
ambianţa cenotică sau ecologică generală, trebuie să ducă la o
aprofundare a investigaţiei, la completarea ei li, numai în final, la
desprinderea unor concluzii cenotaxonomice, de clasificare a
vegetaţiei
Şcoala fitosociologică-floristică clasică, insistând mai mult asupra
fidelităţii speciilor din fitocenoze (a speciilor cu afinitate pentru un
anumit tip de grupări vegetale), distinge următoarele categorii
cenotice de specii (Braun-Blanquet, 1964):
1. Specii caracteristice, cu trei subtipuri:
- fidele, întâlnite exclusiv sau aproape exclusiv într-o anumită
unitate fitocenotică
- elective, prezent, de regulă într-o anumită unitate, dar care pot să
apară, cu abundenţă redusă, şi în alte grupări
- preferenţiale, regăsite în mai multe tipuri de cenoze
2. Specii însoţitoare (indiferente), ce pot fi întâlnite în foarte multe
grupări, fără a manifesta vreo preferinţă pentru una dintre ele
3. Specii întâmplătoare (sau străine), care apar în mod accidental
într-o anumită unitate fitocenotică
Şcoala fitocenologică din România, alături de mulţi adepţi de la
Zurich-Montpellier acceptă, din motive practice, împărţirea
speciilor din compoziţia fitocenozelor în:
- specii caracteristice (sau fidele), cu răspândire limitată aproape
exclusiv la o unitate cenotaxonomică superioară; uneori, ca urmare
a gradului înaintat de adaptare la condiţiile eco-cenotică ale unităţii
respective, una-două dintre aceste specii pot atinge valori ridicate de
abundenţă, devenind în acelaşi timp şi edificatoare a unor asociaţii
incluse în cenotaxonul respective
- specii edificatoare (sau dominante), care prin numărul sau
acoperirea fitoindivizilor lor, formeazăcea mai mare parte a
fitomasei, imprimând astfel fizionomia fitocenozelor,
particularităţile fitomediului lor, dar şi determinând compoziţia
floristică specifică a fitocenozelor unei asociaţii, ca rezultantă a
multiplelor relaţii de concurenţă şi co-adaptare
- specii diferenţiale, care individualizează un grup de fitocenoze
aparţinând unei anumite asociaţii, regiuni sau staţiuni, faţă de altele
asemănătoare lor din perimetrul general de răspândire al unităţii
cenotaxonomice respective; ele se stabilesc în urma analizelor
comparative pe un număr de eşantioane
- specii de recunoaştere, componente ale unui nucleu cenotic capabil
să circumscrie caracterul inter-relaţiilor din cadrul unor comunităţi
vegetale; în parte, acestă categorie se suprapune peste conţinutul
speciilor caracteristice şi diferenţiale, dar înglobează şi unele specii
indicatoare ori altele importante din punct de vedere fitogeografic
- specii indicatoare, care prezintă preferinţe, deci şi exigenţe faţă de
anumite valori ale unor factori abiotci, funcţionând ca veritabile şi
expeditive aparate de măsură; numărul lor, modul de distribuire în
interiorul fitocenozei, pe lângă informaţiile privitoare la
particularităţile lor biologice, evidenţiază caracterul mai mult sau
mai puţin uniform al ecotopului fitocenozelor date
- specii însoţitoare, care nu au preferinţe cenotice evidente, fiind
întâlnite în grupări vegetale destul de deosebite unele de altele şi
deci, valoarea lor informaţională este mai redus
- specii întâmplătoare (sau accidentale) sunt acelea care apar în
structura fitocenozelor fie din grupări învecinate, uneori chiar
foarte îndepărtate, fiind dispersate de diverşi vectori fizici sau
biologice, fie ca rămăşiţe din stadiile dinamice iniţiale ale
fitocenozelor respective
Calitatea de specie caracteristică trebuie circumscrisă geografic, în
condiţii climatice şi geo-pedologice determinate
Astfel, unele specii pot prezenta în interiorul arealului lor afinităţi
pentru asociaţii foarte diferite
Acesta este motivul pentru care Westhoff (1973) susţine necesitatea
separării în următoarele trei subcategorii:
specii caracteristice locale, a căror fidelitate în raport cu o anumită
unitate cenotaxonomică se manifestă doar pe un teritoriu relativ
restrâns din cadrul arealului acesteia din urmă
- specii caracteristice regionale, care apar frecvent în fitocenozele
unor grupări, dar au arealul mai întins decât al comunităţilor
vegetale respective
- specii caracteristice absolute, al căror areal coincide cu cel al
unităţii cenotaxonomice în cauză
Deşi pentru existenţa fitocenozei toate speciile sunt importante, sub
aspect informaţional au valoare sporită acelea care alcătuiesc grupa
cenotică, grupă ce reuneşte toate speciile caracteristice unei asociaţii
şi unităţilor ierarhic superioare (vor fi incluse aici speciile
edificatoare, cele caracteristice, deseori şi unele din cele indicatoare
şi diferenţiale)
De asemenea, prezintă valoare informaţională şi grupa ecologică, în
care sunt cuprinse speciile adaptate la condiţiile edafo-climatice
oferite de staţiunea în care se dezvoltă fitocenozele unei asociaţii sau
ale unui grup de asociaţii înrudite
Între cele două grupe există uneori o corespondenţă, dar nu şi o
suprapunere, dată fiind tocmai evoluţia lor într-un anumit context
de factori biotici şi abiotici foarte diferenţiat
În grupa cenotică sunt adesea cuprinse specii care nu se regăsesc în
categoria celor indicatoare, deci nici în grupa ecologică
Este cazul speciilor cu largă amplitudine ecologică (euritope), care
edifică fitocenozele mai multor asociaţii vegetale
În concluzie, considerăm că din prezentarea privind compoziţia
floristică se pot desprinde ideile:
- identificarea corectă şi completă a tuturor taxonilor din alcătuirea
fitocenozelor se impune ca o necesitate, fapt realizabil în practică
numai prin constituirea unor colective mixte de cercetare
- compoziţia floristică este cea care imprimă fitocenozelor
caracteristicile morfo-structurale, reflectând în acelaşi timp şi
particularităţile ambianţei ecologice generale şi locale, precum şi
unele aspecte ale dinamicii acestora
- cu cât o fitocenoză este mai complex structurată floristic, cu atât
apar mai multe nişe ecologice pentru populaţiile de consumatori şi
descompunători.

Curs 8 lipsa
Curs 9
Originile şi dezvoltarea agriculturii biologice

Originile agriculturii biologice datează de la începutul intensificării

agriculturii
De fapt, chiar de atunci, câteva spirite clar-văzătoare au început să
se neliniştească de influienţa crescândă a chimiei şi a tehnicii asupra
dezvoltării agriculturii
Publicarea în SUA, în anul 1911, a cărţii lui F. King “Ţărani din
totdeauna: 40 de secole de agricultură neântreruptă în China, în
Coreea şi în Japonia” a stat la originea unei mişcări în favoarea unei
agriculturi mai apropiate de natură, care nu utilizează decât gunoiul
de grajd, sau alte materii organice pentru a întreţine fertilitatea
solului, care conservă tradiţia rotaţiilor şi utilizează, cât mai puţin
cu putinţă pesticidele de sinteză
În Europa, meritul de a pune bazele agriculturii biologice revine
austriacului R. Steiner şi englezului A. Howard
Încă din 1924, Steiner propune, în cerinţele sale, agicultorilor să
practice o agricultură impregnată de filosofia sa şi de respectul vieţii
• După moartea sa, discipolii săi, Kolisko şi Pfeiffer au pus în
practică propunerile sale pe un domeniu aflat în estul
Germaniei, iar mai târziu în SUA, într-un institut de cercetări
care a devenit mai târziu Institutul Pfeiffer
• În 1940, Howard a publicat “Agricultural Testament”, ăn care
propune o agricultură mai “naturală” şi mai puţin costisitoare,
bazată pe tehnici de fertilizare inspirate din metodele
tradiţionale, pe care el avusese ocazia să le experimenteze de-a
lungul carierei sale în India
• După unele începuturi timide în anii 30-40, agricultura
biologică a cunoscut un prim avânt între anii 1960 şi 1970,
determinat de repunerea în discuţie a societăţii de consum de
către diverse mişcări
Era de asemenea epoca creşterii spectaculoase a randamentelor
agricole generate de industrializarea agriculturii tradiţionale
Începând din acest moment, agricultura biologică evoluează destul
de diferit în funcţie de fiecare ţară
Din ce în ce mai marginalizată în Franţa, de către tehnicieni şi lobi-
urile lor agrochimice şi alimentare, ea a avut o soartă mai bună, mai
ales în Danemarca, în Suedia, Marea Britanie şi în Germania
Comunitatea Europeană recunoaşte oficial agricultura biologică
Confruntată cu gravele probleme de mediu şi cu societatea creată de
Politica sa Agricolă Comună (PAC), CEE se declară favorabilă unei
agriculturi “mai respectuoase faţă de mediu” şi contribuie la
realizarea unor programe de cercetare pentru găsirea de soluţii
alternative
La ora actuală, agricultura biologică este în expansiune în nordul
Europei, mai ales în Danemarca, Germania şi Olanda
Puterile publice colaborează atât în organizarea unor pieţe, cât şi la
nivelul programelor de cercetare
Situaţia agriculturii biologice pare mai puţin favorabilă în ţările
Europei de sud şi est, unde fie deteriorarea puternică a mediului, fie
schimbările social-politice din ultimii ani frânează dezvoltarea unei
strategii ecologice pe termen lung

Unitățile cenotaxonomice

Operând cu indivizi de asociație (fitocenoze) diferiți ca structură, ca

preferințe ecologice, ca distribuție geografică ori ca istorie a genezei
lor, fitosociologia nu poate realiza o sistematizare a imensului
material de date faptice, decât prin elaborarea unui sistem de
clasificare și ordonare
Acest sistem, denumit cenotaxonomic spre al diferenția de cel
filogenetic, poate fi caracterizat drept un sistem natural, deoarece
reunirea comunităților vegetale în diverse unități se face pe baza
unor criterii variate, dar menite să evidențieze legăturile și afinitățile
structurale, ecologice și evolutive dintre aceste comunități
Prin această tipizare, sistemul cenotaxonomic (sintaxonomic)
dobândește și o valoare practică, atât ca instrument de lucru în
fitosociologie, cât și ca element operațional în diverse sectoare
aplicative
De la ecomandările formulate de cei doi fondatori ai școlii
fitosociologice central-europene (Braun-Blanquet și Tuxen) s-a ajuns
la un act normativreprezentat de Codul de nomenclatură
fitosociologică , care se află deja la a 3-a ediție (Weber et al., 2000)
Sistemul cenotaxonomic este unul de tip ierarhic și inductiv, adică
construit de jos în sus
Unitățile de clasificare (cenotaxoni sau sintaxoni) sunt ierarhizate în
progresie sociologică după complexitatea structurală și maturitatea
succesională a fitocenozelor
Unitate de bază este asociația vegetală
În raport cu aceasta s-au distins unități de rang superior sau
inferior, fiecare recunoscându-se după un sufix caracteristic:

CLASA - etea
SUBCLASA - enea
ORDINUL - etalia
SUBORDINUL - enalia
ALIANȚA - ion
SUBALIANȚA - enion
ASOCIAȚIA - etum
SUBASOCIAȚIA - etosum
FACIESUL – osum
Asociația vegetală sau tipul de fitocenoză reprezintă modelul
statistic al fitocenozelor asemănătoare, prin compoziție și structură,
ce cuprinde doar trăsăturile esențiale, comune acestor fitocenoze
(Ivan et Doniță, 1975)
Diferențierea asociației vegetale este posibilă deoarece ea ocupă un
spațiu ecologic și unul geografic bine determinate
Repetarea în spațiu a combinației caracteristice de specii, legată
și de existența unor stațiuni ecologic echivalente, este o condiție
esențială în definirea conceptului de asociație
Pe această observație se bazează Pott (1998), atunci când preciza că
nu orice comunitate de vegetală poate fi clasificată într-un tip
fitocenotic, adică circumscrisă unei asociații
Astfel, grupările încă insuficient consolidate, aflate în diferite faze
succesionale, cele afectate de procese degenerative sau regenerative,
fragmentele izolate și de extindere redusă, toate incluzând un
cortegiu de specii tranzitorii, trebuie evitate în etapa analitică de
relevare, dacă obiectivul principal este încadrarea cenotaxonomică
Deloc de neglijat sunt reglementările privind nomenclatura
asociațiilor vegetale
Pe lângă corectitudinea formulării denumirii, de obicei binare, este
necesar ca aceasta să fie și sugestivă, să înmănunchieze o suma de
caracteristici structurale ale fitocenozelor subordonate
Numele generic al asociației are la bază denumirea de gen a unei sau
a două specii, la rădăcina cărora se adaugă sufixul –etum
Ca și în cazul speciilor, denumirea asociației este urmată de numele
autorului, scris întreg sau prescurtat și anul în care s-a publicat
descrierea asociației respective
În cazul în care denumirea se formează pornind de la o singură
specie dominantă, se aplică regula generală după cum urmează:
- o pajiște edificată de păiușul rupicol, Festuca rupicola, va avea
denumirea de asociație Festucetum rupicolae Burduja et al. 1956
- o pădure edificată de cer, Quercu cerris, va fi denumită Quercetum
cerris
Uneori apar o serie de cazuri particulare ce necesită modoficări
ortografice, în concordanță cu cele fonetice:
- rogozurile au denumirea de gen Carex, iar numele asociației se va
forma de la rădăcina genitivului (caricis) și nu a nominativului
(carex); asociațiile de rogozuri vor avea în acest caz denumirea
generică de Caricetum, la care se adaugă epitetul format din
genitivul speciei (ex. Caricetum acutiformis)
În denumirea asociațiilor pot fi incluse două specii (cazul cel mai des
întâlnit)
Cele două specii pot aparține la același gen (Festucetum valesiacae-
rupicolae Csuros et Kovacs 1962) sau la genuri diferite cu
următoarele cazuri mai frecvente:
- una este dominantă iar alta indicatoare ori diferențială; aceasta din
urmă va forma prima parte a denumirii de asociație: la rădăcina
genului se adaugă vocala o sau i, urmează genitivul speciei, iar prin
linia de legătură se adaugă denumirea speciei dominante, denumire
formată ca și în cazul unei singure specii (sufixul -etum+ genitivul
speciei); ex: Asperulo capitatae-Seslerietum rigidae (Zolyomi 1939)
Coldea 1991
- speciile pot fi codominante, ocupând fie același strat, fie strate
diferite; în această situație, denumirea se formează supă regulile
menționate, cu precizarea că prima se trece specia di stratul sau
substratul inferior; ex: Oxali acetosellae-Pinetum abietis Brezina et
Hadac 1962

Subtaxoni subordonați asociației

În practica fitosociologică se utilizează numeroși taxoni inferiori

asociației, cum ar fi:
1. Subasociația: reunește fitocenoze care se deosebesc de tipul
asociației prin variații ecologice și dinamice evidente, cel mai adesea
aceste modificări nefiind altceva decât stadii, mai mult sau mai
puțin îndelungate, ale unor serii succesionale; alteori subasociația
marchează particularitățile imprimate structurii fitocenozelor unei
asociații de către factorii oro-edafo-climatici locali ori de cei
antropo-zoogeni
Denumirea acestui infrasintaxon se face pornind de la specia cea
mai discriminantă (care înmănunchiază complexul de modificări
amintit), la rădăcina genului adăugându-se sufixul -etosum, iar
specia se pune la genitiv
Numele astfel obținut se aduagă celui de asociație, se scrie cu litere
mici și se specifică autorul și anul
De ex.: Vaccinio myrtilli-Piceetum abietis Brezina et Hadac 1962
juniperetosum nanae (Resmeriță 1970) Pop et al. 1988
2. Faciesul reunește fitocenozele în care una-două specii se afirmă
cantitativ într-unul din strate, fără însă a fi afectată structura
calitativă a asociației
Condiționarea faciesului este dată în cea mai mare măsură de fctori
ecologici locali, de factorul antropo-zoogen și numai, uneori de
fazele succesionale
Denumirea faciesului se realizează cu ajutorul sufixului -osum,
adăugat la rădăcina genului speciei afirmate cantitativ și din
genitivul numelui de specie
Astfel, în pădurile de fag și carpen de la noi (Carpino betuli-
Fagetum sylvaticae Paucă 1941), pe mari suprafețe se poate afirma
leurda edificând faciesul alliosum ursini, alteori se afirmă rogozul
edificând faciesul caricosum pilosae

Sintaxoni ierarhic superiori asociației

Acești cenotaxoni se diferențiază ecologic mai pregnant și se pot

pune în evidență la o scară mai mare
Tocmai de aceea ei constituie deseori unități operaționale pentru
biogeografi, geomorfologi, arhitecți etc dar și pentru cei ce se ocupă
de conservarea biodiversității

1. Alianța (alianța de vegetație) reunește asociațiile asemănătoare ca

structură floristică și se stabilește pe baza unei asociații tip
Denumirea alianței se stabilește pornind de la una din asociațiile
caracteristice, implicit și de la o specie caracteristică, adăugându-se
sufixul -ion urmat de genitivul speciei
În cazul în care denumirea se face după două specii se aplică regulile
prezentate la asociație, respectându-se doar sufixul
De exemplu, pajiștile xerofile din Transilvania, dezvoltate pe
terenuri afectate de eroziune, cu soluri luto-argiloase și luto-
nisipoase, sărace în baze și humus, sunt încadrate în alianțele:
- Festucion rupicolae Soo (1940) 1964, incluzând asociații ale unor
fitocenoze mai puțin degradate
- Danthonio provincialis-Stipion stenophyllae Ghișa 1941, localizate
pe platouri sau în treimea superioară a versanților însoriți
- Stipion lessingianae Soo 1947, cu asociații ale căror fitocenoze sun
mai puțin închegate, iar solurile sunt puternic erodate
2. Ordinul (ordinul de vegetație, ordin de alianțe), cu un grad mai
ridicate de generalizare, reunește tipurile de alianțe după
consistența și regiunea geografică în care se dezvoltă fitocenozele
asociațiilor incluse
În denumirea ordinului se utilizează numele unei alianțe (de obicei a
alianței tip), la rădăcina genului adăugându-se sufixul caracteristic –
etalia , iar specia punându-se la genitiv
De exemplu, în cazul pădurilor de foioase europene din climatul
temperat, printre altele sunt conturate ordinele:
- Quercetalia pubescenti-petraeae Klika 1933, ce include pădurile de
stejari xero-subtermofili
- Quercetalia roboris Tx. 1931, în care se grupează pădurile de
stejari mezo-acidofili din etajul colinar și montan inferior
- Fagetalia sylvaticae Pawl. 1928, care cuprinde pădurile de foioase
și de amestec din etajul montan
- Populetalia albae Br.-Bl. 1931, ce include pădurile de plopi și
frasini situate pe terasele fluviale inundabile
3. Clasa (clasa de vegetație, clasa de ordine) cuprinde ordinele ce
prezintă o anumită afinitate ecologică și floristică, frecvent și
geografică constituind sintaxonul cu gradul cel mai ridicat de
generalizare (dintre cei utilizați dintre cei utilizați în fitosociologie)
În ultimul timp s-a tot pus problema ca tipurile de vegetație ce
aparțin ce aparțin aceleiași clase, să fie asemănătoare și din punct de
vedere structural și fizionomică
În virtutea acestei tendințe revizioniste, unele clase care inițial au
fost foarte cuprinzătoare, au fost scindate și ca atare, au apărut clase
noi, dar și mai omogene
Denumirea clasei se realizează după numele unui ordin (uneori se
iau în considerare două ordine, din care unul este ordinul tip), prin
adăugarea sufixului – etea , urmat de genitivul speciei, iar în cazul a
două genuri, de obicei nu se mai includ în denumire și speciile
Câteva dintre clasele de vegetație de pe continentul european sunt:
- pajiștile xerofile și xero-mezofile din climatul temperat sunt
încadrate în clasa Festuco-Brometea Br.-Bl. et Tx. 1943, pe când cele
mezo- și higrofile sunt reunite în Molinio-Arrhenatheretea Tx. 1937,
cele halofile continentale în Puccinelio-Salicornietea Țopa 1939
- pădurile temperate mezo- și mezo-higrofile de foioase caducifoliate
sunt înglobate în clasa Querco-Fagetea Br.-Bl. et Vlieger 1937, cele
mezo-xerofile în clasa Quercetea pubescentis Doing-Kraft ex
Scamoni et Passarge 1959
- pădurile de conifere acidofile aparțin în marea lor majoritate la clasa Vaccinio-
Piceetea Br.-Bl. 1939

Vegetaţia României
1. Condiţiile determinante pentru formarea învelişului vegetal şi al
unităţilor fitocenologice din ţara noastră
La noi în ţară se întâlnesc mai multe unităţi zonale şi regionale de
vegetaţie, fiecare dintre acestea cuprinzând un număr destul de
mare de fitocenoze care aparţin la asociaţii distincte
 Pe teritoriul ţării există stepe, păduri de foioase cu
caracteristici foarte diferite, păduri de răşinoase boreale,
tufărişuri şi pajişti scunde de climat rece, vegetaţie de mlaştini,
sărături, nisipuri, lunci, deltă etc
 Marea diversitate a unităţilor zonale şi a celor de vegetaţie,
cât şi a unităţilor fitocenologice ce le alcătuiesc, se datorează
mai multor cauze
  De mare importanţă sunt în primul rând condiţiile
geografice: situarea pe continent, caracterul reliefului, al
climatului şi al substratului
 Intervine apoi bogăţia florei, spectrul ei ecologic larg
 Un anumit rol l-a avut şi evoluţia vegetaţiei în postglaciar
1. Diversitatea condiţiilor geografice – cauza primordială a
formării unităţilor geografice de vegetaţie
Teritoriul ţării noastre este situat în plină zonă a climatului
temperat, şi anume, la interferenţa variantelor de climat central-
european cu nuanţe oceanice, est-european cu nuanţe
continentale şi sud-european cu nuanţe submediteraneene
În Dobrogea se resimte influenţa climatică locală a Mării Negre
Astfel, prin situarea pe continent, se realizează o diferenţiere destul
de accentuată a climatului în diversele părţi ale ţării noastre
Specifică pentru ţara noastră este varietatea mare a formelor de
relief, realizată prin îmbinarea teritoriilor de platformă cu cele de
orogeneză ale lanţului carpatic
Câmpiile şi podişurile, dealurile şi munţii au aproximativ aceeaşi pondere în cadrul
reliefului
În marile câmpii din sudul şi vestul ţării, ca şi în podişurile Moldovei şi Dobrogei, se
manifestă zonarea latitudinală a climatului, în timp ce în teritoriul deluros-muntos, în
care altitudinea creşte pe distanţe relativ mici de la 200-300m la peste 2500m, ia naştere
o evidentă zonare altitudinală (etajare) a climatului
Climatul este condiţia de bază a diferenţierii unităţilor geografice, prin regimurile
hidrotermice ce se formează atât pe teritoriile mai întinse cât şi pe plan local
Climatul zonal corespunzător latitudinilor este unul temperat cu ierni reci şi veri
călduroase, adesea secetoase
Teritoriul carpatic, care are în principal un climat de nuanţă central-europeană, se
caracterizează prin rapida schimbare a climatului pe altitudine
Iau naştere câteva etaje distincte de climat:
1. Un climat temperat răcoros mai umed, cu temperaturi medii anuale între 4-9 ºC şi
precipitaţii anuale de 650-1100 mm
2. Un climat boreal rece şi umed, cu temperaturi medii anuale între 2-4 ºC şi precipitaţii
de 1000-1200 mm
3. Un climat subalpin, cu temperaturi medii anuale între 2 şi -0,5 ºC şi precipitaţii peste
1200 mm
4. Un climat alpin, cu temperaturi medii anuale de la -0,5 ºC la -2,5 ºC şi precipitaţii ce
pot depăşi 1400 mm
Unităţi geografice zonale
Zone şi subzone
Aşezarea ţării noastre între vestul oceanic şi estul continental al Europei condiţionează
predominarea în zonele de câmpie şi podişuri joase a unui climat de tranziţie ce
favorizează existenţa atât a pădurii cât şi a pajiştii stepice
Aşa cum rezultă din hărţile de vegetaţie, în lipsa munţilor România s-ar încadra
aproape în întregime în zona de silvostepă
Condiţiile de climat, mai aride, din partea de est a Câmpiei Române, Dobrogea centrală
şi din partea de sud a Moldovei determină înlocuirea în aceste teritorii a silvostepei prin
zona de stepă
În schimb, în teritoriile joase din preajma domeniului carpatic în care influenţa
munţilor, fără a provoca încă etajarea climatului şi a vegetaţiei, se face totuşi simţită
printr-o creştere a volumului precipitaţiilor, se creează condiţii favorabile pentru
instalarea compactă a pădurilor de stejar caracteristice pentru zona nemorală
Pentru teritoriile joase ale României, în care se manifestă zonalitatea latitudinală a
climatului, unităţile geografice zonale de vegetaţie sunt următoarele:
1. Zona stepei
- Subzona stepei cu graminee
- Subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate
2. Zona silvostepei
- Subzona silvostepei nordice
- Subzona silvostepei sudice
3. Zona nemorală (a pădurilor de stejar)
- Subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur)
- Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris, Q. frainetto)
Etaje şi subetaje
În teritoriul deluros-muntos, în care se resimte precumpănitor influenţa modificatoare
de climă a altitudinii, s-a arătat că se formează câteva etaje de climat:
1. Etajul nemoral
În climatul încă suficient de cald şi umed de la altitudini mici şi mijlocii, cu
predominarea speciilor de foioase cu frunze căzătoare
Acest etaj se desfăşoară pe cel mai mare interval de altitudine: între 300 (400) şi 1300
(1450) m şi după natura speciilor edificatoare din păduri se împart în două subetaje: al
pădurilor de gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase
2. Etajul boreal
În climatul rece al regiunii montane mijlocii (1200-1300-1700-1850 m), în care perioada
de vegetaţie este prea scurtă pentru cele mai multe specii de foioase
Aici se formează păduri aproape pure de molid
În acest etaj, destul de uniform din punct de vedere al vegetaţiei, nu se conturează
subetaje, dar se pot separa cel puţin două fâşii zonale: una cu molidişuri normale, alta
cu molidişuri de limită, în care, pe alocuri, se amestecă lariţa cu zâmbrul
3. Etajul subalpin
Peste 1700-1850 m; locul pădurii încheiate este luat de rarişti de arbori (cu molid, lariţă,
zâmbru) care devin din ce în ce mai scunzi şi se localizează în locuri tot mai adăpostite,
odată cu creşterea altitudinii
Între arbori se instalează tufişuri de jneapăn şi ienupăr care, treptat, devin dominante
alături de tufişuri de bujor de munte
Această fâşie prin care arborii sunt înlocuiţi treptat prin arbuşti se situează la altitudini
între 1700 (1850) – (2000) 2200 m alcătuind etajul subalpin
4. Etajul alpin
Pe cele mai înalte culmi ale Carpaţilor, între 2000 – 2200 şi 2500 m
Aici se instalează arbuşti pitici din genul Salix, Dryas octopetala, Loiseleuria
procumbens, ierburi scunde (Carex curvula, Juncus trifidus, Sesleria coerulans) etc
formându-se un complex de tufărişuri şi pajişti scunde caracteristic etajului alpin
De fapt, aceste ecosisteme sunt specifice subetajului inferior din etajul alpin
Celălalt subetaj, nival, cu zăpezi veşnice, nu se întâlneşte în Carpaţii noştri
Unităţi regionale
Variantele de climat care se fac simţite în diversele părţi ale ţării, atât în teritoriile joase
cât şi în domeniul carpatic, provoacă modificări destul de importante în cuprinsul
unităţilor zonale de vegetaţie
Ţinând seama de răspândirea unor specii diferenţiale sau a unor variante regionale de
asociaţii vegetale, se pot separa, în cadrul unităţilor zonale, o serie de subdiviziuni cu
caracter regional
Cea mai recentă regionalizare este făcută în special pe baza speciilor şi fitocenozelor de
pădure şi stabileşte în cadrul unităţilor zonale latitudinale patru diviziuni regionale,
dintre care trei corespund celor trei variante de macroclimat – estic, sudic şi vestic, iar a
patra reprezintă o interferenţă de influenţe estice şi sudice
Pe cuprinsul domeniului carpatic situaţia este mai complexă
Etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi ai Carpaţilor au fost subdivizate în tot
patru subunităţi regionale în baza aceloraşi influenţe de climat, care se fac simţite nu
numai la câmpie ci şi la deal şi munte
În interiorul arcului carpatic s-au separat, de asemenea, patru subdiviziuni regionale,
diferenţa în structura învelişului vegetal fiind aici provocate de specificul regimului de
precipitaţii al diferitelor masive muntoase, în funcţie de aşezarea lor în raport cu
circulaţia meselor de aer oceanice sau continentale
Fiecare dintre aceste subdiviziuni se caracterizează printr-un anumit spectru de tipuri
de areal al speciilor care intră în alcătuirea asociaţiilor, prin prezenţa unor asociaţii sau
variante de asociaţii deosebite, prin modul de structurare a învelişului vegetal, ceea ce-i
conferă o notă regională distinctă
Este de menţionat faptul că diferenţierile regionale cele mai accentuate se observă în
zonele de silvostepă şi nemorală şi în etajul nemoral, atât în vegetaţia de pajişti cât şi de
pădure
Pe măsură ce altitudinea creşte, diferenţele sunt tot mai estompate
Folosirea rezultatelor studiului ecologic al vegetaţiei în economie şi ştiinţă
1. În exploatarea raţională a pajiştilor spontane
Datele asupra compoziţiei, structurii, productivităţii, valorii nutritive etc, a modificării
acestor parametri în funcţie de condiţiile climatice şi de sol, precum şi modul de folosire,
constituie criteriile ştiinţifice pe care se bazează organizarea procesului de producţie al
fermelor zootehnice din regiunile în care există asemenea pajişti
Aprofundarea cercetărilor privind dinamica producţiei de biomasă în funcţie de
variaţia factorilor abiotici determinanţi (căldură, umiditate, substanţe minerale etc) cât
şi modul de folosire a pajiştilor va permite, îmbunătăţirea în continuare a valorificării
acestei mari bogăţii naturale
2. În ameliorarea pajiştilor spontane
Este o problemă deosebit de importantă pentru dezvoltarea zootehniei
Ameliorarea pajiştilor se bazează pe datele experimentale privind modificarea
compoziţiei, structurii şi productivităţii cantitative şi calitative a pajiştilor, în urma
efectuării unor lucrări de eliminare a concurenţei tufărişurilor sau a populaţiilor de
plante dăunătoare, de administrare de amendamente, îngrăşăminte organice sau
minerale, de supraînsămânţare etc
3. În înfiinţarea şi întreţinerea pajiştilor cultivate
Problema este la ordinea zilei în regiunile de câmpie şi în parte în cele de deal
cunoaşterea caracteristicilor ecologice ale speciilor furajere importante, a reacţiei lor la
măsurile culturale şi la modul de folosire, a raporturilor ce iau naştere în amestecurile
de ierburi în funcţie de sol şi climat constituie o premisă a rezolvării cu succes a acestei
probleme