Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
Compoziţia floristică
Curs 8 lipsa
Curs 9
Originile şi dezvoltarea agriculturii biologice
Unitățile cenotaxonomice
CLASA - etea
SUBCLASA - enea
ORDINUL - etalia
SUBORDINUL - enalia
ALIANȚA - ion
SUBALIANȚA - enion
ASOCIAȚIA - etum
SUBASOCIAȚIA - etosum
FACIESUL – osum
Asociația vegetală sau tipul de fitocenoză reprezintă modelul
statistic al fitocenozelor asemănătoare, prin compoziție și structură,
ce cuprinde doar trăsăturile esențiale, comune acestor fitocenoze
(Ivan et Doniță, 1975)
Diferențierea asociației vegetale este posibilă deoarece ea ocupă un
spațiu ecologic și unul geografic bine determinate
Repetarea în spațiu a combinației caracteristice de specii, legată
și de existența unor stațiuni ecologic echivalente, este o condiție
esențială în definirea conceptului de asociație
Pe această observație se bazează Pott (1998), atunci când preciza că
nu orice comunitate de vegetală poate fi clasificată într-un tip
fitocenotic, adică circumscrisă unei asociații
Astfel, grupările încă insuficient consolidate, aflate în diferite faze
succesionale, cele afectate de procese degenerative sau regenerative,
fragmentele izolate și de extindere redusă, toate incluzând un
cortegiu de specii tranzitorii, trebuie evitate în etapa analitică de
relevare, dacă obiectivul principal este încadrarea cenotaxonomică
Deloc de neglijat sunt reglementările privind nomenclatura
asociațiilor vegetale
Pe lângă corectitudinea formulării denumirii, de obicei binare, este
necesar ca aceasta să fie și sugestivă, să înmănunchieze o suma de
caracteristici structurale ale fitocenozelor subordonate
Numele generic al asociației are la bază denumirea de gen a unei sau
a două specii, la rădăcina cărora se adaugă sufixul –etum
Ca și în cazul speciilor, denumirea asociației este urmată de numele
autorului, scris întreg sau prescurtat și anul în care s-a publicat
descrierea asociației respective
În cazul în care denumirea se formează pornind de la o singură
specie dominantă, se aplică regula generală după cum urmează:
- o pajiște edificată de păiușul rupicol, Festuca rupicola, va avea
denumirea de asociație Festucetum rupicolae Burduja et al. 1956
- o pădure edificată de cer, Quercu cerris, va fi denumită Quercetum
cerris
Uneori apar o serie de cazuri particulare ce necesită modoficări
ortografice, în concordanță cu cele fonetice:
- rogozurile au denumirea de gen Carex, iar numele asociației se va
forma de la rădăcina genitivului (caricis) și nu a nominativului
(carex); asociațiile de rogozuri vor avea în acest caz denumirea
generică de Caricetum, la care se adaugă epitetul format din
genitivul speciei (ex. Caricetum acutiformis)
În denumirea asociațiilor pot fi incluse două specii (cazul cel mai des
întâlnit)
Cele două specii pot aparține la același gen (Festucetum valesiacae-
rupicolae Csuros et Kovacs 1962) sau la genuri diferite cu
următoarele cazuri mai frecvente:
- una este dominantă iar alta indicatoare ori diferențială; aceasta din
urmă va forma prima parte a denumirii de asociație: la rădăcina
genului se adaugă vocala o sau i, urmează genitivul speciei, iar prin
linia de legătură se adaugă denumirea speciei dominante, denumire
formată ca și în cazul unei singure specii (sufixul -etum+ genitivul
speciei); ex: Asperulo capitatae-Seslerietum rigidae (Zolyomi 1939)
Coldea 1991
- speciile pot fi codominante, ocupând fie același strat, fie strate
diferite; în această situație, denumirea se formează supă regulile
menționate, cu precizarea că prima se trece specia di stratul sau
substratul inferior; ex: Oxali acetosellae-Pinetum abietis Brezina et
Hadac 1962
Vegetaţia României
1. Condiţiile determinante pentru formarea învelişului vegetal şi al
unităţilor fitocenologice din ţara noastră
La noi în ţară se întâlnesc mai multe unităţi zonale şi regionale de
vegetaţie, fiecare dintre acestea cuprinzând un număr destul de
mare de fitocenoze care aparţin la asociaţii distincte
Pe teritoriul ţării există stepe, păduri de foioase cu
caracteristici foarte diferite, păduri de răşinoase boreale,
tufărişuri şi pajişti scunde de climat rece, vegetaţie de mlaştini,
sărături, nisipuri, lunci, deltă etc
Marea diversitate a unităţilor zonale şi a celor de vegetaţie,
cât şi a unităţilor fitocenologice ce le alcătuiesc, se datorează
mai multor cauze
De mare importanţă sunt în primul rând condiţiile
geografice: situarea pe continent, caracterul reliefului, al
climatului şi al substratului
Intervine apoi bogăţia florei, spectrul ei ecologic larg
Un anumit rol l-a avut şi evoluţia vegetaţiei în postglaciar
1. Diversitatea condiţiilor geografice – cauza primordială a
formării unităţilor geografice de vegetaţie
Teritoriul ţării noastre este situat în plină zonă a climatului
temperat, şi anume, la interferenţa variantelor de climat central-
european cu nuanţe oceanice, est-european cu nuanţe
continentale şi sud-european cu nuanţe submediteraneene
În Dobrogea se resimte influenţa climatică locală a Mării Negre
Astfel, prin situarea pe continent, se realizează o diferenţiere destul
de accentuată a climatului în diversele părţi ale ţării noastre
Specifică pentru ţara noastră este varietatea mare a formelor de
relief, realizată prin îmbinarea teritoriilor de platformă cu cele de
orogeneză ale lanţului carpatic
Câmpiile şi podişurile, dealurile şi munţii au aproximativ aceeaşi pondere în cadrul
reliefului
În marile câmpii din sudul şi vestul ţării, ca şi în podişurile Moldovei şi Dobrogei, se
manifestă zonarea latitudinală a climatului, în timp ce în teritoriul deluros-muntos, în
care altitudinea creşte pe distanţe relativ mici de la 200-300m la peste 2500m, ia naştere
o evidentă zonare altitudinală (etajare) a climatului
Climatul este condiţia de bază a diferenţierii unităţilor geografice, prin regimurile
hidrotermice ce se formează atât pe teritoriile mai întinse cât şi pe plan local
Climatul zonal corespunzător latitudinilor este unul temperat cu ierni reci şi veri
călduroase, adesea secetoase
Teritoriul carpatic, care are în principal un climat de nuanţă central-europeană, se
caracterizează prin rapida schimbare a climatului pe altitudine
Iau naştere câteva etaje distincte de climat:
1. Un climat temperat răcoros mai umed, cu temperaturi medii anuale între 4-9 ºC şi
precipitaţii anuale de 650-1100 mm
2. Un climat boreal rece şi umed, cu temperaturi medii anuale între 2-4 ºC şi precipitaţii
de 1000-1200 mm
3. Un climat subalpin, cu temperaturi medii anuale între 2 şi -0,5 ºC şi precipitaţii peste
1200 mm
4. Un climat alpin, cu temperaturi medii anuale de la -0,5 ºC la -2,5 ºC şi precipitaţii ce
pot depăşi 1400 mm
Unităţi geografice zonale
Zone şi subzone
Aşezarea ţării noastre între vestul oceanic şi estul continental al Europei condiţionează
predominarea în zonele de câmpie şi podişuri joase a unui climat de tranziţie ce
favorizează existenţa atât a pădurii cât şi a pajiştii stepice
Aşa cum rezultă din hărţile de vegetaţie, în lipsa munţilor România s-ar încadra
aproape în întregime în zona de silvostepă
Condiţiile de climat, mai aride, din partea de est a Câmpiei Române, Dobrogea centrală
şi din partea de sud a Moldovei determină înlocuirea în aceste teritorii a silvostepei prin
zona de stepă
În schimb, în teritoriile joase din preajma domeniului carpatic în care influenţa
munţilor, fără a provoca încă etajarea climatului şi a vegetaţiei, se face totuşi simţită
printr-o creştere a volumului precipitaţiilor, se creează condiţii favorabile pentru
instalarea compactă a pădurilor de stejar caracteristice pentru zona nemorală
Pentru teritoriile joase ale României, în care se manifestă zonalitatea latitudinală a
climatului, unităţile geografice zonale de vegetaţie sunt următoarele:
1. Zona stepei
- Subzona stepei cu graminee
- Subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate
2. Zona silvostepei
- Subzona silvostepei nordice
- Subzona silvostepei sudice
3. Zona nemorală (a pădurilor de stejar)
- Subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur)
- Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris, Q. frainetto)
Etaje şi subetaje
În teritoriul deluros-muntos, în care se resimte precumpănitor influenţa modificatoare
de climă a altitudinii, s-a arătat că se formează câteva etaje de climat:
1. Etajul nemoral
În climatul încă suficient de cald şi umed de la altitudini mici şi mijlocii, cu
predominarea speciilor de foioase cu frunze căzătoare
Acest etaj se desfăşoară pe cel mai mare interval de altitudine: între 300 (400) şi 1300
(1450) m şi după natura speciilor edificatoare din păduri se împart în două subetaje: al
pădurilor de gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase
2. Etajul boreal
În climatul rece al regiunii montane mijlocii (1200-1300-1700-1850 m), în care perioada
de vegetaţie este prea scurtă pentru cele mai multe specii de foioase
Aici se formează păduri aproape pure de molid
În acest etaj, destul de uniform din punct de vedere al vegetaţiei, nu se conturează
subetaje, dar se pot separa cel puţin două fâşii zonale: una cu molidişuri normale, alta
cu molidişuri de limită, în care, pe alocuri, se amestecă lariţa cu zâmbrul
3. Etajul subalpin
Peste 1700-1850 m; locul pădurii încheiate este luat de rarişti de arbori (cu molid, lariţă,
zâmbru) care devin din ce în ce mai scunzi şi se localizează în locuri tot mai adăpostite,
odată cu creşterea altitudinii
Între arbori se instalează tufişuri de jneapăn şi ienupăr care, treptat, devin dominante
alături de tufişuri de bujor de munte
Această fâşie prin care arborii sunt înlocuiţi treptat prin arbuşti se situează la altitudini
între 1700 (1850) – (2000) 2200 m alcătuind etajul subalpin
4. Etajul alpin
Pe cele mai înalte culmi ale Carpaţilor, între 2000 – 2200 şi 2500 m
Aici se instalează arbuşti pitici din genul Salix, Dryas octopetala, Loiseleuria
procumbens, ierburi scunde (Carex curvula, Juncus trifidus, Sesleria coerulans) etc
formându-se un complex de tufărişuri şi pajişti scunde caracteristic etajului alpin
De fapt, aceste ecosisteme sunt specifice subetajului inferior din etajul alpin
Celălalt subetaj, nival, cu zăpezi veşnice, nu se întâlneşte în Carpaţii noştri
Unităţi regionale
Variantele de climat care se fac simţite în diversele părţi ale ţării, atât în teritoriile joase
cât şi în domeniul carpatic, provoacă modificări destul de importante în cuprinsul
unităţilor zonale de vegetaţie
Ţinând seama de răspândirea unor specii diferenţiale sau a unor variante regionale de
asociaţii vegetale, se pot separa, în cadrul unităţilor zonale, o serie de subdiviziuni cu
caracter regional
Cea mai recentă regionalizare este făcută în special pe baza speciilor şi fitocenozelor de
pădure şi stabileşte în cadrul unităţilor zonale latitudinale patru diviziuni regionale,
dintre care trei corespund celor trei variante de macroclimat – estic, sudic şi vestic, iar a
patra reprezintă o interferenţă de influenţe estice şi sudice
Pe cuprinsul domeniului carpatic situaţia este mai complexă
Etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi ai Carpaţilor au fost subdivizate în tot
patru subunităţi regionale în baza aceloraşi influenţe de climat, care se fac simţite nu
numai la câmpie ci şi la deal şi munte
În interiorul arcului carpatic s-au separat, de asemenea, patru subdiviziuni regionale,
diferenţa în structura învelişului vegetal fiind aici provocate de specificul regimului de
precipitaţii al diferitelor masive muntoase, în funcţie de aşezarea lor în raport cu
circulaţia meselor de aer oceanice sau continentale
Fiecare dintre aceste subdiviziuni se caracterizează printr-un anumit spectru de tipuri
de areal al speciilor care intră în alcătuirea asociaţiilor, prin prezenţa unor asociaţii sau
variante de asociaţii deosebite, prin modul de structurare a învelişului vegetal, ceea ce-i
conferă o notă regională distinctă
Este de menţionat faptul că diferenţierile regionale cele mai accentuate se observă în
zonele de silvostepă şi nemorală şi în etajul nemoral, atât în vegetaţia de pajişti cât şi de
pădure
Pe măsură ce altitudinea creşte, diferenţele sunt tot mai estompate
Folosirea rezultatelor studiului ecologic al vegetaţiei în economie şi ştiinţă
1. În exploatarea raţională a pajiştilor spontane
Datele asupra compoziţiei, structurii, productivităţii, valorii nutritive etc, a modificării
acestor parametri în funcţie de condiţiile climatice şi de sol, precum şi modul de folosire,
constituie criteriile ştiinţifice pe care se bazează organizarea procesului de producţie al
fermelor zootehnice din regiunile în care există asemenea pajişti
Aprofundarea cercetărilor privind dinamica producţiei de biomasă în funcţie de
variaţia factorilor abiotici determinanţi (căldură, umiditate, substanţe minerale etc) cât
şi modul de folosire a pajiştilor va permite, îmbunătăţirea în continuare a valorificării
acestei mari bogăţii naturale
2. În ameliorarea pajiştilor spontane
Este o problemă deosebit de importantă pentru dezvoltarea zootehniei
Ameliorarea pajiştilor se bazează pe datele experimentale privind modificarea
compoziţiei, structurii şi productivităţii cantitative şi calitative a pajiştilor, în urma
efectuării unor lucrări de eliminare a concurenţei tufărişurilor sau a populaţiilor de
plante dăunătoare, de administrare de amendamente, îngrăşăminte organice sau
minerale, de supraînsămânţare etc
3. În înfiinţarea şi întreţinerea pajiştilor cultivate
Problema este la ordinea zilei în regiunile de câmpie şi în parte în cele de deal
cunoaşterea caracteristicilor ecologice ale speciilor furajere importante, a reacţiei lor la
măsurile culturale şi la modul de folosire, a raporturilor ce iau naştere în amestecurile
de ierburi în funcţie de sol şi climat constituie o premisă a rezolvării cu succes a acestei
probleme