Valeriu Gherghel

Arătătorul hazardului

Sicut liber scriptus digito dei…

Să presupunem, totuşi, că hazardul lui Epicur e cu adevărat o instanţă fecundă şi că

agitaţia atomilor-litere conduce, într-o eternitate cronologică, prin puterea acestei
instanţe, la crearea nu numai a unui singur vers din Annalia lui Ennius, ci la crearea
întregului poem epic al autorului latin. Să presupunem, aşadar, că obiecţia lui Cicero
(hazardul nu poate crea nimic, De natura deorum, II: 37) nu e validă. Pe cale de
consecinţă, într-un interval de timp nesfîrşit, ar lua naştere prin acţiunea spontanee a
atomilor-litere o bibliotecă nemăsurată, din care nu ar lipsi nici o scriere, nici un titlu, nici
un cuvînt, nici o virgulă. Ar lipsi, în schimb, tocmai autorii. Ce fel de cărţi ar intra,
aşadar, în cuprinsul acestei biblioteci?
Există mai multe ipoteze cu privire la conţinutul ei precis. Să observăm că biblioteca
ar include multe cărţi, nenumărate cărţi, un labirint de cărţi, dar nu o infinitate. Atîta
vreme cît literele sînt în număr finit (nu pot fi mai multe decît ceea ceea ce admite un
alfabet particular, cel ebraic, să zicem), numărul combinaţiilor posibile şi probabile este
el însuşi finit, chiar dacă nu se poate înşira pe o foaie de hîrtie şi într-un timp foarte scurt.
Nici nu-i nevoie: mintea umană are, totuşi, o presimţire a imensităţii şi sublimului. Prima
ipoteză cu privire la un titlu a fost formulată de Cicero, ştim deja, într-un pasaj din De
natura deorum (II: 37), în care contestă divinitatea arbitrară a lui Epicur. Marcus Tullius
Cicero a pus, aşadar, în seama hazardului - sau, mai curînd, a retras acestei virulente
stihii, cum va proceda peste veacuri şi Montaigne - Annalia poetului roman Quintus
Ennius. Din Annalia nu s-au păstrat, după cum se cunoaşte, decît cîteva sute de versuri,
din care voi cita, deocamdată, numai această bijuterie sonoră: "Amicus certus in re
incerta cernitur"*. Fireşte, hazardul ne-ar putea reda la o adică întregul poem al lui
Ennius, în forma lui originară. Mai bine zis: dacă are putere creativă, ni l-a şi redat deja,
numai că încă nu am băgat de seamă acest lucru. Mult mai tîrziu (trecuseră mai bine de o
mie cinci sute de ani), în eseul II: 12 (“Apologia lui Raymond Sebond”), Michel Eyquem
de Montaigne s-a gîndit la Cicero, la Homer şi la Iliada**. A desemnat, astfel, eposul
homeric şi a presupus că hazardul poate amesteca literele alfabetului grec în aşa fel încît
să ajungă la metafora unei mări de culoarea sumbră a vinului (oinops pontos). Unii
comentatori au afirmat că, în eseul amintit, Montaigne s-a gîndit tocmai la pasajul din De
natura deorum, dar nu a nimerit exemplul, din pricina unei memorii precare, de care s-a
plîns el însuşi, adeseori.
În data 30 iunie 1860, care trebuie să fi fost o sîmbătă sau o duminică, Thomas Henry
Huxley a adăugat bibliotecii alte două făpturi ale întîmplării. A numit psalmul 23 (în
varianta ebraică, se înţelege) şi unul dintre sonetele lui Shakespeare (poate sonetul 127).
Cu toate acestea: dacă hazardul e cu adevărat creator, Huxley ar fi putut enumera, fără să
ezite prea mult, toate traducerile moderne ale psalmului 23, toate sonetele elisabethane şi
toate variantele preliminare ale acestor sonete (în care identitatea Întunecatei Doamne nu
era un mister). În plus, Thomas Huxley a pretins, spre amuzamentul unanim, că hazardul
(a cărui fecunditate nu ţine seama de sex, rasă sau religie) l-ar fi putut crea întocmai, din
atomi materiali, inclusiv pe adversarul cu care polemiza în acea memorabilă zi. Şi anume
pe însuşi episcopul Samuel Wilberforce, teolog versat şi matematician onorabil, a cărui
misiune şi vocaţie au fost, cu acel prilej, acelea de a apăra adevărul hexaemeronic.
Huxley nu a menţionat însă, din păcate, nici pălăria episcopului de la Oxford, nici
crucifixul şi nici mănuşile. Va fi lăsat, pesemne, să se subînţeleagă printr-un zîmbet
subţire şi această banală posibilitate.
Peste aproape o jumătate de secol (în 1901, pentru a fi meticulos), înregistrăm mai
multe propuneri interesante. Mai puţin avar decît predecesorii săi, filosoful neo-kantian
Kurd Lasswitz (care era, asemenea episcopului Samuel Wilberforce, matematician), a pus
în seama degetului inventiv al hazardului operele complete ale lui Goethe, discursurile
din Reichstag sau din Camera Comunelor, scrierile pierdute ale lui Tacitus, o utopică
(deocamdată!) Declaraţie Universală a Păcii, istoria negocierii acestei declaraţii şi, în
sfîrşit, ca o supremă blasfemie, însăşi Biblia. Peste patru decenii, pe urmele filosofului
Kurd Lasswitz, în Biblioteca total (1939), Jorge Luis Borges a continuat experimentul şi
a îmbogăţit considerabil tezaurul de cărţi. A menţionat, printre altele, soluția definitivă a
teoremei lui Pierre Fermat, cîntecul sirenelor (pe care l-a ascultat nepedepsit doar
Ulysse), una din cele patru cărţi profetice ale ursuzului Urizen (divinitatea închipuită de
William Blake), totul…
În definitiv, dacă examinăm cu atenţie această rapidă recenzie a ipotezelor, biblioteca
hazardului nu s-ar deosebi prin nimic de biblioteca vizibilă. Nimeni nu a propus pînă
astăzi un titlu inedit. Biblioteca redactată de hazard include exact aceleaşi titluri. Cărţile
au aceeaşi desfăşurare, acelaşi plan, aceeaşi tablă de materii. Pînă şi indexul lor e acelaşi.
Eneida lui Vergiliu se numeşte tot Eneida. Primul vers din Corbul lui Edgar Allan Poe nu
s-a modificat cîtuşi de puţin: “Once upon a midnight dreary, while I pondered weak and
weary…”. Finnegans Wake rămîne, pînă la urmă, în pofida tuturor încercărilor, o lucrare
intraductibilă. Capitolul alb din romanul lui Lawrence Sterne, Viaţa şi opiniunile lui
Tristram Shandy gentleman (4: 24), nu a fost încă scris. Scurt zis, nici o silabă în plus sau
în minus. Nici o iota. Singura diferenţă dintre biblioteca hazardului şi biblioteca mundană
e faptul că biblioteca mundană nu a fost creată de hazard. Şi totuşi… În timp ce
biblioteca reală e afectată de “eroziunea” timpului, de pasiunile oamenilor, de reaua
credinţă a autorilor eretici şi, poate, a inchizitorilor care au publicat, în 1559, Index
expurgatorius, cenzurînd anumite enunţuri sau cărţi întregi, biblioteca hazardului e, din
capul locului, completă, neatinsă şi se reînnoieşte periodic. Biblioteca reală e, măcar
pentru noi, spaţiul noutăţii şi insolitului. Biblioteca hazardului ilustrează în chip eminent
rutina combinatorie. Chiar dacă hazardul e la fel de productiv ca intelectul divin,
fecunditatea lui greoaie şi tenace nu propune decît lucruri deja ştiute. Geniul, nu spun o
noutate, e mereu surprinzător şi eficace. Hazardul, în schimb, e o divinitate mecanică.
Tot întîmplarea (în nici un caz inspiraţia!) face ca autorul acestor rînduri să fi
consemnat de-a lungul anilor o bibliografie (adnotată) de opere pe care nu le-a văzut
nicicînd, dar pe care i-ar fi plăcut să le cerceteze. A construit astfel, în marginea lecturilor,
un rudiment al bibliotecii complete, o bibliotecă imaginară. A notat titluri şi autori într-o
ordine aleatorie, fără a respecta cronologia sau ordinea alfabetică. A rezultat astfel o
bibliografie provizorie, pe care orice savant serios, cu puţină bunăvoinţă, o va putea
remedia.
Ar mai fi de făcut, proate, o singură remarcă. Nici o enumerare, oricît de stufoasă, nu
poate sugera prezenţa actuală, apăsătoare a zisei biblioteci. În fond, nici o bibliografie nu
este şi nu poate fi exhaustivă. Dar biblioteca hazardului, ea, e completă, perfectă şi
imposibil de gîndit.
Ofer, în încheierea acestor sumare observaţii, bibliografia promisă:
(i) Fabulele lui Aesop în versiunea elegiacă a eruditului englez Alexander Neckam
(1147-1217), intitulată - cum altfel? - Novus Aesopus. Pentru a sublinia gravitatea morală
a textului, profunzimea sentimentelor, înţelepciunea ascuţită a bestiarului aesopic,
Alexander Neckam a folosit o prozodie austeră. A rescris în metru elegiac o traducere
latină a unui anume Romulus, greu de identificat. În acord cu atmosfera originalului,
Phaedrus folosise, în secolul I, trimetrul iambic, mai destins.
(ii) Adevăratele scrisori trimise, în 1332, de sărmana Heloise filosofului Abelard. Ceea
ce numim astăzi epistolarul celor doi amanţi paradigmatici e, în opinia mea, o compunere
apocrifă, un elogiu ipocrit al mariajului. Aş aminti, în treacăt, că primele manuscrise ale
epistolarului latin (ca şi varianta franceză a lui Jean de Meung, autorul celei de-a doua
părţi din Romanul trandafirului) sînt posterioare cu 150 de ani momentului pretinsei lui
redactări. Unii comentatori susţin că întreaga corespondenţă e, în realitate, opera lui
Abelard. Alţii, mai puţini, cred că scrisorile lui Heloise aparţin realmente lui Heloise. Cei
mai mulţi mizează însă pe şiretenia unui terţ. Pentru a-şi exprima efuziunile amoroase,
Heloise cita versuri din Lucan. Femeia nu avea pe atunci voce proprie, iar iubirea ei se
manifesta superficial-retoric, prin declamaţia unor propoziţii verificate. Nu de mult, s-a
descoperit o culegere de poeme şi scrisori (116 extrase), intitulată Epistolae (cu o!)
duorum amantium, alcătuită de Johannes de Vepria, bibliotecar la abaţia Claivaux, pe la
1471, după un manuscris mai vechi, neidentificat. Fantezia nebiruită a savanţilor a văzut
şi în acest miscellaneu dubios opera lui Heloise şi Abelard.
(iii) Poemul erotic al lui Aramis în versuri nu mai lungi de o silabă. În Cei trei
muschetari, I: 28, Alexandre Dumas scrie că primul cînt al poemului are 400 de versuri şi
declamarea lui ţine doar un minut. În istoria destul de zgîrcită a literaturii, poemul lui
Aramis contează, desigur, ca un exemplu de maximă dexteritate lexicală şi de supremă
generozitate faţă de cititori.
(iv) Agrapha dogmata, învăţătura nescrisă a lui Platon, la care face aluzie (şi) Aristotel
în Fizica, IV, 209b 15. Reconstituirea doctrinei esoterice, a prelegerilor ţinute de filosof
într-un cerc restrîns, numai pentru iniţiaţi, nu a reuşit niciodată pe deplin istoricilor
filosofiei.
(v) Lucrarea presbiterului alexandrin Arius, Thalia. Se ştie numai atît despre acest
opus ereticum: era în versuri “efeminate şi ridicole” (aprecierea aparţine necruţătorului
episcop Athanasius), era cîntat, uneori, de marinarii din porturi, conţinea o teologie
dubioasă, în care Fiul nu era coetern cu Tatăl, în care Tatăl fusese singur o vreme şi în
care, la un moment dat, Tatăl îl crease pe Fiul dintru nimic. Tratatul lui Arius, care e unul
din sfinţii Bisericii ariene, a fost distrus la porunca împăratului Constantin cel Mare.
(vi) Cuvintele scrise cu degetul în pulbere de Mîntuitor, cf. Ioan, 8: 6b-8. Este, de
altfel, singurul pasaj din Evanghelii în care Iisus scrie. Ce a desemnat în pulbere va
rămîne pentru totdeauna subiect de speculaţie. Gestul lui Iisus a fost interpretat pur şi
simplu ca un semn de indiferenţă faţă de acuzatori. S-ar putea ca pericopa femeii adultere
să fie un adaos tîrziu.
(vii) Kratippos, Tot ceea ce nu a spus Tukydide. Acest titlu promiţător figura în
biblioteca din Alexandria şi a fost consemnat de Kallimachos în vasta lui bibliografie,
Pinakes, din care nu s-a păstrat decît o vagă rumoare.
 (viii) Capitolele arse de Gogol, în februarie 1852, din partea a doua a romnului Suflete
moarte. Ceea ce s-a păstrat (cinci capitole provizorii) este pus de unii critici literari,
expressis verbis, pe seama întîmplării!
(ix) Tractatus de tribus impostoribus. La ştiinţa mea, este singura carte inexistentă cu
mai mulţi autori. După o cercetare înfigurată prin bibliotecile timpului, într-un volum din
1641, Hugo Grotius a declarat dezamăgit: ”Ab eo tempore [a mediaevo] nemo est qui
[librum illum] viderit: quare fabulam esse arbitror”. Aşadar, într-o traducere foarte liberă:
„[în veacul de mijloc], nimeni nu a văzut vreodată [această carte]. Consider că e doar o
invenţie”. Tratatul celor trei impostori (Moise, Iisus, Mahomed) a fost atribuit pe rînd:
împăratului Frederick II de Hohenstaufen, lui Averroes, lui Maimonide, genevezului
Jacques Gruet (adversarul teocraţiei lui Jean Calvin, condamnat la moarte, în iulie 1547),
filosofului Guillaume Postel, lui Giordano Bruno, lui Baruch Spinoza, lui John Toland.
(x) Antipericatametanaparbeugedamphicribrationes merdicantium de magistrul
François Rabelais (Pantagruel, VII).
(xi) O scriere fără pagini, cu autor necunoscut, căreia îi lipsesc, în acelaşi timp,
copertele, titlul şi tabla de materii. Poate fi pusă alături de cuţitul lui Christoph
Lichtenberg.
(xii) Cartea pe care tu, cititorule, tocmai te pregăteşti s-o închizi, după ce ai parcurs un
eseu intitulat “Arătătorul hazardului”.

* Versul e citat de Cicero în Laelius, 17: 64. Să-l traduc?

** Citez: “De ce să nu credem că un număr nesfîrşit de litere greceşti, aruncate în

piaţă, nu ar ajunge la plăsmuirea Iliadei?”. Ofer şi versiunea originală a lui Montaigne:
"Si les atomes ont, par sort, formé tant de sortes de figures, pour quoy ne se sont ils
jamais rencontrez à faire une maison, un soulier? Pour quoy, de mesme, ne croid on qu'un
nombre infini de lettres grecques versées emmy la place, seroyent pour arriver à la
contexture de l'Iliade?" (Montaigne, Les Essais, ed. P. Villey & Verdun L. Saulnier, Paris:
Presses Universitaires de France, 1978: 544-545).

*** Iată argumentul unui anume Balbus: “Nu pricep de ce acela care crede cu putinţă
[o astfel de generare] nu ar primi, de asemenea, şi ideea că douăzeci şi una de litere ale
alfabetului - făcute din aur sau din oricare altă materie, într-un număr nesfîrşit de
exemplare - , pot, dacă ar fi aruncate pe pămînt, să formeze textul desluşit al Analelor lui
Ennius. Dar mă îndoiesc profund că hazardul [fortuna] ar putea grupa aceste litere în aşa
fel încît să formeze măcar un vers”. Transcriu şi originalul: “Hoc qui existimat fieri
potuisse, non intellego, cur non idem putet, si innumerabiles unius et viginti formae
litterarum vel aureae vel qualeslibet aliquo conjiciantur, posse ex iis in terram excussis
annales Ennii, ut deinceps legi possint, effici; quod nescio an ne in uno quidem versu
possit tantum valere fortuna…”. Şi mai departe: “Quodsi mundum efficere potest
concursus atomorum, cur porticum, cur templum, cur domum, cur urbem non potest?
Quae sunt minus operosa et multo faciliora” (M. Tulii Ciceronis, De natura deorum:
liber secundus, texte latin publié par M. C. Thiaucourt, Paris: Librairie Hachette, 1897,
pp.158-159). De fapt, alfabetul latin avea, în vremea lui Cicero, douăzeci şi trei de
caractere. Însă literele y şi z erau folosite numai în cuvintele de origine grecească. Dacă
eliminăm pe y şi z, rămîn în total unius et viginti. Aş sublinia faptul că Ennius scrisese un
poem epic, divizat în optsprezece cînturi, Annalia, în care povestea istoria romanilor.
Cicero a fost doar unul dintre admiratorii acestui poem.