UNIVERSITATEA "AL.I.

CUZA" IAŞI
FACULTATEA DE GEOGRAFIE ŞI GEOLOGIE
DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

Conf. dr. DAN DUMITRIU

GEOMORFOLOGIE GENERALĂ

(CURS)
CURS 1 şi 2 – 27 SEPTEMBRIE - 4 OCTOMBRIE 2010

INTRODUCERE

1.1. Denumire

Geomorfologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul sistematic al reliefului scoarţei

terestre (în prezent şi a celui de pe alte planete), din punct de vedere al originii şi al evoluţiei
acestuia în timp şi spaţiu, al caracteristicilor sale interne şi externe.
Studiul morfologiei suprafeţei altor planete (cu deosebire Luna, Marte, Venus) implicã
întrebarea: termenul geomorfologie, care înseamnã ştiinţa despre formele Pãmântului, poate fi
folosit şi în cazul acesta? Pentru această situaţie Cailleux (1977) a introdus sintagma geomorfologie
comparatã. Se pare că în ultimul timp expresia “geomorfologie comparatã planetologicã” a câştigat
tot mai mult teren.
Pentru denumirea ştiinţei care se ocupã de studiul formelor de relief ale suprafeţei Pãmântului au fost
în competiţie trei termeni: morfologie, fiziografie şi geomorfologie.
 Cuvântul morfologie a fost introdus de Goethe (1795) pentru biologie, dar Neumann (1850-1854) l-a
preluat pentru a denumi configuraţia sau relieful suprafeţei Pãmântului (“Tratat de geografie”, în care se
dezvoltã capitolul intitulat “Morfologia suprafeţei Pãmântului”).
 Termenul de fiziografie a fost folosit explicit de John Dana în celebrul sãu “Manual de Geologie”
(1863), în care a diferenţiat pentru prima datã fiziografia, având ca obiect de studiu formele suprafeţei
Pãmântului şi sistemelor lor de mişcare fizicã, de geologia dinamicã, avînd ca subiect studiul proceselor.
Noţiunea de fiziografie a fost şi ea larg acceptatã, mai ales sub influenţa geografului francez Em. de
Martonne (1926).
 Cuvântul geomorfologie este format din asocierea a trei cuvinte greceşti: ge- pãmânt, morpho -
formã şi logos - discurs, ştiinţã) care, în traducere liberã înseamnã: ştiinţã despre formele Pãmântului. Primul
care a folosit noţiunea ca atare a fost Powell (1888) în sintagma “geomorphic geology”. La Congresul
internaţional de geologie din l891, McGee a subliniat cã Powell a introdus termenul de geomorfologie şi a
vorbit despre el ca despre un domeniu nou sau “New Geology” (cf. Yatsu, 1992, p.95). In România a fost
folosit prima datã de Dimitrescu-Aldem (1910).
În concluzie, dintre cei trei termeni (morfologie, fiziografie şi geomorfologie aflaţi în competiţie
pentru denumirea domeniului studiului reliefului suprafeţei Pãmântului), s-a impus termenul geomorfologie
care, dupã al II-lea rãzboi mondial, a fost cvasiacceptat.

1.2. Raporturile geomorfologiei cu alte ştiinţe despre Pãmânt

Prin natura obiectului de studiu, geomorfologia are legãturi intrinsece cu o parte a ştiinţelor geologice,
cu deosebire acelea care studiazã componente ce capãtã expresie în relief (geologia tectonicã, vulcanologia,
litologia, sedimentologia etc), şi cu o parte a ştiinţelor geografice (climatologia, hidrologia, biogeografia,
pedogeografia, antropogeografia ş.a). De asemenea, geomorfologia vine în contact şi cu alte ştiinţe datoritã
faptului cã apeleazã la o serie de concepte, principii, legi, metode şi tehnici de investigaţie aparţinând
acestora.
Ştiinţele geologice oferă geomorfologiei o serie de informaţii fără de care nu ar fi posibilă
înţelegerea unei categorii importante a factorilor genetici ai reliefului şi anume agenţii interni. Este bine
cunoscut faptul că marile forme de relief terestru (continentele, bazinele oceanice, lanţurile muntoase) o
creaţie a forţelor endogene. Pe de altă parte mişcările şi compoziţia mineralogică şi petrografică a scoarţei au
un rol important în aspectul unor forme create de agenţii externi. De exemplu, mişcările de ridicare au ca
efect accentuarea eroziunii apelor curgătoare şi ca urmare apar o serie de forme cum ar fi terasele etc.
Geomorfologul trebuie să cunoască datele geologice sub un triplu aspect:

2
 - tectonica activă (neotectonica). În acest caz au importanţă extinderea şi tipul mişcărilor
(subsidenţă, înălţare, cutare, culisare - alunecări laterale etc.).
- tectonica pasivă. Aceasta se referă în primul rând la structură (orizontală, monoclinală, cutată,
discordantă etc.) şi petrografie.
- coloana stratigrafică (cronologică) pentru o datare cât mai precisă a evoluţiei paleogeomorfologice
a anumitor forme de relief.
Hidrologia furnizează date în legătură cu legile dinamicii, ale eroziunii, transportului şi acumulărilor
fluviale, marine, glaciare, cu mecanismul scurgerii apei.
Climatologia ajută la interpetarea diferitelor procese şi forme de relief în funcţie de condiţiile
climatice în care ele se găsesc.
Biogeografia oferă cunoştinţe cu privire la rolul morfogenetic al vieţuitoarelor şi la condiţiile de
mediu în care au evoluat formele de relief.
Pedologia sprijină geomorfologia în direcţia determinării vârstei reliefului (de exemplu, metoda
solurilor fosile şi relicte) sau în legătură cu studiul proceselor geomorfologice actuale (structura solului
influenţează permeabilitatea care la rândul ei se răsfrânge asupra scurgerilor de suprafaţă etc.)
Cartografia şi topografia pun la dispoziţie baza cartografică, ajută la reprezentarea formelor şi
tipurilor de relief, contribuie cu metode la elaborarea hărţilor geomorfologice.

1.4. Structura geomorfologiei ca ştiinţã

Subîmpărţirile geomorfologiei sunt variate şi rezultă din aceeaşi poziţie de contact şi de ştiinţă
complexă. În ansamblu, există trei categorii de forme de relief, care se subordonează, ca mărime, unele altora
şi care, pot duce la tot atâtea părţi ale geomorfologiei:
a) geomorfologia planetară se ocupă cu forma însăşi a Pământului - forma de geoid, dar cuprinde
totodată şi o altă categorie, imediat subordonată şi anume continentele şi oceanele.
b) geomorfologie tectonică - denumită uneori şi geomorfologie structurală - studiază lanţurile de
munţi şi platformele;
c) geomorfologia sculpturală sau climatică este aceea care se ocupă cu formele de relief
"sculptate" de agenţii externi, a căror intensitate de acţiuni are deobicei o dispunere climatică
(zonală).
Dacă ţinem seama de modul în care se abordează, se caracterizează sau se rezolvă problemele
reliefului, ori de scopul urmărit, se deosebesc:
a) geomorfologie generală, care studiază relieful, îl clasifică şi-l tipizează îndeosebi după criterii
genetice, urmărind stabilirea unor legităţi, generalizări şi abstractizări.
b) geomorfologia regională care presupune un studiu concret şi complet al unui teritoriu. În acest
caz, pe lângă analiza aspectelor menţionate mai sus, este necesară şi o reconstituire a evoluţiei
paleogeomorfologice premergătoare apariţiei primelor trăsături ale reliefului actual;
c) geomorfologie aplicată (inginerească)

1.5. Metode şi tehnici de lucru utilizate în geomorfologie

La baza cercetărilor geomorfologice, ca şi a altor ştiinţe, trebuie să stea metoda dialectică. Relieful
trebuie studiat plecându-se de la originea lui, apoi evoluţia sa în timp, caracterizarea formelor actuale şi
prevederea (predicţia) modificărilor ulterioare. Metode: analiza şi sinteza.
Ca metodă de cercetare complexă, specifică, se foloseşte analiza geomorfologică care înglobează
numeroase alte metode şi mijloace particulare şi care se bazează pe studii de teren şi de laborator, ridicări de
hărţi şi profile, pe consultarea şi prelucrarea tuturor surselor de documentare bibliografică, cartografică etc.
Această analiză poate fi calitativă, când problemele sunt privite sub raport morfogenetic şi morfocronologic,
şi cantitativă, când relieful este caracterizat din punct de vedere morfografic şi morfometric.
În cazul geomorfologiei, metodele şi mijloacele proprii sunt completate de cele comune şi altor
ştiinţe. Între acestea amintim observaţia, care poate fi făcută direct în teren, vizual sau instrumental, staţionar
sau expediţionar, şi indirect - cu ajutorul hărţilor, al fotografiilor aeriene şi al altormateriale obţinute prin
teledetecţie etc. Observaţia trebuie întregită de descrierea şi comparaţia şi cu celelalte metode geografice.
În funcţie de scop şi necesităţi mai pot fi folosite analizele morfometrice, pentru evidenţierea fragmentării

3
orizontale, energiei şi declivităţilor, analizele de laborator (determinări petrografice, mineralogice, fizico-
mecanice ale unor formaţiuni etc.), împrumutate de la geologie, geotehnică, pedologie.
Alături de analiză şi legată în mod dialectic de aceasta, este sinteza, la care se face apel în clasificări,
tipizări şi regionări, în cercetările cu caracter practic ş.a.
Studiul reliefului se face, în acelaşi timp, în conformitate cu o serie de principii metodologice cum ar
fi cel al repartiţiei spaţiale, al cauzalităţii, al conexiunii, al integrării, actualismului etc.
Mijloacele de cercetare:
1. Descrierea geomorfologică interpretativă, bazată pe observaţii în teren şi de laborator sau pe analiza
hărţilor topografice, geologice, a aerofotogramelor etc. Aceasta trebuie să fie corectă, concisă,
făcută pe baza principiului cauzalităţii.
2. Profilul geomorfologic - profilul topografic sub care se trece şi alcătuirea geologică.
3. Schiţa panoramică - reprezentarea schematică în plan vertical a reliefului de pe o hartă sau din natură.
4. Blocdiagrama - îmbinarea schiţei panoramice cu profilul geomorfologic.
5. Fotografiile şi aerofotogramele
6. Soft-uri adecvate

GEOMORFOLOGIE PLANETARĂ
În această categorie putem încadra:
 acea parte a geomorfologiei care studiază forma generală a planetei noastre, sub toate aspectele
subsecvente (dimensiuni, geneză, evoluţie). În acest caz avem de a face cu o morfologie cosmică;
 şi morfologia majoră de prim ordin (continente, bazine oceanice, marile sisteme muntoase, bazine
sedimentare etc.) sau morfologia tectonică planetară.

2.1. Morfologia cosmică a Pământului

2.1.1. Forma Pământului

Tales din Milet (circa 625 - 550 î.e.n.) a emis pentru prima dată părerea că Pământul are o formă
sferică. Această opinie a fost îmbrăţişată şi de Pitagora (580 - 500 î.e.n.). Mai târziu, Eratostene (circa 275 -
195 î.e.n.) a reuşit să demonstreze sfericitatea Pământului. Ptolemeu a susţinut şi demonstrat sfericitatea
Terrei printr-o observaţie ajunsă clasică: la o corabie, când se apropie de ţărm, i se observă mai întâi catargul
şi numai după aceea corpul propriu-zis.
În Evul Mediu, expediţia pe ocean, în jurul globului, efectuată de Magellan, între 1519 şi 1521, pe
lângă rezultatele practice imediate, a demonstrat şi că Pământul este sferic.
Mai târziu, celebrul fizician englez Newton (1643 - 1727) a arătat că planeta noastră este supusă legii
gravitaţiei universale, ceea ce face ca ea să aibă o formă de sferoid (elipsoid de rotaţie sau de revoluţie),
aplatizat la poli. Ulterior, măsurătorile geodezice au arătat, însă, că forma reală a Pământului nu coincide cu
suprafaţa unui elipsoid de rotaţie, din cauza repartizării inegale a maselor continentale şi oceanice, a
diferenţelor existente în structura scoarţei terestre etc. De aceea s-a stabilit unanim că Pământul are o formă
proprie numită geoid (denumire dată de astronomul englez Listing), convenţională, definită prin nivelul
mediu al oceanelor şi mărilor (în stare liniştită), prelungit pe sub continente.
Întrucât formulele sferoidului terestru (geoidului) cer calcule laborioase pentru determinarea
coordonatelor punctelor şi a lungimilor de arce pe suprafaţa acestuia, s-a adoptat un corp geometric
calculabil, foarte apropiat de geoidul natural şi anume elipsoidul de referinţă (fig. 2.1.).

4
 Fig. 2.1. Relaţii între suprafaţa fizică a Pământului, geoid (forma reală) şi elipsoidul de referinţă .

Abaterile geoidului faţă de suprafaţa geometrică a elipsoidului au valori relativ mici mai ales din
punct de vedere unghiular, unde deviaţia verticalei (unghiul format de normalele la cele două suprafeţe)
rareori depăşeşte 9"; în ceea ce priveşte abaterea altimetrică, aceasta înregistrează valori medii de ± 16,8 m,
valorile maxime fiind de aproximativ ± 150 m. Dată fiind diferenţa de nivel dintre cele două suprafeţe (geoid
şi elipsoid de referinţă) măsurătorile altimetrice au ca suprafaţă de referinţă geoidul. De aceea originea
altitudinilor se consideră suprafaţa de nivel zero respectiv suprafaţa mărilor şi oceanelor. Rezultă că în
practică se folosesc două suprafeţe de referinţă: suprafaţa elipsoidului pentru planimetrie şi suprafaţa
geoidului pentru altimetrie.
Pe baza măsurătorilor executate au fost determinaţi diferiţi elipsoizi de referinţă care au fost utilizaţi
în diferite perioade (de exemplu, Bessel - 1841; Clarke - 1880; Hayford - 1909; Krasovski - 1940; Fischer -
1960; Kaula - 1964 etc.). În România se utilizează, în prezent, elipsoidul Krasovski.
Cu ajutorul sateliţilor artificiali şi a navelor cosmice, în ultimul timp, s-au adus precizări în ceea ce
priveşte forma reală a geoidului. Astfel, geoidul are, în ansamblu, forma unei "pere" pentru care s-au propus
denumirile de terroid sau telluroid. Rezultă că geoidul ca formă reală a Pământului este un ovoid asimetric
cu o zonă mai aplatizată în dreptul polului sud şi cu o parte mai înălţată spre polul nord (fig. 2.2.). Abaterile
terroid-ului faţă de sferoidul terestru sunt, în medie, de ± 20 m.

Fig. 2.2. Contur ovoidal al formei reale a Pământului (linie

continuă) cu abaterea în metri faţă de sferoidul normal cu o turtire
de 1/298,25 (linie întreruptă) (Bott, 1971, St. Arnne, 1982).

5
 2.2. Morfologia tectonică planetară
2.2.1. Topografia globală. Curba hipsografică a pământului.

Topografic, Pământul nu este omogen. Oceanele cuprind 70,8% din suprafaţa lui (Oceanul Pacific -
35,4%, Oceanul Atlantic - 18,4%, Oceanul Indian - 14,5%) iar uscatul 29.2% (fig. 2.3.). Dacă repartiţia
înălţimii suprafeţei Pământului deasupra şi dedesubptul nivelului mării se reprezintă ca repartiţie de
frecvenţe, atunci este evident că această repartiţie ar fi bimodală. Cele două vârfuri ale histogramei reprezintă
blocurile continentale şi bazinele oceanice. Uscatul şi marea sunt în general distribuite la antipod; circa 2/3
din uscat se află în emisfera nordică. Se poate identifica o emisferă oceanică, centrată în apropiere de Noua
Zeelandă, unde 89% este ocean şi 11% este uscat şi o emisferă continentală, centrată pe Spania, unde 47%
este uscat şi 53% este ocean.
Elemente topografice majore ale Pământului sunt următoarele (fig. 2.4.):
Dorsalele oceanice sunt nişte lanţuri muntoase de mari proporţii, situate de obicei în zonele centrale
ale oceanelor. Ele reprezintă o structură majoră a topografiei terestre, totalizând o lungime de circa 80 000
km, cu lăţimi cuprinse între 1000 şi 4000 km şi înălţimi ce pot depăşi 2000 m. Suprafaţa acoperită de către
dorsalele oceanice este mult mai mare decât a continentelor socotite împreună. Crestele (sau zonele axiale)
sunt tectonic instabile, cu temperaturi înalte, active din punct de vedere seismic şi vulcanic, din această cauză
afirmându-se că dorsalele constituie domeniul litosferic cu cea mai intensă activitate geodinamică planetară.
Dorsalele sunt de două tipuri: (a) tipul atlantic sau cu rift, având creasta despicată de un şanţ adânc numit
rift, cu flancuri abrupte simetrice şi cu lăţime de până la 50 km; (b) tipul pacific (rise), a cărui creastă este
fără rift. Dorsalele oceanice sunt intersectate de falii transversale, numite falii de transformare şi care pot
deplasa tronsoane cu axa dorsalei pe orizontală la zeci sau sute de kilometri faţă de poziţia primară.
Bazinele oceanice sau câmpiile abisale reprezintă fundul deosebit de plat al oceanelor, situat sub
aproximativ 3 000 - 4 000 m sub nivelul mării. Acestea deţin circa 30% din suprafaţa globului şi 41,8% din
relieful submers. Netezimea este dată de sedimentele depuse peste neregularităţile crustei magmatice
primare.Grosimea sedimentelor creşte dinspre dorsale spre continente (grosimea medie este de 300 m).
Câmpiile abisale sunt situate la adâncimi de 3 000 - 6 000 m, au de regulă pante mici şi lăţimi de până la 1
000 km. Din punct de vedere tectonic sunt considerate inactive.
Şelful continental, povârnişul şi piemontul oceanic. Şelful sau platforma continentală mărgineşte
continentele acolo unde acestea nu vin în contact direct cu gropile abisale, cum ar fi coastele estice ale
Americii de Nord. Şelful se extinde de la aproximativ 20 m la circa 200 m sub nivelul mării (adâncimea
medie este de 133 m), acolo unde începe povârnişul sau taluzul continental. Când platforma continentală este
foarte prelungă, adâncimea ei poate merge până la 400 m sau 550 m sub nivelul mării. Panta este lină (cu o
medie de 0° 07') iar în lăţime poate ajunge până la 1 500 km (în special acolo unde debuşează marile râuri).
Lăţimea medie este însă de circa 78 km. Din punct de vedere structural, platformele continentale reprezintă
continuarea continentelor sub nivelul oceanului. Suprafaţa acestora are adesea un relief de tip subaerian
submers, cu văi, bancuri, insule, forme glaciare etc. Povârnişul sau taluzul continental reprezintă panta care
face legătura între şelf şi câmpia abisală. Se întinde de la adâncimi de 200 - 550 m până la 3 000 - 4 000 m
sub nivelul mării, având o lăţime medie de 20 km. Înclinarea sa este cuprinsă între de 3 şi 6, rar atinge 20°.
Adesea este străbătut de văi de tipul canioanelor, unele dintre ele continuând văi de pe uscat (de exemplu, în
faţa Indului, Gangelui etc.). Partea terminală a povârnişului are aspectul unei pante de racord cu o înclinare
de 0° 30', lată de 100 - 1 000 km fiind denumită piemontul oceanic. Acesta este format dintr-o serie de conuri
şi glacisuri rezultate prin acumularea sedimentelor prin intermediul curenţilor de turbiditate şi a alunecărilor
submarine.
Gropile abisale sau fosele sunt forme majore ale reliefului fundului oceanic, cu aspect de groapă sau
de şanţ, în general arcuite şi cu un profil transversal în V, care au lăţimi de 30 - 100 km la partea superioară
şi de circa 10 km la fund. Fosele pot avea lungimi cuprinse între 300 şi 5 000 km şi adâncimi de 2 500 - 11
000 m (Fosa Cook, în estul Filipinelor - 11 516 m; Fosa Marianelor - 11 022 m; Fosa Tonga, la est de insula
Fidji - 10 882 m etc). Înclinarea versanţilor este de 4 - 8 la cele mai puţin adânci şi de 10 - 16 la cele cu
adâncimi în jur de 10 000 m. În anumite situaţii versanţii foselor adânci pot să aibă înclinări de 25 - 45°. În
mod obişnuit, fosele sunt însoţite de arcuri insulare, de munţi vulcanici tineri. Oceanul Pacific conţine cele
mai numeroase şi dezvoltate fose; acestea delimitează cadrul tectonic major al oceanului. Oceanul Atlantic
are numai două fose (Puerto Rico şi Sandwich de Sud), iar Oceanul Indian trei (Djawa, în partea de NE, Ob-

6
Diamandina şi Amirante, situate între Madagascar şi arhipelagul Seychelles).

Fig. 2.3. Curba hipsometrică a suprafeţei Pământului (Chorley et al., 1985)

Fig. 2.4. Principalele elemente morfologice ale Pământului (Summerfield, 1997).

Arcurile insulare sunt asociaţii de insule cu dimensiuni foarte variabile (de la mai puţin de 1 km2 până
la dimensiunea insulelor Noua Guinee, Luzon sau Hokkaido), dispuse în ghirlande arcuite ce se extind pe mii
de kilometri, fiind alcătuite în cea mai mare parte din roci magmatice. Se formează în zonele de subducţie ale
plăcilor şi din această cauză sunt paralele cu fosele oceanice. Forma arcuită pare a rezulta din intersecţia,
obligatoriu curbată, dintre placa semisferică ce se subduce şi suprafaţa globului. Aceste fâşii de insule sunt
seismic active şi prezintă anomalii gravimetrice puternic negative.
Bazinele mărilor marginale sunt situate fie între arcuri insulare şi continente (cum ar fi Marea
Japoniei, Marea Ohotsk), fie între arcuri insulare (de exemplu, Marea Filipinelor). Aceste mări au lăţimi

7
cuprinse între 500 - 1000 km şi uneori pot include câmpii abisale, situate la 5 000 m adâncime sub nivelul
mării. Unele dintre aceste mări sunt active din punct de vedere tectonic, altele nu.
Munţii cutaţi sunt structuri tectonice formate prin compresiunea (cutarea) şi înălţarea rocilor
sedimentare în cadrul geosinclinalelor, acţiuni însoţite de manifestări vulcanice şi metamorfice. Lanţurile de
munţi cutaţi au lăţimi de la câteva sute până la câteva mii de km şi lungimi de mii de kilometri. În funcţie de
vechimea acestora şi de stadiul de evoluţie munţii cutaţi pot fi împărţiţi în munţi vechi şi munţi tineri. Cei
vechi au fost puternic erodaţi, unii au fost recutaţi şi reînălţaţi în faze orogenetice mai noi, alţii au fost doar
reînălţaţi, formând munţii-bloc. Munţii cutaţi vechi care au fost regeneraţi sau care au fost înălţaţi în bloc au
înălţimi ce variază de la circa 7 000 m (Tianşan), 5 000 m (Altai), până la sub 1000 m (Apalaşii, munţii din
Scandinavia şi Scoţia, Munţii Pădurea Neagră, Masivul Bohem, Masivul Central Francez, Munţii Dobrogei,
Uralii, Alpii Australieni, munţii din Antarctica). Aceşti munţi sunt, în general, tectonic stabili şi prezintă
reduse anomalii gravimetrice. Munţii cutaţi tineri înregistrează cele mai mari altitudini ale uscatului. Din
această categorie fac parte Munţii Himalaya, Alpii, Carpaţii, Anzi, Apenini, Dinarici, Pamir, Hinducuş,
Elbrus, Verhoiansk etc. În general sunt tectonic instabili şi prezintă anomalii gravimetrice şi magnetice
puternice.
Platforme continentale sunt porţiuni extinse ale scoarţei continentale, opuse unităţilor de orogen, care
s-au format prin consolidarea şi rigidizarea soclurilor muntoase vechi peneplenizate. Ele sunt tectonic
stabile şi prezintă anomalii gravimetrice pozitive (de exemplu, nordul Canadei).

CURS 3 – 11 OCTOMBRIE 2010

GEOMORFOLOGIE PLANETARĂ
3.3. Structura internă a Pământului
Datele directe de investigare a structurii Pământului se referă la o parte cu totul superficială, care nu
depăşeşte câţiva kilometri. De exemplu, forajele cele mai adânci au ajuns "doar" la 10 - 15 km, iar cele mai
adânci mine ajung până la 3 000 m (în regiunea diamantiferă Kimberley - Africa de Sud, în arealul
zăcământului de fier Minas Gerais - Brazilia). Pentru descifrarea interiorului planetei s-au folosit metode
indirecte, între care mai importantă ar fi studiul propagării undelor seismice naturale sau artificiale. Se
disting trei categorii de unde seismice: unde longitudinale sau primare (P); unde transversale sau
secundare (S); unde superficiale sau longae (L). Undele superficiale provoacă adevărata zguduire resimţită
de oameni şi pagubele cele mai mari. Deoarece undele seismice au viteze diferite, mai ales în funcţie de
proprietăţile fizico-mecanice ale mediului prin care se propagă, s-a ajuns la reconstituirea structurii profunde
terestre. S-a constatat că spre interiorul planetei viteza de propagare a undelor seismice creşte, iar pe de altă
parte, la anumite adâncimi această viteză variază brusc. Astfel s-a ajuns la ideea structurării zonale a
Pământului şi a prezenţei mai multor suprafeţe de discontinuitate, indicate de variaţia bruscă a undelor
seismice. Această aranjare se datorează mişcării de rotaţie şi forţei de gravitaţie care a ordonat materia din
interiorul Pământului pe verticală dând naştere unei structuri zonar-concentrice. În etapa actuală, a
dezvoltării teoriei expansiunii fundului oceanic şi a tectonicii globale, se consideră că structura geologică a
Pământului este formată din litosferă, manta şi nucleu (fig. 3.1.).
(I) LITOSFERA, geosfera solidă externă care interesează cel mai mult din punct de vedere geologic
şi geomorfologic, are o grosime variabilă, între 8 şi 80 km (după Le Pichon -1980, litosfera are o grosime
finită în jur de 125 km determinată de cauze termice) şi poate fi subdivizată de suprafaţa Mohorovičič (sau
Moho) în două: litosfera superioară (crusta sau scoarţa terestră) şi litosfera inferioară, care înglobează o
parte din mantaua superioară.
SCOARŢA sau CRUSTA este cuprinsă între suprafaţa reliefului continental, respectiv suprafaţa
fundului oceanic, şi discontinuitatea Mohorovičič. Scoarţa are grosimi de 20 - 80 km în regiunile

8
continentale şi de 5 - 15 km în cele oceanice. Cercetările seismice au confirmat existenţa a două tipuri majore
de scoarţă - continentală şi oceanică -, separate pentru prima dată de Gutenberg (1924) şi argumentate
integrat de Worzel şi Shurbet (1965). Pe parcurs, în cadrul fiecărui tip major de scoarţă, au fost separate mai
multe subtipuri bine individualizate, precum şi subtipurile de scoarţă de tranziţie de la scoarţa continentală la
cea oceanică.

Fig. 3.1. Structura internă a Pământului

A) SCOARŢA CONTINENTALĂ are grosimi mai reduse (30 - 40 km) în zonele continentale
stabile, fără relief important (scuturi şi platforme continentale), pentru ca în regiunile cu catene montane
tinere (de exemplu, Himalaya) să ajungă la 60 - 80 km. De sus în jos, în cadrul crustei continentale se pot
stabili următoarele subdiviziuni sau pături principale:
 Cuvertura sedimentară, sau învelişul de roci sedimentare, are grosimi care variază de la zero metri
lipseşte (scuturile continentale arhaice), la câteva sute sau câteva mii de metri pe platfome, şi până la 10 - 20
km în zonele de orogen tânăr şi mai ales în regiunile de avant-fosă.
 Pătura granitică (numită adesea şi Sial - pentru că predomină silicaţii de aluminiu sau soclul
cristalin al continentelor), alcătuită din granite, granodiorite, gnaise, micaşisturi etc., este delimitată spre
interior de discontinuitatea Conrad. Această pătură, care deseori iese la zi, are grosimi de 10 - 15 km în
cuprinsul platformelor vechi şi al scuturilor (baltic, canadian etc.) şi de peste 30 km în zonele muntoase
cutate tinere unde formează veritabile “rădăcini ale munţilor”.
 Pătura bazaltică (denumită uneori şi Sima deoarece predomină silicaţii de magneziu), cuprinsă între
discontinuităţile Conrad la partea superioară şi Mohorovičič la partea inferioară, are grosimi de 10 - 20 km,
în general mai mici sub structurile platformice şi mai mari sub munţii tineri. Înafară de roci din grupa
bazaltului mai apar amfibolite, diorite etc. Aceste roci nu sunt întâlnite la suprafaţă, dar pot să fie, eventual,
interceptate în foraje.
 După unii autori, celor trei pături principale li se adugă o a patra cunoscută sub denumirea de pătura
gabrou - serpentinitică sau stratul gabroic cu grosimi de 10 - 20 km. În compoziţia acesteia, alături de
gabrouri intră serpentinite (roci metamorfice care iau naştere prin tansformarea hidrotermală sau prin
metamorfismul regional al rocilor ultrabazice), peridotite (roci ultrabazice, alcătuite mai ales din olivină şi
cromit) etc. Formaţiunile respective nu sunt vizibile la suprafaţă şi nici nu au fost atinse în sondaje.
Densitatea medie a acestei pături este de 3,3 g/cm3, iar viteza undelor seismice longitudinale (P) este în jur de
7 km/s.
B) SCOARŢA OCEANICĂ are grosimi mai reduse şi se remarcă prin lipsa păturii granitice.
Scoarţa oceanică acoperă aproximativ 2/3 din suprafaţa terestră şi participă la formarea elementelor
structurale majore ale fundului Oceanului Planetar: dorsalele, fosele, platourile abisale etc. Grosimea scoarţei
oceanice variază între 5 - 15 km şi are o densitate medie de 3.9 - 3,0 g/cm3. În general, i se admite
următoarea alcătuire:
o pătura sedimentară, formată de obicei din sedimente neconsolidate (în primii metri de la suprafaţă
au o porozitate de până la 90%), are o grosime medie în jur de 300 m (după unii autori grosimea medie ar fi
de 500 - 600 m). Studiile au arătat că cea mai veche vârstă a acestor sedimente este jurasică. În zonele

9
oceanice tipice această pătură este formată din mâluri actuale, sedimente semiconsolidate şi roci consolidate.
Sedimentele lipsesc în lungul dorsalelor oceanice, grosimea acestora crescând spre fose unde se estimează că
depăşeşte, uneori, 5 000 m. În unele mări interioare (de exemplu, Marea Neagră) sedimentele au grosimi de
10 - 15 km.
o pătura bazaltică, care are o grosime medie de 5 - 6 km, este alcătuită în cea mai mare parte din
curgeri de lave bazaltice cu o densitate cuprinsă între 2,5 - 3,0 g/cm3.
La fel ca şi în cazul scoarţei de tip continental unii autori menţionează existenţa sub stratul bazaltic a
păturii serpentinitice, cu o grosime medie de circa 5 km şi o densitate de peste 3,0 g/cm3.
(II) MANTAUA este delimitată la exterior de discontinuitatea Moho, iar spre interior de
discontinuitatea Gutenberg, situată la 2 900 km adâncime. Mantaua este învelişul care deţine cel mai mare
volum (circa 82%) şi masă (circa 69%) din globul terestru. Din punct de vedere structural mantaua este
subdivizată în trei învelişuri: mantaua superioară, mantaua de tranziţie şi mantaua inferioară.
o mantaua superioară este cuprinsă între discontinuitatea Moho şi o altă suprafaţă seismică aflată la
adâncimea medie de 400 km. Partea din mantaua superioară cuprinsă între discontinuitatea Moho şi
adâncimea de 100 - 125 km este înglobată litosferei (fig. 3.8.). Între aceste limite litosfera este constituită din
roci bazice şi ultrabazice. Sub litosferă se înregistrează o descreştere a vitezelor undelor seismice, tendinţă
care se menţine până la adâncimea medie de 400 km, drept pentru care acest înveliş a fost denumit "stratul
cu viteză redusă" sau astenosferă. Comportamentul fizic al materialului din astenosferă, şi anume acela care
duce la o scădere a vitezelor de propagare a undelor seismice, sugerează ideea că materialul astenosferic se
manifestă ca o masă vâscoasă cu consecinţe dintre cele mai importante pentru "viaţa" planetei. Deşi litosfera
reprezintă doar 1,5%, iar astenosfera circa 4,5% din lungimea razei terestre, ambele domenii sunt sediul celor
mai ample procese cauzate de circuitul materiei terestre. Curenţii de convecţie care îşi au sediul în
astenosferă produc, prin deplasarea de mase, forţe mecanice uriaşe care se răsfrâng asupra litosferei. În
concluzie, litosfera şi astenosfera concentrează toate sursele mişcărilor cinematice şi dinamice necesare
proceselor geodinamice şi constituie suportul material al conceptelor de "expansiunea fundului oceanic" şi al
"tectonicii plăcilor".
o mantaua de tranziţie se află între suprafeţele seismice situate la adâncimi medii de 400 km şi 1 000
km. În acest înveliş au loc schimbări majore de faze chimice şi mineralogice ale materiei. După unii
cercetători, starea materiei ar fi amorfă, probabil cu o vâscozitate mare.
o mantaua inferioară se află situată între suprafaţa seismică de la adâncimea medie de 1 000 km şi
discontinuitatea Gutenberg, situată la o adâncime de aproximativ 2 900 km. Din analiza valorilor vitezelor
undelor seismice, respectiv a densităţii, rezultă că materia din mantaua inferioară are o compoziţie chimică
uniformă, bogată în fier şi magneziu, probabil solidă.
III) NUCLEUL este situat sub discontinuitatea Gutenberg deţinând 16% din volumul total al planetei
şi 31% din masa ei. Din punct de vedere structural nucleul este subdivizat în trei învelişuri:
 nucleul exterior, situat între suprafeţele seismice de la adâncimile medii de 2 900 km şi 4 980 km,
are un comportament fizic de fluid relativ omogen.
 nucleul de tranziţie este relativ subţire, de circa 140 km şi se află între suprafeţe seismice relativ
bine marcate de salturi bruşte ale vitezelor undelor seismice (situate la 4 980 km, respectiv, 5 120 km).
Materia din acest înveliş prezintă o stare de tranziţie de la cea fluidă din nucleul exterior şi cea solidă din
nucleul interior.
 nucleul interior în care materia se comportă, din punct de vedere fizic, ca o substanţă solidă, are o
rază de aproximativ 1 200 km (de la 5 120 km până la 6 370 km). Majoritatea cercetătorilor admit, ajutaţi şi
de compoziţia chimică a rocilor meteoritelor, că materia nucleului este un amestec în care predomină fierul şi
nichelul.

3.1. FORMAREA CONTINENTELOR ŞI A OCEANELOR

Această problemă a preocupat mulţi oameni de ştiinţă, iar ipotezele cu privire la formarea continentelor şi oceanelor s-au diversificat şi
modificat odată cu dezvoltarea cunoştinţelor despre Pământ.

Până la începutul anilor 60 ai secolului XX, cea mai răspândită explicaţie a distribuţiei uscatului şi
apei oceanelor a fost translaţia continentelor.

10
 3.1.1. IPOTEZA TRANSLAŢIEI CONTINENTELOR (DERIVA CONTINENTELOR SAU DRIFTUL
CONTINENTAL)

Este atribuită lui Alfred Wegener (formulată în 1912 şi publicată într-un volum în 1915), însă unele
idei în acest sens au fost emise încă din secolul trecut. Wegener a plecat de la existenţa unui continent unic
numit Pangea, înconjurat de apele Oceanului Panthalassa; partea nordică a uscaturilor continentale a
fost numită Laurasia, iar cea sudică Gondwana (fig.3.2.). În mezozoic, datorită forţei centrifuge şi puterii
de atracţie a Lunii şi Soarelui, Pangea s-a fragmentat în mai multe blocuri. Acestea fiind mai uşoare
deoarece erau constituite din Sial, au “alunecat” pe Sima în sens invers faţă de mişcarea de rotaţie (s-au
deplasat spre vest), fiind supuse concomitent şi unei deplasări dinspre poli spre Ecuator.
În viziunea sa, translaţia necontenită a continentelor este exprimată de distribuţia actuală a uscatului şi
apelor oceanice. Ea a contribuit, de asemenea, la formarea lanţurilor muntoase şi a altor caracteristici majore
ale suprafeţei Pământului. Scindarea ar fi început în jurasic, în zona australă actuală, prin deschiderea
Oceanului Atlantic şi Indian şi s-a accentuat în perioadele următoare prin alunecarea divergentă a blocurilor
de uscat. Americile s-au îndepărtat de Europa şi Africa, lăsând în urmă Oceanul Atlantic, iar în lungul
ţărmurilor lor vestice impactul cu fundamentul pacific a generat puternicul lanţ al Munţilor Stâncoşi şi Anzi.
În estul Africii, fragmentarea a început prin separarea Madagascarului şi a Indiei - aceasta din urmă
deplasându-se spre nord, a strivit depozitele de mică adâncime ale Mării Tethys, generând sistemul muntos
himalayan. Australia şi Noua Zeelandă s-au mişcat mai întâi spre est şi apoi spre nord, lăsând în urmă
Antarctica ş.a.m.d.
Acestea ar fi, în rezumat, evenimentele majore ale complicatului proces de translaţie al continentelor.
În sprijinul acestei teorii, Wegener şi adepţii săi au adus argumente de natură morfologică, geologică,
paleontologică, cât şi biogeografică, paleoclimatică şi chiar geodezică - deşi acestea din urmă mai puţin
convingătoare.
Wegener avea să fundamenteze teoria translaţiei continentelor plecând de la analogia ţărmurilor
atlantice ale Americii de Sud şi Africii: "Prima idee a translaţiei continentelor - scria Wegener - mi-a încolţit
în minte în 1910. Privind harta globului am fost puternic frapat de concordanţa coastelor atlantice..."; de
asemenea s-a obsrvat că mai toate uscaturile au terminaţii răsucite în sensul invers al translaţiei
continentelor, ca urmare a întârzierii mişcării, căci, cu cât o masă de uscat este mai masivă, cu atât şi
deplasarea sa este mai intensă. De aceea, Ţara de Foc, Florida, Ţara lui Graham - care din punct de vedere
structural reprezintă o continuare a Anzilor - au capetele îndreptate spre est, iar extremităţile Noii Zeelande,
ale insulelor japoneze ş.a. sunt orientate spre vest.
Dovezile geologice aveau în vedere asemănările structurale ale unor teritorii din estul şi vestul
Oceanului Atlantic. De exemplu, continuarea structurilor caledonice ale Scandinaviei în Terra Nova şi
Canada, mai precis faptul că "gresia roşie devoniană", caracteristică unei bune părţi a Europei Occidentale,
se regăseşte şi în unele zone ale Americii de Nord; asemănarea platoului gnaisic, necutat, african, cu cel
brazilian etc. De altfel, se făcea apel şi la alte similitudini dintre Africa de Sud şi Madagascar, dintre India şi
Australia.
Deosebit de convingătoare erau argumentele paleontologice şi biogeografice. Acestea erau bazate pe
asemănarea resturilor de faună fosilă (îndeosebi până în triasic, pentru că apoi să apară şi deosebiri), fapt care
demonstrează provenienţa continentelor actuale dintr-un bloc unic - Pangea. În această privinţă, menţionăm
că s-a descoperit în Antarctica scheletul unei reptile mici (Lystrosaurus) cunoscută şi în formaţiunile
geologice vechi din sudul Africii. Ca o continuare directă a aspectelor paleotologice sunt şi cele floristice
care, de asemenea, pledează pentru existenţa Gondwanei şi a Laurasiei (de exemplu, feriga fosilă
Glossopteris care a fost găsită în America de Sud, Africa, India, Australia). Unii naturalişti explicau
similitidinile de floră şi faună între diferite continente prin existenţa unor "punţi" continentale foarte late care
s-au scufundat. Însă de mai bine de un veac era clar pentru geofizicieni că astfel de poduri continentale uriaşe
nu puteau să dispară fără urme.
Demne de reţinut sunt şi dovezile paleoclimatice, precum: existenţa tilitelor permiene în partea
sudică a Americii, Africii, Australiei şi Indiei, care demonstrează că toate acestea erau grupate în jurul
polului sudic acoperit de o calotă glaciară unică. La fel, repartiţia actuală a depozitelor cu floră carboniferă
îşi are originea într-o regiune intertropicală comună din Pangea.
Noutatea, îndrăzneala şi originalitatea teoriei derivei continentelor a declanşat criticii vehemente
încă din primii ani de la apariţia sa - accentuate, poate şi de faptul că Wegener nici nu era geolog, ci
meteorolog.
11
 Printre criticile aduse pot fi enumerate: îmbinarea continentelor nu se face decât aproximativ sau
uneori deloc; simultaneitatea glaciaţiunilor vechi poate fi explicată şi prin curenţi oceanici foarte reci;
distanţa dintre Europa şi America variază, în plus sau în minus, după punctele în care se efectuează
măsurătorile. Între obiecţiile cele mai importante au fost cele de ordin mecanic. Forţele invocate erau mult
mai modeste pentru a produce translaţia continentelor şi pentru a determina formarea lanţurilor
muntoase de tipul celui andin – pe scurt nu a putut să demonstreze care ar fi motorul de mişcare al
plăcilor continentale.

Fig. 3.2. Deriva continentelor după Wegener.

La acestea s-au adăugat şi alte contraargumente, mai mult sau mai puţin convingătoare dar, din
păcate, autorul nu a mai putut răspunde adversarilor săi. În anul 1930, în timpul unei expediţii în care căuta
noi dovezi în favoarea driftului continental şi-a găsit moartea eroică, de martir al ştiinţei, în gheţurile veşnice
ale Groenlandei. Reactualizarea, în ultimile decenii, a ideilor privind deriva continentelor se datorează celor
mai recente rezultate din domeniul geofizicii confirmând astfel mişcările de translaţie intuite de Wegener
care, la timpul său, nu a avut la îndemână nici mijloacele tehnice de astăzi, nici bogăţia ideilor şi datelor
ştiinţifice actuale.

3.1.3. TECTONICA GLOBALĂ

Cea mai modernă teorie care explică structura scoarţei terestre, evoluţia paleogeografică îndepărtată şi
megarelieful suprafeţei Pământului este cea a tectonicii plăcilor sau a tectonicii globale. Este vorba, de fapt,
de un ansamblu de concepţii, cu următoarele componente:
 teoria expansiunii fundurilor oceanice, enunţată în 1962, care explică apariţia, constituţia şi
evoluţia scoarţei bazaltice;
 teoria plăcilor litosferice, elaborată în 1968, care ne oferă argumente asupra relaţiilor dintre scoarţa
continentală şi oceanică, precum şi despre raporturile lor cu mantaua de dedesubt;
 teoria derivei continentelor, imaginată de Wegener (1912), care explică originea, dinamica şi
configuraţia uscatului.

12
 3.1.3.1. TEORIA EXPANSIUNII FUNDURILOR OCEANICE

Datele oferite de către gravimetria marină, seismica marină, de către sondelor ultrasonice, de
termometria marină şi prin prelucrea miilor de probe luate de pe fundul oceanelor, au stat la baza unei
ipoteze care a fost emisă simultan de doi oameni de ştiinţă americani, Henri Hess şi Robert Dietz. Articolele
(History of Ocean Basins, respectiv Continent and Ocean Basin Evolution by Spreading of the Sea Floor) au
fost date spre publicare la sfârşitul anului 1960 şi au apărut în 1962, respectiv 1961.

Fig. 3.3. Dinamica fundurilor oceanice. Litosfera creată în zonele de expansiune este consumată în cele de compresie
(Bleahu, 1983).

În esenţă noua teorie expusă de Dietz şi Hess poate fi exprimată astfel: mantaua este animată de o
mişcare de convecţie ce se realizează prin mai multe celule. Pe ramura ascendentă a unei celule
materialul incandescent iese la suprafaţă în rifturile medio-oceanice unde se consolidează generând
fundul oceanic. Faţă de rift fundul oceanului suferă o mişcare divergentă, simetrică şi cu viteză egală,
determinată de ramura orizontală a celulei de convecţie, până la ramura descendentă. Aceasta antrenează
fundul oceanului în fose unde este absorbită, topită şi reîncorporată în manta. În această viziune
dinamică, fundurile oceanice sunt nişte covoare rulante ce iau naştere necontenit pe creasta dorsalelor
(care reprezintă zone de acreţie) şi care dispar în fose (zone de consumare) (fig. 3.3.). Fundurile oceanice
au o viaţă "efemeră", de cel mult 400 - 600 milioane de ani. Aceasta explică de ce pe fundurile oceanice
există o pătură subţire de sedimente şi acestea sunt relativ recente (nu depăşesc jurasicul). Mişcarea de
deplasare a fundului oceanic este atestată şi de munţii submarini de tip guyot care reprezintă vechi vulcani,
ce au erupt odată în zona riftului, ajungând până deasupra suprafeţei apei, dar care, prin alunecarea odată cu
fundul oceanic, au coborât la nivelul acesteia, când au fost retezaţi de abraziune, pentru a ajunge apoi sub ea.
Teoria astfel formulată, şi care a fost denumită de Dietz sea-floor spreading (expansiunea fundului
oceanic) a fost argumentată cu noile dovezi din domeniul geofizicii submarine. Totuşi, expansiunea
fundurilor oceanice a fost primită, în momentul lansării ei, cu destul scepticism, fiind considerată o
ipoteză geotectonică în plus, ca atâtea altele.
Pentru a se impune erau necesare dovezi noi, pe cât posibil cuantificabile, care să permită o tratare
matematică. Primele dovezi de acest fel le-a adus paleomagnetismul. Cu mult timp înainte se observase că
rocile magmatice şi sedimentare odată formate achiziţionează o magnetizare permanentă care se păstrează
da-a lungul perioadelor geologice: este vorba despre aşa-numitul magnetism remanent sau paleomagnetism.
Însă în anumite cazuri se constatase o inversiune a câmpului magnetic înregistrat de roci. După mai multe
studii s-a ajuns la concluzia că polaritatea nu reflectă o calitate a rocilor ci a câmpului magnetic al
Pământului, câmp care a prezentat în istoria geologică polarităţi diferite. S-a convenit să se denumească
"polaritate normală" (sau zone de maxim) cea corespunzătoare câmpului actual şi "polaritate inversă" (zone
de minim) opusul câmpului actual. În 1963 Vine şi Matthews ajung la următoarea concluzie: prin răcire
(sub punctul Curie - 450 - 500°C) lavele care ieşeau prin rift se magnetizau conform câmpului din acel
moment, înregistrând pe rând alternanţele de polaritate sau o dispoziţie sub formă de "zebră" (fig.3.4.). O

13
dovadă în acest sens ar fi perfectul paralelism al fâşiilor de intensitate magnetică diferită atât între ele cât
şi cu riftul în lungul căruia se dispun de o parte şi de alta. Interpretarea lui Vine şi Matthews venea să
confirme, astfel, conceptul expansiunii fundului oceanic.

Fig. 3.4. Localizarea arealului exemplificat (A); Benzi magnetizate diferit (negru - anomalii pozitive, alb -
anomalii negative) în lungul dorsalei Reykjanes, din sud-vestul Islandei (B); Ilustrarea schematică a conceptului
expansiunii fundului oceanic cu ajutorul datelor de paleomagnetism - succesiuni de anomalii de maxim şi de minim,
perfect corelabile cu scara inversiunii polarităţii magnetice (C).
(după Heirtzler, 1966, din Summerfield, 1997)

3.1.3.3. TEORIA PLĂCILOR LITOSFERICE

Consideraţiile de bază ale conceptului au ca punct de plecare faptul că scoarţa oceanică este din punct
de vedere geologic tânără (sub 200 milioane ani) şi se află în continuă formare, precum şi observaţia că
litosfera nu este unitară, ci fragmentată în plăci şi microplăci. În continuare vom prezenta succint, în
ordine cronologică, cele mai importante contribuţii care au condus la fundamentarea conceptului plăcilor
litosferice.
În 1968 apar trei lucrări fundamentale care, împreună cu cele enunţate, au pus bazele unei noi
teorii:
 Prima dintre ele se datorează lui W. Morgan care a împărţit suprafaţa Pământului în circa 20 de
blocuri crustale care sunt separate între ele prin trei forme structurale: rifturi, în care printr-o mişcare
divergentă plăcile se îndepărtează şi ia naştere fundul oceanic; fose, în care plăcile se apropie într-o mişcare
convergentă, una dintre plăci fiind consumată prin alunecarea sub cealaltă; falii transformante, în lungul
cărora nici nu este formată nici nu este distrusă scoarţa oceanică, şi în lungul cărora blocurile alunecă unul
faţă de celălalt. Cele mai importante plăci sunt (macroplăcile): eurasiatică, africană, australiană, indiană,
pacifică, nord-americană, sud-americană, antarctică. De dimensiuni mijlocii sunt plăcile: Nazca - din sud-
estul Oceanului Pacific; central-americană sau a Caraibelor; Cocos, situată la nord de placa Nazca; Gorda,
în nord-estul Pacificului; Fiji, Solomon, Bismark şi filipineză, în vestul Oceanului Pacific; indiană, arabă
etc. În categoria microplăcilor sunt incluse: placa anatoliană, levantină, ioniană, adriatică, egeeană etc.
Prin această delimitare se constată că există plăci care conţin atât porţiuni continentale cât şi porţiuni
oceanice (de exemplu, Placa africană cuprinde continentul Africa, jumătate din Oceanul Atlantic şi jumătate
14
din Oceanul Indian), plăci care cuprind exclusiv zone oceanice (de exemplu Placa est-pacifică) sau plăci
aproape exclusiv continentale (de exemplu Placa arabă) (Fig. 3.5.).

Fig. 3.5. Macro şi microplăcile terestre şi cinematica lor

(compilaţie după Dewey, 1976; McKenzie , Richter, 1976 şi 1979; Hamilton, 1979; Grasu, 1997):
1 - zone de subducţie; 2 - dorsale şi falii transformante; 3 - limite incerte de plăci; 4,1 - viteze de mişcare a
plăcilor (cm/an).

 A doua lucrare importantă care a pus bazele tectonicii plăcilor este cea a lui Le Pichon în care
încercă prima descriere globală a dinamicii plăcilor ce acoperă suprafaţa Pământului pe baza unui
calcul de geometrie pe o sferă.
 A treia lucrare fundamentală pentru tectonica plăcilor este creaţia a trei seismologi, Isaks, Oliver
şi Sykes. Un prim fapt important în contribuţia lor a fost definirea mai precisă a plăcilor. Ei presupun
plăcile formate din litosferă în sensul cunoscut şi astăzi. Al doilea merit al lucrării este acela de a fi
stabilit legătura dintre seisme şi marginile de placă. Astfel, în zonele de expansiune şi pe faliile
transformante iau naştere numai cutremure de mică adâncime, în timp ce în zonele de compresiune seismele
iau naştere la toate adâncimile, de la suprafaţă până la 700 km. În zonele de compresiune, şi mai ales în faţa
arcurilor insulare unde se află o fosă, cutremurele iau naştere pe suprafeţele înclinate cunoscute de mai multă
vreme sub numele de plan Benioff (planul pe care se întâlnesc două plăci litosferice, cu înclinare de 45 - 55°,
una care se subduce în astenosferă şi alta care încalecă peste prima; pe acest plan se formează principalele
focare de cutremure) în lungul cărora o placă litosferică alunecă în astenosferă (procesul de alunecare va fi
denumit un an mai târziu subducţie).
Pe baza analizei complexe a unui mare număr de cutremure din zonele oceanice şi din faţa arcurilor
insulare, cei trei seismologi au reuşit să prezinte o hartă a vectorilor de mişcare rezultaţi din studiul
mecanismelor de focar. Era o confirmare a teoriei expansiunii oceanelor, însă astfel de confirmări aveau să
se tot adauge ducând la conturarea a ceia ce denumiseră cei trei pentru prima dată şi anume tectonica
globală.

15
 3.1.3.3. RAPORTURI GEODINAMICE ÎNTRE PLĂCILE LITOSFERICE

În lungul celor două mari sisteme oceanice - dorsale şi fose - au loc procese geodinamice majore ale
plăcilor litosferice: de expansiune sau distensiune şi de compresiune şi consumare în zona foselor (fig.3.6.).
În acest contex există patru tipuri de limite sau margini de plăci:
o margini divergente - cu formare de scoarţă nouă şi îndepărtarea unei plăci de cealaltă. Mişcarea
aceasta de îndepărtare de zona de acreţie este relativ rapidă, atingând 2 cm/an, de fiecare parte, în Oceanul
Atlantic şi 5 - 6 cm/an în Oceanul Pacific, iar în cazul plăcii Nazca, din sud-estul Pacificului, deplasarea este
de 8 - 9 cm/an. Între cele mai cunoscute zone de expansiune se numără cea medio-atlantică, dorsala din
Oceanul Arctic, dorsala dintre Antarctica şi Africa, continuată cu cea din Oceanul Indian (Dorsala
Carlsberg), dorsalele din estul şi sudul Oceanului Pacific, secţionate de numeroase falii transformate.

Fig. 3.6. Plăcile şi tensiunile tectonice (Dietz, 1972, din Grasu, 1997).

o marginile convergente apar în cazul apropierii a două plăci, producându-se subducţia uneia dintre
ele, finalizată prin coliziune. Placa subdusă suferă o reducere dimensională, o scurtare, determinând totodată
îngroşări, cutări, încălecări ale materialul continental care rămâne la suprafaţă. Marile zone de compresiune,
la scara globului, corespund marilor lanţuri montane tinere (lanţul alpin, lanţul himalayan, lanţul andin etc.).
În această categorie putem avea mai multe situaţii: coliziune între o placă oceanică şi una continentală (de
exemplu, Placa Nazca sub Placa Americii de Sud cu un ritm de 10 - 11 cm/an); coliziunea a două plăci
oceanice (Placa Filipinelor sub placa Pacificului - rezultă arcuri insulare); coliziune continent-continent
(Placa indiană cu placa euroasiatică).
o margini transformante (sau margini de falii transformante) apar acolo unde două plăci alunecă
orizontal una faţă de cealaltă. Cele mai multe falii transformante sunt pe fundul oceanului. Un exemplu
clasic de alunecare laterală (culisare) îl constituie Falia San Andreas între placa Pacificului şi placa Americii
de Nord.
o zone de margini de plăci (plate-boundary zones) - în anumite regiuni marginile nu pot fi identificate
precis, între două plăci existând mai multe microplăci (cazul plăcii africane şi celei euroasiatice în zona
Mediteranei).
Pe lângă studiile şi cercetările de mare amploare, făcute în diferite regiuni ale uscatului şi
domeniului oceanic, aspectele logice şi geometrice, criteriile de evaluare cantitativă şi calculele matematice
de mare precizie au permis întocmirea de modele şi aprofundarea cunoştinţelor în condiţii de laborator. Pe
această bază s-a reuşit să se stabilească chiar şi perpectiva evoluţiei plăcilor.
Astfel, se consideră că în următoarele 50 milioane de ani, Oceanul Atlantic şi cel Indian îşi vor mări
suprafeţele datorită funcţionării dorsalelor mediane şi lipsei unor zone de subducţie. Oceanul Pacific se va
reduce deoarece are o dorsală activă, asimetrică, în S-SE şi două zone de subducţie foarte extinse (sub
continentul american şi în tot lungul marginilor insulare ale Asiei). Translaţia plăcii africane şi a
microplăcilor turcă şi egeică va duce la micşorarea suprafeţei Mării Mediteraneene, iar prin activitatea
riftului din Marea Roşie placa arabă va fi împinsă spre E-NE şi se va lipi de placa asiatică prin dispariţia
Golfului Piersic. Deoarece masivul bloc african masiv este înconjurat din trei părţi de zone de expansiune,
fără nici o zonă de subducţie în adâncurile scoarţei sale s-au format numeroase puncte fierbinţi care preced
16
fragmentarea. În acest context, demn de remarcat este faptul că din totalul de 122 puncte (pungi) fierbinţi
(hot-spots-uri) cunoscute pe Terra (53 pe fundul oceanelor şi 69 pe continente), Africa deţine 25, iar pe cel
mai important dintre ele a apărut deja un sistem de fracturi în “Y” (marile grabene) cu caractere tipice de
tensiune. Se pare că şi Gondwana, înainte de dezmembrare era un continent staţionar, cu vulcanism activ şi
că, după ce s-a rupt în mai multe plăci pe toate fragmentele rezultate vulcanismul a încetat.
America de Nord se va separa de America de Sud prin extinderea spre vest a fosei Puerto Rico care
se va uni cu fosa Americii Centrale. California se va separa de America de Nord şi va fi împinsă spre fosa
din faţa arcului insular al Aleutinelor. În Africa se va accentua funcţionarea marelui rift, care va fi invadat de
ape oceanice. Istmul Suez va dispărea. În Europa, Golful Gasconiei va înainta pe la nord de Munţii Pirinei,
încât Peninsula Iberică va fi legată de Franţa doar printr-un istm îngust.

CURS 4 – 18 OCTOMBRIE 2010

MORFOTECTONICA
4. ELEMENTE STRUCTURALE ŞI MORFOLOGICE ALE CONTINENTELOR

4.1. Principalele cicluri geotectonice (sau orogenetice)

Actuala scoarţă continentală a luat naştere printr-o suscesiune de cicluri evolutive, cunoscute sub
denumirea de ere tectonice. O eră se compune din mai multe etape: litogeneza sau sedimentarea, orogeneza
sau cutarea (structogeneza), epirogeneza sau înălţarea şi gliptogeneza sau erodarea (peneplenizarea). În
lanţul evolutiv al proceselor, etapele de mai sus se întrepătrund sau pot exista, spre exemplu, într-o etapă
tectonică, mai multe faze de cutarea, şi nu una singură. Denumirea etapei se face adesea după orogeneza
principală.

4.1.1. Precambrian
În precambrian (care se subdivide în arhaic şi proterozoic) s-au descifrat trei orogeneze ce se
păstrează încă distinct în sedimente: laurenţiană, algomiană şi assyntică. Aceste prime ere tectonice au dus
la formarea celor mai vechi zone continentale actuale, cunoscute sub denumirea de scuturi. În emisfera
sudică a globului, uscatul constituia o mare unitate - Gondwana la care se adaugă şi scutul antarctic. Din
Gondwana s-au despărţit mai apoi: scutul brazilian, scutul african împreună cu Arabia şi Madagascar, India
peninsulară, scutul australian.
În emisfera nordică s-au format următoarele scuturi: scutul baltic (ocupă astăzi Finlanda şi E
peninsulei Scandinave), scutul canadian (ocupă Canada şi parte din Groenlanda), scutul siberian (cuprinde
zona dintre Baikal, Lena şi Enisei, cunoscută şi sub denumirea de platforma siberiană), scutul sinic (ocupă
partea de N a Chinei până spre Coreea), scutul filipinelor. De obicei, denumirea de scut se dă numai acolo
unde structura veche, precambriană, apare la zi, cum ar fi scutul baltic sau cel canadian; în rest, se
întrebuinţează denumirea de platforme.

4.1.2. Paleozoic

a) Cutările caledonice care au avut loc mai ales în ordovician - silurian, fiind prima orogeneză a
seriei geosinclinalelor paleozoice. Ea se desfăşoară la marginea scuturilor continentale. După consolidare,
catenele caledonice se vor peneplana şi se vor alătura scuturilor, devenind platforme.
Astăzi, regiunile caledonice pot apărea ca masive, la zi, dar mai ales ca platforme deasupra cărora se
găseşte o pătură groasă de sedimente. În Europa, caledonidele sunt prinse între paltforma est-europeană
(Câmpia Rusă, Finlanda şi Suedia) şi platforma Eria (zona Hebridelor). Cea mai reprezentativă este zona
Alpilor Scandinavi (alipită părţii de V a scutului baltic) de aici continuă în partea de V a arhipelagului

17
Spitzbergen şi E Groenlandei; cuprinde de asemenea Scoţia şi Ţara Galilor. Înălţimile mari, de până la
2500 m, pe care le au Alpii Scandinaviei, sunt rezultatul ridicărilor din timpul erei alpine şi mai ales al
ridicărilor izostatice postglaciare.
În Asia se întâlnesc câteva nuclee precum: nucleele caledonice din peninsula Taimâr, Kazahstanul
central, din Saian şi Alatau.
În America de N şi S se înregistrează prim început de cutare apare în Apalaşi, ca o continuare a
caledonidelor din Groenlanda.
În Australia, numai o mică zonă - Adelaida, se consolidează în această eră.
Africa a funcţionat în întregime ca o platformă rigidă.
b) Cutările hercinice (denumite şi varisce sau altaice) au loc cu precădere în carbonifer-permian.
Ele se formează la exteriorul cutărilor caledonice, consolidarea acestora reprezentând a doua mare etapă de
mărire a scuturilor continentale. Principalele aliniamente orogenetice au fost următoarele: lanţul varisc sau
hercinic din Europa Centrală; Anti-Atlasul mesetei marocane; Uralul, prelungit spre sud, pe la Stavropo,
până în Donbas; Uralul avea o prelungire şi către SE, spre Altai; catena hercinică apalaşiană, care înglobează
vechile cutări caledonice (catena acadiană); geosinclinalul Capului; geosinclinalul Alpilor Australieni.
Hercinidele au dus la formarea unor extinse catene muntoase, în special în Europa şi Asia; şi acestea
au fost peneplanate în mezozoic şi transformate în platforme. Catena Uralului şi Altaiului duc la lipirea
scutului siberian şi sinic de cel nord-atlantic; ia naştere astfel o singură unitate platformică, şi în emisfera
nordică, cunoscută sub denumirea de Laurasia.
În Europa, hercinidele au avut două direcţii, una meridiană (Uralul) şi alta paralelă. Zona cu această
ultimă orientare a suferit mari fracturări în timpul orogenezei alpine; unele din porţiunile sale au fost ridicate
şi au dat masive, altele s-au scufundat dând depresiuni sau câmpii. Masivele principale sunt următoarele: în
Sardinia şi Corsica, Meseta spaniolă, Central Francez, Armorican, Cornwall, Ardeno-Renan, Vosgi, Pădurea
Neagră Boem, Lysa-Gora, Dobrogea de Nord. Fundament hercinic se găseşte şi în platforma Moesică,
platforma scitică (nordul Caucazului), bazinul Aquitaniei, bazinul Anglo-Parizian, bazinul Spaniei de est,
bazinul Germano-Polonez. Aceste bazine s-au schiţat în triasic şi şi-au încheiat colmatarea în miocen.
Specific pentru majoritatea masivelor este faptul că ele au o cuvertură sedimentară, necutată, dispusă peste
soclul peneplenizat; aceasta este o dovadă că altitudinea lor actuală este recentă, din perioada alpină.
În Asia, hercinicul ocupă, de asemenea, suprafeţe mari. Sub formă de masive se întâlneşte în Ural,
dar mai ales în Asia Centrală (Kazahstan, Altai, Tianşan, Marele Hingan). Această zonă a Asiei Centrale a
fost afectată de rupturi puternice posttectonice, care au creat şi o serie de bazine sedimentare în triasic-
cretacic. Hercinicul se găseşte şi sub formă de platformă în şesul dintre Ural şi Enisei (platforma Siberiei de
Vest), care se continuă spre SV cu platforma Turanică (sub lacul Aral şi pustiul Turkmen).
În America, acum au loc principalele cutări din Apalaşi (în devonian). După peneplenizare, în
mezozoic, această zonă a fost înălţată la circa 1000 m.
În Africa, hercinicul cuprinde mare parte din munţii Atlas apoi regiunea Capului (în sud) şi o
platformă cu cuvertură în Algeria şi Tunisia.

4.1.3. Mezozoic şi neozoic

a) Cutările alpine ţin în tot timpul mezozoicului şi neozoicului. Ca eră tectonică, ea se caracterizează
printr-o succcesiune de faze orogenetice, dar şi printr-o serie de mişcări epirogenetice, care duc la afundarea
unor părţi din platformele continentale, pe care se sedimentează, discordant, etajul superior. Afundarea unor
asemenea bazine de platformă (bazinul Germaniei, Ronului, anglo-parizian, bazinul platformei ruse, Saharei,
Africii de est, Amazonului, din centrul şi estul Americii de Nord, Australiei de Vest) este specifică mai ales
pentru mezozoic, pe când orogenezele au intensitate maximă la sfârşitul mezozoicului şi începutul
neozoicului. Ca urmare a acestor scufundări şi transgresiuni, unitatea celor două mari continente paleozoice
(Gondwana şi Laurasia) se distruge.
În ceea ce priveşte evoluţia alpină de tip geosinclinal, creatoare de lanţuri muntoase, situaţia
continuă, în parte pe cea din paleozoic. La sfârşitul acestei ere, existau două mari arii geosinclinale: Tethysul
(între cele două mari continente) şi cel circumpacific. În domeniul Tethysului se va naşte geosinclinalul
alpino-carpato-himalayan. În Europa geosinclinalul alpin a ocupat o poziţie mediană între hercinicul
european şi cel african: el a afectat însă şi o parte din zonele hercinice.
În general, în mezozoicul inferior şi mediu se cutează cu precădere zonele pacifice (Cordilierii din
America de Nord, catena Yenshane din Asia de est şi partea de est a Himalayei). În rest, respectiv în

18
geosinclinalul alpino-himalayan, cutările încep abia la sfârşitul mezozoicului (faza austrică din apţian-albian)
şi se desfăşoară din plin în neozoic.
În constituţia geologică a sistemului muntos alpin se remarcă larga răspândire a rocilor sedimentare
cutate şi a unor condiţii morfoclimatice variate, care au dus la diversificare, în timp şi spaţiu, a aspectelor lor
geomorfologice. Menţionăm apoi că înălţarea în mai multe etape, separate de perioade tectonice mai liniştite,
a favorizat dezvoltarea unor întinse suprafeţe de nivelare, precum şi o evoluţie morfosculpturală diferenţiată
(de la adaptări la structură în Subcarpaţii Moldovei, până la inversiuni de relief în Ceahlău şi Hăghimaş etc).
Manifestările seismice şi fenomenele vulcanice completează trăsăturile morfostructurale complexe ale
munţilor sistemului alpin, demonstrând că ciclul lor geotectonic încă nu s-a încheiat definitiv. Morfologia
actuală a orogenelor este destul de variată pentru că mişcările din diferite ere geotectonice au antrenat,
uneori, şi porţiuni ale zonelor cutate anterior. Aşa de exemplu, o parte a geosinclinalelor hercinice a înglobat
şi sectoare caledonice, iar în cuprinsul sistemului muntos alpin se regăsesc şi elemente ale structogenului
hercinic. În timpul orogenezei alpine, munţii hercinici rămaşi în afara domeniilor geosinclinale au fost faliaţi,
compartimentaţi sub formă de horsturi şi grabene. De asemenea, sectoarele cristaline ale Carpaţilor şi ale
altor munţi din acelaşi sistem, cutate şi nivelate cu mult înaintea orogenezei alpine, au fost fragmentate,
înălţate sau scufundate în timpul mişcărilor austrice, laramice etc. În Europa şi Asia lanţul muntos alpin
formează un şir sinuos aproape neîntrerupt. În partea axială a masivelor cutate şi înălţate apar şi nuclee mai
vechi. De asemenea, în cadrul lanţului, atât în interior cât şi la exterior, se întâlnesc multe depresiuni
tectonice colmatate. Depresiunile intramontane sunt mai slab dezvoltate (spre deosebire de lanţul hercinic
unde acestea domină); depresiunile de avantfosă (Depresiunea Padului) sau cele intermontane (Transilvană,
Panonică) sunt în schimb mult mai dezvoltate şi constituie o caracteristică a lanţului alpin.
Principalele masive alpine, începând din Spania sunt: Sierra Nevada, Apenini, Pirinei, Alpii, Alpii
Dinarici, Carpaţii, Stara Planina, Caucazul, în continuare cuprind teritoriile Asiei Mici, Iranului, Irakului,
Afganistanului şi Pakistanului de Vest, continuându-se apoi cu Himalaya. În partea asiatică a Pacificului
înglobează Kamceatka, Kurile, Riu Kiu, insulele Sonde.
În cadrul unităţii alpine europene, nucleele mai vechi hercinice sunt: Mont Blanc, masivele din zona
centrală a Alpilor Orientali, masivul Tatra, Rodna, cea mai mare parte din Carpaţii Sudici, Bihor, Rodopi etc.

4.2. Tipuri principale de munţi

4.2.1. Clasificarea munţilor după vârstă

După cum s-a specificat în subcapitolele anterioare pe suprafaţa Pământului, de-a lungul perioadelor
geologice, s-au dezvoltat numeroase cicluri geotectonice ale căror sisteme muntoase - după ce şi-au
consumat energia orogenică – au fost înlocuite prin platforme (cratoni) şi peneplenizate sau reînglobate
geosinclinalelor mai noi. Aşa au fost orogenezele laurenţiană, algomiană şi asyntică (baikaliană) din
Proterozoic, ale căror urme pot fi recunoscute în cuprinsul principalelor scuturi continentale (baltic, podolic,
canadian etc). Alte geosinclinale şi-au încheiat evoluţia cu formarea lanţurilor munţilor caledonici, hercinici
şi alpini.

4.2.2. Clasificarea munţilor după origine

Dacă se ţine seama de originea munţilor şi de implicaţiile morfologice ale diferitelor structuri cutate
şi faliate proprii unităţilor de orogen atunci munţii pot fi împărţiţi în două categorii: munţi tectonici şi munţi
de denudaţie.

4.2.2.1 Munţii tectonici.

Aceştia s-au format în urma cutărilor şi înălţărilor scoarţei, însoţite de falieri, erupţii vulcanice etc. În
acest context pot fi separaţi: munţii de cutare, munţii bloc (de ruptură), munţii vulcanici şi munţii cu
structură mixtă.
a) Munţii de cutare
Aceştia mai sunt cunoscuţi sub denumirea de munţi de încreţire sau plicativi. Munţii de cutare (care
sunt cei mai răspândiţi de pe glob) se carcterizează prin existenţa anticlinalelor şi sinclinalelor de diferite
forme şi dimensiuni, însoţite şi de alte structuri secundare.

19
 b) Munţii bloc (de faliere).
Morfologia regiunilor faliate nu este reprezentată întotdeauna prin unităţi muntoase dintre cele mai
impunătoare, dar caracterizează multe orogene vechi, străbătute de linii tectonice, în lungul cărora blocurile
au fost înălţate sau coborâte. Este vorba de munţii sub formă de horsturi, separaţi de depresiuni denumite
grabene. Aşa este cazul munţilor hercinici din Europa, al munţilor Africii de Sud, al Gaţilor de Est şi de
Vest (din India), al catenelor de coastă din California etc. Munţii de ruptură pot fi cutaţi, atunci când provin
din orogene vechi, fragmentate şi reînălţate (de exemplu, M. Tianşan, Masivul Central Francez, M.
Turingiei, M Dobrogei, unele nuclee cristaline din Carpaţi - Gilău, Poiana Ruscă, Semenic etc.) sau pot
reprezenta porţiuni vechi ale scoarţei, cu strate relativ orizontale, rupte şi ridicate la mare înălţime, dar
necutate (de exemplu, Masivul Ruwenzori din estul Africii).
c) Munţii vulcanici
Caracteristicile structurale şi morfologice ale acestora sunt legate de magmatismul intrusiv şi efuziv.
În funcţie de vechimea manifestărilor vulcanice aceşti munţi pot fi astăzi în diferite stadii de evoluţie.
d) Munţii cu structură mixtă
Aceştia reprezintă o asociere de forme cutate, faliate şi chiar vulcanice, aşa cum sunt multe sectoare
ale orogenului alpin. Astfel, Munţii Apuseni înglobează atât unităţi sub formă de blocuri încadrate de falii
(Gilău, Zarand, Codru Moma etc.), zone de fliş cutat (M. Trascăului), cât şi forme vulcanice (M. Metaliferi,
Vlădeasa).

4.2.2.2 Munţii de denudaţie

Se caracterizează prin particularităţi morfostructurale puse în evidenţă de activitatea sculpturală

diferenţiată a factorilor modelatori externi. De cele mai multe ori ei sunt integraţi regiunilor de platformă
cu altitudini mai ridicate şi fragmentare deasă şi adâncă. În cadrul acestor munţi ar putea fi incluşi: munţii
reziduali (de tip inselberg), vestigii izolate ale unor orogene vechi, regenerate tectonic, categorie în care am
putea încadra şi Munţii Măcinului; munţii de eroziune glaciară de tip selka, din Karelia, care se prezintă ca
nişte creste cu altitudini relative de 200 - 300 m, alcătuite din roci cristaline înecate în depozite morenaice şi
separate de depresiuni largi, mlăştinoase sau ocupate de lacuri; munţii de eroziune proveniţi prin
fragmentarea adâncă a unor zone cu boltiri largi de tipul anteclizelor, ori unele coline mai înalte ca cele din
Podişul Rusiei Centrale etc.

4.3. Regiunile de platformă (cratoane, cratogene) - caractere morfostructurale

Platformele constituie al doilea element principal al scoarţei terestre, atât sub aspect structural cât şi
morfologic. Acestea ocupă teritorii mult mai vaste decât zonele de orogen. S-au format prin consolidarea
soclurilor lanţurilor muntoase, care au fost peneplenizate şi care s-au adăugat, etapă după etapă, la primele
scuturi precambriene. Platformele au următoarele caracteristici principale:
 mobilitate redusă a mişcărilor verticale (0,1 - 0,01 mm pe an);
 relief redus, monoton, cu aspect de câmpie sau de podiş;
 vulcanism redus;
 existenţa a două etaje structurale distincte: unul inferior sau fundamentul şi etajul superior dispus
discordant pe primul – cuvertura sedimentară.

Fig. 4.1. Structura unei platforme

Etajul inferior, sau fundamentul (soclu), a fost cutat puternic, în condiţii de geosinclinal. După
încheierea etapei de lanţ muntos, acesta a fost erodat până la nivelări aproape perfecte, devenind totodată şi
20
foarte rigid. Etajul superior (cuvertura sedimentară) s-a depus peste această peneplenă, în condiţii de
epirogeneză negativă, deci de transgresiune. Ca urmare, acest etaj are strate orizontale, slab înclinate, sau
extrem de larg cutate; în mod excepţional există şi falieri. Totodată sedimentele etajului superior sunt foarte
puţin variate, dominând gresiile, calcarele, formaţiunile continentale.
În cadrul platformelor pot fi observate: anteclize şi sineclize. Anteclizele sunt nişte boltiri pozitive
ale unor întinse zone de platformă, care s-au format prin mişcări de înălţare. Ele au aspectul unor domuri
uriaşe sau chiar al unor anticlinale enorme cu flancurile extrem de line. Etajul superior are o grosime redusă
a sedimentelor şi prezintă multe lacune sau chiar discordanţe uşoare, ca urmare a faptului că antecliza a
funcţionat, în repetate rânduri, ca zonă înălţată de uscat, când a fost parţial erodată. Uneori etajul superior
lipseşte complet. Din punct de vedere morfologic, anteclizele cuprind porţiunile cele mai înalte ale
platformelor, un fel de masive sau platouri. Exemple de anteclize: Dobrogea de N şi de mijloc, antecliza
Voronejului. Sineclizele sunt opusul anteclizelor, adică nişte zone de lăsare largi ale platformelor. Ele mai
sunt cunoscute şi sub denumirea de bazine de subsidenţă sau chiar depresiuni tectonice. Ele par a se axa, în
principal, pe anumite discordanţe ale fundamentului. Pătura lor sedimentară este foarte groasă şi în interiorul
cute ondulatorii, domuri, zone locale de subsidenţă. Exemple de sineclize sunt: depresiunea Valahă,
Depresiunea Bârladului, sinecliza Moscovei, a Caspicii etc.
Vârsta platformelor este socotită cel mai adesea, ca fiind timpul când a avut loc cutarea
fundamentului (precambrian, caledonic, hercinic).
Sub aspect geomorfologic, fundamentul platformelor constituie nişte peneplene fosilizate de
sedimentarea etajului superior. În acest ultim etaj, pot exista şi alte discontinuităţi sau discordanţe, rezultat al
unor etape de evoluţie morfologică continentală de tip platformă. Dacă eroziunea îndepărtează etajul
superior, peneplena devine exhumată.

Fig. 4.2. Marile regiuni de scuturi şi platforme ale Pământului (Scott, 1992).

4.3.1. Podişurile şi câmpiile de platformă

Expresia morfologică obişnuită a regiunilor de platformă o constituie podişurile joase şi marile

câmpii ale globului, care se caracterizează prin predominarea reliefului slab accidentat, cu întinse suprafeţe
plane, uşor înclinate sau moderat vălurate, cu energie sub 200 m şi pante medii sub 5°.

4.3.1.1. Podişurile

21
 Podişurile (platourile) reprezintă trepte de relief cu altitudini variate (obişnuit peste 200 m), cu
suprafaţă plană sau vălurată şi care ocupă o poziţie intermediară între unităţile de câmpie şi cele montane.
Ele pot fi delimitate de versanţi exteriori abrupţi (Podişul Dobrogei), pot prezenta tranziţii domoale spre
zonele de câmpie (Podişul Covurluiului) sau pot fi încadrate de munţi (Podişul Cehiei Centrale sau Podişul
Transilvaniei - care aparţin însă geosinclinalului alpin).
Podişurile, ca şi câmpiile, pot fi întâlnite la altitudini absolute foarte diferite, atât în cuprinsul ariilor
de platformă, cât şi de geosinclinal. În acest din urmă caz însă, ele constituie forme subordonate
ansamblurilor orogenice (de exemplu, Podişul Tibet, Podişul Boliviei, Câmpia Braşovului). Podişurile şi
câmpiile nu se deosebesc doar prin altitudinea lor, ci şi prin aspectul văilor. În câmpii acestea sunt foarte
estompate, râurile curgând aproape de nivelul suprafeţei generale a reliefului, în timp ce podişurile au văi
adânci, cu versanţi care se impun în morfologia de ansamblu.
Podişurile suprapuse regiunilor vechi, consolidate ale scoarţei pot fi separate în:
- podişuri structurale, constituite din pături orizontale sau suborizontale, a căror înălţime se
datoreşte unor mişcări epirogenetice pozitive sau prezenţei unor horsturi (Podişul Sucevei, Podişul Dobrogei,
Podişul Colorado);
- podişuri sculpturale (peneplene înălţate) - Podişul Podolic, Podişul Ardenilor.

4.3.1.2. Câmpiile de platformă

Câmpiile de platformă au întinderi impresionante, de dimensiuni continentale, înglobând sectoare cu

trăsături genetice diferite. Criteriile de clasificare sunt numeroase. Din punct de vedere genetic se pot
distinge trei mari tipuri de câmpii: de acumulare, structurale şi sculpturale.
a) Câmpiile de acumulare ocupă suprafeţele joase ale uscatului, în cadrul cărora condiţiile tectonice
şi fizico-geografice dar mai ales activitatea factorilor externi favorizează procesele de sedimentare. Ele sunt
cele mai tinere unităţi de relief, de obicei cuaternare sau pliocene, au suprafeţe tabulare sau slab înclinate şi
fragmentare redusă. După poziţia lor în cadrul continentelor, după modul de formare şi natura depozitelor
cuverturii, ele se subîmpart în câmpii litorale (maritime) şi continentale.
a1) Câmpiile litorale de origine maritimă (de nivel de bază) sunt constituite din pături sedimentare
nederanjate tectonic, a căror slabă înclinare spre exterior, ca şi vârsta din ce în ce mai tânără pe măsură ce ne
apropiem de ţărm, ori modelarea sculpturală mai intensă spre interiorul continentului, indică geneza lor. Ele
se continuă adesea cu câmpiile submarine ale şelfului, iar exondarea şi-o datoresc fie mişcărilor
epirogenetice pozitive, fie eustatismului negativ. În această categorie se încadrează cele mai mari câmpii de
pe glob, cum este cea din jurul Golfului Mexic, Marea Câmpie Chineză etc. Local ele pot căpăta
caracteristici fluvio-maritime, eoliene, glaciare etc.
a2) Câmpiile continentale reprezintă vechi zone maritime şi lacustre colmatate, suprafeţe plane
puternic aluvionate, unităţi constituite din formaţiuni proluviale ori acoperite de acumulări glaciare, eoliene.
 câmpiile maritime interne şi cele lacustre, se caracterizează prin depozite cu grosimi de sute de
metri şi suprafeţe a căror morfologie este cu atât mai complexă cu cât evoluţia lor a fost mai îndelungată.
Formarea acestora este asociată adesea şi cu mişcările tectonice ale scoarţei. Exemple: Câmpia Panonică,
Câmpia Covurluiului, Câmpia Caspică.
 câmpiile aluviale se formează prin aportul aluvionar al marilor fluvii, ale căror ape revărsate
acoperă suprafeţe considerabile. În această categorie pot fi incluse câmpiile Dunării, Amazonului, Nilului
etc. Aceste câmpii sunt foarte tinere, au pături de aluviuni cu grosimi de câteva zeci de metri, prezintă terase,
grinduri, microdepresiuni ocupate de mlaştini şi alte forme actuale de eroziune şi acumulare. Multe dintre ele
se termină prin câmpii deltaice în plină formare.
 câmpiile proluviale (piemontane) iau naştere în urma unor importante acumulări de tipul conurilor
aluviale (dejecţie, sic!) formate la periferia zonelor muntoase. Suprapunerea şi juxtapunerea proluviilor, în
funcţie de variaţia debitelor solide ale râurilor şi de schimbarea poziţiilor liniilor de ţărm, ca şi înălţarea lor,
urmată de accentuarea proceselor sculpturale, le conferă înfăţişarea unor suprafeţe monoclinale largi, ori de
coline plate, paralele. Exemple: Câmpia Piteştilor, Ploieştilor, Târgoviştei.
Pe fondul unor câmpii mai vechi, în raport de condiţiile climatice şi de specificul acumulărilor, se
suprapun:
- câmpii glaciare, cărora le aparţin importante areale din Câmpia Canadiană, din Câmpia Germano-
Polonă ş.a.

22
 - câmpii eoliene, alcătuite din nisipuri şi praf, cum sunt cele formate în zonele deşertice şi
semideşertice. Nisipurile pot fi dunificate - ca în Marele Erg Saharian sau în kum-urile Asiei Centrale - iar
praful, uşor consolidat, generează întinsele câmpii de loess, cum sunt multe sectoare din Câmpia Rusă,
Câmpia Chineză etc.
b) Câmpiile structurale sunt protejate, în partea superioară, de strate de roci mai rezistente la
eroziune, iar suprafaţa lor topografică corespunde, în general, cu cea a paturilor geologice. Ele se confundă
adesea cu podişurile joase şi pot avea forme tabulare (câmpii-platou) cum este cazul Dobrogei de Sud,
monoclinale şi colinare - cum sunt unele sectoare ale Piemontului Getic sau ale Moldovei extracarpatice.
c) Câmpiile sculpturale au un relief ceva mai accidentat, colinar sau deluros, cu o energie care se
menţine de obicei sub 200 m. După factorii morfogenetici ele sunt fluviale şi deluviale (Câmpia Moldovei),
de abraziune, de eroziune glaciară etc.

CURS 5 – 25 OCTOMBRIE 2010

VULCANISMUL ŞI RELIEFUL VULCANIC

Vulcanismul cuprinde totalitatea fenomenelor şi manifestaţiilor rezultate în urma străpungerii
scoarţei de către topiturile magmatice sau gazele provenite din zone profunde. Când aceste topituri nu-şi pot
deschide drum către suprafaţă ele sunt injectate în stratele superficiale ale scoarţei, unde prin consolidare,
formează mase vulcanice intrusive. Dacă magmele pătrund pe fisuri deschise, sunt expulzate la suprafaţă
unde formează structuri efuzive. În consecinţă, procesele magmatice generează structurile eruptive, care sunt
de două feluri: intrunsive şi efuzive (extrusive).

5.1. FENOMENE ŞI CORPURI INTRUSIVE

5.1.1. Corpurile plutonice (de adâncime)

Batolitele sunt corpuri magmatice, în general de de natură granitică, formate la adâncimi de 30 - 40

km, înrădăcinate în crustă şi larg boltite la partea superioară. Ele au de obicei o formă alungită determinând
ridicarea iniţială, sub formă de cupolă, a multor zone de orogen - cum este cazul Carpaţilor Meridionali
(Parâng, Retezat), Munţilor Apuseni etc. Batolitele nu ajung la suprafaţă decât în urma scoaterii lor prin
eroziune de către agenţii externi, cum este cazul masivelor granitice din Parâng, Retezat etc. Denumirea de
batolit vine de la bathos = adâncime şi lithos = piatră. Batolitul reprezintă forma principală de zăcământ a
rocilor intrusive (granite, granodiorite etc.), cu aspect de masive imense, alungite şi înrădăcinate în adâncul
scoarţei Pământului şi de aceea unii geologi sunt tentaţi să creadă că batolitul ar reprezenta chiar vatra
magmatică iniţială. În această categorie sunt încadrate corpurile cu o extindere de peste 100 km2 sau cu un
volum de peste 100 000 km3: Munţii Parâng, Retezat; Munţii Coastelor din Alaska şi Columbia Britanică (1
650 km lungime x 160 km lăţime); Sierra Nevada (640 km x 88 km); Batolitul de Idaho; între Ţara de Foc şi
Peru (6000 km x 100 km).
Stock-urile, întregite de apofize, protuberanţe şi alte corpuri plutonice secundare sunt legate şi
alimentate de batolite, asigurând tranziţia spre corpurile subvulcanice din etajul superior. În această categorie
sunt cuprinse corpurile cu o extindere sub 100 km2. Prin eroziunea puternică a scoarţei ele pot fi dezgolite şi
puse în evidenţă datorită compoziţiei petrografice aşa cum este cazul banatitelor (roci granodioritice) de la
Dognecea, Bocşa Montană din Munţii Poiana Ruscăi, Munţii Drocei; Munţii Henry; Munţii Bârgăului;
Munţii Poiana Ruscăi.

23
 Fig. 5.1. Raportul dintre structurile eruptive de adâncime şi de suprafaţă.

5.1.2. Corpuri subvulcanice

Corpuri subvulcanice (lacolite, neck-uri, dyke-uri, sills-uri) se formează mai aproape de suprafaţă,
între corpurile plutonice şi cele vulcanice, având şanse mari de a fi exhumate datorită eroziunii şi de a se
impune în relief.
 lacolitele, prin forma lor lenticulară, legate prin canale de rezervorul magmatic de profunzime, pot
provoca bombări ale stratelor de deasupra sau cupole şi alte forme masive ca Munţii Henry din SUA,
Masivul Boemiei, Munţii Bârgăului (Heniul Mare), masivul sienitic de la Ditrău ş.a.
 Neck-urile sunt forme intrusive discordante reprezentând umplutura coşurilor vulcanice. Originea
lor magmatică le conferă caracteristici deosebite faţă de zonele înconjurătoare formate din roci metamorfice
şi sedimentare. In urma unei evoluţii mai îndelungate a acestor regiuni, eroziunea selectivă poate face ca
unele corpuri intrusive cilindrice de tipul neck-urilor să ajungă la suprafaţă şi să genereze forme pozitive de
relief, aşa cum sunt vârfuri din Munţii Oaş, Gutâi, Bârgău sau Detunatele din Munţii Apuseni, Un exemplu
deseori citat în literatura de specialitate este Turnul Diavolului (Devils Tower) din Wyoming (SUA), un neck
vulcanic alcătuit din roci bazaltice cu desprindere columnară. Ex. neck-uri : Shiprock, New Mexico; Agathla
Neck, New Mexico, 300 m înălţime, 1 000 m diametrul la bază; Hoppi Buttes, Arizona; Castle Rock, Utah;
Le Puy de Velay, Franţa.
 dyke-urile sunt forme intrusive discordante reprezentând umplutura unor fisuri ale scorţei.
Vechile injecţii, mai mult sau mai puţin verticale, se înscriu în morfologie prin creste (creasta principală a
Munţilor Bistriţei – dyke-ul porfiroid de Pietrosu), sau forme cu aspect de zid (Marele Dyke din Zimbabwe –
3-13 km lăţime, 540 km lungime; zona Spanish Peaks, Colorado, cu peste 500 dyke-uri radiind dinspre mici
stock-uri sau neck-uri; Scoţia şi Groenlanda; Munţii Bârgăului, Oaş, Gutâi etc.);
 sill-urile sau filoanele strat care reprezintă corpuri vulcanice orizontale pătrunse printre pachetele
de roci, favorizează apariţia unor mici platouri înalte de tip mesas şi diverse alte corpuri filoniene. Ele pot
persista ca forme de relief mult timp după ce forma vulcanică a fost erodată. Ex. - nordul Angliei, platou cu o
suprafaţă de 40 000 km2, grosime de 5-60 m (medie de 30 m), alcătuit din diabaze; regiunea Karoo, Africa de
Sud, cu o suprafaţă de 500 000 km2, şi grosimi care pot ajunge până la 500 m.

5. 2. FENOMENE EFUZIVE

Vulcanii reprezintă forme geologico-geomorfologice create în urma apariţiei la suprafaţă a magmei,

caz în care poartă denumirea de lavă = magmă sărăcită în gaze, precum şi a altor produse eruptive (gaze şi
ape fierbinţi, piroclastite).

24
 Din totalitatea proiecţiilor gazoase (fumarole, solfatare, mofete, nori arzători), a celor sub formă de
izvoare fierbinţi şi gheizeri, ori sub formă solidă (cenuşe, scorii, lapili, bombe vulcanice, piatra ponce) cea
mai mare importanţă o prezintă scurgerile de lave.

5.2.1. Produsele activităţii vulcanice

Efuziunile împrăştie la suprafaţă o gamă variată de materiale, numite produse vulcanice. Ponderea
unui anumit fel de material vulcanic este determinată, în general, de tipurile de erupţie. Produsele
vulcanice atestă stadiul şi caracterul activităţii unui vulcan şi sunt următoarele: curgerile de lavă, proiecţiile
solide şi proiecţiile gazoase, gheizerii, izvoarele fierbinţi.
 (i) Curgerile de lavă sunt topituri magmatice ajunse la suprafaţă. Aceste topituri de silicaţi au
temperaturi de peste 1200°C, fluiditatea fiind determinată de compoziţia chimică. Din acest punct de vedere
se deosebesc lave bazice şi lave acide.
 Lavele bazice au un conţinut mic de bioxid de siliciu (40 - 50%), sunt fluide şi curg sub
formă de torenţi ori pânze putând atinge viteze de câţiva km pe oră. Erupţiile sunt liniştite, iar lavele ajung
la distanţe mari de locul de emisie dând naştere la conuri larg boltite (conuri scut), platouri întinse etc.
 Lavele acide, bogate în siliciu (peste 70%) şi gaze, sunt vâscoase, se deplasează încet
solidificându-se în apropierea punctului de erupţie, uneori chiar în interiorul coşului vulcanic. Ele sunt
proprii vulcanilor cu activitate explosivă şi contribuie la apariţia unor conuri mai proeminente, emisiile de
lavă asociindu-se şi cu alte produse vulcanice.
 În regiunile de orogen lavele consolidate sunt reprezentate, în principal, prin andezite; în
regiunile cratonizate predomină bazaltele, iar în domeniul oceanic caracterele bazice sunt şi mai accentuate.
 (ii) Proiecţiile solide cunoscute şi sub numele de piroclastite se compun din cenuşă, scorii etc.
Cenuşa vulcanică reprezintă materialul pulverulent până la nisipos expulzat în atmosferă la înălţimi de sute
şi mii de metri. Ea este depusă la distanţe foarte mari de locul erupţiei. Piatra ponce provine din lava
incadescentă smulsă din craterul vulcanic şi răcită în atmosferă. Are o porozitate foarte mare. Scoriile (zgura)
prezintă un aspect vacuolar. Lapiliile sunt materiale mici (2 mm-2 cm) rupte din lavă deja consolidată.
Bombele vulcanice sunt bucăţi mai mari smulse din lava topită ce se răceşte în atmosferă şi care, din cauza
roteţiei helicoidale, capătă aspecte fusiforme.
 (iii) Proiecţiile gazoaze sunt formate din vapori de apă, bioxid de carbon, oxid de carbon, azotat,
hidrogen, hidrogen sulfurat, acid clorhidric, etc. în funcţie de procentaj, ansamblul gazelor degajate pot fi
împărţite în: fumarole, solfatare, mofete.
 (iv) Gheizerii sunt izvoare tâşnitoare, fierbinţi şi intermitente, cunoscuţi în parcul Yellowstone
din SUA, în insula nordică a Noii Zeelande şi în Kamceatka. Formarea gheizerilor este pusă pe seama apelor
vadoase, infiltrate pe fisuri până la anumite adâncimi unde sunt încălzite până la fierbere de către căldura de
origine vulcanică. Când presiunea de la baza fisurii depăşeşte presiunea exercitată de coloana de apă de
deasupra, aceasta este expulzată cu mare putere către suprafaţă. Apa gheizerilor formează un precipitat de
silice hidratată, cunoscut sub numele de gheizerit.
 (v) Izvoarele fierbinţi reprezintă ultimul stadiu al degajării de căldură de către magma din
adâncime, care mai emană încă gaze şi vapori de apă supraîncălziţi. În drumul lor, vaporii de apă se răcesc
(ape juvenile) şi ies la suprafaţă ca izvoare termale. Migrând către suprafaţă, apa juvenilă întâlneşte şi pânză
de apă vadoasă, pe care le încălzeşte şi le readuce la zi. În ascensiunea lor, apele supraîncălzite dizolvă
siliciul din rocile înconjurătoare, îl transportă sub formă de bioxid de siliciu şi îl depun, în parte, la gura
izvorului – precipitat denumit travertin. Apar cruste minerale, cu trepte de opal sau calcedonie, peste care
apele izvorului formează mici cascade.

25
 5.2.2. TIPURI DE ERUPŢII

Există mai multe criterii de clasificare a tipurilor de erupţii sau vulcani:

1. În funcţie de modul de apariţie la suprafaţă a produselor vulcanice avem: erupţii centrale;

erupţii liniare; erupţii areale sau în suprafaţă.
 erupţiile centrale. Eliberarea produselor vulcanice se realizează la intersecţia unor linii de falii, pe
un singur coş sau pe un coş principal, în jurul căruia pot fi grupate câteva coşuri secundare (adventive)
 erupţiile liniare. Revărsarea lavei se face de-a lungul unor falii sau fracturi. ex.- linia Laky din
Islanda -25 km; Tarawera – Noua Zeelandă – 14,5 km etc.
 erupţiile areale. Se produc pe o reţea complicată de fracturi, răspândite pe o suprafaţă vastă. Ex.:
Podişul Columbiei - Parcul Yellowstone (10 000 km2 ), Podişul Deccan (600 000 km2 – 3000 m grosime),
Siberia centrală (erupţiile areale permiene din Siberia sunt considerate cele mai mari fenomene efusive care
au avut loc pe Terra - cca. 3 mil. km3 de lavă, întinse pe cca. 2 mil. Km2!), Etiopia, Patagonia, Groenlanda –
Scoţia. În aceste zone pot să apară aşa-numitele trapp-uri – pânze de lave bazaltice suprapuse, pe seama
cărora se formează platouri în trepte.
2. În funcţie de modul de desfăşurare (sau după tipul de lavă) erupţiile pot fi clasificate în: (i)
erupţii liniştite (lave bazice – în care sunt separate : tipul islandic şi tipul hawaian) şi (ii) erupţii explozive
(cu lave acide – din care fac parte: tipul strombolian, tipul vulcanian sau vezuvian, tipul peleean, tipul
bandai san sau krakatau şi tipul maare); (iii) erupţii submarine.

5.2.2.1. ERUPŢII LINIŞTITE SAU VULCANII CU ERUPŢIE LINIŞTITĂ

(i) tipul islandic, caracterizează vulcanii cu erupţii liniştite de lave bazice, foarte fluide, ce se revarsă
în lungul unor fracturi ale scoarţei. Deşi lavele curg sub formă de torenţi sau pânze ce înaintează, uneori,
zeci de km, din loc în loc se formează conuri mici ale căror altitudini rar depăşesc 100 - 150 m (de exemplu,
în urma erupţiei fisurale din 1783 -1784, pe lângă întinsele curgeri bazaltice, în lungul liniei Laky, de cca 25
km, s-au format peste 100 conuri mici de cenuşă şi zgură). Activitatea este aproape permanentă. Lava, după
ce umple craterul, dând adevărate lacuri incadescente, se revarsă şi curge pe mari distanţe sub formă de
torenţi sau pânze. In Islanda astfel de torenţi au lungimi de peste 25 km.
(ii) hawaian se caracterizează tot prin revărsări bogate şi liniştite de lave foarte bazice care provin însă
dintr-un crater central şi acoperă suprafeţe imense. În acest caz craterul are forma unei căldări, cu pereţii
verticali sau în trepte şi cu lărgimi ce depăşesc 20-30 km (“lac de lavă”). In jurul său prin acumularea
îndelungată de lave, ia naştere o cupolă masivă, uriaşă, cu pante de 5-10º care justifică numele de vulcan-

26
scut. Principalul vulcan în activitate din insula Hawai este Mauna Loa, cu o înălţime de 4162 m şi cu un
diametru de 100 km la nivelul ţărmului, se continuă şi sub nivelul Oceanului Pacific. Altitudinea sa totală
este de cca 9000 m, putând fi considerat cel mai înalt munte de pe glob.

5.2.2.2. ERUPŢII EXPLOZIVE SAU VULCANII CU ERUPŢIE EXPLOZIVĂ

(i) tipul strombolian sau stratovulcanii, se caracterizează prin erupţii explozive, ritmice, de lave
bazice obişnuite, dar şi acide, cu multe gaze, cu proiecţii de bombe şi scorii, însă cu puţină cenuşă. Astfel,
în jurul craterului se formază conuri proeminente constituite din alternanţe de lave şi pături de sfărâmături
grosiere (de unde denumirea de stratovulcani, cu înclinări de 30-40°. Reprezentativ este vulcanul
Stromboli (926 m) din insulele Lipari care, datorită erupţiilor sale vizibile de la mari distanţe (100-150 km),
cunoscute încă din antichitate, a fost supranumit “Farul Mediteranei”. Alţi vulcani de acest tip se găsesc în
Kamceatka, Mexic (Paricutin), El Salvador (Izalco). De fapt, sunt vulcanii cei mai răspândiţi de pe glob. I.
Atanasiu (1945) era de părere că astfel de erupţii au existat în miocen şi la noi, în zona Munţilor Călimani.
(ii) tipul vulcanian (vezuvian) prezintă erupţii violente, însoţite sau precedate de cutremure. Din
crater se înalţă coloane de gaze şi cenuşă ce capătă aspect umbeliform (pâlnii vulcanice). Lavele acide,
vâscoase se pot consolida pe coş, formând dopuri care explică exploziile puternice şi cantităţile mari de
materiale piroclastice din structura conurilor. Tipic este Vulcano din insulele Lipari, dar şi Vezuviu (1279 m)
- în anul 79 e.n. a îngropat oraşele Pompei, Stabiae, Herculanum. Erupţiile şi acumulările de lavă, prăbuşirile
şi lărgirile craterelor simpe ale multor vulcani fac ca în locul acestor cratere să apară nişte veritabile
depresiuni numite caldeire. În această categorie este inclus deseori şi tipul plinian, caracterizat prin erupţii
paroximale de lavă acidă, mari cantităţi de cenuşă, însoţite de colapsul caldeirelor (calderelor).
(iii) tipul peleean, se caracterizează prin marea vâscozitate a lavelor acide emise. Se răcesc chiar în
crater, dând domuri de lavă ce astupă ca un dop coşul care sunt împinse spre suprafaţă de presiunea gazelor,
până ce apare sub forma unui dom sau ac vulcanic. Presiunea gazelor acumulate determină explozii violente,
cu proiecţii laterale de nori arzători. Curgerile de lavă sunt foarte reduse. O astfel de erupţie a fost
înregistrată în insula Martinica la vulcanul Mont Pelée (1597 m) în 1902;
(iv) tipul Bandai san ( Krakatau sau vulcani cu sfărâmături) are ca reprezentant principal vulcanul
Bandai din insula Honshu. Lava foarte vâscoasă, acidă şi bogată în gaze, se întăreşte înainte de a ajunge la
gura coşului, determinând explozii puternice care, uneori, aruncă în aer o mare parte a conului vulcanic
sau chiar întregul edificiu - după unele păreri hidroexplozii. Are ca reprezentant principal vulcanul
Krakatau localizat între Java şi Sumatra a cărei erupţie în 1883 s-a resimţit pe tot globul. Particulele fine de
cenuşă şi praf au fost ridicate până la 70 km şi au înconjurat Pământul, iar în locul insulei, cu o înălţime de
800 m s-a format o groapă enormă cu adâncimi de 360 m sub nivelul mării. Cea mai mare parte din insulă a
fost aruncată în aer. Zgomotul produs de explozie s-a auzit la 3400 km distanţă.
(v) vulcanii de tip maare se manifestă prin explozii scurte, provocate de decomprimarea gazelor
provenite din topituri magmatice şi acumulate în părţile superioare ale scoarţei. Proiecţiile constituite
exclusiv din sfărâmături, fără lavă şi cenuşă, contribuie la formarea unor diatreme (canale de străpungere
umplute cu sfărâmături) şi a unor cratere sub formă de pâlnii, ocupate ulterior de lacuri, fără conuri
vulcanice. Cele mai vechi maare sunt cele din zona Eiffel (Germania).
(vi) erupţii submarine sunt prezente în lungul marilor rifturi. Se caracterizează prin lave bazice ce
generează importante curgeri submarine.

5.3. Relieful vulcanic

5.3.1. Aparatul vulcanic

Materialele expulzate prin erupţii se depun în jurul punctului de emisie, constituind un aparat
vulcanic, alcătuit din următoarele elemente: coş, crater şi con. Coşul vulcanic reprezintă canalul de evacuare
a materialelor expulzate. Craterul reprezintă prelungirea externă, lărgită a coşului. Conul vulcanic este
edificiul propriu-zis, privit mai ales sub aspectul său exterior. Reprezintă o formă de acumulare a cărei
morfologie depinde iniţial de tipul activităţii vulcanice, iar apoi de evoluţia subaeriană a eroziunii.. Calderele
sunt structuri vulcanice impresionante reprezentând vechi cratere în interiorul cărora s-au format noi conuri
vulcanice cu cratere mai mici. Are diametre cuprinse între 1 – 250 km. Acestea sunt de trei tipuri: de explozie

27
– rezultă prin aruncarea în aer a unei părţi din con – Bandai San, Crater Lake; de prăbuşire – Mauna Loa; de
eroziune – Harghita-Gurghiu-Călimani.

5.3.2. Modelarea externă a aparatelor vulcanice

O dată cu stingerea vulcanului, procesele de eroziune devin predominante, ele fiind dirijate de sistemul
pantelor caracteristice vulcanilor (convergente şi divergente) şi de structura lor iniţială.
Primele cursuri de apă se instalează pe şanţurile iniţiale generate de către lahare (torenţii de noroi
vulcanic) şi avalanşele uscate. Apare o reţea hidrografică radiară divergentă pe con şi alta radiară
convergentă pe crater (fig.5.4.).
La baza conului, râurile sunt colecate de o reţea inelară, iar în crater se formează lacul de crater. Văile
adânci care fragmentează radiar conul se numesc barrancos (denumire folosită în insulele Azore).
Interfluviile de formă triunghiulară care urcă în pantă crescândă către vârful conului sunt numite planeze. In
partea superioară, după o evoluţie îndelungată ele se transformă în creste. Prin eroziune regresivă,
barrancosurile pătrund în interiorul craterului şi drenează lacul.
Accentuarea generală a eroziunii duce la îndepărtarea rapidă a rocilor mai moi. Rezistă până la urmă
numai coşurile şi filoanele vulcanice, formate din lavă dură, care sunt puse în evidenţă prin eroziunea
diferenţială. Astfel, vechile forme negative (coşuri, crăpături) se transformă în forme pozitive; se produc
inversiuni de relief, materializate prin: neck-uri, dyke-uri şi sill-uri.

Fig. 5.3. A. Reţea hidrografică pe un con vulcanic; B. Fragmentarea unui con vulcanic prin barrancosuri şi
planeze (Posea et al., 1976).

5.3.3. Evoluţia generală a reliefului vulcanic

Modelarea subaeriană a reliefului creat de activitatea vulcanică, ca şi toate celelalte procese şi forme de
relief, poartă şi ele pecetea factorului timp. În această ordine de idei se poate considera că şi relieful vulcanic
are un ciclu de modelare descendentă.
Faza de tinereţe a acestuia se caracterizează printr-o bună conservare a morfologiei constructive: conuri
proeminente şi cratere neştirbite, adesea cu lacuri, cum este Ciumatu Mare (1294 m) cu Lacul Sf. Ana, la
care se adaugă numeroase barrancos-uri.
Faza de maturitate este definită de cratere parţial distruse şi transformate în bazine de recepţie ale
unor artere hidrografice şi prin planeze, mai dezvoltate către baza conurilor vulcanice, continuate de culmi
relativ înguste spre partea superioară. Aşa este cazul Masivului Călimani al cărui crater, mult lărgit prin
procese denudative, este ocupat de bazinul superior al râului Neagra Şarului, apoi, al Munţilor Gurghiului cu
mai multe cratere ştirbite, ca cel de lângă vârful Saca (1776 m) drenat de pârâul Secuiului, precum şi al
Munţilor Harghita.
Faza de bătrâneţe este reprezentată prin distrugerea accentuată a conurilor vulcanice şi apariţia unor
inversiuni de relief de tipul neck-urilor şi dyke-urilor, ori al unor mici platouri de tip sill cum sunt cele din
cuprinsul munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş, Bârgău sau Detunatele din Munţii Apuseni etc. În felul acesta se poate
ajunge la distrugerea totală a aparatelor vulcanice, în urma cărora poate rămâne doar o reţea hidrografică
radiar-divergentă, colectată adesea de râurile care au marcat periferia fostelor conuri.

28
 5.4. Răspândirea vulcanilor pe glob

Este condiţionată de procesele care au loc în zonele de expansiune şi în cele de subducţie de la

marginea plăcilor principale ale scoarţei terestre ori de prezenţa unor puncte fierbinţi din diferite regiuni ale
globului. Astfel, există trei mari zone de răspândire a vulcanilor: (i) Vulcanismul din lungul dorsalelor
medio-oceanice; (ii) Vulcanismul zonelor de subducţie; (iii) Vulcanismul punctelor fierbinţi (hot-spot).
(i) Vulcanismul din lungul dorsalelor medio-oceanice este generat de magmele bazaltice din mantaua
superioară, antrenate spre suprafaţă de curenţii subcrustali de convecţie. În această categorie se înscriu
vulcanii din insula Jan Mayen (cel mai nordic din lume) situat in Marea Groenlandei la 71° lat. nordică, apoi
Islanda, cu cca 100 vulcani, arhipelagul Azore (cel mai important Pico Alto, 2600 m); insula Ascension; Sf.
Elena (vulcanul Diana Peak al cărui con se ridică de la 4000 m - deasupra apei doar 853 m); Tristan da
Cuhna, s.a..
În lungul zonelor de acreţie din Oceanul Indian sunt mai puţin vulcani, deoarece mare parte a acestor
dorsale nu au rifturi. Aici stratovulcanii sunt tipici şi ei se dezvoltă, probabil, pe seama unor conuri scut mai
vechi (în ins. Reunion, ins. Mauritius). Dorsala arabo-indiană (Carlsberg) este lipsită de manifestări
vulcanice. Acestea apar însă în continuarea sa, respectiv în regiunea Golfului Aden - Marea Roşie şi sunt
asociate tot zonei de expansiune. În partea vestică a Oceanului Indian, pe continent, se dezvoltă marele rift
african (între ţărmul estic din dreptul ins. Madagascar şi M. Roşie, pe o lungime de 6500 km). Aici se pot
distinge mai mulţi vulcani între care: Mt Rungwe (3175 m); gruparea din vecinătatea lacurilor Kiwu, Edward
şi Albert, între care numai masivul Virunga are 8 conuri mari; în Depresiunea Afar apar aparate vulcanice
active de tip central-scut. O altă grupare cu vulcani stinşi este situată pe o ramificaţie a riftului are drept
reprezentant principal Kilimanjaro (cu trei conuri concentrice).
(ii) Vulcanismul zonelor de subducţie are cea mai largă răspândire pe glob, concentrând cca 350
vulcani activi (62%) dintre care 2/3 formează “cercul de foc al Pacificului”. Vulcanii se aliniază atât pe
marginea continentelor, cât şi în arcurile insulare, au erupţii de lave andezitice şi dacitice, cenuşe, gaze,
piroclastite, uneori foarte violente asociate cu mare seismicitate. Astfel, în lungul ţărmurilor estice ale Asiei
vulcanismul foarte activ este prezent începând din pen. Kamceatka cu peste 40 vulcani importanţi, cărora li
se asociază peste 100 de gheizere şi izvoare fierbinţi. Reprezentativ este vulcanul Kliucev (4750 m). Mai spre
sud în insulele Kurile sunt vreo 50 de vulcani activi, apoi în Japonia unde sunt peste 30 vulcani cu activitate
actuală şi peste 40 cu activitate recentă. Ex. vulcanul andezitic Bandai - san (1819) care a erupt violent în
1888 după o linişte de 1000 ani; muntele sfânt Fujiyama (3776 m) şi Aso-san (1592 m) cu o caldeiră a cărei
cirmuferinţă are 114 km. Vulcanismul se continuă în insula Taiwan, insulele Filipine, nordul Australiei.
Din nordul Australiei se schiţează două aliniamente de convergenţă a unor microplăci. Unul care străbate
fosa de la nord de Noua Guinee, arh. Noile Hebride şi ajunge până în Noua Zeelandă. Un al doilea ram se
continuă în insulele indoneziene (cu binecunoscuţii vulcani Tambora, 2851 m - ins. Sumbawa, Agung, 3142
m - ins. Bali, insula Djava cu 100 de vulcani, din care 30 activi, Krakatau cu cea mai puternică erupţie din
timpurile istorice), şi care pătrunde, de fapt, în Oceanul Indian..
În nordul Oceanului Pacific, arcul de foc se continuă spre est în ins. Aleutine. Vulcanismul, apoi, este
o caracteristică esenţială a Munţilor Cordilieri şi Anzi din lungul ţărmurilor vestice ale Americii. Între cei
mai cunoscuţi sunt vulcanii din Alaska (Wranghel, 4268 m); în partea central-vestică a Americii de Nord, în
lungul Munţilor Cascadelor se aliniază cca 15 vulcani activi (Baker, Rainer, Mt. St. Helens - cu erupţia din
1980); în Mexic şi America centrală, în vecinătatea ţărmului oceanic se concentrează cca 100 de vulcani de
mari dimensiuni, din care 40 în plină activitate, cu aparate de tip stratovulcanic. Astfel, în Mexic se găseşte
Popocateptl, 5452 m, Pico de Orizaba, 5747 m, Ixtacci Kuat, 5326 m. Un caz aparte este Paricutin (2771 m)
cu o dezvoltare spectaculoasă - a apărut în 1945 într-un lan de porumb, îngropând treptat sub cenuşe, lave şi
piroclastice mii de hectare, conul înălţându-se în primul an cu 450 m. Apoi se pot enumera vulcanii din
Guatemala (10 activi), Salvador, Nicaragua (40 de vulcani), Costa Rica, Panama.
În America de Sud se găsesc cei mai mulţi vulcani cu înăţimi de 5000 - 6000 m. Astfel, în Columbia
sunt 7 vulcani activi (Tolima - 5215 m, Huila - 5750 m); în Ecuador 9 vulcani activi (Cotopaxi - 5897 m,
Chimborazo - 6272 m); în Peru sunt patru vulcani activi (El Misti - 5821 m); Bolivia; în Chile se găsesc 26
de vulcani activi importanţi: Lluiiaillaco (6723 m), Acongagua - 6959 m - cel mai înalt vârf vulcanic din
lume, Tupungato - 6800 m, Maipo - 5323 m, Ojos del Salado – 6887 - 6893 m – cel mai înalt vulcan activ
de pe glob etc.
O altă zonă de subducţie însoţită de fose oceanice adânci şi totodată de vulcanism se află în partea
central-vestică a Atlanticului, respectiv, în arcurile insulare ale Antilelor ce închid Marea Caraibilor.

29
Dintre cei 9 vulcani activi de aici mai cunoscuţi sunt Mt. Pellée - din ins. Martinica, cu erupţia catastrofală
din 1902; Grande Soufrière - din Guadelupa; La Soufrière - din ins. St. Vincent
Un loc apartea îl ocupă provincia vulcanică din Europa Meridională şi Asia de sud vest, deosebit de
complicată din punct de vedere al structurii litosferei. Pe lângă contactul unor plăci tectonice majore
(africană, arabică, euroasiatică), aici se întâlnesc şi numeroase microplăci cu diverse mişcări de translaţie şi
rotire. Aici se găsesc vulcanii Vezuviu (1279 m), Etna (3340 m), Stromboli şi Vulcano. Spre est se găsesc
vulcanii stinşi Ararat (5165 m) în Podişul Anatoliei, Elbrus (5633 m) în Caucaz, Demavent în Iran.
Tot unor procese de paleosubducţie se datoreşte şi formarea lanţului vulcanic ce se desfăşoară pe cca
300 km în partea vestică a Carpaţilor Orientali.
(iii) Vulcanismul zonelor fierbinţi (hot spot-uri). Multe grupări vulcanice sunt departe de zonele de
expansiune şi de aceea s-a încercat explicarea lor prin prezenţa unor zone fierbinţi. Aşa este cazul
vulcanismului din unele insule atlantice (Canare, Capului Verde), din Oceanul Indian (Comore,
Mascarene, Kerguelen), din Oceanul Pacific (Hawai, Touamotou, Samoa), precum şi al unor vulcani de pe
uscat (Camerun - din vestul Africii, Eifel din Europa) etc.

Fig. 5.4. Răspândirea vulcanilor pe glob

30
CURS 6 – 1 NOIEMBRIE 2010

GEOMORFOLOGIA TECTONICĂ ŞI STRUCTURALĂ

6. RELIEFUL STRUCTURAL
Morfologia regiunilor de platformă, ca şi cea a zonelor de orogen, include numeroase forme
condiţionate de caracteristicile tectono-structurale ale diferitelor regiuni ale globului şi de activitatea
factorilor modelatori.
Poziţia stratelor de la partea superioară a scoarţei se impune, adesea, în peisaj printr-o varietate de
forme caracteristice cunoscute sub denumirea de relief structural. Apariţia şi dezvoltarea acestuia este legată
direct de activitatea factorilor externi care se desfăşoară în conformitate cu legea generală a eroziunii
diferenţiale. Implicaţiile morfologice ale structurii vor fi mai pregnante în cazul unor strate constituite din
alternanţe de roci cu duritate diferită şi mai puţin evidente în cazul formaţiunilor groase, relativ omogene sub
raport petrografic. Aşadar între structură, rocă şi formă există o legătură foarte strânsă.

6.1. Relieful structurilor orizontale şi suborizontale.

Mobilitatea tectonică redusă a unor regiuni, cum sunt cele de platformă, este evidenţiată şi de o
structură geologică relativ simplă, formată din strate concordante orizontale. Structura orizontală când are şi
uşoare înclinări ce merg până la 1 – 2o se numeşte şi suborizontală.
Forme structurale nu apar decât atunci când există o alternanţă de strate dure cu moi şi când acestea
sunt scoase la zi de eroziune. Ca o regulă generală a eroziunii diferenţiale, se poate arăta că atunci când
agenţii externi atacă un strat moale, situat deasupra unuia dur, va apare o suprafaţă structurală plată; când
versantul sau valea se taie în roci tari dă un abrupt, iar în roci moi dă o pantă redusă. În cazul stratelor cu o
litologie uniformă pot fi deosebite totuşi două situaţii:
 când rocile sunt moi (argile, marne, nisipuri) nu apare nici un fel de formă structurală, ca în
Câmpia Transilvaniei. Aici relieful este format din văi largi, versanţi cu alunecări, torenţi şi şiroire,
interfluvii teşite; numai pe alocuri stratele subţiri de tuf dau unele abrupturi şi rupturi de pantă structurale;
 atunci când rocile sunt dure (calcare, gresii) se impune o singură suprafaţă structurală (cea
superioară), în rest formele capătă amprenta litologiei; de exemplu, în calcare, evoluţia va fi de tip carst.
Alternanţele de strate dure cu moi dezvoltă o serie de forme structurale tipice, a căror amploare
depinde de grosimea stratelor, de numărul alternanţelor şi de adâncimea pe care acestea sunt retezate de văi.
Principalele forme de relief sunt: suprafeţele structurale şi văile simetrice, la care se adaugă
martorii structurali, cornişele ş.a. O caracteristică generală a acestora este simetria.
(i) Suprafeţele structurale
Reprezintă forme topografice netede, dezvoltate pe suprafeţele stratelor dure. Acestea pot fi de două
tipuri: iniţiale şi exhumate. Cele iniţiale iniţiale corespund cu cele din urmă strate sedimentate, după care
regiunea a devenit uscat; însă adesea este greu de apreciat dacă suprafaţa respectivă reprezintă chiar o ultimă
pătură de colmatare a bazinului. Majoritatea sunt suprafeţe degajate ulterior, prin eroziunea areală şi a apelor
curgătoare. Suprafeţele structurale exhumate sunt în general mai fragmentate, pot apare dispuse şi pe
versanţi, sub formă de trepte, pe când cele iniţiale se existind numai pe interfluvii. Secţionarea ori distrugerea
parţială a suprafeţei platformelor conduce la apariţia unor depresiuni şi înşeuări substructurale, la detaşarea
suprafeţelor de tip mesas (mesetas) şi a unor martori structurali (butte)(fig. 6.1).
(ii) Văile - sunt totdeauna simetrice. Forma lor este foarte variată în profil transversal, în funcţie de
duritatea rocilor secţionate, de numărul şi grosimea stratelor retezate în adâncime:
 când talvegul este în rocă moale, valea se lărgeşte mult (fig.6.2.);
 în strate dure se încătuşează, căpătând aspect de cheie, defilee, canioane. În cazul platourilor înalte,
retezate pe sute de metri de către văi, versanţii acestora capătă profile frânte. Ei sunt îmbrăcaţi de o gamă de
trepte (suprafeţe structurale, terase, poliţe, brâne), unite între ele printr-o gamă de pante de tipul coastelor sau

31
glacisurilor. Pentru multitudinea şi măreţia formelor, se citează canionul Colorado care retează structuri
tabulare pe o profunzime de 1500 m.
În funcţie de unele condiţii regionale sau locale, anumite forme sau trăsături ale reliefului se pot
accentua până la a impune o amprentă de tip aparte. Acestea sunt date de climă, rocă şi altitudine. Se disting
următoarele tipuri de relief al structurilor orizontale: colorado, hamada.
 tipul Colorado ale cărui componente principale sunt platouri de o netezime perfectă, în care s-a
sculptat un grandios canion de 1500 - 1800 m. Pe versanţii acestuia se dezvoltă numeroase trepte, abrupturi,
coloane şi alte forme pitoreşti, derivate din intercalaţiile de gresii, calcare, şisturi argiloase şi alte roci cu
grosimi variabile, repetate pe zeci şi sute de metri;
 tipul hamada, reprezentativ pentru Sahara şi alte ţinuturi aride, caracterizat prin platouri supuse unor
intense procese de dezagregare şi eoliene, cu marginile abrupte, înconjurate de acumulări haotice de blocuri;

Fig. 6.1. Forme de relief în structuri orizontale (Strahler, Strahler, 1992).

Fig. 6.2. Vale cu albia în rocă moale (A) şi dură (B)

32
 6.2. Relieful structurilor monoclinale

Strate monoclinale = înclină într-o singură direcţie. Acest tip de relief are ca trăsătură definitorie
o pronunţată asimetrie ilustrată de platouri, culmi si versanţi prelungi, atunci când suprafaţa lor este
concordantă cu înclinarea stratelor, ori cu coaste abrupte si denivelări accentuate când eroziunea se produce
pe capătul stratelor. Factorii denudaţiei acţionează selectiv, înlocuind treptat formele primare, de tipul unor
câmpii monoclinale, printr-un relief derivat, puternic influenţat de alternanţa stratelor de roci dure şi moi.
Suprafeţele exhumate cu înclinare redusă, constituite de obicei din roci mai dure, corespund unor platforme
structurale, asemănătoare celor formate pe strate orizontale
În structurile monoclinale cu alternanţă de strate dure şi moi, formele de relief specifice sunt:
interfluviile asimetrice sau cuestele, depresiunile subsecvente şi văile structurale; la acestea se adaugă şi
unele forme incipiente.
(i) Interfluviile asimetrice sau cuestele. Cuesta este un interfluviu asimetric a cărei pantă lină se
grefează aproximativ pe un strat dur, înclinând la fel cu el, iar versantul abrupt retează un număr de cel puţin
două strate. La o cuestă deosebim două elemente: fruntea sau coasta şi spinarea sau reversul. La
acestea se adaugă linia ce uneşte cele două planuri numită creasta cuestei şi cornişa. Atât pe
spinare, cât şi în partea superioară a coastei pot apărea martori structurali. Când fruntea este masivă
şi se extinde unitar pe distanţe mari se numeşte frontul cuestei. Cele mai tipice cueste se dezvoltă la
înclinări de 4 – 200. Între 2 – 4 0 spinările de cuestă se apropie de suprafeţele structurale
suborizontale; între 4 – 200 sunt cueste propriu-zise; peste 25 0, înclinarea spinării se apropie de cea
a frunţii, forma devine simetrică şi se numeşte hogback (fig. 7.6 b).

Fig. 6.3. Cuestă.

Fig. 6.4. Hogback

33
 (ii) Văile structurale cuprind următoarele tipuri:
 Văile consecvente (cataclinale) sunt cele care încep să se formeze pe suprafeţele iniţiale ale
câmpiilor emerse şi au o orientare conformă cu înclinarea stratelor. Ele se caracterizează, în general, prin
simetria versanţilor, au un profil longitudinal cu o pantă mai mică decât înclinarea stratelor. Ca vârstă sunt
cele mai vechi de pe o suprafaţă structurală monoclinală. Văile străbat strate de durităţi diferite şi în special
fronturi de cuestă. La trecerea peste front, valea capătă aspect de pâlnie structurală, care se îngustează uneori
până la forma de clisură sau cheie. Între două cueste valea se lărgeşte şi primeşte obişnuit afluenţi
subsecvenţi, formând o reţea perpendiculară.
 Văile subsecvente (ortoclinale = unghi drept) sunt cele mai tipice pentru structura monoclinală, au
direcţia de curgere, mai mult sau mai puţin, perpendiculară pe înclinarea generală a stratelor. Se extind la
baza cuestelor, paralel cu frontul de cuestă, având un profil transversal asimetric, adică un versant abrupt şi
unul lin.
 Văile obsecvente sunt cele care curg în sens invers înclinării stratelor. Se caracterizează prin
simetrie, dar au un profil longitudinal cu multe praguri şi chiar cascade, rezultate din multiplele strate
dure pe care le retează. La trecerea peste o rocă moale valea se lărgeşte, iar în rocile tari se îngustează,
putând atinge chiar formă de clisură. Văile obsecvente sunt obişnuit scurte; ele izvorăsc de sub creasta
cuestei, pe care adesea o zimţează.
 Văile resecvente (reconsecvente) urmăresc înclinarea stratelor geologice, dar s-au format recent,
ulterior celor subsecvente, pe suprafeţele conforme din spatele unor cueste. Sunt adaptate la structură, dar
se deosebesc de cele consecvente prin faptul că nu secţionează suprafaţa unei câmpii primare, ci o suprafaţă
derivată din relieful iniţial.

Fig. 6.5. Văii structurale monoclinale

c) Depresiunile subsecvente se formează atunci când spaţiul dintre două şiruri de cueste devine
foarte larg şi capătă aspect de depresiune. Excavarea şi mai ales lărgirea depresiunii se face prin procese de
pantă, prin acţiunea văilor obsecvente care fac să reculeze frontul de cuestă şi, ceva mai puţin, prin văile
subsecvente care, o dată cu atingerea profilului de echilibru, se depărtează de fruntea cuestei. Lăţimea
depresiunilor poate atinge până la 20-40 km.

34
 6.3. Relieful structurilor ondulate (domuri şi cuvete)

În cadrul structurilor orizontale şi monoclinale, adesea, stratele de sedimente sunt deranjate din
poziţia lor iniţială, alcătuind structuri sub formă de domuri sau bazine. În cadrul domurilor stratele înclină
spre exterior iar în cel al bazinelor spre interior. Astfel cuestele şi hogback-urile, care se vor forma într-o
fază de evoluţie avansată, vor avea fruntea orientată spre centru în cazul domurilor şi spre exterior în
cazul bazinelor (ex. Bazinul Parizian).

Relieful domurilor

Domurile pot fi de două tipuri:

 joase sau teşite (de exemplu domul Weald din sud-estul Angliei);
 proeminente sau montane la care stratele, de pe flancuri se înclină sub unghiuri de peste 25°
(domul Black Hills din estul statului Wyoming şi vestul statului South Dakota).
Domurile muntoase prezintă unele trăsături
specifice ilustrate de marele dom Black Hills;
Văile subsecvente inelare care înconjoară domul
constituie amplasamente favorabile pentru aşezări (Rapid
City, Spearfish, Sturgis) şi căi de comunicaţii. Red Valley
– care înconjoară domul, fiind numită din cauza formei
sale „pista de alergări” – Race Track se înscrie pe o
formaţiune de şisturi argiloase. Pe latura exterioară a văii
apare un aliniament de hogback-uri înalte în gresie de tip
Dakota, numit Hogback Ridge, care se înalţă la 120 – 150
m deasupra nivelului văii. Spre marginile domului stratele
sunt mai puţin înclinate, alcătuind o succesiune de cueste.
Porţiunea central-estică a domului este formată
dintr-un miez de roci intruzive şi metamorfice care se
înscrie în peisaj printr-un relief muntos (Harney Peak – 2
207 m). În partea nordică a sâmburelui central (Lead,
Deadwood) au fost puse în evidenţă zăcăminte de
minereuri (în special aur). În partea sudică a zonei
cristaline centrale se află mina Etta, cunoscută pentru
enormele cristale pegmatitice de spodumen – un mineral
de litiu.
În partea central vestică apare un platou calcaros,
adânc fragmentat de către ape. Domul original apare turtit
la partea superioară datorită îndepărtării progresive a
depozitelor sedimentare până la nivelul calcarului, care dă
reliefului aspectul unui platou.
Fig. 6.7. Domul Black Hills

35
 Exemple domuri : partea centrală a Transilvaniei, cunoscută prin domurile sale exprimate de
butonierele complexe şi cuestele opuse de la Sărmăşel, Şincai-Crăeşti, Deleni, Nadeş etc. În sud-vestul
Franţei (Languedoc) se întâlnesc butoniere circulare, iar în Normandia, deosebit de expresive sunt cele de
tip alungit (Pays de Bray).

6.4. Relieful structurilor discordante

Acest tip este compus din două stiluri structurale diferite, despărţite printr-un plan de discordanţă
(lacune stratigrafice). Pentru ca această structură să creeze reliefuri specifice sunt necesare două condiţii:
prima, ca planul de discordanţă şi structura inferioară să fie scoase la zi de către eroziune pe spaţii relativ
mari, iar a doua, din punct de vedere litologic structura de bază să fie mai dură.
Condiţiile genetice pentru formarea unor astfel de structuri s-au realizat pe marginea masivelor
vechi, în special hercinice, dar şi în alte situaţii cum ar fi sâmburii cristalini ai lanţului carpatic, formaţiuni
eruptive sau chiar sedimentare mai dure (calcare, gresii cuarţitice), modelate într-un ciclu avansat de
eroziune.
Formele de relief în cadrul acestor structuri sunt următoarele: depresiunile de contact, peneplenele
exhumate, văile epigenetice, văile antecedente.
(i) Depresiunele de contact sunt cunoscute şi sub denumirea de depresiuni periferice, deorece se
dezvoltă pe marginile masivelor hercinice. Ele se formează la contactul marginal dintre stratele dure ale
fundamentului şi cele moi ale bazinului sedimentar (fig. 6.8). În profil transversal, depresiunile sunt
asimetrice, versantul lin fiind pe partea masivului, iar cel abrupt către bazinul sedimentar devenit podiş.
Există şi depresiuni simetrice, mai ales când contactul se face prin flexuri sau falii (fig. 6.8). Ca exemple,
sunt depresiunile de la contactul masivelor hercinice Ardeni, Pădurea Neagră, dar şi la contactul ramei
muntoase a Făgăraşului cu Podişul Transilvaniei (Depresiunile Făgăraşului, Sibiului).

Fig. 6.8. Depresiuni de contact (stânga – depresiuni asimetrice; dreapta – depresiuni simetrice)

(ii)Peneplenele exhumate reprezintă suprafeţele de eroziune mai vechi scoase la zi prin îndepărtarea
cuverturii de sedimentare. Exemplu, peneplena Casimcei constituită din şisturi verzi a fost exhumată – cel
puţin în parte - de sub formaţiunile jurasice a căror arie s-a restrâns treptat, până s-a ajuns la cele câteva
petice existente astăzi în lungul văii inferioare a Casimcei.
(iii) Văile epigenetice (supraimpuse) sub forma lor tipică au aspect de chei. Este vorba de văi care,
într-o primă fază de evoluţie, s-au adaptat şi dezvoltat normal în pătura de roci moi de la suprafaţă (fig.6.9.).
Prin adâncirea treptată însă ele descoperă discordaţele de la nivelul fundamentului dur în care râurile sunt
nevoite să se încătuşeze. Precizăm că în acest caz este vorba doar de activitatea factorilor denudaţiei, fără
intervenţia mişcărilor tectonice. De exemplu, valea Prutului la nord de Stefăneşti, Cheile Hăşdatelor şi
Turului la NV de Turda.

36
 Fig. 6.9. Evoluţia văilor epigenetice

(iv) Văile antecedente (fig.6.10.) se aseamănă cu văile epigenetice, dar evoluţia lor este în relaţie cu
mişcările tectonice pozitive. Aceste văi încep să se dezvolte normal, dar ulterior, anumite sectoare din lungul
lor sunt afectate de mişcări epirogenetice sau orogenetice. În consecinţă, râurile sunt obligate să-şi intensifice
eroziunea, să se adâncească, contribuind la formarea unor chei, defilee care contrastează cu tronsoanele
neafectate de ridicările scoarţei. Este clar că o astfel de vale este mai veche decât mişcările tectonice. Astfel
de caracteristici prezintă majoritatea văilor transversale carpatice: Oltul în sectoarele Tuşnad, Racoş, Turnu
Roşu, Cozia; Buzăul superior, Mureşul între Deva şi Lipova. Dacă în timpul adâncirii condiţionate de
mişcările scoarţei, râurile secţionează şi unele discordanţe stratigrafice, atunci valea este deopotrivă
antecedentă şi epigenetică (ex. Cheile Bistriţei între Giumalău şi Pietrosu).

Fig. 6.10. Evoluţia văilor antecedente

6.5. Relieful structurilor faliate

Morfologia regiunilor faliate se caracterizează prin prezenţa unor blocuri înălţate, mărginite de falii
care se numesc horsturi şi a unor depresiuni delimitate de falii, numite grabene .
Horstul reprezintă un bloc înălţat faţă de zonele din jur, mărginit de abrupturi de falie, unitare sau în
trepte. Ele se asociază adesea cu grabene deşi rămân specifice în relief prin dominarea lor cu precădere în
zonele masivelor hercinice. Aşa sunt de exemplu masivele hercinice europene, din care cităm Vosgii şi
Pădurea Neagră, între care se află grabenul Rhinului.

Pentru România se citează adesea horstul dobrogean, care este mai mult un rest de orogen, tipice
fiind horsturile din Carpaţii Occidentali: Apuseni, Codru-Moma, Poiana Ruscăi, Almăj, precum şi grabenele
Cerna-Timiş, Nera, Bistra, Mureş ş.a.
37
 Grabenul reprezintă o fâşie, uneori foarte alungită, scufundată pe aliniamente de falii ale căror
abrupturi, dispuse obişnuit în trepte, o mărginesc. Poartă şi numele de culoar tectonic, uluc tectonic sau rift.
Riftul est-african este cel mai lung de pe uscat; pe unele din porţiunile sale sunt instalate lacurile
Tanganika, Malawi, Albert ş.a. În aceeaşi categorie intră grabenul Mării Moarte (cu nivelul la –395 m şi
fundul până la –794 m), continuată cu depresiunea Iordanului (pe care se află lacul Tiberiada a cărui fund
atinge –254 m) şi prelungită în sud până în Sinai;Grabenul Rhinului, între Munţii Vosgi şi ădurea Neagră etc.
În România pot fi amintite: grabenele Cerna-Timiş, Nera, Bistra, Mureş ş.a.

6.6. Relieful structurilor cutate

Dacă relieful structurilor suborizontale şi monoclinale este specific bazinelor sedimentare cu aspect de
podiş, iar cel discordant zonelor de bordură, relieful structurilor cutate caracterizează mai ales lanţurile
muntoase şi submuntoase. Structura cutată este aceea în care stratele sunt dispuse ondulat. O cută obişnuită
se compune dintr-o arcuitură convexă numită anticlinal şi una concavă numită sinclinal. Linia ce uneşte
punctele de altitudine maximă ale anticlinalului formează axa sa, iar opusul ei este axa sinclinalului. Intre
anticlinal şi sinclinal legătura se face prin flancurile cutei. De obicei, într-o regiune nu există un singur tip de
cute, dar există unul dominant.
Formele de relief ale structurilor cutate se împart în: (i) forme de concordanţă directă (valea de
sinclinal, culmea de anticlinal) şi (ii) forme de concordanţă inversă (butoniera, valea de anticlinal şi
sinclinalul suspendat).
(i) Formele de concordanţă directă apar acolo unde are loc o suprapunere a reliefului peste forma
cutelor; când cuta se bolteşte se formează un intefluviu, iar când coboară apare o vale. Astfel se formează
văile de sinclinal, culmile de anticlinal şi, în anumite cazuri, clisurile.
 valea de sinclinal (“val” după o denumire din Munţii Jura) se dirijează în mare pe axa buclei
concave. În profil transversal, valea îmbracă formă simetrică sau asimetrică după tipul cutei. Văile de
sinclinal au o serie de afluenţi de tip torenţial, care coboară perpendicular de pe flancurile anticlinalului; sunt
un fel de văi consecvente, denumite în Jura ruz-uri.
 culmea de anticlinal (“mont” în Jura) este un interfluviu sau un aliniament de înălţimi axate în
principal pe o cută anticlinală (fig. 6.13.). Forma culmei împrumută adesea pe cea a cutei, adică poate fi
simetrică, asimetrică, îngustă. Cutele flexurate, revărsate sau de tipul brazdelor dau creste cu aspect de cuestă
sau hogback (“crêt” în Jura).

38
 Fig. 6.13. Vale de sinclinal şi culme de anticlinal

(ii) Formele de concordanţă inversă se adaptează indirect structurii în sensul că în anticlinal se poate
scobi o vale, iar în sinclinal poate fi modelat un interfluviu. Aceste forme sunt: butoniera, valea de
anticlinal şi sinclinalul suspendat.
 butoniera de anticlinal este o excavaţie elipsoidală, scobită pe locurile unde axa anticlinalului
prezintă înălţări maxime. Se formează prin regresiunea ruz-urilor (fig. 7.17.). Torentul care atinge cu
izvoarele axa anticlinalului şi în special bombările acesteia, dezvoltă o eroziune pe sistemul “golirii
domurilor”, creându-şi un bazin torenţial adânc, de formă elipsoidală, denumit în Jura “combe”.

Fig. 6.14. Butonieră de anticlinal, vale de anticlinal, clisură

 valea de anticlinal se dezvoltă ca afluent al unui râu principal care retează cuta în sens transversal
(clisură). Sub bolta dură a anticlinalului, eroziunea atacă stratul moale şi înaintează regresiv pe ax; cu timpul
se alungeşte, înglobează butonierele create de ruzuri şi devine o adevărată vale (fig.6.14.).
 sinclinalul suspendat reprezintă un interfluviu, o culme sau o mică porţiune din acestea, grefate pe
un sinclinal ce apare înălţat în raport cu anticlinalul conjugat, golit de eroziune. Foarte rar se întâmplă ca
sinclinalul suspendat să fi funcţionat ca vale structurală. În acest caz, sinclinalul are şi forma de vale
suspendată şi reprezintă totodată o inversiune de relief .
 clisurile sunt porţiuni înguste de vale care retează transversal un anticlinal. În Jura se numesc
“cluse” iar în Apalaşi “watergaps”. Ele pot lua naştere prin următoarele moduri: pe lăsări axiale ale
anticlinalului, prin supraimpunere, prin antecedenţă, prin captări.

39
 Fig. 6.15. Sinclinal suspendat şi vale de anticlinal

Tipurile de relief cutat sunt:

(i) Tipul jurasian specific pentru Jura de SE, dar şi în multe alte zone cum ar fi Munţii Zagros din
Iran, se caracterizează prin dominarea cutelor largi, printr-o amplitudine mică a cutelor, iar duritatea
rocilor este puţin diversificată. Se impun formele direct concordante cu structura: creste de anticlinal, văi
de sinclinal, butoniere de ruz; lipsesc sinclinalele suspendate. Reţeaua de văi se dispune în unghi drept şi
este cunoscută ca “hidrografie jurasiană”.
(ii) Relieful apalaşian. Denumirea îi vine de la Munţii Apalaşi, unde a fost studiat prima dată (Davis,
1889). Relieful acestor munţi se caracterizează printr-un masiv vechi, retezat de o serie de peneplene înălţate
treptat până la 800 -1000 m, cu văi largi axate pe strate de roci moi şi culmi rotunjite, alungite paralel şi
urmând stratele de roci dure.
Reţeaua de văi are aspectul celei jurasiene. Unele râuri principale, retează însă barele de roci dure,
creând chei sau strâmtori şi lăsând în spate adevărate depresiuni. Structura ce impune acest relief este de tip
cutat, dar, faţă de cea jurasiană, se deosebeşte prin următoarele: cutele sunt foarte strânse şi de amplitudini
mari; rocile sunt de vârstă primară şi în general cristaline; stratele de roci foarte dure alternează cu altele
moi; toate cutele sunt retezate de o peneplenă, aşa că la zi nu apar sinclinale şi anticlinale, ci benzi de
diferite tipuri de roci dispuse paralel. Tipul apalaşian este un relief structural, dar impunerea structurii se
face prin intermediul petrografiei.

40
CURS 7 – 8 NOIEMBRIE 2010

RELIEFUL PETROGRAFIC

Totalitatea formelor de relief a căror geneză, evoluţie şi aspect exterior sunt condiţionate
predominant de natura rocilor pe care acestea se dezvoltă alcătuieşte complexul reliefului petrografic sau
litologic.

7. Tipuri de relief litologic

În funcţie de exprimarea sa în morfologia scoarţei terestre geomorfologii deosebesc mai multe

tipuri de relief petrografic sau litologic: granitic, grezos şi conglomeratic, argilos, nisipos, loessian,
calcaros, carstic ş.a.

7.1. Relieful granitic

Acest tip de relief apare pe granite şi, cu aspecte similare, pe unele roci, care se comportã asemãnãtor fatã de
agenţii modelatori, cum sunt, granodioritele, dioritele, sienitele. Granitul rãmâne însã roca pe care se modeleazã
formele tipice ale acestui relief.
Fiind o rocã eruptivã de adâncime, holocristalinã, granitul este dur şi compact. Datoritã rigiditãţii sale,
însã, masa granitului se fisureazã în timpul mişcãrilor tectonice, când este supusã la presiuni foarte mari.
Deşi este impermeabil ca rocã, din cauza reţelei de fisuri, capãtã un anumit grad de permeabilitate. Din cauza
fisurilor şi diaclazelor, disoluţia acţioneazã în masa granitelor în lungul planurilor de fisuraţie s-au chiar
numai la contactul granulelor componente. Solubilitatea este facilitatã de eterogenitatea granulelor, de gradul
de solubilitate mai ridicat al unor minerale (mai ales feldspatul) etc., granitul fiind supus mai uşor
dezagregãrii şi alterãrii. Astfel, cuarţul, feldspatul şi mica prezintã indici de dilatare foarte diferiţi, motiv
pentru care coeziunea rocii se distruge relativ repede. De aceea, granitul, când este supus amplitudinilor
termice importante (rãciri şi încãlziri bruşte şi repetate) se dezagregã. Granitul, în schimb, rezistã foarte
mult la acţiunea de eroziune exercitatã de apele curgãtoare. Dacã în masa granitului biotitul este abundent,
prin gonflare (umflare), lamele sau foiţele din care este alcãtuit acest mineral îşi mãresc volumul,
contribuind astfel la distrugerea rocii. Când biotitul este însã în cantitate micã, coeziunea granitului devine cu
mult mai ridicatã, dilatarea fiind redusã, foiţele sau lamele de biotit menţinându-se strâns legate între ele,
mineralul devenind astfel mai puţin alterabil. O astfel de comportare a granitului în funcţie de conţinutul în
biotit este deosebit de evidentã în condiţiile climatului cald şi umed.
Climatul deţine unul din rolurile esentiale în modelarea reliefului pe granite. Într-o manierã
generalã, se considerã cã pe granite iau naştere predominant forme pozitive de relief în regiunile cu climã
rece şi forme negative de relief în regiunile cu climã caldã.
Trăsăturile reliefului modelat pe acest tip de rocă sunt marcate de forme masive, greoaie, cu
contururi larg rotunjite, văi adânci şi versanţi convecşi. De asemenea, forme distincte pentru terenurile
granitice sunt:
a) Arena graniticã apare, de obicei, în climatele calde şi în cele temperate. Ea rezultã ca urmare a
dezagregãrii, fiind constituitã dintr-o pãturã groasã de materiale colţuroase şi în general mãrunte, care
acoperã baza versanţilor, protejând roca din bazã. Procesele de şiroire pot deplasa acest material cãtre fundul
vãilor, nivelând mult aspectul lor în profil transversal. Din cauza arenei, unele vãi mici au fundul plat, înecat
în astfel de materiale. Umiditatea excesivã permite aici instalarea turbãriilor, arena graniticã funcţionând ca
un sol poros, care se satureazã cu apã. Arena graniticã este supusã procesului de alterare chimicã, datoritã
excesului de umiditate şi stagnãrii apei, transformându-se treptat în argilã finã de tipul caolinului.
b) Îngrămădirile de blocuri de diferite dimensiuni se formează, uneori, înainte de apariţia arenei
granitice propriu-zise. Acestea fi întîlnite nu numai pe poalele versanţilor, dar şi pe spinãrile culmilor, aşa

41
cum se constatã în Dobrogea, în Munţii Pricopanului. Fãrimiţarea acestor blocuri, într-o fazã urmãtoare a
dezagregãrii, determinã formarea arenei, care prezintã, în ansamblul ei, aspectul de "pietriş granitic". Unele
blocuri masive pot fi întâlnite şi la partea superioară a unor vârfuri sub forma de pietre oscilante (cum ar fi
de exemplu în Culmea Pricopanului). Prezenţa lor este legată tot de nişte fisuri care au facilitat sculptarea
mai accentuată şi individualizarea blocurilor respective.
b) Blocurile sferice sunt deosebit de tipice pentru regiunile granitice, dispuse sub forma unor
ag1omerãri, blocuri izolate şi blocuri balansoare. Desfacerea în blocuri sferice este favorizatã de existenta
reţelei de fisuri şi diaclaze ortogonale, mai ales în masa granitelor cu granule grosiere. Imagini caracteristice
de acest gen oferã regiunile montane situate la sud de Masivul Central Francez şi regiunea Huelgoat din
Bretania. În mod asemãnãtor sunt modelate şi blocurile sferice pe diorite, bazalte şi andezite (Munţii
Cãliman).
c) Cãpãţânile de zahãr (pains de sucre) se dezvoltã în condiţiile climatului intertropical, cald şi umed,
cu un anotimp ploios. Au formã de monticuli, cu aspect de cupole relativ conice, ale cãror înãlţimi ajung pînã
la câteva sute metri (100-300 m). Aspectul lor ovoidal sau rotunjit este determinat de procesul descuamãrii
sferice. Siluetele cãpãţânilor de zahãr apar în peisajul geomorfologic al unor regiuni din Guyana Francezã,
Sudan, India, Madagascar, în împrejurimile golfului Rio de Janeiro (fig.7.1.).
d) Taffonii sunt excavaţii semisferice, cu diametre ce ating uneori câţiva metri, care se întîlnesc pe
pantele accentuate, acolo unde roca este dezvelitã. Modelarea lor se face în climatele unde existã un anotimp
secetos.Tafonii sunt determinaţi genetic de structura concentricã interioarã a rocii, care condiţioneazã
formele rotunjite sau de tip sferic. De altfel, taffonii şi formele rotunjite ale reliefului granitic coexistã în
piesajul geomorfologic şi nu odatã se observã cum taffonii se instaleazã pe blocurile sferice. Taffonii sunt
caracteristici pentru regiunile climatelor intertropicale, semiaride şi moderat aride. În arealele deşerturilor
reci, regiunile subpolare şi în cadrul masivelor montane, taffonii prezintã, în general, dimensiuni mici. În
zonele cu climat umed şi semiumed din Portugalia, Spania, Corsica, Sardinia, Hong-Kong, Antile etc.
taffonii apar în cadrul arealelor de litoral.

Fig. 7.1. Muntele “căpăţână de zahăr”, Rio de Janeiro, Brazilia, unul din cele mai bine cunoscute domuri de exfoliere a
granitului (Waugh, 1990).

7.2. Relieful dezvoltat pe gresii şi conglomerate

7.2.1. Relieful dezvoltat pe gresii

Datoritã permeabilitãţii gresiilor, reţeaua de vãi este în general rarã. Vãile prezintã în profilul
longitudinal rupturi de pantã, iar în profilul transversal, nivele de umeri. Acolo unde se interpun, în
alternanţã, bancuri mai dure se pot forma poliţe sau trepte locale.
 Gresiile silicioase, cum sunt cele de Kliwa din Carpaţii Orientali, determinã vãi cu aspect de chei.
Pe ea se dezvoltã un relief masiv, care se apropie ca înfãţişare de cel granitic, evoluînd în urma dezagregãrii
fizice. La baza versantilor are loc o acumulare de depozite nisipo-argiloase, alcãtuind o trenã sau un tãpşan.
În alte condiţii se depun grohotişuri.

42
  Gresiile cu elemente sau ciment de naturã calcaroasã permit apariţia unor forme pseudocarstice
(lapiezuri slab dezvoltate, doline, chei, grote etc.).
 Gresiile argiloase şi marnoase pot da alunecãri de teren, organisme torenţiale etc. Alternanţa
gresiilor cu alte tipuri de roci, ca de exemplu cu marne sau diferite intercalaţii de formaţiuni carbonatice,
genereazã modelarea umerilor petrografici, pereţilor, arcadelor, turnurilor, ciupercilor ş.a., forme de relief
condiţionate de eroziunea diferenţialã.

7.2. 2. Relieful dezvoltat pe conglomerate

Gradul ridicat de coerenţã a particulelor din conglomerate favorizeazã un relief de tipul

abrupturilor, sectoarelor de chei, vãilor de decolare, care rezultã în urma procesului de lãrgire puternicã a
diaclazelor mari existente în masa rocii, turnurilor etc.
Asemenea forme sunt prezente în mai multe masive montane din ţara noastrã (Ceahlãu, Ciucaş-
Zãganu, Bucegi etc.). De asemenea, conglomeratele care au un ciment calcaros genereazã forme de eroziune
diferenţialã (coloane, sfincşi, babe, ciuperci, hornuri, poliţe, pseudolapiezuri, alveole de dizolvare etc.).
Dacã conglomeratele conţin şi argilã, datoritã şiroirii apar badlands-uri. Când un bloc de rocã mai
durã protejeazã masa de materiale mai friabile de dedesubt se individualizeazã coloane, stâlpi, forme
denumite şi piramide de pãmînt sau coafate.

7.3. Relieful modelat pe argile

Argilele rezultã prin cimentarea sau consolidarea pelitelor, adicã a unui material cu o granulaţie foarte
finã, care nu depãşeşte 2. Existã mai multe tipuri de argile, în functie de constitutia lor mineralogicã. Cele
mai sãrace în silice formeazã caolinitul, iar cele mai bogate în silice poartã denumirea de montmorillonit.
Intre ele existã un tip intermediar, numit illit. Argila trece drept rocã impermeabilã. In stare uscatã, ea este
foarte avidã de apã. Când este saturatã cu apã, argila este impermeabilã, iar prin gonflare îşi mãreşte
volumul, devine plasticã şi alunecã pe pantã. Deci, înmagazinarea unei cantitãţi de apã sau pierderea ei prin
evaporare determinã importante variaţii de volum. La un grad foarte ridicat de îmbibare cu apã, argila capãtã
un caracter semifluid. Când se usucã intens, argila poate ajunge pînã la deranjarea coeziunii particulelor
componente, fiind uşor pulverizatã de vînt. Printr-o serie de proprietãti pe care le au, marnele se comportã
similar argilelor, în privinţa morfologiei pe care o genereazã. Pentru aceste considerente, tipului de relief
petrografic argilos i se include şi acela modelat pe marne.
 Una din trãsãturile de bazã ale acestui tip de relief este datã de reţeaua hidrograficã, care prezintã vãi largi,
cu frecvente mlaştini ce întrerup firul apei.
 Versanţii prezintã pante mici şi foarte mici, interfluviile avînd predominant aspect rotunjit şi plat.
 Energia reliefului este redusã, fapt determinat de rezistenta micã a argilelor faţã de eroziune. Izvoarele sunt
rare sau foarte rare, apa avînd un grad ridicat de turbiditate.
 Scurgerea apei provenitã din precipitaţiile atmosferice se face repede, datoritã comportãrii argilelor ca roci
impermeabile, atunci când ele ajung la saturaţie.
 Se dezvoltã intens eroziunea liniarã, în primul rînd acolo unde lipseşte covorul vegetal. Apar ravene şi ogaşe,
care evolueazã repede cãtre organisme torenţiale. În zonele cu climat subdeşertic şi mediteraneean, şiroirea şi ravenele
sunt foarte intense, formând excavaţii în labirint, dese şi destul de adînci, de la câtiva metri pînã la câteva zeci de metri
şi separate între ele prin creste înguste. Aceste forme de relief sunt cunoscute prin termenul de badlands-uri (pãmînturi
rele), tipic dezvoltate în statul Dakota (S.U.A.), de unde au primit şi denumirea. Trãsãtura cea mai caracteristicã a
morfologiei dezvoltatã pe argile este datã de alunecãrile de teren şi curgerile noroioase.
În România, morfologia dezvoltatã pe argile este prezentã în numeroase unitãţi, cum sunt: Podişul Sucevei şi
Podişul Central Moldovenesc, Cîmpia Moldovei, Colinele Tutovei, Cîmpia Transilvaniei şi Podişul Tîrnavelor,
zona montanã a flişului, zona subcarpaticã (în special în Subcarpaţii de Curburã) ş.a.

7.4. Relieful modelat pe nisipuri

Nisipul este o rocã detriticã, necimentatã, avînd ca proprietãţi specifice marea mobilitate şi permeabilitate. Gradul
ridicat de permeabilitate se datoreşte prezenţei porilor sau spaţiilor libere, numeroase. Apa din precipitaţiile
atmosferice se infiltreazã repede în masa nisipurilor, pãtrunzând pînã la stratele de roci impermeabile. De aceea,
modelarea reliefului se face într-o mãsurã micã prin intermediul apelor curgãtoare. Pe nisipuri se dezvoltã un
relief, în general, instabil, cu linii şterse sau estompate, energie micã, forme plate, cu pante mult reduse. Acolo

43
 unde existã nisipuri pure, şi deci permeabile, apar vãi seci, care numai în cazul unor precipitaţii atmosferice foarte
abundente prezintã în albiile lor apã. In profil transversal, vãile sunt foarte mult lãrgite, iar versanţii sunt lini, avînd
poalele înecate în materialul nisipos alunecat din pãrtile superioare. Dacã fundul vãilor atinge, datoritã adâncirii
râurilor, o rocã impermeabilã, atunci reţinerea apei în albii este de duratã sau devine chiar permanentã.
În urma îmbibãrii puternice cu apã, în depozitele de nisipuri situate în anumite condiţii de pantã
dinamicã are loc procesul cunoscut prin denumirea de nisipuri curgãtoare.
Infiltraţia apelor în nisipuri condiţioneazã uneori formarea, prin cimentare, a unor concreţiuni, proces
frecvent în vecinãtatea pînzelor freatice. Concreţionarea poate merge pînã la crearea unor orizonturi cu
duritate mai mare,. datoritã cãrora versanţii prezintã pante mai accentuate, protejând în acelaşi timp şi
nisipurile de dedesubt faţã de eroziune.Concreţiunile cu formã sfericã sunt denumite trovanţi, iar popular
bãlãtruci, dimensiunile lor ajungând, uneori, la peste un metru în diametru. Asemenea forme sunt întâlnite în
ţara noastrã la nord de Pucioasa (la Bela şi Miculeşti), la Costeşti – Vâlcea, în Dealul Feleacului, în Colinele
Tutovei, pe valea Timişului în Banat etc.

7.5. Relieful modelat pe loess

Loessul constituie o rocã detriticã, alcãtuitã din particule foarte fine, cu dimensiuni de ordinul zecimilor şi
sutimilor de milimetru (0,05-0,005 mm), prezentându-se în stare uscatã, sub aspectul unei roci prãfoase, uşor
cimentatã, cu structurã afânatã. Datoritã culorii sale brun-roşcat-gãlbuie, loessul a primit şi denumirea de "pãmînt
galben". Termenul de loess sau loss este german (lose), însemnînd material sfãrîmicios şi afânat, ce se desface
uşor. Loessul nu are stratificatie ca celelalte roci sedimentare, in schimb prezintã o mare omogenitate. În
alcãtuirea loessului intrã particule de cuarţ, argilã, calcar, o serie de minerale grele şi uşoare, unele fosile şi resturi
organice. În ansamblul lor, loessurile sunt depozite cuaternare.
Ţinând seama de geneza diversificatã a loessului, se deosebesc urmãtoarele tipuri de loess: eolian,
existent în general de-a lungul vãilor, pe terase şi pe versanti; aluvial, situat în cadrul vãilor propriu-zise şi pe
unele terase mai vechi; fluvio-glaciar, situat în zonele marilor cîmpii deltaice şi fluvio- glaciare; deluvial,
existent în regiuni de câmpii piemontane, câmpii joase, depresiuni, vãi mult lãrgite etc.; proluvial, întîlnit în
mod deosebit în perimetrele conurilor de dejecţie; eluvial, de pe sectoareţle cumpenelor de ape, suprafeţele şi
versanţii cu înclinare slabã.
Relieful dezvoltat pe loess prezintã forme destul de variate, dar de dimensiuni reduse şi puţin
rezistente în timp. Apele curgãtoare se adâncesc repede, excavând vãi strâmte şi adânci de tipul cheilor, ai
cãror versanţi se prãbuşesc şi se surpã; în regiunile unde loessul prezintã grosimi mari, cheile devin foarte
adînci. Asemenea vãi se întîlnesc frecvent în China, iar la noi în ţarã, în Dobrogea.
Desprinderea şi desfacerea verticalã, sub formã de felii, a loessului este o caracteristică distinctã pentru morfologie,
ca de altfel şi prãbuşirea in trepte. Sufoziunea şi tasarea sunt cauzele principale ale producerii treptelor de
prăbuşire. Circulaţia lesnicioasã a apei în loess determină levigarea şi deplasarea CO3Ca cãtre baza orizontului, mai
umedã şi mai puţin permeabilã, favorizând apariţia unor concreţiuni calcaroase, denumite pãpuşi de loess sau
broboane.
Forme de relief pe loess. Ca rezultat al sufoziunii urmatã de tasare, pe loess iau naştere mici excavaţii
închise, având contururi circulare sau ovale, denumite crovuri sau gãvane. Aceste forme sunt frecvente pe
interfluviile acoperite cu loess din Câmpia Românã, Dobrogea şi Banat. Însãşi denumirea de "Gãvanul
Burdea" din Câmpia Românã, atestã prezenţa acestor forme de relief. Diametrul lor poate evolua de la câţiva
metri pînã la zeci de metri, iar adâncimea de la câţiva decimetri pânã 1a câţiva metri. Evoluţia crovurilor
învecinate poate duce treptat la asocierea acestora, conturându-se adevãrate vãi de crovuri (cu numeroase
coturi), prin care apa, în perioadele cu precipitaţii abundente, se strecoarã foarte încet sau, de cele mai multe
ori, stagneazã.
Lãrgirea şi adâncirea continuã a crovurilor sau gãvanelor conduce la formarea unor spaţii depresionare
cu dimensiuni mari, denumite padine. Padinele, ca şi vãile de crovuri, sunt prezente în partea esticã a
Cîmpiei Române şi în Dobrogea, fiind asemãnãtoare unor mici "oaze" pe întinsul zonelor de stepã. Procesul
de sufoziune creeazã la suprafaţã o pâlnie de sufoziune, continuatã în adânc cu un canal vertical şi îngust
(aven sau horn), care strãbate depozitul de loess pe toatã grosimea lui. Datoritã îngemãnãrii pâlniilor se
formeazã râpe de sufoziune, delimitate de versanti abrupţi şi închise la cele douã extremitãţi. Cãtre obârşiile
lor, râpele de sufoziune au legãturi prin hrube subterane cu alte pîlnii de sufoziune.

44
 7.6. Relieful dezvoltat pe roci calcaroase

Termenul de carst este o adaptare germană a cuvântului slavon kras sau krs şi cuvântul italian carso,
care în literatură înseamnă “un loc pustiu fără apă” şi de asemenea înseamnă o suprafaţă de rocă nudă. Prima
descriere clasică a carstului a fost făcută asupra Podişului Karst, situat în Peninsula Istria din Slovenia, unde
grosimea calcarului pur depăşeşte 4000 m. Această regiune este caracterizată printr-o morfologie neregulată
ce conţine numeroase depresiuni şi văi întrerupte. Investigaţia ştiinţifică a fost făcută în 1893 şi aparţine lui
Jovan Cvijic. Autorul a definit formele de relief carstice şi a demonstrat predominanţa proceselor de soluţie
în formarea lor.
Procesul de carstificare îmbracã trãsãturi specifice şi complete pe calcare şi dolomite şi, într-o mãsurã
mai puţin expresivã şi originalã, pe alte roci carbonatice, cum sunt creta şi gipsul, pe roci cu ciment calcaros,
ca de exemplu gresiile calcaroase, conglomeratele, marnocalcarele ş.a., sau pe sare, care este o rocã extrem
de solubilã.
În astfel de roci acţioneazã o serie de factori hidrologici şi hidrogeologici, aşa cum sunt diferitele surse
de apã încãrcatã cu CO2 şi diferiţi acizi, în condiţii climatice, topoclimatice şi microclimatice variabile.
Interacţiunea dintre rocã şi apa care circulã determinã trecerea unei părţi din calcar în soluţie, sub formã de
bicarbonat. de calciu, care, datoritã caracterului sãu instabil din punct de vedere chimic, trece în calcit,
aragonit, travertin. Capacitatea de dizolvare a apei depinde mai ales de concentraţia ei în acid carbonic, ce
rezultã prin hidratarea gazului carbonic din aer. La rândul sãu volumul de gaz carbonic din atmosferã variazã
în funcţie de tipul şi gradul de acoperire cu vegetaţie, de temperatura aerului, presiunea atmosfericã, aeraţie
etc.
Este clar din aceste reacţii că soluţia calcarului se învârte în jurul sistemului chimic CaCO3 - CO2 -
H2O. Forma cea mai generală a procesului poate fi exprimată în felul următor:

CaCO3 + H2O + CO2 (dizolvat) = Ca+2 + 2HCO3¯

Într-un sens larg, cantitatea de CO2 reglează solubilitatea calcarului; când cantitatea de CO2 dizolvat în apă
este mare, fluidul va ataca cu agresivitatea calcitul. Procesul prin care masa de rocă este redusă prin acţiunea
de dizolvare exercitată de apa încărcată cu diferiţi agenţi poartă denumirea de coroziune.
Într-o strânsã dependenţã de specificul regimului circulaţiei apelor în masa de calcare se aflã izvoarele
carstice. Sursele lor de alimentare sunt multiple: precipitaţii atmosferice, cursuri autohtone şi alohtone, apã
acumulatã în.golurile carstice ş.a.
În zonele periferice ale maselor calcaroase sunt prezente izvoarele permanente, alimentate de apele
etajului de profunzime; de aceea ele au debite mari şi relativ constante. Atunci când aceste izvoare apar din
deschideri de genul puţurilor şi diaclazelor verticale, sub impulsul presiunii hidrostatice, poartã denumirea de
izvoare vocluziene (de exemplu, izvorul Vaucluse din provincia Dauphine, Franţa). Tot ca izvoare
permanente, dar sub forma de fântâni arteziene, funcţioneazã şi morile de mare. Ele se formeazã în
sectoarele de ţãrmuri calcaroase, unde apele dulci continentale, ajunse prin fisuri şi sifoane sub nivelul mãrii,
tâşnesc la suprafaţa acesteia, ca nişte vârtejuri puternice, cu forţã artezianã. Acest fenomen poate fi observat
pe litoralul insulei Kefalonia (Grecia), în peninsula Istria (Slovenia) etc.
Existã şi izvoare periodice (intermitente sau cu sifonaj), ce se caracterizeazã prin erupţii ale apei. Din
aceastã categorie fac parte izbucurile, care funcţioneazã prin umplerea (interval de pauzã) şi golirea
(izbucnirea apei ca izvor) unor goluri din interiorul masei de calcar. Frecvenţa izbucnirilor depinde de
abundenţa şi regimul anual şi sezonier al precipitaţiilor atmosferice din regiune. La periferia platoului
Vaşcãu din Munţii Codrului se gãseşte un izbuc, situat la 2 km sud de comuna Cãlugãri, iar în valea Poşaga
afluent pe stânga al Arieşului, în masivul Muntele Mare - Gilãu se aflã izbucul Bujorul.

7.6.1. Relieful carstic de suprafaţã (exocarstul)

Carstul de suprafaţã sau exocarstul se dezvoltã în regiunile calcaroase, mai ales atunci când roca nu
este acoperitã cu soluri şi vegetaţie. Relieful este constituit din forme negative şi forme pozitive.

7.6.1.1. Relieful carstic de suprafaţã – exocarstul. Forme negative

45
 (i) Lapiezurile sunt forme de ordin minor, constituite dintr-o alternanţã de excavaţii, cu aspect de
şanţuri superficiale, late de câţiva centimetri şi adânci de câţiva decimetri, şi mici creste plate sau ascuţite.
Lapiezurile se prezintã, în mod obişnuit, grupate şi intersectate între ele, rezultând reţele sau sisteme destul
de complexe şi ramificate. Ansamblul unor asemenea desfãşurãri în spaţiu ale lapiezurilor este cunoscut prin
denumirea de "câmp de lapiezuri". Cele mai favorabile regiuni pentru formarea lapiezurilor sunt cele umede,
lipsite de vegetaţie şi acoperite o parte a anului cu zăpezi. Pe terenurile înclinate se formează lapiezuri
liniare ca urmare a proceselor de şiroire şi de coroziune a apei. Pe suprafeţele orizontale sau uşor înclinate,
care favorizează stagnarea apei şi, respectiv, corodarea corodarea locală a rocii se formează lapiezuri
tubulare (sub forma unor alveole, excavaţii).

(ii) Dolinele sunt forme negative al cãror contur poate fi elipsoidal, circular, iar, uneori, sinuos. Ele
variază în diametru de la 10 la 100 m şi adâncimi de la 2 la 100 m. Versanţii sunt de cele mai multe ori cu
pante mari, iar roca este parţial sau în totalitate la zi. Fundul acestor forme depresionare este relativ plat şi
acoperit cu o argilã de decalcifiere. Ea constituie un reziduu calcaros pe seama cãruia se dezvoltã un sol
roşcat de tip terra rosa, care permite practicarea unor culturi. În secţiune, dolinele pot avea aspect de pâlnie
sau puţ, fiind denumite şi pâlnii carstice.
(iii) Uvalele sunt forme negative, ovale, circulare sau cu o bordurã festonatã, care au rezultat prin
îngemãnarea mai multor doline, datoritã disoluţiei şi a şiroirii. La geneza lor poate participa, uneori, şi
tectonica. Diametrul uvalelor variazã de la câteva sute de metri pînã la peste un kilometru. Adâncimile
variază de la 1 m la peste 200 m. Resturi din vechii pereţi ce separau dolinele, reprezentând martori de
eroziune cu aspect rotunjit, purtând denumirea de hum-uri, mai pot persista o perioadã în interiorul uvalelor.
În ţara noastrã se întîlnesc uvale în culoarul Bran-Rucãr, în Muntii Apuseni (de exemplu, chiuveta lacului de
la Ponoare corespunde unei uvale cu formã lobatã), cât şi în alte regiuni.
(iv) Poliile sunt forme de relief negative, cu aspect alungit, relativ circular, elipsoidal ori neregulat, cu
lãţimi medii de câţiva kilometri şi lungimi de zeci de kilometri. De exemplu, Livno Polje din Iugoslavia
înregistreazã dimensiunile de 50 km/10 km. Existã polii ai cãror parametri dimensionali sunt cu mult mai
mici. Orientarea şi alungirea poliilor pe anumite direcţii se aflã într-o strânsã legãturã cu accidentele
structurale şi litologice ale masivelor de calcar. Termenul de polie (polje) este echivalent celui de "câmpie",
utilizat în Iugoslavia. Esenţial pentru definirea poliilor este caracterul de depresiune carstică endoreică,
sculptată până la nivelul substratului necalcaros. Ele pot proveni atât din extinderea şi adâncirea
uvalelor, cât şi în urma creşterii unor întinse goluri subterane însoţite de prăbuşiri tectonice sau
gravitaţionale. Fundul plat, alteori vãlurit, poate fi acoperit cu sol şi drenat de râuri mici. De asemenea,
izolat ori grupaţi, sunt prezenţi şi martori de eroziune (hum-uri). De sub rama de calcare a poliilor apar
izvoare ascendente permanente (vocluziene) şi intermitente (izbucuri) care alimentează reţeaua hidrografică.

46
În unele cazuri cursurile hipogee (de suprafaţă) se transformă brusc în cursuri epigee (subterane) dispărând în
adâncime prin intermediul ponoarelor. În perioadele cu precipitaţii bogate sau în urma topirii zăpezilor, când
ponoarele nu pot drena în timp util întreaga cantitate de apă, poliile se transformă în lacuri temporare, iar
scurgerea liberă din dreptul ponoarelor capătă caractere de sorburi (apa se drenează turbionar, sub presiune).
(v) Văile carstice sunt, în general, înguste şi adânci, sub formă de chei şi canioane. Acestea prezintã
o serie de caractere geomorfologice şi hidrografice specifice. Astfel, frecvent, cursurile râurilor îşi pierd apa
printr-un ponor situat în patul aluvial sau la baza versanţilor, pentru a reapare la zi în cadrul aceluiaşi bazin
hidrografic, sub forma unor izvoare puternice de tip vocluzian (izbuc). De asemenea, sunt frecvente captãrile
carstice de suprafaţã şi de adâncime prin intermediul avenelor şi al fisurilor. Vãile prezintã aspecte de
degradare odatã cu formarea dolinelor de-a lungul albiilor acestora. Toate vãile adâncite în calcare prezintã
lateral, pe versanţi, cât şi pe fundul albiei minore, excavaţii generate, predominant, de eroziune (evorsiune)
şi într-un procent mai mic, de cãtre coroziune, denumite marmite ("oalele giganţilor" în denumirea
popularã).
Datoritã particularitãţilor genetice şi de evoluţie pot fi deosebite mai multe categorii de vãi în cadrul
carstului de suprafaţã: văi transversale, oarbe, seci, cu trepte antitetice.
 Văile transversale sunt sculpate de cele de către râurile alohtone. În momentul când ajung şi străbat
depozitele calcaroase formează chei (în profil transversal au forma literei V) şi canioane (adânci, cu versanţii
foarte abrupţi şi fundul plat) pentru ca mai departe activitatea lor să reflecte din nou condiţiile unor roci
necarstificabile. Adâncirea succesivă în cuprinsul unor mase de roci calcaroase se poate face prin epigeneză
(exemplu, Cheile Turzii) sau prin antecedenţă (Defileul Dunării, Cheile Bicazului, Ialomiţei)
 Vãile seci (sohodolurile) se formeazã atunci când cursurile autohtone ori alohtone, traversînd o
suprafaţã carsticã, se infiltrează în substrat (permanent sau numai la ape mici). Cazuri de acest gen le
constituie vãile Sohodol din apropierea localitãţii Motru-Sec, Runcu din nordul Olteniei, Roşia din Munţii
Apuseni ş.a.
 Vãile oarbe se formeazã pe traseul unor foste albii de râuri cu ape permanente. Prin adâncire, fiind
atins un punct de absorbţie, sectorul de albie situat în avale de acest loc seacã în totalitate, iar cel din amonte
îşi pãstreazã drenajul continuu. Cu timpul, şi acest sector superior va pierde apa, dar el se va prezenta mai
adâncit in comparaţie cu cel inferior, racordul dintre ele realizându-se printr-o denivelare denumitã treaptã
antiteticã, care marcheazã şi poziţia avenului sau a puţului din albie.
 Opusul văilor oarbe sunt văile în fund de sac (cu recul), care se dezvoltă datorită unor râuri ce apar
brusc din peşteri sau de sub pereţii înalţi de calcar (de exemplu Valea izbucul Galbeni din M. Bihor).

7.6.1.2. Relieful carstic de suprafaţã – exocarstul. Forme pozitive

Dintre formele pozitive de relief mai reprezentative sunt crestele calcaroase (Culmea Bedeleu-
Trascău, creasta Pietrei Craiului, Creasta Buila-Vânturariţa etc.), abrupturile cu înălţimi de sute de metri
(versantul vestic al Pietrei Craiului, cel al Hăghimaşului etc.), muchii ascuţite, "ace", obeliscuri, turnuri
separate de ferestre etc. (în Piatra Craiului, Rarău-Pietrele Doamnei, Hăghimaş-Piatra Unică, Piatra
Altarului etc.).

7.6.2. Relieful carstic de adâncime – endocarstul.

Denumit şi carst subteran sau endocarst, acest subtip de relief petrografic este reprezentat, în
ansamblul sãu, prin peşteri, în interiorul cãrora se individualizeazã o gamã de alte forme de un grad minor,
generate prin procese de disoluţie, coroziune, eroziune, precipitare chimicã şi acumulare.
Legătura carstului de suprafaţă cu cel subteran se face prin intermediul unor canale şi galerii cu cele
mai diferite aspecte şi poziţii. Între acestea se numără şi avenele care sunt canale verticale care se formeazã
în punctele de intersecţie sau convergenţă ale diaclazelor sau acolo unde calcarul este tectonizat mai intens.
Apa, care pãtrunde în lungul acestor linii de puternicã fisuraţie, contribuie prin eroziune şi dizolvare la
mãrirea dimensiunilor acestora. De asemenea, avenul poate lua naştere şi în urma prãbuşirii unui sector de
tavan al unei mici grote subterane, realizându-se legãtura acesteia cu exteriorul. În unele cazuri, avenul poate
fi instalat pe fundul unei doline, apa din cadrul acesteia fiind drenatã în profunzimea masei de calcar prin
intermediul lui. În adîncime, avenul poate face legãtura cu galerii de peşteri, grote, râuri subterane etc.
Avenele prezintã adâncimi destul de variabile, uneori mãsurând mai multe sute de metri. Aşa este, de

47
exemplu, avenul Tron du Gllaz din peştera Guiers Mort (Isere, Franţa) de 603 m, avenul Pierre Saint-Martin
(Munţii Pirinei) de 940 m, avenul Berger (Isere, Franţa) adînc de 1 126 m ş.a. Pe teritoriul ţãrii noastre existã
o serie de avene, adâncimile unora dintre ele depãşind 100 m, iar diametrele lor mãsurind de la cîţiva metri
pînã la câteva zeci de metri. Gheţarii de la Scãrişoara şi Borţig sunt cantonaţi pe fundul unor avene. Cel mai
adânc este Avenul de Sub Colţii Grindului (Piatra Craiului) de – 540 m.
Peşterile se formeazã acolo unde circulaţia intensã a unei mari cantitãţi de apã în interiorul calcarelor
creeazã prin disolutie spaţii mari sau goluri subterane, cu înfãţişãri, configuraţie, complexitate morfologicã,
structuralã, de volum etc. deosebit de variate de la un loc la altul. Peşterile cu dimensiuni mari au în
alcãtuirea lor alternanţe şi îmbinãri de spaţii foarte largi, de tipul sãlilor şi al galeriilor, cu dimensiuni foarte
variabile. Uneori, peşterile sunt strãbãtute şi de rîuri subterane, cursuri afluente râurilor de la suprafaţã, care
inundã peşterile şi galeriile mai coborîte. Râurile subterane sapã galerii noi, pãrãsind temporar sau definitiv
vechea albie şi se adâncesc tot mai mult în funcţie de nivelul vãii principale care funcţioneazã ca nivel de
bazã. În acest fel rezultã peşterile etajate, cu serii de galerii suprapuse, ca de exemplu, Peştera Meziad (cinci
etaje), Peştera Vântului (trei etaje), ambele din Munţii Apuseni ş.a. Meandrele râurilor subterane, plafoanele
plane ale peşterilor şi alte forme de acest gen sunt generate de acţiunea mecanicã, erozivã, a apelor
curgãtoare. De asemenea, în albiile râurilor care strãbat. peşterile sunt prezente marmite, forme cu aspect de
excavaţii circulare, cu diametre şi adâncimi, de cele mai multe ori, de ordinul decimetrilor, generate
predominant de eroziune şi mai puţin de coroziune.
În interiorul peşterilor apa creeazã numeroase forme carstice, distincte din punct de vedere genetic şi
evolutiv. Formele create prin depunerea carbonaţilor se numesc speleoteme.
Astfel, picãturile de apã ce se desprind din plafonul peşterilor lasã, treptat, mici cantitãţi de calcitã,
mai întîi cu aspect de gurguie sau mici proeminenţe, care cresc în dimensiuni primind forma unor coloane,
denumite stalactite (la început subţiri = stilolite). Picãturile de apã care cad pe planşeu (podea), clãdesc în
decursul timpului forme asemãnãtoare cu stalactitele, opuse ca poziţie acestora şi ceva mai masive, denumite
stalagmite. Prin unirea stalactitelor cu stalagmitele se formeazã coloane de calcitã. Atunci când apa nu mai
cade sub formã de picãturi, ci curge pe planşeu, apar simple cruste stalagmitice. Cele mai mici proeminenţe,
care existã pe podeaua unei grote sau peşteri, pot genera acumulãri de calcitã ce determinã autobararea
apelor, rezultând mici bazinete lacustre denumite gurs-uri.
Între peşterile celebre (de fapt sisteme de peşteri sau sisteme de reţele endocarstice) cu o mare bogăţie
de procese şi forme caracteristice, integrate unor peisaje subterane complexe se numără şi giganticul sistem
Flint Ridge-Mammoth Cave (SUA) cu cca 500 km; Holoch (136 km) în Alpii calcaroşi ai Elveţiei;
Eisreisenwelt (Lumea gheţarilor giganţi) din Austria (42 km); Postojna din Iugoslavia (23 km) ş.a.
La noi, rocile carstificabile ocupă cca 4700 km2, iar relieful carstic de un pitoresc deosebit
caracterizează multe regiuni muntoase şi de podiş (Munţii Apuseni, Piatra Craiului, Hăghimaş-Bicaz, Munţii
Vâlcan şi Mehedinţi, Munţii Banatului, Dobrogea Centrală şi de Sud). Cele mai mari dintre cele 11 000 de
peşteri din România sunt: Peştera Vântului din Munţii Pădurea Craiului cu trei etaje (32,5 km) şi Topolniţa
din Podişul Mehedinţi (20,5 km); Peştera din Pârâul Hodoroabei (18 km) şi Peştera Neagră – Zăpodie din
Munţii Bihorului (12 km); Izvoru Tăuşoarelor din Munţii Rodnei (11 km). Interesante şi pitoreşti, adevărate
monumente ale naturii, sunt apoi peşterile din complexul carstic Cetăţile Ponorului, Scărişoara, Meziad (3,5
km cu cinci etaje), Urşilor de lângă Chişcău-Bihor; Comarnic şi alte câteva zeci din zona carstică a Aninei;
Cloşani, Polovragi, Muierii ş.a. din nordul Olteniei etc.

48