Autonomii locale si institutii centrale

Context intern. Autonomiile existente în secolele IX-XIII erau în pericol de a fi anihilate de către
ungurii instalaţi în Panonia şi de către Imperiul Bizantin.

Perioadei secolelor VIII-IX îi este caracteristică convieţuirea româno-slavă, în cadrul unor

formaţiuni politice timpurii.

În spaţiul carpato-danubiano-pontic predominau structurile teritoriale tradiţionale: obştile săteşti

(forme de organizare socială specifice societăţii feudale, caracterizate prin munca în comun şi
îmbinarea proprietăţii private cu cea comună, prin autoconducere şi apărare şi strânse legături
economice între membri); în spaţiul românesc, obştea sătească a fost principala formă de
organizare socială în perioada formării limbii române şi a poporului român; în interiorul acesteia
s-au format categoriile sociale fundamentale ale societăţii feudale. Obştile săteşti/teritoriale se
grupează în uniuni săteşti (N. Iorga -„romanii populare”).

Formele tradiţionale de organizare politică românească predominante în secolele IX-XIII

erau cnezatul (formaţiune politică care include două sau mai multe sate, de obicei pe valea unui
râu şi aflat sub autoritatea unui cneaz) şi voievodatul (formaţiune politică alcătuită din două sau
mai multe cnezate, condusă de un voievod, al cărui atribut special era cel militar).

Contextul extern este reprezentat de raportul cu ungurii, ale căror atacuri spre Vest au fost oprite
în 955 de către Otto I. Acţiunile lor se vor îndrepta spre Est, iar cucerirea Transilvaniei se încheie
în secolul al XIII-lea.

Tipuri de autonomii româneşti

Spaţiul intracarpatic. Izvorul istoric Anonymus, Gesta Hungarorum, face menţiunea, pentru
secolul al IX-lea, a următoarelor formaţiuni politice:

– ducatul/voievodatul lui Menumorut (în Crişana); centrul situat la Biharea (Bihor);

– ducatul/voievodatul lui Glad (în Banat); centre întărite la Cuvin şi Orşova;

– ducatul lui Gelu (Transilvania propriu-zisă); centre întărite la Dăbâca şi Moldoveneşti, „Gelu
quidam Blacus” („Gelu zis Românul”), având ca supuşi pe români şi slavi („Blahii et sclavii”),
care trăiesc în „ţara de dincolo de păduri”, având un pământ fertil, sare şi aur.
1
Autonomii locale si institutii centrale

Continuitatea în formaţiunea lui Gelu prin Gyla (refuza creştinarea în rit catolic) şi cea a lui Glad
prin Ahtum (care vămuieşte sarea regalităţii maghiare, care coboara pe Mureş; învins de maghiari,
teritoriul său este ocupat) este afirmată de izvorul Viata Sfântului Gerard, pentru secolul al XI-
lea.

În spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, izvorul istoric Diploma cavalerilor ioaniţi (1247), acordată
de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit Rembald, şi Actul papal din 1227
atestă existenţa următoarelor formaţiuni politice:

-2 cnezate în dreapta Oltului:

– al lui Farcaş, în nord, spre Vâlcea

– al lui Ioan, în sud, fostul judeţ Romanaţi

-2 voievodate:

-al lui Litovoi, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului (peste munţi, în Transilvania)

-al lui Seneslau, în nordul Munteniei şi Ţara Severinului, până la Olt (în 1230 devine Banatul
de Severin)

Formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei cavalerilor ioaniţi,
alăturându-se şi Cumania (organizarea unei episeopii cu sediul la Civitas Milcoviae).

În spaţiul de la est de Carpaţi sunt atestate în izvorul istoric Cronica lui Nestor (sau Cronica
de la Kiev/ Povestea vremurilor care au trecut) formaţiuni politice denumite de izvoarele
istorice externe ca „ţări”, locuite de „vlahi”.

În jurul anului 1000, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţiului” care, împreună cu structura politico-
administrativă „Codrii Cosminului„, grupează aşezările întărite din secolele IX-XI din jurul
oraşului Cernauti; „Codrii Herţei„‘, cu centrul la Fundul Herţei, fortificaţie de pamânt cu valuri şi
palisade; „câmpuri” („Câmpul lui Dragoş”); „cobâle” (Neamt, Bacău,
Vaslui); „ocoale” (Câmpulung, Vrancea).

2
Autonomii locale si institutii centrale

În spaţiul dintre Dunare şi Marea Neagră, izvoarele epigrafice şi cele scrise menţionează
următoarele formaţiuni politice:

– jupanatele: Jupan Dimitrie (atestat de inscripţia de la Mircea Vodă, din judeţul Constanţa, la
943) şi Jupan Gheorghe (atestat de inscripţia de la Basarabi-Murfatlar, secolul al X-lea)

– Thema Paristrion (circumscripţie administrativ-teritorială militară în Imperiul Bizantin, cu

conducerea aparţinând unui strateg cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare, numit de
împărat, 971-1204)

Alte formaţiuni politice locale sunt atestate de Anna Comnena, în Alexiada, şi figurează ca fiind
conduse de Tatos, Seslav şi Satza (pentru secolele XI-XIII).

Constituirea statelor medievale româneşti

Factorii interni care au favorizat formarea statelor medievale sunt:

-viata economică prosperă;

-creşterea demografică semnificativă;

-dezvoltarea drumurilor comerciale (de la Nord la Sud –„Drumul moldovenesc„; de la Vest la Est
– lega Europa centrală de Marea Neagră);

-se accentuează diferenţierea socială (Diploma cavalerilor ioaniţi menţionează existenţa a

„maiores terrae” – „mai marii pamântului„, şi „rustier” -ţăranii de mai târziu)

Factori externi, cu rol în crearea statelor medievale:

-incursiunile/invaziile cumanilor şi tătarilor (1241-1242) opresc expansiunea Ungariei la sud şi est

de Carpati;

-Ungaria şi Polonia vizau eliminarea Hoardei de Aur (de la nord de Marea Neagră);

-criza dinastică din Ungaria, prin stingerea dinastiei Arpadienilor.

3
Autonomii locale si institutii centrale

Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula Balcanică.
Amenintaţi de Imperiul Bizantin (de dinastia Anghelos), vlahii din Balcani s-au răsculat sub
conducerea lui Petre şi Asan, în anul 1185 . Victoria obţinută de vlahi a însemnat şi
formarea statului vlaho-bulgar, creat şi recunoscut în timpul lui Ioniţă cel Frumos (1197-1207),
de către Papa Inocenţiu al III-lea, ca „rege al vlahilor şi bulgarilor„. În timpul lui Ioan Asan al
II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale, a rupt legătura cu papalitatea
şi a revenit la confesiunea ortodoxă, restabilind legătura cu Patriarhia de la Constantinopol;
elementul bulgar devine predominant.

Formarea Voievodatului Transilvaniei

Un rol important în formarea celui dintâi stat medieval – Voievodatul Transilvaniei – îl reprezintă:

-existenţa autonomiilor locale;

-atacurile ungurilor spre est şi cucerirea Transilvaniei, care se încheie în secolul al XIII-lea (în anul
1222, ungurii sunt atestaţi documentar la limita răsăriteană, pe linia Carpaţilor).

În jurul anului 1000, regele Ungariei se creştinează sub numele de Ştefan şi, sub pretextul
răspândirii creştinismului catolic, va acţiona în vederea cuceririi teritoriului intracarpatic. După
anul 1100, regalitatea ungară va încerca să impună treptat modelele de organizare politico-
administrative, religioase şi social-economice de tip apusean.

În plan politic, la 1111 sunt atestaţi Mercurius, ,,princeps Ultrasilvanus„,şi Simion, catolic, în
calitate de „episcopus Ultrasilvanus„.

Forma de organizare care se va impune este forma de organizare românească –voievodatul.

La 1176 documentele îl menţionează pe „voievodul Leustachius„, vasal al regelui Ungariei.

Menţinerea vechii denumiri autohtone are, pe de 0 parte, semnificaţia existenţei populaţiei

româneşti, iar pe de altă parte, subliniază rezistenţa localnicilor la modelul impus anterior de
cuceritori, principatul. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, voievozii
Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumă prerogative sporite. Din punct de vedere administrativ,
regalitatea maghiară a încercat să impună comitatul (unitate administrativ-teritorială în Europa
medievală apuseană, în Ungaria şi Transilvania, condusă de un comite, stăpânind un domeniu sau
un complex de domenii, şi în care staţiona 0 garnizoană militară). Primul comitat organizat a fost
4
Autonomii locale si institutii centrale

cel al Bihorului, atestat documentar la 1111. Au urmat apoi comitatele Dăbâca, Crasna, Cluj, Alba,
Sătmar şi Arad.

În celelalte zone din Transilvania se păstrează vechile forme de organizare administrativă –

districtele: Ţara Făgăraşului, Ţara Rodnei, Ţara Oaşului, Ţara Amlaşului. Acestea cuprindeau
vechile cnezate sau părţi ale voievodatelor şi erau conduse de voievozi, cneji sau juzi, care aplicau
principiile „obiceiului pământului”‘.

Unitatea teritorial-administrativă a saşilor şi a secuilor purta denumirea de scaun şi era de inspiraţie

districtual românească (exemplu: Mediaş, Sighişoara, Rupea, Nocrich/Odorhei, Trei Scaune,
Gurghiu).

Saşii, colonişti de origine germană din secolele XII-XIII, au fost aduşi de regele Ungariei, Andrei
al II-lea, şi colonizaţi în zone locuite majoritar de români (Ţara Bârsei, zona Bistriţei). Ei au avut,
în primul rând, un rol economic şi au fost dăruiţi cu 0 serie de privilegii (dreptul de a constitui
cetăţi de lemn şi de a face comerţ), largă autonomie şi dependenţa exclusivă de regele maghiar,
aşa cum reiese din Bula de aur a saşilor de la 1224. Cele mai importante oraşe, până la marea
invazie tătară (1241-1242), au fost Braşov, Cluj , Bistriţa şi centrele episcopale Alba-Iulia şi
Oradea.

În secolul al XIII-lea, cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară a fost încheiată odata
cu colonizarea cavalerilor teutoni (1211-1225).

Motivele prezenţei saşilor au fost multiple: militare (respingerea atacurilor migratorilor), religioase
(atragerea la catolicism a autohtonilor) şi politice (consolidarea puterii regalităţii maghiare în acest
spaţiu geografie ).

Secuii, a căror origine este controversată, au reprezentat avangarda armatei ungare în timpul
cuceririi Transilvaniei. De aceea, au fost întâlniţi iniţial în Bihor (secolul al XI-lea), apoi pe
Târnave (secolul al XII-lea) şi, abia la începutul secolului al XIII-lea, în zona de Est (unde se află
şi astăzi). Atribuţiile secuilor în zona intracarpatică erau esenţialmente militare.

Se poate considera că voievodatul Transilvaniei a fost primul stat medieval romanesc. Cuceritorii
maghiari nu au putut să-şi impună stăpânirea asupra unei populaţii majoritar româneşti, astfel că
au fost nevoiţi să accepte 0 largă autonomie şi largi privilegii.

5
Autonomii locale si institutii centrale

Formarea statului medieval Ţara Românească

La începutul secolului al XIII-lea, regatul Ungariei încearcă să-şi extindă stăpânirea la sud şi est
de Carpaţi, sub masca cruciadei împotriva schismaticilor ortodoxi.

La începutul secolului al XIV-lea, criza politică se agravează în cadrul regatului ungar. Ultimul
reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea, încearcă să evite destrămarea regatului. În
anul 1291, regele se afla în Transilvania cu scopul de a-l aduce la ascultare pe voievodul local;
regele consolidează privilegiile maghiarilor, secuilor şi saşilor şi anihilează autonomia românească
din Ţara Făgăraşului . Potrivit tradiţiei istorice care a circulat până în secolul al XVII-lea,
evenimentele din Făgăraş l-au determinat pe voievodul Radu Negru să treacă Carpaţii şi să se
instaleze la Câmpulung, sediul unei comunităţi catolice formate din saşi şi unguri. Descălecatul
(termen utilizat de cronicari pentru întemeierea statelor medievale) la Câmpulung este urmat de
treptata unire a formaţiunilor politice existente în jurul „descălecătorului”.

Cum trebuie înţeles „descălecatul” de la Câmpulung? Considerăm că realitatea istorică confirmă

0 contribuţie demografică şi, posibil, instituţională, pe care locuitorii din spaţiul intracarpatic, în
special cei din Ţara Făgăraşului, 0 au la formarea statului medieval Ţara Românească.

Perioadei de criza politică din regatul Ungariei i se pune capăt prin venirea la tron a lui Carol
Robert, din dinastia franceza de Anjou, preocupat în primii ani de domnie de refacerea unităţii
regatului.

Documentele înregistrează la sud de Carpaţi un stat putemic, al cărui conducător, Basarab I,

poartă numele de „mare voievod”. Basarab I (1310-1352) se dovedeşte un priceput conducător
militar, dar şi un bun diplomat.

În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe acesta ca „voievodul nostru transalpin”. Dar existenţa
unui stat putemic şi a unui conducător pe măsură reprezentau 0 piedică în calea tendinţelor
hegemonice ale regatului maghiar şi, în special, în calea celor pentru stăpânirea Banatului de
Severin. După restabilirea autorităţii în Transilvania, regele Ungariei consideră necesară
extinderea autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din toamna anului 1330, organizată de
regalitatea maghiară, este soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert la
Posada (localizată în Ţara Loviştei).

6
Autonomii locale si institutii centrale

Victoria asigură independenţa politică a Ungro-Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria); izvorul istoric
care prezintă acest conflict militar este Cronica pictată de la Viena, care narează despre locul
îngust al desfăşurării luptei, despre pierderile suferite de nobilimea maghiară, despre oştirea lui
Basarab, aflată pe înălţimi, aruncând cu bolovani şi trăgând cu săgeţile spre oastea duşmană.

În vremea regelui Ludovic de Anjou (1342-1382), Ungaria şi Ţara Românească acţionează

împreună împotriva dominaţiei tătare de la gurile Dunării şi de la est de Carpaţi. Un rol important
îl are şi urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) care, din 1359, îşi ia titlul de
„domn autocrat” (de sine stătător) şi întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu sediul la Curtea
de Argeş (sub autoritatea directă a Patriarhiei Constantinopolului). Fiul său, Vladislav I (Vlaicu-
Vodă), (1364-1376) reuşeşte să depăşească cu pricepere conflictele politice, religioase şi militare
cu regele Ludovic I: respinge un prin atac otoman la Dunarea de Jos şi organizează instituţiile
civile şi ecleziastice ale statului. Vladislav I îşi ia titlul ,,I0, Vladislav, mare voievod, domn şi
singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”.

Aşadar, se reconfirmă statutul de sine stătător al Ţării Româneşti.

Formarea statului medieval Moldova

Între anii 1345-1354, regele Ungariei, Ludovic I, organizează mai multe expediţii împotriva
tătarilor, care aveau ca scop controlul asupra drumului comercial ce lega Marea Baltică şi oraşele-
porturi de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, drum aflat sub controlul Hoardei de Aur.

În acest context, are loc prima etapă a întemeierii Moldovei – descălecatul lui Dragoş. Fruntaş
al românilor maramureşeni, Dragoş trece munţii însoţit de cetele sale şi este numit de regele
maghiar, Ludovic I, conducătorul mărcii (unitate politico-administrativă şi militară, înfiinţată în
nord-vestul Moldovei, cu scopul de a apăra zona respectivă), cu sediul la Baia.

Statutul Moldovei aflate sub conducerea lui Dragoş şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, este unul de
dependenţă faţă de regele Ungariei. Acest statut este de neacceptat de către localnici, care se
răscoală în 1359, ajutaţi de voievodul maramureşan Bogdan din Cuhea. Nemulţumit de
restrângerea autonomiei Maramureşului de către Ludovic I, Bogdan trece la est de Carpaţi
împreună cu însoţitorii săi.

Descălecatul lui Bogdan (a doua etapă) este urmat de înlăturarea lui Balc şi de unificarea
formaţiunilor politice din nordul şi centrul Moldovei.
7
Autonomii locale si institutii centrale

În timpul lui Bogdan (1359-1365) sunt respinse încercările de hegemonie la est de munţi, astfel
că regele Ungariei, Ludovic I, este nevoit să recunoască independenţa statului medieval românesc
Moldova, cu capitala la Baia.

Dacă statutul de independenţă al Ţării Româneşti se obţinea în urma conflictului militar din 1330,
cel pentru Moldova este recunoscut pe cale diplomatică, dat fiind faptul că însuşi regele Ludovic
I era implicat în conflictul militar cu otomanii.

Laţcu, fiul lui Bogdan, este succesorul său în perioada 1365-1375; intră în legătură cu papalitatea,
cu scopul de a contracara tendinţele lui Ludovic I; va accepta constituirea unei episcopii catolice
la Siret, în 1370. Laţcu va fi recunoscut ca duce al Moldovei.

Petru Muşat (1376-139 1) organizează ţara din punct de vedere statal şi se afirmă în plan
internaţional. În 1387 sunt puse bazele mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, care va fi
recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol abia în anul 1401, în timpul domniei lui Alexandru
cel Bun.

Roman I (1391-1394) va elibera teritoriul sud-estic până la Nistru şi marea Neagră de sub
dominaţia tătară şi se va intitula în 1393 drept „voievod şi domn singur stăpânitor al Ţării
Moldovei, de la munte până la Mare”.

Noul stat Moldova, al cărui proces de formare se încheie în timpul lui Roman I, este recunoscut şi
în Europa vremii.

Formarea statului medieval Dobrogea

În anul 1230 este menţionată ,,Ţara Cavarnei” (teritoriul dintre Varna şi Caliacra), structură
politică locală, nucleul pentru formarea statului Dobrogea, condus de Balica şi Dobrotiţă.

Dobrotiţă (Dobrotici, 1354-1386) este recunoscut iniţial ca strateg şi apoi ca despot de către
Imperiul Bizantin; unifică formaţiunile politice dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Dobrogea este inclusă în statul condus de Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, după
înfrângerea oştilor otomane (Ţară Românească în timpul domnitorului menţionat se întindea de la
„Marea cea Mare” la Severin).