6.3.

2Cadrul teatral; o sociologie a măiestriei de a produce impresia adecvată

O sociologie a întîlnirilor față în față este o sociologie a conjuncturilor: cadrele naturale,

partenerii, poziția individului, obiectivele etc., totul se modifică de la un context interacțional la altul.
Individul este de fiecare dată constrîns să formuleze o definiție a situației, implicit o definiție a Sinelui, și
să o propună partenerilor într-o manieră suficient de convingătoare pentru a face această definiție
respectată. El se află într-o poziție similară celei a unui actor de teatru, fiind supus acelorași tipuri de
constrîngeri ca și acesta din urmă: interpretează o partitură (un rol) dintr-un scenariu preexistent,
străduindu-se să dea expresie unui personaj; valorifică în acest scop un decor, o regiune anterioară
(scena) și o regiune posterioară (culisele); trebuie să convingă un public de veridicitatea definiției
situației pe care jocul său o propune, trebuie să facă posibilă interpretarea și să răspundă partiturii unui
partener care se află, simultan, pe o poziție de actor și pe una de membru al publicului. Pe scurt,
prestația subiectului într-o întîlnire față în față poate fi analizată în termenii unei reprezentații teatralele.

Printr-o „reprezentație se înțelege totalitatea activităților unei persoane date, într-o împrejurare
dată, pentru a influența într-un anume fel pe unul dintre ceilalți participanți. Dacă se ia ca punct de
referință un actor determinat și reprezentația sa, se poate da numele de „public, de observatori sau
de„parteneri celor care realizează celelalte reprezentații. Putem numi partitură sau rutină modelul de
acțiune prestabilit pe care fiecare îl dezvoltă în cursul unei reprezentații și care poate fi prezentat sau
utilizat în alte împrejurări. Putem cu ușurință pune acești termeni care se referă la o situație dată în
legătură cu termeni clasici care se referă la structură. Atunci cînd un actor interpretează aceeași
partitură pentru același public în diferite situații, un raport social este susceptibil să se instaureze.
Definind rolul social ca actualizare a drepturilor și îndatoririlor atașate unui statut dat, putem spune că
un rol social acoperă una sau mai multe partituri și că actorul poate prezenta fiecare din aceste partituri,
într-o întreagă serie de împrejurări, în fața unor grupuri diferite de spectatori de același tip sau în fața
unui singur public constituit din aceleași persoane.

Corelația între„rolul social și diferitele„partituri care îl constituie trimite la conceptul mertonian

„„ansamblu de roluri”; dacă, însă, Merton plasează întreaga analiză la un singur nivel, acela al
structurilor mai mult sau mai puțin instituționalizate, Goffman distinge între două niveluri de analiză:
unul al structurilor normative, în care„funcționează conceptul social role, și un altul al structurilor
interacționale, în care sînt interpretate partituri diferite, în funcție de public. În cursul unei
interacțiuni„față în față esențială este stabilirea și menținerea unei definiții unice a situației sau,
exprimînd același lucru în termenii reprezentației teatrale, crearea și conservarea unei fațade:

Fațadă este acea parte a reprezentației care are ca funcție normală stabilirea și fixarea definiției
situației care le este propusă observatorilor. Fațada nu este altceva decît instrumentarul simbolic,
utilizat în mod obișnuit de către actor, intenționat sau nu, pe parcursul reprezentației sale.

Fațada are mai multe componente: decorul care cuprinde elementele scenice, cum sînt
mobilierul, dispoziția obiectelor etc.; fațada personală elemente simbolice care aparțin persoanei înseși,
cum sînt sexul, vîrsta, caracteristicile rasiale, talia, fizionomia etc.; aparența elemente a căror funcție

1
este aceea de a dezvălui statutul social al posesorului; elemente care indică partitura pe care actorul o
interpretează în situația dată.

În fața unor publicuri diferite, individul interpretează partituri (personaje) diferite; pe această
bază, putem distinge între persoană, subiect al unei biografii, caracterizată prin unitate și unicitate, și
pluralitatea de personaje pe care aceasta le interpretează în diferite contexte interacționale.

6.3.3. O sociologie a conjecturilor

„Ordinea relațiilor dintre parteneri nu este prestabilită, ea se construiește în procesul însuși al

interacțiunii. Mecanismul prin care se înfăptuiește această construcție este stabilirea și impunerea unei
definiții a situației, pe scurt modul de prezentare a Sinelui, mai precis a acelei părți a eului social care
răspunde nevoilor interacțiunii prezente. În cursul unei reprezentații, actorul oferă, prin expresia pe care
o dă personajului său, informații cu privire la identitatea sa socială. Impresiile obținute în acest fel sînt,
însă, incomplete, astfel încît fiecare dintre participanții la o întîlnire față în față este constrîns să emită,
pe baza cadrelor și a modelelor de acțiune (rutinei) pe care experiența sa anterioară i le (o) furnizează,
un ansamblu de supoziții (ipoteze, presupuneri) cu privire la identitatea partenerului și la modul în care
acesta din urmă îi percepe propria identitate.

Atributele pe care se presupune că le are un individ definesc identitatea sa virtuală, în timp ce

atributele pe care un individ le posedă de fapt formează identitatea sa reală. Cadrele sociale stabilesc
categoriile de persoane care pot fi întîlnite în fiecare caz. Rutina raporturilor sociale în interiorul cadrelor
stabilite ne permite să avem de-a face cu ceilalți, prezenți în mod obișnuit, fără să le acordăm o atenție
sau gînduri deosebite. În consecință, atunci cînd un necunoscut ni se prezintă, primele sale apariții au
toate șansele să ne dea posibilitatea să prevedem categoria căreia îi aparține și atributele pe care le
posedă, identitatea socială. Sprijinindu-ne pe aceste anticipări, noi le transformăm în așteptări
normative, în exigențe prezentate ca legitime.

6.3.4. Riscul universal al discreditării persoanei: stigmatul

Distanța dintre identitatea socială virtuală și identitatea socială reală face din fiecare dintre noi o
persoană discreditabilă și supusă riscului de a fi stigmatizată. În mod obișnuit, stigmatul desemnează
prezența unui atribut negativ sau absența unui atribut pozitiv esențial al persoanei, care face ca aceasta
să fie discreditată. Atîta timp cît necunoscutul se află în fața noastră, pot să apară semne care să arate că
el posedă un atribut care îl face diferit de alți membri ai categoriei de persoane care îi este deschisă.
Astfel diminuat în ochii noștri, el încetează să mai reprezinte pentru noi o persoană desăvîrșită și
obișnuită și decade la rangul de individ viciat, amputat. Un astfel de atribut constituie un stigmat, mai
ales dacă discreditul pe care el îl atrage este foarte larg; uneori se vorbește, de asemenea, despre
slăbiciune, deficit sau handicap. El reprezintă un dezacord important între identitățile sociale virtuală și
reală.

Să remarcăm, totodată, că nu este vorba despre orice atribut neplăcut, ci numai despre acelea
care se rup de stereotipul pe care îl avem în legătură cu ceea ce ar trebui să fie o anumită categorie de
indivizi. În situația unui individ stigmatizat, societatea îi spune că face parte dintr-un grup mai larg, ceea

2
ce înseamnă că el este o ființă umană normală, dar că este, în același timp, într-o anumită măsură
„diferit și că ar fi în zadar să nege această diferență. Pe scurt, i se spune că este și că nu este ca toți
ceilalți, proporția care trebuie respectată între aceste două stări fiind un subiect de dezacord între
oratori.

Pentru a concluziona, noțiunea de stigmat implică nu atît existența unui ansamblu de indivizi
concreți separabili în două coloane, stigmatizații și normalii, cît acțiunea unui proces social omniprezent
care îl face pe fiecare să interpreteze cele două partituri, cel puțin sub anumite raporturi și în anumite
faze ale vieții sale. Normalul și stigmatizatul nu sînt persoane, ci puncte de vedere.

6.3.5. Apărarea și protecția feței. Ordinea interacțională ca ordine expresivă și rituală

În timpul unui act de socializare actorul are tendința să răspundă așteptărilor normative ale
publicului său, pe care le estimează pornind de la experiența reprezentațiilor anterioare: stigmatizatul,
de pildă, se comportă ca normal sau ca stigmatizat în fața unor categorii diferite de public.

Putem defini termenul „față ca valoarea socială pozitivă pe care o persoană o revendică efectiv
prin linia de acțiune pe care ceilalți presupun că ea a adoptat-o în cursul unui contact particular. Fața
este o imagine a sinelui conturată în funcție de anumite atribute sociale valorizate și este partajabilă,
întrucît, de exemplu, putem produce o bună imagine a profesiei sau a confesiunii noastre, producînd o
bună imagine a sinelui.

Pentru „a-și păstra fața, individul care intră într-o interacțiune trebuie să se supună unor
constrîngeri de ordin expresiv, respectiv să facă vizibile în cursul reprezentației sale atributele valorizate
social pe care le implică fața pe care o apără; în același timp, el trebuie să protejeze „fața partenerului,
să-i permită acestuia să creeze despre sine impresia care corespunde valorilor grupului; aceasta
reprezintă una dintre constrîngerile sociale fundamentale. Ordinea interacțională este, prin urmare, o
ordine expresivă.

Prin figurație se întelege tot ceea ce întreprinde o persoană pentru ca acțiunile sale să nu
conducă la pierderea feței nimănui (nici a propriei fețe).

Figurația presupune cooperarea participanților într-un fel de joc ritual:

Se foloseste termenul ritual întrucît este vorba aici de acte a căror componentă simbolică
servește la a arăta cît de demnă de respect este persoana care acționează sau cît de demni de respect
estimează ea că sînt ceilalți. Fața este, deci, un obiect sacru și, prin urmare, ordinea expresivă necesară
prezervării sale este o ordine rituală

3
 6.4. Eul social ca efect dramatic; pluralitatea și caracterul proteic ale Sinelui

Dacă există o natură umană universală, explicația ei nu trebuie căutată în individ, ci în

participarea sa la acest joc ritual în care el învață să-și apere eul social, așa cum învață să protejeze eul
social al partenerilor.

Eul social (ființa socială) este, așa cum a dovedit Durkheim, o creație. Goffman dezvoltă, sub
acest aspect, teoria predecesorului său, distingînd, însă, explicit două dimensiuni ale eul social: una
constituită din ansamblul valorilor și normelor culturale interiorizate pe parcursul procesului de
socializare și o alta constituită din normele morale înțelese ca norme ale interacțiunii față `n față, ca
norme rituale. Pe de altă parte, el se distanțează de Durkheim și prin aceea că înțelege eul social ca pe
un proces care coincide cu ansamblul tuturor reprezentațiilor pe care le dă un individ în diferitele întîlniri
„față în față. Putem distinge între eul-personaj, imagine a sinelui pe care actorul o prezintă în cadrul
unei reprezentații determinate, și eul-actor, producător neobosit de expresii/impresii.

În societatea noastră, personajul jucat și eul coincid iar acest eu-personaj este presupus a locui
în corpul posesorului său. Eul reprezentat ca un fel de imagine, în mod obișnuit onorabilă și demnă, pe
care individul care se găsește pe scenă, în pielea unui personaj, încearcă să-i determine pe ceilalți să și-o
facă despre el. Cu toate că punem această imagine în raport cu individul, pentru a putea să-i atribuim un
eu, acest eu nu emană din posesorul său, ci din totalitatea spectacolului activității sale, întrucît el este
produsul caracterului circumstanțial al evenimentelor care permit spectatorilor să interpreteze situația.

Analizînd eul, sîntem, așadar, conduși către a nu ne mai interesa de posesorul său, de persoana
care profită de pe urma lui sau îi suportă costurile, pentru că această persoană și corpul său se limitează
la a servi o vreme ca suport al unei construcții colective.

Să considerăm în continuare individul ca actor. El posedă aptitudinea de a învăța și o exersează

în învățarea unei partituri. Aceste atribute ale unui individ ca actor nu sînt pur și simplu descrierea
efectelor pe care le antrenează niște reprezentații determinate; ele sînt psihobiologice prin natura lor și,
totuși, ele par a fi ecoul intim al punerii în scenă