Aspecte ale unei maladii sociale - agresivitatea umană

Motto: "Omul va deveni mai bun, atunci când

îi veţi arăta cum este el în realitate." (A. Cehov)

Nu mai este o revelaţie faptul că trăim într-o lume în care este tot mai
pronunţat fenomenul agresivităţii. Cu aceste manifestări ne ciocnim zi de zi
în cele mai diverse circumstanţe: în familie, la serviciu, în transport, pe
stradă, pretutindeni… Comportamentul agresiv a devenit o normă, o
obişnuinţă în relaţiile cu oamenii şi nu rareori chiar un mod de afirmare în
cadrul unei comunităţi, o garanţie a reuşitei în afaceri. Într-un fel,
agresivitatea în zilele noastre reprezintă un "rău necesar". Însă pentru o
societate care tinde să atingă un nivel sporit de bunăstare, care aspiră la cele
mai înalte valori ale culturii, care încearcă să diminueze traumele unui trecut
şi a unei existenţe subordonate regimului totalitar, pentru o asemenea
societate (parte componentă a căreia suntem şi noi), agresivitatea constituie
acel flagel, acel factor eroziv care surpă din temelie orice tentativă de
constituire a unei comunităţi prospere şi neviciate.

Potrivit unei formule elaborate de către savantul englez W. Hamilton, rezultă

că interacţiunea agresivă se dovedeşte a fi cea mai nerentabilă pentru
indivizi, iar cea mai avantajoasă este interacţiunea cooperantă. Agresivitatea,
cu toate meritele pe care, trebuie să recunoaştem, le-a avut pe parcursul
evoluţiei omului ca specie, a fost, totuşi, şi rămâne una din cele mai
neplăcute şi mai dăunătoare forme de manifestare a comportamentului uman.
Agresivitatea este şi va fi acel element al firii umane a cărui dezrădăcinare şi
minimalizare va reprezenta un proces dificil şi îndelungat, dar atât de necesar
pentru noi toţi. De soluţionarea acestei probleme va depinde în cele din urmă
însăşi existenţa omenirii, deoarece în condiţiile ameninţării declanşării unui
război nuclear, care este tot o formă de agresiune, pericolul e prea mare şi,
din păcate, prea real pentru a nu i se acorda cea mai serioasă atenţie.

Care este deci natura agresivităţii şi ce factori cauzează această formă a

comportamentului? Rezumând toate rezultatele obţinute de către psihologi,
constatăm că manifestarea agresivă la om are la origine trei factori de bază,
care pot acţiona selectiv sau în comun: factorul biologic ereditar, experienţa
individuală a organismului şi influenţa externă sau frustrările.
Factorul biologic ereditar

Motto: "Maimuţa este un animal mult prea blajin

pentru ca omul să se fi tras din ea." (Nietzsche)

Teoria cu privire la originea biologică a comportamentului agresiv a fost

dezvoltată de către austriacul Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel
(1973), care afirma că agresivitatea la om este o tendinţă spontană moştenită,
asemănătoare cu setea şi foamea. Omul acumulează treptat o anumită
cantitate de energie agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporeşte şi
se intensifică. Au fost obţinute pe cale experimentală rase de câini, cocoşi şi
peşti cu un grad de agresivitate mai înalt decât la semenii lor. Acestea simt
nevoia de a-şi manifesta mai frecvent agresivitatea, ceea ce confirmă justeţea
teoriei lui Lorenz.

Făcând abstracţie de interpretările ştiinţifico-biologice ale fenomenului

agresivităţii şi plasându-l în vizorul unei interpretări pur filosofice, vom găsi
şi în acest caz veridicitatea teoriei sus-menţionate. Începând cu filosofii
antici şi până la cugetătorii din zilele noastre, presiunea internă a naturii
animalo-umane rămâne un lucru cert. "Naturam expelles furca, tamen usque
recurret" ("Alungă natura chiar cu furca, tot se va întoarce pe undeva
înapoi."), spune un vers latin. Menţiunea despre "tendinţa naturală spre
cruzime" o întâlnim la Montaigne, cea despre "firea înnăscută" – la
Schopenhauer. Rousseau demască esenţa "omului sălbatic", iar Freud găseşte
sursa violenţei umane în pulsiunea morţii (esenţa distructivă - Thanatos-ul),
pe care o avem de la naştere. Emmanuil Kant încearcă să evite o tratare
unilaterală şi radicală a firii umane, presupunând că, de fapt, există o
combinare a predispoziţiilor spre bine şi spre rău. "Problema este de a şti
dacă omul este prin natură bun sau rău sau dacă, prin natură, el poate fi
într-un fel sau în celălalt…", meditează filosoful şi apoi concluzionează:
"Totuşi, experienţa arată o dorinţă activă de ilicit, deşi se ştie că este ilicit,
adică dorinţa de rău; înclinaţie care se trezeşte în mod infailibil de îndată ce
omul începe să facă uz de libertatea sa: din acest motiv, se poate considera
că această înclinaţie este înnăscută; astfel, din cauza caracterului său
sensibil, omul poate fi considerat rău prin natură dacă vorbim de caracterul
speciei." (Antropologia din punct de vedere pragmatic). Este ceea ce arată
experienţa: cu greu îl putem contrazice pe Kant în această privinţă, deşi el nu
pretinde să explice cum şi nici de ce se petrec lucrurile astfel, dar e cert că
astfel se petrec.

În fond, nici o teorie nu poate miza pe o susţinere şi un accept absolute, dat

fiind faptul că orice cugetare sau investigare filosofică cu privire la
fenomenul agresivităţii atinge substraturi mult prea adânci şi subtile,
inaccesibile unor cercetări pur teoretice. Aici îşi vor aduce o contribuţie
substanţială fiziologia, etologia, genetica, psihologia, antropologia. Se poate
spune că ştiinţa este în pragul unor noi şi revelatoare descoperiri în domeniul
biologiei umane.

Experienţa individuală a organismului

Motto: "Dacă vasul nu e curat,

tot ce torni în el se oţeteşte." (Horatius)

Experienţa individuală a organismului presupune educaţia primită în

perioada timpurie a vieţii şi influenţa condiţiilor de creştere şi dezvoltare. S-
a demonstrat că sub acţiunea educaţiei la o vârstă timpurie se poate schimba
simţitor gradul de ostilitate faţă de mediu la oameni, unii devenind agresivi,
iar alţii, de aceeaşi origine (cu aceeaşi textură genetică), arătându-se mai
paşnici. Această particularitate a firii omeneşti era cunoscută din cele mai
vechi timpuri, fiind utilizată pentru pregătirea militară a copiilor de sex
masculin, impunându-li-se deprinderi războinice. (Poporul nostru a fost
martor viu al acestui fel de experienţe, când copiii erau răpiţi de turci, iar
apoi crescuţi să devină mercenari, într-o ambianţă de ură faţă de sorgintea
lor – aşa-numiţii ieniceri).

În prezent, numeroasele studii în domeniu vin cu argumente convingătoare

în susţinerea acestei teze, practic neexistând vreun dubiu relativ la
veridicitatea ei. În mod empiric, cercetările psihologice par să arate că cel
mai rău criminal este un individ care a fost violentat (lovit, bruscat) într-un
fel sau altul, de regulă, în copilărie. De aceea, putem afirma cu certitudine că
toate relele, cu foarte mici excepţii, vin din copilărie. Psihanalista Melanie
Klein a descoperit la copii semne ale unor tendinţe agresive deosebit de
puternice îndreptate chiar împotriva propriilor părinţi. Tot ea susţine că
violenţa sexuală, sadismul îşi au originea în anii preadolescenţei (Înclinaţii
criminale la copiii normali). Psihologul Wilhelm Stekel vine, la rândul său,
cu un pasaj ce confirmă cele menţionate mai sus: "Copiii uneori dovedesc o
puternică înclinaţie spre cruzime. Ei torturează cu plăcere animalele, îşi
distrug jucăriile, se năpustesc asupra părinţilor, muşcă dacă sunt supăraţi şi
chiar lovesc… Până şi la copiii cu dotare superioară se pot manifesta aceste
tendinţe către cruzime, încăpăţânare şi reacţii de furie." (Recomandări
psihanalitice pentru mame).

În lumina celor expuse, dacă admitem faptul că fiinţa umană e predispusă

din start la violenţă, factorul educativ în formarea unui om capătă o
importanţă primordială. Din păcate, de cele mai multe ori se întâmplă că
tendinţa originară spre agresiune este, din contra, cu exces alimentată din
fragedă copilărie. Realităţile vieţii de toate zilele, conjugate cu dorinţa
explicabilă a părinţilor de a le altoi fiilor o imunitate psihologică pentru a le
înlesni traiul de mai târziu în cadrul societăţii, condiţionează cultivarea în
mod conştient la copii a unui comportament ofensiv, sau altfel zis, a unui
comportament agresiv. Iar familia, şcoala, casele de copii se arată până în
prezent inapte să soluţioneze această problemă.

Factorii externi şi diferite frustrări

Motto: "Lipsa banilor stă la baza tuturor relelor."

(G. B. Shaw)

Omul este, figurat vorbind, ca o oglindă care reflectă întocmai ambianţa în

care vieţuieşte şi realitatea pe care o percepe. Aceasta e o însuşire ce ţine de
fenomenul de adaptabilitate, propriu tuturor fiinţelor vii - o modalitate de a
supravieţui în lupta pentru existenţă, de a te supune rigorilor înaintate de
Natură, care cere individului să fie în concordanţă şi în echilibru cu mediul
ambiant. Mediul nostru de viaţă este unul stresant, imprevizibil şi intolerant,
un mediu care te obligă să ai un comportament ofensiv pentru a reuşi.

În condiţiile când suntem copleşiţi cu ştiri despre cataclisme, războaie,

conflicte interetnice, accidente, poluare, crime, suntem puşi în gardă la
nivelul subconştientului, trăim o stare de permanent disconfort psihologic,
fiind nevoiţi să ne manifestăm ca atare, adică agresiv, pentru a le demonstra
celor din jur că putem ţine piept unui eventual atac din exterior. E un model
de comportament specific animalelor, dar, având origine comună, volens-
nolens, ne conformăm şi noi acestor particularităţi. Este vorba despre un fel
de mimicrie socială, ce înlesneşte contopirea cu mulţimea şi te cataloghează
drept "unul dintre ei". Cu alte cuvinte, într-o lume violentă comportamentul
agresiv este o adaptare, o consecinţă a influenţei mediului de viaţă.

În plus, adesea manifestarea agresivă la oameni derivă din reacţia lor acută
la cele mai diverse frustrări cu care se ciocnesc. Chit că, motive de frustrare
în societatea noastră sunt destule: începând cu o banală ceartă în troleibuz
sau la piaţă şi terminând cu lipsa mijloacelor pentru o existenţă cât de cât
decentă. Toate defectele pe care le are un individ sunt sublimate şi
transformate în energie negativă, la fel şi toate lipsurile de ordin material,
afectiv etc. În linii generale, anume frustrarea stă la baza delincvenţelor -
oamenii se răzbună pe o societate care nu le-a asigurat un trai normal, pe
semenii lor care trăiesc mai bine, pe cei care i-au jignit sau le-au cauzat
vreun rău. Indivizii care nu s-au realizat în viaţă, care sunt nemulţumiţi de
ceea ce posedă, dau dovadă frecvent de agresivitate. Psihologul T. Butoi-
Severin notează în cartea sa "Psihanaliza crimei": "Semnificativă în cadrul
multor tulburări psihice însoţite de agresivitate este frustrarea relaţiei
materne. Astfel, tulburările cu caracter psihopatic ale unor delincvenţi
minori, marcate prin lipsa de afectivitate, au în antecedente experienţa unor
abandonuri din partea mamei sau a unor despărţiri de durată." Un recent
exemplu ilustrativ de agresivitate cauzată de frustrare ni l-au oferit suporterii
selecţionatei Rusiei la fotbal care, în urma înfrângerii echipei lor în faţa
formaţiei japoneze, la Campionatul Mondial, şi-au degajat furia şi neputinţa
de a interveni devastând şi incendiind totul în jur. Efectul pe care îl are
frustrarea asupra comportamentului uman a fost, de altfel, dezvăluit şi în
scrierile lui Jean-Jack Rousseau: "Omul sălbatic, după ce şi-a luat masa,
este împăcat cu întreaga natură şi e prietenul tuturor semenilor lui. Dar
dacă uneori mâncarea lui o râvneşte altcineva?…" Întrebarea, evident, este
retorică.

Psihologii susţin că manifestarea agresivităţii la oameni este şi un indiciu al

prezenţei complexului de inferioritate, o mascare a acestuia. Paradoxal dar,
de multe ori, dorinţa de a arăta superioritatea faţă de alţii e cauzată de faptul
că persoana în cauză se subapreciază. Înjosindu-i sau agresându-i pe alţii,
aceşti oameni încearcă să-i coboare pe cei din jur la propriul nivel, se
străduie să se prezinte mai duri decât sunt în realitate. Această situaţie poate
fi reprezentată printr-o formulă matematică: lucrul dorit – realitatea ş energia
agresivităţii. Altfel spus, cu cât distanţa între "vis" şi realitate este mai mare,
cu atât e mai pronunţată nemulţumirea de sine şi, respectiv, mai mare
agresivitatea. Aceeaşi explicaţie o are şi "coprolalia" - plăcerea erotică
simţită de unii bărbaţi în momentul în care femeile sunt şocate de vorbirea
lor brutală.

Agresivitatea şi relaţiile interumane

Motto: "Trebuie să ne trezim repede, în caz contrar

nu vom avea timp nici să ne trezim." (G. G. Marquez)

Religia creştină susţine că, în calea lui spre fericirea deplină, omul are de
înfruntat trei lucruri (trei nefericiri pământeşti): păcatul, moartea şi răutatea.
Deci, din nou ne ciocnim cu răutatea (agresivitatea), şi din nou, acum deja
din punct de vedere religios, suntem puşi în situaţia de a neutraliza-diminua-
lichida acest flagel al omenirii. Răutatea, de fapt, este acel factor care
împiedică îndeplinirea preceptului de bază al creştinismului: "Iubeşte-l pe
aproapele tău ca pe tine însuţi." Or, în societatea umană a te conforma
acestui principiu existenţial pare o utopie. De ce se întâmplă aşa? De ce au
loc războaiele şi crimele, de ce oamenii se distrug unii pe alţii, atunci când,
potrivit unei legi fundamentale ale naturii, lupta internă până la moarte
dintre indivizi e în defavoarea speciei? Pentru a găsi răspunsul la aceste
întrebări, trebuie să luăm în consideraţie particularităţile relaţiilor
intraspecifice la animale.

În timpul unei încăierări între câini, cel slab, în cazul că nu are şansă să
scape cu fuga, ia "poziţia celui învins", expunând adversarului cea mai
vulnerabilă parte a corpului, de obicei gâtul sau ceafa, iar învingătorul, care
cu colţii săi ascuţiţi i-ar putea cauza o rană gravă, nu-l muşcă. El pur şi
simplu nu poate face acest lucru: câinele care îşi expune ceafa adversarului
niciodată nu va fi muşcat de "inamic". Ceva similar se întâmplă şi la corbi,
care în timpul luptei nu vor ţinti cu ciocul în ochi unul altuia.

Dacă vom închide însă într-o colivie doi porumbei ce se duşmănesc între ei,
atunci finalul înfruntării lor va fi trist. Cel mai puternic îl va ciupi necontenit
pe adversar, până îl v-a omorî. La fel şi căprioarele – dacă sunt ţinute într-o
volieră nespaţioasă, masculul, mai devreme sau mai târziu, îl va înghesui la
perete pe cel mai slab, fie femelă sau pui, şi îl va omorî cu coarnele.

De ce câinele se abţine să-l muşte pe duşmanul său răpus, iar corbul nu

ciupeşte ochii confratelui? Şi de ce porumbelul sau căpriorul nu sunt
înfrânaţi în acţiunile lor? E greu să răspunzi acestor întrebări, dar e absolut
evident că odată cu apariţia organelor de atac la animalele răpitoare, pe
parcursul evoluţiei speciilor, s-au dezvoltat şi nişte mecanisme de înfrânare,
care împiedicau folosirea lor necumpătată. Porumbeii, căprioarele şi alte
erbivore însă, n-au evoluate mecanismele de înfrânare. Fiind animale
paşnice, posibilităţile lor de a provoca duşmanului răni serioase sunt mult
mai mici, ele salvându-se prin fugă, de aceea, atunci când nimeresc în
condiţii neobişnuite, în încăperi închise, ele nu mai aleg procedeele de luptă.

Aşadar, în relaţiile cu alţi indivizi din specia sa, fiarele şi păsările răpitoare
se dovedesc mai reţinute decât "paşnicele" animale erbivore. Şi aici ajungem
la momentul când se profilează întrebarea firească: din ce categorie face
parte omul, a "porumbeilor" sau a "lupilor"? La om nici o parte a corpului nu
reprezintă o armă serioasă şi, respectiv, instinctul nu impune înfrânări. Noi
însă, nefiind "dotaţi" cu arme de la natură, le-am inventat singuri, iar pentru
apariţia mecanismelor de înfrânare e nevoie de o perioadă îndelungată de
evoluţie.

Aşa explică motivaţia conflictelor interumane corifeii ştiinţei etologice

Lorenz şi Eibl-Eibesfeldt. Ultimul, în cartea sa Biologia păcii şi a
războiului, susţine că tendinţa de a ucide indivizii conspecifici este o
consecinţă a revoluţiei culturale. Şi un grup de cimpanzei, şi un trib de
oameni primitivi, pentru a-şi apăra teritoriul de rivali, foloseau aceleaşi
procedee, cu deosebirea că omul îşi putea omorî duşmanul cu ajutorul
armelor, pe când cimpanzeii nu. În acest caz, chiar dacă la om există un
mecanism ce împiedică uciderea confraţilor săi, omorul a devenit un act atât
de rapid, încât mecanismul înfrânării nu reuşea să fie activat. O lovitură
fulgerătoare cu arma permitea uciderea adversarului înainte ca acela, prin
gesturi corespunzătoare, să ceară îndurare.

Savantul finlandez Pekka Kuusi propune o versiune proprie. El este de

părere că, de vreme ce oamenii sunt un produs al dezvoltării informaţionale
şi culturale, ei îl interpretează ca individ conspecific doar pe acela care
posedă aceeaşi informaţie sau este adept al aceluiaşi cult (religios,
comportamental, etnic etc.). Toţi cei care urmează alte norme
comportamentale sunt catalogaţi automat drept străini. Iar în cazul unui
element străin, mecanismele de înfrânare a agresiunii şi omorului nu mai
funcţionează. Astfel se explică războaiele dintre naţiuni, conflictele
interetnice şi interconfesionale, antisemitismul, rasismul şi discriminările –
oamenii posedă un bagaj informaţional diferit şi nu tolerează alte interpretări
şi forme comportamentale. Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la
New-York şi Washington reprezintă la rândul lor o consecinţă a unei
confruntări dintre două mentalităţi, dintre două civilizaţii.
Toate aceste dezvăluiri ale psihologiei umane conferă o notă accentuată de
îngrijorare, deoarece atât istoria cât şi realităţile din ultimul timp, marcate de
conflicte la scară globală, vin să confirme ipotezele sus-menţionate. Iar
crearea armelor de distrugere în masă măreşte considerabil pericolul
declanşării unui proces de autodistrugere a speciei Homo Sapiens.

Cum vom reuşi să punem capăt acestei tendinţe distructive: prin intermediul
religiei, culturii, moralei, ştiinţei, sau poate al unui… ajutor extraterestru!? E
greu de spus – până acum aportul acestor factori nu a fost suficient de
relevant. Cel puţin, la momentul actual, ne consolează faptul că suntem
conştienţi de amploarea pericolului. Dar, ne va ajuta oare raţiunea să-l
depăşim?...
Invata-l pe cel mic sa isi redirectioneze agresivitatea

Iti este greu sa asociezi termenii "copil" si "agresivitate"? Cel mai adesea,
aceasta este o atitudine fireasca, pentru ca nici unul dintre parinti nu isi poate
imagina ca fiul sau fiica sa are un comportament inadecvat si agresiv. Totusi
parintii mi-ar putea da dreptate daca le amintesc de nenumaratele situatii in
care ei insisi s-au confruntat cu supararile duse uneori pana la exagerare de
micutii incapatanati in furia lor...

Parintii isi imagineaza de cele mai multe ori ca asemenea atitudini ale
copiilor sunt firesti in conditiile in care acestia incearca sa isi gaseasca si sa
isi asume identitatea. Ca atare, nu se ingrijoreaza foarte mult, considerand
aceste faze normale si trecatoare. Insa in ce moment anume un asemenea
comportament inceteaza sa mai fie "normal", devenind o problema pentru
cel mic, pentru relatiile sale cu familia si cu persoanele din jurul sau? Cand
este important ca parintele sa intervina si sa redirectioneze agresivitatea
copilului?

Psihologii americani considera ca un comportament agresiv implica un atac

fizic sau verbal asupra unei alte persoane, intr-un mod care ii raneste pe cei
din jur sau ii pune, intr-un anumit fel, intr-o situatie amenintatoare. Copiii,
desi iti vine greu sa crezi acest lucru, sunt capabili de asemenea lucruri.
Tocmai de aceea este foarte bine sa monitorizezi indeaproape situatiile
"periculoase" si sa incerci sa le modifici cursul.

Ce ar trebui sa faca parintii?

Din nefericire, societatea zilelor noastre este una violenta, iar copiii nostri
sunt supusi acestor acte agresive in fiecare zi - fie prin mediatizarea lor, fie
prin activitatile si relatiile pe care le au cu cei din jur. Chiar si serialele de
televiziune, asa numitele sitcom-uri, folosesc agresiunea verbala, in situatii
comice, care starnesc rasul. Astfel incat parintilor le este tot mai greu sa le
evidentieze copiilor faptul ca agresiunea reprezinta un pericol.

Uneori este dificil sa identifici situatiile in care cel mic este pur si simplu
agresiv sau daca acest comportament este determinat de alte cauze. In acest
sens, psihologii americani sustin ca este foarte utila pentru parinti pastrarea
unui jurnal, tinerea unei evidente care sa le atraga atentia asupra cazurilor in
care copilul a adoptat o atitudine inadecvata.
Ceea ce poate face orice parinte este sa identifice niste pattern-uri (modele)
in comportamentul copiilor. O data ce parintele observa cu mai multa atentie
atitudinea celor mici, mai ales in cazuri iesite din comun, aceste pattern-uri
sunt mult mai usor de identificat. Pasul urmator este de a dezvolta niste
strategii care sa ii ajute pe copii sa rezolve situatiile tensionate intr-un mod
mult mai eficient.

Un jurnal de acest tip poate fi bun si pentru parinti, deoarece le ofera o

evidenta a felului in care au reactionat fata de comportamentul copiilor.
Daca reactiile nu sunt productive si este recomandabil sa fie schimbate -
deoarece nu vin in ajutorul celor mici - atunci un asemenea jurnal reprezinta
o bila alba in plus si pentru adulti... Parintii invata, treptat, sa observe
semnele "incipiente" ale enervarii micutilor. Acest lucru ii ajuta apoi sa
gestioneze si sa stapaneasca situatia, inainte ca aceasta sa scape de sub
control...

Jurnalul este de mare folos si pentru copii: datorita lui, vor intelege ce
anume declanseaza enervarea si agresivitatea si, mai departe, vor invata sa
faca fata acestor incidente tensionate. Desi ai impresia ca un copil nu poate
intelege aceste lucruri, nu il subestima! Are capacitatea de a remarca, la fel
ca si tine, dar la un alt nivel, ceva mai simplu, pattern-urile agresivitatii.

De asemenea, parintii trebuie sa le vorbeasca micutilor despre felul in care

simt ei ca reactioneaza in fata situatiilor care declanseaza comportamentul
violent. Intrebari de acest tip pot fi binevenite: Ce poti face in momentul in
care simti ca te-ai enervat? Ce anume te poate impiedica sa iti pierzi
controlul? Cum poti preveni asemenea incidente? Ce poti invata din
asemenea situatii?

Copiii invata foarte mult din experientele anterioare. Ca atare, daca le explici
totul ca pe o lectie, care are o morala plauzibila si pe care o pot aplica mai
departe in situatii asemanatoare, atunci isi vor da seama mult mai usor care
este linia de urmat. Supravegherea ta, ca parinte, este foarte importanta - cel
mic se bazeaza intotdeauna pe sprijinul tau si puterea ta de a-i deschide ochii
asupra unor lucruri pe care deocamdata nu le percepe foarte bine.

Fiecare copil reactioneaza in propriul fel in situatii tensionate. Pentru unii

este suficient sa inspire puternic de cateva ori, pentru a se calma; pentru altii,
"nervii" dispar daca inchid ochii; alti copii invata sa se elibereze de tensiune
"calatorind" cu gandul intr-un loc neutru, in schimb ce pentru altii
"mormaiala" unui cantecel este solutia cea mai buna...

Unele familii stabilesc un sistem de semnale prin care se atentioneaza ca

sunt pe cale de a-si pierde cumpatul. Acest lucru este valabil atat pentru
copii, cat si pentru parinti! Este o idee foarte buna sa "implementezi" un
asemenea sistem si in caminul tau - te va scuti de foarte multe neintelegeri
ulterioare...

Chiar daca esti constienta de faptul ca cel mic nu isi propune in mod special
sa te scoata pe tine din rabdari si ca supararile sale i se par justificate, stiu
sigur ca uneori si tu ajungi in acel neplacut si umbros colt al enervarii... Ca
parinte, este foarte important sa nu ii arati copilului tau ca ti-ai pierdut
cumpatul. Acest lucru il demoralizeaza uneori sau il impulsioneaza sa vada
pana unde si cat de mult iti poate incerca limitele... De aceea este de preferat
sa inveti, la randul tau, care sunt punctele declansatoare ale maniei tale.

Copiii trebuie sa invete sa compenseze energia cheltuita prin enervare cu

realizarea unor lucruri pozitive. Inca de cand sunt mici, simtul actelor
caritabile si al bunatatii trebuie sa prinda un contur foarte clar in gandurile
lor. Gesturile frumoase pe care le pot face fata de cei din jur sunt de real
ajutor in redirectionarea furiei pe care o vor simti la un moment dat.
Implicarea pozitiva in vietile prietenilor lor ajuta la construirea si intarirea
empatiei.

Este de preferat ca parintii sa ii puna pe cei mici in fata unor situatii in care
ei pot veni in ajutorul altor persoane. In acest fel, copiii isi vor da seama ca
recompensele sufletesti si sentimentul utilitatii, care acompaniaza asemenea
comportamente pozitive, ofera o rasplata mult mai mare decat agresivitatea
si descatusarea nervilor.

Rolul familiei este crucial pentru formarea personalitatii copiilor. Primele

lectii de viata si de comportament social sunt "predate" si invatate acasa.
Expresia "cei sapte ani de acasa" spune multe in acest sens... Rolul parintelui
este acela de a-i oferi copilului un model si directia de urmat in viata.
Bunatatea si compasiunea se invata si se deprind in primul rand acasa, in
urma "lectiilor" pe care le "predau" adultii, precum si prin imitarea unor
comportamente pe care copiii le observa la parintii sau fratii lor mai mari.
O lectie de acest tip, aflata la indemana oricarui parinte, este sa il invete pe
micut cum anume trebuie sa se comporte fata de un animal de companie. Se
stie foarte bine ca un caine sau o pisicuta ajuta la formarea personalitatii
unui copil, il invata ce inseamna responsabilitatea si prietenia.

Insa copiii nu sunt constienti de propria putere fizica si cu atat mai putin isi
dau seama cand anume exagereaza cu exercitarea ei. Au existat, cu
siguranta, cazuri in care copilul tau a reusit sa "smotoceasca" o biata pisicuta
mai mult decat ar fi fost cazul... Cei mici fac acest lucru din dragalasenie,
din prea multa dragoste si afectiune fata de animalul de companie pe care il
considera prietenul lor.

Tocmai de aceea supravegherea ta in asemenea situatii este foarte importanta

- in clipa in care sesizezi ca micutul nu isi da seama de faptul ca ii poate face
rau animalului, spune-i pe un ton cald si intelegator: "Cu grija, joaca-te mai
bland cu pisicuta, o doare sa o tragi de coada!". Reaminteste-i acest lucru de
fiecare data cand exagereaza cu joaca si lauda-l daca observi ca micile tale
observatii dau roade si cel mic nu mai "chinuieste" animalul. Mai mult decat
orice, vorbeste cu el simplu si clar, fara sa te rastesti la el - considera-l o
persoana cu judecata, capabila sa inteleaga asemenea lucruri. Daca ii arati si
cum anume trebuie sa se joace cu animalul vostru de companie - puterea
exemplului ajuta intotdeauna - te asiguri ca micutul va invata prima lectie a
comportamentului pozitiv.

Agresivitatea in cazul copiilor cu varste mai mari

Comportamentul agresiv al viitorului adult poate fi anihilat sau, cel putin,

ameliorat daca primii pasi ai copilului sunt urmariti inca de la varste fragede.
Daca ii oferi fetitei sau baietelului tau optiunea si alternativa cheltuirii
energiei in alt mod decat prin acte agresive, viitorul adult va sti ca exista
lucruri pentru care nu merita sa te enervezi si peste care poti trece mai usor
daca stii (sau inveti) sa te controlezi.

O data ce cresc, copiii se confrunta cu noi si noi experiente, multe dintre ele
traumatizante sau extrem de stresante, care ii pun in fata unor situatii
dificile. In special copiii care nu mai sunt supravegheati indeaproape de
parinti (o data cu inceperea scolii, nu mai petrec la fel de mult timp acasa, cu
familia), sunt cei mai expusi. Din aceasta cauza, este foarte important ca
asemenea metode de redirectionare a agresivitatii sa fie in continuare
utilizate, ca modalitati de a-i invata pe adolescenti sa faca fata "nervilor".

Este nevoie ca acest mesaj care militeaza pentru non-violenta sa fie repetat
in mod constant, astfel incat sa fie cu adevarat inteles de catre copii.
Constanta si repetitia, afirma psihologii americani, este utila pentru
intelegerea si asimilarea acestui mesaj - o data patruns in mintea lor, cei mici
nu vor mai fi tentati sa apeleze la agresivitate atunci cand adultii nu se afla in
preajma lor. Mesajul non-violentei trebuie sa aiba sens pentru cel mic
indiferent de cine se afla sau nu in prezenta sa, este o atitudine pe care
trebuie sa o adopte pentru ca o intelege si o accepta, nu pentru ca "asa i se
spune" ca este bine.

Unii parinti folosesc, pentru copiii lor, activitatile sportive sau alte activitati
fizice extrascolare, ca modalitate de eliberare a energiei. O descatusare fizica
a agresiunii reprezinta uneori o solutie eficienta, care ii impiedica pe copiii
extrem de incarcati emotional sa rabufneasca. Scolarii nu au decat de
castigat din aceste lucruri - sportul este o activitate care le face bine,
permitandu-le dezvoltarea fizica armonioasa, dar ii ajuta si pe plan
psihologic, eliberandu-i de tensiunile acumulate.

Psihologii americani precizeaza insa ca acest lucru nu este intotdeauna

valabil si ca este important sa privim lucrurile in contextul lor. Spre
exemplu, daca hotarasti sa iti inscrii baiatul intr-o echipa de fotbal de juniori,
aceasta poate fi o decizie foarte buna. Insa, daca cel mic percepe colectivul
in care incearca sa se integreze drept o sursa de frustrare si de umilinta
(pentru ca nu este foarte bun la acet sport, nu ii place sau ceilalti colegi de
echipa rad de el dintr-un motiv sau altul), atunci practicarea acestui sport nu
reprezinta o solutie prea fericita...

Insa daca baiatul tau se simte implinit intr-o asemenea echipa, daca are parte
de satisfactii si reuseste sa isi faca prieteni printre coechipieri, sportul
devenind o sursa de multumire si energie, care ii ofera oportunitatea
dezvoltarii unor abilitati native, acest lucru va ajuta la diminuarea actelor
agresive.

Pana la urma, eliberarea energiilor negative reprezinta un lucru bun, dar cel
mai important lucru este acela de a identifica si elimina cauzele care duc la
aceste "rabufniri". Pentru foarte multi dintre copiii nostri, aceste cauze nu
reprezinta altceva decat "tratamentul" inadecvat de care au parte la scoala,
din partea unor colegi mai mari, care fac glume pe seama lor: abuzul verbal
sau chiar fizic, umilinta, experientele traumatizante, eliminarea dintr-un
anumit cerc de prieteni, faptul ca nu sunt apreciati etc. reprezinta tot atatea
cauze pentru acumularea de frustrari.

Acestea vor "exploda" mai devreme sau mai tarziu si de aceea este de
preferat sa identificam motivele care duc la asemenea situatii, sa incercam sa
le prevenim, sa le eliminam sau sa redirectionam manifestarile lor nervoase.
Mai important decat orice este ca micutul sa simta ca are in tine un prieten
care il intelege. De aceea, nu este recomandabil ca primul lucru pe care il
faci este sa ii spui ca un asemenea comportament este inadmisibil si ca "la
varsta lui nu este acceptabil sa aiba atatia nervi"... Nu faci decat sa il
indepartezi de tine si sa ii adancesti frustrarea. Trebuie sa vezi situatia in
ansamblul ei si sa intelegi ca exista niste cauze care l-au adus in aceasta stare
de surescitare nervoasa. O data ce ajungi la explicatiile profunde ale
comportamentului lui, poti lua si masurile care se impun. Iar schimbarea
circumstantelor care produc aceste "revolte" reprezinta cea mai buna solutie
pe termen lung.

Responsabilitatea ta, ca parinte, include si pastrarea unei comunicari

eficiente cu cel mic. Discutiile si urmarirea unor modele comportamentale
(pattern-uri) te pot ajuta in depistarea primilor pasi care duc la agresivitate.
Identificarea surselor care genereaza frustrarea si apoi actele agresive sunt
importante pentru a te ajuta pe tine, ca parinte, sa stii ce situatii anume
trebuie sa invete copilul tau sa evite pe viitor. Eliminarea sau ameliorarea
comportamentelor agresive reprezinta o lectie pe care parintii si copiii
trebuie sa o invete impreuna, inainte ca agresivitatea sa se transforme in
violenta.

Sfaturi practice pentru parinti

Arata-i foarte clar copilului tau ca nu accepti acest comportament din partea
lui si ca nu ti se pare deloc "dragut", "distractiv" sau "caraghios" nici un tip
de agresivitate manifestata fata de alte persoane.

Stabileste o lista de consecinte non-violente pentru fiecare comportament

sau manifestare rautacioasa si agresiva pe care o are fata de cei din jurul sau.
Exemple de "pedepse" ar putea fi: limitarea sau absenta timpului pe care are
voie sa il petreaca la joaca, cu alti copii, sau obligatia de a cere scuze
"victimelor" sale, pentru orice ar fi spus, facut sau stricat.
Supravegheaza indeaproape activitatile copilului tau, prietenii de joaca, de
pe strada sau de la scoala, precum si locurile in care isi petrece timpul.
Stabileste reguli clare pentru situatiile tensionate, in care cel mic declara
"stare de asediu" in familia voastra...

Comunicarea cu profesorii de la scoala este, de asemenea, foarte importanta.

Daca observi schimbari destul de drastice in comportamentul copilului tau in
ultima vreme, o discutie cu dirigintele te-ar putea lamuri daca aceasta
problema este legata cumva de scoala sau daca isi face simtita prezenta si in
acest domeniu. Atitudinea lui la scoala, relatia cu profesorii, colegii sau
prietenii iti pot da multe indicii despre cauzele care au dus la aceasta situatie
tensionata.

Vorbeste cu alti parinti despre acelasi lucru, incercand sa determini daca si

copiii lor au probleme asemanatoare.

Lauda eforturile celui mic atunci cand adopta un comportament mai putin
agresiv si mult mai responsabil, asa cum faci de fiecare data cand isi
respecta indatoririle pe care le are acasa si la scoala.

Nu il lasa sa urmareasca foarte multe emisiuni de televiziune care

promoveaza o atitudine agresiva si/sau violenta, mai ales nesupravegheat.
Acelasi lucru este valabil si pentru jocurile de acelasi tip pe calculator.

Ai grija de propriul comportament in preajma celui mic. Esti un model

pentru copilul tau si vei vedea ca, o data ce iti vei reduce sau elimina (pe cat
posibil...) reactiile agresive, si el va face acelasi lucru.

Discuta intotdeauna cu micutul despre lucrurile care il apasa si ajuta-l sa nu

"inmagazineze" frustrari si reactii negative.
 Particularitãti în prelucrarea informaþiei la tinerii cu
comportament antisocial
Abstract
Particularities in the information processing of the young persons with
antisocial behaviour tendencies
Cognitive styles have not been included until now in the cognitive models
elaborated for the antisocial behaviour. The purpose of the present study
is to reveal some theoretical and pragmatic advantages of considering the
cognitive style construct in explaining the antisocial behaviour occurrence
and in finding more efficient ways for its treatment. It is argued that some
poles of stylistic dimensions like cognitive complexity, concrete vs.
abstract thinking, field dependence vs. field independence, leveler vs.
sharpener could facilitate the manifestation of the antisocial behaviour in
specific contexts.
Pentru a explica comportamentul antisocial, în general, ºi cel
agresiv, în particular, s-au elaborat în ultimele decenii o serie de teorii ºi
modele cognitive. În funcþie de natura factorilor explicativi invocaþi ºi de
natura fenomenelor considerate, ele s-ar putea încadra în mai multe tipuri.
Unele se bazeazã pe concepþiile asupra etapelor de parcurs în prelucrarea
informaþiei (în cazul de faþã a celei de naturã socialã), schemele cognitive
având un rol central ca factor explicativ (Huesmann, 1997; Anderson et
al., 1996; Berkowitz, 1989; Zillman, 1994 citaþi în Baron, Byrne ºi
Johnson, 1998). În cadrul acestei categorii de modele se disting cele care
se concentreazã pe particularitãþile în prelucrarea informaþiei în cursul
diferitelor etape de rezolvare a problemelor de naturã socialã. Ele pun
accentul pe tendinþele atribuþionale, de interpretare a indiciilor din mediul
social, ºi pe tendinþele în generarea ºi evaluarea soluþiilor. Apariþia unor
astfel de tendinþe fost pusã pe seama formãrii unor scheme cognitive ºi,
de asemenea, pe seama unor deficienþe în formarea anumitor deprinderi
(Dodge, 1986, citat în Perry, Perry ºi Kennedy, 1992). Un alt tip de
modele cognitive se concentreazã asupra factorilor cognitivi care mediazã
comportamentele agresive viitoare în raport cu cele anterioare, prin
intermediul mecanismelor de autojustificare a actului agresiv (vezi Brehm
ºi Kassin, 1990).
Nici unul dintre modele cognitive ale comportamentului antisocial
din cele întâlnite în literatura de specialitate nu include însã ca factori
explicativi stilurile cognitive, definite ca tendinþe, preferinþe generale de
a prelucra informaþia într-un anumit mod.
Caracterizarea activitãþii cognitive a indivizilor din punct de vedere
stilistic ar putea avea consecinþe de ordin teoretic ºi practic asupra
studiului comportamentului antisocial. Teoretic, stilurile cognitive ar
putea juca rolul unor variabile moderatoare pentru unii dintre factorii
identificaþi ca fiind importanþi în apariþia comportamentului antisocial.
Preferinþa pentru prelucrarea informaþiei corespunzãtoare unui anumit pol
stilistic s-ar constitui atunci ca un factor de risc în dezvoltarea tendinþelor
înspre un comportament antisocial în anumite contexte. Ca urmare, ea ar
putea explica, parþial, ºi dependenþa de context a influenþei exercitate de
anumiþi factori, direcþia efectului lor schimbându-se funcþie de situaþie.
Tot din punct de vedere teoretic, cercetarea stilurilor cognitive în
contextul comportamentului antisocial s-ar integra în eforturile care se fac
recent de a afle cãile diferite prin care se dezvoltã la anumiþi indivizi,
anumite tipuri de comportament antisocial, adicã aºa numita analizã a cãii
de dezvoltare a comportamentului antisocial (Loeber ºi Hay, 1997). De
asemenea, ea ar putea sluji interpretãrii rezultatelor obþinute la alte probe
folosite cu scopul diagnozei ºi prognozei pentru indivizii cu tendinþe spre
comportamentul antisocial. Stilurile cognitive ar putea fi invocate ºi
pentru a explica particularitãþile în prelucrarea informaþiei sociale
identificate la persoanele cu comportament agresiv (Dodge, 1986, citat de
Reine, 1993), particularitãþile în dezvoltarea moralitãþii, în formarea
imaginii, concepþiei de sine, a modelului lumii în funcþie de care astfel de
persoane îºi regleazã comportamentul. Luarea în considerare a stilurilor
cognitive ca factor explicativ ar implica recunoaºterea faptului cã pentru a
soluþiona o problemã de naturã socialã într-un mod considerat a fi
acceptabil social, nu e importantã doar capacitatea de a elabora ºi a pune
în practicã acea soluþie, ci ºi capacitatea ºi dorinþa de a investi efort
pentru a o aplica într-o anumitã situaþie. De altfel, un studiu realizat de
Pont (1995) aratã cã cei cu tendinþã spre comportamente agresive nu
prezintã deficite în ceea ce priveºte capacitatea de a genera soluþii, ci au o
preferinþã pentru anumite tipuri de soluþii. Aceastã preferinþã ar putea fi
pusã în legãturã cu prezenþa anumitor stiluri cognitive. Pe scurt, stilurile
cognitive, care se considerã a fi deja conturate la vârsta adolescenþei, ar
aduce o contribuþie importantã la înþelegerea proceselor care conduc la
apariþia comportamentelor antisociale.
Din punct de vedere practic, considerarea factorilor stilistici ar
aduce beneficii în diagnosticul diferenþial (pentru diferitele forme ale
comportamentului antisocial), ar contribui la elaborarea de noi probe de
identificare a celor cu tendinþe spre comportamentul antisocial ºi la
interpretarea celor folosite pânã acum. Stilurile cognitive ar fi importante
ºi în elaborarea strategiilor de intervenþie, astfel încât acestea sã fie
adecvate stilului de prelucrare a informaþiei a persoanei aflatã în
tratament.
Deºi puþin numeroase, câtva cercetãri au condus la rezultate care,
direct sau indirect, ar putea fi folosite în direcþia susþinerii existenþei unei
legãturi între particularitãþile individuale în prelucrarea informaþiei ºi
comportamentul antisocial.
Dodge ºi Newman (1991, în Reine, 1993) au obþinut date care vin în
sprijinul ipotezei potrivit cãreia copiii agresivi tind sã foloseascã mai
puþin stimulii din mediu pentru a media propriul comportament, codând
probabil mai puþin acest gen de stimuli. Astfel de date ar putea sta la baza
formulãrii unei ipoteze privind legãtura între independenþa de câmp, ca
dimensiune stilisticã, ºi comportamentul agresiv, plecând de la
presupunerea cã cei cu un stil caracterizat prin independenþa de câmp ar
coda mai puþin indicii din mediu.
Vernon (citat de Gardner, 1966), evidenþiazã o legãturã între
mecanismele de apãrare ºi de coping ºi polii dimensiunii cognitive
egalizator - diferenþiator. Egalizatorii ar tinde sã foloseascã represia, pe
când diferenþiatorii ar tinde mai mult înspre un comportament agresiv.
Farrington (1992) evidenþiazã legãtura dintre comportamentul
antisocial ºi o capacitate scãzutã pentru gândirea abstractã. În legãturã cu
aceste date, cercetãrile ar trebui sã clarifice dacã e vorba de incapacitatea
de a gândi abstract sau e mai degrabã vorba de o preferinþã pentru
gândirea concretã, lucru care ar justifica punerea în legãturã a acestui
comportament cu dimensiunea stilisticã abstract-concret.
Reine (1993), citând o serie de studii, explicã comportamentul
antisocial prin prezenþa la persoanele cu un astfel de comportament a unor
disfuncþionalitãþi ale emisferei stângi, care ar conduce la deficite în
comunicare. Dacã o astfel de relaþie s-ar adeveri, acest lucru ar putea
implica ºi existenþa unei asocieri între particularitãþile în prelucrarea
informaþiei care decurg din asimetria în funcþionarea celor douã emisfere
ºi comportamentul antisocial.
Davidson ºi Jouniss (1991, în Colby ºi Damon, 1992) remarcã faptul
cã dezvoltarea moralã (al cãrei nivel influenþuenþeazã apariþia
comportamentelor antisociale) pare a fi susþinutã de un stil de interacþiune
cu alþii deschis, generativ, autoreflexiv, astfel încât acþiunile morale sã se
închege într-un sistem stabil ºi flexibil. Un stil cognitiv caracterizat prin
complexitate cognitivã consider cã ar favoriza stilul de interacþiune
menþionat mai sus. De asemenea, Berzonsky, Rice ºi Neimeyer (1990, în
Jones, 1994) stabilesc, printr-o cercetare experimentalã, o legãturã între
cele patru niveluri ale dezvoltãrii identitãþii de sine propuse de Marcia
(1966, în Jones, 1994) ºi stilurile cognitive. Cei aflaþi doar în primul
stadiu al formãrii identitãþii de sine, cel difuz (când individului îi lipseºte
orice dorinþã de cãutare a identitãþii de sine, îi lipseºte hotãrârea de a se
implica în realizarea unui scop sau în respectarea unei valori), în rândul
cãrora s-ar gãsi conform autorilor citaþi mai sus cel mai mare procent de
persoane cu comportament antisocial, s-ar caracteriza printr-o concentrare
redusã a atenþiei, printr-o orientare prin evitare, represie ºi complexitate
cognitivã redusã, adicã ceea ce ei numesc stil cognitiv difuz.
Witkin (1965) a cãutat ºi el sã demonstreze o legãturã între
formarea identitãþii ºi stilul cognitiv. Invocând date experimentale, el
susþine cã persoanele cu stil cognitiv global sau cele dependente de câmp
vor întâmpina dificultãþi în formarea identitãþii ºi nu se vor lupta pentru
menþinerea ei. Nivelul scãzut al diferenþierii cognitive la aceºti indivizi ar
determina un nivel mai crescut de dependenþã ºi adoptarea unor
mecanisme de coping nespecifice (represia generalizatã, exprimarea
indirectã a sentimentelor, îndreptarea ostilitãþii cãtre sine). În schimb, la
persoanele cu un grad de diferenþiere crescut (caracteristic polilor
stilistici analitic ºi independent de câmp) s-ar putea constata manifestãri
mai directe ale agresivitãþii, în contextul efortului de menþinere a
identitãþii, adoptând mecanisme de coping specifice (proiecþia, ostilitatea
orientatã spre exterior). În legãturã cu importanþa stilului cognitiv, Witkin
(1965) remarcã faptul cã acesta, fiind o reflecþie a unor aspecte profunde
ale alcãtuirii psihice, se regãseºte în cadrul unei varietãþi de categorii
nosologice, putându-se depãºi astfel nivelul comportamentului manifest,
accentul punându-se pe caracterizarea dinamicã. În consecinþã, s-ar putea
deduce cã evaluarea stilului cognitiv ar putea sluji mai degrabã unui
diagnostic diferenþial ºi pentru aprecierea potenþialului de schimbare
printr-o anumitã procedurã psihoterapeuticã. Aceastã observaþie ar putea
fi valabilã ºi în cazul diferitelor forme de agresivitate, care ar putea fi
puse în legãturã cu stiluri de coping ºi cognitive specifice. Nu ne putem
aºtepta, în cele mai multe cazuri, sã aparã corelaþii între diverse stiluri
cognitive ºi nivelul agresivitãþii sau diferitele forme de comportament
antisocial, fãrã ca sã se ia în considerare contextul, situaþiile în care se
aflã persoanele studiate.
Schroeder, Driver ºi Steufert (1967) ºi Harvey (1967) au identificat
patru tipuri de structuri cognitive, care se caracterizeazã prin niveluri
diferite de prelucrare a informaþiei descrise pe douã dimensiuni: concret -
abstract ºi grad de complexitate (integrare, discriminare ºi diferenþiere).
În general, pe linia realizãrii unui diagnostic diferenþial, se poate emite
ipoteza cã structurile caracterizate printr-un nivel de complexitate
cognitivã scãzutã ar predispune înspre o agresivitate de tip reactiv, iar
cele cu un nivel crescut de complexitate înspre o agresivitate de tip
proactiv (Dodge ºi Coie, 1987, în Davidson ºi Neale, 1994).
Cele douã forme ale agresivitãþii amintite mai sus ar pute fi puse în
legãturã ºi cu alte dimensiuni ale stilului cognitiv: impulsivitate -
reflexivitate, dependenþã de câmp - independenþã de câmp, nivel de
automonitorizare (Wyer ºi Radvansky, 1999).
Unele tipuri de control cognitiv (Klein, 1970), care stau la baza
definirii stilurilor cognitive, ar putea fi ºi ele asociate cu predispoziþia
pentru comportamente antisociale. Întinderea domeniului de scanare a
informaþiei ar fi unul dintre ele. Un domeniu îngust, ar scãdea
probabilitatea verificãrii propriilor judecãþi (prin cantitatea redusã de
informaþii luate în considerare), lucru care ar favoriza o agresivitate
reactivã în situaþiile în care ea apare ca rãspuns la o interpretare greºitã a
situaþiei. De asemenea, un astfel de tip de control ar face mai dificilã
formarea unei identitãþi, în lipsa unei explorãri suficiente a informaþiei
din mediu. Controlul cognitiv caracterizat prin opoziþia egalizare -
diferenþiere va avea efecte diferite, funcþie de context. Astfel, un
egalizator ar putea avea tendinþa de a generaliza stimulii care s-au asociat
cu declanºarea comportamentelor agresive, lucru care ar conduce la o
creºtere a frecvenþei acestor comportamente. Diferenþiatorii ar fi mai
înclinaþi sã accentueze contrastul între propria poziþie sau informaþie pe
care o deþin ºi informaþiile incongruente care vin din exterior sau poziþiile
opuse. Aceastã accentuare a gradului de opoziþie ar putea duce în cadrul
relaþiilor interpersonale la conflicte mai frecvente, care se pot însoþi
adesea de reacþii violente.
Relevanþa stilurilor cognitive pentru studiul comportamentelor
antisociale se poate evidenþia ºi în contextul specific al conturãrii unor
stiluri, strategii specifice de soluþionare a conflictului. Dupã Perry, Perry
ºi Kennedy (1992) modul în care se percep evenimentele din cursul unui
conflict determinã aproape sigur dacã conflictul va escalada în agresiune.
Se poate presupune cã stilul cognitiv (mai ales complexitatea cognitivã)
ar putea influenþa acest mod de percepþie. Ca urmare, agresiunea nu ar fi
un rãspuns inevitabil în cursul unui conflict, apariþia ei putând fi
influenþatã ºi de un anumit stil în prelucrarea informaþiei.
Se poate conchide, plecând de la datele obþinute de diverºii autori
citaþi, cã existã, într-o oarecare mãsurã, premisele iniþierii unui studiu
mai amplu al unor legãturi între comportamnetul antisocial ºi diverse
dimensiuni ale stilului cognitiv. Reuºita unui astfel de demers ar aduce,
dupã cum s-a vãzut mai sus, beneficii de ordin teoretic ºi practic.
Cercetãrile ulterioare ar trebui sã determine în ce mãsurã sunt îndreptãþite
speculaþiile fãcute în aceastã lucrare pe marginea datelor din studiile
citate. Astfel de cercetãri vor fi însã dificil de realizat practic. Aceasta
pentru cã, deºi existenþa diferenþelor individuale în modul de desfãºurare
a proceselor cognitive este relativ bine documentatã ºi ea are, intuitiv,
numeroase consecinþe practice, constructul de stil cognitiv nu are o bazã
teoreticã unitarã. Prin urmare, lipseºte ºi acordul cu privire la metodele
cele mai bune de evaluare a dimensiunilor stilistice ºi lipsesc ºi
instrumentele de lucru care sã permitã o plasare mai precisã a persoanelor
pe aceste dimensiuni.