Capitolul XXV.

Construcţia imaginară a unei societăţi socialiste

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a cincea:
Cooperarea socială în absenţa pieţei
2

1. Originea istorică a ideii socialiste

Când filozofii sociali din secolul al optsprezecelea au pus temeliile praxeologiei şi ştiinţei
economice, ei s-au văzut confruntaţi cu distincţia, aproape universal acceptată şi necontestată,
între mărunţii indivizi egoişti şi stat – reprezentantul intereselor întregii societăţi. Cu toate
acestea, la vremea aceea, procesul de deificare, ce avea să sfârşească prin ridicarea oamenilor
care administrau aparatul social de coerciţie şi constrângere la rang de zei, nu era încă încheiat.
Când vorbeau despre stat, oamenii nu aveau încă în minte noţiunea cvasi-teologică de zeitate
omnipotentă şi omniscientă, încorporarea perfectă a tuturor virtuţilor; ei se gândeau la
aparatele guvernamentale concrete, aşa cum acţionau acestea pe scena politică. Era vorba
despre diferitele entităţi suverane, ale căror dimensiuni teritoriale rezultaseră din războaie
sângeroase, intrigi diplomatice, din succesiuni şi căsătorii dinastice. Era vorba despre principii
ale căror domenii private şi venituri, în multe ţări, nu erau încă separate de trezoreria publică,
precum şi de republicile oligarhice, ca Veneţia şi o parte dintre cantoanele elveţiene, în cadrul
cărora obiectivul ultim al administrării treburilor publice era îmbogăţirea aristocraţiei
stăpânitoare. Interesele acestor guvernanţi se aflau în opoziţie, pe de o parte cu acelea ale
supuşilor lor „egoişti”, preocupaţi exclusiv de urmărirea propriei lor fericiri şi, pe de altă parte,
cu cele ale statelor străine, însetate de prăzi şi de expansiune teritorială. Analizând aceste
antagonisme, autorii de cărţi despre chestiunile publice s-au arătat gata să îmbrăţişeze cauza
guvernului propriei lor ţări. Ei au admis cu toată candoarea că guvernanţii sunt reprezentanţii
intereselor întregii societăţi, aflate într-un conflict ireconciliabil cu acelea ale indivizilor.
Stăvilind egoismul supuşilor lor, guvernele promovau bunăstarea întregii societăţi, prin opoziţie
cu preocupările ignobile ale indivizilor.

Filozofia liberală a respins toate aceste idei. Din punctul ei de vedere, în cadrul societăţii de
piaţă neobstrucţionate, nu există conflicte între interesele corect înţelese. Interesele cetăţenilor
nu se opun intereselor ţării, iar interesele fiecărei ţări nu se opun intereselor altor ţări. [p. 690]

Totuşi, furnizând demonstraţia acestei teze, filozofii liberali au adăugat ei înşişi un element
esenţial la noţiunea de stat zeificat. În cercetările lor, ei au înlocuit statele reale din vremea lor
cu imaginea unui stat ideal. Ei au cultivat imaginea vagă a unui stat al cărui unic scop este de a-i
face pe cetăţeni fericiţi. Este sigur că acest ideal nu avea nici un corespondent în Europa
Vechiului Regim. În această Europă existau prinţişori germani care îşi vindeau supuşii ca pe
vite, pentru a lupta în războaiele altor ţări; existau regi care nu pierdeau nici o ocazie de a se
arunca asupra vecinilor mai slabi; exista experienţa şocantă a partiţiilor Poloniei; exista Franţa,
guvernată succesiv de oamenii cei mai iresponsabili ai secolului, regentul de Orléans şi Ludovic
al XV-lea; şi exista Spania, guvernată de amantul necioplit al unei regine adultere. Însă filozofii
liberali se ocupă exclusiv de un stat ce nu are nimic în comun cu aceste guverne de aristocraţi şi
curteni corupţi. Statul, aşa cum apare în scrierile lor, este guvernat de o fiinţă perfectă,
supraumană, un rege al cărui unic ţel este promovarea bunăstării supuşilor săi. Pornind cu
această presupoziţie, ei pun întrebarea dacă acţiunile cetăţenilor individuali, atunci când sunt
eliberaţi de orice control autoritar, nu s-ar îndrepta în direcţii pe care acest rege bun şi înţelept
le-ar dezaproba. Răspunsul filozofului liberal la această problemă este negativ. El admite, este
adevărat, că antreprenorii sunt egoişti şi urmăresc propriul lor profit. Dar, în cadrul economiei
de piaţă, ei nu pot realiza profituri decât satisfăcând, în modul cel mai adecvat cu putinţă, cele
mai intense nevoi ale consumatorilor. Obiectivele clasei antreprenoriale nu diferă de cele ale
regelui perfect, deoarece nici acesta din urmă nu urmăreşte nimic altceva decât acea
întrebuinţare a mijloacelor de producţie care să aducă maximum de satisfacţie consumatorilor.
Este evident că raţionamentul acesta introduce judecăţi de valoare şi părtinire politică în
abordarea problemelor. Stăpânul acesta patern nu este decât un alias al economistului care, cu
ajutorul acestui truc, îşi ridică propriile judecăţi de valoare la demnitatea de criteriu universal
valabil pentru valorile eterne absolute. Autorul se identifică pe sine cu regele perfect şi numeşte
obiectivele pe care le-ar alege el însuşi, dacă ar deţine puterea de rege, „bunăstare”, „bine
comun” şi „productivitate naţională” (Volkswirtschaftliche), prin contrast cu obiectivele urmărite de
indivizii egoişti. El este atât de naiv, încât nu realizează că acest ipotetic şef de stat nu este
altceva decât o ipostaziere a propriilor sale judecăţi arbitrare de valoare – şi presupune, candid,
că ar fi descoperit un criteriu incontestabil al binelui şi al răului. Sub masca binevoitoare a
autocratului patern se ascunde propriul Ego al autorului, ca voce a legii morale absolute.
[691] Caracteristica esenţială a construcţiei imaginare a regimului ideal al acestui rege este că
toţi cetăţenii sunt supuşii necondiţionaţi ai controlului său autoritar. Regele emite ordine şi
toată lumea le ascultă. Aceasta nu este o economie de piaţă; în ea nu mai avem proprietate
privată asupra mijloacelor de producţie. Terminologia economiei de piaţă se păstrează, dar, în
realitate, nu mai există nici proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, nici vânzare şi
cumpărare reale - şi nici preţuri de piaţă. Producţia nu se orientează după comportamentul
adoptat de consumatori pe piaţă, ci după decrete autoritare. Autoritatea le indică tuturor locul
pe care trebuie să îl ocupe în cadrul sistemului de diviziune socială a muncii, stabileşte ce să se
producă şi cum şi în ce fel i se permite fiecărui individ să consume. Este ceea ce se numeşte
astăzi, pe bună dreptate, modelul german de management socialist[1].
Aşadar, economiştii compară sistemul acesta ipotetic, care în ochii lor încorporează însăşi legea
morală, cu economia de piaţă. Cel mai pozitiv lucru pe care îl pot spune despre economia de
piaţă este că ea nu produce o stare de lucruri diferită de aceea pe care ar produce-o supremaţia
unui autocrat perfect. Ei încuviinţează economia de piaţă numai deoarece, după cum cred ei, ea
ajunge în cele din urmă la aceleaşi rezultate pe care le-ar urmări şi regele perfect. Astfel, simpla
identificare a ceea ce este moralmente bun şi economic eficient cu planurile unui dictator
totalitar, care este caracteristica tuturor adepţilor planificării şi ai socialismului, nu a fost
contestată de mulţi dintre vechii liberali. Ba chiar trebuie să spunem că ei au iniţiat această
confuzie, atunci când au pus, în locul despoţilor şi politicienilor răi şi lipsiţi de scrupul din lumea
reală, imaginea ideală a statului perfect. Este adevărat că, pentru gânditorul liberal, acest stat
perfect nu era decât un instrument auxiliar destinat raţionamentelor, un model cu care compara
funcţionarea economiei de piaţă. Dar nu trebuie să ne surprindă faptul că, în cele din urmă,
lumea s-a întrebat de ce să nu transfere acest ideal din sfera gândirii în sfera realităţii.

Toţi reformatorii sociali mai vechi urmăreau realizarea societăţii bune printr-o confiscare a
întregii proprietăţi private şi prin ulterioara ei redistribuire; partea fiecărui om trebuia să fie
egală cu cea a oricărui altul, iar vigilenţa constantă a autorităţilor trebuia să vegheze la
menţinerea acestui sistem egalitarist. Planurile acestea au devenit irealizabile, o dată cu apariţia
marilor întreprinderi manufacturiere, miniere şi de transporturi. Nu se poate pune problema
împărţirii unor unităţi economice de mari dimensiuni şi a distribuirii fragmentelor rezultate în
părţi egale[2]. [692] Vechiul program de redistribuire a fost înlocuit cu ideea de socializare.
Mijloacele de producţie urmau să fie expropriate, fără însă a se recurge [apoi] la redistribuire.
Statul însuşi avea să conducă toate fabricile şi toate fermele.
Această inferenţă a devenit logic inevitabilă, îndată ce lumea a început să
atribuie statului perfecţiune nu doar morală, ci şi intelectuală. Filozofii liberali prezentaseră statul
lor imaginar ca pe o entitate lipsită de egoism, dedicată exclusiv celei mai mari cu putinţă
ameliorări a bunăstării supuşilor săi. Ei descoperiseră că, în cadrul societăţii de piaţă, egoismul
cetăţenilor avea să producă aceleaşi rezultate pe care ar încerca să le realizeze statul acesta lipsit
de egoism; tocmai faptul acesta era cel ce justifica menţinerea economiei de piaţă, în ochii lor.
Dar lucrurile s-au schimbat îndată ce lumea a început să-i atribuie statului nu doar cele mai bune
intenţii, ci şi omniscienţă. În aceste condiţii, era inevitabil ca ei să conchidă că statul cel infailibil
era în măsură să reuşească în domeniul gestionării activităţilor productive mai bine decât
indivizii cei supuşi greşelii. El ar fi în măsură să evite toate acele erori care, adesea, fac să eşueze
acţiunile antreprenorilor şi ale capitaliştilor. În felul acesta nu vor mai exista malinvestiţii sau
irosirea vreunor factori limitaţi de producţie; avuţia va creşte. Prin contrast cu planificarea
realizată de statul omniscient, „anarhia” producţiei apare ca o risipă. Modul socialist de producţie
pare atunci a fi singurul sistem rezonabil, iar economia de piaţă pare incarnarea iraţionalităţii.
În ochii adepţilor raţionalişti ai socialismului, economia de piaţă este pur şi simplu o aberaţie de
neînţeles a omenirii. În ochii celor influenţaţi de istorism, economia de piaţă reprezintă ordinea
socială corespunzătoare unui stadiu inferior al evoluţiei umane, pe care procesul inevitabil de
perfecţionare progresivă îl va elimina, pentru a institui sistemul mai adecvat care este
socialismul. Ambele curente de gândire cad de acord asupra faptului că raţiunea însăşi este cea
care postulează tranziţia către socialism.
Ceea ce numesc minţile naive raţiune nu reprezintă decât absolutizarea propriilor lor judecăţi de
valoare. Omul pur şi simplu identifică produsele propriilor sale raţionamente cu noţiunea
îndoielnică de raţiune absolută. Nici un autor socialist nu a luat vreodată în consideraţie
posibilitatea ca entitatea abstractă căreia doreşte el să-i încredinţeze puteri nelimitate – fie că
aceasta este numită umanitate, societate, naţiune, stat sau guvern – ar putea acţiona într-un
mod pe care el însuşi îl dezaprobă. Socialistul susţine socialismul deoarece este pe deplin
convins că dictatorul suprem al societăţii socialiste se va arăta rezonabil din punctul său de
vedere (al socialistului însuşi), că dictatorul va urmări acele obiective pe care le aprobă pe deplin
el (socialistul însuşi) – şi că va încerca să atingă aceste obiective alegând mijloacele pe care [p.
693] le-ar alege şi el (socialistul însuşi). Fiecare socialist numeşte autentic socialist doar acel
sistem care îndeplineşte complet toate aceste condiţii; toate celelalte firme care ridică pretenţii
la numele de socialism sunt sisteme contrafăcute, în întregime diferite de adevăratul socialism.
Fiecare socialist este un dictator deghizat. Vai şi amar de toţi disidenţii! Aceştia şi-au pierdut
dreptul la viaţă şi trebuie „lichidaţi”.

Economia de piaţă face cu putinţă cooperarea paşnică între oameni, în ciuda faptului că ei se
află în dezacord cu privire la judecăţile lor de valoare. În planurile socialiştilor nu rămâne nici
un fel de loc pentru alte opinii. Principiul lor este aşa-numitul Gleichschaltung, principiul perfectei
uniformităţi, impuse cu forţa de către poliţie.
Oamenii numesc adesea socialismul o religie. El este într-adevăr o religie, a auto-deificării.
Statul şi Guvernul de care vorbesc planificatorii, Poporul naţionaliştilor, Societatea marxiştilor
şi Umanitatea pozitiviştilor lui [Auguste] Comte sunt nume pentru Zeul noilor religii. Dar toţi
aceşti idoli nu sunt decât nişte aliaşi ai propriei voinţe a reformatorului însuşi. Înzestrându-şi
idolul cu toate acele atribute pe care teologii I le atribuie Lui Dumnezeu, Egoul hipertrofiat se
zeifică pe sine. El este infinit de bun, omnipotent, omniprezent, omniscient, etern. El este
singura fiinţă perfectă din această lume imperfectă.

Teoria economică nu este chemată să examineze credinţa oarbă şi bigotismul. Credincioşii sunt
imuni la orice critică. În ochii lor critica este scandaloasă, o revoltă blasfemiatoare a unor
oameni răi împotriva splendorii nepieritoare a idolului lor. Ştiinţa economică se preocupă doar
de planurile socialiste, nu de factorii psihologici care îi împing pe oameni să îmbrăţişeze religia
statolatriei.
2. Doctrina socialistă
Karl Marx nu a fost părintele socialismului. Idealul socialist era pe deplin elaborat când Marx a
adoptat acest crez. Nu se mai putea adăuga nimic la concepţia praxeologică despre sistemul
socialist pe care o dezvoltaseră predecesorii săi – şi Marx nu a mai adăugat nimic. De asemenea,
Marx nici nu a respins obiecţiile formulate de autori mai timpurii şi de contemporanii săi, în
legătură cu fezabilitatea, dezirabilitatea şi profitabilitatea socialismului. El nici măcar nu s-a
lansat vreodată în vreo asemenea încercare, fiind pe deplin conştient de incapacitatea sa de a
reuşi în această privinţă. Singurul lucru pe care l-a făcut în vederea combaterii criticilor
socialismului a fost de a scoate la iveală doctrina polilogismului.
Cu toate acestea, serviciile furnizate de Marx propagandei socialiste nu s-au limitat la inventarea
polilogismului. Mai importantă chiar decât aceasta a fost doctrina inevitabilităţii socialismului.

Marx a trăit într-o epocă în care doctrina evoluţionistă a [p. 694] meliorismului era aproape
general acceptată. Mâna invizibilă a Providenţei i-ar conduce pe oameni, independent de
voinţele lor, de la stadii inferioare şi mai puţin perfecte, la stadii superioare şi mai perfecte. S-ar
manifesta de-a lungul istoriei umane o tendinţă inevitabilă către progres şi ameliorare. Fiecare
stadiu ulterior al situaţiei umane ar fi de asemenea şi un stadiu superior şi mai bun, în virtutea
faptului că este un stadiu ulterior. Nimic nu ar fi permanent în condiţia umană, cu excepţia
acestei mişcări irezistibile către progres. Hegel, care a murit cu câţiva ani înainte de intrarea lui
Marx pe scenă, prezentase această doctrină în fascinanta sa filozofie a istoriei, iar Nietzche, care
a intrat în scenă la vremea în care se retrăgea Marx, a făcut din ea focarul scrierilor sale, nu mai
puţin fascinante. Acesta a fost mitul ultimelor două sute de ani.

Contribuţia lui Marx a fost de a integra crezul socialist în această doctrină melioristă. Instituirea
socialismului este inevitabilă – şi lucrul acesta în sine dovedeşte că socialismul reprezintă o
stare mai înaltă şi mai perfectă a condiţiei umane, decât starea capitalistă dinainte. Este inutil să
se discute avantajele şi dezavantajele socialismului. Socialismul va veni inevitabil, „cu
inexorabilitatea legilor naturii”[3]. Doar neghiobii pot fi atât de încuiaţi, încât să întrebe dacă
ceea ce va urma cu necesitate este mai benefic decât ceea ce a fost înainte. Doar apologeţii
năimiţi ai pretenţiilor nedrepte ale exploatatorilor pot fi atât de obraznici, încât să îi găsească
socialismului vreun defect.
Dacă ar fi să atribuim epitetul de marxişti tuturor celor care sunt de acord cu această doctrină,
atunci ar trebui să îi numim marxişti pe marea majoritate a contemporanilor noştri. Aceşti
oameni sunt de acord asupra faptului că instituirea socialismului este deopotrivă absolut
inevitabilă şi foarte dezirabilă. „Valul viitorului” conduce omenirea spre socialism. Desigur, ei se
contrazic unii pe alţii cu privire la cui să i se încredinţeze căpitănia acestei corăbii socialiste a
statului. Există mulţi candidaţi pentru această funcţie.

Marx a încercat să-şi demonstreze profeţia pe două căi. Prima este metoda dialecticii hegeliene.
Proprietatea privată capitalistă reprezintă prima negaţie a proprietăţii private individuale şi ea
trebuie să dea naştere propriei sale negaţii, adică instituirii proprietăţii publice asupra
mijloacelor de producţie[4]. Iată cât de simplu stăteau lucrurile pentru legiunile de scriitori
hegelieni care infestaseră Germania în vremea lui Marx.
A doua metodă constă în demonstraţia condiţiilor nesatisfăcătoare provocate de capitalism.
Critica formulată de Marx la adresa modului de producţie capitalist este complet eronată. Nici
chiar cei mai ortodocşi marxişti nu au îndrăzneala să susţină serios teza ei esenţială, conform
căreia capitalismul duce la o sărăcire progresivă a salariaţilor. Însă chiar dacă am admite, de
dragul argumentaţiei, toate [p. 695] absurdităţile analizei marxiste a capitalismului, nimic nu
este încă stabilit cu privire la demonstraţia celor două teze, anume că socialismul va veni
inexorabil şi că el nu reprezintă doar un sistem mai bun decât capitalismul, ci chiar cel mai
perfect sistem, a cărui realizare finală îi va aduce omului fericirea eternă în viaţa pământească.
Toate silogismele sofisticate şi volumele greoaie publicate de Marx, Engels şi de sute de autori
marxişti nu pot ascunde faptul că izvorul ultim şi unic al profeţiei lui Marx este o aşa-zisă
inspiraţie, în virtutea căreia Marx pretindea că a ghicit planurile misterioaselor puteri ce
determină cursul istoriei. Ca şi Hegel, Marx a fost un profet, care comunica poporului revelaţia
pe care i-ar fi împărtăşit-o o voce interioară.

Caracteristica cea mai evidentă a istoriei socialismului între anii 1848 şi 1920 a fost că
problemele fundamentale privitoare la funcţionarea sa nu au fost niciodată discutate. Tabu-ul
marxist eticheta drept „neştiinţifice” toate tentativele de a examina problemele economice ale
unei societăţi socialiste. Nimeni nu a avut curajul să înfrunte această interdicţie. Se presupunea
în mod tacit, atât de către prietenii, cât şi de duşmanii socialismului, că socialismul este un
sistem realizabil de organizare economică a omenirii. Imensa literatură privitoare la socialism se
interesa de presupusele dezavantaje ale capitalismului şi de implicaţiile culturale generale ale
socialismului. Ea nu se interesa niciodată de economia propriu-zisă a socialismului.

Crezul socialist se sprijină pe trei dogme:

Mai întâi: Societatea este o fiinţă omnipotentă şi omniscientă, care nu suferă de fragilitatea şi
slăbiciunile umane.
În al doilea rând: Instituirea socialismului este inevitabilă.
În al treilea rând: Cum istoria reprezintă un progres continuu de la condiţii mai puţin perfecte la
condiţii mai perfecte, instituirea socialismului este dezirabilă.
Pentru praxeologie şi teoria economică, singura problemă care se cere a fi discutată în legătură
cu socialismul este aceasta: Poate un sistem socialist să funcţioneze ca un sistem de diviziune a
muncii?
3. Caracterizarea praxeologică a socialismului
Caracteristica esenţială a socialismului este că nu acţionează decât o singură voinţă. Nu contează a
cui este aceasta. Directorul poate fi un rege încoronat sau un dictator carismatic, poate fi un
Führer sau un comitet de Führeri, numiţi prin sufragiu popular. Elementul principal este că
întrebuinţarea tuturor factorilor de producţie este dirijată de o singură agenţie. Există o singură
voinţă care alege, decide, dirijează, acţionează, dă ordine. Toţi ceilalţi nu fac decât să execute
ordine şi instrucţiuni. „Anarhia” producţiei şi diversele inţiative ale oamenilor sunt înlocuite cu
organizarea şi ordinea planificată. [p. 696] Cooperarea socială în cadrul diviziunii muncii este
gestionată printr-un sistem de legături hegemonice, în care un diriguitor îşi cheamă în mod
poruncitor la ascultare toţi supuşii.
Numindu-l pe diriguitor societate (aşa cum fac marxiştii), stat (cu S mare), guvern sau autoritate,
oamenii tind să uite că el este întotdeauna o fiinţă umană, nu o noţiune abstractă sau o entitate
colectivă mitică. Putem presupune că diriguitorul sau comitetul de directori sunt oameni cu
înzestrări deosebite, înţelepţi şi plini de bune intenţii. Dar ar fi o neghiobie să presupunem că ei
sunt omniscienţi şi infailibili.
În vederea unei analize praxeologice a socialismului, nu ne preocupă caracterul moral sau etic al
diriguitorului. Nu luăm în discuţie nici judecăţile sale de valoare şi alegerea lui cu privire la
valorile ultime. Ceea ce ne preocupă este doar întrebarea dacă există vreun om muritor, înzestrat
cu structura logică a minţii umane, care să se poată achita de sarcinile care îi revin diriguitorului
unei societăţi socialiste.

Presupunem că diriguitorul are la dispoziţia sa toate cunoştinţele tehnologice ale epocii sale.
Mai mult, el dispune de un inventar complet al tuturor factorilor materiali de producţie
disponibili şi de un registru în care sunt enumerate toate resursele omeneşti utilizabile ca mână
de lucru. În aceste privinţe, mulţimea de experţi şi specialişti care se adună în birourile sale îi
furnizează informaţii perfecte şi îi răspund corect la toate întrebările pe care le-ar putea pune.
Raporturile lor voluminoase se acumulează în stocuri impresionante pe masa lui. Dar acum
trebuie să acţioneze. Trebuie să aleagă, din infinita varietate a proiectelor, în aşa fel încât să nu
rămână nesatisfăcută nici o dorinţă considerată de el însuşi mai importantă, din motivul că
factorii de producţie necesari pentru satisfacerea ei au fost întrebuinţaţi pentru satisfacerea unor
dorinţe pe care le consideră mai puţin importante.

Este important să observăm că această problemă nu are nimic de-a face cu evaluarea
obiectivelor ultime. Ea se referă doar la mijloacele prin întrebuinţarea cărora urmează să fie
atinse obiectivele ultime care au fost alese. Presupunem că diriguitorul s-a hotărât în ceea ce
priveşte evaluarea obiectivelor ultime. Nu discutăm hotărârea lui. Nu ridicăm nici problema
dacă poporul, supuşii săi, aprobă sau nu deciziile diriguitorului lor. Putem presupune, de dragul
argumentaţiei, că o putere misterioasă îi face pe toţi să cadă de acord, atât între ei, cât şi cu
diriguitorul, în privinţa evaluării obiectivelor ultime.
[p. 697] Problema noastră, problema fundamentală şi unică a socialismului, este una pur
economică – şi, ca atare, se referă doar la mijloace, nu la obiectivele ultime.

Capitolul XXVI. Imposibilitatea calculului economic în regim socialist

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a cincea:
Cooperarea socială în absenţa pieţei
cuprins
2

1. Problema
Directorul vrea să construiască o casă. Desigur, există multe metode la care se poate recurge.
Fiecare din ele oferă, din punctul lui de vedere, anumite avantaje şi dezavantaje cu privire la
utilizarea viitoarei clădiri şi implică diferite durate de folosinţă a clădirii; fiecare din ele
presupune alte cheltuieli de materiale de construcţii şi de mână de lucru şi alte perioade de
producţie. Ce metodă trebuie să aleagă directorul? El nu poate reduce la un numitor comun
elementele ce urmează a fi cheltuite din diferite materiale şi diferite tipuri de muncă. De aceea el
nu le poate compara. El nu poate atribui o anumită expresie numerică timpului de aşteptare
(perioadei de producţie) sau duratei de folosinţă. Pe scurt, el nu poate recurge la nici un fel de
operaţii aritmetice, pentru a compara costurile ce urmează a fi suportate şi câştigurile ce
urmează a fi realizate. Planurile arhitecţilor săi enumeră o imensă multiplicitate de elemente
diferite în natură; ele se referă la calităţile fizice şi chimice ale diferitelor materiale şi la
productivitatea fizică a diferitelor maşini, unelte şi proceduri. Dar toate specificările lor rămân
nerelaţionate unele cu altele. Nu există nici un mijloc de a stabili vreo legătură între ele.

Imaginaţi-vă situaţia directorului când se confruntă cu un proiect. Ceea ce are el nevoie să ştie
este dacă executarea proiectului îi va spori sau nu bunăstarea, adică, dacă va adăuga ceva la
avuţia disponibilă, fără a împiedica satisfacerea vreunor dorinţe pe care el le consideră mai
importante. Dar nici unul dintre rapoartele pe care le primeşte nu îi furnizează vreun indiciu cu
privire la soluţia acestei probleme.

De dragul argumentaţiei putem lăsa deoparte, pentru început, dilemele legate de alegerea
bunurilor de consum ce urmează a fi produse. Putem presupune că această problemă a fost
rezolvată. Dar există jenanta multitudine de factori de producţie şi infinita varietate a
procedurilor la care se poate recurge pentru fabricarea diferitelor bunuri de consum. Trebuie
stabilite cea mai avantajoasă locaţie a fiecărei industrii şi dimensiunea optimă a fiecărei unităţi
productive şi a fiecărei unităţi de echipament. [p. 699] Trebuie să se determine ce tip de energie
mecanică urmează a fi întrebuinţată în cadrul fiecăreia dintre acestea şi care dintre diversele
formule de producere a acestei energii trebuie aplicată. Toate aceste probleme se ivesc zilnic, în
mii şi mii de situaţii. Fiecare caz în parte se caracterizează prin condiţii specifice şi necesită o
soluţie particulară, adecvată acestor date speciale. Numărul de elemente de care trebuie să ţină
seama decizia directorului este mult mai mare decât ce ar putea să specifice o simplă descriere
tehnologică a factorilor de producţie disponibili, în termeni fizici şi chimici. Trebuie luate în
consideraţie atât locaţia fiecăruia dintre ele, cât şi capacitatea de a furniza servicii a investiţiilor
de capital făcute în trecut în vederea utilizării lor. Directorul nu are de-a face doar cu cărbune ca
atare, ci cu mii şi mii de puţuri deja aflate în funcţiune în diverse locuri, şi cu posibilităţile de
escavare de puţuri noi, cu diversele metode de minerit în fiecare din acestea, cu diversele calităţi
de cărbune din diverse depozite, cu diversele metode de utilizare a cărbunelui pentru
producerea de căldură, de energie şi a unui mare număr de produse derivate. Se poate spune că
actuala stare a cunoaşterii tehnologice face cu putinţă să se producă aproape orice din aproape
orice. Strămoşii noştri, de pildă, nu cunoşteau decât un număr limitat de întrebuinţări ale
lemnului. Tehnologia modernă a adăugat o mulţime de întrebuinţări noi. Lemnul se poate
utiliza pentru a produce hârtie, diverse fibre textile, produse alimentare, medicamente şi
numeroase alte produse sintetice.
Astăzi se întrebuinţează două metode pentru a alimenta un oraş cu apă curată. Fie se aduce apa
de la mari distanţe prin apeducte, o metodă străveche practicată din antichitate, fie se purifică
apa disponibilă în vecinătatea orşului, prin metode chimice. De ce să nu producem apă în
fabrici, prin metode sintetice? Tehnologia contemporană ar putea soluţiona cu uşurinţă
problemele implicate. Omul de rând, datorită inerţiei sale mentale, este înclinat să ridiculizeze
asemenea proiecte, socotindu-le curată nebunie. Cu toate acestea, singurul motiv pentru care
astăzi – dar poate nu şi mâine – nu se pune problema producerii apei de băut pe cale sintetică
este că efectuarea calculului economic în termeni monetari arată că acest procedeu este mai
costisitor decât altele. Dacă eliminăm calculul economic nu mai avem nici un mijloc de a face o
alegere raţională între diversele alternative.

Socialiştii, este adevărat, obiectează că nici calculul economic nu este infailibil. Capitaliştii, spun
ei, fac uneori greşeli în calculele lor. Lucrul acesta se întâmplă şi se va întâmpla, desigur,
totdeauna. Într-adevăr, orice acţiune umană este îndreptată spre viitor, iar viitorul este
întotdeauna incert. Chiar şi cele mai atent elaborate planuri eşuează, dacă [p. 700] anticipările
privind viitorul se prăbuşesc la pământ. Dar aceasta este o altă problemă. Astăzi noi calculăm
din punctul de vedere al cunoaşterii noastre actuale şi al anticipărilor noastre actuale, privitoare
la condiţiile din viitor. Problema care ne preocupă nu este dacă directorul va fi sau nu în măsură
să anticipeze condiţiile viitoare. Ceea ce afirmăm este că directorul nu poate calcula din punctul
de vedere al propriilor sale judecăţi actuale de valoare şi al propriilor sale anticipări actuale ale
condiţiilor viitoare, indiferent care ar fi acestea. Dacă el investeşte astăzi în industria de
conserve, este posibil ca o schimbare a gusturilor consumatorilor sau a opiniilor igienice
privitoare la recomandabilitatea hranei conservate să determine, într-o zi, transformarea
investiţiei sale într-o malinvestiţie. Dar cum poate el afla astăzi cum să construiască şi să
echipeze, în modul cel mai economic, o fabrică de conserve?
Anumite linii feroviare construite la începutul secolului nu ar fi fost construite dacă oamenii ar fi
anticipat de atunci avansurile rapide ale deplasării motorizate şi ale aviaţiei. Dar cei ce au
construit căile ferate, la vremea respectivă, au ştiut pe care dintre diversele alternative posibile
în vederea realizării planurilor lor trebuia să o aleagă, din punctul de vedere al evaluărilor şi
anticipărilor lor şi al preţurilor de piaţă din vremea lor, în care se reflectau evaluările
consumatorilor. Exact acesta este elementul care îi va lipsi directorului. El va fi ca un marinar
ajuns în largul mării nefamiliarizat cu metodele navigaţiei, sau ca un învăţat medieval căruia i s-
ar încredinţa manevrarea tehnică a unei locomotive de cale ferată.

Am presupus că directorul este deja hotărât pentru construcţia unei anumite fabrici sau a unei
anumite clădiri. Dar pentru a lua o asemenea hotărâre, el are deja nevoie de calculul economic.
Dacă se pune problema construirii unei staţii de energie hidroelectrică, trebuie să ştim dacă
acesta este sau nu modul cel mai economic de a produce energia necesară. Cum poate directorul
şti aceasta, dacă el nu poate calcula costurile şi valoarea monetară a produsului?

Putem face presupunerea că, în perioada iniţială, un regim socialist s-ar putea, în oarecare
măsură, bizui pe experienţa perioadei precedente, capitaliste. Dar ce este de făcut mai târziu,
când condiţiile se schimbă din ce în ce mai mult? Ce folos ar mai putea aduce preţurile din 1900
directorului din 1949? Şi ce folos ar putea avea directorul din 1980, din cunoaşterea preţurilor
din 1949?

Paradoxul „planificării” este că nu poate planifica, datorită absenţei calculului economic. Ceea ce
se numeşte economie planificată nu este nici un fel de economie. Este doar un sistem de bâjbâire
prin întuneric. Nu se pune problema unei alegeri raţionale a mijloacelor, în vederea celei mai
adecvate cu putinţă [p. 701] atingeri a obiectivelor ultime urmărite. Ceea ce se numeşte
planificare conştientă este tocmai eliminarea acţiunii conştiente, îndreptate spre un scop.
2. Erori din trecut de concepere a problemei
Vreme de mai bine de o sută de ani, înlocuirea întreprinderii private cu planificarea socialistă a
reprezentat cea mai importantă problemă politică. S-au publicat mii şi mii de cărţi, pentru şi
împotriva planurilor comuniste. Nici un alt subiect nu s-a discutat mai aprins în cercurile
private, în presă, în adunările publice, cu prilejul întâlnirilor societăţilor academice, în
campaniile electorale şi în parlamente. Pentru cauza socialismului s-au purtat războaie şi s-au
vărsat râuri de sânge. Dar în toţi aceşti ani întrebarea esenţială nu a fost formulată.

Este adevărat că o serie de economişti eminenţi – Hermann Heinrich Gossen, Albert Schäffle,
Vilfredo Pareto, Nikolaas G. Pierson, Enrico Barone – au atins tangenţial problema. Însă, cu
excepţia lui Pierson, ei nu au ajuns la miezul problemei şi nici unul nu a sesizat importanţa ei
primordială. De asemenea, ei nu au făcut demersul de a o încadra într-un sistem al teoriei
acţiunii umane. Datorită acestor neajunsuri, lumea nu a putut acorda atenţia cuvenită
observaţiilor lor. Ele au fost trecute cu vederea şi au căzut, curând, în uitare.

Ar fi o mare eroare să învinuim Şcoala Istorică şi Instituţionalismul pentru această neglijare a

problemei celei mai vitale a omenirii. Aceste două curente de gândire defaimă în mod fanatic
teoria economică, „ştiinţa deprimantă”, în interesul propagandei lor intervenţioniste şi
socialiste. Cu toate acestea, ele nu au reuşit să suprime în întregime studiul teoriei economice.
Întrebarea tulburătoare nu este de ce n-au reuşit detractorii ştiinţei economice să sesizeze
problema, ci de ce s-au făcut vinovaţi şi economiştii de aceeaşi eroare.

Responsabilitatea trebuie atribuită celor două erori fundamentale făcute de economiştii

matematicieni.

Economiştii matematicieni se interesează, aproape exclusiv, de studiul a ceea ce numesc ei

echilibru economic, sau starea statică. După cum am arătat[1], recursul la construcţia imaginară
a unei economii uniform repetitive reprezintă un instrument mental indispensabil pentru
gândirea economică. Dar este o mare eroare să considerăm acest instrument auxiliar ca fiind
mai mult decât o simplă construcţie imaginară – şi să trecem cu vederea faptul că ea nu are nici
un corespondent în realitate, ci [p. 702] nu poate fi nici măcar gândită necontradictoriu până la
capăt, până la consecinţele ei logice ultime. Adeptul economiei matematice, orbit de ideea
preconcepută că teoria economică trebuie construită după modelul mecanicii newtoniene şi se
pretează la o abordare prin metode matematice, deformează în întregime obiectul de studiu al
investigaţiilor sale. El nu se mai ocupă de acţiunea umană, ci de un mecanism neînsufleţit,
mişcat în mod misterios de forţe ce nu pot fi analizate mai departe. În construcţia imaginară a
economiei în regim de rotaţie uniformă nu există, bineînţeles, loc pentru funcţia
antreprenorială. Prin urmare, adeptul economiei matematice îl elimină pe antreprenor din
câmpul gândirii sale. El nu are trebuinţă de acest mişcător şi perturbator, ale cărui intervenţii
necontenite împiedică sistemul imaginar să atingă starea de echilibru perfect şi condiţiile
statice. El îl urăşte pe antreprenor, socotindu-l un element disturbator. În concepţia adeptului
economiei matematice, preţurile factorilor de producţie sunt determinate de intersecţia a două
curbe, nu de acţiunea umană.
Mai mult, atunci când desenează mult iubitele sale curbe, a costului şi a preţului, adeptului
economiei matematice îi scapă faptul că reducerea costurilor şi a preţurilor la mărimi omogene
implică utilizarea unui mijloc comun de efectuare a schimburilor. El creează în felul acesta iluzia
că s-ar putea recurge la calculul costurilor şi al preţurilor, chiar şi în absenţa unui numitor
comun al raporturilor de schimb dintre factorii de producţie.

Consecinţa este că, din scrierile adepţilor economiei matematice, construcţia imaginară a unei
societăţi socialiste reiese a fi un sistem realizabil de cooperare în cadrul diviziunii muncii, o
alternativă pe deplin viabilă la sistemul economic bazat pe proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie. Directorul societăţiii socialiste va fi în măsură să aloce diverşii factori
de producţie în mod raţional, adică pe baza calculului. Oamenii se pot bucura deopotrivă de
cooperarea socialistă în cadrul diviziunii muncii şi de întrebuinţarea raţională a factorilor de
producţie. Ei au libertatea de a adopta socialismul, fără a abandona economisirea în alegerea
mijloacelor. Socialismul nu atrage după sine abandonul raţionalităţii în sfera întrebuinţării
factorilor de producţie. El ar fi o specie de acţiune socială raţională.
O aparentă verificare a erorilor acestea a fost văzută în experienţa guvernelor socialiste al Rusiei
sovietice şi al Germaniei naziste. Lumea nu observă că acestea n-au fost sisteme socialiste
izolate. Ele îşi desfăşurau activitatea într-un mediu în care sistemul preţurilor încă funcţiona.
Ele puteau apela la calcul economic pe baza preţurilor stabilite în străinătate. Fără ajutorul
acestor preţuri acţiunile lor ar fi fost lipsite de orice scop şi de orice plan. Ele au putut calcula,
menţine o contabilitate şi întocmi mult lăudatele lor planuri numai pentru că s-au putut [p. 703]
raporta la aceste preţuri din străinătate.
3. Sugestii recente în vederea calculului economic socialist
Manifestele socialiste se ocupă de orice în afară de problema esenţială şi unică a socialismului,
în speţă de problema calculului economic. Abia în ultimii ani scriitorii socialişti au fost nevoiţi să
acorde atenţie acestui aspect primordial. Ei au început să întrevadă faptul că tehnica marxistă,
de denigrare a ştiinţei economice „burgheze” este o metodă insuficientă pentru realizarea
utopiei socialiste. Au încercat să pună o teorie a socialismului în locul grosolanei metafizici
hegeliene a doctrinei marxiste. S-au apucat să proiecteze scheme de calcul economic socialist.
Bineînţeles că au eşuat lamentabil în această privinţă. Nici n-ar mai fi necesar să ne ocupăm de
sugestiile lor ridicole, dacă examinarea lor nu ne-ar oferi un bun prilej de a scoate în relief
trăsături fundamentale, atât ale societăţii de piaţă, cât şi ale construcţiei imaginare a unei
societăţi lipsite de piaţă.

Diversele scheme propuse pot fi clasificate după cum urmează:

1. Calculul în natură urmează a înlocui calculul în termeni monetari. Această metodă este lipsită
de orice valoare. Nu putem aduna sau scădea numere de tipuri diferite (cantităţi eterogene) [2].
2. Pornind de la ideile teoriei valorii-muncă, a fost recomandată ca unitate de calcul ora-muncă.
Această sugestie nu ţine seama de factorii materiali originari de producţie şi ignoră diferitele
calităţi de muncă depusă în diversele ore-muncă, prestate de aceiaşi oameni sau de oameni
diferiţi.

3. Unitatea va consta din „cantitatea” de utilitate. Însă omul care acţionează nu măsoară
utilitatea. El o situează pe scări gradate [de valoare]. Preţurile de piaţă nu exprimă o echivalenţă,
ci o divergenţă în evaluările părţilor care fac schimbul. Este inadmisibil să nesocotim teorema
fundamentală a teoriei economice moderne, conform căreia valoarea atribuită unei unităţi dintr-
un stoc de n-1 unităţi este mai mare decât cea atribuită unei unităţi dintr-un stoc de n unităţi.
4. Calculul va fi făcut cu putinţă prin instituirea unei cvasi-pieţe artificiale. De această schemă
ne vom ocupa în secţiunea a cincea a acestui capitol.

5. Calculul va fi efectuat cu ajutorul ecuaţiilor diferenţiale ale catalacticii matematice. De această

schemă ne vom ocupa în secţiunea a şasea a acestui capitol.

6. Calculul va deveni inutil, în urma recurgerii la metoda încercărilor succesive. De această idee
ne vom ocupa în secţiunea a patra a acestui capitol.
4. Încercări succesive
Antreprenorii şi capitaliştii nu dispun de asigurări în avans în legătură cu faptul că planurile lor
reprezintă sau nu soluţia cea mai adecvată de alocare a factorilor de producţie către diferitele
ramuri industriale. Doar experienţa ulterioară le arată, după eveniment, dacă au avut sau nu
dreptate făcând întreprinderile şi investiţiile lor. Metoda aplicată de ei este aceea a încercărilor
succesive. De ce, se întreabă unii socialişti, n-ar recurge şi directorul socialist la aceeaşi metodă?
Metoda încercărilor succesive este aplicabilă în toate cazurile în care soluţia corectă este
identificabilă ca atare pe baza unor criterii obiective, independente de metoda încercărilor
succesive însăşi. Dacă un om îşi rătăceşte portofelul, el îl poate căuta în diverse locuri. Dacă îl
găseşte, îl recunoaşte ca fiind proprietatea sa; nu există nici un dubiu asupra succesului metodei
încercărilor succesive pe care a aplicat-o; el şi-a rezolvat problema. Când Ehrlich căuta un
remediu pentru sifilis, el a încercat sute de medicamente, până când a găsit ceea ce căuta: un
medicament care omora spirocheţii fără să dăuneze corpului uman. Caracteristica soluţiei
corecte, a medicamentului cu numărul 606, era de a combina aceste două calităţi, după cum s-a
putut constata din experimente de laborator şi din experienţa clinică.

Lucrurile stau cu totul altfel dacă singura caracteristică a soluţiei corecte este că ea a fost
obţinută prin aplicarea metodei considerate adecvate pentru soluţionarea problemei. Rezultatul
corect al unei înmulţiri a doi factori este recognoscibil numai deoarece este rezultatul unei
aplicări corecte a procesului indicat de aritmetică. Putem încerca să ghicim rezultatul corect prin
încercări succesive. Dar aici metoda încercărilor succesive nu este un substitut al procesului
aritmetic. Ea ar fi complet inutilă, dacă procesul aritmetic nu ne-ar furniza un criteriu, pentru a
deosebi ceea ce este greşit de ceea ce este corect.

Dacă dorim să numim activitatea antreprenorială o aplicaţie a metodei încercărilor succesive, nu

trebuie să uităm că soluţia corectă este uşor recognoscibilă ca atare; criteriul este apariţia unui
surplus de venituri [p. 705] faţă de costuri. Profitul îi spune antreprenorului că activităţile sale
au aprobarea consumatorilor; pierderea îi spune că ele sunt dezaprobate.

Tocmai aceasta este problema calculului economic socialist: că, în absenţa preţurilor de piaţă
pentru factorii de producţie, nu este posibil un calcul al profiturilor sau al pierderilor.

Putem presupune că în societatea socialistă există o piaţă a bunurilor de consum şi că pe această

piaţă se determină preţuri monetare pentru bunurile de consum. Putem presupune că directorul
îi asignează periodic fiecărui membru o cantitate de bani şi vinde bunurile de consum celor care
oferă cele mai mari preţuri, sau putem presupune la fel de bine că o anumită parte din diversele
bunuri de consum este alocată în natură fiecărui membru şi că membrii au libertatea de a
schimba aceste bunuri între ei, pe o piaţă în cadrul căreia tranzacţiile se efectuează printr-un
mijloc comun de efectuare a schimburilor, un fel de bani. Dar caracteristica distinctivă a
sistemului socialist este că factorii de producţie sunt controlaţi de o agenţie unică, în numele
căreia acţionează directorul, că ei nu sunt nici cumpăraţi, nici vânduţi şi că pentru ei nu există
preţuri. Prin urmare, nu se poate pune problema de a compara intrările cu ieşirile, prin metode
aritmetice.

Nu afirmăm că modul capitalist de efectuare a calculului economic garantează absolut cea mai
bună soluţie a problemei alocării factorilor de producţie. Asemenea soluţii absolut perfecte nu
sunt la îndemâna muritorilor, indiferent de problemă. Ceea ce poate furniza funcţionarea unei
pieţe nesabotate de amestecul constrângerii şi al coerciţiei nu este decât cea mai adecvată soluţie
accesibilă minţii umane, date fiind nivelul cunoaşterii tehnologice şi capacităţile intelectuale ale
celor mai înzestraţi oameni ai vremii. Îndată ce vreun om descoperă vreo discrepanţă între
starea efectivă a producţiei şi o stare mai bună [3] realizabilă, motivaţia profitului îl împinge să
depună cele mai semnificative eforturi pentru realizarea planurilor sale. Vânzarea produselor pe
care le obţine va arăta dacă anticipările lui au fost corecte sau nu. Piaţa îi triază în fiecare zi din
nou pe antreprenori, eliminându-i pe cei care nu fac faţă testului. Ea tinde să încredinţeze
gestionarea afacerilor productive acelor oameni care au reuşit în activitatea de satisfacere a celor
mai intense dorinţe ale consumatorilor. Aceasta este singura accepţiune importantă în care
putem numi economia de piaţă un sistem de încercări succesive.
5. Cvasi-piaţa
Caracteristica distinctivă a socialismului este unicitatea şi indivizibilitatea voinţei care dirijează
toate activităţile productive, în cadrul întregului sistem social. [p. 706] Când socialiştii declară
că „ordinea” şi „organizarea” vor înlocui „anarhia” producţiei, că acţiunea conştientă va înlocui
aşa-zisa lipsă de plan capitalistă, că adevărata cooperare va înlocui competiţia şi că producţia
pentru folosinţă o va înlocui pe cea pentru profit, ceea ce au ei în minte este întotdeauna
înlocuirea infinitei multitudini de planuri ale consumatorilor individuali şi ale celor care ies în
întâmpinarea dorinţelor lor, adică ale antreprenorilor şi ale capitaliştilor, cu puterea
monopolistă exclusivă a unei singure agenţii. Esenţa socialismului constă în eliminarea completă a
pieţei şi a competiţiei catalactice. Sistemul socialist este un sistem fără piaţă, fără preţuri de
piaţă pentru factorii de producţie şi fără competiţie; el înseamnă centralizarea şi unificarea
completă, în mâinile unei singure autorităţi, a gestiunii tuturor activităţilor. La activitatea de
elaborare a planului unic, care dirijează toate activităţile economice, cetăţenii nu cooperează
decât, cel mult, prin alegerea directorului sau a comitetului de directori. În rest, ei nu sunt decât
subordonaţi, ţinuţi să asculte necondiţionat ordinele promulgate de către director şi slujitori ai
celor de a căror bunăstare se îngrijeşte directorul. Toate superlativele pe care socialiştii le
atribuie socialismului şi toate binecuvântările pe care le anticipează de pe urma implementării
lui sunt prezentate ca rezultatele necesare ale acestei unificări şi centralizări absolute.
Prin urmare, faptul că liderii intelectuali ai socialismului sunt acum preocupaţi cu proiectarea de
scheme ale unui sistem socialist în care piaţa, preţurile de piaţă ale factorilor de producţie şi
competiţia catalactică să continue să existe, nu este nimic altceva decât o recunoaştere deplină a
corectitudinii analizei economiştilor şi a imposibilităţii de a respinge critica devastatoare a
planurilor socialiste, făcută de aceştia. Triumful complet şi rapid al demonstraţiei faptului că în
sistem socialist nu este posibil nici un fel de calcul economic este, într-adevăr, fără precedent în
istoria gândirii umane. Socialiştii nu pot decât să-şi recunoască înfrângerea finală zdrobitoare.
Ei nu mai susţin că socialismul este incomparabil superior capitalismului deoarece mătură cu
totul pieţele, preţurile de piaţă şi competiţia. Dimpotrivă. Ei se străduiesc acum să justifice
socialismul căutând să arate că menţinerea acestor instituţii este posibilă chiar şi în regim
socialist. Ei elaborează schiţe pentru un socialism în care să existe preţuri şi competiţie [4].
Sugestia acestor neosocialişti este cu adevărat paradoxală. Ei vor să abolească controlul privat
asupra mijloacelor de producţie, schimburile de piaţă, preţurile de piaţă şi competiţia. Dar, în
acelaşi timp, ei vor să organizeze utopia socialistă în aşa fel încât oamenii [p. 707] să poată
acţiona ca şi cum toate aceste lucruri ar continua să existe. Ei vor ca oamenii să se joace de-a
piaţa, aşa cum se joacă copiii de-a războiul, de-a trenul sau de-a şcoala. Ei nu înţeleg de ce
asemenea jocuri de copii diferă de lucrurile reale pe care încearcă să le imite.
Aceşti neosocialişti afirmă că socialiştii mai vechi (adică cei dinainte de 1920) au comis o
serioasă eroare, crezând că socialismul implică în mod necesar abolirea pieţei şi a schimburilor
de piaţă, ba chiar că aspectul acesta reprezintă elementul esenţial şi cel mai caracteristic al unei
economii socialiste. O asemenea idee este, după cum recunosc ei, în fine, absurdă, şi
implementarea ei ar da naştere la o mizerie haotică. Din fericire însă, spun ei, există un model
socialist mai viabil de care dispunem. Este posibil să-i instruim pe managerii diverselor unităţi
productive să-şi desfăşoare activităţile, în unităţile lor, în acelaşi fel în care o făceau în regim
capitalist. Managerul unei corporaţii din societatea de piaţă nu lucrează pe cont propriu şi pe
propria-i responsabilitate, ci în beneficiul corporaţei, adică al deţinătorilor de acţiuni. El va
continua să facă acelaşi lucru în regim socialist, în acelaşi fel şi cu aceeaşi grijă şi aceeaşi atenţie.
Singura diferenţă va consta în faptul că fructele eforturilor sale vor îmbogăţi întreaga societate,
nu pe acţionari. În rest, el va cumpăra şi va vinde, va recruta şi va plăti lucrători şi va încerca să
realizeze profituri, la fel ca mai înainte. Tranziţia de la sistemul managerial al capitalismului
matur la sistemul managerial al comunităţii socialiste planificate se va efectua lin, fără
discontinuităţi. Nu se va schimba nimic,cu excepţia proprietăţii asupra capitalului investit.
Societatea îi va înlocui pe acţionari, astfel încât poporul va încasa dividendele. Asta e totul.

Eroarea de căpătâi implicată în această propunere şi în toate cele asemănătoare ei este că

problema economică este privită din perspectiva funcţionarului subaltern, al cărui orizont
intelectual nu trece de sarcinile unui subordonat. Ele privesc structura producţiei industriale şi
alocarea capitalului către diversele ramuri şi agregate productive ca fiind rigidă – şi nu iau în
calcul necesitatea de a modifica această structură, pentru a o adapta la schimbările condiţiilor.
Ceea ce au autorii lor în minte este o lume în care nu mai intervin modificări şi în care istoria
economică şi-a atins stadiul final. Ei nu realizează că activităţile managerilor corporaţiilor
constau doar în executarea cu loialitate a sarcinilor ce le sunt încredinţate de către patronii lor,
acţionarii – şi că în executarea ordinelor primite ei sunt siliţi să se adapteze la structura
preţurilor de piaţă, care sunt determinate, în ultimă instanţă, de alţi factori decât diferitele
operaţiuni manageriale. Activităţile managerilor, vânzările şi cumpărările lor, reprezintă doar
un mic segment din totalitatea operaţiunilor de pe piaţă. Piaţa unei societăţi capitaliste
desfăşoară, de asemenea, toate acele operaţiuni [p. 708] prin care bunurile de capital sunt
alocate diferitelor ramuri industriale. Antreprenorii şi capitaliştii înfiinţează corporaţii şi alte
firme, le dezvoltă sau le reduc dimensiunile, le dizolvă sau le fuzionează cu alte întreprinderi; ei
cumpără şi vând acţiuni şi obligaţiuni ale corporaţiilor noi sau deja existente, ei acordă, retrag şi
recuperează credite; pe scurt, ei desfăşoară toate acele activităţi a căror totalitate se numeşte
piaţă de capital şi financiară. Tranzacţiile acestea financiare ale promotorilor şi speculatorilor
sunt cele ce direcţionează producţia spre canalele în care ea satisface, în modul cel mai adecvat,
cele mai intense dorinţe ale consumatorilor. Piaţa ca atare este constituită din aceste tranzacţii.
Dacă le eliminăm pe acestea, nu mai rămânem cu nimic din piaţă. Ceea ce ne rămâne este un
fragment care nu poate exista separat şi care nu poate funcţiona ca piaţă.

Rolul managerului loial de corporaţie în conducerea afacerilor este mult mai modest decât îşi
imaginează autorii acestor planuri. El nu deţine decât o funcţie managerială oferindu-le
antreprenorilor şi capitaliştilor o asistenţă subsidiară, care se referă numai la sarcini
subordonate. Funcţia lui nu poate niciodată deveni un înlocuitor al funcţiei antreprenoriale [5].
Speculatorii, promotorii, investitorii şi creditorii, determinând structura schimburilor de acţiuni
şi de bunuri şi pe cea a pieţei financiare, circumscriu orbita în cadrul căreia anumite sarcini
minore pot fi încredinţate deciziei managerilor. În îndeplinirea sarcinilor acestea, managerul
trebuie să îşi adapteze acţiunile la structura pieţei, determinată de factori care trec cu mult
dincolo de funcţiile manageriale.
Problema de care ne ocupăm nu ţine de activităţile manageriale; ea ţine de alocarea capitalului
către diferitele ramuri industriale. Întrebarea este: în ce ramuri trebuie extinsă sau redusă
producţia, în ce ramuri trebuie modificat obiectivul producţiei, ce ramuri noi trebuie să fie
inaugurate? Pentru a răspunde la toate acestea nu foloseşte la nimic să invocăm onorabilul
manager de corporaţie şi binecunoscuta sa eficienţă. Cei ce confundă activitatea antreprenorială
cu managementul îşi închid ochii la problema economică. În cazul conflictelor de muncă, părţile
implicate nu sunt manageriatul şi forţa de muncă, ci antreprenorii (sau capitaliştii) şi angajaţii
salariaţi, care primesc o remuneraţie. Sistemul capitalist nu este un sistem managerial; el este
un sistem antreprenorial. Meritele managerilor de corporaţie nu sunt micşorate prin stabilirea
faptului că nu activitatea lor este cea care determină alocarea factorilor de producţie către
diferitele linii industriale.

Nimeni nu a sugerat vreodată că societatea socialistă i-ar putea [p. 709] invita pe promotori şi
pe speculatori să-şi continue speculaţiile şi apoi să-şi doneze profiturile la cutia comună. Cei ce
propun o cvasi-piaţă pentru sistemul socialist n-au dorit niciodată păstrarea bursei şi
schimburilor de mărfuri a pieţei livrărilor la termen a unor active la preţul stabilit în prezent
[futures], sau a bancherilor şi a creditorilor, în calitate de cvasi-instituţii. Nu ne putem juca de-a
speculaţia şi investiţiile. Speculatorii şi investitorii îşi riscă propriile lor averi, propriile lor
destine. Împrejurarea aceasta îi face responsabili faţă de consumatori, adevăraţii patroni ai
economiei capitaliste. Dacă îi eliberăm de această responsabilitate, îi lipsim de însăşi
specificitatea lor. Ei încetează de a mai fi afacerişti, rămânând doar un grup de oameni cărora
directorul le-a încredinţat sarcina lui principală, suprema conducere a desfăşurării activităţilor.
Atunci ei – şi nu directorul nominal – devin adevăraţii directori şi trebuie să se confrunte cu
aceeaşi problemă pe care nu o putea rezolva directorul nominal: problema calculului economic.
Recunoscând, de fapt, că o asemenea idee ar fi pur şi simplu absurdă, adepţii cvasi-pieţei
recomandă uneori, în mod vag, o altă soluţie. Directorul ar urma să acţioneze ca o bancă,
împrumutând fondurile disponibile celui mai intens licitator. Şi această idee este sortită
eşecului. Toţi cei ce pot licita pentru aceste fonduri sunt lipsiţi, cum este de la sine înţeles într-o
societate socialistă, de orice proprietate personală. Atunci când licitează, ei nu sunt constrânşi
de nici un fel de pericole financiare care să-i ameninţe pe ei înşişi, dacă promit o rată prea
ridicată a dobânzii pentru fondurile împrumutate. Ei nu preiau câtuşi de puţin din povara
responsabilităţii care-i revine directorului. Nesiguranţa fondurilor care li se acordă lor cu
împrumut nu este în nici un fel limitată prin garanţia parţială pe care o furnizează, în capitalism,
mijloacele personale ale debitorului. Toate incertitudinile acestei nesiguranţe cad numai asupra
societăţii, care este posesoarea exclusivă a tuturor resurselor disponibile. Dacă directorul ar
aloca fără ezitare fondurile acelora care licitează pentru ele cel mai intens, el nu ar face decât să
ofere o primă pentru iresponsabilitate, nechibzuinţă şi optimism nefondat. El ar abdica în
favoarea celor mai lipsiţi de scrupule vizionari sau ticăloşi. El trebuie să îşi rezerve sieşi decizia
în legătură cu felul în care urmează a fi utilizate fondurile societăţii. Dar, în cazul acesta, ne
întoarcem de unde am plecat: directorul, în strădania lui de a dirija activităţile productive, nu
dispune de ajutorul diviziunii intelectuale a muncii, care, în capitalism, furnizează o metodă
practicabilă de efectuare a calculelor economice[6].
Întrebuinţarea mijloacelor de producţie poate fi controlată fie de proprietari privaţi, fie de către
aparatul social de coerciţie şi constrângere. În primul caz există o piaţă, există preţuri de piaţă
[p. 710] pentru toţi factorii de producţie şi calculul economic este posibil. În al doilea caz toate
aceste lucruri lipsesc. Este inutil să ne amăgim cu speranţa că organele economiei colective vor fi
„omniprezente” şi „omnisciente”[7]. În cadrul praxeologiei nu ne ocupăm de actele unei deităţi
omniprezente şi omnisciente, ci numai de acţiunile oamenilor, înzestraţi doar cu o minte
umană. O asemenea minte nu poate planifica fără ajutorul calculului economic.
Un sistem socialist fără piaţă şi fără preţuri de piaţă este la fel de contradictoriu ca şi noţiunea
de pătrat triunghiular. Producţia este direcţionată fie de către oameni de afaceri care urmăresc
realizarea de profit, fie de către deciziile unui director, căruia îi este încredinţată puterea
supremă şi exclusivă. Sunt produse fie acele lucruri de pe urma vânzării cărora antreprenorii
anticipează cele mai mari profituri, fie acele lucruri pe care vrea să le producă directorul.
Întrebarea este: cine să fie stăpânul, consumatorii sau directorul? Cui trebuie să-i revină decizia
ultimă când se pune întrebarea dacă un stoc concret de factori de producţie trebuie întrebuinţat
pentru producerea bunului de consum a, sau pentru producerea bunului de consum b? La
această întrebare nu se poate da un răspuns evaziv. Răspunsul trebuie să fie direct şi
inambiguu[8].
6. Ecuaţiile diferenţiale ale economiei matematice
Pentru a evalua în mod adecvat ideea că ecuaţiile diferenţiale ale economiei matematice ar putea
fi întrebuinţate în vederea calculului economic socialist, este necesar să ne amintim care este, de
fapt, semnificaţia acestor ecuaţii.

Când recurgem la construcţia imaginară a unei economii uniform repetitive, admitem prin
ipoteză că toţi factorii de producţie sunt întrebuinţaţi în aşa fel, încât fiecare dintre ei să
furnizeze cele mai valoroase servicii cu putinţă. Nici o modificare ulterioară a întrebuinţării
oricăruia dintre aceşti factori nu ar putea îmbunătăţi starea de satisfacţie a dorinţelor, în
condiţiile date. Situaţia aceasta, în care nu se recurge la nici un fel de modificări ulterioare ale
dispunerii factorilor de producţie, este descrisă cu ajutorul unor sisteme de ecuaţii diferenţiale.
Dar aceste ecuaţii nu furnizează nici un fel de informaţie despre acţiunile umane prin
intermediul cărora a fost atinsă această stare ipotetică de echilibru. Ele nu spun decât atât: dacă
în această stare de echilibru static se întrebuinţează m unităţi de a pentru producerea
de p şi n unităţi de a pentru producerea de q, atunci nici o modificare a întrebuinţării unităţilor
disponibile de a nu ar putea determina vreo creştere a satisfacerii dorinţelor. (Chiar dacă
presupunem că factorul a este perfect divizibil şi avem în vedere o unitate infinitezimală de a, ar
fi [p. 711] o mare eroare să afirmăm că utilitatea marginală a lui a este aceeaşi pentru ambele
întrebuinţări.)
Această stare de echilibru este o construcţie pur imaginară. Într-o lume aflată în schimbare ea
nu se poate niciodată realiza. Ea diferă deopotrivă de starea de astăzi şi de orice altă stare
realizabilă.

În cadrul economiei de piaţă, activitatea antreprenorială este aceea care restabileşte în mod
recurent rapoartele de schimb şi alocarea factorilor de producţie. Un om întreprinzător
descoperă o discrepanţă între preţurile factorilor complementari de producţie şi preţurile
viitoare ale produselor, aşa cum le anticipează el – şi încearcă să se folosească de această
discrepanţă pentru a realiza un profit. Preţul viitor la care se gândeşte el nu este, desigur,
ipoteticul preţ de echilibru. Nici un actor nu are de-a face cu echilibrul şi cu preţurile de
echilibru; aceste noţiuni sunt străine de viaţa şi acţiunea reale; ele sunt instrumente auxiliare de
analiză praxeologică, în cadrul căreia nu există mijloace mentale de a concepe mişcarea
neîncetată a acţiunii, altele decât acela de a o compara cu noţiunea de linişte perfectă. Pentru
gândirea teoretică, fiecare schimbare reprezintă un pas înainte pe un drum care, dacă nu apar
date noi, ar duce, în cele din urmă, la o stare de echilibru. Nici teoreticienii, nici capitaliştii şi
antreprenorii, nici consumatorii, nu sunt în măsură să-şi formeze, pe temeiul familiarităţii lor cu
datele actuale, o opinie despre nivelul unor asemenea preţuri de echilibru. Nici nu este nevoie de
o asemenea opinie. Ceea ce îl împinge pe om spre modificări şi inovaţii nu este viziunea
preţurilor de echilibru, ci anticiparea nivelelor preţurilor unui număr limitat de articole, aşa cum
se vor înregistra acestea pe piaţă, la data la care plănuieşte el să vândă. Ceea ce are în cap
antreprenorul, atunci când se lansează într-un anumit proiect, nu sunt decât primii paşi ai unei
transformări care, dacă nu intervin alte schimbări ale datelor cu excepţia celor induse de acest
proiect, ar conduce la atingerea unei stări de echilibru[I].
Dar, pentru utilizarea ecuaţiilor care descriu starea de echilibru, este necesară cunoaşterea
ierarhizării valorice a bunurilor de consum, corespunzătoare acestei stări. Această ierarhizare
este unul dintre elementele pe care aceste ecuaţii îl presupun cunoscut. Însă directorul nu
cunoaşte decât actuala lui scară de valori, nu şi evaluările sale corespunzătoare ipoteticei stări de
echilibru. El consideră că, în raport cu actualele lui evaluări, alocarea factorilor de producţie este
nesatisfăcătoare - şi doreşte să o schimbe. Dar el nu ştie nimic despre felul cum vor arăta
propriile sale evaluări în ziua atingerii echilibrului. Aceste evaluări vor reflecta condiţiile
rezultate din modificările succesive ale producţiei, inaugurate de el însuşi.

Să notăm ziua de azi cu D1 şi ziua echilibrului [p. 712] cu Dn. De asemenea, notăm mărimile
corespunzătoare acestor două zile astfel: scările valorice ale bunurilor de ordinul întâi cu V1 şi Vn,
ofertele totale[9] ale tuturor factorilor originari de producţie cu O1 şi On, ofertele totale ale tuturor
factorilor produşi de producţie cu P1 şi Pn, iar sumele O1 + P1 şi, respectiv, On + Pn, cu M1,
respectiv Mn. În fine, notăm stadiile cunoaşterii tehnologice cu T1 şi Tn. Pentru rezolvarea
ecuaţiilor este necesară cunoaşterea lui Vn, On + Pn = Mn, şi Tn[II]. Dar astăzi nu cunoaştem decât
pe V1, O1 + P1 = M1 şi T1.
Ar fi inadmisibil să postulăm că mărimile acestea sunt, pentru D1, egale cu cele pentru Dn,
deoarece starea de echilibru nu poate fi atinsă dacă survin noi modificări ale datelor. Absenţa
unor noi modificări ale datelor, care este condiţia necesară pentru atingerea echilibrului, se
referă doar la modificări de natură să deranjeze ajustarea la condiţiile de operare ale acelor
elemente ce se manifestă deja în prezent. Sistemul nu poate atinge starea de echilibru dacă
mişcările care tind spre stabilirea acestei stări sunt tulburate de către noi elemente, venite din
exterior[10]. Dar, câtă vreme echilibrul nu este încă atins, sistemul se află în continuă mişcare,
ceea ce determină modificarea datelor. Tendinţa către realizarea echilibrului, neîntreruptă de
apariţia nici unei schimbări a datelor venită din afară, reprezintă în sine o succesiune de
modificări a acestor date.
P1 reprezintă un ansamblu de mărimi care nu corespund evaluărilor de astăzi. Ele sunt rezultatul
acţiunilor ce au fost călăuzite de evaluări din trecut şi care s-au raportat la situaţii ale
cunoştinţelor tehnologice şi la informaţii despre resursele disponibile de factori primari de
producţie diferite de cele din prezent. Unul din motivele pentru care sistemul nu este în
echilibru este tocmai că P1 nu corespunde condiţiilor din prezent. Există unităţi productive,
unelte şi stocuri de diverşi alţi factori de producţie, care nu ar exista în echilibru, precum şi alte
unităţi productive, unelte şi stocuri, care ar trebui produse pentru a atinge echilibrul. Echilibrul
va fi atins doar atunci când aceste părţi perturbatoare din P1, în măsura în care mai sunt
utilizabile, se vor fi uzat complet şi vor fi fost înlocuite prin elemente ce corespund situaţiei
celorlalte date sincrone cu ele, anume V, O şi T. Ceea ce trebuie să ştie omul care acţionează nu
este configuraţia stării de echilibru. El are nevoie de informaţie cu privire la [p. 713] cea mai
adecvată metodă de transformare, în paşi succesivi, a lui P1 în Pn. În această privinţă ecuaţiile
sunt inutile.
Nu putem rezolva aceste probleme eliminându-l pe P şi reţinându-l numai pe O. Este adevărat că
modul de utilizare al factorilor originari de producţie determină, în mod unic, calitatea şi
cantitatea factorilor produşi de producţie, adică a produselor intermediare. Dar informaţia ce s-
ar putea obţine pe această cale se referă doar la condiţiile de echilibru. Ea nu ne spune nimic cu
privire la metodele şi la procedurile la care trebuie să recurgem pentru realizarea echilibrului.
Trebuie să ţinem seama de condiţiile reale, adică de P1, nu de condiţiile ipotetice,
corespunzătoare lui Pn.
Această ipotetică stare viitoare de echilibru va apărea atunci când toate metodele de producţie se
vor fi ajustat la evaluările actorilor şi la situaţia cunoaşterii tehnologice. Atunci, oamenii vor
lucra în cele mai adecvate locaţii, cu cele mai adecvate mijloace tehnologice. Economia actuală
este diferită. Ea funcţionează cu mijloace care nu corespund stării de echilibru şi nu pot fi luate
în calcul în cadrul unui sistem de ecuaţii, care descriu această stare cu ajutorul simbolurilor
matematice. Cunoaşterea condiţiilor care vor caracteriza starea de echilibru nu este de nici un
folos pentru directorul a cărui sarcină este de a acţiona astăzi, în condiţiile din prezent. Ceea ce
trebuie el să ştie este cum să procedeze în modul cel mai economic cu mijloacele disponibile
astăzi, care sunt o moştenire a unor vremuri cu alte evaluări, cu alte cunoştinţe tehnologice şi cu
alte informaţii referitoare la problema locaţiilor. El trebuie să ştie care este următorul pas pe
care trebuie să-l facă. În această privinţă, ecuaţiile nu oferă nici un ajutor.

Să presupunem că o ţară izolată, ale cărei condiţii economice ar fi acelea ale Europei Centrale
din secolul al XIX-lea, este condusă de un dictator, familiarizat la perfecţie cu tehnologia
americană a zilelor noastre. Directorul acesta ştie, în linii mari, către ce obiectiv trebuie să
conducă ţara care îi este încredinţată. Însă nici chiar o cunoaştere exhaustivă a condiţiilor
americane de azi nu-i poate fi de vreun folos, relativ la problema transformării, în paşi succesivi,
în modul cel mai adecvat şi eficace, a sistemului economic dat, în sistemul urmărit.

Chiar dacă, de dragul argumentaţiei, admitem că, graţie unei miraculoase inspiraţii, directorul a
reuşit, fără ajutorul calculului economic, să rezolve toate problemele referitoare la cel mai
avantajos aranjament al tuturor activităţilor productive şi că el are prezentă în minte imaginea
precisă a obiectivului final, pe care trebuie să-l urmărească, încă rămân probleme esenţiale,
insolubile fără calcul economic. Într-adevăr, [p. 714] sarcina directorului nu este de a începe de
la străfundurile civilizaţiei şi de a relua istoria economică de la zero. Elementele cu ajutorul
cărora trebuie el să opereze nu sunt doar resurse naturale neatinse de utilizări prealabile. Mai
există bunurile de capital produse în trecut şi care nu sunt convertibile, sau care nu sunt perfect
convertibile, în vederea utilizării la noi proiecte. Avuţia noastră este încorporată tocmai în aceste
obiecte fabricate, produse în condiţiile unei constelaţii în care evaluările, cunoaşterea
tehnologică şi multe alte lucruri erau diferite de ceea ce sunt ele astăzi. Structura, calitatea,
cantitatea şi locaţia lor este de cea mai mare importanţă pentru alegerea tuturor viitoarelor
operaţiuni economice. Unele dintre ele pot să fie absolut inutile pentru orice întrebuinţare
viitoare; acestea trebuie să rămână „capacităţi nefolosite”. Dar cea mai mare parte dintre ele
trebuie să fi utilizate, dacă nu dorim să pornim din nou de la sărăcia extremă şi mizeria omului
primitiv şi dacă dorim să supravieţuim în intervalul de timp care ne separă de ziua în care
reconstrucţia aparatului de producţie conform noilor planuri se va fi încheiat. Directorul nu
poate să ridice pur şi simplu un nou edificiu, fără să se preocupe de soarta supuşilor săi, în
intervalul perioadei de aşteptare. El trebuie să încerce să se folosească de fiecare bun de capital
deja disponibil, în cel mai adecvat mod cu putinţă.

Nu doar tehnocraţii, ci şi socialiştii de toate tipurile de orientări repetă, iar şi iar, că ceea ce face
ca planurile lor ambiţioase să fie realizabile este enorma avuţie deja acumulată. Dar, în aceeaşi
răsuflare, ei trec cu vederea faptul că această avuţie constă, în mare parte, din bunuri de capital
produse în trecut şi mai mult sau mai puţin perimate, din perspectiva actualelor noastre evaluări
şi cunoştinţe tehnologice. În viziunea lor, singurul obiectiv al producţiei este transformarea
aparatului industrial, astfel încât să aducă mai multă abundenţă în viaţa generaţiilor viitoare. În
ochii lor, contemporanii nu sunt decât o generaţie de sacrificiu, oameni al căror unic ţel este de a
trudi şi de a se sili în beneficiul celor încă nenăscuţi. Însă oamenii reali nu sunt astfel. Ei nu
doresc doar să creeze o lume mai bună ca să trăiască nepoţii lor în ea; oamenii vor să se bucure
ei înşişi de viaţă. Ei doresc să întrebuinţeze, în modul cel mai eficient, acele bunuri de capital
care sunt acum disponibile. Ei urmăresc un viitor mai bun, dar vor să atingă acest ţel pe calea
cea mai economică. Pentru a realiza şi această dorinţă, ei nu se pot dispensa de calculul
economic.

Opinia că starea de echilibru s-ar putea calcula, prin operaţiuni matematice, pe baza cunoaşterii
condiţiilor unei stări de dezechilibru, este o mare eroare. Nu este mai puţin eronat să se creadă
că o atare cunoaştere, a condiţiilor [p. 715] corespunzătoare unei ipotetice stări de echilibru, i-ar
putea fi de vreun folos omului care acţionează, în căutarea celor mai adecvate soluţii ale
problemelor cu care se confruntă, în cursul alegerilor şi activităţilor sale cotidiene. Nu este, prin
urmare, necesar să accentuăm faptul că numărul fabulos de ecuaţii care ar trebui rezolvate din
nou în fiecare zi, în vederea unei întrebuinţări practice a acestei metode, ar face ca întreaga idee
să devină absurdă, chiar dacă ea ar fi un substitut real al calculului economic de pe piaţă [11].