SCHIMBÂND

VIEŢI
prin
TERAPIA
NOII
DECIZII

1
 Cărţi de
Mary McClure Goulding şi Robert L. Goulding

Changing Lives Through Redecision Therapy

The Power Is in the Patient
Not to Worry

Cărţi de
Mary McClure Goulding

Sweet Love Remembered

A time to say Goodbye… Moving Beyond Loss

2
SCHIMBÂND VIEŢI PRIN TERAPIA NOII DECIZII

de
Mary McClure Goulding
şi
Robert L. Goulding

Institutul de Vest pentru Terapia de Grup şi de Familie

Cu un Cuvânt Înainte de Virginia M. Satir

3
Copyright © 1979 by Mary McClure Goulding and Robert L. Goulding
Revised material copyright © 1979 by Mary McClure Goulding

4
 Tuturor terapeuţilor
care au studiat cu noi la
WIGFT
şi în worshop-uri
prin toată lumea

5
CUPRINS

Mulţumiri..................................................................................................8

Cuvânt înainte..........................................................................................9
Virginia M. Satir

1. Introducere în terapia noii decizii...................................................................12

2. Noua decizie şi analiza tranzacţională............................................................14

Injoncţiuni.................................................................................. 15
Decizii.........................................................................................18

3. Impasul şi noile decizii...................................................................................22

Rezumat......................................................................................24

4. Contracte........................................................................................................26

Procesul contractual...................................................................26
Contracte pentru a nu se sinucide sau pentru a nu omorî pe

altcineva.........................................................................29
Contracte pentru a nu deveni psihotici.......................................33
Contracte cu clienţii rezistenţi sau nemotivaţi...........................39
Schimbarea contractelor inacceptabile......................................40
Terapie fără contract..................................................................48
Contracte ulterioare...................................................................50

5. Mângâieri.......................................................................................................54

Oferirea mângâierilor.................................................................58
Acceptarea mângâierilor............................................................60
Căutarea mângâierilor................................................................62
Mângâieri pe care ţi le oferi singur............................................64

6. Sentimente......................................................................................................69

Furia...........................................................................................73
Furia reprimată...........................................................................81
Blamarea.....................................................................................85
Tristeţea......................................................................................86
Tristeţea reprimată.....................................................................94
Frica şi anxietatea.......................................................................97

6
 Frica reprimată..........................................................................100
Ruşinea.....................................................................................101
Vina..........................................................................................104
Regretul....................................................................................111

7. La revedere...................................................................................................114

8. Noi decizii....................................................................................................122

Scena noii decizii.....................................................................122

Scene recente...........................................................................124
Scene timpurii..........................................................................125
Scene imaginare.......................................................................128
Combinaţii de scene.................................................................130
Contextul, ceilalţi şi clientul....................................................133

9. Vindecarea depresiei...................................................................................143

Dacă situaţia devine prea rea, mă voi omorî...........................145

Dacă tu nu te schimbi, mă voi omorî......................................147
Mă voi omorî şi apoi îţi va părea rău (sau mă vei

iubi).............................................................................151
Aproape voi muri şi apoi îţi va părea rău (sau mă
vei
iubi).......................................................................152
Te voi face să mă omori..........................................................153
O să-ţi arăt eu, chiar dacă asta mă va omorî...........................153
O s-o păţeşti, chiar dacă asta mă va omorî.............................158
Sumar......................................................................................159

10. Tulburarea obsesiv-compulsivă: Povestea unui caz.................................160

11. Fobii: O după amiază de miercuri............................................................172

12. Abuzul în copilărie...................................................................................187

Abuzul sexual........................................................................187
Abuzul fizic...........................................................................192
Abuzul emoţional..................................................................193

13. Cum să prinzi peşte: Implementarea unei noi decizii..............................195

Bob Goulding

14. Concluzie.................................................................................................199

7
 Notă către cititor...............................................................................203

MULŢUMIRI

Între 1965 şi 1970 Fritz Perls, Virginia Satir, Eric Berne, Bob Goulding şi cu
mine locuiam la o oră de condus unul de celălalt. Eram uneori colaboratori, competitori,
uneori adversari şi prieteni apropiaţi. Aveam în comun faptul că eram plictisiţi de vechile
metode lente de psihoterapie şi psihanaliză; vorbeam dispreţuitor despre pasivitatea
psihoterapiei de lungă durată cu ale sale „să nu pui degetul pe rană, să fii nondirectiv, să
nu greşeşti“. Eram încântaţi de propria noastră creativitate. Fiecare dintre noi vroia să
vină cu terapia cea mai rapidă şi cea mai bună pentru cei mai mulţi oameni. A fost un
timp minunat, bogat în amuzament, prietenie şi inovaţii terapeutice.
Eric Bene, care dorea să fie un om de ştiinţă, a dezvoltat o teorie a personalităţii
umane şi a comportamentului social, pe care a numit-o analiză tranzacţională şi a înfiinţat
Asociaţia Internaţională de Analiză Tranziţională în care eu şi Bob eram membrii
fondatori. Eric spunea în seminarii: „Înaintea fiecărei şedinţe de terapie de grup mă
întreb: «Cum pot vindeca fiecare persoană azi?»“. În 1965, Eric şi Bob au cumpărat o
clădire de birouri în Carmel, unde şi-au deschis cabinetul privat. Câteva luni mai târziu,
m-am alăturat lui Bob acolo şi am început să predăm AT altor terapeuţi din Carmel şi din
ţară.
La Esalon, puţin mai jos, pe aceeaşi stradă, Fritz Perls făcea gestalt într-un teatru
care îţi lua ochii, îndemnându-i pe clienţi să se bată în felul lor pentru a obţine victorii
psihologice. Era incredibil de urmărit. Şi să fii clientul lui… ei bine, aşa cum a spus Bob
despre o participare a sa la unul dintre primele workshop-uri ale lui Perls: „Pentru prima
oară, de când îmi amintesc, am fost în contact cu unicitatea mea, cu puterea mea, cu
abilităţile mele“. Bob credea că şi-a schimbat viaţa dramatic în mai puţin de o oră făcând
doar această bucată de lucru cu Fritz. Apoi au devenit cei mai buni prieteni. După cum a
∗
scris Fritz în cartea sa In and Out of the Garbage Pail „Îmi place cu adevărat Bob
Goulding“.
Virginia schimba familii întregi în patru sau cinci şedinţe; pe scene publice, în
faţa a zeci de colegi terapeuţi, îi ajuta să-ţi schimbe complet vieţile. Uneltele ei erau
dragostea şi profunzimea. În acea perioadă, Virginia locuia cea mai mare parte a timpului
la Esalon şi venea la casa mea din Carmel Valley pentru a petrece seri liniştite, intime cu
mine. Îl vizita şi pe Bob, care locuia în Carmel. Amândoi au condus împreună primul
workshop de o săptămână pentru familii, ţinut pentru prima dată la Esalon, în 1965. Când
eu şi Bob ne-am decis să ne căsătorim, să ne cumpărăm ferma noastră şi când am anunţat
deschiderea Institutului nostru de Vest pentru Terapie de Grup şi Familie la Mt.
Madonna, Virginia s-a oferit să ţină primul workshop cu noi, în vara anului 1970.
În timpul perioadei prieteniei noastre cu Eric, Fritz şi Virginia, Bob şi cu mine
ne-am dezvoltat propria noastră terapie, un amestec al teoriei AT a lui Eric, cu lucrul
gestalt al lui Fritz şi cu terapia Virginiei pentru familii unite, plus propria noastră teorie şi

Înăuntrul şi în afara găleţii de gunoi (n.trad.)

8
propriile tehnici. Zece ani mai târziu am explicat metoda noastră în Changing Lives
through Redecision Therapy.
Azi, când terapia scurtă, focusată este o parte esenţială a practicii fiecărui
terapeut, mi s-a cerut să extind, să aduc la zi şi să republic cartea Changing Lives through
Redecision Therapy.
Fritz, Eric, Virginia şi Bob au murit.
Această nouă ediţie este dedicată memoriei acestor patru terapeuţi călăuzitori.
Şi în mod special, bineînţeles, lui Bob, care a scris cea mai mare parte a acestei
cărţi şi care a fost atât de mulţi ani, dragostea mea.

CUVÂNT ÎNAINTE
Conţinutul, spiritul şi direcţia exprimate în această carte, sunt rezultatul înfloritor
al începuturilor rudimentare, determinate de nevoia de supravieţuire din timpul celui de al
doilea Război mondial, dintre 1941 şi 1945.
Pe scurt, lumea era ultragiată de atrocităţile de neînţeles, comise de un grup
împotriva altui grup.
Energia fiecărui bărbat şi a fiecărei femei implicate era esenţială pentru a opri
calamitatea în forţele armate. Aceasta însemna că atunci când personalul era afectat,
aveam nevoie ca oamenii să fie recuperaţi pentru serviciu, în cel mai scurt timp posibil.
Nu era timp de pierdut. Până în acel moment tehnicile şi filozofia legate de
tratarea afecţiunilor psihologice erau lente, deseori cu rezultate dezamăgitoare. Aceste
abordări erau centrate în special pe patologie.
Era nevoie de o abordare mai rapidă şi mai eficientă. Aceasta s-a transformat în
concentrarea asupra întăririi sănătăţii, cu rezultate rapide. Abordarea s-a făcut direct către
individ şi către capacitatea sa de a-şi reveni, cu convingerea că acest lucru putea fi făcut.
Noua atenţie era cum să obţii funcţionarea, atât de rapid pe cât se putea. Fraza
comună că „necesitatea este mama invenţiei“, aplicată aici, a dus la descoperirea că
oamenii au mult mai mult potenţial pentru a se recrea decât se crezuse până atunci. Au
început să apară noi posibilităţi.
Efectele acestor eforturi s-au manifestat lent în sectorul psihoterapeutic privat şi
civil. Cu toate acestea, la câţiva ani după terminarea războiului, terapeuţii care s-au
concentrat pe integrarea şi speranţa în schimbare şi pe o convingere că oamenii „se pot
face bine“, au început să se evidenţieze. Ei deranjau şi până la urmă au început un nou
drum şi au transformat abordările psihologice deja stabilite. Printre acestea se aflau
∗
terapia gestalt, analiza tranzacţională, terapia raţional-emotivă, bioenergetica, rolfing sau
alte terapii corporale, terapia de familie şi terapia de scurtă durată.
Fără a intra în detalii în legătură cu numeroasele urcuşuri şi coborâşuri
întâmpinate de creatorii acestor noi terapii, acum s-au acumulat suficiente date pentru a
arăta că fiinţele umane pot creşte şi se pot schimba şi că pot fi „responsabile“ pentru
propria stare de bine.
Toţi copii se nasc mici. Instructorii lor în a deveni persoane complet funcţionale
sunt adulţii prezenţi acolo, care îi păstoresc de când se nasc, când nici un copil nu poate
avea grijă de el, până când o pot face singuri.


terapie corporală (n. trad.)

9
 Aceşti instructori (părinţii) pot prezenta doar ceea ce au învăţat. Dacă învăţarea
lor despre cum poţi fi complet uman este incompletă sau distorsionată, asta e tot ceea ce
pot deveni ei mai departe.
Aceşti instructori fac tot ceea ce pot face mai bine. Datorită faptului că până acum
nu s-a dat prea mare atenţie dezvoltării funcţionale complete a fiinţei umane, cei mai
mulţi dintre noi ne-am format cu personal neacreditat. Programul s-a concentrat mai ales
pe conformare şi supunere, care este un teren fertil pentru dezvoltarea deciziilor şi
concluziilor despre noi şi care sunt deseori în detrimetrul nostru. În plus, aceste decizii şi
concluzii par deseori genetice.
Nevoia de speranţă pentru oameni este crucială. Printre terapeuţi nevoia este
decisivă.
O filozofie a speranţei, o înţelegere a felului în care funcţionează aceste criterii şi
schimbări pentru oameni, tehnicile şi abordările care se pot pune în practică şi o
convingere absolută „din oase“, că oamenii se pot schimba, pot transforma ameninţarea
„epuizării“ pe care o percep terapeuţii, într-un sentiment de speranţă şi convingere că ei
pot fi de ajutor cu adevărat.
Cred că Mary şi Bob Goulding au înţeles pe deplin aceste lucruri. Asta le-a
permis să se apropie de fiecare persoană cu compasiune, cu speranţă şi cu convingerea că
fiecare individ poate deveni o fiinţă umană completă. Ei au arătat într-o manieră simplă,
directă, cum poţi face acest lucru.

Virginia M. Satir

10
SCHIMBÂND
VIEŢI
PRIN
TERAPIA
NOII
DECIZII

11
Capitolul 1
Introducere în terapia noii decizii
Această carte este scrisă pentru a-i învăţa pe psihoterapeuţi cum să-i vindece pe
oameni. Este scrisă, de asemenea, pentru a-i ajuta pe oameni să se vindece singuri.
Autorii nu văd nici o contradicţie între cele două scopuri. Cei cărora ne adresăm
în principal sunt psihoterapeuţi, dar noi nu îi vedem nici pe aceştia înzestraţi cu puteri
magice, nici pe oamenii pe care ei caută să îi vindece. Deoarece, dacă reuşita ar depinde
doar de puterile magice ale terapeuţilor, nu ar fi posibilă vindecarea.
Paragrafele de mai sus sunt cele cu care începe introducerea primei ediţii a cărţii
Changing Lives, din 1979. De atunci, nevoia unor terapii scurte, focusate, eficiente, a
devenit evidentă. Acum sunt necesare pentru un număr de clienţi în continuă creştere.
Cele mai multe programe de asigurări permit clienţilor doar între şase şi douăsprezece
şedinţe de terapie. În aceste circumstanţe, este o idee bună pentru clienţi să citească
această carte înainte şi după ce primesc ajutor profesional pentru a descoperi ce pot face
pentru ei.
Terapeuţii, care au fost educaţi prin modalităţile labirintice ale terapiilor de lungă
durată, se luptă să aplice ce ştiu în terapii scurte. Acesată carte oferă zeci de exemple de
terapii scurte prin noile decizii, cu explicaţii care fac aceste metode aplicabile pentru
majoritatea clienţilor.
Ce este noua decizie? Un bărbat a participat la una dintre prezentările mele şi apoi
s-a plâns la terapeuta sa că aceasta nu cu el „nimic din lucrul ăla cu noile decizii“. Ea i-a
reamintit că nu mai are tendinţe suicidare, că a început să-şi facă prieteni, în loc de a sta
singur şi că este din ce în ce mai eficient la serviciu. Pentru a face toate aceste lucruri, cu
siguranţă că a luat noi decizii. „Da“, a zis el dezamăgit. „Am crezut că este ceva mai
special.“
Noile decizii nu sunt întotdeauna „speciale“, dacă special înseamnă dramatic sau
complicat. Când un copil nu mai este speriat, va coborî în pivniţă să exploreze. El poate fi
mândru de curajul său sau poate chiar să nu-şi mai amintească că i-a fost frică odată.
Indiferent de situaţie, el a luat o nouă decizie.
Noile decizii nu pot fi făcute doar înţelegând „Realitatea“. Dacă un copil încearcă
să coboare în pivniţă, spunându-şi: „Realitatea este că nu se află nimic în pivniţă care ar
putea să-mi facă rău“, el ar reacţiona ca băieţelul din povestea cu plăcinta cu trei colţuri,
care este spusă studenţilor la psihologie: un băieţel este speriat de plăcinta cu trei colţuri
umplută cu carne, aşa că familia îl trimite la psihiatru. Psihiatrul îşi face un plan
terapeutic. Îl ia pe micuţ să cumpere ingredientele pentru plăcintă. Apoi, împreună taie şi
gătesc carnea, adaugă celelalte ingrediente, prepară aluatul. Copilul este interesat şi nu îi
este frică. Întind aluatul, îl taie, adaugă carnea şi pliază primul colţ al plăcintei.
Băieţelului tot nu îi este frică. Pliază al doilea colţ. Şi când au pliat al treilea colţ, băiatul
a ţipat: „Oo, plăcinta cu trei colţuri!“ şi a fugit din cameră. Raţionamentul adult nu este
de ajuns.
Şi nici adaptarea nu duce la o nouă decizie. Dacă copilul este ruşinat, pleznit sau i
se spune să stea la colţ până când va face ceea ce i s-a cerut, el poate să coboare în pivniţă
pentru că este mai speriat de părinţi decât de pivniţă. În acest caz probabil că va rămâne
temător şi va lua şi alte decizii patologice. Poate că nu va mai avea niciodată încredere în

12
părinţii săi. Poate că va decide să nu mai lase pe nimeni să vadă că este speriat. Poate că
va nimici partea copilărească din el, considerând că „a fi copil“ aduce numai probleme.
Dacă este iubit pentru curajul de a-şi depăşi frica de pivniţă, poate coborî în pivniţă
pentru a fi iubit. Deci poate lua decizii adiţionale, de această dată incluzând preţul de a fi
iubit.
În terapia noii decizii, clientul îşi simte partea copilărească a sinelui, se bucură de
calităţile sale copilăreşti şi crează scene în fantezie, în care poate renunţa în siguranţă la
deciziile constrângătoare luate în copilărie. Recrează scena cu pivniţa şi, de această dată,
o face să fie aşa cum vrea el.
Jay, căruia i-a fost teamă să stea singur în întuneric de când a văzut în copilărie
Vrăjitorul din Oz, crează o astfel de scenă. Îşi închipuie că se află în prezent, în casa lui,
noaptea şi ţine o lanternă. O va aprinde de câte ori îi va fi frică de întuneric şi o va stinge
când nu îi va mai fi frică. Terapeutul îi sugerează să spună: „Hei, nu o să mă duc în
această pivniţă deoarece Vrăjitorul cel Rău poate fi acolo!“. În timp ce face asta, râde
încântat recunoscând că nu îi mai este frică de vrăjitori.
Peggy susţine că în pivniţa ei se află spiriduşi şi încearcă să îi sperie şi pe ceilalţi
„copii“ din grup. Devenind cea care îi sperie pe ceilalţi, nu îi mai este frică. Elaine,
reconstituind o scenă timpurie cu mama sa, realizează că nu îi mai este teamă de pivniţe;
îi este teamă de mama ei, care este sadică şi care o pedepsea, lăsând-o în pivniţă. Afirmă
că azi se poate apăra de astfel de mame ... şi, deodată, nu îi mai este frică.
Un client depresiv îşi imaginează o scenă în care era nou născut şi se ridică după o
căzătură, iubindu-se şi promiţându-şi: „O să am grijă de tine“. Apoi îşi imaginează scena,
pe sine nou născut, iubit şi îngrijit. Mereu şi mereu, în scene furioase, triste, amuzante sau
emoţionante, clientul devine „copilaş“ pentru a-şi încheia patologia din trecut. Aceasta
înţelegem noi prin terapia noii decizii.

13
Capitolul 2
Noua decizie şi analiza tranzacţională
Când un client intră în biroul unui terapeut, prima întrebare este de tipul: „De ce
te afli aici?“. Bob începe cu: „Ce vrei să schimbi la tine azi?“. Scopul sau schimbarea
dorită sau motivul pentru a face o programare devine contractul terapeutic. În timpul
stabilirii contractului înţelegem multe despre viaţa clientului ... cu cine locuieşte, ce face,
ce este important pentru el, care îi sunt valorile, care îi sunt forţele. În lucrul de scurtă
durată, ne concentrăm asupra puterilor clientului şi nu asupra patologiei sale. Un
exemplu:
Manuel este un bărbat homosexual, care trăieşte în San Francisco, cu un partener
foarte iubitor. Vine în terapie deoarece este panicat de câte ori iubitul lui pleacă în
călătorii de afaceri sau chiar când întârzie de la serviciu. Relevant în istoric: când Manuel
era copil, părinţii lui au venit în Statele Unite, lăsându-l cu familia extinsă, într-un orăşel
mic, din ţara lui de origine. O mătuşă foarte iubitoare l-a crescut ca şi cum ar fi fost al ei.
Când avea şase ani, părinţii s-au întors după el. El nu îi cunoştea, nu voia să meargă cu ei
şi se simţea speriat şi abandonat în Statele Unite. În copilărie s-a întors de mai multe ori
în vizită cu părinţii în orăşelul natal. De fiecare dată, întâlnirea cu mătuşa iubitoare a fost
intensă şi de fiecare dată a trăit panica abandonului, la întoarcere.
Într-o terapie de durată, un terapeut poate explora patologia rezultată din pierderea
lui Manuel. În schimb:

Terapeutul: Sunt uimit de capacitatea ta de a te apropia mereu de mătuşa ta. Este

remarcabil. Cei mai mulţi copii care au fost abandonaţi, refuză să se apropie din nou.
Eşti foarte capabil să suporţi durerea şi să rămâi apropiat. Nu ţi-ai pierdut capacitatea
de a iubi.

Lucrând cu partea sănătoasă a clientului, terapia s-a sfârşit cu succes în două

şedinţe, Manuel vorbind cu mătuşa sa în maniera „celor două scaune“ şi recunoscând că
nu mai are şase ani. Poate supravieţui când prietenul său este plecat.
Cu diagnosticele clasice este o problemă, deoarece acestea se bazează pe
patologie. Ele pot fi de ajutor, mai ales când terapeutul este începător şi, bineînţeles,
terapeutul trebuie să le utilizeze când completează formulare şi când vorbeşte cu alţi
terapeuţi, pentru a se face înţeles. Dar dacă diagnosticul standard implică tratament de
lungă durată sau suportiv pentru toată viaţa, fără speranţa creşterii sau schimbării,
diagnosticul poate deveni o profeţie autoîmplinită. Dacă acest lucru este adevărat pentru
unul dintre clienţii voştri, renunţaţi la diagnostic.
O modalitate mai utilă de a diagnostica un client este de a evalua stările eului
clientului şi deciziile din copilărie. Cu care stare a eului mai puternică, se poate alia
clientul pentru a face un contract de schimbare şi cât de bine poate susţine clientul aceste
schimbări odată făcute?
Părintele Grijuliu. Clientul se îngrijeşte bine? Felul în care se îngrijeşte clientul
permite creşterea şi schimbarea, sau clientul tinde să-şi ofere atenţii pozitive doar când
este bolnav, rănit sau molestat de altă persoană? Câtă vreme iubirea de sine este oferită în
principal pentru nefericire şi eşec, câştigurile terapeutice nu pot fi menţinute. Un prim

14
contract, atunci, va fi să înveţi să te iubeşti cu înţelepciune. Pentru a oferi un model de
îngrijire pozitivă, un terapeut trebuie să ofere clienţilor aprecieri pozitive pentru creştere
şi schimbare, ca şi pentru „doar a fi“.
Părintele Critic. Clientul dă mai multă atenţie greşelilor personale şi
imperfecţiunilor minore, decât reuşitelor şi succeselor? Autocritica destructivă va sabota
orice progres pe care clientul îl face în terapie, aşa că clienţii au nevoie să înveţe să
înlocuiască autocritica cu grija hrănitoare faţă de sine.
Dacă un client îşi petrece timpul şedinţelor terapeutice criticându-i pe alţii,
schimbarea personală nu este posibilă. Terapeutul trebuie să fie atent să nu devină
judecătorul clientului sau a celor criticaţi. Pentru a evita acest rol, terapeutul continuă să
menţină terapia focusată asupra contractului: „Ce vrei să schimbi la tine, azi?“.
Starea eului de Adult. Adultul, sau partea persoanei care gândeşte, este clar şi
necontaminat? Dacă contaminarea parentală stă în calea îndeplinirii contractului, aceasta
trebuie să fie rezolvată întâi. De exemplu, credinţe parentale ca: „dezvăluirea secretelor
familiei înseamnă lipsă de loialitate“’, „părinţii fac tot ce pot“, sau „copii trebuie bătuţi ca
să-i împiedici să devină păcătoşi“ vor împiedica, în mod evident recuperarea celor care au
fost abuzaţi în copilărie. Contaminările din Copil, cum ar fi frica de a dezvălui informaţii
sau supunerea exagerată, din dorinţa de a-i face pe plac terapeutului, vor împiedica, de
asemenea, terapia.
Copilul Natural. Prin definiţie, aceasta este partea sănătoasă, fericită,
strălucitoare, competentă a fiecărei persoane, care poate fi baza succesului terapiei. Mai
ales în terapiile scurte, terapeutul se va împrieteni cu această parte a personalităţii
clientului şi îşi va învăţa clientul să-şi folosească şi să-şi fortifice sănătatea stării eului de
Copil, pe care o posedă.
Atât pentru terapeut cât şi pentru client, un Copil inventiv şi un Adult pătrunzător,
vor face terapia de scurtă durată eficientă şi interesantă.
Copilul Adaptat. În terapia noii decizii întrebarea esenţială este: Care decizii din
copilăria timpurie determină probleme azi? Aşa cum a spus iniţial Eric Berne,
problemele actuale ale clientului sunt deseori rezultatul injoncţiunilor şi deciziilor din
copilărie.

INJONCŢIUNI

Injoncţiunile sunt mesaje din starea eului de Copil a părintelui, izvorâte din
circumstanţele propriilor suferinţe: nefericire, anxietate, dezamăgire, furie, frustrare,
dorinţe secrete. În timp ce aceste mesaje sunt iraţionale, în termenii copilului, ele pot
părea perfect raţionale părintelui care le dă.
Noi am formulat o listă cu aceste injoncţiuni şi am scris numeroase articole în
legătură cu acestea în ultimii zece ani. Le predăm în seminarii şi workshop-uri în toată
lumea. Lista noastră nu epuizează toate posibilităţile; fără nici un dubiu, există multe alte
mesaje pe care le dau părinţii şi faţă de care copii acţionează sau nu. Oricum, această
scurtă lista îi dă posibilitatea terapeutului de a asculta mai bine ce spune pacientul şi
astfel să-şi îmbunătăţească planul terapeutic.
Iată lista noastră de bază: Nu (face). Nu exista. Nu fi apropiat. Nu fi important. Nu
fi copil. Nu creşte. Nu avea succes. Nu fi tu. Nu fi sănătos psihic. Nu fi bine. Nu aparţine.

15
 Nu (face): Această injoncţiune este dată de părinţii cărora le este frică. Datorită
fricii, aceştia nu permit copilului să facă multe lucruri normale: nu te apropia de trepte
(copiilor care încep să meargă); nu te căţăra în copaci; nu merge cu rolele, etc. Uneori,
aceşti părinţi nu şi-au dorit copilul şi, recunoscându-şi dorinţa iniţială ca acest copil să nu
fi existat, se simt vinovaţi şi panicaţi de propriile lor gânduri şi devin supraprotectivi.
Alteori, părintele devine fobic, psihotic sau supraprotectiv după ce a pierdut un copil mai
mare, în urma unei boli sau a unui accident. Pe măsură ce copilul creşte, părintele va fi
preocupat în legătură cu orice acţiune pe care o propune copilul şi spune: „Poate că ar fi
bine să te gândeşti mai mult în legătură cu asta“. Copilul crede că nimic din ceea ce face
nu este bine sau sigur, nu ştie ce să facă şi caută în jur pe cineva care să îi spună. Un
astfel de copil va avea mari dificultăţi în a lua decizii în viaţă.

Nu exista: Dintre toate mesajele, acesta este cu potenţialul letal cel mai mare – şi
cel asupra căruia trebuie să ne focusăm iniţial în terapie. Poate fi dat în mod subtil, astfel:
„Dacă nu aţi fi fost voi aş fi divorţat de tatăl vostru“. Mai puţin subtil: „Aş fi vrut să nu te
fi născut...şi atunci nu ar fi trebuit să mă căsătoresc cu tatăl tău“. Mesajul poate fi dat
nonverbal, când părintele îşi ţine copilul în braţe fără a-l dezmierda, privindu-l încruntat
sau mânios în timp ce îl hrăneşte sau îi face baie, ţipând dacă copilul vrea ceva sau fiind
abuziv fizic. Există o multitudine de căi prin care mesajul poate fi dat.
Această injoncţiune poate fi dată de către mamă, tată, îngrijitoare sau guvernante
şi de către fraţii mai mari. Un părinte poate fi depresiv deoarece copilul a fost conceput
înainte de căsătorie sau după ce părinţii nu îşi mai doreau copii. Sarcina poate duce la
moartea mamei şi tatăl sau bunicii îl pot învinovăţi pe copil. Travaliul poate fi dificil şi
copilul poate fi învinovăţit pentru că a fost prea mare: „M-ai rupt în bucăţi când te-ai
născut“. Aceste mesaje, spuse de multe ori în prezenţa copilului, devin „mitul naşterii“
care spune: „Dacă nu ai fi fost tu, viaţa noastră ar fi fost mai bună“.

Nu fi apropiat: Dacă un părinte descurajează copilul în a deveni apropiat, copilul

va interpreta acest lucru ca mesaj: „Nu fi apropiat“. Lipsa atingerilor fizice şi a
mângâierilor îl face pe copil să ajungă la astfel de interpretări. De asemenea, dacă un
copil şi-a pierdut un părinte de care se simţea apropiat, datorită divorţului sau decesului,
copilul poate să îşi dea singur această injoncţiune, spunându-şi ceva de genul: „ce rost
are să fii apropiat, oricum o să moară“. Şi să decidă să nu mai fie apropiat niciodată.

Nu fi important: Dacă, de exemplu, unui copil nu i se permite să vorbească la

masă, şi i se spune: „Copii trebuie văzuţi, nu auziţi“, sau este desconsiderat într-un mod
oarecare, poate simţi mesajul ca „Nu fi important“. De asemenea, poate primi un astfel de
mesaj la şcoală. În California, copii hispano-americani au avut în trecut probleme mari cu
importanţa, deoarece ceilalţi copii care vorbeau doar o limbă îi batjocoreau pentru
încercarea de a vorbi engleza la fel de bine ca şi spaniola şi pentru că nu o făceau prea
corect la început. Bineînţeles, negrii primeau acest mesaj din partea albilor, ca şi din
partea mamelor care nu doreau să fie destul de importanţi ca să aibă probleme cu albii.

Nu fi copil: Acest mesaj este dat de părinţii care cer unui copil mai mare să aibă
grijă de un copil mai mic. Este dat, de asemenea, de părinţii care încearcă să îi
obişnuiască pe copii să ceară oliţa prea devreme, făcând din copii lor, care de abia învaţă

16
să meargă „o micuţă femeie“ sau „un mic bărbat“, oferindu-le aprecieri pentru a fi
politicoşi, înainte ca aceştia să înveţe ce înseamnă politeţea, spunându-le -când sunt încă
copilaşi - că doar copilaşii plâng.

Nu creşte: Această injoncţiune este dată frecvent, de către mamă, ultimului copil,
chiar dacă acesta este al doilea sau al zecelea. Este dată frecvent, de asemenea, de un tată
fiicei sale prepubere sau pubere, când începe să simtă oarecare excitaţie sexuală şi începe
să îi fie teamă. Începe atunci să îşi împiedice fiica să facă ceea ce fac toate prietenele ei –
să se machieze, să poarte haine potrivite pentru vârsta ei sau să-şi dea întâlniri. De
asemenea, tatăl poate să înceteze să-şi mai mângâie fiica, odată ce ea devine prea mare şi
aceasta interpretează astfel: „Nu creşte sau nu am să te mai iubesc“.

Nu reuşi: Dacă tatăl l-a bătut pe fiu la ping-pong şi apoi nu mai joacă cu el când
acesta a început să-l bată, fiul poate interpreta: „Nu câştiga sau nu o să te mai plac“, care
transformat devine „Nu reuşi“. Critica constantă din partea unui părinte perfecţionist,
transmite mesajul: „Nu poţi să faci nimic bine“, care traduce „Nu reuşi“.

Nu fi tu : Acesta este dat frecvent copilului care are sexul „greşit“. Dacă o mamă
are trei băieţi, doreşte o fată, are din nou un băiat, poate să îl facă pe acest ultim băiat
„fiica“ sa. Tatăl care are mai multe fete poate să o facă pe fiica sa mai mare partenerul
său. Oricât de importantă este condiţionarea mediului, genetica joacă totuşi rolul cel mai
important în identitatea sexuală.

Nu fi sănătos psihic şi Nu fi bine: Dacă părinţii oferă copiilor atenţie pentru că

sunt bolnavi şi nu le oferă când sunt bine, acest lucru este echivalent cu a le spune: „Nu fi
bine“. Dacă un comportament nebunesc este recompensat, sau dacă este copiat şi nu este
corectat, copierea în sine devine un mesaj „Nu fi sănătos psihic“. Noi am văzut mulţi
copii ai schizofrenilor care au dificultăţi în a testa realitatea, chiar dacă nu sunt psihotici.
Ei se comportă nebuneşte şi sunt trataţi frecvent ca şi cum ar fi psihotici.

Nu aparţine: Dacă părinţii se comportă ca şi când ar trebui să fie altundeva, cum

ar fi în Rusia, în Irlanda, în Italia, în Israel, în Anglia (în cazul unor englezi care trăiau în
Australia sau în Noua Zeelandă), este dificil pentru copil să ştie unde aparţine. El poate să
simtă că nici el nu aparţine, chiar dacă s-a născut în Statele Unite, sau în Australia sau în
Noua Zeelandă.

Contrainjoncţiuni

Contrainjoncţiunile sunt mesaje din starea eului de Părinte a părintelui, mesaje

care sunt restrictive şi care, dacă sunt respectate cu stricteţe, pot de asemenea împiedica
∗
creşterea şi flexibilitatea. Acestea includ „comenzile“ prezentate de Taibi Kahler, „fi
puternic“, „încearcă din greu“, „fi perfect“, „grăbeşte-te“ şi „fă-mi pe plac“. Toate
acestea, bineînţeles, sunt imposibil de evaluat: Când este cineva suficient de puternic,
când face cineva pe plac suficient, când încearcă din greu suficient sau se grăbeşte


driver (n. trad.)

17
suficient? Nu poţi fi perfect. Mary adaugă la lista lui Kahler contrainjoncţiunea care
însoţeşte injoncţiunea „Nu (face)“: „Ai grijă“.
Contrainjoncţiunile includ, de asemenea, stereotipuri religioase, rasiale şi sexuale,
transmise din generaţie în generaţie. Chiar şi femeile care cred că sunt emancipate,
deseori gătesc şi fac curat, pe lângă slujba lor obişnuită, deoarece încă cred
contrainjoncţiunea care spune că locul femeilor este acasă.
Contrainjoncţiunile sunt evidente, date prin cuvinte şi nu sunt secrete. Cel care dă
contrainjoncţiunea, crede că ceea ce spune este corect şi îşi va apăra poziţia. „Bineînţeles
că locul femeilor este acasă. Ce se va întâmpla cu copiii dacă femeile nu îşi acceptă
responsabilitatea?“. Aceasta este diferenţa faţă de injoncţiuni, în care cel care le dă, le
transmite secret şi fără a fi conştient de impactul cuvintelor sale. Dacă unui părinte i se
spune că el i-a spus copilului să nu existe, ar putea fi indignat şi nu ar crede că este
adevărat, spunând că niciodată nu a avut o astfel de intenţie.
Mesajele Parentale sunt numite contrainjoncţiuni, deoarece iniţial Eric Berne a
crezut că acestea contracarau injoncţiunile. Oricum, dacă clientul se supune
contrainjoncţiunilor nu va trebui să se supună injoncţiunilor. Dacă, de exemplu,
injonctiunea este „Nu exista“ şi contrainjoncţiunea este „Lucrează din greu“, clientul îşi
poate salva viaţa lucrând din greu şi ignorându-şi impulsurile suicidare. Cu toate acestea,
clienţii sunt mai susceptibili să se supună injoncţiunilor decât contrainjoncţiunilor, aşa că
rămân deprimaţi în timp ce „lucrează din greu“. Mesaje cum ar fi contrainjoncţiunea
„Lucrează din greu“ şi injoncţiunea „Nu creşte“, sunt imposibil de urmat. Şi, imaginaţi-
vă situaţia unui băiat care acceptă injocţiunea „Nu fi băiat“, care acceptă lucruri feminine
pentru a le face părinţilor pe plac şi căruia i se spune, de către acelaşi părinte, să se ducă
afară să joace fotbal cu băieţii şi să înceteze să umble ca un somnambul prin casă şi să se
comporte ca un „fătălău“. Alteori, atât contrainjocţiunile cât şi injoncţiunile sunt identice.
Din toate stările eului, un părinte îi poate spune copilului să nu existe, să nu fie important,
să nu crească. În astfel de cazuri, copilului îi este foarte dificil să respingă aceste mesaje.

Mesaje mixte

Unele mesaje sunt date fie din Părintele, fie din Copilul părintelui, mai ales cele
legate de gândire sau de sentimente. Injoncţiunile şi contrainjoncţiunile împotriva
gândirii sunt: „Nu gândi“, „Nu te gândi la asta“ (un gând anume), sau „Nu gândi ce
gândeşti – gândeşte ce gândesc eu“ („Nu te contrazice cu mine“). Mesajele legate de
sentimente sunt similare: „Nu simţi“, „Nu simţi asta“ (un sentiment anume), sau „Nu
simţi ceea ce simţi – simte ce simt eu“ („Mi-e frig, pune-ţi un pulover“ sau „Nu îl urăşti
pe frăţiorul tău mai mic; eşti doar obosit“).

DECIZII

Din nou, deşi injoncţiunile şi contrainjoncţiunile sunt date pentru a fi importante

în dezvoltarea copilului, copilul trebuie să le accepte. El are puterea să le accepte sau să
le respingă. Nici o injoncţiune nu este „înserată în copil ca un electrod“ aşa cum credea
Berne. Mai mult, noi credem că multe injoncţiuni nici nu au fost date! Copiii
fantasmează, inventează şi interpretează greşit, dându-şi astfel singuri propriile
injoncţiuni. Când un frate moare, un copil poate crede că propria gelozie a cauzat în mod

18
magic moartea fratelui, deoarece copilul nu înţelege ce este pneumonia. Apoi,
simţindu-se vinovat, îşi poate da singur injoncţiunea „Nu exista“. Dacă un tată iubit
moare, un copil poate decide să nu se mai apropie niciodată de nimeni. Îşi dă singur o
injoncţiune „Nu fi apropiat“, în efortul de a evita retrăirea durerii pe care a simţit-o la
moartea tatălui său. De fapt spune: „Nu voi mai iubi niciodată şi aşa nu o să mai sufăr
niciodată“.
Noi am enumerat un număr limitat de injoncţiuni; cu toate acestea există un
număr aproape nelimitat de decizii pe care le poate lua un copil ca răspuns la injoncţiuni.
Mai jos, sugerăm câteva dintre aceste decizii. În primul rând un copil poate pur şi simplu
să nu creadă în injoncţiune şi să o respingă. El poate face asta recunoscând patologia
celui care o transmite („Mama este bolnavă şi nu crede ce spune“) sau găsind pe cineva
care se opune injoncţiunii şi pe care îl crede („Părinţii mei nu mă vor, dar profesorul mă
vrea“). Enumerăm câteva dintre multele decizii patologice posibile, luate ca răspuns la
injoncţiuni:

„Nu exista“: „Voi muri şi apoi mă vei iubi“, „O să-ţi arăt eu, chiar dacă asta
mă va omorî“ şi altele, enumerate în Capitolul 9.

Deciziile posibile pentru copil, luate ca răspuns la „Nu (face)“ sunt: „Nu pot
decide“. „Am nevoie de cineva care să decidă pentru mine“. „Lumea este
înspăimântătoare ... Aş putea face o greşeală“. „Sunt mai slab decât alţi oameni“. „Nu
voi mai decide niciodată ceva de unul singur“.

„Nu creşte“: „Bine, voi rămâne mic“, sau „neajutorat“, sau „fără să gândesc“ sau
„nesexual“. Această decizie este deseori observată în corp, în tonul vocii şi prin
manierisme, ca şi prin comportament.

„Nu fi copil“: Deciziile posibile sunt: „Nu voi mai cere niciodată nimic. Voi avea
grijă de mine de unul singur“.. „Voi avea grijă mereu de ei“. „Nu mă voi distra
niciodată“. „Nu voi mai face niciodată ceva copilăresc“.

„Nu reuşi“: Copilul poate decide: „Nu voi face nimic ca lumea“. „Sunt un prost“.
„Nu voi învinge niciodată“. „Te voi înfrânge, chiar dacă asta mă va omorî“. „O să-ţi
arăt eu, chiar dacă asta mă va omorî“. „Indiferent cât de bun sunt, aş fi putut să o fac
mai bine, aşa că mă voi simţi frustrat (ruşinat, vinovat)“.

„Nu fi apropiat“: Deciziile luate ca răspuns la această injoncţiune sunt: „Nu voi
mai fi apropiat niciodată de nimeni“. „Nu voi fi niciodată sexual“ (plus toate restricţiile
referitoare la exprimarea sentimentelor sau apropierea fizică).

„Nu fi bine“ sau „sănătos psihic“: Deciziile sunt: „Sunt nebun“. „Boala mea este
cea mai rea dintre toate şi aş putea muri din cauza ei“ (plus interdicţiile legate de
folosirea corpului sau proceselor gândirii).

„Nu fi tu“ (de sexul care eşti): Ca răspuns, copiii pot decide : „O să le arăt eu lor
că sunt la fel de bun ca orice băiat/fată“. „Oricât de greu aş încerca, nu le voi fi

19
niciodată pe plac“. „Sunt de fapt o fată cu un penis de băiat“. „De fapt sunt un băiat,
chiar dacă arăt ca o fată“. „Mă voi preface că sunt un băiat/fată“. „Nu voi fi niciodată
fericit(ă) aşa“. „Voi fi întotdeauna ruşinat(ă) aşa“.

„Nu fi important“: Copilul poate decide: „Nimeni, niciodată, nu mă lasă să

spun sau să fac ceva“. „Oricine contează mai mult decât mine“. „Nu obţine niciodată
nimic“. „Poate că voi deveni important, dar nu pot să las pe nimeni să o ştie“.

„Nu aparţine“: Deciziile pot fi: „Nu voi aparţine niciodată nimănui“, sau „nici
unui grup“, sau „nici unei ţări“, sau „Nimeni nu mă va plăcea vreodată, pentru că nu
aparţin“.

Pentru mesajele mixte legate de gândire sau sentimente:

„Nu gândi“: Decizii posibile: „Sunt prost“. „Nu pot gândi de unul singur“.
„Niciodată nu mă pot concentra“.

„Nu te gândi la asta“: „E rău să ai gânduri sexy, aşa că mai bine mă gândesc la
altceva“ (această persoană poate deveni obsesională). „Mai bine nu voi mai pomeni asta
niciodată (indiferent de ceea ce înseamnă „asta“, a fi adoptat sau „tatăl meu nu este tatăl
meu adevărat“) sau nu mă voi mai gândi niciodată la asta“. Sau „Nu sunt bun la
matematică“ (sau la ştiinţe sau la gătit sau la fotbal, în funcţie de tipul de mesaje şi de
injoncţiuni).

„Nu gândi ce gândeşti – gândeşte ce gândesc eu“: „Greşesc mereu“, „Nu voi mai
deschide gura înainte de a afla ce gândesc ceilalţi oameni“.

Deciziile luate ca răspuns la injoncţiunile legate de sentimente sunt similare:

„Nu simţi“: Copilul poate răspunde: „Emoţiile înseamnă o pierdere de timp“. „Nu
simt nimic“.

„Nu simţi asta“: „Nu voi mai plânge niciodată“. „Nu sunt niciodată furios – furia
poate ucide“.

„Nu simţi ce simţi – simte ce simt eu“: „Nu ştiu ce simt“. Această persoană îi
întreabă pe terapeut şi pe membrii grupului, „Cum ar trebui să simt? Cum te-ai simţi
dacă ai fi în locul meu?“

După ce a apărut prima ediţie a acestei cărţi, am devenit conştienţi de importanţa

injoncţiunii „Nu vrea (nu dori)“. Deciziile pot fi: „O pot face de unul singur“, „Nu am
nevoie de nimeni“, sau chiar decizia letală de a se înfometa, pentru a dovedi că nici
mâncarea nu este necesară sau, într-o oarecare măsură, este chiar degradantă.
Modalitatea noastră cea mai uzuală de a lucra cu injoncţiunile şi deciziile: Când
injoncţiunea/decizia este descoperită, mergem în trecut pentru luarea noii decizii şi apoi

20
în prezent pentru a fi întărită. Dăm informaţii Adulte care se potrivesc trecutului şi
prezentului, astfel încât persoana să aibă la ce să se gândească între şedinţe.
Mesajele lui Bob către clienţi: „Luptă-te. Nu mai eşti un copilaş. Nu trebuie să
rămâi o victimă a trecutului tău. Ai puterea să-ţi schimbi viaţa“.

21
Capitolul 3
Impasul şi noile decizii
Un impas este un punct în care două sau mai multe forţe opuse se întâlnesc
într-un punct de blocaj. O persoană şovăie în faţa grilajului de pe podul Golden Gate. Se
opreşte şi îşi spune: „Dar, de fapt, nu vreau să mor.“ Altă parte din el spune: „Ba da,
vreau“. Cât timp stă, şovăind pe pod, dând această luptă interioară, se află într-un impas.
Dacă sare, a rezolvat impasul. Dacă se retrage, decizând să nu se omoare, a rezolvat
impasul, învingând supravieţuirea, cel puţin temporar. Se poate confrunta cu acest impas
în viitor, dar deocamdată acesta este rezolvat. (Noi nu suntem satisfăcuţi cu aceste
rezolvări temporare, care sunt făcute, de obicei, din starea eului de Adult. Noi lucrăm să
obţinem o nouă decizie din Copil, să nu se omoare nici acum, nici în viitor.)
Bob clasifică impasul în trei tipuri de grade. Impasul de gradul unu este între
starea eului de Părinte a individului şi starea eului de Copil şi se bazează pe
contrainjoncţiuni. Părintele real, aşa cum am explicat mai devreme, transmite mesaje din
Părinte, cum ar fi „Lucrează din greu“. Tatăl îi spune fiului, „Orice treabă care merită să
fie făcută, merită să fie făcută bine“. „Dă întotdeauna un procent de 10 % în plus“.
Băieţelul, dorind să-i facă pe plac tatălui şi să-i obţină aprobarea, decide din Micul
Profesor (A1) să lucreze din greu ca să-i facă pe plac tăticului. Lucrează din greu şi, până
la 55 de ani, fără a fi conştient, încă încearcă să-şi mulţumească părinţii. La 55 decide că
vrea să o lase mai moale, aşa că, din Adult, plănuieşte să lucreze doar 8 ore pe zi, 5 zile
pe săptămână şi să-şi ia o lună de concediu în fiecare an. Pare că şi-a rezolvat impasul.
Cu toate acestea, decizia din Adultul „care gândeşte“, nu este de obicei suficientă. Începe
să aibă dureri de cap imediat ce o lasă mai moale cu lucrul său, cînd începe să joace golf
descoperă că se epuizează jucând 36 de găuri pe zi. Merge la pescuit şi, în loc să se
relaxeze, aleargă toată ziua în Yellowstone Park, încercând să prindă toţi peştii din lac.
Încă ascultă vechiul mesaj Parental, contrainjoncţiunea şi lucrează din greu, reuşind să
„facă treaba bine“. Încă se află în impas, deoarece nu s-a dus destul de profund pentru
a-şi SCHIMBA DECIZIA din Adultul din Copil.
Terapia trebuie să fie condusă în aşa fel încât el să conecteze o scenă din
copilărie, în care să se confrunte cu părintele său (în fantezie, desigur), văzându-l pe Tata
şi spunându-i că nu o să mai lucreze din greu de acum înainte. De obicei, o persoană îşi
aminteşte o scenă reală şi simte sentimentele din acel moment. De exemplu, un
participant de la unul dintre maratoanele noastre îşi aminteşte când a vrut să intre în Liga
Mică de baseball, dar tatăl său, un mic fermier, nu l-a lăsat pentru că trebuia să culeagă
recolta. Pacientul s-a întors la această scenă şi i-a spus tatălui că va juca baseball,
indiferent de ce zice el. Şi nu a mai lucrat aşa de mult.
Prima dată când i-a spus asta tatălui şi-a tensionat umerii ca şi când tatăl său urma
să-l lovească. I-am cerut să o spună din nou, altfel şi apoi să fie el tatăl şi să răspundă aşa
cum crede că i-ar răspunde tatăl său. Stând pe scaunul tatălui său (fiind tatăl său) a spus:
„Să nu-mi răspunzi mie aşa. Mişcă-ţi fundul în camion“. Apoi, mutându-se pe scaunul
său, îi răspunde tatălui că va juca baseball, nu va mai lucra la fermă şi că el nu îi va mai
putea face rău de acum încolo. Apoi şi-a întrebat tatăl de ce nu îl lasă să se joace când

22
vrea şi acesta i-a răspuns: „Deoarece trebuie să mâncăm şi nu pot face toată treaba de
unul singur şi dacă nu mă ajuţi, nu vom mânca“. Apoi, jucându-se din nou pe el a spus:
„Aşa era odinioară, dar astăzi nu mai este aşa! Câştig destui bani, nu mai trebuie să
lucrez în plus“. După ce a luat o nouă decizie, din Copil, a reuşit să-şi facă planuri din
Adult: „Mă voi duce la Fielding“ (o facultate care oferă un program de studiu la distanţă)
“şi voi renunţa la orele de practică privată, aşa că nu voi mai lucra zi şi noapte. Îmi pot
permite asta mutându-mă într-un apartament mai ieftin şi schimbându-mi maşina
scumpă cu una mai ieftină“.
Să repetăm, impasul de gradul unu este un răspuns la o contrainjoncţiune. Iniţial,
copilul decide să facă ceea ce îi cere părintele, cum ar fi să lucreze din greu şi se poate
simţi OK cu asta, atâta timp cât primeşte atenţie pentru că lucrează şi nu simte că lucrul
interferă cu alte dorinţe din viaţa sa. În momentul când vrea să facă o schimbare, să
lucreze mai puţin, dar se simte blocat şi „incapabil“ de schimbare, se află într-un impas.
Pentru a depăşi impasul, trebuie să ia o nouă decizie cu Adultul din Copilul liber, acelaşi
Mic Profesor care a luat decizia iniţială de a lucra din greu.
În impasul de gradul doi, Micul Profesor a luat o decizie ca răspuns la o
injoncţiune şi nu la o contrainjoncţiune. De exemplu, starea eului de Părinte a părintelui
ar fi putut transmite un mesaj „Lucrează din greu“ (impas de gradul unu), în timp ce
Copilul părintelui a transmis injoncţiunea „Nu fi copil“. Atunci decizia ar fi putut fi:
„Nu voi face niciodată lucruri copilăreşti“. Mulţi terapeuţi pe care îi formăm şi pe care îi
tratăm se află în această situaţie. Lucrează din greu, îşi oferă foarte puţin timp să se joace
şi când se joacă, joaca lor nu este aşa de spontană, aşa liberă, aşa copilărească cum este
cea a persoanelor care nu au acceptat această injoncţiune. Ei îşi folosesc chiar vacanţele
pentru a veni la noi să se formeze!
Aceşti terapeuţi pot decide din Adult să nu lucreze aşa de mult şi să se distreze
mai mult, dar distracţia este programată şi nu liberă. Rezolvarea acestui impas dintre
Adultul din Copil (A1) şi Copilul părintelui, acum parte din Părintele timpuriu (P1), este
mai emoţională decât rezolvarea impasului de gradul unu. Pentru o rezolvare încununată
de succes, pacientul se implică el însuşi în memoria pe care o are despre părinţii săi reali,
cum se auzeau, cum arătau, cum se simţeau. Deseori, diferenţa constă în intensitatea
sentimentelor părintelui, care pot să nu fie atât de încărcate de afecte în lucrul de gradul
unu. Terapeutul crează un mediu în care pacientul simte intens aceleaşi sentimente pe
care le-a avut când a luat decizia originară. Pacientul trebuie să fie în starea eului de
Copil şi nu în cea de Adult! De obicei aceasta se obţine într-o scenă arhaică, în care
pacientul retrăieşte intens, nu numai locul şi participanţii, dar şi sentimentele pe care el şi
ceilalţi participanţi le simţeau.
Se pune la punct un dialog, în care pacientul îşi afirmă scopul: „Sunt OK dacă mă
joc. Dacă fac lucruri copilăreşti, sunt OK. Dacă râd şi sunt vesel şi emoţionat, sunt OK“.
Dialogul continuă, pacientul luând locul părintelui care a dat injoncţiunea şi apoi
fiind el însuşi, lucrând asupra impasului. Uneori, părintele introiectat se ţine tare şi
pacientul trebuie să continue şi să ia noua decizie în prezenţa dezaprobării celeilaltei părţi
din sine, Părintele din Copil; alteori poate găsi suport de undeva din interior, de la un alt
părinte sau bunic sau de la psihoterapeut. Uneori trebuie să-şi creeze un nou Părinte,
astfel încât atât Adultul său din Copil cât şi Părintele său din Copil să fie de acord cu
noua decizie. În final va spune, va crede şi va simţi, „Mă joc, fac lucruri copilăreşti, râd,
sunt vesel şi emoţionat! Sunt OK când sunt copilăros!“.

23
 Acest gen de intervenţie nu este uşor. Terapeutul trebuie să asculte cu atenţie şi să
pregătească atent mediul. Este deosebit de greu când terapeutul vede un pacient în şedinţe
individuale, o dată sau de două ori pe săptămână, dar este mai uşor când lucrează în
grupuri sau în workshop-uri de weekend, săptămânale sau care durează o lună.
Impasul de gradul trei este unul în care pacientul se percepe ca fiind
dintotdeauna aşa cum se percepe. De exemplu, pacientul deprimat, care lucrează cu
succes asupra impasului de gradul doi şi care decide să nu se mai omoare, poate – şi
probabil că va – renunţa la depresia sa. Cu toate acestea, el poate încă să simtă că este
lipsit de valoare şi să afirme că s-a simţit întotdeauna lipsit de valoare. Nu-şi percepe
sentimentele ca fiind rezultatul injoncţiunilor parentale şi a deciziei de a se supune
acestora, ci mai degrabă ca o stare naturală de a fi. S-a „născut“ astfel, spune. În aceste
cazuri de impas de gradul trei, injoncţiunile au fost date atât de devreme şi/sau nonverbal,
astfel încât pacientul nu este conştient că au fost date vreodată. De aceea, lucrul pentru
impasul de gradul doi, dintre Copilul pacientului şi Copilul imaginat din părintele real,
eşuează când este vorba să ajungi la rădăcinile acestui tip de impas. Chiar daca noi ştim
că pacientul a avut o injoncţiune şi a luat o decizie, el nu simte asta. Atunci, lucrul crucial
va fi între cele două părţi ale Micului său Profesor – Micul Profesor care s-a adaptat şi
Micul profesor din Copilul liber care poate intui o nouă cale de a fi . Lucrul are loc strict
între cele două părţi ale Copilului şi are loc printr-un monolog dublu „Eu-Eu“ şi nu
printr-un dialog Eu-Tu, folosit uzual în lucrul cu impasul de gradul unu sau doi.
Să repetăm, în impasurile de gradul trei, clientul crede că a fost dintotdeauna
încăpăţânat, furios, lipsit de valoare sau incapabil de a se juca; că de fapt este de sex
opus, născut în mod tragic într-un corp greşit. Pentru a lucra cu astfel de impasuri,
pacientul trebuie să joace ambele roluri - „Sunt bărbatul din mine“ ca şi „Sunt femeia din
mine“, sau „Sunt partea jucăuşă din mine“ ca şi „Sunt eu, cel care nu se joacă niciodată“
– şi să fie fiecare parte, pe rând, până când simte energia în Copilul liber. Pe măsură ce
persoana trăieşte asta, se percepe ca fiind valoroasă, de exemplu, simte excitaţia care
însoţeşte începutul schimbării. Aceasta este o experienţă puternică, mişcătoare – când
clientul ia o nouă decizie de a renunţa la ceea ce părea un atribut de o viaţă şi simte
libertatea şi autonomia personale.

REZUMAT

Până acum am discutat principiile generale ale AT, începând cu conceptele de

bază ale celor trei stări ale eului – Adultul, care se comportă conform cu aceste date;
Copilul, care reprezintă colecţia însumată a experienţelor copilului, reale şi imaginare; şi
Părintele, care acţionează conform modalităţilor parentale proprii sau ale altora, după
cum a învăţat de la părinţi, de la părinţii surogat sau prin puterile propriului Copil sau
Adult de a creea un Părinte.
Am scris despre tranzacţii, mângâieri şi jocuri. Am explicat sentimentele parazite,
emoţiile stereotipe cronice, ca şi injoncţiunile, contrainjoncţiunile şi deciziile. În acest
capitol ne-am concentrat asupra impasurilor şi am iniţiat subiectul noilor decizii.
Care este obiectivul nostru? Nu vrem să ne ocupăm de dezvoltarea unui nou
limbaj sau să insistăm ca alţii să folosească limbajul nostru. Nu există magie în folosirea
jargonului; unii termeni pot fi înlocuiţi. Cuvintele nu sunt mai mult decât etichete comode

24
pentru înţelegerea teoriei dezvoltării comportamentului. Sunt utile doar dacă îi ajută pe
oameni să trăiască vieţi mai fericite.
Obiectivul nostru este de a stabili o ambianţă pentru schimbare. Noi creem o
ambianţă intensivă, mai degrabă decât extensivă, încurajând pacientul să se schimbe în
perioade scurte de timp – un weekend, o săptămână, două săptămâni sau o lună - şi apoi
să plece şi să-şi pună în practică schimbările, fără altă terapie ulterioară. Nu încurajăm
transferul negativ sau pozitiv. Nu avem obiecţiuni ca pacienţii să ne placă pentru ceea ce
suntem. Prin toate căile pe care le cunoaştem, îl încurajăm pe pacient să-şi asume
comportamentul propriu, gândurile şi sentimentele proprii. Nu încurajăm dependenţa.
Suntem întrebaţi de schimbările intrapsihice, mai degrabă decât de analiza tranzacţiilor, a
proceselor de grup şi a relaţiilor interpersonale. Nu suntem interesaţi de procesul de grup
şi rareori vorbim despre el, deşi încurajăm bineinţeles „procesul“ în timpul
workshop-urilor. Acest „proces“ real are loc 24 de ore pe zi, pe măsură ce oamenii
mănâncă împreună, se joacă împreună şi dorm în camere de două, trei sau patru persoane.
În principal, noi facem terapie unu-la-unu în grup, deoarece este mai uşor pentru pacient
să rămână în starea eului de Copil şi astfel să ia noi decizii, dacă scena este menţinută
simplă şi numărul de participanţi reali este menţinut la un minim. După munca prin noua
decizie pacientul aplică ce a învăţat – la piscină, la masă şi în timpul serilor cu cântece la
chitară şi conversaţii liniştite.

25
Capitolul 4
Contracte
PROCESUL CONTRACTUAL

Contractul terapeutic stabileşte pe ce se va focaliza tratamentul. Clientul decide în

mod distinct, în termenii credinţelor, emoţiilor şi comportamentelor, ce plănuieşte să
schimbe la el, pentru a atinge ţelurile pe care şi le stabileşte. Clientul lucrează cu
terapeutul pentru a stabili contractul şi face un contract cu sine. Terapeutul este pe post
de martor şi facilitator.

Unii clienţi ştiu exact ce doresc:

Don: Bună, sunt Don. Sunt aici deoarece am fost promovat şi asta presupune că trebuie să
predau ceva celor din vânzări. Am auzit că tu vindeci fobiile de a vorbi în public şi eu
sunt ..... îngrozit de a vorbi în public.

Alţi clienţi sunt vagi:

Ral: Vreau să lucrez în legătură cu ... încerc să mă înţeleg cu şeful meu. În legătură cu
asta, oarecum legat, sfârşim prin a ne certa.
Bob: Dă un exemplu. O situaţie recentă când ai vrut să te înţelegi cu şeful tău şi aţi sfârşit
prin a vă certa.
Ral: Ei bine, chiar săptămâna trecută. Eram în biroul meu ... .
Mary: Bine. Te vei preface, chiar acum, că te afli în birou şi vei juca scena ca şi când s-ar
petrece acum. Iată şi un alt scaun. Când eşti şeful tău, mută-te pe acest scaun şi spune
ce spune şeful tău.

Înainte de a întreba clientul ce vrea să schimbe, trebuie să ştim care este situaţia.
Când Ral spune că vrea să se înţeleagă mai bine cu şeful său, terapeutul şi clientul au
nevoie de informaţii comune. Modalitatea noastră de a obţine informaţii este de a cere un
exemplu, cerându-i clientului să aducă scena în prezent, aici şi acum şi să joace rolul
fiecărei persoane din scenă. Noi încurajăm dialogul Eu-Tu, chiar şi atunci când „Tu“ este
prezent doar în fantezia clientului. O astfel de muncă este mai eficientă şi mai reală decât
cea în care clientul foloseşte perfectul compus, povestind „ce s-a întâmplat“.
De asemenea, clientul, luând parte la scenă, este mai apt să-şi permită să simtă în
timp ce povesteşte.

Ann: Mă simt complet încordată când îmi place un bărbat, când vreau să-i spun unui
bărbat că mi-ar plăcea ...să fim prieteni.
Mary: Gândeşte-te la un bărbat anume, cu care ai vrut să fii prietenă de curând. Cum ar
fi: „Sunt la o petrecere şi...“

26
Ann: Aş spune că mă comport aşa doar cu bărbaţii despre care cred că sunt liberi. Nu cu
bărbaţii însuraţi.
Mary: Bine. Alege un bărbat şi o scenă.
Ann: Bine. Da. Vinerea trecută. Sunt ... . John este asistentul meu. Sunt la o cafea cu el,
după ore. Mă gândesc să-i spun că îmi place de el, mă imaginez întrebându-l dacă ne
mai putem întâlni şi în loc de asta, brusc, îi spun că trebuie să plec. Şi plec.
Bob: Imaginează-ţi că ai terminat terapia. Fă scena aşa cum crezi că ar avea loc după ce
te-ai schimba şi ai fi aşa cum îţi doreşti să fii.
Ann: Îmi place de mine, îi vorbesc despre serviciul meu. Îmi imaginez că îl întâlnesc din
nou. În loc de a fugi ..... (pauză).... spun: „Îmi place să iau cafeaua cu tine. A fost o
întâlnire încântătoare. Putem să ne întâlnim din nou?“ Sunt fericită. Asta e ceea ce
vreau. Da!

Creind noua scenă, Ann trăieşte gândurile şi sentimentele simultan. Arată vie şi
exemplul ei este clar pentru oricine.
Când clienţii folosesc cuvinte neexplicite, apar masiv false înţelegeri: „Vreau să
mă simt bine cu mine“; „Vreau să fiu mai apropiat de oameni“; „Vreau să comunic mai
bine“. Pentru fiecare situaţie, un exemplu specific accelerează stabilirea contractului.

Tom: Vreau să renunţ la o bandă ... un sentiment ... un script. (Cuvintele lui ne spun că el
cunoaşte limbajul AT, dar îl foloseşte greşit.)
Bob: Un ce?
Mary: Bandă, sentiment, script? Vezi cum te bagi în astea dacă eşti confuz? Şi dacă noi
îţi răspundem – bine; am fi şi noi confuzi, odată cu tine.
Tom: E adevărat. Când lucrai cu Barry şi el a spus „Vreau să mă omor“, m-am simţit
trist. Şi apoi m-am gândit la părinţii mei şi am avut acest gând nebunesc, „Eu nu mă
voi omorî niciodată, dar am să o sfârşesc ca şi părinţii mei. O să am o moarte
nefericită“.
Bob: Ce vrei să spui cu o „moarte nefericită“?
Tom: Ei nu au avut niciodată ce şi-au dorit.
Mary: Deci ei au trăit nefericiţi şi apoi au murit. Tu ce îţi doreşti, astfel încât când ai să
mori, să poţi spune: „Am avut o viaţă fericită?“. Fii explicit.

Noi nu ştim ce-şi doreşte Tom. El bate câmpii, este vag, refuzând să dea exemple
şi, în final, explică că lucrează din greu, se critică în legătură cu munca sa, în loc să se
bucure de ea, nu are hobby-uri şi soţiei sale nu îi place să facă sex cu el. Este depresiv şi
se simte fără valoare. Primul său contract este acela de a nu se sinucide. Al doilea
contract este de a se simţi valoros. Cel de-al treilea contract este cel de a se distra.
Ca şi Tom, lui Rog îi este dificil să înţeleagă. O altă metodă, pentru a îmbunătăţi
comunicarea dintre terapeut şi client este aceea de a-i cere clientului să folosească
limbajul copiilor.

Rog: Vreau să mă împlinesc şi să fiu propriul meu stăpân.

Bob: Spune asta pe limba copiilor.
Rog: Totdeauna am avut acest sentiment că ceva este în neregulă cu mine.
Bob: Da, cam ce? (Bob de asemenea foloseşte limbajul copiilor).

27
Rog: (Pauză) Că sunt tâmpit şi răutăcios şi că nu-mi plac oamenii.
Bob: Şi chiar eşti aşa? (Dacă răspunsul este „da“, cerem un exemplu, un moment şi un loc
în care Rog a fost „tâmpit şi răutăcios“ şi în care a crezut că „ceva este în neregulă cu
mine“.)
Rog: Nu, nu sunt. Asta e. Şi vreau să opresc toate astea.

Judy, de asemenea, nu ştie, când începe, ce vrea să schimbe la ea.

Judy: Am acest sentiment distrugător... . Eu ... îl simt acum. Speriată şi zdruncinată.

Bob: Şi ce-ţi spui în cap ca să te simţi speriată şi zdruncinată. (Bob scoate în relief că îşi
produce aceste sentimente; nu „le are“ pur şi simplu...)
Judy: Mmm. Trebuie să fac ceva foarte greu şi nu vreau. (Voce foarte joasă, moale)
Mary: Ce?
Judy: Nu ştiu. Tremur.

În acest punct avem opţiunea de a ne concentra asupra fricii şi „tremurului“ lui

Judy sau de a-i ignora frica, pentru a descoperi ce-şi doreşte pentru sine.

Mary: Deci, dacă nu ai tremura, pe ce te-ai concentra?

Judy: Pe a fi auzită, a conta.
Bob: Bine. Spune-o la persoana întâi.
Judy: A conta? Vreau să fiu luată în considerare. Vreau să fiu auzită.
Bob: Din nou. Destul de tare pentru a fi auzită.
Judy: Vreau să fiu luată în considerare. VREAU SĂ FIU LUATĂ ÎN CONSIDERARE.
Bob: (Râzând) Te aud. Bine. Deci ţelul tău este să nu te mai sperii şi să te faci auzită.
Grozav.

Mae şi-a demonstrat problema în situaţia terapeutică actuală. A reacţionat faţă de

terapeut cum reacţiona faţă de părinţii ei, cu mult timp în urmă.

Mae: Mă simt bine. Vreau să mă simt bine chiar şi atunci când nu fac totul bine.
Mary: Un exemplu? O situaţie recentă când nu te-ai simţit bine pentru că nu ai făcut totul
bine?
Mae: (Pauză lungă) Nu mă pot gândi la una.
Mary: Şi ce simţi chiar acum?
Mae: Sunt proastă.
Mary: Asta e o judecată. Când afirmi că eşti proastă, cum te simţi?
Mae: Nu ştiu. (Pauză). Tristă.
Mary: Bine. Deci, în scena de acum, cu mine, nu te gândeşti la un moment, ceea ce
înseamnă că nu faci totul bine, spui că eşti proastă şi te simţi tristă. Este acesta un
pattern familiar?
Mae: Da. (Oftează) E un fel de poveste a vieţii mele. Mama este mult mai deşteaptă decât
mine ... şi eu mă simt întotdeauna proastă ... şi tristă.
Mary: Tocmai ai făcut o evaluare perspicace.... că reacţionezi ca şi când aş fi mama ta.
Aşa că sunt sigură că nu eşti proastă. În acest exemplu, nu te gândeşti la ceva anume,
spui că eşti proastă şi te simţi tristă. Vrei să schimbi ceva aici?

28
Mae: Vreau să încetez să mă mai consider proastă.
Mary: Grozav!

Aceste prime contracte de schimbare pot să nu fie cele mai importante contracte
pe care clienţii le pot face pentru ei. De fapt, deseori, clienţii încep cu un contract
inofensiv, astfel încât să nu se expună până când nu se simt în siguranţă în grup. În timpul
procesului terapeutic, oricând, clienţii pot schimba contractele sau terapeutul, pot
propune un contract diferit, pe măsură ce aud noi materiale.
Oricum, înainte de terminarea primei şedinţe, noi vrem să auzim suficiente lucruri
despre client, astfel încât să fim siguri, atât cât se poate, că clientul nu este pe cale de a
se sinucide, de a omorî pe altcineva sau de a deveni psihotic.

CONTRACTE PENTRU A NU SE SINUCIDE SAU PENTRU A NU

OMORÎ PE ALTCINEVA

Contractele pentru a nu se sinucide sau pentru a nu omorî pe altcineva sunt

prioritare faţă de alte contracte pe care le doreşte un client potenţial suicidar sau criminal.
Contractul este o declaraţie făcută de Adultul clientului că îşi va controla cu succes
impulsurile suicidare sau criminale. El garantează, pentru binele său, să nu se sinucidă
pentru o zi, o săptămână, o lună şi să continue tratamentul în această perioadă de timp.
Înaintea expirării vechiului contract trebuie făcut un nou contract temporal, dacă clientul
nu a decis să trăiască. Dacă clientul vrea să trăiască o zi, terapeutul trebuie să programeze
o întâlnire înainte ca ziua să se sfârşească ... sau să aranjeze pentru client să se vadă cu
altcineva, dacă, din orice motiv, terapeutul nu poate face o programare sau nu poate veni
la o şedinţă. Pe parcursul acestui capitol, ce spunem despre contractele făcute pentru ca
clientul să nu se sinucidă este valabil şi pentru contractele făcute pentru ca clientul să nu
omoare pe altcineva.
Când un client are tendinţe suicidare, întrebăm întâi despre situaţia vieţii sale
actuale. Ce se întâmplă, care sunt problemele nerezolvate pe care le foloseşte ca
justificare pentru a se sinucide? Problemele pot fi divorţul, falimentul, lipsa slujbei,
îndepărtarea de prieteni, singurătatea, moartea unei persoane dragi. Acestea vor deveni
probleme de rezolvat după ce clientul ia o nouă decizie de a trăi, în ciuda acestor
probleme.
Unii clienţi cu tendinţe suicidare nu au probleme reale specifice. Aceştia decid în
copilăria timpurie, când îşi recunosc propria nefericire, „Când voi fi mare şi voi avea
succes, voi fi fericit“. La grădiniţă decid că vor fi fericiţi când vor merge la şcoală şi când
merg la şcoală decid că vor fi fericiţi când vor absolvi şcoala. Dacă vor putea absolvi, vor
putea fi fericiţi şi apoi, dacă vor intra la Medicină, vor putea, în sfârşit, să se simtă bine.
Deci, ei depăşesc cu succes obstacolul şi vin la noi, spunând: „Am mulţi clienţi, câştig
mai mulţi bani decât pot cheltui şi am tendinţe suicidare. Nu mai este nici o provocare şi
în ciuda a tot ceea ce fac, nu am fost niciodată fericit“. Contractul este la fel ca şi cel
pentru clienţii cu probleme serioase: să rămână în viaţă până când va lua o nouă decizie,
aceea de a nu se sinucide niciodată. Apoi, după ce clientul a luat noua decizie, credinţa că
nu mai există provocare şi nu există nici o posibilitate de a fi fericit, vor deveni probleme
de rezolvat.

29
 Ted este un bărbat de vârstă mijlocie, divorţat recent. A slăbit deoarece nu a
mâncat. A avut o tentativă suicidară serioasă în urmă cu două luni şi a continuat să fie
depresiv. Am discutat cu el problemele pe care le are: singurătatea, lipsa proiectelor, nici
o iubită cu excepţia „aventurilor de o noapte“ şi iritarea crescândă de la serviciu, care îi
plăcea înainte. Îi cerem să parcurgă, în imaginaţie, o zi obişnuită de lucru şi o zi
obişnuită de weekend şi am înţeles că îşi petrece cea mai mare parte a timpului stând
singur şi gândindu-se la trecut.
Apoi, aducem două scaune şi îi cerem să experimenteze cele două părţi din el,
partea pe care doreşte să o omoare şi partea care doreşte să rămână în viaţă. Pe primul
scaun, clientul este partea pe care vrea să o omoare.

Ted: Partea mea mizerabilă de bătrânel... . Am fost un bătrânel micuţ toată viaţa. Partea
care nu s-a distrat niciodată, care nu a ştiut să se comporte cu oamenii. De data asta
sunt singur. De fapt, partea asta nici nu merită să fie cunoscută. (Partea asta a fost
spusă foarte rar, după 10 minute.)

Îl întrebăm despre cealaltă parte, partea care merită salvată.

Ted: Nu cred că există partea asta.

Bob: Ba da, există. Ai venit aici în loc să te sinucizi. Începe de acolo „L-am adus pe Ted
aici...“.

După o ezitare considerabilă, Ted începe să simtă plăcerea pentru abilitatea sa de

a lucra, pentru mintea sa, pentru compasiunea sa faţă de ceilalţi.

Ted: Nu am mare încredere în terapie.

Bob: Bine, am auzit. Dar mai ştiu că nu pot vindeca un cadavru. Vrei să rămâi în viaţă pe
parcursul lucrului nostru?
Ted: Să fiu sincer, nu ştiu. (Pauză) Nu ştiu.

Ted vorbeşte despre depresia lui, nu înţelege că el este cel care-şi determină
depresia şi se simte ca şi când ar fi cuprins de o maladie incurabilă. Povesteşte câteva
momente, câteva amintiri precoce foarte triste, în timp ce noi continuăm să repetăm
importanţa unui contract pe care să îl facă pentru a rămâne în viaţă.

Bob: Ia din nou partea din tine care doreşte să rămână în viaţă . Aceasta este partea plină
de compasiune şi strălucitoare şi care vrea ceva bucurie în viaţă. Partea care te-a adus
azi aici.
Ted: Nu prea cunosc partea asta.
Mary: Începe să o cunoşti. Începe cu: „Vreau să trăiesc...“.
Ted: Vreau să trăiesc. Nu cred în viaţa după moarte şi chiar dacă există, dacă o fac
voi fi mort.
Bob: Stai cu partea care vrea să trăiască.
Ted: Ştiu că în viaţă există mai mult decât ce am eu. Vreau să cunosc mai mult. Am venit
aici... da, asta este partea din mine care speră.... sau nu aş fi aici. Mi s-a spus că eşti
deosebit de bun mai ales cu persoane ca mine şi, da, ştiu că sper. Am venit aici pentru

30
 a mă simţi mai puţin nefericit..... de fapt, pentru a decide odată pentru totdeauna. Da,
voi mai trăi o săptămână.

Ted a rămas în viaţă în acea săptămână. A participat la toate cele 10 grupuri de

terapie pe care le-am ţinut noi şi a venit şi la câteva şedinţe individuale. În a şasea zi şi-a
prelungit contractul de a rămâne în viaţă pentru încă o săptămână. Înainte de a începe cea
de-a treia săptămână, Ted a luat o nouă decizie, „Nu mă voi omorî niciodată, nici
accidental, nici voit“. A continuat să participe la două grupuri săptămânal pentru a-şi
depăşi interdicţiile de a fi apropiat de oameni şi de a se distra. Şase luni mai târziu, când
s-a petrecut o tragedie în familie, Ted a fost din nou deprimat şi s-a gândit la sinucidere.
A facut un nou contract, dându-şi permisiunea de a plânge şi a reluat decizia de a trăi şi
de avea grijă de el.
Cu un client atât de deprimat ca Ted, sugerăm ca întotdeauna contractul să fie pe
termen scurt. În acest fel ţinem clientul orientat pe problema cheie – propria lui viaţă.
Contractele întinse pe căteva luni pot fi periculoase, deoarece terapeutul şi clientul pot fi
adormiţi lucrând asupra problemelor lipsite de importanţă vitală, sau clientul poate „ţâşni
ca aburul sub presiune“, abandonând terapia pe tăcute şi omorându-se. Dacă un client cu
tendinţe suicidare abandonează terapia lipsind chiar şi de la o şedinţă, îl vom contacta
imediat şi vom lucra cu el pentru a-şi relua contractul sau pentru a se interna.
Când a fost stabilit un contract pentru a nu-şi lua viaţa, urmărim semnele posibile
care indică faptul că acea persoană nu-şi ţine contractul. Limbajul corporal poate fi
incongruent, ca atunci când clientul îşi scutură capul a negare în timp ce face o afirmaţie
sau îşi împinge mâinile ca şi când l-ar ţine pe terapeut la distanţă. Clientul poate folosi
limbajul ambivalent, cum ar fi „Cred că pot spune că nu îmi voi lua viaţa“. Un client cu
depresie de intensitate psihotică poate fi de acord şi apoi să apară o creştere a stării sale
de agitaţie sau poate să repete în mod monoton tot ce îi cere terapeutul să spună, fără a
face un contract real.
Când o persoană ştie că nu se va sinucide în timpul perioadei contractului de
obicei relatează şi demonstrează o schimbare în ceea ce priveşte sentimentele sale. Poate
relata o uşurare imediată, că a avut o perioadă de pauză în obsesia sa dureroasă referitoare
la: „a fi sau a nu fi“. Poate relata disperare, ştiind că a blocat o scăpare din faţa
problemelor, înainte de rezolvarea problemelor. În ambele cazuri vocea sa este mai
puternică şi gesturile devin congruente.
Dacă avem vreo îndoială în legătură cu intenţiile sau capacităţile sale, îi cerem să
pretindă că tocmai a ieşit din birou şi să fantasmeze cu voce tare, la timpul prezent, ce
face, ce gândeşte şi ce simte din momentul în care părăseşte biroul şi până în momentul
revenirii la următoarea întâlnire. Îl oprim de câte ori relatează depresie sau gânduri de
sinucidere şi îl întrebăm ce va face pentru a rămâne în viaţă. Vrem să-şi planifice dinainte
pe ajutorul cui se poate baza şi ce va face dacă acest ajutor nu este disponibil.
Un client suicidar grav, ca Ted, ar trebui văzut zilnic dacă va fi tratat fără a fi
spitalizat. Unii clienţi trebuie să fie internaţi sau protejaţi în alt mod, deoarece procesele
lor de gândire nu sunt suficient de intacte astfel încât să facă contracte ferme „de a nu se
sinucide“ sau „de a nu omorî pe altcineva“. Pot fi psihotici, afectaţi cerebral sau scoşi din
funcţie de alcool sau droguri. Clienţii a căror depresie se intensifică şi devin suicidari în
urma consumului de alcool sau marihuana au nevoie să se decidă să nu le consume până
ce nu mai au tendinţe suicidare sau criminale. Persoanele cu trăsături isterice, dacă refuză

31
să se gândească la interesul propriu, pot fi prea impulsive pentru a-şi menţine contractele.
Clienţii care în alte condiţii ar fi foarte buni candidaţi pentru tratamentul extraspitalicesc,
pot trăi în condiţii sociale şi economice atât de dificile încât mediul lor este considerat a fi
copleşitor în susţinerea suicidului sau homicidului; astfel încât, spitalizarea temporară
poate fi alegerea cea mai bună. Terapeutul şi clientul evaluează abilitatea clientului de
face un contract şi fiecare client care nu poate sau nu vrea să facă un contract ferm de a
nu se sinucide sau de a nu omorî pe altcineva ar trebui să fie spitalizat până când face un
astfel de contract.
Clienţii depresivi se pot gândi la sinucidere fără a discuta cu terapeutul despre
asta. De câte ori un client spune că este singur, trist, depresiv sau prezintă un material
care indică o lipsă de interes în legătură cu viaţa, noi întrebăm „Ai tendinţe suicidare?“.

Alice: Vreau să schimb ceea ce îi fac fiicei mele.

Mary: Câţi ani are?
Alice: Treisprezece.
Mary: Spune-i. E în faţa ta. Spune-i modalităţi clare prin care vrei să schimbi ceea ce
faci.

Din nou, această procedură dă un exemplu, prescurtat în maniera Eu-Tu, la timpul

prezent, astfel încât clientul şi terapeutul să înţeleagă realitatea clientului şi modul în care
clientul vrea să se schimbe în cadrul realităţii sale.

Alice: Fiica mea se numeşte Susan. Susan, vreau să te ascult. Vreau să fiu mai atentă cu
tine şi mai disponibilă. Vreau să fii simpatizată, să ieşi şi să te distrezi. Cred că stai pe
lângă mine pentru că sunt singură.
Bob: Eşti singură?
Alice: Da.
Bob: Ai tendinţe suicidare?
Alice: Mă gândesc, dar nu aş face-o. Fiica mea are nevoie de mine.
Mary: În acest moment depresia ta este mai importantă decît comportamentul tău faţă de
fiica ta. Eşti de acord să rămîi în viaţă săptămâna asta în timp ce lucrezi să decizi să
rămâi în viaţă pentru tine?
Alice: Da.
Bob: Bine. Presupun că motivul real pentru care eşti aici este să scapi de depresie.
Alice: Da.

Pentru a testa puterea unei persoane de a menţine un contract întrebăm ce „ar

putea să se întâmple“, astfel încât clientul să-şi schimbe decizia în legătură cu contractul.

Bob: Ai spus că vei rămâne în viaţă săptămâna asta. S-ar putea întâmpla ceva….orice….
ce ai putea folosi ca scuză pentru a te sinucide?
Alice: Nu mă pot gândi la nimic… . Nu se va întâmpla nimic cu fiica mea în această
săptămână.
Bob: Gândeşte-te la asta. Ia-ţi timpul de care ai nevoie. Decizi să rămâi în viaţă
săptămâna asta orice s-ar întâmpla cu fiica ta? Oricum?
Alice: O săptămână? Da. Da, voi rămâne în viaţă.

32
Bob: Sigur?
Alice: Da.
Bob: Mai e ceva ce gândeşti că ai putea folosi pentru a te sinucide săptămâna asta?
Alice: Nu. Nu, voi rămâne în viaţă săptămâna asta.

De asemenea, folosim contracte pentru a nu se sinucide pentru clienţii care nu

sunt clinic depresivi, dar care sunt un pericol pentru ei înşişi deoarece conduc sau zboară
în mod nesăbuit, îşi asumă riscuri făcând alpinism sau scufundări, sau prezintă un istoric
de „înclinaţii spre accidente“. Propunem acelaşi contract persoanelor care nu au
suficientă grijă de ei din punct de vedere fizic: diabetici care „trişează“ în legătură cu
dieta, clienţi care îşi menţin tensiunea arterială crescută şi tuturor celor care se omoară
lent cu droguri, nicotină, alcool sau supraalimentaţie. (Vezi Capitolul 9)
Contractele pentru a nu omorî pe altcineva şi noile decizii sunt necesare pentru
clienţii care îşi închipuie crime sau care se comportă violent. Contractul lor se referă la a
nu răni sau omorî pe nimeni, indiferent de provocare. Folosim aceleaşi structuri şi tehnici
descrise la contractele de a nu se sinucide, căutând în plus sprijin în Copilul clientului de
a evita crima pentru a evita pedeapsa pentru crimă. Dacă clientul nu poate sau nu vrea să
facă un astfel de contract, dorim să fie arestat.
Un contract de a nu omorî pe altcineva poate fi extrem de eliberator pentru un
client paranoid. În timpul unui workshop de o săptămână, un participant a devenit acut
paranoid, crezând că un alt participant a aranjat să fie omorât pentru a se căsători cu soţia
sa. În acea perioadă tocmai începuse sezonul vânătorii de căprioare, aşa că se auzeau
nenumărate focuri de armă pe dealurile din jurul proprietăţii noastre. Bărbatul folosea
acest fapt pentru a crede că presupusul criminal a anganjat asasini pentru a-l împuşca.
Am lucrat întâi cu „celălalt bărbat“ obţinând cu uşurinţă de la el un contract de a nu
omorî pe cineva odată ce el nu era îndrăgostit de soţie şi nici nu avea în nici un fel
tendinţe homicidare. Apoi am făcut acelaşi lucru cu participantul paranoid. După mai
multe şedinţe, el a afirmat ferm că nu va ucide … nu îl va ucide pe celălalt participant,
nici pe soţia sa, nici pe Bob, pe Mary sau pe altcineva, indiferent dacă provocarea ar fi
imaginară sau reală. Când a crezut în mod ferm acest lucru, simptomele sale paranoide au
diminuat şi el a fost capabil să recunoască şi să facă faţă furiei şi geloziei sale. După
workshop a rămas în terapie câţiva ani, fără episoade paranoide acute ulterioare.
Unii terapeuţi se gândesc la criminalii potenţiali doar ca la cei care sunt criminali
sau nebuni şi uită importanţa contractelor de a nu omorî pe altcineva pentru clienţi care ar
putea omorî accidental. Noi obţinem contracte de a nu omorî pe altcineva de la clienţii
care conduc în timp ce sunt beţi, pentru a-i face să înţeleagă că comportamentul lor este
potenţial criminal. Cu acest contract ei încetează să mai conducă beţi. Odată, am iniţiat
un astfel de contract cu o femeie mai în vârstă, dulce, aparent nepericuloasă, care
conducea având vederea serios afectată.

CONTRACTE DE A NU DEVENI PSIHOTICI

Clienţii cu istoric de episoade psihotice scurte uneori pot contracta cu succes să

nu devină psihotici ca reacţie la un stres viitor. Explorăm cu ei problemele lor prezente şi
căile lor alternative de a le rezolva şi, de asemenea, privim ce ar putea alege să facă în
viitor dacă apar probleme similare cu cele pe care le-au avut anterior unui episod psihotic

33
acut. Ei devin conştienţi de semnalele de avertizare pe care le simt şi le folosesc pentru
a-şi reaminti să ia din nou medicamente sau pentru a face ce este necesar pentru a înlătura
pericolul psihozei.
Clienţii psihotici cronici îşi pot monitoriza comportamentul pentru a rămâne în
afara spitalului. Jan a fost o pacientă spitalizată aproape continuu de la 18 la 43 de ani şi a
primit nenumărate terapii prin şoc. Când a participat la două dintre grupurile noastre de
terapie, fiecare dintre acestea întâlnindu-se o dată pe săptămână, tocmai ieşise din spital
de o săptămână, iar rudele ei deja făceau zgomot pentru a fi reinternată. Contractul ei era
de a schimba ce avea de schimbat la ea, astfel încât să nu intre în spital. Pentru a-şi
implementa contractul a concediat asistenta angajată de mătuşa ei, a încetat să telefoneze
rudelor, care din fericire nu locuiau în apropiere; şi, în final, s-a dus singură la Curtea
Superioară pentru a obţine schimbarea tutelei. Toate acestea le-a făcut în timp ce încă
avea halucinaţii din când în când şi încă prezenta semne de afectare organică a proceselor
de gândire.
În grup, ea era deseori explozivă, când vorbea despre englezi care otrăvesc
rezervele de apă şi când acuza membrii grupului de a fi nebuni. Noi am confruntat
vorbirea ei psihotică spunând „Hei, Jan, iar vorbeşti ca o nebună“ şi am lăudat-o când nu
mai era confuză. Treptat şi-a dat permisiunea de a recunoaşte că devenea „nebună“ pentru
a nu-i asculta pe membrii grupului vorbind despre furie sau sex. Apoi şi-a dat
permisiunea de a părăsi, la alegerea ei, o şedinţă de grup, pentru a evita aceste subiecte.
Mai târziu a tolerat toate subiectele, a făcut observaţii perspicace despre membrii
grupului şi a căpătat o oarecare apropiere de ei. Şi-a încheiat terapia după 2 ani şi trăieşte
încă în comunitate după 10 ani.
Clienţilor borderline li se cere să facă contracte de a nu deveni psihotici înainte de
a lucra cu alte probleme ale vieţii lor. Carl, un client bordeline, participă la un workshop
de sfârşit de săptămână. De obicei nu alegem astfel de clienţi, deoarece ei au nevoie de un
grup pe termen lung şi deoarece intensitatea lucrului făcut de ceilalţi poate fi deranjantă.
Carl a scăpat procedurii noastre de triere.

Carl: Mi-am retras atenţia şi apoi am readus-o înapoi. Învăţ mai multe despre oameni şi
despre ochii lor. Uneori mi-ar plăcea să lucrez aici. Nu sunt sigur ce să fac. Datorită
faptului că atunci când încep să lucrez pierd contactul. (Între fiecare propoziţie există
pauze lungi.) Sfârşesc prin a alege ce ar vrea altcineva sau acceptând sugestiile lor. Şi
urmând aceste sugestii. Aşa că ceea ce fac acum este să mă izolez.
Bob: În ambele situaţii te izolezi.
Carl: Este şi ceva valoros în asta, totuşi. Aş dori … să … hmm … petrec ceva timp …
hmm … astăzi … să explorez asta.

Afirmaţia lui Carl despre ce se întâmplă când începe să lucreze nu ne-a părut
exagerată, deoarece era prima dată când vorbea în workshop. În timpul pauzelor a vorbit
fără pauză, nu asculta şi prezenta semnele unei confuzii considerabile.

Carl: Aş vrea … . Nu vreau să mă simt violat.

Bob: Bine.
Carl: Problema rămâne … .

34
Mary: Nu sunt dispusă să petrec timpul explorând, decât dacă stiu ce vrei să schimbi în
legătură cu tine.
Carl: Asta spuneam. (Pauză lungă) Aş vrea să … . Nu ştiu ce aş vrea să fac pentru mine.
Nu reuşesc să trec de acest punct … . Nu reuşesc să încep să gândesc.
Mary: Te devalorizezi singur. De exemplu, ce ai absolvit?
Carl: Ce am absolvit?
Mary: Da. Eşti suficient de deştept să fi terminat facultatea, e adevărat?
Carl: Aha.
Mary: Îţi devalorizezi atât puterea cât şi mintea.
Carl: (Pauză lungă) Nu cred că înţelegi.
Mary: Spune-mi.
Carl: Unde sunt, bine? Este uşor dificil pentru mine să-mi descriu experienţa, deoarece
nu am limbajul pentru a o descrie.
Bob: Rahat. Te percep ca spunând multe, dar făcând foarte puţine.
Carl: Aha.
Bob: Vrei să schimbi asta sau vrei să rămâi la fel?
Carl: Am două opţiuni?
Bob: Nu, ai o grămadă de opţiuni.
Carl: Cred că ceea ce mă deranjează acum este că ai tras concluzii despre ceea ce sunt.
Bob: Am spus că te percep. Ai vorbit o grămadă, în pauză, din care am înţeles foarte
puţin. Te aud vorbind despre a face ceva şi nu faci. Ce este în capul tău, ce ştii despre
tine, nu ştiu. Ştiu ce percep eu.
Carl : Hmm.
Bob: Şi presupun că ceea ce se întâmplă în capul tău sunt obsesii, nu gândire.
Carl: (Pauză lungă) Aş vrea să iau în considerare asta. Pot să iau în considerare asta. Am
avut şi un flash de gândire. De fapt, aş vrea … . Opusul este, de asemenea, adevărat.
Mary: Opusul a ce?
Carl: Opusul la a nu dori să fiu violat. Pot să cred că vreau … să mă las … deschis
oricărui final, pe orice cale alegi să mergi cu mine.
Bob: Nu voi lua în considerare să fac acest lucru.
Carl: Ce mă nemulţumeşte pe mine acum este că … . Mă urmăriţi? Nu vreau să … .
Mary: Din nou, ascultă cum te desconsideri. Îţi devalorizezi mintea, desconsideri faptul
că ştii ce vrei să faci, desconsideri faptul că eşti suficient de puternic ca să îmi spui
„Nu“, ceea ce de fapt faci, din moment ce spui „Nu“ în felul tău, de când am început.
Astfel încât, după toate desconsiderările tale, se presupune că eu trebuie să gândesc în
locul tău.
Carl: Ce vrei să spun?
Mary: Nu vreau nimic. După cum a spus Bob, nu te voi îndruma, deoarece asta ar
însemna să-ţi desconsider mintea.
Carl: De fapt, întrerup gândirea.
Mary: E ceva ce vrei să schimbi în legătură cu tine?
Carl: Aş dori să explorez ideea în termenii … .
Mary: Mă predau. Renunţ. (Flutură steagul alb.)
Carl: Nu este aşa grav comparativ cu experienţa mea.
Mary: Eu sunt cea care renunţă. Renunţ. Ai câştigat.
Carl: (Pauză lungă) Ce s-a întâmplat? Eu nu … . Respect faptul că poţi să te opreşti.

35
Mary: Înţelegi ce se întâmplă?
Carl: Cred că vrei să fiu mai clar pentru a lucra cu mine.
Mary: Nu. Vreau să aud ce vrei să schimbi în legătură cu tine. Nu voi explora o idee cu
tine.
Carl: Vreau două lucruri. Unul este acesta. (Pauză) A avea încredere.
Bob: Ce?
Carl: A avea încredere că voi gândi. Am nevoie să încetinesc. Vreau să vă împărtăşesc ce
este în mintea mea. Să schimb disperarea (pauză) cu riposta.
Mary: În legătură cu ce este disperarea asta a ta?
Carl: Te-am auzit. O secundă. Nu mă bloca. Pedeapsă. Ca … (neclar).
Mary: În legatură cu ce eşti disperat în viaţa ta?
Carl: De ce. Am nevoie de ceva chiar acum. Hmm … ştiu. Hmm … Mergi prea repede.
(Tonul este furios) Sunt conştient că toate astea sunt o apărare, OK? A-ţi ţine mâinile
acasă. Povestea mea este de a năzui şi de a trece prin durerea de a fi respins.
Mary: Sunt dispusă să o luăm mai încet. De asemenea, îmi plac faptele în locul
fanteziilor. Aş dori să ştiu ce se întâmplă în viaţa ta de zi cu zi în legătură cu care eşti
disperat.
Carl: Sunt izolat cea mai mare parte a timpului. Să văd. Sunt implicat în patru sau cinci
domenii, cea mai mare parte a timpului încercând să particip, încercând să găsesc
bucurie în asta.
Mary: Dă-mi un exemplu legat de unul dintre domeniile tale.

Până acum am avut mari dificultăţi în a avea tranzacţii Adult-Adult. Clientul dă

răspunsuri tangenţiale. Vrem clientul în Adult şi nu în Copil confuz.

Carl: Sigur. (Oftat) Legat de … sunt fascinat de pictură.

Bob: Pictezi?
Carl: Nu. Am pictat două tablouri … acum mult timp. Sunt fascinat de un sentiment al
curgerii … .
Mary: Vreau să fii mai concret. Cu ce te ocupi?
Carl: Scuze. Lucrez ca (numeşte un serviciu funcţionăresc). Nu am nici un prieten. Şi nu
… nu simt că fac ceva. Nu simt speranţă. Nu fac nimic la slujbă. Stau la biroul meu.
Nu comunic.
Mary: Trăieşti cu cineva?
Carl: Mă simt frustrat. Nu ştiu cum să ajung la ceilalţi. Am o prietenă şi asta creşte
complexitatea problemelor. Aşa că presupun că am nevoie să fac ceva în legătură cu
mine.
Bob: Eşti depresiv?
Carl: Nu ştiu.
Bob: Ai tendinţe suicidare?
Carl: Nu. Nu sunt conştient cum stau.
Bob: În disperarea ta ai luat în considerare sinuciderea?
Carl: Mă preocupă problema asta … . Mă gândesc la asta .. şi … nu o să mă sinucid.
Mary: Acum vorbeşti clar. Ai decis, de asemenea, să nu te sustragi devenind nebun?
Carl: (Pauză lungă) Nu mă gândesc la asta. Nu sunt conştient că mă gândesc să
înnebunesc.

36
Mary: Te-am întrebat asta deoarece vorbeşti tangenţial. Desconsideri şi te comporţi ca şi
cum nu ai fi capabil să gândeşti. (Pauză) Te vei abţine să devii nebun?
Carl: Simt o neajutorare copleşitoare încercând să obţin asta pentru mine şi un sentiment
de a fi umilit dacă ar trebui să cer ajutor.
Mary: Şi acum? Acum că ai specificat că ai nevoie de ajutor? Cum te simţi acum?
Carl: Ruşinat.
Mary: Chiar?
Carl: Dintr-o dată am devenit conştient de oamenii care se află în cameră.
Mary: Care se află toţi în perfectă sănătate mentală şi nici măcar nu iau în considerare
posibilitatea de a cere ajutor. (Râsete)
Carl: Ei bine, pare amuzant, dar de fapt acest gând îmi oferă alinare. (Începe să plângă)
Bob: J, vrei să-i dăm şerveţelele, te rog?
(Bob: Ascultând această înregistrare sunt surprins că am fost prins de neajutorarea lui. De
obicei nu ofer şerveţele decât dacă pacientul le cere.)
Carl: Nu am nevoie de ele.
Bob: Bine. Le ai la dispoziţie.
Carl: Acum sunt bine.
Mary: Ştii, chiar îmi place puterea ta.
Bob: Şi mie.
Carl: Da?
Mary: Da. Poţi să faci să fie mai greu pentru tine, fără şerveţele, dar te admir … îmi place
că nu iei şerveţelele şi să te prefaci că le foloseşti.
Carl: Nu înţeleg cuvântul „prefaci“.
Mary: Nu te-ai prefăcut că foloseşti şerveţelele doar pentru că Bob a spus „dă-i
şerveţelele“.
Carl: OK. Aha. Şi am pierdut timpul fiind aşa cum sunt.
Bob: Aha.
Carl: Unde am ajuns? Sunt confuz acum.
Bob: Am descoperit nişte lucruri despre tine. Am descoperit că ai o prietenă şi că ai ceva
probleme cu asta. Nu-ţi faci treaba şi te simţi disperat. Asta e cu mult mai mult decât
ştiam despre tine acum 15 minute şi bănuiala mea este că ai nevoie să lucrezi mult în
aceste domenii, că este OK să o faci chiar dacă altcineva vrea să o faci. Că este OK să
o faci chiar dacă ei vor să o faci.
Carl: Chiar dacă ei o vor?
Bob: Da. De asemenea, eşti suficient de încăpătânat, cum ai fost şi în cazul şerveţelelor,
că dacă altcineva vrea să faci ceva, ca de exemplu să reuşeşti sau să foloseşti
şerveţelele, tu poţi să spui „Să ţi-o trag“, doar ca să fii chit.
Carl: Asta ar putea fi un pericol.
Bob: Da. Se potriveşte?
Carl: Da. Cuvântul „predare“. Cedare. Este un sentiment magic … să încerci să faci pe
cineva impotent prin necooperare.
Bob: Exact
(Pauză lungă).
Mary: Unde se află părinţii tăi acum?
Carl: Părinţii mei s-au întors în sud. Amândoi părinţii sunt în viaţă. Tatăl meu are cam 50
de ani, mama are 45. Ea s-a recăsătorit cu un doctor şi tatăl meu este încă singur. Şi

37
 lucrează în domeniul „X“. Am luat legătura cu el recent. Am devenit conştient că
aveam nevoie să iau legătura cu tatăl meu. Aveam nevoie de mult să o fac. Aşa că
l-am sunat. Fără introducere. Am spus: „Tată, eu sunt. Ţin mult la tine“. El a făcut ce
făceam eu … nimic clar. Ca şi când voiam să apuc ceva şi nimic mai mult. Fără sens.
M-am retras. Şi am spus OK. Legătura cu mama … cel mai recent lucru a fost când
eram la facultate. I-am trimis câteva poezii … . Nu mă puteam aduna să scriu.
Bob: Nu voiai.
Carl: Nu puteam şi apoi …
Bob: Nu voiai.
Carl: Şi … .
Bob: (Ţipă) NU VOIAM!
Carl: M-am prins. (Toţi râd).
Mary: Vezi, te-ai întâlnit cu cineva la fel de încăpăţânat. (Grupul râde.)
Carl: Nu am abilitatea … asta înseamnă „nu pot“.
Bob: Ai abilitatea să persişti cu asta … nu vroiai. Şi este în regulă, atâta timp cât nu spui
„nu pot“. Este perfect să alegi să scrii sau să nu scrii.
Carl: Te aud. Aşa că am scris poeziile. Este o problemă interesantă. Mi le-a trimis înapoi
rescrise şi xeroxate. Le-a trimis tuturor prietenelor ei şi mie, rescrise. Aşa că am
sunat-o. Eram foarte furios.
Un membru al grupului: A schimbat cuvintele tale?
Carl: Aha.
Un membru al grupului: E îngrozitor.
Bob: Nu e de mirare că ţi-a fost greu să te abţii.
Carl: A trebuit să-i explic ce voiam să zic. Ea nu înţelegea de ce eram furios. Dar nici aşa
nu a funcţionat. Deci … următorul contact cu tatăl meu, a venit să mă vadă. Omul e
dus. E nebun … paranoic. Obsesiv. Cu comportament infantil. Un alcoolic. Şi a făcut
călătoria asta. L-am dus în împrejurimi şi a adus o femeie cu el. Cu care a fost
grosolan, vulgar şi violent. Vomita pe oameni. Hmm. M-am dus să îl îmbrăţişez când
a sosit şi răspunsul său a fost de jenă, ca şi când ar fi fost doar în chiloţi… .
Disconfortul ăsta a continuat tot timpul vizitei. Şi prietena mea a devenit realmente
speriată şi anxioasă. (În tot acest timp vocea lui este lipsită de emoţii)
Mary: A fost o vizită tristă.
Carl: S-a sfârşit, ei bine, m-am aşezat cu el şi i-am spus … eram cum sunt acum,
tremuram. I-am spus „Nu poţi să faci asta când te afli în casa mea. Trebuie să te
comporţi decent cu oamenii şi trebuie să o sfârşeşti“. (Se opune plânsului) Mi-a spus
… (Plânge, izbind braţul scaunului) După cum vedeţi ce mi-a spus m-a rănit. Doare.
Apoi a spus … . (Plânge) Nu a înţeles ce încercam să-i spun. Şi răspunsul său a fost
„Sunt şocat. Nu cred asta. Am pierdut trei săptămâni din viaţa mea ca să aud asta“.
I-am spus, „Tată, chiar ţin la tine“. El a spus „Asta e o minciună. Tu nici măcar nu
mi-ai spus vreodată «Tată» “. A trebuit să îi amintesc că tocmai o făcusem. Asta e
partea realmente dureroasă, când trebuie să îi reaminteşti propriului tău tată că îl
iubeşti. Aşa că eu, ahh, am rupt-o cu el. Cu excepţia durerii. El este unul pe care aş
vrea să îl omor.
Bob: Şi nu o vei face?
Carl: În timp ce vorbesc, sentimentul este puternic. Nu îmi imaginez că mă voi duce în
sud şi că îl voi omorî. Nu, nu o voi face.

38
Bob: Ai nişte părinţi cam ţăcăniţi.
Carl: Cred că da.
Bob: Şi eu. Amândoi sunt cam duşi. Felicitări că ai făcut faţă fară a înnebuni.
Carl: Mulţumesc.
Mary: Văd cum vrei să găseşti o altă cale de a deveni matur.
Carl: Da, Mary. (Plânge din nou.)
Mary: Şi deja ai găsit o altă cale … modul în care i-ai spus tatălui tău – fără violenţă şi
vulgaritate în casa ta.
Carl: Da, Mary. Vreau să-ţi mulţumesc că nu ai intervenit.
Mary: Vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai spus când o făceam. Şi când mergeam mai
repede.
Carl: Aveam nevoie de timp. Nu pot să lucrez repede.
Bob: Poţi şi ai făcut-o.
(Râs general)
Bob: Vreau să ştii că la început vorbeai într-o manieră nebunească. Erai ceea ce noi
numim tangenţial, ceea ce însemnă că treceai de la un subiect la altul în modalităţi
care nu aveau sens. Apoi ai încetat să mai vorbeşti nebuneşte şi erai complet clar.
Carl: (Râde încântat)
(Grupul aplaudă.)

În timpul interviului l-am respectat pe Carl, insistând să vorbească într-o manieră

nepsihotică. Ne-am adresat părţii sale sănătoase şi nu celei patologice. Mai are de
parcurs un drum înainte de a-şi clarifica suficient divergenţele cu părinţii săi, de a fi
capabil să spună în mod ferm că nu va înnebuni, indiferent cât de singur, sau disperat sau
furios va deveni. Are nevoie de o apreciere continuă pentru gândirea sa perspicace, ca şi
pentru permisiunea pe care şi-o dă de a gândi şi a simţi în acelaşi timp.

CONTRACTE CU CLIENŢII REZISTENŢI SAU NEMOTIVAŢI

Problema majoră care apare când ai de-a face cu clienţi rezistenţi sau nemotivaţi
este aceea că ei presupun că alţii, care exercită o anumită formă de putere asupra lor, sunt
responsabili pentru contract. Deseori acesta este adevărul. Părinţii şi terapeuţii discută că
simtomele copilului trebuie să fie „vindecate“. Terapeuţii din cadrul serviciilor de ajutor
social şi eliberări condiţionate din închisori şi spitale, aleg deseori ţelurile clienţilor.
Bărbatul care refuză să participe la grupul de terapie al soţiei sale se află exact în situaţia
asta … şi anume că terapeutul şi grupul au determinat deja ce e în neregulă cu el şi că ar
trebui să se schimbe.
Cu un client rezistent începem cu întrebări despre ce vor „ceilalţi“ din viaţa lui ca
el să schimbe la el. Îi explicăm că vrem să ştim asta pentru a nu merge pe linia acestor
oameni … chiar dacă contractele lor sunt în interesul cel mai bun al clientului.

Mary: În regulă, soţia ta doreşte să te laşi de băut. Probabil că are dreptate, o ştii.
Substanţa asta e otravă şi în cele din urmă vei fi afectat cerebral sau vei muri datorită
problemelor hepatice. Oricum, asta este ceea ce vrea ea. Dacă ai putea să te schimbi
în orice fel alegi, care ar fi dorinţa ta?

39
sau:

Bob: Aud că asistentul tău social vrea să te scoată de la ajutorul social şi tu vrei să stai
acasă să te joci cu copii tăi şi să cultivi legume. Deci … . Ei sunt dispuşi să plătească
şase şedinţe de grup pentru tine. În timpul acestor şase şedinţe ce vrei să schimbi la
tine în aşa fel încât să fii tu mulţumit?

Acum mulţi ani lui Mary i s-a cerut să trateze un tânăr bărbat eliberat condiţionat
care declara că dorea acelaşi lucru pe care judecătorul îl dorea pentru el … . Să nu mai
vagabondeze, să ia note bune şi să devină un „bun cetăţean“. Mary i-a spus că ea nu crede
că el vrea să meargă regulat la şcoală sau că o va face. Apoi i-a explicat regulile:
„Trebuie să vii aici odată pe săptămână, timp de şase săptămâni sau vei fi trimis la
Tribunalul Minorilor. Asta este ceea ce judecătorul ne-a spus atât mie cât şi ţie. Dacă nu
vii sun la ofiţerul responsabil cu eliberările condiţionate. Dacă vii, nu te voi face să devii
ceea ce judecătorul vrea să fii. Mă interesează ce vrei tu să fii“. În timpul celei de-a treia
şedinţe, el a mărturisit, jumătate provocator, jumătate chinuit, că el dorea să înceteze să
roşească. Contractul a devenit „să încetez să roşesc sau să încetez să îmi pese că roşesc“.
Şase luni mai târziu nu mai era preocupat în legătură cu înroşirea şi se reîntorsese la
şcoală într-un program de şcoală şi lucru, căruia îi făcea faţă foarte bine. Prin propria
decizie a continuat tratamentul peste cele şase şedinţe cerute.
Cu clienţii spitalizaţi sau închişi vrem să ştim ce-şi doresc aceştia, din ceea ce este
posibil de obţinut. Evident, primul răspuns este: „Vreau afară de aici“. Bine! Întrebăm
care sunt regulile locului … cum iese o persoană? Dacă pacientul nu ştie, strângerea
informaţilor este importantă. Apoi, clientul face ceea ce este necesar pentru a fi eliberat?
Dacă cerinţele sunt de a face terapie ocupaţională şi „socializarea cu ceilalţi pacienţi“,
neparticiparea la terapia ocupaţională şi refuzul de a se socializa înseamnă că o parte din
pacient este interesată de a rămâne în instituţie. După ce explorăm aceste aspecte,
contractul poate fi acela de a face exact ceea ce este cerut pentru eliberare.
Pentru deţinuţi, schimbarea comportamentală poate să nu pregătească „ieşirea din
acel loc“. Atunci întrebarea este: „Ştiind că schimbarea ta nu-ţi va scurta sentinţa, cum te
poţi schimba pentru a-ţi face viaţa mai bună aici?“. Deţinuţii de la Penitenciarul Marion,
care erau în comunitatea terapeutică, au devenit interesaţi de a deveni terapeuţi, au studiat
din greu şi cu certitudine au avut parte de momente mai creative şi mai fericite decât
marea majoritate a celorlalţi deţinuţi.

SCHIMBAREA CONTRACTELOR INACCEPTABILE

Contracte Parentale

Un Contract Parental este un contract pe care clientul ar vrea să-l îndeplinească.

Acceptăm un astfel de contract numai dacă clientul are oarecare investiţie din Copil ca să
îl obţină. Toate contractele referitoare la a opri mâncarea, fumatul, băutul şi folosirea
drogurilor sunt contracte originar Parentale … şi probabil nu vor fi îndeplinite până când
Copilul nu va lua o nouă decizie de a trăi şi de a fi sănătos. De aceea, Copilul trebuie să
fie implicat de la început în contract.

40
 Unele contracte Parentale sunt dificil de diagnosticat, deoarece ce este un Părinte
pentru o persoană poate să nu fie pentru alta. Geoff vrea să înceteze să mai fie furios, un
contract din Copil, deoarece modul în care îşi foloseşte furia îl impiedică să obţină
intimitatea.
Şi Gordon doreşte să înceteze a mai fi furios – contractul lui este unul Parental. El
s-a căsătorit recent, pentru prima dată şi se chinuie datorită furiei pe care o resimte faţă de
fiii săi vitregi, care nu îşi strâng lucrurile, îi necăjesc câinele şi se comportă aşa cum s-ar
aştepta cineva să se comporte doi băieţi tineri cu tatăl lor vitreg. În copilăria lui, Gordon
s-a supus părinţilor săi şi-a reprimat furia şi a învăţat să se simtă vinovat în schimb.
Acum, de fiecare dată când simte iritare uşoară sau moderată faţă de băieţi se simte
vinovat. Noi nu acceptăm contractul lui de a-şi reprima furia, în schimb îi sugerăm să
devină conştient de eul său furios şi apoi să înveţe să fie ferm pentru a-şi îndeplini
propriile dorinţe.
Ann sugerează un contract pe care nu are nici o intenţie să-l ţină, după cum poate
fi înţeles din cuvintele ei „Ar trebui…“.

Ann: Problema mea e să ţin casa curată. (Pauză) Ar trebui să o ţin curată.
Mary: De ce? („De ce“ este o întrebare pe care o folosim rar în terapia noastră. Tindem să
o folosim doar în ocaziile în care clienţii consideră motivele a fi evidente de la sine.)
Ann: Deoarece e murdar.
Mary: Şi? Când copii mei erau mici şi eu stăteam acasă cu ei, lăsam întotdeauna
aspiratorul în faţa uşii de la intrare. Aşa, dacă cineva suna la uşă, puteam să-l înşfac şi
să mă prefac că începeam să fac curat.
Ann: (Râzând) Ei bine, ar trebui … .
Mary: Bineînţeles, ar trebui. O persoană aşa drăguţă ca tine … dacă nu curăţă casa, cel
puţin să se simtă vinovată. Vrei să faci cel puţin asta?
Ann: Eşti foarte amuzantă.
Mary: Ştiu. Şi oamenii amuzanţi sunt scutiţi de a face lucruri tâmpite cum ar fi să facă
curat acasă.
Ann: Ei bine, dacă nu acceptaţi contractul meu onorabil, nu ştiu ce aş putea să lucrez
săptămâna asta.
Mary: La naiba! Aşa ţi-ai irosi banii pe care i-ai cheltuit ca să vii aici. Dacă nu faci curat
acasă, ar trebui cel puţin să-ţi cureţi psihicul.
Ann: Stai liniştită. Voi sta aici foarte fericită şi nu mă voi simţi vinovată.

Lui Bob i s-a oferit un contract parental similar şi a folosit o altă abordare. În
timpul unui workshop de o zi pentru psihiatri, ţinut în sud, Bob susţinea o prelegere în
faţa unei mari audienţe, când un membru al audienţei i-a cerut să-şi demonstreze tehnicile
într-o situaţie contractuală. Bărbatul s-a oferit voluntar pentru a fi pacientul şi a venit în
faţa sălii. (Deoarece şedinţa nu a fost înregistrată, acestea sunt scrise din memorie.)

Bob: Ce vrei să schimbi la tine azi?

Psy: Ce!

Pentru terapeutul clasic noţiunea „să schimbi azi“ este surprinzătoare, deoarece
cele mai multe formări îi pregătesc pe terapeuţi pentru lucrul neîntrerupt, de lungă durată

41
cu pacienţii. Cu toate acestea, întrebarea este foarte importantă. Îl avertizează pe pacient
că schimbarea este posibilă şi este posibilă acum, nu săptămâna viitoare sau anul viitor şi,
de asemenea, îl avertizează asupra faptului că el va fi responsabil de schimbare. Unii
terapeuţi întreabă: „Asupra ce vrei să lucrezi?“. Lui Bob îi place cuvântul „schimbare“,
deoarece altfel pacienţii pot alege să lucreze şi să lucreze şi să lucreze şi să nu se schimbe
niciodată.

Psy: Mă gândesc că poate mi-ar plăcea să … .

Bob: Gândesc … poate… mi-ar (Bob accentuează cuvintele echivoce).
Psy: (Râzând) Vreau să mă opresc să amân lucrurile. (Dă ca exemplu faptul că îşi amână
scrisul pentru publicare.)
Bob: Ce îţi spui în legătură cu faptul că nu scrii?
Psy: Zbier la mine, bineînţeles. Mă simt trist şi furios pe mine şi vinovat pentru că amân
scrisul.

Din experienţa noastră problema nu este amânarea ci ceea ce oamenii îşi fac
amânând. Se critică, se simt prost, îşi promit să facă mai bine şi sunt obsedaţi în legătură
cu produsul neterminat. Noi propunem un contract pentru încetarea hărţuirii, care este un
contract în favoarea Copilului, înainte de a accepta un contract de a termina ceva ce
clientul amână. Altfel, dacă suntem de partea Părintelui, pacientul ne poate „înfrânge“ şi
pe noi, pentru a se critica chiar mai dur şi a se simţi chiar mai vinovat.

Bob: Doreşti ca întâi să renunţi la sentimentele tale rele şi să opreşti să te hărţuieşti?

(Râsete din partea psihiatrului şi a audienţei.)
Psy: Da.
Bob: Bine. Ai fi dispus ca de fiecare dată când începi să zbieri la tine pentru o amânare să
schimbi şi să ai o fantezie sexuală în schimb?
(Din nou, pacientul şi audienţa râd.)

Bob sugerează substituirea hărţuirii cu fantezia sexuală pentru a demonstra că el

este cel responsabil pentru propriile gânduri şi că nu este obligatoriu să aibă astfel de
gânduri neplăcute, cum ar fi hărţuirea.

Psy: Bine!
Bob: OK, aşa că dacă ai stabilit asta, care este titlul articolului pe care urmează să îl
scrii?
Psy: (Se gândeşte un moment şi apoi spune un titlu.)
Bob: Vrei să scrii titlul pe o bucată de hârtie? (Psy o face.) Vrei să scrii acuma prima
propoziţie? (Psy o face.) Acum vrei să scrii propoziţia de încheiere? (Psy o face.) OK,
acum ai un titlu, prima propoziţie şi propoziţia de închidere. Când vei scrie mijlocul?
Psy: Înainte de primăvara următoare.
Bob: Şi de fiecare dată când te vei hărţui în legătură cu asta, vei avea o fantezie sexuală în
schimb?

42
 Poate va scrie, poate nu va scrie articolul său. Îl va scrie dacă doreşte mai mult să
îl scrie decât să nu îl scrie. Chiar dacă îl scrie sau nu, Bob crede că acest psihiatru a
învăţat să înceteze să se hărţuiască în legătură cu amânarea.
Uneori dificultatea într-o situaţie contractuală apare deoarece Copilul rebel al
clientului vede terapeutul doar ca pe un Părinte care trebuie să fie combătut, indiferent de
contract. Clientul îl va transforma într-un contract Parental imediat ce terapeutul îl va
accepta. Asociatul nostru, Bob Drye, sugerează ca terapeutul, recunoscând această
situaţie, să o aducă imediat la cunoştinţa clientului şi chiar să îl felicite pe client pentru
creativitatea, puterea şi entuziasmul rebeliunii sale. Bob Drye ne-a dat următorul
exemplu:

Pat: Am o grămadă de furie. Într-un alt grup am văzut oameni care şi-au eliberat furia în
timp ce terapeutul şi membrii grupului îl ţineau strâns. Asta ar fi util. Respiraţia mea
este dificilă.
Bob Drye: Aş dori mai multe informaţii despre furia ta, mai întâi. Respiră mai adânc.
Pat: (Nerespirând adânc.) Furia mea este ca o minge de foc. Sunt aşa de furioasă pe
mama încât stau în uşă şi mă gândesc: „Dacă nu mă ascultă, o să înnebunesc“.
Bob: Nu respiri adânc.
Pat: Dacă mă gândesc la respiraţie, mă simt tristă.
Bob: Ca şi când aş vrea să iau ceva de la tine? Vrei să faci un exerciţiu de furie şi eu îţi
cer să respiri adânc.
Pat: Da. (Zâmbeşte)
Bob: Pariez că mama ta nu obţinea prea multe de la tine. Tot nu respiri adânc.
Pat: I-am făcut viaţa un chin. (Râde)

Bob a acceptat o parte din contractul lui Pat, să-şi permită să respire adânc şi
imediat acest lucru a devenit un contract Parental demn de a fi combătut de către Pat.
Când Pat stabileşte un contract, poate simţi nevoia să adauge „Voi reuşi chiar dacă
succesul meu va fi pe placul terapeutului, al grupului sau al mamei mele“.

Contracte pentru a-i schimba pe alţii

Un alt contract care nu merge este acela care implică cererea de a se schimba
altcineva. John, sub pretextul de a se schimba, oferă în schimb un contract Parental
pentru soţia sa, Shelly. Participă împreună la workshop.

John: Am nevoie să schimb ceva. (Pauză) O, drace, nu ştiu de unde să încep.

Mary: Începe cu „vreau“, nu cu „am nevoie“. Nevoia este pentru supravieţuire şi este
pentru oameni care nu ştiu că este în regulă să vrea.
John: Ei bine, pare a fi ca o nevoie. Eu … eu vreau şi am nevoie să schimb modul în care
mă relaţionez cu Shelly.
Bob: Spune-i.
John: Vreau să schimb modul în care mă relaţionez cu tine. Acesta este contractul meu.
Bob: Spune-i mai mult şi mai clar.
John: Vreau să fiu capabil să fiu liber… .
Bob: Eşti capabil.

43
John: Ce?
Bob: Eşti capabil. (Chiar înainte de a şti despre ce vorbeşte, atacăm poziţia sa de victimă,
evidenţiind diferenţa între „a vrea“ şi „a avea nevoie“ şi diferenţa între „a nu fi
capabil“, „a nu se putea“ şi „a nu putea“.)
John: Vreau să găsesc o cale să fiu liber.
Mary: Dă-i un exemplu clar. Un comportament specific pe care vrei să-l schimbi la tine.
Nu folosi etichete ca „liber“, deoarece nu au nici un înţeles.
John: Nu ştiu. Mă simt pur şi simplu prea controlat. Exemplu. În avion. Călătorim în
zona pentru fumători. Dacă vreau să stau cu tine, trebuie să călătoresc în zona pentru
fumători.
Shelly: E adevărat. Vreau să fumez. Sunt dispusă să călătoresc singură, dacă asta e
alegerea ta.
Mary: Deci acest contract specific se referă la schimbarea soţiei tale, da?
John: Vreau să nu mai fumeze.
Mary: Deci … să ne întoarcem la început. Ce alegi să schimbi în legătură cu tine astfel
încât să te simţi liber şi să te relaţionezi mai bine … indiferent dacă soţia ta fumează
sau nu?

Mai târziu, am putea-o întreba pe Shelly dacă vrea să se lase de fumat pentru
binele ei. Nu acceptăm un contract ca ea să se oprească pentru ca el să se simtă mai bine.
Ăsta e şantaj.
Deseori, fiecare partener are intenţii referitoare la celălalt:

Russ: Vreau să fiu mai protectiv cu soţia mea şi nu critic. (Acesta este un contract
Parental … ce ar trebui să vrea.) Nu-mi plac certurile noastre. (Acesta poate fi
Copilul.)
Bin: Nu sunt de acord cu definiţia pe care o dai certurilor. De multe ori nu mă cert, sunt
captivată. Ca atunci când am vorbit despre guvernator şi tu ai numit-o ceartă. Mă
simţeam bine şi nu-mi place să mi se spună că vorbesc prea tare. (Deja se ceartă.)
Russ: Aş spune că este exact. Am avut dificultăţi în a fi ferm şi apoi ţi-am permis să fii
fermă fără a-mi fi frică sau a fi furios. (O lasă mai moale, aşa că probabil Copilului
său îi e frică de certuri.)
Mary: (Trecând peste ceartă şi capitulare). Eu îmi dau „permisiunea“.
Bob: Bineînţeles. (Râsete)
Russ: Presupun că asta este problema mea. (Capitulează din nou.)
Bin: Nu-mi plac vorbele tale „îţi voi permite“ asta şi „îţi voi îngădui“ asta. Chiar atunci
devin furioasă. În unele privinţe sunt şi eu responsabilă. Îmi plăceau odată. Dar acum,
de când m-am întors la şcoală, fac lucruri în felul meu şi am fost foarte creativă,
nu-mi mai place şi nu mai vreau asta.
Membrii grupului: Bravo ţie!

Membrii grupului discută diferite aspecte ale problemelor lui Russ şi Bin şi afirmă
unele credinţe pe care le au ca şi câteva sugestii pentru soluţii de tipul „de ce nu …“.

Un membru al grupului: Deci tu, Bin, te schimbi şi tie (Russ) nu îţi place … .
Russ: Îmi place, dar … .

44
Bin: Ăsta este principalul motiv pentru care am vrut să vin aici, ca Russ să se oprească.
Un membru al grupului: Deci amândoi aţi venit ca să se schimbe celălalt.
Mary: Grozav comentariu! Ai mers direct la ţintă. OK, deci haideţi să ne întoarcem
înapoi la ceea ce vrea fiecare dintre voi să schimbe la sine.
Bin: Este important. Vreau să se oprească . Ce e rău în asta?
Bob: (Dându-le o curea.) Fiecare dintre voi să apuce un capăt. Acum spuneţi-vă unul
altuia să vă opriţi.

Bin trage tare ţipând „Opreşte-te!“. Russ dă drumul curelei şi Bin continuă să ţină
strâns partea ei de curea.

Bob: Bin, nu te laşi bătută.

Bin: Ah. (Pauză)
Mary: Înţelegi?
Bin: Aha, am înţeles. (Aruncă cureaua) Când sunt furioasă pe tine că nu te laşi, deseori
eu sunt cea care nu se opreşte. Mulţumesc, am învăţat ceva.
Bob: Cu plăcere.
Mary: Clar. Alt punct ... Russ, vii dintr-o casă liniştită?
Russ: Foarte. Am fost singurul copil. O familie foarte liniştită.
Mary: Ei bine, pentru a exersa şi pentru distracţie, data următoare când soţia ta va fi
gălăgioasă pretinde că eşti Zorba Grecul … un bărbat foarte zgomotos, care
gesticulează … când îi răspunzi.
Russ: (Râde) Bine.
Mary: Şi simte-te bine.
Russ: Aşa o să fac.

Contracte de joc

Contractele de joc sunt contracte în care clientul îi cere terapeutului permisiunea

de a face ceva care se va termina cu rănirea sau nefericirea clientului. Clientul, desigur,
nu este conştient de asta când caută să stabilească un astfel de contract.

Marg: Vreau să schimb ceea ce simt faţă de tatăl meu. Că sunt o ratată. Ca să fiu mai
clară, m-am despărţit de soţul meu de un an şi nu i-am spus tatălui meu. Are 84 de
ani.
Mary: Continuă.
Marg: Mi-e teamă că asta ar fi o lovitură pentru el, că nu ar trebui să-i spun. Ar fi atât de
dezamăgit că ar putea avea un atac de cord. Ar putea, deoarece, este atât de bătrân şi
de fragil.
Bob: Este vreun motiv pentru care ar trebui să ştie?
Marg: Pentru mine.
Bob: De ce?
Marg: Simt că nu sunt onestă pentru că nu i-am spus.
Mary: Ce reacţie îţi doreşti încă din partea tatălui tău … în legătură cu tine?
Marg: Vreau aprobare şi nu vreau dezaprobare.

45
Mary: OK, deci modul în care te asiguri că poţi menţine vechile rahaturi … că el va muri
dezaprobându-te … este de a-i spune că te-ai despărţit de soţul tău. El ar putea spune
atunci: „Aha, încă o dovadă pentru cutia mea cu dezaprobări!“. Şi tu poţi să te simţi
vinovată.
May: Da, m-aş simţi vinovată. Ce vrei să spui? Nu înţeleg.
Mary: Primul pas: „Vreau să fii de acord cu mine şi cu despărţirea de soţul meu“. (Mary
scrie treptele jocului pe o tablă neagră, considerând prima treaptă în diagnosticul
jocului ca fiind mesajul aparent. Apoi vine mesajul secret, apoi răspunsul la mesajul
secret, apoi beneficiul negativ. Vezi Figura 4.1.)
Mary: Pasul numărul 2: „Spune-mi cât sunt de rea“.
Marg: Nu, nu este „rea“, este „Spune-mi că sunt o ratată“.
Mary: OK. Pasul 2: „Spune-mi că sunt o ratată“. Pasul 3: „Cu siguranţă îţi voi spune că
eşti o ratată“. Şi apoi poţi fi din nou dezaprobată. Şi poţi să spui tot felul de lucruri
despre tine şi despre el. Şi să simţi ce simţi. Acesta este beneficiul negativ.
Marg: Pe care nu îl doresc.
Bob: Singurul mod în care poţi câştiga la jocul ăsta este dacă el se schimbă. Care sunt
şansele ca el să se schimbe? Ca el să aprobe separarea ta?
Marg: Slabe, inexistente.
Mary: Bine. Aşa că nu accept contractul tău. Dacă l-aş accepta ar însemna că doar te-aş
ajuta să-ţi joci jocul.
Marg: În care el se simte rău şi eu mă simt şi mai rău. Aha. De fapt, nu vreau asta. De
asta trebuie să nu-i fi spus.
Bob: Frumoasă mişcare.
Desigur, o altă opţiune pentru ea ar fi să îi spună şi să nu se simtă „mai rău“,
indiferent de ceea ce ar face el, dar dat fiind vârsta sa şi credinţa ei că el ar reacţiona
prost, pare fără rost să îi spună. El a fost atât de convins de-a lungul anilor că ea poate să
„îl facă“ să simtă în felul în care crede el … şi el nu este pacientul nostru.

Diagrama jocului
Fig. 4.1

Când suspectăm un joc, îi cerem clientului să meargă în viitor, când jocul s-a
încheiat şi să experimenteze „cel mai bun“ şi „cel mai rău“ sfârşit. Deoarece jocurile sunt
iniţiate din starea eului de Copil sau Părinte şi nu sunt monitorizate de Adult, clientul

46
poate bloca din conştient „cel mai prost“ sfârşit. Dacă este aşa, oferim fanteziile noastre
referitoare la unele rezultate negative posibile.

Mary: Bine, deci îi spui şefului tău că demisionezi şi nu vezi nici un rezultat negativ
posibil. Nu înţeleg. Nu cumva reuşeşti să ignori faptul că ei îţi pot da nişte
recomandări aşa de rele că ai putea să nu îţi mai găseşti altă slujbă?
Bob: O grămadă de căsătorii deschise eşuează. Cum te-ai simţi dacă el decide că o iubeşte
pe una dintre aceste partenere mai mult decât pe tine?

Contracte pentru totdeauna

Unii clienţi lucrează mereu pentru un ţel viitor, cu intenţia secretă de a rămâne
nefericiţi până când nu vor fi complet videcaţi. Pot să fi trecut prin ani întregi de
psihoterapie, deoarece consideră că trebuie să înlăture şi ultimile rămăşiţe ale
psihopatologiei, să înţeleagă fiecare lucru până la originea sa şi să elibereze şi ultima
picătură de sentiment negativ înainte de a putea fi fericiţi. Motivul iniţial pentru care au
intrat în terapie este uitat şi irelevant. Continuă pentru a primi aceleaşi atenţii pe care le-
au primit în copilărie, atât pentru felul în care lucrează cât şi pentru suferinţa lor. De la
astfel de clienţi acceptăm doar un singur fel de contract: să înceteze să mai sufere în
legătură cu trecutul.

Irv: Am nişte treburi nerezolvate cu tatăl meu.

Bob: Tatăl tău este mort?
Irv: Da.
Bob: Şi în ce fel treburile tale neterminate cu tatăl tău mort îţi afectează astăzi viaţa?
Irv: Sunt furios pe tine. Furios pentru că nu te-ai apărat … că nu te-ai luptat ca să fii tu
însuţi … . (A început imediat dialogul pe două scaune cu tatăl său, ignorând
întrebarea lui Bob.)
Mary: Bob te-a întrebat, mai întâi, în ce fel treburile tale neterminate cu tatăl tău îţi
afectează viaţa astăzi.
Irv: Uhh … . Ce ? … Cum vine … . Sunt blocat cu el.
Bob: Cum?
Irv: Uh … sunt conştient că … dacă nu mă înfurii pe el, nu voi termina cu asta. Şi tot
revine … .
Bob: Tu o tot readuci, dintr-un motiv sau altul şi tu eşti cel care nu alege să spună ce
schimbare intenţionezi să faci în tine odată ce ai terminat treaba asta.
Irv: Legătura pe care o fac este că trebuie să învăţ, să lupt … să stau drept pentru mine.
Bob: Continuă cu asta.
Irv: Sunt furios pe tine că nu m-ai învăţat să lupt. Tu fugi de situaţiile emoţionale şi eu
fac la fel deoarece asta m-ai învăţat tu. (Irv, printre dinţi, îşi continuă diatriba. Bob şi
Mary aşteaptă până când se potoleşte.)
Bob: Cum stăm acum?
Irv: Sunt conştient de tristeţea pe care o resimt faţă de soţia şi copilul meu. Copilul meu
este infirm. (Detaliază despre soţie şi copil.)
Mary: Nu cred că tatăl este problema principală. Ceea ce aud e că tu ai toate aceste
povestiri dramatice şi triste şi ţi le spui mereu şi mereu. Câtă terapie ai făcut?

47
Irv: Zece ani. Mai mult de zece ani.
Mary: Cerule mare! Deci mai mult de zece ani ţi-ai găsit toate aceste motive pentru
tristeţe.
Bob: Tu eşti dispus cu siguranţă să plăteşti o grămadă de bani ca să-ţi justifici tristeţea.
Eşti dispus să-ţi abandonezi atitudinea tristă?
Irv: Aha. (Priveşte în sus.)
Bob: (Râde). Te uiţi ca şi când ar cădea cerul.
Irv: Ei bine, e adevărat. Dacă renunţ la tristeţea mea, poate să sară din nou.
Mary: Gândeşte-te la mingea ta mare de tristeţe ca la o jucărie yo-yo. Poţi să te joci cu ea
încă 10 ani sau poţi să-i tai firele.

Pe parcursul workshop-ului de patru săptămâni, ne-am concentrat doar asupra

acceptării de sine a lui Irv şi asupra modului în care se poate plăcea aşa cum e. Am
refuzat să ascultăm orice alt contract de „schimbare“ în afara celui de a se accepta pe sine
şi a se distra. A început să se simtă bine şi după ce s-a întors la practica sa terapeutică a
raportat încântat bunele sale rezultate în folosirea terapiei de scurtă durată pentru clienţii
săi aflaţi în terapii de durată lungă.

TERAPIE FĂRĂ CONTRACT

Terapeuţii de orientare gestalt pură fac rareori contracte în schimb fac un contact,
un schimb de conştientizări cu clientul şi lucrează cu blocările sau incongruenţele care
pot apărea. Noi începem uneori în această manieră, dar, spre deosebire de terapeuţii pur
gestalt, sfârşim prin a face un contract.

Bob: Ce se întâmplă?
Kay: Ce se întâmplă? Devin golită.
Bob: Spune mai mult.
Kay: Pur şi simplu îmi opresc respiraţia.
Bob: Spune mai mult.
Kay: Nu ar trebui să fiu aici. (Pauză) Bine, acum spun că nu ştiu ce se întâmplă.
Bob: Nu ştiu ce se întâmplă cu ce?
Kay: Nu ştiu.
Bob: Ai dat din cap, ai încuviinţat. Ce spune încuviinţarea ta?
Kay: Mi-e frică să-ţi spun. Ştiu ce se întâmplă între noi. Vreau să-ţi spun că sunt o
terapeută bună.
Bob: Conştientizează poziţia capului. Nu îl îndrepta. Conştientizează unghiul pe care îl
face capul tău. Acum îndreaptă-l şi repetă: „Sunt o terapeută bună“.
Kay: (Capul drept) Da. Sunt o terapeută bună. (Cu lacrimi) Aşa se simte complet diferit.
Bob: Vrei să spui „mă“ în loc de „se“?
Kay: Mă simt diferit. Cu capul drept sunt competentă. (Ridică capul) E greu să fii
terapeut bun de aici. (Îndreaptă capul) Am terminat. Mulţumesc.

După această porţiune de lucru, Kay îşi stabileşte contractul de a-şi afirma
importanţa personală şi profesională.

48
 Joan îşi termină lucrul înainte de a defini clar contractul său:

Joan: Sunt bucuroasă că sunt aici. Mă simt cu adevărat bine, cu adevărat vie. Şi apoi mă
simt prost şi renunţ. Nu ştiu de ce.
Mary: Un exemplu?
Joan: Nu mă gândesc la unul. Mama e acolo şi îmi spune să exersez şi tata e ameninţător.
Simt că renunţ. Niciodată nu mă simt bine un timp prea lung.
Bob: Te laudă cineva spunându-ţi că eşti bine aşa cum eşti?
Joan: (Pauză lungă) Nu sunt sigură că sunt bine aşa cum sunt. În cap înţeleg ce spui, dar
nu ştiu cum e în străfunduri. În străfunduri nu cred că sunt bine aşa cum sunt.
Mary: Hei, eroina ta era Ioana D’Arc? (Mary i-a spus asta având o bănuială şi anume că
fetele care „nu sunt bine aşa cum sunt“ ar fi fost dorite să fie băieţi.)
Joan: Da, desigur!
Bob: Făcând mereu mai mult şi mai mult.
Joan: Şi întotdeauna cu aşteptarea de a fi arsă pe rug. Aşa e. Toată viaţa mi-am spus:
„Mai duc doar bătălia asta“.
Mary: Ce era în neregulă cu tine când te-ai născut? (Întrebare evidentă)
Joan: Eram fată.
Mary: Asta era în neregulă cu Ioana D’Arc. Hei, am auzit că Facultatea de Medicină a
obţinut ceva rezultate cu schimbarea de sex pentru femei. Un adevărat progres. Nu
doar cosmetizare. Ce fac ei chirurgical … .
Joan: Nu mă interesează asta! Sunt bine aşa cum sunt! Uau! SUNT BINE AŞA CUM
SUNT. Surprinzător … pentru că sunt. O simt de-adevăratelea acum.
Bob: Bine. Contractul tău este de a-ţi declara ferm decizia că eşti bine aşa cum eşti … în
aşa fel încât să nu mai fii nevoită să porţi bătălii decât dacă o doreşti.
Joan: Îmi place asta. Şi cred că chiar acum am făcut declaraţia fermă.

Uneori, cu toate că foarte rar, lucrăm fără un contract deoarece clientul nu ştie ce
vrea. Nu o facem mai mult de una sau două şedinţe.

Mac: Nu ştiu ce vreau. Mă ţin prea departe de ceilalţi oameni. De câteva ori, de când am
sosit la acest workshop, m-am deschis cu adevărat. Mai mult decât oricând în viaţa
mea. Alteori mă închid. Obişnuiam să mă cert în legătură cu asta şi nu mai vreau. Nu
ştiu dacă asta este schimbarea pe care o vreau.
Mary: Alege pe cineva din cameră, pe cineva faţă de care te-ai închis şi vorbeşte cu acea
persoană. Vreau să văd şi să aud ce se întâmplă cu tine.
Mac: Bine. M-am închis faţă de tine, Pete. (Pete este un prieten de-al nostru care nu este
participant la acest workshop. Este observator în schimbul unor cursuri şi va fi aici
doar două zile.) Ma simţeam ca un prost, întrucâtva, dacă veneam şi începeam să
vorbesc cu tine.
Pete: Cum aşa?
Mac: Tu vei pleca mâine. Aşa că nu am ce să vreau de la tine.
Mary: Vei pleca curând … aşa că nu vreau să te cunosc. Se potriveşte treaba asta cu ceva
de când erai mic?
Mac: Nu, nimeni nu m-a părăsit.
Bob: Ai plecat, te mutai?

49
Mac: Fir-ar să fie! În fiecare an eram noul copil. Nu stăteam nicăieri mai mult de doi ani.
(Descrie dificultăţile de a-şi face prieteni.) Tocmai am un sentiment vag a ceea ce se
întâmplă. E doar un … noaptea trecută vorbeam cu tine (se adresează unui
participant) şi în timpul ăsta mă gândeam, Dumnezeule, chiar vreau să intru în asta,
vreau să mă las prins de discuţia cu tine? Şi am rămas şi după un timp mi-a făcut
plăcere. Să petreci timpul împreună … nu ştiu.
Bob: Ba ştii. Termină-ţi propoziţia. „Asta e, să petreci timpul împreună …“.
Mac: (În lacrimi) Asta continuă să-mi lipsească.
Bob: Aha. Spune din nou.
Mac: Doar să petreci timpul împreună, asta este ceea ce îmi lipseşte.
Bob: Aşa. Şi apoi spui, „Oh, ce rost are, mâine nu voi mai fi aici“.
Mac: E adevărat.
Bob: Asta este ceea ce îţi lipseşte în viaţă şi despre asta este viaţa. Viaţa este astăzi, nu
mâine. Te comporţi ca şi când viaţa ar fi mâine.
Mac: Da, te … te aud. Şi astăzi mi-e greu să intru în asta.
Mary: Deci, ce vrei să-i spui lui Pete pentru astăzi?
Mac: (În lacrimi) Vreau să te cunosc azi.

Mac nu are nevoie să-şi expliciteze contractul. A făcut un contract important cu o

persoană pe care o evitase şi a învăţat ceva despre a trăi aici şi acum.
Uneori clienţii nu vor să facă un contract deoarece au probleme mai presante
decât schimbarea de sine. O femeie a primit scrisoarea de acceptare la o universitate şi îşi
împărtăşeşte triumful. Fiul unui bărbat a fost arestat pentru furt din magazine şi îşi
împărtăşeşte furia şi durerea cu prietenii săi din grup. O rudă a murit şi clientul vrea să-şi
exprime durerea. În astfel de momente, încurajăm alţi participanţi să răspundă cu
gândurile şi sentimentele lor şi noi răspundem de asemenea.

CONTRACTE ULTERIOARE

Fiecare client vrea să crească şi să se schimbe, să aibă o viaţă mai bună … şi

fiecare client, în afara conştientizării Adulte, luptă împotriva contractului său terapeutic.
Contractul ulterior este un pact între terapeut şi client pentru a împiedica clientul să-şi
atingă scopurile. Dacă clientul îşi reţine sentimentele, terapeutul poate analiza în loc de a
pregăti o situaţie în care clientul să-şi simtă sentimentele. Dacă clientul îşi limitează
gândirea, terapeutul îi dă sfaturi. Dacă clientul nu acţionează, terapeutul este de acord că
clientul „nu poate“ acţiona în propriul său interes. În măsura în care ei cred că clientul are
o putere care nu este a lui, ca atunci când intenţionează să schimbe pe altcineva, clientul
este atât grandoman cât şi victimă.
Calea cea mai uşoară de a ne feri de un contract ulterior este de a fi conştienţi de
cuvintele terapeutului şi ale clientului, care neagă autonomia. Sugeram ca terapeuţii să-şi
înregistreze şedinţele pentru a asculta cu atenţie vocabularul. Terapeutul să se întrebe:
„Cum reîntăresc lipsa de autonomie prin cuvintele mele?“.

„Ai vrea să încerci să-mi spui?“.

„Poţi să-ţi descrii simtomele?“.
„Poate ai putea să spui puţin mai mult?“.

50
 „Cum te face asta să te simţi?“.
„Când a început depresia ta?“.

Încerc

Când un client spune „Voi încerca să …“, suspectăm că este dispus să depună în
continuare eforturi astfel încât să nu reuşească să obţină ceea ce spune. Copii învaţă să
spună „Voi încerca“ ca să scape de părinţii lor. Părinţii, obosiţi de luptă, acceptă
încercarea ca substitut pentru a face. Bineînţeles, există situaţii în care folosirea
cuvântului este legitimă. Putem încerca să înotăm mai repede decât suntem capabili acum
să înotăm, putem încerca experimental un nou gust, sau putem încerca să-i influenţăm pe
alţii în timp ce ştim că alegerea le aparţine.
Terapeutul şi clientul au nevoie să fie conştienţi de semnificaţia lui „încerc“, care
este o cerere a Copilului pentru terapeut, ca acesta să se alăture pactului împotriva
reuşitei. Clientul „încearcă“ să se lase de fumat, „încearcă“ să ajungă la timp, sau
„încearcă“ să se bucure de o zi pe plajă. Terapeuţii Parentali îşi tratează clienţii de sus,
cerându-le să „încerce“ sau oferindu-le sfaturi cu intenţia de a face „încercarea“ mai
uşoară.
Bob are un clopoţel care se pune la gâtul viţeilor, numit „clopoţelul încercării“, pe
care îl agită tare de câte ori cineva foloseşte greşit „încerc“. Îi cerem clientului să fie atent
cum plănuieşte să se saboteze când spune „încerc“ în loc de „fac“.

Nu pot

„Nu pot“, ca şi „încerc“ este un substitut pentru „nu voi“ în familii care interzic
autonomia pentru „nevoi“. Sunt foarte puţine lucruri pe care nu putem să le facem, în
termenii schimbării gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor noastre. Însă sunt
multe lucruri pe care nu le vom face atâta timp cât credem că „nu putem“.
Un client a spus: „Nu pot să vorbesc sau să scriu despre mine. Am de scris o
scrisoare foarte importantă şi trebuie să o scriu pentru a fi promovat. Dar pur şi simplu
nu pot“. Evident, poate şi nu o va face. Atâta timp cât crede că „nu poate“, va rămâne o
victimă. În terapie, munca sa începe cu afirmaţia, „Nu voi scrie despre mine“.
Terapeuţii, ca şi clienţii, folosesc „nu pot“ în mod selectiv pentru a se supune
propriilor injoncţiuni şi contrainjoncţiuni. Odată, în timp ce explica acest lucru, Mary a
observat un asistent social dând din cap viguros a acceptare. Cu toate acestea, în timpul
pauzei de cafea, acelaşi asistent social i-a spus unui prieten, „Dacă aş putea să le închid
telefonul clienţilor mei când mă sună noaptea!“. Evident nu şi-a auzit propriul „nu pot“.
Atâta timp cât acest asistent social nu înţelege că mâna sa este capabilă să pună la loc
receptorul telefonului, probabil că nu va putea lucra cu succes cu alţii care sunt prinşi în
capcana regulilor de politeţe, pe care ei cred că „nu le pot“ încălca.

Te face să te simţi

Copii sunt învăţaţi să creadă că sunt responsabili pentru sentimentele altora.

Bunica lui Mary, de altfel o femeie foarte iubitoare, obişnuia să servească o şuncă grasă

51
şi salată de lăptuci, pe care Mary trebuia să le mănânce „ca să nu-i rănească sentimentele
bunicii“. De ce preferinţele alimentare ale lui Mary erau folosite de către bunică ca să se
simtă rănită şi apoi de ce o învinovăţea pe Mary pentru sentimentele pe care şi le dădea
singură? Deoarece, bineînţeles, fusese învăţată că alţii o fac să se simtă într-un fel. Când
un copil nu se comportă bine, un părinte furios spune: „Mă scoţi din minţi“, un părinte
trist spune: „Mă întristezi“ şi un părinte vinovat spune: „Mă faci să mă simt vinovat“.
Copilul creşte, devine terapeut şi atrage un client în poziţia de victimă, întrebându-l
„Cum te-a făcut să te simţi asta?“.
Urmăream un bun terapeut comportamentalist desensibilizind un client fobic şi
l-am auzit spunând: „Când avionul te sperie, ridică indexul mâinii tale stângi şi când te
simţi confortabil, ridică indexul mâinii tale drepte“. Afirmaţia sa implică faptul că
clientul său este victima avionului. Noi considerăm că este crucial ca clientul să
recunoască că el însuşi se sperie când zboară sau când îşi imaginează că zboară.
Terapeuţii AT care aderă la credinţa că alţii sunt responsabili pentru sentimentele
lor scriu despre „a-i face pe oameni să nu fie OK“ şi folosesc cuvântul „desconsiderare“
pentru a exprima aceeaşi credinţă. Dacă cineva îţi cere să-i dai sarea, trebuie să asculţi, să
iei cunoştinţă de cerere şi să-i dai sarea; altfel, spun ei, desconsideri acea persoană şi acea
persoană are dreptul de a se simţi furioasă sau tristă şi are dreptul să te şantajeze ca să-ţi
conştientizezi vina. Bineînţeles, oamenii au nevoie să ştie când nu răspund celorlalţi în
mod potrivit. Cu toate acestea, fiecare dintre noi suntem capabili să decidem dacă ne
considerăm desconsideraţi. Următorul client a făcut multă terapie cu un terapeut AT care
crede că desconsiderările sunt responsabile pentru a-i face pe oameni să se simtă într-un
anume fel:

Paul: Era ceva rău, într-un mod subtil, în legătură cu faptul că mă vedeam cu JoAnn. Ea a
făcut două lucruri care reprezentau mari desconsiderări în ceea ce mă priveşte, ştii.
Mary: Nu ştiu.
Paul: Bine, o să clarific asta. JoAnn a făcut două lucruri care reprezentau mari
desconsiderări şi ea nici măcar nu şi-a dat seama de asta.
Bob: Pune-o pe JoAnn în faţa ta şi spune-i exact ce a făcut.
Paul: (Îi explică lui JoAnn că a uitat să trimită prin mail un material important pe care ea
a promis că o să-l trimită şi că s-a întors să viziteze un vechi vecin, după ce a promis
că nu va merge acolo.) JoAnn, nu voi putea să trăiesc cu tine dacă mă desconsideri.
Mă faci să mă simt ca un băieţel.
Bob: Ea nu te face să te simţi nicicum. Tu alegi să te simţi ca un băieţel.
Paul: Aşa mă simt, ca un băieţel luat peste picior.
Bob: Ea nu a făcut ce voiai tu şi ceea ce a spus că nu va face şi tu ai decis să te simţi ca
un băieţel.
Paul: Mă simt ca un băieţel. Mi-ai spus că vei face ceva şi nu ai făcut. (E foarte furios
acum.) Dacă îmi spui că nu o vei face, este în regulă, dar dacă îmi spui că o faci şi
apoi nu o faci, mă faci să mă simt că nu sunt OK. Desconsideri … şi mă simt un
băieţel luat peste picior. (Am lucrat cam 15 minute în legătură cu modelul pe care îl
urmează, astfel încât să se simtă ca un copil. Am pus accentul pe faptul că nimeni „nu
face“ pe nimeni „non-OK“. Aceasta este o iluzie.)
Mary: Deci. Ea face într-un fel. Poate e un joc sau altceva. Nu mă interesează ce face ea.
Tu poţi decide să rezolvi problema contabilizând ceea ce face în loc de a urmări ce nu

52
 face sau poţi decide să nu mai locuieşti cu ea. Tu decizi pentru tine. Şi numai tu
decizi dacă te vei simţi ca un băieţel datorită acţiunilor ei. Ai înţeles?
Paul: Este ceva nou. Mă gândesc. Şi sunt uimit de importanţa a ceea ce învăţ acum. Simt
o oarecare libertate. Aleg. Aceasta este o idee chiar nouă, opus a tot ceea ce am
învăţat în vechiul meu grup. Am nevoie să mă gândesc ceva mai mult în legătură cu
asta.
Mary: Bine. „Desconsiderare“ este un cuvânt nou pe care „cei care te fac să simţi“ s-au
grăbit să îl adopte.
Bob: Cu toate astea îi vom prinde şi noi din urmă.
Grupul: (Râsete)

Eu – Se/Este

„Se“ în loc de „eu“ neagă autonomia. Unii clienţi refuză încrederea în sine şi
acceptă vina, ca atunci când spun: „(discursul meu) a fost în regulă până când am uitat
ce să spun mai departe“. Alţii fac invers şi spun: „Am ţinut un discurs bun şi apoi totul a
ieşit rău“. Dacă clientul foloseşte în mod constant „eu“ pentru persecuţie şi „se“ pentru a-
şi diminua stima de sine, suspectăm depresia. Persoanele cu tulburări caracteriale sunt
mai înclinate să folosească „se“ pentru a-şi nega responsabilitatea.
Clienţii vorbesc ca şi când simtomele lor ar iradia din spaţiul extern … şi aşa fac
şi terapeuţii lor. „A apărut depresia“ este spus în loc de „Mă deprim şi mă întristez“.
„Furia mea îmi ia ce e mai bun din mine“ este spus în loc de „Mă înfurii şi apoi pretind
că nu controlez ceea ce aleg să simt sau să fac“. Propoziţii ca: „Un gând mi-a trecut prin
minte“ neagă ceea ce crede clientul. „Se simte că“ neagă faptul că clientul simte. „S-a
întâmplat“ neagă autonomia clientului legată de acţiune.
Unii terapeuţi AT îşi trec stările eului în „se“ spunând: „Hai să ne scoatem Copii
la o bere“, „Adultul meu este conştient că…“, sau „Părintele meu vrea să te ajute“. În
grupurile noastre, cu toate că vedem clienţi ale căror stări ale eului fac parte din terapie,
vrem să-şi recunoască „întregul părţilor“ spunând „eu“.
Un client spune: „Dacă nu lucrez din greu când fac ceva, nu contează“. Mary îi
cere să schimbe „se“ în „eu“. „Dacă nu lucrez din greu, nu contez“. Imediat începe să
plângă amintindu-se ca baieţel care „nu conta“ acasă şi care de aceea a lucrat din greu în
încercarea de a fi important. Terapia sa s-a concentrat pe „Contez!“. Câteva şedinţe mai
târziu, ne-a spus despre o nouă reuşită şi a spus: „Este chiar emoţionant!“. I-am cerut din
nou o propoziţie cu „eu“. În timp ce spunea „Sunt emoţionat!“ a zâmbit şi a respirat
adânc. „SUNT emoţionat“. „SUNT EMOŢIONAT“. Schimbând „este“ cu „sunt“ a trăit o
cu totul nouă stare de putere, importanţă şi emoţie.

Eu – Tu

Când o persoană înlocuieşte „eu“ cu „tu“, înlocuirea semnalează o schimbare a

stării eului din Copil în Părinte. Credinţe, mituri, slogane familiale şi instrucţiuni
parentale sunt repetate în această formă. „Mi-ar plăcea să cunosc mai mulţi oameni, dar
nu te poţi grăbi pur şi simplu“, este spus de un tânăr bărbat care a acceptat din familie
injoncţiunea „Nu fi apropiat“ şi „Nu face“. „Mă simt minunat, dar nu te poţi aştepta ca o
astfel de schimbare să dureze“, este afirmat de o femeie a cărei terapeut dinainte a insistat

53
că o schimbare rapidă a personalităţii era imposibilă. Noi nu cerem clienţilor să
înlocuiască „tu“ cu „eu“, deoarece este important să înţeleagă importanţa ambelor părţi
„tu“ şi „eu“.

Eu – Noi

În terapia de familie, clientul care spune „noi“ în loc de „eu“ este persoana
autointitulată să vorbească. Pentru ca fiecare membru al familiei să fie autonom,
afirmaţiile legate de „noi“ sunt examinate cu atenţie pentru a vedea dacă reflectă
sentimentele şi opiniile fiecărui membru.

Poate, Posibil

Acestea şi alte cuvinte limitative necesită o clarificare din partea terapeutului.

Deseori, când un terapeut aduce o înregistrare a unui interviu în care „s-a simţit blocat“,
îl auzim pe client spunând „e posibil“ şi pe terapeut urmând această pistă, pretinzând că
clientul a spus „da“.

Clientul: Cred că e posibil ca eu … ceea ce vreau este să am mai mulţi prieteni.

Terapeutul: Bine!

În schimb, răspunsul ar trebui să fie „E posibil?“ sau „Ia ambele părţi … tu cel
care doreşti mai mulţi prieteni şi tu cel care nu doreşti mai mulţi prieteni“.

Prima păcăleală

Prima păcăleală în fiecare şedinţă este deosebit de importantă deoarece, dacă nu

este confruntată, întreaga şedinţă poate fi dedicată pentru a pune în scenă păcăleala. Un
client a spus: „Niciodată nu fac ceea ce spun că am să fac“ şi apoi face un contact pentru
a se lăsa de fumat. Cel aflat în formare/terapeutul a lucrat sârguincios şi fără nici un
succes 30 de minute înainte ca noi să oprim şedinţa şi să punem din nou banda cu
păcăleala: „Niciodată nu fac ceea ce spun că am să fac“. Terapeutul a exclamat:
„Dumnezeule, nici măcar nu am auzit asta!“.
O păcăleală, transmisă în prima şedinţă, poate stabili întreg cursul terapiei, dacă
nu este confruntată. Când un client îi spune unui terapeut: „Am văzut 17 terapeuţi şi am
auzit că eşti bun cu cazuri ca mine“ păzeşte-te, cowboy, eşti pe cale să o înhaţi.
Răspunsul este: „Şi cum ai de gând să mă înfrângi? “. Apoi Bob spune: „Spre binele tău,
aş dori să te văd obţinându-ţi scopurile în terapie. Dacă nu te schimbi, viaţa mea va
merge mai departe la fel şi îmi voi aminti de tine câteva zile ca de un alt tip care este
blocat şi care poate se va schimba odată sau nu“. Apoi, dacă tipul nu se schimbă, poate
că într-o zi îşi va aminti previziunea noastră şi acest lucru îi va servi când se va decide
din nou să facă o terapie.

Râsul spânzuratului

54
 Oamenii râd când un comic se dovedeşte a fi ignorant, naiv sau incompetent, sau
când, într-un fel oarecare, se răneşte. Când clienţii se amuză pe seama lor, râsul pe care îl
smulge de la terapeut şi de la membrii grupului îi reîntăreşte patologia şi este numit
„râsul spânzuratului“. Un tânăr om de afaceri, într-un maraton cu asociaţii săi, a spus o
poveste despre avarierea bărcii sale cu motor în timp ce se holba la o femeie căreia îi
căzuse sutienul peste talie. Mulţi participanţi au râs. „Nu este amuzant că ţi-ai avariat
vasul“. Apoi asociaţii săi i-au reamintit că spune multe istorii favorite despre sine care
implică faptul că îşi distruge distracţia. El a refuzat să ia în considerare implicaţiile
acestora, insistând că poveştile lui „nu înseamnă nimic“. Bob i-a cerut să facă un
experiment: „O lună nu mai spune poveşti prin care să te distrezi în legătura cu modul în
care îţi distrugi momentele bune nici ţie nici altcuiva şi anunţă-ne care este rezultatul“.
Şase luni mai târziu ne-a scris: „Încă mă gândesc că modul în care glumesc nu
înseamnă nimic, dar nu îmi mai plac aceleaşi glume. Chiar dacă cred că acest lucru nu
are nici o relevanţă psihologică, vă informez că m-am distrat cum nu m-am mai distrat
niciodată în viaţa mea şi nu am mai avut necazuri sau accidente despre care să
glumesc“.
Prin intermediul umorului macabru pot fi identificate injoncţiunile şi deciziile.
Clienţii râd despre accidente când pun în scenă „Aproape mă voi ucide“; când pierd bani
aflându-se în jocul „Nu reuşi“, legat de bani; când nu gândesc, sau nu cresc, sau când nu
se comportă copilareşte, când aceste injoncţiuni – decizii se aplică. De câte ori auzim un
umor macabru, declarăm: „Asta nu e amuzant pentru tine“. Cei mai mulţi oameni, la
început devin iritaţi şi insistă că râsul lor este „doar nervos“. Le cerem să-şi dea voie să
conştientizeze faptul că prezintă „râsul nervos“ doar în legatură cu anumite probleme din
viaţa lor.
Bea a folosit deseori „râsul spânzuratului“ în timpul lucrului său. Contractul ei
pentru această şedinţă a fost să înceteze să se mai rătăcească în timp ce conduce.

Bob: Fii în maşină; ai greşit întoarcerea. Cât conduci până când îţi dai seama că ai greşit
drumul?
Bea: Ei bine, îmi (chicoteşte) ia ceva timp până când încep să mă întreb.
Mary: Ai chicotit. Să te rătăceşti nu este chiar amuzant pentru tine.
Bea: Nu, nu este. Dar râsul meu este doar nervos.
Mary: Spui o mulţime de „Da, dar“ în legătură cu zâmbetul şi râsul tău. Cred că râsul şi
zâmbetul tău au un înţeles. Nu ştiu care este înţelesul.
Bob: Da, aşa e.
Bea: Oh… . Ceea ce îmi amintesc … asocierea pe care o fac este aceea că atunci când
plecam în călătorii lungi, când eram copil, când tatăl meu conducea, totdeauna se
rătăcea. (chicoteşte) Nici asta nu e amuzant. Nu ştiu de ce chicotesc. Mama adormea
întotdeauna în maşină şi apoi se trezea şi eram rătăciţi. (Rânjeşte)
Bob: Ai rânjit şi ai chicotit.
Bea: (Râde în timp ce vorbeşte.) Mama era foarte furioasă pe el.
Mary: Data trecută când ai lucrat, l-ai descris lovindu-te … fiind crud. Bănuiesc că o
parte din tine se bucura că el se rătăcea şi că mama ta urla la el.
Bea: Hmm. Asta e interesant. Când eu … când am fi mers în excursii, l-aş fi ajutat să
citească harta. Ca şi când aş fi fost de partea lui.
Bob: Îl ajutai să se rătăcească?

55
Bea: (Izbucnind într-un hohot de râs copilăresc.) Bănuiesc că da. Ei bine, nu am să mă
mai rătăcesc de acum încolo!

Deseori, remarcile macabre sunt atât de amuzante încât şi terapeutul râde.

Exemplele tipice sunt cele pe care le spun alcoolicii abstinenţi despre lucrurile pe care le
fac când sunt beţi. Imediat ce terapeutul îşi recunoaşte propriul râs ca răspuns la umorul
patologic, poate spune: „Îmi retrag râsul. Nu voi mai râde la ceva ce nu este amuzant
pentru tine“. Membrii grupului învaţă, de asemenea, să identifice umorul patologic, în loc
de a râde la aceste glume.

Limbajul corporal

Un client poate spune „da“ în timp ce îşi scutură capul în semn de „nu“, îşi poate
scoate verigheta în timp ce insistă că mariajul său este fericit, se prăbuşeşte pe spate în
timp ce afirmă: „Vreau să lucrez“ sau îşi ţine mâinile într-o poziţie de baricadă în timp ce
vorbeşte despre dorinţa sa de a fi prieten cu alţi membri ai grupului.
Noi nu interpretăm limbajul corporal, dar în schimb îi cerem clientului să-şi
simtă corpul şi să înveţe ce îi spune corpul. Dacă are dificultăţi făcând asta, îi sugerăm
să-şi intensifice şi să-şi exagereze postura şi gesturile. Prin tratament, reîntărim
autonomia limbajului, râsetele care susţin sănătatea şi nu patologia cât şi mişcările
corporale congruente.

56
Capitolul 5
Mângâieri

Mary îşi priveşte fiica, Claudia, care se joacă cu fiul ei de şapte luni, Brian. Sunt
amândoi pe covoraş, el stând lângă ea, ţinând în braţe o insectă colorată din lemn. O
antenă este în gura lui, cealaltă se învârte nebuneşte în timp ce el îşi scutură capul.
Claudia apucă o antenă cu gura şi chicotesc în timp ce se rostogolesc împreună. Brian
scapă jucăria, o apucă de păr şi o priveşte intens în timp ce o linge pe nas şi ea îi suflă
limba pe nări. El îşi freacă nasul de gâtul ei; ea se mişcă, îl sărută încet, apoi zgomotos pe
burtică. El ţipă, sughite, ea copiază exact sughiţul lui şi râd amândoi. El sughite din nou şi
o iau de la capăt. Apoi se îmbrăţişează în linişte.
Contactul lor este total, fascinant, neinhibat şi de o frumuseţe pură. În limbajul
insensibil al AT, ei schimbă mângâieri pozitive necondiţionate fizice şi non-verbale.
Deoarece, cei mai mulţi dintre noi am învăţat să inhibăm oferirea şi primirea
mângâierilor, o parte din terapie se ocupă de schimbarea şi lărgirea patternului
mângâierilor.

Al: Îmi place contactul fizic, dar sunt blocat de manifestarea afecţiunii în public.
Bob: Blocat? (Bob răspunde cuvântului pasiv „blocat“.)
Al: Da.
Bob: Deci, când decizi să te deblochezi, cu cine vrei să ai un contact?
Al: Probabil cu orice femeie.
Mary: Ăsta e un mod sigur de a nu obţine nimic.
Bob: Alege una.
Al: (Pauză lungă) Ann. (El începe să păşească spre ea.)
Mary: Aşteaptă un minut, Al. Spune-i exact ce vrei şi întreab-o dacă este de acord.
Al: Cum vrei tu.
Mary: Nu. Nu merge aşa.
Al: Vreau să fiu capabil să ... .
Bob: Nici aşa nu merge. Eşti „capabil“ acum.
Al: Vreau să merg ţinându-te de mână. Fără să fiu conştient sau jenat de asta.
Mary: Oh, Al. Dacă îi ceri să o ţii de mână, nu îi ceri să facă ceva cu conştientizarea sau
jena ta. La naiba, vrei să o iei de mână, indiferent de cum te simţi?

Aici sunt câteva aspecte importante legate de comentariile făcute de Bob şi de

Mary în legătură cu modul în care Al cere şi acceptă mângâierile în timpul acestei bucăţi
de lucru. El subliniază că modul de a evita să obţină ce-şi doreşte este de a-şi generaliza
cererile „Cum vrei tu (să dai)“ la „Probabil orice femeie“. I s-a cerut să spună unei
anumite femei exact ce vrea, fără a ataşa condiţii în legătură cu modul în care presupune
că se va simţi când va primi ceea ce vrea. I s-a cerut să afle dacă partenerul ales este de
acord, să evite jocurile în care ar putea încerca să forţeze aprobarea şi apoi ar fi
dezamăgit.

57
Al: Vrei?
Ann: Da.

Al şi Ann merg încet în jurul camerei, ţinându-se de mână.

Al: Mă simt bine. Simt căldura.

Ann: Bine. Îmi face plăcere şi sunt entuziasmată. Mă plimb şi toţi ceilalţi pot doar să stea
jos şi să privească. Îmi place zâmbetul tău.
Al: Şi mie îmi place zâmbetul tău.
Ann: Ne uităm la ceilalţi şi vorbim cu ei sau doar ne plimbăm?

Al începe să vorbească cu ceilalţi şi continuă să vorbească cu uşurinţă cu Ann şi

ea cu el.

Al: (Către Mary) Am descoperit că pot sta aşa fără să fiu jenat. Cred că motivul ascuns
este ... .
Mary: Ai de gând să te bucuri de ceea ce faci sau vrei să amesteci şi motivele?
Al: (Râzând) Mă voi bucura de ceea ce fac.

Al este fericit şi entuziasmat în timp ce continuă contactul care a fost atât de

dificil pentru el. Înainte nu s-a atins de nimeni şi făcea faţă celorlalţi discutând, în
principal, politică sau teorii psihologice.

OFERIREA MÂNGÂIERILOR

Mângâierile necondiţionate sunt oferite, ca unui copil, pentru faptul că exişti.

Mângâierile necondiţionate pozitive sunt verbale: „Te iubesc“; nonverbale cu gâlgâieli,
zâmbete, gesturi; şi fizice, cu atingeri, îmbrăţişări, dezmierdări. În mod negativ, unui
copil poate i s-a spus, de fapt: „Nu te iubesc pentru că exişti“ prin cuvinte, grimase şi
îngrijire dureroasă sau neplăcută.
Mângâierile condiţionate au legătură cu ceea ce faci nu cu ceea ce eşti. Când
copilul se ridică pentru prima oară, mamele şi taţii vorbesc cu el fericiţi, aplaudă,
zâmbesc şi îl sărută. Când se răstoarnă sau plânge prea mult, poate primi cuvinte furioase,
încruntări sau palme.
Să înveţi cum şi când să oferi mângâieri este unul dintre cele mai importante
aspecte pentru a deveni un terapeut eficient:

Reg ţine cutia cu şerveţele în braţe şi îi dă unei femei care plânge şerveţel după
şerveţel. Cât timp ea va continua să plângă şi el va continua să aibă monopolul
asupra cutiei cu şerveţele, el va fi de folos. Pe măsură ce îi întinde fiecare şerveţel,
zâmbeşte, mângâind-o pentru lacrimile ei.

Tom este genul de salvator de pe ambulanţă. Se repede spre şerveţele şi fuge cu

ele spre victimă, înainte ca ea să fie conştientă că are nevoie de ele.

58
 George, Consolatorul Bebeluşilor Melancolici, vrea să îmbrăţişeze pe oricine
plânge.

Jean îi spune lui Ronald: „Sunt atât de bucuroasă să-ţi aud sentimentele. Sunt
atât de bucuroasă că în sfârşit te-ai alăturat grupului“.

June se adresează grupului: „Îmi place să aud despre oameni, pentru că atunci
ştiu că nu sunt singura persoană de pe glob cu probleme“.

Ned îi spune lui Frank: „Sunt nemulţumit de tine. Tocmai m-am gândit că ai vrea
să ştii. Nu-mi place atitudinea ta de a nu avea probleme. Te ţine în afara
grupului“.

Toţi aceşti participanţi, iubitori, sau nemulţumiţi, sau banali, dau injoncţiunile
„Nu fi bine“, sau „Nu fi fericit“ sau „Nu fi independent“. Toţi, cu excepţia lui June, sunt
terapeuţi de grup. Îi învăţăm când să ofere şi când să-şi reţină mângâierile. De obicei, cel
mai bun ghid este contractul individual. Dacă o persoană este învăţată să fie dependentă,
atunci cererea de şerveţele este preferabilă oferirii şi este o modificare în comportament
care poate fi apreciată.
Pe clienţii care îşi reţin lacrimile, îi apreciem când plâng prima dată. Cu
plîngăcioşii cronici, ne reţinem când plâng şi îi apreciem pentru alte calităţi. Nu permitem
nimănui să mângâie fizic un pacient pentru a-şi demonstra propriul sentiment tipic,
negativ, stereotip. Când cel care îmbrăţişează frecvent începe să îmbrăţişeze, îi spunem
„Stop. Nu acum“. Apoi explicăm că mângâierile reîntăresc patologia şi îl întrebăm pe
salvator dacă este interesat să descopere noi căi, mai sănătoase de a face contacte.
Noi oferim rareori aprecieri negative verbale clienţilor. Considerăm că abordarea
de tipul: „Haideţi să-i spunem toţi lui Johnny ce nu ne place la el“ este destructivă. Când
un client are „resentimente“ faţă de un alt client, nici nu-l încurajăm, nici nu-l descurajăm
să-şi exprime resentimentele prima dată, ştiind că probabil vine dintr-o famile sau dintr-
un grup de terapie care preţuieşte „onestitatea“ atâta timp cât „onestitatea“ echivalează cu
atenţiile negative. Dacă clientul continuă să facă aprecieri negative, îl întrebăm dacă i-ar
plăcea să înveţe noi metode de aprecieri.
Nu folosim niciodată atingerile fizice negative. Nu ne place o lume în care fiinţele
umane au ca model violenţa, sub pretextul încercării de a preveni violenţa. Cerem
părinţilor, profesorilor şi terapeuţilor, prin contract, să nu lovească, să nu chinuie, să nu
plesnească sau să nu umilească verbal niciodată un copil ... şi credem că şi adulţii au
dreptul de a nu fi loviţi.

June: Am o fobie. Nu-mi las picioarele să părăsească pământul. (Explică că nu va plonja

şi nu va face schi nautic.)
Bob: De ce anume ţi-e frică că s-ar putea întâmpla?
June: Nu ştiu.
Bob: Vreau să rămânem la ce anume te sperie că s-ar putea întâmpla. Imaginează-ţi că
stai lângă piscină. Ce simţi? Ce poveste înspăimântătoare îţi spui?
June: O să-mi zboare picioarele de sub mine. Îmi voi pierde controlul.
Bob: Şi apoi?

59
June: Nu ştiu. Sunt prea speriată. Ştii, tata obişnuia să mă înşface şi să mă ţină de
picioare, spânzurată, astfel încât nu puteam atinge pământul. O făcea ca să se distreze.
Mary: Nu, nu din cauza asta. Era sadic.
Un membru al grupului: De ce spui asta, doar pentru că el o tachina?
Mary: Gâdilatul, tachinatul, punerea bulgărilor de zăpadă sub guler, aruncarea în piscină
sau în lacuri, ţinerea cuiva de glezne ... toate sunt acte demne de dispreţ când sunt
aplicate forţat unor persoane mai slabe, de către persoanele mai puternice. Sunt
violuri. Preferi să îl numesc pe tatăl tău violator?
Membrul grupului: Dar dacă se juca?
Mary: A fost violată. Cum te simţi?
June: Nu realizasem. Mama era aşa de teribilă, încât am crezut că tata era perfect. Era
drăguţ, cald şi complet incapabil să mă protejeze. În afara faptului de a mă ţine cu
capul în jos ... .(Plânge.) Cred că plâng pentru micuţa din mine care nu a avut o viaţă
bună.
Bob: Eu nu sunt tatăl tău şi nu-ţi voi cere să faci nimic din ceea ce nu vrei să faci. Te pot
învăţa să plonjezi în 10 minute. Vrei să te învăţ să plonjezi?
June: Da.
Bob: Ne întâlnim la piscină după prânz.

La prânz June a învăţat-o să plonjeze şi nu a mai fost fobică. Tot grupul a urmărit
şi s-a bucurat. După o astfel de mostră de lucru încununat de succes, participanţii se
bucură. În felul acesta toţi învaţă să ofere mângâieri pozitive pentru creştere. Într-o lună,
patru participanţi canadieni din partea franceză, se ridicau în picioare şi cântau „Bravo,
Bravissimo“ de fiecare dată când un participant lucra cu succes. Workshop-urile şi
grupurile de terapie oferă o formare bună pentru noi căi de a oferi mângâieri, care duc la
creşterea intimităţii.
Datorită contactului bun şi apropierii dintre participanţi poate apărea o dificultate.
Ei pot decide că prietenii lor de la workshop sunt mai interesanţi şi mai distractivi decât
cei de acasă şi acest lucru poate fi adevărat. Persoanele care în trecut nu au avut parte de
mângâieri bune s-ar fi putut căsători cu o persoană care să le ofere mângâierile de acest
tip. Noi avem trei sugestii pentru evitarea înstrăinării între soţi. Cel mai bun plan, din
nenumărate motive, este de a veni la workshop cu soţii/soţiile. Dacă acest lucru nu se
petrece, cerem scene imaginare de acasă în timpul workshop-ului, astfel încât
participanţii pot, în fantezie, să înveţe noi modalităţi de a-şi folosi noile talente legate de
mângâieri, pentru a iniţia apropierea acasă. De asemenea, în timpul workshop-urilor,
cerem participanţilor să nu aibă experienţe sexuale cu nimeni, cu excepţia soţilor/soţiilor.
∗
Această regulă descurajează jocurile de tip „ Rapo“ , în care participanţii fac sex pentru a
fi nefericiţi, ei înşişi sau ceilalţi, mai târziu. De asemenea, această regulă contribuie la
intimitatea nonsexuală în timpul workshop-ului.

ACCEPTAREA MÂNGÂIERILOR

Uneori, ascultându-ne prietenii, colegii şi clienţii, ne imaginăm că fiecare are o

carte secretă a regulilor, mai micuţă sau mai mare decât un dicţionar neabreviat, umplută
cu toate regulile pentru respingerea mîngîierilor. Aceste reguli nu se bazează pe logică: o

Rape = viol (n.t.)

60
femeie care găteşte bine poate critica modul în care găteşte în momentul când primeşte un
compliment şi cu toate acestea poate accepta un compliment despre o rochie cusută acasă,
care este destul de obişnuită. Unele femei frumoase resping aprecierea frumuseţii lor;
altele o adoră. Unii acceptă aprecierile necondiţionate; alţii pe cele condiţionate. Aceste
cărţi cu reguli sunt foarte bine detaliate şi în mod evident, au fost scrise cu mult timp în
urmă.

Bob: Bună înţelegere!

Hank: Mulţumesc, îi spuneam ...
Mary: L-ai auzit pe Bob spunându-ţi că ai înţeles bine?
Hank: Da. Ieri, când ...
Mary: Hei, l-ai auzit?
Hank: Nu chiar, dacă vrei să ştii adevărul. Am crezut că încercaţi să-mi susţineţi
încrederea în sine. (Hank continuă cu subiectul despre ceea ce s-a întâmplat ieri şi
despre soţia sa.)
Bob: Cu puţin timp înainte, Hank, am bătut la uşa ta ca să-ţi transmit mesajul că ai înţeles
bine şi o parte din tine a refuzat să audă mesajul. O parte din tine care refuză
complimentele în legătură cu inteligenţa ta.
Hank: Nu înţeleg.

În acest punct ar fi anti-terapeutic pentru oricine să „înţeleagă“ pentru el. El face o

manevră pentru a obţine aprecieri, pozitive sau negative, pentru că nu gândeşte, pentru a
compensa aprecierea pentru gândirea sa.

Bob: Când o să ai o idee cum este acea parte, anunţă-mă.

Hank: Partea care trânteşte uşa? (Pauză lungă) Nu înţeleg prea bine. Asta spune această
parte. Eu nu am formarea altora de aici. Ei ştiu cu toţii mai mult decât ştiu eu. Eşti
prost. (Aici a comutat trecând de la ceea ce spunea din Copilul Adaptat la acuzarea
din Părinte şi spunând „eşti“ în loc de „sunt“.) Eşti... niciodată nu o să înveţi. Te bagi
în vorbă când nu eşti dorit. Şi nimic din ceea ce spui nu merită auzit. Uliu. Ăsta e
fratele meu mai mare.
Bob: Bună înţelegere.
Hank: (Râde) Îhi, de fapt, te aud. V-am arătat de două ori în mai puţin de o jumătate de
oră, că înţeleg bine şi, la dracu, cu fratele meu.

Clienţii ca Hank nu sunt ajutaţi continuând aprecierea şi reasigurarea din partea

grupului, după ce au refuzat o apreciere. În grupurile ineficiente, grupul ar încerca să-i
schimbe opinia, presându-l să accepte că este perspicace. Acest grup a aşteptat până când
Hank şi-a acceptat capacitatea de a înţelege şi apoi i-a susţinut schimbarea, oferindu-i alte
exemple referitoare la creativitatea şi perspicacitatea sa.
Clienţii raţionalizează mult pentru a respinge aprecierile: „Spune asta doar pentru
a-mi susţine încrederea în sine“, „pentru a fi drăguţ“, „pentru a încerca să mă schimbe“
sau „pentru a obţine ceva de la mine“. De fapt, mai degrabă îl învinovăţeşte pe cel care
face aprecierea decât să o accepte, sugerând că cel care face complimentul fie este
mincinos, fie manipulator, fie profitor. Cerem clienţilor să recunoască ce fac, şi să-i

61
spună celui care face complimente „Eşti un mincinos“ şi „Nu eşti un mincinos“ şi aoi să
vadă care se potriveşte.
Oamenii sunt învăţaţi să mănânce salata bunicii, nu doar pentru ca ea să fie
fericită, ci şi pentru că „Este întotdeauna aşa de bună cu tine“. În familiile în care se
„apucă momeala pentru mângâieri drăgăstoase“ în mod regulat, un copil poate rămâne
distanţat, necrezând mângâierile sau, când îi e foame de ele le poate accepta împreună cu
chinuri minore sau majore. Din acest motiv este important să învăţăm clienţii să ia
mângâierile şi să refuze obligaţiile subiacente, care pot însoţi mângâierile: „Accept un cec
de ziua mea din partea tatei, fără a crede că trebuie să ascult gura spurcată a bunicii“.
„Accept o invitaţie la cină, fără să fiu de acord să fac sex cu tine după aia“.
O altă scuză uzuală pentru respingerea complimentelor este: „Dacă m-ar
cunoaşte cu adevărat, ar şti că nu le merit“. O tehnică bazată pe declararea motivelor
este de a-i cere clientului să joace ambele părţi, partea care „merită“ şi partea „care nu
merită“. „Partea care nu merită“ rareori vine cu ceva mai semnificativ decât „Când eram
mică eram o fetiţă rea pentru că ...“.
Unii clienţi, printre care mulţi delincvenţi, poartă o armură invizibilă pentru a se
feri de aprecieri. Cei de la Autoritatea Tutelară a Tinerilor din California numesc asta „a
te trata cu fundul“. Dacă un client te „tratează cu fundul“, asta înseamnă că nimic din
ceea ce spui nu va avea impact asupra lui, cu toate că poate pretinde că te ascultă şi poate
chiar răspunde într-un fel care poate părea potrivit. Aceasta este o tactică salvatoare
pentru cei aflaţi în instituţii penale, spitale pentru săraci cu boli psihice şi case sau
cartiere unde orice semn de răspuns afectiv poate aduce rănire sau moarte. Tinerii negri
sau de origine mexicană au jucat mulţi ani versiuni ale unui joc verbal de insultare
reciprocă (Dirty Dozen), insultându-se pentru a învăţa să nu-şi arate sentimentele în faţa
oricărei provocări. Acesta este un antrenament pentru a se descurca în societatea albilor şi
în cartierele sărace.
Terapeuţii care nu înţeleg tehnica „tratării cu fundul“ se pot angaja cu astfel de
clienţi într-un lucru lipsit de rezultate. În schimb, terapeutul poate recunoaşte refuzul
complimentelor şi complimentează persoana pentru folosirea acestei metode în scopul
siguranţei personale. Poate cere clienţilor un contract în care aceştia să îi spună când „nu
îl tratează cu fundul“, asigurând clientul, de asemenea, că se aşteaptă că acesta va încerca
să-l păcălească ca să îl testeze. Unul dintre scopurile terapiei este acela ca clientul să
înveţe să fie chibzuit în modul în care foloseşte respingerea aprecierilor.

CĂUTAREA MÂNGÂIERILOR

Noi îi învăţăm pe clienţi să ceară mângâierile pe care le vor, în loc de a aştepta şi

a spera că cele bune vor sosi. Mulţi oameni cred că este nepoliticos să ceri şi că a cere
diminuează oarecum valoarea mângâierii. Fiul şi fiicele lui Mary ştiu că este
responsabilitatea lor să reamintească altora când se apropie ziua lor şi să ceară cadourile
pe care şi le doresc sau să ceară să fie „surprinşi“. În unele familii, nimănui nu i se
reaminteşte acest lucru şi apoi se trimit mesaje de învinovăţire celor care uită.
Al, cel care a mers ţinându-se de mână cu Ann, era dispus să accepte „ceea ce eşti
dispus să dai“ de la „oricine“. Cu o astfel de afirmaţie el ar fi putut primi mângâieri chiar
mai bune decât o prindere de mână, dar ar fi rămas o victimă care lasă altora iniţiativa.

62
 Uneori, noi suntem cei care alegem clientul. Facem acest lucru când simţim că o
anumită mângâiere este mai importantă decât problema cererii sau a lipsei de cerere.

Mary: Spune-i tatălui tău ce vrei de la el.

Kay: Vreau să spui că pot fi eu şi că pot face cum vreau eu.
Mary: Spune-i ce vrei de fapt.
Kay: (Pauză lungă). Cred că vreau să-i spun să accepte …
Mary: Te aud vorbind foarte repede. Fugind foarte repede. Ai alergat repede … internate
… medicină, mereu descurcându-te atât de bine .. . Nu aud pe cineva spunându-ţi „Te
iubesc“.
Kay: (Îşi scutură capul în timp ce începe să plângă.)
Mary: Şi ai renunţat să ceri.
Bob: Şi ai continuat să alergi ca să-ţi eviţi tristeţea.
Kay: Nu era nici o posibilitate, nici o posibilitate ca să fi spus: „Eşti drăguţă“. Nici o
posibilitate.
Bob: Asta e trist. Că nu era nimeni.
Mary: Aveai nevoie de preţuire şi aveai nevoie de atingere. Ai vrea pe cineva care să fie
ca un tată pentru tine? Ai permite acest lucru aici?
Kay: (Pauză lungă) Vrei să repeţi?
Mary: Cred că ai nevoie de cineva care să se comporte ca un tată cu tine. Ai fost o fetiţă
singură, care a muncit din greu, neînţeleasă.
Kay: (Altă pauză lungă)
Bob: Ce faci?
Kay: Mă gândeam: „Mai bine o fac singură“, ştiind că asta este povestea vieţii mele.
Găsesc asta foarte dificil. Nu-mi place ideea că caut un tată.
Mary: Nu te-am acuzat de asta. Spuneam chiar opusul. Simţeam că ai avut nevoie de un
tată mult timp.
Kay: Bine. Cred că îmi place asta.
Mary: Vrei să alegi pe cineva?
Kay: Bob, te implici în asta?
Bob: Vino încoace. (O prinde, o îmbrăţişează şi ea îşi îngroapă faţa la pieptul lui,
plângând în hohote. Bob lăcrimează, de asemenea, şi rămân aşa pentru un timp.)
Kay: Mulţumesc.
Bob: A fost o plăcere. O plăcere reală. Eşti oricând binevenită.
Un membru al grupului: Kay, eşti aşa de drăguţă şi de delicată.

Kay zâmbeşte, se lasă pe scaun. Faţa ei nu mai este încordată şi continuă să

zâmbească.
În această scenă, tehnica noastră a fost exact opusul celei descrise în lucrul cu Al.
Kay, un medic de succes, care are grijă de oricine în afară de ea, avea nevoie să accepte
oferta fără cerere. Cererea ei pe jumătate: „Bob, te implici în asta?“ a fost suficientă. De
fapt, a spus „Vreau ca Bob să mă strângă în braţe şi vreau să plâng pe umărul lui …“,
dar cuvintele folosite de ea arătau că este dispusă să se relaxeze şi să nu programeze ceea
ce ar fi primit. Acesta este dificultatea de a învăţa terapie. Lucrul cu clienţii, pentru ca ei
să înveţe să dea şi să primească, necesită din partea terapeutului un diagnostic exact,
respect pentru diferenţe şi libertatea personală de a face contact în moduri diferite.

63
 MÂNGÂIERI PE CARE ŢI LE OFERI SINGUR

„Mă sărbătoresc singur şi îmi cânt de unul singur“ nu a fost popular de ziua lui
Walt Whitman şi încă nu este considerat chiar drăguţ, în ciuda mişcărilor de opoziţie de
tipul Emancipării Femeilor şi Negrul este Frumos. Workshop-urile şi maratonurile
noastre încep cu un moment de linişte, când cerem participanţilor să se gândească la
„ceea ce le place despre sine“. Facem asta pentru a contracara credinţa că psihoterapia
constă, în principal, din forarea patologiei şi expunerea acelor secrete pe care clienţii le
consideră rele sau bolnave. Ne centrăm pe creşterea puterii pe care clientul deja ştie că o
are şi pe crearea unui mediu în care clientul devine conştient de puteri noi şi actuale
negate. Indiferent de contractul terapeutic, clientul îl va împlini mai uşor iubindu-se
decât urându-se.
Jack Dusay a imaginat egograma pentru a servi ca profil de personalitate, uşor de
înţeles, care poate fi desenată ca urmare a impresiei generale pe care o are oricine despre
o persoană pe care o cunoaşte. Arată persoanei modul în care este percepută. În Figura
5.1, putem vedea egograma unui terapeut grijuliu „tipic“.

Un terapeut grijuliu
Fig. 5.1

În Figura 5.2 observăm egograma unui terapeut intelectual „tipic“. În aceste

profile există un Părinte Critic foarte mic, cu toate că la terapeutul intelectual este uşor
mai mare, comparativ cu cel grijuliu. Părintele Grijuliu este mai mare în primul caz şi
moderat în cel de-al doilea. Funcţia Adultului este moderată în primul caz şi mare în cel
de-al doilea. Copilul Liber este exprimat rareori în ambele cazuri, de aceea terapeuţii sunt
uimiţi auzindu-ne vorbind şi tratând în timp ce râdem şi ne amuzăm. Copilul Adaptat este
moderat în ambele cazuri.

64
 Un terapeut intelectual
Fig. 5.2

Acestea sunt profilele pe care le vede lumea. Descoperim mereu că profilele

interne ale acestor terapeuţi diferă semnificativ de cele pe care le prezintă lumii (vezi
Figura 5.3). Această diagramă internă, ascunsă faţă de ceilalţi, este observată când
terapeutul este client. Se arată înstrăinat de Copilul Liber şi are puţină grijă de sine şi
puţină stimă de sine. În locul aprecierilor pozitive, îşi oferă hărţuire şi persecuţie,
cerându-şi un nivel de perfecţiune pe care nici nu ar visa să îl impună clienţilor săi.
Pentru aceşti terapeuţi contractul major este să se vadă pe sine demni de iubire şi să
descopere căi de a se iubi pe sine.
Primul pas pentru un terapeut-client este de a recunoaşte exact ce îşi spune când
se persecută. „Eşti tâmpit“. „Nu pari capabil să ajuţi pe nimeni!“. „De ce se descurcă
John mai bine cu acest pacient decât mine, face parte doar din personalul auxiliar!“.
Următorul pas este de a-şi asuma persecutarea, admiţând că această persecutare nu
reprezintă „benzi în cap“, sau „părinţii porci“ sau un „căpcaun“ sau orice altceva aflat în
afara controlului său. „Folosesc aceste cuvinte ca să mă persecut“. Apoi clientul poate
merge înapoi, în scenele timpurii, pentru a recunoaşte cine a spus prima oară cuvintele şi
pentru a lua o nouă decizie şi anume că acele cuvinte nu mai sunt de ajutor sau aplicabile.
După asta, există tehnici amuzante pentru a opri persecuţia de sine. O persoană îşi
poate ridiculiza persecuţia prin exagerare, punând-o pe muzică şi cântând cu cuvinte,
transformând cuvintele în bolboroseală sau punând în scenă persecuţia într-o formă
exagerată, nonverbală. Clienţii folosesc aceste tehnici în grup. De exemplu, unul dintre
psihologii noştri favoriţi a petrecut două zile în timpul unui workshop de patru săptămâni,
cântându-şi propria persecuţie pe arii celebre. A început cu: „E bine pentru moment, dar
se vor plictisi de tine repede, nenorocitule“ cu o voce baritonală foarte frumoasă.

65
 Egograma internă a terapeuţilor autocritici
Fig. 5.3

Alţii folosesc preferata lui Bob: „Când eşti pe cale de a te persecuta, mai bine
crează-ţi o fantezie sexuală“. Alţii fac o conştientizare continuă, devenind deschişi la tot
ceea ce văd, simt, gustă sau aud acum.
John Howard ne-a oferit o tehnică interesantă pentru a opri persecuţia.

John Howard: Data următoare când îţi dai o apreciere negativă, ridică-te şi cere-ţi
scuze!
Clientul: Nu înţeleg.
John: Aşa. (Se ridică) Îmi cer scuze faţă de mine. Îmi pare rău că tocmai am spus că sunt
un prost. Îmi cer scuze pentru tot ceea ce am spus. Nu tratez pe nimeni altcineva aşa
de rău cum mă tratez pe mine şi nu ar trebui să mă tratez aşa. Sunt cu adevărat un tip
drăguţ.
Clientul: Asta vrei să fac când mă critic?
John: Exact.

Noi dăm sarcini ca: „În noaptea asta, înainte de a dormi, mişcă-ţi degetele de la
picioare până când devii conştient de faptul că degetele tale de la picioare sunt
interesante şi demne de iubit. Apoi spune: Degetelor, vă iubesc! Apoi mişcă-ţi gleznele şi
tot aşa. Fă asta pentru întregul tău corp şi apoi, dacă vrei, spune-ne cum a fost“.
Uneori folosim un exerciţiu pentru tot grupul: „Priveşte pe fereastră şi observă“.
Le dăm un minut sau două, apoi le cerem să ne spună ce au văzut. De obicei, membrii
grupului văd munţii, dealurile, copacii, florile, păsările şi vitele. Uneori şoimii planează şi
câmpurile sunt portocalii, cu maci. Apoi spunem: „Acum imaginează-ţi că eşti într-o
cameră cu oglinzi. Ţi-ai scos hainele şi te uiţi la tine. Ce vezi?“. Prea des descriu ruşine
… nedorit de graşi, funduri şi sâni căzuţi, riduri şi probleme de postură. Noi spunem:
„Priveşte din nou imaginea, de data asta prin ochii care se uită la tine. Priveşte

66
învinuirile pe care le-ai rostit“. În final, spunem: „Fii în camera cu oglinzi şi de data
asta uită-te la tine în felul în care ai privit imaginea. Vezi ce frumoasă e“.
Pentru clienţii care nu îşi amintesc să fi avut părinţi iubitori, am proiectat un
exerciţiu în care le cerem să-şi imagineze că ei sunt părinţii iubitori pe care i-au căutat
întotdeauna:

Abe: Simt o mare tristeţe când alţii se află în scene triste, mai ales când erau băieţei. Nu
ştiu ce să fac cu asta.
Mary: Care e bănuiala ta? Nu e necesar să ştii ce să faci cu asta. (Spus pentru că Abe este
un perfecţionist.)
Abe: Ei bine … cu tatăl meu nu m-am simţit niciodată apropiat. Cred că, de fapt, el nu a
avut loc pentru mine în viaţa lui.

(Abe a lucrat deja asupra aspectelor din viaţa lui, aşa că Mary decide să nu se
întoarcă la scenele cu tatăl său.)

Mary: Uite ce. Născoceşte-ţi un nou tată.

Abe: Ce?
Mary: Stai în picioare şi vorbeşte cu Abe. Fii tipul de tată pe care îl doreşti acum.
Abe: (Se ridică) El … eu … ah … . Îmi pasă de felul în care te simţi. Nu sunt furios pe
tine. Nu mă uit întotdeauna să vad ce este în neregulă cu ceea ce faci. Îmi place ce
faci. Eşti cu adevărat un ofiţer responsabil cu eliberările condiţionate foarte grijuliu.
Şi te descurci bine. (Se întoarce către Mary şi Bob) E jenant.
Bob: Continuă, eşti un tată nou grozav.
Abe: Mă interesează să ştiu ce te interesează. Aud ce vrei să faci şi sunt de acord. Şi când
începi să te laşi doborât îţi spun să termini. Asta e singura dată când te voi critica. Eu
… . Te plac. Asta e. Te plac. (Începe să plângă şi se aşează înapoi pe scaunul lui.)
Bob: Vrei să fii din nou tatăl şi să îi spui lui Abe ce îţi place la el?
Abe: (Ridicându-se) Cred că eşti foarte amuzant.
Mary: Tată, în timp ce spui asta, te retragi şi îţi pui mâinile în buzunare.
Bob: Cum îţi poţi folosi mâinile să spui ce spun cuvintele?
Abe: (Mimând că se îmbrăţişează.) Cred că eşti drăguţ. Te-am dorit întotdeauna. (Plânge)
Te plac. Nu doar te plac, te iubesc. (Se întoarce la locul lui.) Nu am ştiut cât de mult
mi-am dorit-o. Cât am sperat că într-o zi, dacă voi deveni suficient de bun … mă voi
simţi puternic. Mă voi simţi iubit.
Mary: Bine. Şi vei continua să te tratezi aşa? Să ai grijă de tine, să te iubeşti?
Abe: Da. Sunt foarte satisfăcut.

Mai târziu, Abe a povestit: „Am realizat că ceea ce am făcut are şi un alt aspect.
Am un fiu. Îl voi trata şi pe el în felul în care doream să fiu tratat eu. O voi face pentru
amândoi“.
În acest punct, egograma internă a lui Abe s-a modificat din Figura 5.4 în Figura
5.5.
Când clientul comută din autohărţuire în grija faţă de sine, învaţă să se bucure.
Aduce împreună oferirea mângâierilor şi mângâierile pe care şi le oferă singur şi devine
deosebit de conştient de propria capacitate de a fi iubit. „Sunt singurul din mine care va

67
exista întotdeauna“. Acesta este baza filozofică a afirmaţiei „Eu sunt OK“ din analiza
tranzacţională.

Egograma internă a lui Abe

Fig. 5.4

Egograma internă a lui Abe după ce a avut grijă de el ca un părinte.

Impresia soţilor Goulding.
Fig. 5.5

68
Capitolul 6
Sentimente
Nefericirea şi căutarea fericirii sunt universale. Clienţii angajează terapeuţi, în
primul rând pentru că nu sunt fericiţi. Terapeuţii angajează alţi terapeuţi pentru acelaşi
motiv. Oamenii se căsătoresc, divorţează, au sau nu copii, cumpără sau economisesc,
lucrează din greu, acceptă sau resping religii, toate în speranţa că ceva le va aduce
fericirea. Unii tânjesc după fericire acum, în timp ce alţii sunt dispuşi să suporte
nefericirea, dacă pot fi asiguraţi că în viitor, cândva, fie în această viaţă, fie în viaţa
următoare, vor fi în sfârşit, fericiţi.
Lucrând cu persoane cu diferite naţionalităţi şi culturi, am observat că fiecare
crede că grupul său este mai puţin fericit. Unii chiar îşi fac un titlu de mândrie din
nefericire, cum ar fi albii cu prejudecăţi, care îi acuză pe negri că sunt mai fericiţi şi
echivalează acest lucru cu a fi copilăroşi, ignoranţi sau inferiori din punct de vedere
moral. În familiile musulmane mesajul este: „Nu te simţi prea bine! Dacă te simţi prea
bine, sigur păcătuieşti“. Acest mesaj este transmis când un copil este surprins în timpul
jocurilor sale sexuale sau chiar şi atunci când râde, în loc de a munci. În famiile evreieşti
auzim mesajul: „Nu te simţi prea bine, pentru că se va întâmpla ceva rău“.
O psiholoagă din Israel a învăţat să facă pluta în piscina noastră. Când nu i-a mai
fost frică şi se bucura de realizarea ei, râzând încântată.....deodată, a fugit din piscină,
plângând în hohote. Bob s-a dus după ea şi a întrebat-o: „Ce e în neregulă?“. Ea a
răspuns că şi-a amintit brusc de nepotul ei, care a murit în război. Bob a întrebat-o de ce
s-a gândit la nepotul ei chiar în momentul când se simţea bucuroasă. Zâmbind timid, a
spus: „Cred că ştiu. Când a fost ucis, eram la o conferinţă în Danemarca şi mă simţeam
minunat. Ca şi acum. Sună stupid, dar îmi e frică. Mi-e frică că dacă sunt prea fericită,
se va întâmpla ceva în Israel“. Prin magia copilăriei, proteja Israelul cu lacrimile ei.
Copii nu se nasc pentru a fi fericiţi sau nefericiţi. Factorii interni sau externi
determină perioadele lor de bine sau de suferinţă. În timpul acestei perioade, injoncţiunea
„Nu fi fericit“ este dată de boală, neglijare, lipsuri sau abuz, dar de când cultura noastră
pune accent pe dragostea părinţi-bebeluş, cei mai mulţi bebeluşi sunt iubiţi. Lumea
gângureşte către ei şi ei imită fericirea pe care o văd.
Toate acestea se pot schimba înfiorător de brusc în timpul etapei în care copilul
începe să meargă, când părinţii definesc mica persoană ca fiind „copil“ şi nu „bebeluş“,
ceea ce înseamnă că cineva trebuie să fie pedepsit. Copilul se joacă cu organele sale
genitale, sparge vase, exprimă o furie trecătoare şi, fără avertisment, este pedepsit. Se ţipă
la el, este strâns sau plesnit. Persoanele pe care le iubeşte şi de care are nevoie au devenit,
pentru un moment, monştri. Aceasta „i se întâmplă“, „a venit din senin“ şi „îl face să se
simtă speriat sau trist“. Toate cuvintele pe care adulţii le folosesc pentru a nega
autonomia sunt realităţi pentru copilul neautonom. Fără cuvinte, copilul decide „din
străfunduri“ să nu fie fericit pentru a împiedica pe viitor astfel de dureri. Pe măsură ce
copilul creşte îşi poate aminti doar trauma, uitând lecţia pe care se presupune că trebuia
să o dea trauma. „Îmi amintesc că tata mă bătea... . Nu îmi amintesc de ce“. Poate
reprima şi teama, păstrând-o doar în muşchi. Nu are idee de ce se împotriveşte bucuriei şi
sentimentelor sexuale, sau de ce suspină când râde.

69
 Noi credem că copiii continuă să fie fericiţi, în ciuda educaţiei parentale ocazional
destructive, dacă părinţii îi învaţă fericirea prin exemplu. Bebeluşii şi copii au nevoie de
cineva de la care să înveţe fericirea şi de cineva cu care să fie fericiţi. Dacă părinţii lor
sunt prinşi în nefericirea lor, nefericirea este modelul casei. Noi folosim un exerciţiu
pentru a mări înţelegerea modului în care patternul familial referitor la mângâieri
reîntăreşte fericirea sau nefericirea:
„Fii mic şi vezi casa în care ai trăit. Pune-i pe toţi cei din familia ta în casă. Tu
eşti afară. Alergi în casă, le spui şi le arăţi cum te simţi.
Prima oară, ai căzut şi te-ai julit la genunchi. O picătură de sânge ţi se prelinge
pe picior. Chiar dacă nu ai fi făcut asta niciodată, aleargă în casă plângând în hohote
pentru că genunchiul tău este rănit. Arată-le picătura de sânge. Acum priveşte expresia
de pe faţa fiecărei persoane. Cum se simt? Ce îţi spun ... şi ce îşi spun între ei? Ce fac cu
tine? Cu genunchiul tău? Data viitoare când te vei răni la genunchi, ce crezi că vor simţi
... spune ... face?“

Noi repetăm exerciţiul, folosind emoţii diferite.

„Fugi în casă, plângând. Eşti foarte trist, pentru că ţi-ai pierdut şarpele favorit“.

„Eşti furios, ţipi, faci o criză de nervi; un băiat mai mare ţi-a luat prăjitura“.

„Eşti la fel de furios ca mai înainte. De data asta eşti furios pe mama. A uitat să-
ţi pună prăjituri în cutia pentru prânz“.

„Alergi în casă şi eşti foarte speriat. Ţi s-a părut că ai văzut un animal mare în
spatele copacului“.

„Spui că eşti geloasă pe fata din vecini pentru că a primit o coardă şi că vrei şi tu
una la fel“.

„Le şopteşti că îţi e ruşine. Ceva teribil s-a întâmplat. Ţi-ai udat pantalonii şi
copii mai mari au râs de tine“.

„Alergi râzând şi chicotind. Eşti foarte fericit pentru că ai luat o notă mare pe
lucrarea de la şcoală“.

„Alergi chicotind fericit şi nu ştii de ce. Doar că îţi vine să chicoteşti“.

Cei mai mulţi clienţi încă îşi reprimă sentimentele care erau inacceptabile în casa
copilăriei lor. Ei folosesc, ca substitut pentru fericire, sentimente care erau recompensate
sau permise. Şi unii dintre ei, din fericire descoperă făcând exerciţiul, că fericirea lor era
împărtăşită. De obicei, aceşti clienţi ştiu cum să fie fericiţi.
Părinţii prezintă un model şi îşi învaţă copiii anumite sentimente pentru a fi
nefericiţi. Un fiu poate fi încurajat să fie furios când toată familia râde şi îşi spun că
„aşchia nu sare departe de trunchi“, atunci când el face o criză de nervi. Când mama
foloseşte tristeţea pentru a manipula familia sau pentru a se împiedica să gândească

70
autonom, fiica poate creşte şi poate deveni o replică plângăcioasă, sau poate deveni o
îngrijitoare tristă a mamelor din lumea întreagă, pe care încearcă să le facă fericite.
În cultura noastră, de la bărbaţi se aşteaptă să „vină acasă istoviţi“ după „o zi grea
de lucru“, chiar dacă ziua lor constă doar în a sta în spatele unui birou. Ei au copiat
„istovirea“ de la taţii lor; care la rândul lor şi-au copiat taţii, care şi ei şi-au copiat taţii
care se istoveau tăind păduri şi cultivând pământul fără ajutorul catârilor.
Odată ce un copil a învăţat ce tip de nefericire să arate, va folosi acest sentiment
parazit pentru a-i manipula pe ceilalţi:

Mary: Poate că presând şi fiind furioasă era important ... acest lucru îţi servea când erai
mică?
Marta: O, da. Obţineam o grămadă de lucruri pe care le doream. Dumnezeu ştie, era
aproape singura modalitate de a obţine ceea ce doream. Nu puteam pur şi simplu să
cer şi să primesc ceea ce doream. Pentru orice trebuia să te lupţi. Mama devenea
agitată, dar dacă îmi doream ceva foarte mult, cum ar fi să merg la petreceri
aniversare ... şi, Doamne, când am fost suficient de mare pentru a învăţa să conduc!
Jur pe Dumnezeu, am făcut istericale şase luni!
Bob: Deci, de data asta te uiţi acum după oameni ca să le spui „Nu“. Ca să îţi menţii
vechea furie şi să continui să îi presezi pe oameni. Ei bine, poţi să ştii, de asemenea,
că poţi să faci istericale toată luna şi tot nu îmi voi schimba regulile referitoare la
interzicerea fumatului în dormitor.

Dacă un copil arată suficientă nefericire, el poate, ca şi Marta să ajungă să

conducă maşina familiei. Poate să-şi convingă părinţii să stea acasă, să înceteze certurile
şi chiar să se împace, după divorţ. Deşi cei mai mulţi copii nu produc un impact aşa de
mare fiind nefericiţi, ei continuă să fantasmeze că dacă vor fi suficient de nefericiţi, îşi
vor schimba părinţii, sau cel puţin îi vor face să se simtă vinovaţi.
Părinţii de 80 de ani şi fiii sau fiicele lor de 50 de ani, continuă să folosească
nefericirea în încercarea de a se schimba unii pe alţii. Ei continuă, de asemenea, să
stăruie asupra trecutului, ca şi cum ar putea cumva să-l schimbe, dacă se simt suficient de
rău azi. Nici unuia dintre noi nu ar trebui să îi pese despre cum a fost copilăria noastră,
odată ce am devenit adulţi. Şi totuşi, clienţii se pot menţine blocaţi ani de zile, plângând
după ceva ce nu poate fi schimbat. Dorinţa magică de a schimba trecutul este folosită
pentru a trezi nefericirea, în prezent.
Copilul învaţă că dacă se simte suficient de rău este scutit de a face ceva ce nu
vrea să facă. Dacă tatăl vine acasă istovit, nu trebuie să repare maşina de spălat, să se
joace cu copii, sau să vorbească cu soţia sa. Soţia nefericită este scutită de a găti cina şi
este dusă să mănânce în oraş. Psihiatrul care amână, descris în capitolul anterior, nu
trebuia să-şi scrie articolul, atâta timp cât se simţea vinovat în legătura cu faptul că nu
scria.
Acceptând injoncţiunile de tipul „Nu fi fericit“, clienţii noştri au copiat nefericirea
părinţilor lor, au primit mângâieri pentru nefericire, au învăţat exact ce tip de nefericire să
simtă, au descoperit că îi pot manipula pe ceilalţi şi se simt justificaţi cu aceste
sentimente ... şi, în final, nefericirea devine obişnuinţă.

71
Jane: Nu ştiu dacă merită efortul. Să mă întorc la lucru. Îmi place să muncesc, tu ştii. Pur
şi simplu urăsc certurile.
Mary: Cine erau certăreţii şi cine erau certaţii în familia ta?
Jane: Ei bine, când ... dacă mă întorc la lucru, copiii trebuie să se adapteze. Nu pot să fac
totul ... . Nu pot să fac aşa cum sunt lucrurile acum.
Mary: Priveşte-i ca şi când ar fi în faţa ta şi spune-le.
Jane: (Alternând între furie şi îmbufnare tristă le spune toate treburile pe care aşteaptă ca
ei să le preia, pentru a o elibera astfel încât ea să poată lucra în afara casei.)
Mary: Nu înţeleg. Câţi bani în plus veţi avea pentru gospodărie, dacă şi când te vei
întoarce la lucru?
Jane: Voi avea cheltuieli. După cheltuieli şi taxe, estimez aproximativ 800 de dolari pe
lună.
Mary: Atunci de ce naiba nu te gândeşti să foloseşti banii ca să cumperi o casă curată şi
mâncare gătită?

Mary ştie de ce. Jane a fost învăţată de mică să nu fie fericită. Este adevărat că la
început a fost „făcută nefericită“ de o mamă furioasă. Jane plângea deoarece era o fetiţă
nefericită, prinsă în capcană într-o casă nefericită. Deoarece credea că a fi mamă
înseamnă să fii nefericită şi să fii un acuzator furios, a crescut devenind o femeie care
alterna între un părinte furios şi un copil plângăcios. Dacă ar renunţa la a mai fi nefericită
pentru că stă acasă, atunci când doreşte să lucreze şi la a-şi blama copiii pentru situaţia în
care se află ea, ar fi „în pericol“ de a obţine ceea ce îşi doreşte cel mai mult şi ceea ce a
simţit cel mai puţin: fericirea.
April, ca şi June nu are nici un motiv actual pentru a fi nefericită. Participă la un
workshop în casa noastră numită Mt. Madonna, unde are împrejurimi încântătoare,
mâncare şi compania unora dintre cei mai interesanţi oameni pe care şi-i poate imagina
cineva. În loc să se bucure, luni dimineaţa declară că a avut cel mai „teribil weekend“ şi
că este „dezgustată de ea ... pentru că şi-a stricat weekend-ul“.

Mary: OK. Ia duminica. Şi povesteşte ziua aşa cum ai trăit-o.

April: Nu am obţinut nimic. Am început să scriu şi m-am oprit. Am ieşit să înot, dar am
crezut că nu am timp să înot, deoarece nu am făcut alte lucruri. (Vorbeşte rapid, cu un
ton furios, tăios şi suspină frecvent.) Aşa că am înotat una sau două lungimi de bazin,
am ieşit mustrându-mă şi am decis că mi-ar plăcea să fac un contract despre
mângâieri. M-am oprit şi am uitat de asta. Şi, de asemenea, am ţinut să folosesc
timpul pentru a asculta din nou înregistrările cu mine ... şi nu am făcut-o. La sfârşitul
zilei, m-am simţit extenuată şi complet dezgustată de mine însămi.

Am lucrat aproximativ 20 de minute, fără să ajungem nicăieri. April nu ştie ce

vrea să schimbe, nu ştie cum a ajuns aşa de nefericită şi îşi foloseşte energia, în mod
prioritar, pentru a se hărţui.

Mary: Hei, ce părere ai să faci ceva diferit? Să te prefaci că eşti cea mai fericită persoană
pe care ai întâlnit-o. Şi povesteşte din nou despre duminică ... la timpul prezent ...
dintr-o poziţie mai fericită. Povesteşte exact ce ai făcut tu.

72
April: (Se opreşte scurt, cere să-i fie repetate instrucţiunile şi apoi începe.) OK. Ei bine,
de fapt ... m-am dus să iau o carte de gestalt şi am început să o citesc şi am citit ... dar
am decis că nu vreau să o citesc ... . (Chicoteşte) Este o carte foarte plictisitoare
pentru duminică ... . Aşa că brusc m-am dus şi m-am plimbat prin jur. Sunt cu cineva
şi avem o discuţie foarte plăcută. Şi apoi i-am văzut pe toţi înotând şi am realizat că
mi-e cald, aşa că am sărit în piscină şi m-am simţit cu adevărat bine. (Râde) Aşa că
am tot înotat şi apoi mi-am spus, a, cred că voi mai face ceva. Aici sunt atâtea de
făcut. Şi este drăguţ aici când toţi sunt plecaţi şi câţiva dintre noi, cei rămaşi, avem
totul numai pentru noi. Aşa că orice am face e bine. Şi ... am uitat de înregistrare ...
păcat ... .
Bob: Ce noroc pe mine că am uitat de înregistrare şi nu mi-am stricat ziua ascultând
lucruri plictisitoare.
April: Ai dreptate! Dacă ar fi trebuit să stau în camera aia, singură, fără nimeni cu care să
vorbesc şi eu ... toate lucrurile nenorocite pe care le-aş fi făcut. În schimb, am avut o
zi minunată, cu un grup de oameni care sunt teribil de drăguţi.
Membrii grupului: (Râsete şi bucurie)
April: Sunt incredibilă ... sunt complet incredibilă. Am petrecut un timp minunat şi m-am
făcut să mă simt rău cea mai mare parte a timpului. M-am simţit minunat. Rămân la
asta. (Râde, îşi scutură capul ca şi când nu îi vine să creadă.)

Suntem bucuroşi că a înţeles. Începând din săptămâna care a urmat, a încetat să se

autoflageleze şi a avut parte de momente extraordinare. A început să meargă într-un mod
nou, tineresc, primăvăratec şi să vorbească animat.
Ţelul nostru în terapie este ca clienţii noştri să simtă sentimentele pe care le-au
îngropat demult şi apoi să folosească toate sentimentele ca stimul pentru gândire şi
acţiune. Credinţa noastră este aceea că clienţii doresc să fie fericiţi şi că, de aceea, doresc
să petreacă cât mai puţin timp posibil în suferinţă. Pentru a face asta au nevoie să renunţe
la sentimentele cronice, stereotipe de nefericire, pe care le numim sentimente parazite.

FURIA
Ne amintim cu plăcere un bărbat inteligent şi furios dintr-unul din workshop-urile
noastre de la New York. Bill credea în dreptatea furiei sale şi provoca pe oricine la
controversă. Era furios pe guvern, pe fosta soţie şi în acel moment era furios în mod
special în legătură cu teoria noastră că oamenii sunt responsabili pentru sentimentele lor.
Când Bill a spus asta, Mary a căzut pe podea prefăcându-se că plânge. „Dumnezeule, ai
dreptate. Uite cum m-ai făcut să mă simt!“. El a râs şi tot restul zilei a fost mai puţin
certăreţ.
A doua zi a explicat că a fost dintotdeauna furios şi noi am fost de acord că aşa îşi
aminteşte el. Se afla într-un impas de gradul trei, deoarece îşi percepea furia ca pe ceva
achiziţionat genetic şi ca pe ceva care făcea parte integrantă din el. Am spus: „Unde
locuiai când erai mic?“. „Brooklyn“.„OK, mergi la uşa de la intrare şi vezi ce se
întâmplă. Din ce cauză eşti furios?“. A descoperit că atunci nu era atât de furios ca acum.
Era speriat de furia pe care o manifestau părinţii şi rudele sale. „Sunt imposibili ... nişte
oameni absolut teribili, teribili. Aruncă cu supă unii în alţii, înjură, mereu al naibii de
furioşi ...“. Bill a lucrat într-o scena timpurie şi s-a separat de furia familiei.

73
 În cea de-a treia dimineaţă, Bill a spus: „Este o nebunie ce s-a întâmplat cu mine
venind încoace. Conduceam pe acelaşi drum pe care merg de obicei şi traficul era la fel
de rău ca întotdeauna. Şi mi-am spus că nu trebuie să fiu furios din cauza blestematului
de trafic. Şi apoi am văzut poliţistul şi mi-am spus că nu trebuie să fiu furios din cauza
blestematului de poliţist. Şi, dintr-o dată, s-a petrecut un lucru incredibil. Am văzut un
cal alb pe un deal verde.Trebuie să-l fi văzut de mii de ori până atunci ... şi nu l-am văzut
niciodată până în acea dimineaţă. Şi, dintr-o dată, m-am simţit bine văzând tot felul de
lucruri pe care nu le-am văzut înainte“. În acea săptămână a mai lucrat ceva pentru a-şi
întări noua decizie de a avea o viaţă fericită şi de a se bucura. Este un bărbat extrem de
rafinat şi îi dorim să aibă parte de mulţi ani în care să se bucure de cai albi, de dealuri
verzi şi de el.
Când ai de-a face cu un client furios, primul pas este să îl asişti în separarea
sentimentului de comportament, astfel încât, indiferent de provocare să nu îşi dea drumul
furiei în aşa fel încât să se rănească pe el sau pe oricine altcineva. „Pot fi cât de furios
aleg să fiu şi tot pot să-mi aleg comportamentul“. O persoană furioasă, care se exprimă
prin gesturi, poate să se bucure găsind comportamente furioase care nu rănesc, cum ar fi
izbirea cu vreascuri de lemn sau aruncarea cu ouă în copaci.
Pasul următor este să recunoască că poate gândi şi simţi în acelaşi timp şi că poate
continua să gândească, chiar dacă are sentimente puternice în acest timp.

Mary: OK, aud că eşti furios pe şeful tău de departament ... şi că tu crezi că tot ceea ce
poţi face este să fii declamator şi furios.
George: Sunt aşa furios că nu pot gândi.
Mary: Nu, nu eşti. Eşti foarte inteligent şi poţi gândi întotdeauna. Experimentează. Rămâi
aşa de furios precum eşti, pune scaunul în faţa ta ... aşa ... şi acum, în timp ce izbeşti
şi urli, dă rapid două idei creative despre cum poţi face faţă situaţiei.

După ce a recunoscut că gândeşte bine chiar dacă este furios şi că nu va răni pe

nimeni, clientul poate avea nevoie de permisunea de a se bucura de furia sa în loc de a o
folosi pentru a se tortura.

Bob: Deci, eşti furios pe el. Imaginează-ţi ce ţi-ar plăcea să-i faci.

Vrem ca clienţii să înveţe că fanteziile sunt în regulă, atâta vreme cât nu sunt
exprimate prin gesturi. Bob le-a spus clienţilor despre perioada când era furios pe Eric
Berne. S-a dus să îl vadă pe prietenul său foarte apropiat Fritz Perls şi aceasta este
conversaţia pe care el şi-o aminteşte:

Bob: Fritz, sunt furios ca dracu pe Eric şi o să rezolv în felul meu.

Fritz: Da. Ce ţi-ar plăcea să-i faci?
Bob: Mi-ar plăcea să-l omor!
Fritz: Cum ţi-ar plăcea să-l omori? Spune-mi fanteziile tale.
Bob: A... . Mi-ar plăcea să-l spânzur de degetele de la picioare şi să-l scufund încet într-o
cadă cu apă fierbinte.
Fritz: (Râde) Da. Mai departe.

74
 Clienţii pot crede că au nevoie de furie pentru a fi puternici. „Altfel nu aş fi
obţinut niciodată ceea ce îmi doream“. Acest lucru poate fi adevărat în familiile care nu
reacţionează până când cineva nu atinge un anumit nivel de furie.
Această credinţă poate fi înlăturată în grup sau în terapia de familie pe măsură ce
indivizii învaţă şi practică diferenţa între fermitate şi agresivitate.

Will era furios pe fiica sa şi credea că dacă învaţă să fie mai furios, va fi mai
eficient în a se descurca cu ea:

Will: (Îşi imaginează că vorbeşte cu Vicky) Sunt furios pe tine, Vicky, pentru că te
comporţi ca şi când ai avea o linguriţă de argint în gură. Ai părăsit colegiul de doi
bani şi te joci, schiind şi lucrând pe ici pe colo şi acum te-ai întors acasă, căutând o
slujbă. Şi eu te întreţin ... .
Mary: Deci, pe de o parte îi spui să nu crească ... o întreţii ... şi pe de altă parte eşti furios
că nu o face.
Will: Aşa e. Când nu merg lucrurile cu tine, mă simt răutăcios ... .
Bob: Fii răutăcios şi spune-i ce-i cu tine. Fii hotărât.
Will: La dracu, Vicky, vreau să fii pe picioarele tale.
Bob: Nu-i spune despre ea. Spune-i despre tine.
Will: Uite ce e cu mine ... . Am obosit să fiu moale, am obosit să fiu păcălit, astfel încât să
dau mai mult decât intenţionez. Şi ... .
Bob: Nu eşti păcălit, te păcăleşti singur.
Will: E adevărat. Mă păcălesc dând mai mult decât sunt dispus să dau şi apoi sunt furios
pe mine şi pe tine.
Mary: Aceasta este problema cu contractele de furie. Ceea ce aud eu este că tot mai ai de
gând să îi scapi nişte bani chiar dacă eşti sau nu eşti furios. Şi cât timp decizi să o
susţii, pare că ar fi mult mai bine dacă ai fi fericit în legătură cu asta. Aş fi bucuroasă
să lucrez cu tine, astfel încât să ajungi să te bucuri de faptul că îi dai bani. Ceea ce
aud este că esti „blocat“ şi anume că presupui că trebuie să te simţi rău în ambele
situaţii ... furios dacă o faci, vinovat dacă nu o faci.
Will: Hmmm. Da, vreau să încetez să mă simt vinovat pentru că o refuz ... sau furios ... .
Mary: Deci eşti ambivalent. Bine. Exerciţiu . Vreau să-ţi aminteşti de tine la vârsta lui
Vicky. Bine?
Will: Îhî. M-am înscris la medicină.
Mary: Bine. Tatăl tău trăia?
Will: Da.
Mary: Imaginează-ţi că îi spui tatălui tău: „Am decis să îmi fac de cap vreo doi ani, să
schiez şi lucruri din astea. Ştiu că mă vei susţine“.
Will: (Râde)
Mary: De ce râzi?
Will: Tatăl meu nu ar fi fost de acord. Nu mi-a mai dat nimic după ce am împlinit 16 ani.
(Pauză) Dacă aş fi fost ca tatăl meu, presupun că fata mea s-ar fi întreţinut singură.
Sau ar fi fost căsătorită. Nu mai sunt furios. Şi nu are rost să fiu vinovat.
Mary: Ei bine, Will, nu eşti singurul. Cei mai mulţi terapeuţi au ajuns unde au ajuns
deoarece nu au înghiţit mesajul „Nu fi copil“. Bune mesaje, pe bune. Ar trebui să
mulţumim părinţilor noştri. Ceea ce s-a întâmplat, apoi, este că nouă tuturor, în secret,

75
 ne-ar fi plăcut să rămânem copii, aşa că trăim cu procură prin copiii noştri. Le
spunem copiilor noştri, nu fi îngrijorat, te voi susţine, poţi să schiezi, ceea ce eu nu
am făcut niciodată, să ai tot ce eu nu am avut ... şi ei rămân copii, iar noi rămânem cu
resentimentele.
Will: Categoric. E perfect adevărat. Copiii mei sunt inteligenţi şi creativi.
Mary: Atunci, părerea mea este că imediat ce o vei vedea pe fiica ta ca pe o femeie şi nu
ca pe un copil, ea va găsi o cale să se întreţină.

Bob a început urmând direcţiile pe care le dorea Will aranjând temelia, astfel încât
să-şi simtă şi să-şi exprime furia. Bineînţeles, asta aduce rar rezolvarea. Will va fi mai
fericit rezolvâdu-şi ambivalenţa decât exersându-şi furia. Ca şi clientul care nu trebuia
să-şi scrie articolul cât timp se simţea nefericit pentru că nu-l scria, Will nu trebuia să-şi
arunce fata din cuib atâta timp cât rămânea furios pe ea pentru că ea nu pleca de una
singură.

Mary: Hei, ce nu e în ordine cu a decide pur şi simplu că nu mai vrei să stai cu el. De ce
trebuie să fii furioasă pentru că te desparţi?
Gwen: Nu ar avea sens ... nu poţi părăsi pe cineva fără să ai un motiv bun ... .
Mary: (Dă înapoi banda.) Ascultă „nu poţi“. „Nu poţi părăsi pe cineva“. Aceasta este
programarea. „Nu poţi părăsi“ spune o parte din tine. Cealaltă parte spune: „Oh, dar
mamă, am un motiv bun. Este atât de rău! Ascultă toate motivele pentru care sunt
furioasă pe el!“.
Gwen: Hmmm. Se potriveşte. Nimeni nu a divorţat în familia mea. De fapt, i-am scris
deja mamei câteva scrisori spunându-i despre el, sperând că ea va spune
„Divorţează“. În schimb, ea mi-a spus „Încearcă mai mult“. (Zâmbeşte) Tocmai mi-a
trecut prin cap o nebunie. Când spune „Încearcă mai mult“, eu încerc să găsesc mai
multe lucruri rele despre el.

Cu toate că fiecare dintre noi avem mai multe căi de a ne stimula pentru a duce la
îndeplinire anumite sarcini în această lume, clienţii furioşi cred că au nevoie de furie ca
un mecanism de declanşare pentru acţiune. Oferim acestor clienţi următoarele întrebări ca
să şi le pună de câte ori sunt furioşi:
1. Situaţia în legătură cu care sunt furios (sau trist, vinovat, etc.) este reală sau
imaginară? Dacă persoana este furioasă în legătură cu ce s-ar putea întâmpla în
viitor, situaţia este imaginară. Dacă este furioasă ca răspuns la o interpretare sau o
presupunere pe care o face despre comportamentul altcuiva, este fantezie până
când verifică faptele.

Sara: Soţului meu nu îi pasă ce gândesc şi asta mă înnebuneşte.

Mary: Spune-i ce gândeşti şi află de la el dacă îi pasă sau nu despre acel gând. Poate că îi
pasă, poate că nu. Cât timp nu întrebi, poţi doar să presupui.

2. Pot face ceva? Dacă Sara descoperă că de fapt, soţul ei nu este interesat de ceea
ce gândeşte, poate să divorţeze, să înceteze să-i mai spună acele gânduri, să
descopere ce îl interesează sau să îi spună direct - dar fără a fi furioasă când lui nu
îi pasă.

76
 3. Aleg să o fac? După ce a făcut o listă de opţiuni, Sara poate alege să urmeze una
dintre ele, sau poate alege să nu facă nimic. Indiferent de alegerea ei, furia nu mai
are nici o valoare.

Când un client crede că furia este inevitabilă deoarece este singurul răspuns
posibil sau logic la o situaţie, crede că persoanele sau situaţiile îl fac să simtă. Noi
folosim deseori imaginaţia pentru a evidenţia că fiecare persoană îşi alege sentimentele.

„Închide ochii. Imaginează-ţi că eşti la volanul maşinii. Conduci puţin peste

viteza limită. Maşina din faţa ta opreşte brusc fără a semnaliza şi tu pui frână imediat.
Maşina ta o loveşte pe cea din faţă şi tu nu eşti rănit. Stai puţin în maşina ta. Ce simţi?
Ieşi şi inspectează ambele maşini. Vezi că bara de protecţie şi grătarul de la radiatorul
tău sunt îndoite. Ce simţi? Ce îţi spui în gând?“

Când un grup de clienţi face acest experiment împreună, învaţă imediat că fiecare
are sentimente diferite şi că sentimentele fiecărei persoane nu sunt dictate de eveniment
ci de ceea ce îşi spune fiecare despre eveniment. Temătorii au poveşti gen: „Aş fi putut
muri“. Cei care se învinovăţesc se mustră sau îşi imaginează că le va fi anulată
asigurarea, deoarece conduceau cu viteză mare. Cei trişti pot decide că îşi vor cheltui
banii pentru vacanţă pe reparaţia maşinii. Cei furioşi îşi concentrează atenţia pe nătărăul
care a frânat fără să semnalizeze.
Dacă un client continuă să creadă că persoanele sau situaţiile îl fac furios,
terapeutul poate fi tentat să capituleze, mai ales dacă terapeutul răspunde, de asemenea,
cu furie în situaţii similare şi astfel, în secret, crede că furia este justificată. Atunci,
terapeutul şi clientul se pot implica într-o „consiliere“, mai degrabă decât într-o terapie
contractuală, deoarece ignoră patologia clientului, în timp ce se ocupă de rezolvarea
problemei. Această abordare poate duce la rezolvarea problemelor externe ale clientului,
dar dacă acesta îşi rezolvă problemele şi rămâne furios, va crea noi probleme pentru a-şi
justifica atitudinea furioasă.
Cu mult timp în urmă, când începeam să conducem împreună grupuri, am ascultat
cearta dintre Ruth şi Si. Subiectul favorit al lui Si era refuzul soţiei sale de a curăţa două
apartamente de închiriat. Timp de trei luni, după ce chiriaşii au plecat, cuplul nu a putut
închiria apartamentele pentru că nu erau curate. Ruth alterna între a pleda vinovată şi a-l
ataca pe Si, deoarece nu o dorea decât ca femeie de serviciu. În timp ce Si îşi continua
tirada, Bob l-a întrerupt pentru a cere nişte informaţii, pe care le-a notat pe tablă:

pierderi din chirie: 150 dolari x 3 luni 450 dolari

200 dolari x 3 luni 600 dolari
costul terapiei: 15 dolari x 6 şedinţe
x două persoane 180 dolari
1230 dolari

Bob a întrebat câte ore ar fi durat curăţenia apartamentelor şi a scris:

O persoană care face curat 3 dolari x 40 ore 120 dolari

77
 1230 dolari –
120
1110 dolari

Bob a spus: „Furia ta e foarte importantă pentru tine. Eşti dispus să plăteşti 1100
de dolari doar ca să rămâi furios pe soţia ta“.
Există mai multe căi de a lucra cu un astfel de cuplu. Metoda antiterapeutică ar fi
ca terapeutul şi grupul să decidă care dintre ei este vinovat şi apoi să-l preseze pe acesta
să se schimbe. Metoda neterapeutică ar fi să îi ajuţi să-şi rezolve problema. Fiecare
membru al grupului ar putea avea o soluţie sau cuplului i s-ar cere să găsească şi să
prezinte soluţii.
Dacă terapia nse centrează pe acest aspect, două persoane furioase vor rezolva o
problemă, doar pentru a veni săptămâna următoare cu alta. Ei ar continua să-şi aranjeze
situaţii în care s-ar răni şi ar rămâne înstrăinaţi, pentru a-şi menţine vechile poziţii de
viaţă.
Scurtcircuitând rezolvarea problemei, Bob a strecurat o soluţie evidentă şi apoi s-a
concentrat rapid asupra patologiei bărbatului, furia sa ineficientă. Înainte de a se termina
şedinţa a evidenţiat jocul soţiei „Loveşte-mă“, prin care ea cere şuturi, promiţând să
cureţe apartamentele şi apoi nefăcând-o. Cu ambii ne-am concentrat asupra dificultăţii de
a fi apropiaţi emotional.
În timpul şedinţei următoare, le-am prezentat Zidul lor de Fleacuri.

Bob: Tu, Si spui că eşti furios pe ea pentru că nu vrea să facă sex dimineaţa.
Ruth: Bineînţeles că nu voi face sex dimineaţa. Copiii sunt treji. Nu-ţi pasă de copii. De
fapt, uneori cred că singurele lucruri de care îţi pasă sunt televizorul şi apartamentele
tale.
Si: E fără speranţă! (Spus pe un ton foarte furios şi tare.)
Bob: (Desenează trei cercuri pentru fiecare, apoi două cărămizi, pe care le denumeşte
„sex“. Vezi Figura 6.1.) Amândoi sunteţi furioşi în legătură cu sexul. Ruth, tu eşti
furioasă în legătură cu două subiecte: Si şi copiii şi Si şi televizorul. (Bob mai
desenează două cărămizi, pe care le denumeşte „copii“ şi „TV“). Tu Si, în legatură
cu ce eşti furios?
Si: Nu văd unde baţi. Furios? Ar fi o grămadă. Felul în care ţine casa ... nu o ţine, aş
spune. Încurcăturile cu carnetul de cecuri ... .
Bob: Bine, de ajuns. (Desenează încă două cărămizi; apoi trasează liniile tranzacţiilor
dintre stările eului.) Asta este ceea ce noi numim Zidul Fleacurilor. Fleacuri pe care
le-aţi făcut mai importante decât intimitatea. Vedeţi ce vă face? Este suficient de jos
ca să continuaţi să vă certaţi din Părinte. Suficient de jos ca să puteţi vorbi uneori de
la Adult la Adult. Dar iată ce se întâmplă când vreţi să vă jucaţi. Zidul vă impiedică.
Voi aţi construit zidul şi voi îl menţineţi.

78
 Zidul Fleacurilor
Fig. 6.1

Ruth: Asta înseamnă că trebuie să rezolvăm toate aceste probleme ... .

Bob: Deloc. Asta nu ar funcţiona. Pentru fiecare cărămidă ridicată aţi pune alte şase.
Întrebarea este, vreţi să fiţi apropiaţi, intimi? Dacă nu vreţi, e OK. Ne vom concentra
atenţia asupra modului în care puteţi menţine distanţa fără a folosi zidul pentru asta.

La următoarea şedinţă erau gata să privească felul în care deciziile lor timpurii
le-au afectat vieţile actuale.

Ruth: Nu înţeleg Zidul nostru de Fleacuri. Nu cred că sunt fleacuri, dar înţeleg ideea.
Dacă am fi îndrăgostiţi nebuneşte (!), am găsi timp să facem sex şi nu ... . Sunt prea
furioasă pe el ca să vreau sex.
Mary: Da, ţi se pare dificil. Pe cine erai furioasă înainte de Si?
Ruth: Pe nimeni cum sunt pe el.
Mary: Verifică. Închide ochii şi întoarce-te în copilărie.
Ruth: (Nu-şi ia timp nici ca să închidă ochii) O, adică în copilărie? Afurisitul de
frate-meu este exact ca Si.

Am folosit o scenă între Ruth şi fratele ei, pentru ca ea să recunoască decizia

timpurie legată de băieţi şi fete, bărbaţi şi femei, furie şi intimitate. A râs liberă când a
înţeles, refăcând o scenă timpurie, că acest conflict cu fratele ei a fost modalitatea lui de a
creea o distanţă pentru a anihila posibilele sale dorinţe sexuale către o surioară mică, cu
adevărat atractivă. Luînd faţa fratelui său de pe cea a soţului, este mai liberă să caute căi
de a obţine intimitatea cu el.
Lucrând cu scenele timpurii, Si recunoaşte că furia sa originară era direcţionată
către tatăl său, care l-a părăsit, pe el şi pe mama sa, care îl persecuta.

Si: Am tot dreptul să fiu furios pe tine. Ne-ai părăsit şi eu aveam doar şase ani. Te
aşteptai să mă descurc cu mama ... nemernicule!

79
Bob: Ai tot dreptul, dacă asta este alegerea ta. Spune-i: „Aleg să rămân furios pe tine
până când ai să te schimbi“.
Si: La dracu. Voi fi furios pe tine până când te vei schimba când eu aveam şase ani.

În acest moment, cei mai mulţi clienţi recunosc nebunia poziţiei lor şi renunţă la
furia lor în mod spontan. Si este mai încăpăţânat!

Si: Voi fi furios pe tine mereu.

Mary: Exact aici eşti blocat.
Si: Ei bine, ştii, trăieşte încă ... încă îl văd. Este acelaşi ... este încă egoist. Nu-i pasă de
nimeni. (Foarte furios)

În acel moment, am fi putut opri lucrul lăsând trăirea lui Si într-un impas, sau am
putea să-i sugerăm „Visează la noapte şi vezi ce-ţi va spune visul“, sau am putea face un
număr de alte lucruri. Mary a decis să-l ia într-o călătorie imaginară, care este una dintre
favoritele sale:

Închide ochii şi imaginează-ţi că îl trimiţi pe tatăl tău la următorul nostru

workshop de patru săptămâni. Vrei atât de mult să se schimbe încât ai economisit
1200 de dolari şi eşti dispus să îi cheltui ca el să vină aici. Acum, imaginează-ţi că
workshop-ul s-a terminat şi că tatăl tău s-a schimbat mai mult decât ţi-ai imaginat
vreodată, în visurile tale cele mai nerealiste. Este cu totul alt om. Este iubitor,
amabil, atent şi adoră tot ce faci tu. Indiferent de cum eşti şi ce faci, eşti exact ceea
ce şi-a dorit întotdeauna. Continuă să-ţi imaginezi. Merge pe stradă către casa ta.
Sună la sonerie. Îl laşi să intre şi el te îmbrăţişează. Spune: „Iartă-mă pentru trecut.
Nu am făcut ce trebuia când erai mic şi nici chiar atunci când erai adult şi acum am
să mă revanşez. Mă mut cu tine şi voi sta cu tine tot restul vieţii“.

Când Mary a terminat ultima frază, Si a strigat: „Nici nu poate fi vorba!“. Şi a

început să râdă. Întregul grup a râs. Cu această fantezie, Si a tăiat abrupt cordonul
ombilical simbolic cu trecutul şi a renunţat să mai aştepte ca tatăl său să se schimbe.
Furia este folosită deseori de copii ca să se apere împotriva celui care dă
injoncţiunile. Copiii din medii aparent drăguţe, pot folosi furia ca să nu capituleze în faţa
părinţilor prea dulci. Părinţii drăguţi, mieroşi spun: „Mi-e frig, pune-ţi un pulover pe
tine“, „Nu eşti furios pe fratele tău, eşti doar obosit“ sau „Bărbatul meu micuţ şi
curajos nu este de fapt speriat“. Injoncţiunea este „Nu simţi ce simţi, simte ce simt eu“.
Părinţii dau de asemenea, injoncţiuni împotriva gândirii: „Fetiţele nu ştiu nimic despre
motoare, dragă“, „Câinii se joacă doar ... nu-ţi bate capul cu asta“ sau „Bineînţeles, Moş
Crăciun poate să coboare pe horn“. Oamenii care cred astfel de mesaje devin la fel de
banali şi de pseudo-stupizi ca şi părinţii lor. Copiii furioşi îşi pot menţine drepturile de a
gândi şi simţi şi astfel pot deveni adulţi mai interesanţi decât fraţii şi surorile lor docili.
Unii clienţi şi-au folosit furia timpurie ca să se apere de injoncţiunile letale. În loc
de a fi de acord că sunt fără rost, nebuni sau că au distrus viaţa părinţilor lor, răspund prin
furie. Ascultând poveştile din copilărie ale delincvenţilor şi criminalilor, deseori
recunoaştem acţiunile lor furioase ca fiind o alternativă la capitulare, care ar fi însemnat
depresie profundă sau psihoză. Astfel de clienţi au nevoie să ştie şi să aprecieze aspectele

80
salvatoare de viaţă ale furiei lor timpurii şi, în acelaşi timp, să recunoască că acum au alte
opţiuni pentru a rezolva problemele de azi.

FURIA REPRIMATĂ

Uneori copii furioşi se sperie când realizează ce au făcut sau ce puteau face şi, de
atunci încoace, îşi reprimă furia. Hank, crescând în mai multe case adoptive dăunătoare,
îşi exterioriza furia şi apoi, brusc, fără terapie, a luat o nouă decizie. A terminat colegiul,
a devenit un bun terapeut ... şi, în proces, a continuat să încerce să-şi îngroape furia.

Hank: Ieri, unul dintre bărbaţii de aici m-a lovit cu umărul în coaste. Ce mă preocupă cel
mai tare ... . M-am simţit bine spunându-i: „Hei, încetează, nu-mi place“. Şi puţin
după asta m-am întors să ciugulesc mici conflicte verbale cu oamenii. Vreau să
încetez să mai caut nod în papură.
Mary: Dar nu te-ai bătut şi nu vrei să te lupţi cu omul care ţi-a dat lovitura de umăr.
Hank: Nu cu el. Nu m-am bătut cu el. De fapt, aş fi vrut să-l trântesc de pământ. Am ales
să nu o fac şi nu o s-o fac. Dar nu ştiu ce să fac cu sentimentele mele. (Vorbeşte cu o
voce foarte practică.)
Bob: Ce ţi-ar plăcea să-i faci?
Hank: Ce mi-ar plăcea ar fi să-i spun ...
Bob: Spune-i.
Hank: Aşa îmi imaginez: „Termină cu rahatul asta. Nu voi fi obiectul furiei tale. Să nu
îmi mai faci asta“.
Bob: Ţi-ai imaginat cum l-ai lovi?
Hank: Nu chiar.
Bob: Să-l trânteşti la podea?
Hank: Nu chiar. Nu. Vreau doar să nu mă mai lovească cu umărul.
Bob: Imaginează-ţi că îl loveşti ... strigă tare.
Hank: Mi-e frică să-l lovesc.
Bob: În fantezie.
Hank: Chiar mi-e frică.
Mary: De ce ţi-e frică?
Hank: (Cu o voce sugrumată) Mi-e frică că dacă încep să te lovesc nu o să mă mai
opresc. (Începe să plângă în hohote, se opreşte.) Mi-e frică că e ceva în neregulă cu
mine ... . Văd oameni ca tine, oameni la fel de furioşi ca şi mine, vreau să ... învăţ să
nu mai fiu furios. Nu mai vreau nimic din toate astea.
Bob: Înţeleg că refuzi până şi să-ţi imaginezi furia.
Hank: Aşa e. Refuz.
Bob: Ai spus: „Nu ştiu ce să fac cu furia mea“ şi refuzi să-ţi imaginezi ce să faci cu ea.
Vrei să continui să-ţi imaginezi? (Mary aduce perne grele.)
Hank: Nu vreau să ... . Mi-e frică. (Pauză lungă) Vreau să-ţi iei umărul din coastele
mele ... . Du-te dracului ... . (Loveşte pernele de două ori, foarte încet, apoi se
opreşte.)
Mary: Ceea ce se întâmplă este că tu eşti furios şi reuşeşti să-ţi reprimi furia devenind
speriat, temător. Reuşeşti să te sperii de ceea ce ai putea face, de fapt. Vrei să-ţi dai
permiunea de a fi furios fizic în imaginaţie ... ?

81
Bob: Loveşte tare pernele.
Hank: (Scutură din cap)
Mary: Începe cu „Nu îndrăznesc să lovesc perna“.
Hank: Nu îndrăznesc să lovesc perna.
Mary: Cum aşa?
Hank: Nu-mi place. E stupid.
Bob: Deci e stupid. Fă-o oricum.
Hank: (Explodează ... loveşte pernele, dă cu picioarele în ele, le bate cu pumnii şi cu alte
perne.)
Mary: Cum te simţi?
Hank: Obosit. Îmi tremură mâinile, muşchii îmi sunt contractaţi.
Mary: Atunci continuă.
Hank: (Izbeşte şi bate şi strigă „Ah“ şi „Du-te dracului“. Se opreşte şi se aşează.)
Mary: Cum te simţi?
Hank: Liniştit. Stomacul mi-e relaxat. Sunt conştient de respiraţia mea. Cred că aveam
nevoie să fac asta.
Bob: Îhî.
Hank: Îhî. Când sunt furios, nu ştiu ce să fac exact. O ţin în mine. Şi din ce o ţin mai
mult, din ce caut în jur ciondăneli verbale ca să o las să se scurgă.
Bob: De asta am vrut să faci ceva fizic ... în imaginaţie.
Hank: Am înţeles foarte clar acum.
Mary: Vrei să-i mulţumeşti părţii din tine care este furioasă? Până acum ai reprimat-o ...
vezi cum îţi poţi exprima recunoştinţa.
Hank: Îhî. Ah. Eşti partea din mine care mă împiedică să fiu speriat. Apreciez ce bine te-
ai descurcat pentru mine când eram mic. Şi apreciez pentru că m-ai energizat când
oamenii îmi făceau lucruri pe care nu trebuiau să le facă. M-ai ajutat să mă apăr. Şi e
al naibii de bine să te am cu mine, dacă vreodată lucrurile vor deveni grele şi voi avea
nevoie de tine.
Mary: Eşti dispus, de asemenea, să recunoşti că tu eşti cel care controlează şi nu furia
ta ... .
Hank: Asta nu e adevărat. (Pauză lungă) Am fost foarte speriat de partea furioasă din
mine care era în afara controlului meu. Da, era. Eu te controlez. Şi am să-ţi spun când
am să te folosesc ... .
Mary: Şi cum.
Hank: Şi cum. Nu am să te las să faci nimic din ce m-ar putea duce într-o situaţie
periculoasă ... să rănesc oameni. Să-mi periclitez viaţa.
Mary: Adevărat?
Hank: O, da.
Mary: Atunci e în regulă să-ţi simţi furia.
Hank: Nu este confortabil. Este în regulă să fii furios. Nu este în regulă să fii aşa de
furios cum mă simt eu uneori.
Mary: Nu e adevărat. Verifică, mă pot simţi atât de furios cât vreau ... .
Hank: Bine. Am înţeles. Pot fi atât de furios cât vreau pentru că eu sunt în control. Aşa
înţeleg mai bine. Este în regulă să mă simt aşa de furios ... ah, chiar dacă voi,
sentimentele mele de furie sunteţi foarte intense, nu am de gând să mă las purtat de
voi.

82
Bob: Vreo fantezie în legătură cu furia ta originară, de ce era legată?
Hank: Sunt ... încă mă simt foarte responsabil pentru lucrurile violente pe care le-am
făcut în trecut.
Mary: Cu mult timp in urmă?
Hank: Îhî. Ei bine, până în adolescenţă am fost extrem de destructiv.
Bob: Întrebarea mea se referea dacă ai vreo idee de ce anume era legată furia ta
originară?
Hank: Îhî. Am ... lucrat bine aici cu Ruth şi cu Jim (partenerii noştri). Am învăţat să fiu
furios şi scos din minţi, deoarece toţi oamenii din jurul meu ... din casele adoptive ...
de pe stradă ... erau furioşi şi scoşi din minţi. Am terminat cu asta. Trăiesc fericit, nu
îmi voi lua viaţa şi nu voi ucide pe altcineva, am o viaţă bună. Cred că asta a fost
ultima piesă ... să descopăr că pot fi din nou furios fizic şi să fiu în control ... aşa că
am lovit perne şi nu oameni. Când eram copil, foloseam furia ... de câte ori eram
trimis în diverse locuri, nu mă dădeam bătut niciodată.
Mary: Deci ţi-ai folosit furia ca să nu devii psihotic?
Hank: Aşa cred, Mary. Ştiam, când am lucrat în spitalul de psihiatrie, cât de aproape am
fost de a ajunge acolo ... am fost un copil deranjat psihic.
Mary: Maltratat.
Hank: Îhî. Cred că o parte din mine încă vrea să se răzbune pentru trecut, dar, pentru
moment, sunt mulţumit. Mă simt foarte bine.

Hank a învăţat că poate să-şi aprecieze partea furioasă, că a avut nevoie de această
furie când era mic şi cel mai important, că poate simţi furia fără a deveni violent.
Dimineaţa următoare, a terminat acest demers:

Bob: Hank, când ai lucrat ultima dată, ai decis că eşti responsabil pentru atunci când eşti
furios şi pentru modul în care îţi arăţi furia.
Hank: Da, aşa e. Mă simt eliberat. Mă simt foarte liber.
Bob: Încă ceva. Aş dori să experimentezi ... vreau să-l cunoşti pe băiatul furios de atunci.
Vrei?
Hank: Fir-ar să fie! Vreau.
Bob: Închide ochii şi priveşte-te, în urmă, când erai violent.
Hank: Mi-e ruşine.
Bob: Nu. Priveşte-l cum l-ar privi un terapeut îngăduitor. Câţi ani avea când a început să
fie violent?
Hank: Ai crede că la şapte?
Bob: Cred. Priveşte copilul de şapte ani. Acum fi tu, cel care eşti astăzi. Ce ai face pentru
acest copil?
Hank: (Plângând) I-aş spune că îl iubesc. Nimeni nu-l iubea atunci ... nu era nici un alt
copil atât de neiubit. E foarte greu.
Bob: Ia-l în braţe.
Hank: S-a bătut ca un tigru. (Pauză. Plânge în hohote şi râde, alternativ.) Eşti demn de
iubire şi voi fi mereu cu tine. De fapt am fost cu tine. Te iubesc. Îmi place că te-ai
apărat, îmi pare rău că ai făcut atâtea ticăloşii când erai mic şi că ai rănit fizic oameni
când te-ai făcut mai puternic. Te văd demn de iubire şi neiubit. Da. Mulţumesc, Bob.

83
 Joe, de asemenea, şi-a reprimat furia. Contractul său este de a se bucura de
competiţie, în loc de „a se comporta ca şi când fiecare joc de ping-pong prostesc ar fi o
chestiune de viaţă şi de moarte“.

Joe: Sunt prea bătrân ca să dau aşa mare importanţă competiţiei. Mă simt de parcă aş fi în
liceu.
Mary: Fii în liceu. Ce se întâmplă?

Joe spune că este cel mai bun jucător de fotbal din echipă şi joacă bine şi baschet.

Joe: Cu toate acestea, nu îmi place.

Mary: De ce?
Joe: Din anumite motive ... . Nu ştiu. Trebuie să dovedesc ... (Pauză lungă)
Bob: Ce trebuie să dovedeşti?
Joe: A început încă dinainte, când aveam opt sau nouă ani. Oamenii nu mă plăceau.
Mary: De ce?
Joe: (Pauză lungă) Datorită ... originii mele. Spaniolă ... .
Mary: Fii acolo.
Joe: Mama era spaniolă. Toţi copii spanioli trebuie să meargă la cealaltă şcoală, a celor
săraci. Nu mă puteau da afară pentru că numele meu este O’Brien. Dar nimeni nu mă
plăcea. Nimeni nu m-a invitat acasă ... niciodată. Şi nu cunoaşteam nici un copil de
origine mexicană. (Vorbeşte cu tristeţe)

Îi cerem să creeze o scenă anume, în care este în competiţie şi nu este plăcut. Îşi
aminteşte că era sportivul vedetă şi că nimeni nu l-a invitat la petrecerea privată care
sărbătorea încheierea victorioasă a sezonului de fotbal.

Bob: Ce vrei să le spui?

Joe: Nimic.
Bob: Observă ce ai făcut cu piciorul drept.
Joe: Băteam.
Bob: Fă-o mai tare. (Exagerarea mişcărilor corpului este o cale excelentă de a permite
sentimentelor reprimate să apară.)
Joe: Îhî. (Loveşte cu piciorul.) La dracu!
Bob: Aşteaptă o clipă. Podeaua e prea tare. (El şi membrii grupului aduc o grămadă de
perne. Este important să protejăm clienţii, să nu se rănească fizic în timpul scenelor
de „furie“.)
Joe: (Explodează, loveşte, pocneşte, urlă.) Să vă ia dracu pe toţi! VĂ URĂSC! VĂ
URĂSC PE TOŢI! (Continuă să strige şi să lovească, apoi se odihneşte pe perne.)
Bob: Unde eşti acum ... cu acei copii?
Joe: Sunt la fel de bun ca ei.
Bob: Poate mai bun. Ai fost tratat scandalos.
Joe: Îhî. Şi asta a fost cu mult timp în urmă. Nu am ştiut cât de mult mi-a păsat. Nu mai
trebuie să demonstrez nimic nimănui. Asta a fost cu mult timp în urmă. Aş vrea să vă
îmbrăţisez pe amândoi.

84
 Joe şi Hank nu mai trebuie să fie înstrăinaţi de propriile lor sentimente. Ambii au
spus că se simt eliberaţi şi gata să se relaxeze, ceea ce nu trăiseră anterior. Nu se mai află
în pericol de a deveni „bărbaţi furioşi“; de fapt, când clienţii încetează să reprime,
aproape întotdeauna găsesc mici motive obişnuite pentru care şi-au reţinut sentimentele.
Experienţa iniţială îi îmbogăţeşte şi îi face mai capabili de a dobândi o intimitate cu sine.

BLAMAREA

Cei care învinuiesc pot fi furioşi sau trişti. Deşi cred că vor să schimbe pe
altcineva, scopul lor primar este acela ca ceilalţi să pledeze vinovat. Si, plângându-se că
soţia sa nu făcea curat în apartamentele de închiriat, voia ca lumea să ştie că ea era cea
vinovată. Deoarece cei care învinuiesc, au o stimă de sine scăzută, alegem să găsim întâi
o cale de a fi înţelegători cu Copilul celui care învinovăţeşte.
Sue este într-o tiradă împotriva soţului său.

Bob: Am înţeles şi îmi pare rău pentru tine.

Sue: Da? De ce? (Este uimită. Deşi vrea simpatie, se aşteaptă la contraatacuri.)
Bob: Deoarece trebuie să fi fost un iad la tine acasă când erai mică.
Sue: Poate. De ce spui asta?
Bob: Deoarece cred că doreai disperat să primeşti recunoaştere şi nu ştiai cum. Aşa că
presupun că erai un copil mic drăguţ care nu primea recunoaştere.

Bob: Îmi pare rău pentru tine.

Yates: Da? De ce?
Bob: Cred că atunci când creşteai se agitau al dracului de tare pentru laptele care era deja
vărsat, în loc de a-l şterge şi gata. Pentru că asta faci tu acum.

Bob: Îmi pare rău pentru tine.

Will: De ce?
Bob: Deoarece tatăl tău trebuie să fi fost groaznic.
Will: De unde ştii asta?
Bob: Deoarece copiii îşi copiază părinţii. Am ascultat partea de tată din tine, care îşi
blama băiatul.

Will Cupchik ne-a învăţat o tehnică pe care să o folosim cu un client care

învinovăţeşte. Îi cerem clientului să adune atâtea scaune câţi membri avea familia sa de
origine, familia extinsă. Pe fiecare scaun va identifica cine este şi pe cine blamează şi
pentru ce anume.

Verna: (Şezând) Sunt mama. Îl învinovăţesc pe soţul meu pentru că mi-a distrus viaţa.
Mary: Bine. Mamă, spune ce a făcut pentru a-ţi distruge viaţa.
Verna: În al doilea an de căsătorie, a fugit cu o altă femeie. S-a întors, dar nu am uitat
niciodată ... .
Mary: Schimbă scaunele.
Verna: Sunt tata. O învinuiesc pe soţia mea că mi-a distrus viaţa. Cu cicălelile ei.
Mary: Schimbă.

85
Verna: Sunt bunica. Îl învinuiesc pe soţul meu pentru că mi-a distrus viaţa. M-a luat de
lângă mama şi nu a câştigat niciodată destui bani în America. (Începe să râdă pe
măsura ce schimbă scaunele.) Sunt bunicul. Un bărbat chiar drăguţ. Învinuiesc
conspiraţia capitalistă internaţională. (Schimbă, încă chicotind.) Sunt mătuşa Maude.
Măreaţa mătuşă bătrână Maude. Bărbatul cu care trebuia să se căsătorească a fost
lovit de un măgar ... a murit fată bătrână. Eu sunt mătuşa Maude. Învinuiesc un măgar
pentru că am rămas virgină toată viaţa!

În acest moment, tot grupul râde cu ea şi Verna spune: „Acum ce voi face? De
câte ori voi vrea să învinovăţesc pe cineva, va trebui să mă gândesc la mătuşa mea
Maude şi la măgar“.
O altă tehnică este aceea de a cere persoanei să se prefacă că a câştigat. I-a
convins pe toţi că este fără vină şi că ceilalţi sunt de vină. Îi cerem să fie acolo, să
privească în jur, să vadă cine este impresionat până la urmă. După cine aleargă ca să-i
spună: „Am învins! Am demonstrat, în sfârşit, că am dreptate!“. Îi cerem să vizualizeze
care este premiul pentru învingător. Deseori, cel care învinuieşte funcţionează din poziţia
Copilului disperat, încercând să găsească o cale să convingă lumea că şi el este la fel de
bun ca sora mai mare sau fratele mai mic. Premiul dorit este iubirea. Recunoscând asta,
cel care învinuie este gata să ia o nouă decizie că este demn de iubire, chiar dacă
persoanele importante nu l-au iubit; atunci este gata să renunţe la învinuiri şi să găsească
căi eficiente de a obţine dragostea.
Pentru a lucra cu succes cu cei care învinuiesc este esenţial ca terapeutul,
indiferent de provocare, să se abţină să ia partea cuiva, să judece, să ofere premii,
negative sau pozitive, pentru învinuiri.

TRISTEŢEA

Vino la mine copilul meu trist

Îmbrăţişează-mă şi nu fi amărât ...

Zâmbeşte, dulceaţa mea,

În timp ce îţi sărut fiecare lacrimă,
∗
Sau, dacă nu, voi fi şi eu trist.

Fetiţele şi băieţeii pot evita să crească, rămânând copii melancolici. Dacă o fată
găseşte şi se mărită cu un tătic care iubeşte copiii melancolici, va fi mângâiată pentru
tristeţe cât timp va agrea să rămână blocată în această simbioză deprimantă. „Băieţeii“
trişti se căsătoresc cu mămici care se presupune că le vor săruta juliturile şi vor face tot ce
trebuie. Herman s-a căsătorit cu un copil melancolic, pe care apoi l-a înşelat. În loc de a-
şi folosi energia în încercarea de a o face pe ea să nu mai fie „amărâtă“, a ales să

Come to me my melancholy baby
Cuddle up and don’t be blue ... .

Smile, my honey dear,

While I kiss away each tear,
Or else I will be melancholy, too. (n. trad.)

86
concureze, într-o încercare lipsită de orice succes, în a fi şi mai trist decât ea. Fiecare
dorea să fie cel consolat, în loc de a consola.

Herman: Vreau să fiu fericit acasă.

Mary: Bine. Închide ochii. Intri în casă. Bine? Păşeşte în fericire.
Herman: Bine.
Mary: În ce parte a casei te afli?
Herman: În bucătărie.
Mary: Încă fericit?
Herman: Da.
Mary: Priveşte în jur. Spune-mi în legătură cu ce eşti fericit sau nefericit.
Hermann: Sunt în bucătărie. Soţia mea este acolo, lucrând ceva. Spun „Bună“, îmi dau
jos haina, o agăţ de scaun.
Mary: Încă fericit?
Herman: Da. Într-o dispoziţie destul de bună. Eu ... oh ... . Acum sunt prins în laţ. Vreau
să vorbesc despre mine, doar să vorbesc ... şi intru într-o luptă cu mine însumi şi lupta
este ... să împărtăşesc nişte lucruri pe care le gândesc sau să vorbesc despre ce vrea ea
să vorbească?
Bob: Deci repeţi?
Herma: Nu discuţia, ci ideea. S-o fac, să n-o fac?
Mary: Şi apoi?
Herman: Încep să vorbesc. Un fel de conversaţie ... . Spun ceva ... .
Bob: Fii acolo. Spune-i ei.
Herman: Deci intru şi îi spun: „Am avut câteva sentimente triste în legătură cu Annie“.
Mary: Cine e Annie?
Herman: Fiica noastră care a murit acum trei ani.
Mary: Deci intri şi îi spui ceva trist. Şi apoi ...?
Herman: Amândoi suntem trişti. După una sau două propoziţii, ea vorbeşte despre
sentimentele ei triste în legătură cu Annie şi apoi începe o conversaţie lungă despre
sentimentele ei triste în legătură cu Annie şi apoi eu nu mai scot o vorbă şi ascult.
Sunt tensionat, nu am apucat să vorbesc despre sentimentele mele.
Mary: OK, un contract este să-ţi iei la revedere de la Annie. De asemenea, aud că voi doi
concuraţi pentru tristeţea voastră.
Herman: Nu sunt supărat că ea este mai tristă, dar ea nu-mi ascultă durerile.
Mary: Ştii, este destul de rău că aţi avut un copil care a murit. Cred că voi găseaţi lucruri
triste şi înainte de asta.
Herman: E adevărat. Nu sunt obişnuit ... cu fericirea.

Deşi nu îl considerăm pe Herman suicidar, verificăm întotdeauna acest aspect cu

clienţii noştri melancolici. A spus că nu este, şi-a imaginat sinuciderea doar în termeni
romantici care includ salvarea în ultimul moment şi a spus că nu va încerca nici măcar o
tentativă de suicid. A formulat cu uşurinţă că nu va încerca niciodată să se sinucidă
accidental sau intenţionat.
Apoi i-am cerut lui Herman să experimenteze cu alţi participanţi la workshop, să
le povestească numai situaţii vesele şi apoi să ne spună cum a fost în şedinţa din ziua
următoare. Nu am mai lucrat cu el în această şedinţă. Când tratăm clienţi care sunt veşnic

87
trişti, stabilim imediat schimbarea patternului mângâierilor. Dacă pur şi simplu ignorăm
mângâierile pentru tristeţe, persoana poate deveni depresivă datorită lipsei mângâierilor.
Vrem să fim siguri că persoana va cere mângâieri vesele, le va primi şi le va folosi.
În următoarele şedinţe am înţeles originea nefericirii sale şi am lucrat cu noile
decizii, timp în care el a găsit o cale de a fi fericit în ciuda a ceea ce i s-a întâmplat în
copilărie. Şi-a luat la revedere de la un tată absent şi apoi de la fiica sa moartă. Ultimul
pas este să se aprecieze pentru propria fericire spumoasă şi creativă. Pregătindu-se pentru
întoarcerea acasă, a reconstituit de mai multe ori scena din bucătărie, până când a înţeles
că soţia sa are dreptul să se simtă oricum şi sentimentele ei sunt independente de ale sale.
A plănuit să o invite să meargă cu el la un maraton de terapie şi ne-a cerut o recomandare
în apropierea domiciliului său. A spus că se va bucura de viaţa sa chiar dacă ea va merge
sau nu cu el la un maraton de terapie, sau dacă va face schimbări personale.
Julien, un arhitect de 50 de ani din Franţa, este trimis de un prieten pentru că „nu
are nici un motiv real să fie trist“, dar este veşnic trist. În primele zile ale workshop-ului
s-a apărat împotriva lucrului asupra problemei sale, cu toate că, în afara şedinţelor
terapeutice, ne-a spus că este foarte trist datorită scăderii abilităţilor sale sexuale. A patra
zi a început să lucreze:

Julien: Sunt atât de obosit. Sunt atât de obosit. Sunt epuizat, sunt atât de obosit să fac
dragoste, prea obosit pentru a trăi.
Bob: E greu să-ţi menţii energia, când ai nişte lucruri cu care nu te confrunţi. Cred că îţi
foloseşti multă energie ca să nu lucrezi asupra blocajului în care te afli. (Spus pe un
ton foarte înţelegător.) Cum era când erai băieţel şi te simţeai trist?

Julien nu-şi aminteşte să fi fost trist când era copil. A fost un copil genial stimulat
de tatăl său să fie precoce. În fiecare după-amiază tatăl venea acasă să-l înveţe pe tânărul
Julien matematici avansate şi apoi îl ducea la universitate să-l arate profesorilor şi
absolvenţilor. Julien spune că îi plăcea să facă asta, că îl iubea pe tatăl său şi o adora pe
mama sa. Nu găsea nimic trist în toată copilăria lui. L-am întrebat apoi când a început să
fie trist.

Julien: Când aveam 13 ani am fost trimis la universitate. O iubeam atât de mult pe mama
şi mi-a lipsit. Ştiam că pentru a fi bărbat trebuia să trăiesc departe de ea. Aşa e viaţa.
Aşa e când creşti.
Mary: Erai suicidar atunci?
Julien: Niciodată. Şi nu sunt nici acum. Nu mă voi sinucide.
Mary: Bine. Vrei să iei în considerare renunţarea la suferinţă?
Julien: O, da! De aceea mă aflu aici.
Mary: Programul tău este să suferi ... modalitatea de a fi bărbat este să suferi ... chiar şi
modalitatea prin care îţi dovedeşti bărbăţia este de a suferi. Asta ai spus legat de
plecarea la universitate.
Julien: Da?
Bob: Nu pari sigur.
Julien: Eu... . Sugerezi că mă fac singur să sufăr?

88
Mary: Mai mult sau mai puţin. Îmi imaginez că biserica şi şcoala de lângă ea ţi-au arătat
cum să o faci. Oricine ştie că sfinţii importanţi sunt cei care au suferit cel mai tare şi
nu cei care au făcut ceva valoros.
Julien: (Râzând) E adevărat. Şi obişnuiam să-mi imaginez că eram preot ... un preot
foarte trist. Eu mi-am produs tristeţea? Sunt uimit. Nu-mi pot explica. M-am gândit că
tristeţea mea e foarte complicată şi de fapt este foarte simplă? Eu fac ca lucrurile să
fie triste?
Mary: Da. Hei, cine te-a învăţat cum să suferi? Cine e suferindul, mama sau tata?
Julien: Ambii. În special mama. Da. Ea a făcut asta.
Mary: Cum a făcut asta?
Julien: Cum? Avea ceea ce eu numesc cancer galopant în ultimii patruzeci de ani, de
când eram mic.
Mary: Avea cancer?
Julien: Nu, niciodată nu a avut cancer. Mereu avea dureri şi credea că e vorba de cancer.
Şi suferea teribil, mereu, pentru că nu avea cancer. Sau uneori credea că are cancer,
dar că nu simte durere. O vizitez acum. Dacă o iubesc? Da. Are 80 de ani. Mergând
spre ieşire, chiar înainte de a închide uşa, aud că mai nou are pneumonie. (Julien
începe să gesticuleze, să vorbească expansiv şi râde în timp ce vorbeşte.) Un vecin
este pe moarte, mama are o durere în umăr atât de teribilă că nu poate să facă nimic,
aproape că nu a putut face un desert pentru mine, dar l-a făcut oricum. (Râde din
inimă.)

Şi membrii grupului râd.

Pe măsură ce spune această poveste, Julien începe procesul de separare de
credinţa în suferinţa mamei sale. Pentru prima oară de când a ajuns la workshop respiră
adânc şi are vocea vie.

Mary: OK, Julien. Uită-te la mama ta acolo ... lamentându-se, suferind, arătându-şi
tristeţea. Imaginează-ţi că eşti cu ea. OK? Acum spune-i ceva diferit. spune: „Mamă,
mă simt cu adevărat grozav. Nu am fost niciodată mai fericit“.
Julien: O, nu. Asta ar fi foarte grav. Ar fi crud. Se presupune că nu trebuie să fii fericit
când mama ta suferă. (Râde). Am înţeles foarte bine.

Lui Julian i s-a dat comanda Parentală: „Nu trebuie să fii fericit când mama ta
suferă“. Dacă Julien ar fi terapeut i-am fi derulat banda ca să audă şi să înţeleagă
comutarea „să fii – să fiu“. Vrem ca terapeuţii să se audă ca să înveţe să îi audă pe clienţii
lor. Nu l-am oprit pe Julien deoarece a lucrat bine.

Mary: Ce s-ar întâmpla dacă i-ai spune mamei tale: „Am o durere teribilă în stomac ... “.
Julien: O, Doamne! Ar avea toate medicamentele, ar vrea să mă mut înapoi acasă, aş avea
camera mea pregătită, ar susţine conversaţia ore în şir.

Julien a fost răsplătit pentru realizari şi nefericire, deşi nu îşi aminteşte să fi fost
nefericit. Poate că felul în care mama lui iubea făcea nefericirea să pară fericire. Poate că
e adevărat că avea nevoie să plece de lângă ea la 13 ani şi cu toate acestea, sentimentul
său parazit de o viaţă era încercarea de a se întoarce acasă. „Ar avea toate

89
medicamentele, ar avea camera mea pregătită!“. Iată cum într-o şedinţă de lucru amplu
s-a făcut ce se face în multe ore de terapie şi Julien nu are nevoie de multe ore, se
schimbă deja.

Julien: Îmi iubesc mama, dar nu mai vreau atenţia ei pentru asta de acum încolo.
Întotdeauna era drăguţă cu mine când eram bolnav. (Râde din nou.) Nu am înţeles
înainte. În tot acest timp am fost trist şi nu am înţeles. Eram conştient că era puţin
nebună în legătură cu toate chestiile astea, toate bolile ei, dar nu am fost conştient că
şi eu eram probabil puţin nebun în legătură cu tristeţea mea.
Mary: Ai înţeles un lucru important! Acum ... din noua, vesela, nesuferita ta poziţie dă-i
drumul mamei tale şi adu-o pe soţia ta. Acum, fără dramatism, spune „Nu vreau sex
la noapte“.
Julien: E adevărat. Am făcut din asta o suferinţă, ca şi cancerul. „Draga mea, la noapte
nu vreau sex“.
Mary: Eşti încă fericit?
Julien: Da.
Mary: Vreau să fii absolut sigur de asta. Să înţelegi cu adevărat că poţi fi fericit în fiecare
noapte, chiar dacă faci sex sau nu. Ai de gând să iei acest lucru cu tine acasă?
Julien: (După o pauză scurtă) Îmi voi aminti că dacă nu vreau o noapte să fac sex nu
înseamnă că sunt bolnav sau ratat. (Începe să chicotească) Ştiu ce voi face. Îi voi face
un cadou soţiei mele. Un vibrator.
(Întregul grup îl încurajează, îl aprobă, aplaudă.)
Julien: Şi din poziţia mea nesuferită, îmi va plăcea şi mie vibratorul.

Suntem încântaţi de ideea lui cu vibratorul; nu îi va da soţiei sale injoncţiunea pe

care i-a dat-o mama sa: „Nu fi fericit când eu nu sunt fericită„. Ne-am ocupat întâi de
sentimentul său parazit de tristeţe, înainte de problema sa sexuală, pentru ca el să nu
continue să creadă că fericirea sa depinde de rezolvarea acestei probleme.
Inversăm ordinea terapiei, dacă problema comportamentală este mai importantă
decât răspunsul afectiv. Dacă Julien, de exemplu, era impotent din punct de vedere sexual
datorită consumului prelungit de alcool, i-am fi cerut să înceteze să bea şi nu am fi găsit o
cale de a fi un alcoolic fericit, nesexual.
Unii clienţi nu vor lua în considerare un contract de a fi fericiţi, deoarece cred că
nu au fost niciodată fericiţi:

Jim: Am fost întotdeauna trist. Nu ştiu. Am fost mereu aşa.

Mary: Care este mitul naşterii tale? (Punem această întrebare când un client spune că a
fost întotdeauna într-un anume fel, pentru a afla care este injoncţiunea cea mai
timpurie.)
Jim: Nu înţeleg ce vrei să spui.
Mary: Care este povestea despre naşterea ta? Ce spuneau ei?
Jim: Nu am detalii ... despre mine. Mi s-a spus... . Era o glumă de familie că m-am născut
la o zi după ce au aruncat bomba.
Mary: Ce e aşa amuzant?
Jim: Nimic.

90
Mary: Ai spus că era o glumă de familie. Asta înseamnă că se presupune că e ceva
amuzat.
Jim: Ei bine, ce vroiau ei să zică este că ... s-au petrecut două dezastre unul după altul.

Jim a lucrat pentru mai multe probleme ... să decidă să trăiască, să se placă, să-şi
accepte importanţa şi, în final, să fie fericit. Deoarece nu avea nici o idee despre el ca
fiind un copil fericit, i-am cerut să se întoarcă în timp, căutând un moment în care a fost
fericit. (Până acum, nu am întâlnit nici un client care să nu găsească o scenă fericită,
deşi mulţi dintre ei jură, la început, că nu au fost niciodată fericiţi.) Ca şi mulţi alţi clienţi
trişti în mod cronic, Jim a găsit o scenă când era singur şi în afara casei.

Jim: (După o pauză foarte lungă) OK. Obişnuiam să mă distrez jucându-mă în golf.

I-am cerut să descrie golful, să-l descrie pe micul Jim şi să descrie ce făcea. Apoi
i-am cerut să-l vadă pe Jim cel trist şi să-şi imagineze un dialog între cei doi. „Fii pe rând
fiecare dintre cei doi tineri Jim“. Fiecare va începe cu „Sunt important pentru Jim cel
adult deoarece...“. Lucrul încetează când Jim decide să nu-l mai care după el pe Jim cel
trist şi să-l folosească pe acest Jim numai când suferă o pierdere reală: „Vei fi cu mine
numai când voi avea nevoie de tine. Nu mai eşti albatrosul meu“.
Alţi clienţi, văzând astfel partea lor tristă şi partea lor fericită, pot recunoaşte că
partea amărâtă a fost valoroasă pentru a obţine mângâieri. Atunci, sarcina lor este de a
căuta alte modalităţi de a primi mângâieri.
Dan se menţine trist etichetându-şi mediul ca fiind trist şi refuzând să-l schimbe:

Dan: Vreau să încetez să mă mai simt atât de împovărat.

Bob: Pune-o pe soţia ta în faţa ta şi spune-i că e o povară.
Dan: Este. Eşti. Eşti o povară. Ai băut prea mult în ultimii 15 ani. Nu pot avea încredere
în tine când bei. Sunt îngrijorat permanent pentru tine când sunt plecat.
Bob: Îi spui soţiei tale cum îi schimbă comportamentul îngrijorarea ta?
Dan: Nu îl schimbă, bineînţeles. Dar nu pot să mă opresc să nu fiu îngrijorat.

Am lucrat cu el în legătură cu poziţia sa „nu pot“ şi i-am cerut mai multe detalii
despre viaţa sa actuală. Soţia sa nu îşi face rău şi nu face rău altora, cu excepţia
posibilului rău pe care îl face corpului său, datorită consumului excesiv de alcool. Dan nu
o place şi nu se simte bine cu ea. Copii au plecat la colegiu. I-am spus că era „trist şi
îngrijorat“ dinainte de a se căsători. A vorbit despre o multitudine de griji, apoi:

Dan: ... mama mea. Eram foarte îngrijorat pentru ea. Nu era fericită. Părinţii mei nu au
fost niciodată fericiţi. Nu aş numi-o căsnicie. Au stat împreună din cauza mea.
Mary: Norocosul de tine. (Sarcastic)
Dan: Ştiu, era o tâmpenie. Nu ştiam atunci. Eu ... era o povară. Încercarea de a o face
fericită.
Mary: Deci asta e povara originară. Aşa ai învăţat să consideri femeile poveri, să te
căsătoreşti cu una şi să o declari povară şi acesta este motivul pentru care nu ai
divorţat. Şi îţi înveţi copii că mariajul este o povară pe viaţă, în aşa fel încât, într-o zi,
ei vor deveni poveri sau împovăraţi.

91
 Mary a fost dură cu el, deoarece, ca mulţi alţi suferinzi, el nu acţionează în
interesul său şi aşteaptă atenţii pozitive pentru că suportă, nu pentru schimbare.
Alţi clienţi, care se preţuiesc pentru că sunt sensibili cu lumea din jurul lor, îşi
justifică tristeţea sugerând că ar fi oarecum indecent să fie fericiţi într-o lume nefericită.
O modalitate de a afla care este sentimentul parazit favorit pentru fiecare client este de a
spune: „Închide ochii. Dă-ţi timp să vezi lumea aşa cum este. Mergi în locuri diferite din
lume şi vezi ce se întâmplă. Ce simţi?“ (Nu sugerăm locuri „fericite“ sau „nefericite“.).
Cei mai mulţi exprimă sentimentele lor parazite, pe care le consideră răspunsuri naturale
şi potrivite circumstanţelor din lume. Le sugerăm să-şi ia angajamentul de a lucra pentru
schimbarea lumii dintr-o poziţie fericită, lucru pe care îl fac acum dintr-o poziţie tristă.
Clienţii mai sofisticaţi consideră că inconştientul controlează emoţiile şi că, de
aceea, nu este posibil să înlocuiască tristeţea cu fericirea, fără o examinare îndelungată a
inconştientului. Ca şi în cazul lui Julien, acest lucru nu este adevărat.
Clienţii trişti folosesc tristeţea aşa cum clienţii furioşi folosesc furia ... pentru a
manipula şi a-i presa pe ceilalţi ca să se schimbe.

Jo: I-am spus că doresc monogamie. Eu .. (plângând) noaptea trecută m-a chemat şi i-am
spus şi în timp ce vorbea cu mine (plângând în hohote) avea pe altcineva în
apartamentul nostru. Ceea ce vreau este să decid ... să-i spun .. căsătoreşte-te cu mine
şi nu mai face sex cu altcineva ... sau am să te părăsesc.
Mary: OK. Te simţi bine în legătură cu asta?
Jo: Nu. Mă simt tristă.
Mary: Deci vrei ca el să se schimbe? Este vreo părticică din tine care spune: dacă voi fi
suficient de tristă, îl voi schimba?
Jo: Mă întorc mereu asupra felului în care mă simt ... insist ... să arăt cât de rănită sunt. Şi
asta nu ajută deloc. Asta încep să înţeleg. Seminarul vostru despre sentimente parazite
şi încercarea de a-i schimba pe ceilalţi ... aici mă înfund. Vreau ca el să vadă cât de
furioasă şi de rănită sunt, ca să îmi fie fidel.
Bob: Deci se va schimba.
Jo: Şi asta nu merge. Aşa mă împiedic să găsesc o cale. Arătându-i mereu şi mereu cât de
rănită sunt. (Plângând în hohote) Urăsc aceasta parte siropoasă şi groaznică din mine!
VREAU CA EL SĂ SE SCHIMBE.
Mary: Şi dacă el ar fi aici, ce ar spune?
Jo: Nu se va schimba. El nu vede nimic rău în a avea ... o mulţime de amante. Şi spune că
şi eu pot avea amanţi, dar eu nu vreau.
Mary: Deci ce vei face?
Jo: Ceea ce am făcut întotdeauna ... să încerc să fac totul atât de bine pentru el, ca el să
mă vrea. Şi să îl implor să se schimbe. (Plânge din nou)
Mary: Prevăd următoarea secvenţă. Întâi, tu rămâi tristă, ca el să se schimbe. Doi, el
refuză să se schimbe. Trei, tu devii mai tristă. Patru, el spune: „Nu vreau să trăiesc cu
o persoană atât de tristă“ şi îţi dă papucii. Şi apoi îşi aranjează menajul cu
următoarea mare dragoste a vieţii sale, care va fi o oarecare cu care se va culca în
momentul în care se plictiseşte de tine.
Jo: Înţeleg că asta este secvenţa.

92
Bob: Şi cred că trebuie să fi cunoscut această secvenţă când ai aranjat să fii următoarea
mare dragoste din viaţa lui. O parte din tine trebuie să fi ştiut această secvenţă.
Jo: Văd foarte clar. Da, am ştiut despre celelalte iubite ale lui. Provocarea a fost să fiu
atât de bună ... o, la dracu, am vrut să nu mai fiu o ratată. Cu bărbaţii sunt o ratată.
Mary: Ce vei face în legătură cu asta?
Jo: În primul rând, voi fi fericită, indiferent ce va face el. Poate că nu voi rămâne cu el.
Poate că nici nu mă voi întoarce la el când se va termina workshop-ul. Am trei
săptămâni să lucrez asupra acestui lucru. Încep prin a fi fericită aici. Şi apoi, aş dori
să clarific lucruri din trecutul meu ... indiferent ce e ... şi anume căeu ... ceva ce are
legătură cu faptul că sunt vioara a doua pentru orice bărbat.
Bob: Îmi place ce spui şi îmi place de tine!

Mai târziu, în cursul workshop-ului, a identificat că tristeţea ei are legătură cu

multe scene din copilăria ei, în care a decis „Nu voi obţine niciodată ceea ce doresc“ şi
era tristă.
June a sperat, în secret, că nefericirea ei ar fi putut să-i schimbe pe soacra şi pe
soţul ei. Lucrul ei este un exemplu pentru două abordări diferite ale aceluiaşi material
trist ... cu rezultate semnificativ diferite.

June: Vreau să mă descurc cu soacra mea. Ea nu vorbeşte engleza şi eu nu vorbesc

mandarina. Vorbesc cantoneza. Aşa că nu pot vorbi cu ea.
Terapeut/Cursant: Uită-te la soacra ta, pretinde că vorbeşte engleza şi spune-i.

June spune că soacra ei invită oameni acasă la ea fără permisiunea ei, se bagă în
creşterea copiilor şi se comportă ca şi cum ar fi „şeful casei mele“. Apoi, June explică că
întreaga situaţie este fără speranţă, datorită obiceiurilor din casele chineze.

Terapeut: Dă-i soacrei tale un exemplu clar despre ceea ce vrei tu să schimbi la tine şi
despre ce vrei ca ea să schimbe. (Acest terapeut este priceput şi face o treabă bună.)
June: Vreau să fiu şefa casei mele. Când vin acasă de la serviciu vreau să fiu şefă. Un
exemplu anume? (Suspină de câteva ori) Sâmbătă, chiar înainte de a pleca către acest
workshop, a trebuit să gătesc pentru toţi oaspeţii ei din Hong Kong.

Această informaţie a fost prea mult pentru femeile terapeut din grup, inclusiv
pentru Mary. (Terapeuţii bărbaţi au rămas discreţi, neimplicaţi. Bob nu a fost prezent.)
Grupul a sugerat ca June să-şi forţeze soţul să vorbească cu mama lui, că June ar fi trebuit
să părăsească, pur şi simplu, casa şi să nu-şi servească soacra, că ar fi trebuit să îşi lase
soacra să gătească. June, cu succes a răspuns la toate sugestiile cu „Da, dar ...“.

June: Nu vreau ca ea să gătească în casa mea. Dacă se găteşte ceva, vreau să o fac eu. Nu
o vreau în bucătăria mea. Nu vreau nici măcar să-mi atingă oalele şi tigăile. (Pauză
lungă). Am lucrat mult asupra acestei probleme în grupul meu de terapie în San
Francisco. Şi am clienţi cu aceeaşi problemă. Nu ştiu dacă există vreun răspuns.
(June începe să plângă.)

93
 Ziua următoare a adus aceeaşi problemă, în şedinţa de terapie condusă de Bob şi
Mary.

June: Am lucrat asupra acestei probleme ieri, în grupul de lucru. Mă simt atât de
victimizată. Nu am nici un drept în casa mea. Mi-e teamă că soţul meu mă va alunga.
Bob: Exemplu.
Mary: Dacă nu găteşte pentru prostănaca de soacră-sa şi pentru toţi turiştii din Hong
Kong! Iah! (Mary părăseşte scaunul terapeutului şi se aşează în spatele grupului. Îşi
scutură capul într-o oroare şi înfrângere exagerată, apoi îşi ia capul în mâini.)
Bob: Despre ce este vorba? Soacra ta nu găteşte bine? Credeam că toate soacrele
chinezoiace sunt bune bucătărese. Cum ai avut parte de aşa o dezamăgire?
June: (Începe să chicotească) Este o bucătăreasă extraordinară.
Bob: Cum de găteşti tu, atunci?
Mary: (Din spatele camerei) Te va uimi, Bob. N-o să-ţi vină să crezi!
June: (Încă chicotind) Ei bine, nu ştiu de ce gătesc, chiar nu ştiu. Îmi amintesc de ce am
spus ieri că gătesc ... în grupul de ieri. Dar nu ştiu.
Mary: Ştiu de ce o faci. Găteşti ca să îi pedepseşti!
June: O, Doamne! Ai dreptate!

Asta a fost evident pentru Mary în ziua precedentă, când a auzit refuzul lui June
de a găsi o soluţie. Mary nu a fost sigură că June ar accepta această concluzie, aşa că a
jucat întreaga scenă cu umor, pentru a accesa Copilul inteligent, vioi şi creativ al lui June,
în locul Copilului trist, îmbufnat şi adaptat, de ieri. Şi Bob, cu toate că nu ştia ce se
întâmplase, a făcut la fel.

June: O, Doamne. Îmi imaginez scena. (Vorbeşte printre explozii de râs) E aşa de
amuzant. Aceasta e ziua ... a fost ziua ... dinainte de a veni aici. Toţi acei oameni teribil
de formali şi cuviincioşi din Hong Kong, în costumele lor negre şi cămăşile albe. (Râde
atât de tare, un timp, că nu poate vorbi.) Nimeni pe lume nu este atât de ţeapăn şi de
formal ca cei din Hong Kong. (Din râs, plânge) Oh ... oh ... am decis să fac un grătar. A
fost îngrozitor. Soţul meu a trebuit să plece după cărbuni şi focul nu se aprindea şi lor,
oricum, nu le plac grătarele. Oh ... oh ... soţul meu s-a ocupat de grătar cât timp eu am
făcut salata şi orezul. Of ... of ... nu am crezut niciodată ... singurul lucru care le-ar fi
plăcut din întreg meniul ... orezul fiert. Oh ... l-am făcut şi am uitat să-l servesc. Nu am
ştiut niciodată ... fac toate astea ca să-i pedepsesc!

Ne-am oprit în acest punct. Cei care aşteaptă noi decizii clar formulate, nu vor
găsi nici una în acest fragment de lucru şi, cu toate acestea, June a încetat să mai fie
îmbufnată, tristă, a încetat să o mai învinuiască pe soacra ei, sau să aştepte ca să se
schimbe şi nu a mai considerat situaţia ei ca fiind fără speranţă. A descoperit cum să
folosească talentele casnice ale soacrei în avantajul său. Şi cel mai important, renunţând
la tristeţea şi la rolul ei de martir, s-a eliberat pentru a se amuza în viaţă.

TRISTEŢEA REPRIMATĂ

94
Roy: Nu am plâns deloc când a murit mama.
Mary: Cum aşa?
Roy: Noi nu plângem. În familia mea nu ... plângem. Aveam doar nouă ani. Nu am plâns
de atunci.
Mary: Eşti de acord să fii acolo şi să-ţi permiţi să simţi ce simţi?
Roy: Nu sunt sigur. Nu sunt sigur că vreau să fiu acolo. Vreau să ne oprim.
Mary: OK. Într-o zi poate vei dori să te laşi să simţi ce simţi ... să simţi cum te-ai fi simţit
atunci, dacă ar fi fost cineva lângă tine să înţeleagă.

Roy a început brusc să plângă. A plâns cam cinci minute, în timp ce un alt client îl
ţinea în braţe.

Bob: Cum te simţi acum?

Roy: Puţin încurcat. În cea mai mare parte, bine. Mai uşor. Îmi încurajez propriii pacienţi
să simtă. Pe mine nu m-am încurajat ... până acum.
Mary: Sunt bucuroasă că ţi-ai permis să-ţi cunoşti tristeţea. Teoria mea este că cei care îşi
reprimă furia sunt în pericol de a deveni victime, deoarece nu spun: „La dracu, dă-te
jos de pe piciorul meu!“. Cei care îşi reprimă frica, o pot face pentru a se lăsa ucişi. Şi
cei care îşi reprimă tristeţea tind să-şi lase veselia fără grai.
Roy: Mulţumesc, îmi place teoria ta şi cred că ai dreptate.

Clienţii cărora le e frică de propria furie tot pot face lucruri importante pentru ei.
Renunţă la vină, tristeţe, anxietate, decid să trăiască, să se bucure de sexualitatea lor, să
devină mai productivi. Mai târziu, după ce iau alte decizii importante pentru viaţa lor sunt
gata să se confrunte cu teama de furie şi să se desensibilizeze. Clienţii cărora le e teamă
de propriile lacrimi sunt mult mai greu de tratat, deoarece, rareori lucrează ceva
important, până când nu se desensibilizează. Am fost încântaţi că Roy şi-a permis să
plângă. Să plângi o singură dată este de obicei suficient pentru desensibilizare, dacă acest
lucru este mânuit corect de către terapeut şi de către grup. După această şedinţă, Roy şi-a
permis să meargă spre alte zone, în loc de a rămâne psihiatrul intelectual, fără sentimente,
uşor deprimat, care fusese în ultimii 20 de ani.
Roy este un tip de client căruia îi este frică să-şi arate tristeţea. Un alt tip este cel
pe care noi îl numim „Superman“. În timpul perioadei de stabilire a contractului într-un
workshop, Superman intră cu întârziere în cameră şi fie se trânteşte într-o poziţie de
relaxare exagerată, fie stă baţos, cu braţele încrucişate pe piept. Se uită în altă parte, nu la
terapeut, în timp ce declară: „M-am gândit mult în legătură cu ce aş putea să vreau să
lucrez aici şi mi se pare că nu am nici o problemă. Dacă găsesc ceva, vă anunţ“. În restul
workshop-ului, va juca „tăticul puternic“ cu câteva femei „neajutorate“, sau va găsi nişte
tipi la fel de speriaţi de lacrimi, cu care poate juca un joc minor de „delincvent juvenil“.
Vor lipsi de la şedinţe, vor arunca glume despre terapie şi vor găsi reguli neimportante
pentru a le încălca. În ambele roluri, acest tip de terapeut se apără cu succes împotriva
lucrului personal. De obicei, este implicat în lucrul cu delincvenţi sau criminali, cu ale
căror cazuri se aseamănă, cu o singură diferenţă foarte importantă: nu este psihopat. Este
o fiinţă umană care respectă legea şi care iubeşte profund, care a decis în copilăria

95
timpurie că „nimeni nu mă poate face să plâng“ şi care a crescut îngrozit de a-şi arăta
atât tristeţea, cât şi frica. De aceea apare ca „Superman“.
Când o astfel de persoană îşi dă permisiunea de a lucra, rezultatele sunt grozave.
Zip nu a lucrat în timpul unui workshop de o săptămână, până în ultima
dimineaţă. Apoi, a spus că vrea să „înţeleagă“ un vis care „mă deranjează puţin“. Pe
măsură ce a început să relateze visul, a devenit din ce în ce mai speriat, răsucindu-şi
mâinile şi încordându-şi vocea în lupta împotriva emoţiilor. Visul său, pe scurt, este:
„Stau la birou în biblioteca mea şi brusc, realizez că fiul meu nu este cu mine. Fug în
curtea din spate şi îl văd plutind mort, în piscina noastră“. Este foarte agitat din cauza
acestui vis şi mărturiseşte că s-a torturat cu interpretări bazate pe ceea ce ştia despre
„ostilitatea inconştientă“ şi „dorinţele de moarte“. Îşi adoră fiul.
Bob lucrează foarte grijuliu, făcându-l să fie fiecare parte a visului şi să pretindă
că fiecare parte este un aspect al propriei personalităţi. Zip devine biroul: puternic, masiv,
pe care te poţi baza; biblioteca: închisă, niciodată în dezordine, plină de informaţii; aleea
de cărămidă, care duce la piscină: rezistentă şi nu prea interesantă; piscina: răcoroasă şi
calmă. Până acum a prezentat toate aceste atribuţii ca părţi ale personalităţii sale. În timp
ce lucrează se luptă cu lacrimile şi când devine piscina, începe să plângă. Continuă să
plângă câteva minute, înainte de a fi din nou gata să lucreze cu visul.

Bob: Fii copilul din visul tău.

Zip: Sunt frumos, minunat, cel mai important lucru din viaţa lui Zip. (Plânge din nou)
Bob: Spune mai mult.
Zip: Sunt inteligent. Iubesc viaţa. Sunt ... mort.
Bob: Vezi dacă se potriveşte... . Sunt partea din Zip care este frumoasă, iubitoare,
inteligentă, care iubeşte viaţa, cea mai importantă parte din viaţa lui Zip. Şi această
parte din Zip este moartă.
Zip: Mulţumesc! Da, se potriveşte! M-am scufundat în lucru ... în ... îhi, se potriveşte!
Am înecat partea vie din mine. Mulţumesc, Bob. Gata! Nu o să mă mai înec de acum
încolo!

Când un client ca Zip îşi dă permisunea să-şi exprime sentimentele, este vital ca
experienţa să fie una pozitivă. Să presezi un client să simtă şi apoi să-l laşi fără o nouă
decizie, poate fi un viol terapeutic. Cerem terapeuţilor să nu încurajeze sentimentele
intense, decât dacă ştiu exact cum să promoveze o concluzie reuşită. În cazul lui Zip ar fi
fost complet neterapeutic dacă i s-ar fi permis să continue cu presupunerea că visul său
era o exprimare a „ostilităţii îngropate“ sau dacă ar fi fost lăsat să plângă, fără o
rezolvare. În schimb el a obţinut o minunată nouă decizie: „Nu o să mă mai înec“, în timp
ce a învăţat şi faptul că nu este periculos să simtă.

FRICA ŞI ANXIETATEA

Definim frica ca un răspuns emoţional la un pericol real sau imaginar actual şi

anxietatea ca un răspuns la un pericol real sau imaginar viitor. Unei persoane îi este frică
de o armă de jucărie, ca şi când ar fi reală, dacă crede că aceasta este reală. O persoană
fobică ştie că frica sa este imaginară, dar este speriată ca şi când pericolul ar fi real.

96
Persoana anxioasă îşi spune poveşti înspăimântătoare despre ce ar putea întâlni într-o
bună zi.
În toţi anii de când practicăm psihoterapia, nu a existat un pericol real în grupurile
noastre de terapie; în consecinţă, fricile despre care am auzit în încăpere erau imaginare.
Cu toate acestea, fricile şi anxietatea, pe care le prezintă clienţii din viaţa lor de zi cu zi
pot fi reale. Prima sarcină a terapeutului este să identifice dacă pericolul este real. O
persoană speriată de un soţ periculos are nevoie de ajutor pentru a decide cum să se
apere. Clienţii care se expun pericolului real şi nu fac nimic ca să se protejeze, pot trăi
decizia disperată: „Te voi face să mă omori“ sau: „Te voi lăsa să mă omori“. Aspectul
crucial al terapiei este un contract de auto-protecţie şi apoi, o nouă decizie de a-şi valoriza
şi proteja propria persoană.
Când o persoană este speriată de o situaţie prezentă sau viitoare nepericuloasă
căutam o scenă timpurie care este prototipul fricii de azi.

Jay: O, la dracu, mi-e frică să lucrez în grup, ştii asta?

Bob: Ştiu că nu ai lucrat încă. Aştepţi până la sfârşit, pentru a-ţi menţine frica.
Jay: Nu, nu am făcut aşa. Am aşteptat deoarece eram speriat.
Bob: Dacă ai fi dorit să nu-ţi mai fie frică, ai fi lucrat primul şi apoi te-ai fi relaxat pentru
tot restul zilei.
Jay: Eu ... când mi-e frică ... amân şi amân şi mi-e tot mai frică. Ai dreptate.
Mary: Eu îl numesc sindromul „săriturilor de la trambulină“. Îţi aminteşti când erai copil?
La începutul fiecărei veri, curajoşii pur şi simplu înaintau până în capătul celei mai
înalte trambuline şi săreau. Cei fricoşi nici măcar nu se gândeau să urce pe trambulină
şi să se distreze înotând. Cei care se torturau, mergeau până la capătul trambulinei, se
uitau în jos, îşi spuneau poveşti de groază şi se întorceau. O făceau de mai multe ori,
înainte de a sări de pe trambulina înaltă.
Jay: Îhi. Am făcut-o şi aici. Mă pregăteam ca să lucrez şi apoi nu o făceam. Întotdeauna
aştept până la sfârşit.
Bob: Ce lucru teribil ţi s-a întâmplat în clasa întâi sau a doua? (Bob se „scufundă direct“
în trecutul lui Jay)
Jay: Îmi amintesc ceva din clasa a doua. Mi-am pierdut rândul. Fiecare citea pe rând cu
voce tare şi am devenit interesat de poveste. Mi-am pierdut rândul şi profesoara m-a
pus la colţ. S-o ia dracu, nimeni nu o să mă mai pună la colţ vreodată. Hei, de asta
cred că nu m-am dus la maratoanele lui X (nume de terapeut) ... deoarece am auzit că
pune oamenii la colţ. Nimeni nu o să mă mai pună la colţ vreodată. (Râde) Am
terminat cu asta ... . Sunt gata să lucrez.

Bob a ales „clasa întâi sau a doua“ deoarece nu era de acord cu credinţa lui Jay că
fusese „întotdeauna“ speriat în grup. A descoperit că frica de a vorbi în grup începe
deseori în primii doi ani de şcoală şi este rezultatul tachinării şi ironiilor profesorilor şi
elevilor. Cititul cu voce tare este un eveniment traumatic în viaţa multor copii.
Există multe alte abordări pe care le-am fi putut folosi cu Jay. I-am fi putut cere să
privească cu atenţie fiecare persoană din grup. Deseori o persoană nu mai este anxioasă
privind fiecare individ, în locul unei umbre neclare. Dacă încă este anxioasă, poate spune
fiecărei persoane: „Mi-e frică de tine deoarece ...“ sau „Nu mi-e frică de tine
deoarece ...“.

97
 Apoi vom lucra cu ea să-şi prezinte propriile proiecţii şi să fie conştientă de
abilitatea de a scrie poveşti înspăimântătoare despre alte persoane. În timp ce face runde
de acest fel, cerem membrilor grupului să nu răspundă.
Dacă o liniştesc, salvează, ceea ce înseamnă că este văzută ca incapabilă de a se
schimba.
Putem dori ca un client să recunoască că anxietatea sa este entuziasm reţinut.

Alf: Sunt anxios. Foarte anxios.

Mary: Mergi în corpul tău şi spune ce simţi.
Alf: Sunt anxios ... inima îmi bate repede. Inima izbeşte şi transpir.
Mary: Ai aceleaşi senzaţii când faci dragoste?
Alf: (Pufneşte ... o jumătate de râs) Nu pare la fel.
Mary: Ce poţi face să transformi transpiraţia şi bătăile rapide ale inimii în ceva plăcut?
Creierul tău le traduce în anxietate. Vezi ce poţi face în aşa fel încât creierul tău să le
traducă ca excitaţie.
Alf: Ce gând nebunesc! Să fac o tumbă ... să sar. Aş vrea ca ceilalţi să sară cu mine.
Mary: Cere-le.

sau

Liz: Îmi tremură mâinile.

Bob: Exagerează tremurul. Aşa. Mai mult. Stai în picioare şi lasă-ţi întregul corp să
participe. Da. Ce simţi?
Liz: Excitaţie.
Bob: Bine. Tremurul tău înseamnă că doreai să fii excitată şi te reţineai. Fritz (Perls)
spunea că diferenţa dintre anxietate şi excitare este o respiraţie adâncă.

O altă tehnică este de a conduce „aşteptările catastrofice“ către o concluzie

imaginară. L-am întrebat pe Hubert care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla. A
spus că îi este teamă că grupul nu îl va plăcea. Crede că nu ar avea nimic interesant de
spus. „Şi apoi, care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla?“. Crede că nu vor
vorbi cu el sau nu vor sta cu el. „Şi apoi, ce poate fi mai rău?“. Se va simţi singur şi
izolat. „Şi apoi?“. „Ei bine, nu voi muri sau nu mă voi usca“. Hubert zâmbeşte. „Voi găsi
ceva interesant de făcut de unul singur“. Recunoaşte că nu a trebuit să stea niciodată
singur mereu, aşa că spune că se va uita după cineva. Chiar dacă se vor împlini aşteptările
sale catastrofice, va face faţă. Apoi a spus că aşteptările sale erau exagerate şi că nu mai
este anxios.
Altă tehnică este să separi credinţele de sentimente. Această tehnică este deosebit
de bună pentru clienţii care nu ştiu că pot gândi şi simţi simultan.

Flo: Mi-e frică că aş putea uita ce să spun.

Bob: OK. Pretinde că ai uitat ce să spui. De ce ar trebui să fii anxioasă în legatură cu
asta?
Flo: Aş fi pur şi simplu anxioasă.
Bob: Nu, nepotul meu, Robert, îşi aminteşte cum să spună cam 10 cuvinte. Nu este
anxios. De ce faci legătura între a fi anxioasă şi a uita cuvinte?

98
Flo: Păi, normal, nu vreau să fiu anxioasă ... .
Mary: E adevărat. Eşti aici şi ai uitat ce să spui mai departe şi vrei să-ţi aminteşti. De ce
eşti anxioasă?
Flo: Ei bine, asta e interesant. Am făcut legătura mereu ... sunt anxioasă deoarece am
presupus că trebuie să fiu. Deoarece îmi spun ce vor spune ceilalţi ... sunt gata să mă
opresc. Voi veni mai târziu. Vreau să mă gândesc la modul cum fac legătura automat
cu anxietatea. Voi începe să rup această legătură.

Anxioşii renunţă la prezent pentru a-şi cheltui energia psihică scrutând înfricoşaţi
către un viitor imaginar.
Gem este extrem de anxios în legătură cu viitorul. A avut un tată, un frate şi un
soţ care au murit de atac de cord, în timp ce locuiau cu ea. Intenţionează să se
recăsătorească şi se înfricoşează singură, că noul său iubit va muri.

Gem: Devine aşa de rău ... de câte ori sunt cu el mi-e frică că asta va fi noaptea când va
avea atac de cord.
Bob: Cum te alimentezi cu poveşti groaznice legate de viitor, în loc să te bucuri aici şi
acum?
Gem: Nu ştiu.
Mary: Bănuiesc că soţul tău nu era ca tine în legătură cu acest subiect. Ai spus că ştia de
doi ani că putea muri oricând de infarct şi, cu toate acestea, ai spus că s-a simţit
minunat. Nu era obsedat să se sperie în legătură cu moartea sa?
Gem: Deloc. A trăit din plin.
Mary: Ăsta e scopul tău?
Gem: Da.
Mary: Mă bucur.
Gem: Cum să mă opresc?
Bob: Nu înţeleg întrebarea ta. Tu eşti cea care se gândeşte la lucrurile astea.
Gem: Cum să mă opresc să mă gândesc la lucrurile astea?
Bob: Poţi avea o fantezie sexuală, în schimb.
Gem: Dacă voi avea o fantezie sexuală, se va sfârşi cu moartea.
Mary: Problema este că tu chiar nu crezi că eşti cea răspunzătoare pentru capul tău.
Bob: E adevărat.
Gem: Sunt răspunzătoare pentru capul meu, dar nu mă simt răspunzătoare pentru lucrurile
care se întâmplă.
Mary: Sunt sigură că, cu mult timp înainte ca cineva să fi murit, mama ta te-a învăţat să
mergi spre viitor simţindu-te rău. Presupun că ţi-ai prezis necazuri în viitor şi că ai
auzit asta de la ea şi ţi-a fost frică. De la ea, de la tatăl său, sau de la bunica, sau de la
altcineva.
Gem: Da, ea era mereu speriată de ce s-ar fi putut întâmpla.
Mary: Aşa că mama ta te-a învăţat cu grijă cum să-ţi funcţioneze mintea ... cum să te
îndrepţi spre viitor şi cum să te simţi nefericită. Şi tu ai fost suficient de inteligentă ca
să te căsătoreşti cu un om a cărui minte funcţiona diferit.
Gem: Da. Lui nu-i era frică niciodată de viitor.
Mary: Şi noul tău bărbat? Trăieşte fiindu-i frică de viitor?
Gem: (Râde) Nici vorbă.

99
 Mary: E drăguţ. Eşti deşteaptă să găseşti bărbaţi care nu îşi spun poveşti înfricoşătoare.
Gem: Înţeleg că mă duc în viitor. Da, şi mă sperii.
Mary: Bine. Eşti gata acum să începi să-ţi laşi creierul să funcţioneze diferit?
Gem: Da. Astea sunt idei noi. Mestec ce spui.
Mary: Şi apoi poţi fie să le înghiţi, fie să le scuipi.
Gem: (Râde)
Mary: Îţi voi oferi o tehnică, care este amuzată, dacă vrei să te joci cu ea. Continuă să faci
ceea ce faci acum şi laudă-te cu asta. Un exemplu. Obişnuiam să fiu foarte speriată de
avioane. Implicam tot felul de lucruri magice. Dacă urmăresc foarte atent aripa, nu va
cădea. Nu ştiu dacă înţelegi asta?
Gem: Cu siguranţă. (Râde)
Mary: Şi urmăresc cu atenţie ce s-ar putea întâmpla în spatele uşii aceleia importante care
este închisă ... în faţă, de la cabina pilotului. Mă asigur că sunt toate la locul lor. Şi
ascult toate zgomotele. Astfel încât să pot să fug să-i spun pilotului dacă motorul se
opreşte. (Gem râde) Şi urmăresc ce mâncare li se aduce piloţilor, deoarece, dacă
mănâncă peşte, ar putea fi otrăviţi şi eu ar trebui să mă uit printre pasageri după
cineva care pare suficient de capabil şi să-i spun: „Toţi cei din faţă sunt otrăviţi şi tu
arăţi ca fiind cel mai potrivit ca să pilotezi şi să duci jos acest 747“. Acum, Gem,
pasul important este următorul. Mă felicit. Uite cât de creativă sunt! Orice vechi şi
banal fobic poate inventa poveşti înspăimântătoare despre zgomotele motoarelor, dar,
uite-te la mine. Eu mă pot speria chiar şi în legătură cu botulismul. Înţelegi?
Gem: (Râzând) Da, înţeleg. Chiar înţeleg.
Mary: Eşti dispusă să-ţi petreci restul vieţii facând haz de tine, de fiecare dată când începi
să te sperii?
Gem: Eu ... . OK. Cred că mă voi distra.

Cu acest experiment, Gem începe să fie responsabilă pentru propriile ei fantezii.

Are alte lucruri importante de făcut mai târziu. Îşi ia la revedere de la fratele, tatăl şi soţul
său, toţi morţi şi îşi dă permisiunea de a se distra, chiar dacă ei sunt morţi. Renunţă la
credinţa sa magică: „Nu te simţi prea bine, altfel se va întâmpla ceva rău“. Bob sugerează
o amuleta anti-dezastru pe care să o poarte în locul fricii.

Gem: Nu înţeleg ce e cu amuleta asta.

Bob: Ei bine, aceasta este amuleta mea (arată un breloc) şi ţine tigrii departe de proprietatea
noastră.
Gem: Nu sunt tigri în California.

Bob îşi loveşte brelocul şi încuviinţează înţelept „Bineînţeles. Nu sunt tigri

deoarece amuleta mea îi ţine departe“.
Pentru material adiţional despre lucrul cu clienţi speriaţi sau anxioşi, vezi
Capitolul 11, Fobii: O după amiază de miercuri.

FRICA REPRIMATĂ

Frica reprimată se poate afla în serviciul auto-distrugerii, ca atunci când bărbaţi

sau femei se oferă voluntari pentru acţiuni periculoase în timpul războiului, sau îşi aleg

100
hobby-uri sau cariere periculoase. Noi nu credem că comportamentul contrafobic este un
comportament folosit de client pentru a-şi reprima fobia. Credem că contrafobia este o
metodă a Copilului pentru a suprima evidenţa Adultului şi grija normală de sine, pentru
a-şi pune în aplicare deciziile de tipul: „Mă voi omorî şi apoi mă vor admira!“.
Contrafobicii nu sunt speriaţi când ar trebui să fie; fobicilor le este frică când nu există
nici un pericol.
Comutarea de la contrafobie la fobie apare când clientul conştientizează situaţiile
periculoase şi îşi spune interior: „Nu vreau să mor!“. Fostul contrafobic, speriat pe bună
dreptate în legătură cu trecutul său lipsit de grijă de sine, poate dezvolta atunci o fobie ca
un mijloc magic de auto-protecţie.
Drake este un „Superman“, care nu face cu noi un contract de terapie şi ne explică
că urmează workshop-ul deoarece agenţia sa l-a trimis. În timpul meselor, distrează
grupul cu poveştile sale sălbatice despre căţărări şi cursele sale periculoase cu
motocicleta.
Am început să-l confruntăm, spunându-i: „Nu râd când îţi faci rău. Nu apreciez
faptul că îţi rişti viaţa“. Se ceartă cu noi, spunându-ne că ştie cum să aibe grijă de el şi că
o viaţă lipsită de risc ar fi plictisitoare.
În cele din urmă, am adus materialul său într-o şedinţă de terapie, chiar dacă el
încă refuză să facă un contract. I-am cerut să testeze ce se întâmplă când spune poveştile
familiei din copilăria sa. Încearcă să pară că nu-i pasă, spunând: „Nu ştiu ce ar fi spus.
Tata ar fi interesat, poate, dacă nu ar fi beat ... . Ceilalţi ... “. Ridică din umeri.
Îl întrebăm dacă vrea să facă asta, chiar dacă nu ştie care ar fi reacţiile lor. Este de
acord şi vorbeşte despre cea mai recentă escapadă, cu motocicleta lui, care îţi face părul
măciucă.Ceea ce percepe şi de care se apără este faptul că familiei sale nu îi pasă dacă
trăieşte sau nu. Aşa că alege tipi ca şi el şi se admiră unii pe alţii pentru că provoacă
moartea.
Drake se ascultă acum, pe măsură ce recunoaşte că o parte din el încearcă să
moară. Îi cerem, ca un experiment în care nu îşi ia încă nici un angajament, să spună
familiei şi amicilor săi că are de gând să aibă grijă de sine. Le spune că nu-şi va mai risca
viaţa niciodată. Vede că mama sa este satisfăcută, în măsura în care această femeie
depresivă şi înfrântă poate fi mulţumită. Fratele său mai mare şi amicii săi îl numesc
„fricos“. Tatăl său este atât de ocupat să se omoare cu alcool, că nu îl ascultă. Drake este
profund impresionat şi decide să intre în programul nostru de terapie săptămânală.
Credem că există mii de bărbaţi şi femei, ca şi Drake, care îşi riscă vieţile orbeşte şi nu îşi
dau seama că au nevoie să-şi schimbe deciziile timpurii. Medicii şi avocaţii, când îi văd
după accidente şi răniri, ar face bine dacă le-ar recomanda terapie ... chiar dacă aceşti
clienţi ar putea să nu accepte imediat recomandarea.

RUŞINEA

Fiica lui Mary, Claudia şi nepotul său, Brian jucau baba-oarba când, într-o
explozie de veselie, Brian o loveşte brusc şi tare pe Claudia. Claudia a ţipat instinctiv şi l-
a împins. El a alunecat pe jos şi a început să plângă, un plâns profund, disperat, pe care
nu l-am mai auzit până atunci. Brian cel de 11 luni părea a experimenta ruşinea. Claudia
l-a ridicat, l-a sărutat şi l-a dezmierdat, în timp ce îi spunea: „Dumnezeule, eu sunt cea

101
lovită şi tu eşti cel care are nevoie de consolare“. Foarte repede a fost din nou fericit şi
au continuat să joace baba-oarba.
Scenele „ruşinoase“ nu se termină toate la fel de bine. Clienţii îşi amintesc ce s-a
întâmplat când şi-au udat pantalonaşii, când au fost găsiţi jucând jocuri sexuale, când au
uitat sfârşitul unui recital muzical şi s-a râs de ei sau au fost pedepsiţi în public. Aceste
incidente minore au o importanţă enormă în copilărie şi constituie motivul pentru care
oamenii cred că: „Dacă m-ar cunoaşte cu adevărat, ar descoperi cât de rău sunt“.
Amintirea ruşinilor trecute şi frica de ruşinile viitoare devine o cămaşă de forţă împotriva
spontaneităţii si a recunoşterii valorii de sine.
Ara, o psihiatră foarte competentă, devine încordată de câte ori îşi imaginează că
oamenii o evaluează. Am căutat o scenă timpurie:

Ara: Îmi amintesc ... . Am trei ani. Fratele meu este un bebeluş. Şi mi-am udat
pantalonaşii. Doar vorbind despre asta, mă simt atât de ruşinată. Nu vreau să vorbesc
despre asta.
Mary: Pari foarte tristă şi ruşinată.
Ara: Sunt distrusă. (Plânge un timp) Sunt atât de umilită. Îmi pun un prosop mare de vase
peste mine. Îmi spun că voi sta ... aşa ... până când mă voi schimba. Până când nu îmi
voi uda pantalonaşii. Râd amândoi ... râd de mine. Sunt ... distrusă.
Bob: Distrusă. În loc de a fi distrusă, ai vrea să ţipi la ei, de data asta?
Ara: Nu are rost. Eu ... e un fel de disperare pe care nici măcar nu o pot explica.
Bob: Ţipă la ei!
Ara: Amândoi, încetaţi! (Oftează de câteva ori, îşi şterge ochii) Nu simt că am puterea să
ţip.
Bob: O ai totuşi.
Mary: Vrei să le spui că este perfect normal pentru un copil de trei ani să-şi ude
pantalonaşii?
Ara: Da, e normal. Copiii de trei ani îşi pot uda pantalonaşii. Pot să-mi ud pantalonaşii.
Nu trebuie să râdeţi de mine sau să mă batjocoriţi.
Mary: Simţi asta?
Ara: Nu. Mă simt atât de rănită.
Mary: Uită-te la părinţii tăi. Vezi cum poţi să-i reduci la tăcere. La urma urmei, ei nu au
obţinut nota 10 la cum să fii bun părinte, în acea zi.
Ara: Le voi spune că au greşit. Sunteţi nişte părinţi jalnici, ştiţi? Credeţi că sunteţi aşa de
mari, credeţi că aveţi întotdeauna dreptate, bineînţeles, sunteţi bine intenţionaţi ...
hmmm ... .
Bob: Ce înseamnă hmmm?
Ara: Hmmm înseamnă că tot ce am putut face în acea situaţie a fost să stau şi să înghit.
Bob: Şi acum?
Ara: Şi acum fac ce făceam şi atunci, stau şi înghit. Înghit de la alţi oameni. În unele
situaţii, nu întotdeauna.
Bob: Fă ceva diferit.
Ara: Bine. Zâmbesc batjocoritor şi plec. Da! (Râde) Vezi, ăştia sunt ei, nu eu. Mă
comport normal pentru un copil de trei ani. Problema nu e cu mine, e cu voi. Vă
comportaţi nebuneşte, complet supăraţi pentru un pipi mic. Nu ascult tirada voastră,
nebuniile voastre. (Pauză) Tocmai m-am gândit la ceva. Ei aveau 20 şi respectiv 21

102
 de ani când eu aveam 3 ... . Sunt nişte copilaşi ignoranţi care se ocupau de doi copii.
Doamne Dumnezeule, am dublul vârstei lor de atunci. Şi sunt educată. Ei nu erau. Nu
permit ca importanţa mea să depindă de voi, doi copii ignoranţi. De fapt v-aţi
descurcat destul de bine, luând în considerare faptul că nu ştiaţi nimic despre copii.
Gata. Mă simt liberă ... pentru prima dată, de când îmi pot aminti.

Tehnica noastră pentru rezolvarea ruşinii timpurii este de a scoate clientul din
rolul de victimă, astfel încât să se poată lupta cu persecutorii de atunci, aşa cum a făcut
Ara când le-a spus părinţilor ei că au greşit. De obicei, clientul se luptă furios, deşi,
uneori, poate creea în schimb, o fantezie plină de umor. O femeie, care a fost pusă să stea
la colţ pentru că „o făcea pe deşteapta“ în clasa a treia, a ţesut o fantezie prin care o punea
pe profesoară la colţ, scriindu-i „proastă“ pe frunte cu vopsea roşie şi apoi forţând-o să
mărturisească numeroasele prostii în felul în care se descurca cu elevii.
Când un client îşi imaginează că terapia este un proces dureros, poate fi preocupat
că va trebui să spună comportamentele ruşinoase sau fanteziile din trecut. Marv, un
bărbat liniştit, încântător, care a fost căsătorit 25 de ani şi a fost monogam, a mărturisit cu
mare ruşine că uneori are fantezii homosexuale.

Bob: Felicitări.
Marv: Ce?
Bob: Felicitări.
Marv: Nu înţeleg.
Bob: Te felicit pentru că eşti suficient de liber pentru a avea o viaţă sexuală imaginară
bogată şi plină! Bravo ţie!
Marv: (Pauză lungă) Bine. Bine. Bine. Nu cred că colegii mei ar fi de acord cu tine.
Bob: E în regulă. Atunci nu le spune. (Întreg grupul râde)

Unul dintre avantajele terapiei de grup este acela că toţi membri grupului
beneficiază de munca individuală a fiecăruia. De aceasta dată, după ce Marv a terminat,
mai multe persoane au adus la lumină secrete ruşinoase în legătură cu fanteziile lor
sexuale şi au decis că aceste fantezii sunt în regulă.
Ben a folosit grupul pentru a-şi permite să danseze. A dansat în liceu, s-a râs de el
şi nu a mai dansat de atunci.

Ben: Aş vrea să pot dansa. Mi-ar plăcea dar mă simt ruşinat.

Mary: Care este aşteptarea ta catastrofică ... cel mai rău lucru care se poate întâmpla?
Ben: Oamenii ar putea să râdă. (Povesteşte scena din liceu)
Mary: Să se râdă de tine în liceu este îngrozitor. Dar acum?
Ben: Nu ştiu.
Mary: Iată ce idee am. Am învăţat-o de la Irma Shephard şi Joen Fagan, terapeuţi gestalt.
Ideea este ... vom avea un dans ciudat chiar acum. Asta înseamnă că fiecare va dansa
cât de ciudat poate. Te joci?

Ben a spus că da, aşa că am dat drumul la radio şi grupul a dansat un timp
sălbatic, amuzant şi ciudat. Ei au continuat să danseze, de data asta normal şi Ben a
dansat şi el. Nu este un bun dansator, dar s-a bucurat dansând.

103
 VINA

Din punct de vedere tehnic, vina este mai degrabă un raţionament decât un
sentiment. O persoană se consideră vinovată şi apoi simte tristeţe, furie, anxietate sau
ruşine. Există trei categorii de persoane vinovate. Cei mai mulţi nevrotici care se simt
vinovaţi fac rar ceva dăunător sau rău. De fapt, cea mai mare greşeală este că folosesc
vina în creşterea copiilor, cu rezultatul că copii lor cresc, de asemenea, vinovaţi.
Pseudo-vinovaţii îşi poartă vina cu mândrie, pentru a se simţi onorabili şi sensibili. Ei
cred că pseudo-vina lor legată de foametea din lume îi scuteşte de a trimite mâncare sau
bani. Cei din al treilea grup fac rău altora, se simt vinovaţi şi continuă comportamentul
dăunător. Pot fi cei care maltratează copii şi care se simt vinovaţi.
Chiar dacă persoana vinovată în mod nevrotic este clar depresivă sau nu, primul
pas în terapie este un contract de a nu se sinucide. Clientului i se cere un contract că nu se
va sinucide indiferent dacă face ceva ce consideră că este rău şi indiferent cât de vinovat
decide să fie. Următorul pas este o nouă decizie de a renunţa la vină şi de a o înlocui cu
stima de sine.

1.

May: Mă simt atât de vinovată. Cheltuiesc 300 $ pe lună doar pe educaţie, 3600 $ pe an şi
nu îmi scriu dizertaţia.
Mary: Aud că nu îţi scrii dizertaţia şi acest lucru este foarte important pentru tine. Sunt
dispusă să lucrez cu tine ca tu să îţi rezolvi această problemă. Totuşi, cel mai
important lucru pentru tine este să renunţi la vină.
May: Nu înţeleg.
Mary: OK. Dacă tu rămâi vinovată şi noi lucrăm asupra problemei disertaţiei, eu cred că
tu nu vei scrie disertaţia pentru a te simţi şi mai vinovată ... cum ar fi, acum plăteşti
300 $ plus costul terapiei şi poţi folosi acest lucru pentru a-ţi intensifica vina. Sau vei
scrie disertaţia şi vei găsi altceva pentru a te simţi vinovată.

2.

Ned: Niciodată nu scad în greutate. Rămân mereu la fel de gras.

Bob: Să vedem, ai în plus cam 8 kg?
Ned: Cam aşa.
Bob: (Verifică problemele fizice şi înţelege că Ned nu prezintă probleme de sănătate,
dacă ar pierde din greutate.) Şi când te gândeşti la cele 8 Kg în plus, cum te simţi?
Ned: Ca un porc ... vinovat ca dracu.
Bob: Contractul pe care ţi-l propun este să ajungi să-ţi placă corpul tău exact aşa cum e,
să încetezi să te hărţuieşti şi în loc de asta, să te bucuri. Apoi, când ai făcut asta,
slăbeşte, dacă vrei.

3.

104
Pete: Se pare că nu sunt capabil să-i ofer sex de bună calitate. Mă simt foarte vinovat ... .
Bob: Pentru început, eşti dispus să o laşi pe ea să fie responsabilă pentru propriul răspuns
sexual? Şi să încetezi să fii vinovat? Acesta este primul contract, în timp ce voi doi vă
veţi juca să învăţaţi să vă bucuraţi de sex.

4.

Opal: În esenţă, fiul meu a renunţat la liceu şi nu ştiu ce să fac. Ştiu că are legatura cu
faptul că l-am crescut singură ... mă simt aşa de vinovată.
Mary: Mă îndoiesc că vina ta îl va întoarce la şcoală.
Opal: Ştiu asta.
Mary: Deci ... . Recomand ca voi doi să intraţi într-un grup de terapie de familie. Şi
contractul pe care îl recomand pentru tine este de a renunţa la vină. Îmi imaginez că
te-ai simţit vinovată un timp lung.

Pentru clienţii vinovaţi, sugerăm deseori ceea ce noi numim „angajarea unui nou
contabil“.

Jana: Mă simt vinovată. (Vorbeşte foarte repede) Am plănuit să fac atât de multe lucruri
săptămâna asta şi nu fac ceea ce ar fi trebuit să fac. Ar fi trebuit ... .
Mary: Stai, stai, stai! Opreşte-te! Nu asta am auzit eu. Şi-ai pregătit o grămadă de scopuri
pentru săptămâna asta, cum ar fi să stai la masă cu noi şi să vorbeşti cu noi şi să
cunoşti alţi oameni. În câteva zile cred că ai făcut destule.
Jana: Aş fi putut să mă remarc mai mult şi să cunosc mai mulţi oameni şi ... .(Continuă
cu învinuirile despre ea.)
Bob: Problema reală este contabilul tău.
Jana: (Se opreşte brusc şi râde neaşteptat.)
Mary: Înţelegi?
Jana: Îmi urmăresc doar eşecurile şi nu succesele.
Mary: Exact.
Jane: Încep să mă opresc să mă critic. De câte ori nu lucrăm, obişnuiam să mă critic
şi ... . (Acum continuă să se învinovăţească, de această dată despre cum obişnuia să
se învinovăţească.)
Mary: (Strigând, că să fie auzită peste barajul de cuvinte ale Janei.) BRAVO ŢIE CĂ AI
RECUNOSCUT ASTA.
Jana: Da, mă simt mai bine.
Bob: Eşti dispusă să-ţi concediezi contabilul, care îţi contabilizează doar lipsurile şi nu şi
plusurile?
Jana: Da, mi-ar plăcea.
Bob: Spune-i contabilului tău.
Jana: Să te ia dracu; tu îmi distrugi viaţa. Nu mă pot bucura, deoarece continui să mă
cerţi în legatură cu trecutul, despre ce fel de impresie fac, tu ... . (Se învinovăţeşte şi
mai mult. De aceasta dată ea este cea care îl învinovăţeşte pe contabilul ei interior.)
Bob: Vorbe, vorbe, vorbe! Nu trebuie să te justifici contabilului tău. Tot ce trebuie să faci
este să o concediezi. Sau să îl concediezi.

105
Jana: Eşti de groază. Mă faci să mă simt mizerabil. Eşti un ticălos, nu eşti corect ... .
Bob: Eşti concediat.
Jana: Eşti concediat. (A spus asta clar şi răspicat.)
Bob: Mi-a plăcut felul în care ai spus-o.
Jana: Şi mie.
Bob: Vrei un nou contabil?
Jana: Sigur.
Bob: Mergi mai departe. Stai în picioare şi fă o cerere pentru slujbă. Spune-ţi cum îţi vei
ţine registrele de acum încolo?
Jana: (Stând în picioare) Sunt corectă. Mă voi uita la toate lucrurile mari şi mici şi voi
ţine socoteala. Ultimul tău contabil nu avea simţul proporţiei. Este adevărat. Aduna
toate lucrurile mărunte pe care le putea găsi, pe care le putea folosi împotriva ta. Şi
continuă să le adauge în fiecare lună în loc de a o face o singură dată. Îhi. Îţi voi
aduce laude când e cazul. Când vei face ceva mare, îţi voi da un credit şi nu voi
scoate doar lucrurile mici greşite. Da.
Bob: Schimbă scaunele. Este acesta un contabil pe care ţi-ar plăcea să îl ai în preajmă?
Jana: Da. Este corectă. Mulţumesc.
Bob: Cu plăcere.

Mai târziu, în cursul şedinţei, a exersat în a fi acel contabil şi şi-a oferit aprecieri
specifice pentru ceea ce îi place la ea.
Cerem clienţilor care se simt vinovaţi să-şi urmărească vina în cursul istoriei
personale: „Acum te simţi vinovată deoarece consideri că într-un anume fel e vina ta că
fiul tău are probleme. Înainte ca el să crească, care era vina ta?“ „Înainte de a se
naşte?“ „Înainte de te mărita?“ „În liceu?“ „Şcoala generală?“ „Când erai mică?“. Când
un client urmăreşte un sentiment parazit din prezent spre trecutul recent sau mai
îndepărtat, îşi stimulează memoria şi găseşte scene importante din viaţă. Dacă sărim prea
repede în trecut, poate să nu îşi amintească. Aceasta este, de asemenea, o tehnică
importantă cu un client care pretinde că nu are amintiri din copilărie. Mergând încet
înapoi, clientul se va uimi singur de cât de mult îşi aminteşte şi îşi poate aminti, de
asemenea, momentul crucial din viaţă când a decis să-şi şteargă amintirile din trecut.
Pe măsura ce clientul alege o anumită scenă pentru fiecare etapă a vieţii va
recunoaşte atât cronicizarea cât şi exagerarea multiplelor sale vini. Ne oprim la fiecare
scenă importantă şi îi cerem să fie acolo şi să o descrie la timpul prezent. Putem lucra cu
oricare dintre aceste scene pentru ca clientul să renunţe la o vină anume.
Există mai multe modalităţi de a face acest lucru. Clientul poate amplifica vina
pentru a-i recunoaşte exagerarea. Poate spune părinţilor că acţiuni sale, din trecut, au fost
normale şi apoi să respingă mesajele lor de vină. Poate să râdă de situaţie. Sau, poate să
spună pur şi simplu: „Uau, nu trebuie să fiu vinovat pentru că am furat o bucăţică de
cretă de la acel profesor!“.
Ian a avut nevoie să înţeleagă ce s-a întâmplat cu părinţii săi, pentru a înceta să-şi
asume responsabilitatea şi vina pentru divorţul lor.

Ian: Tatăl meu a divorţat de mama din cauza mea.

Mary: Fii acolo şi imaginează-ţi scena.

106
 Ian descrie certurile, sărăcia şi faptul că tatăl său nu dorea să fie legat printr-un
copil. Îi cerem să fie tatăl.

Mary: Care este numele tău, tată?

Ian-Tatăl: Michael.
Mary: OK, vreau să-ţi pun câteva întrebări, Michael. Tu şi soţia ta aţi făcut sex, ea a
rămas gravidă şi tu cum te-ai simţit?
Ian-Michael: Furios. Legat de mâini şi de picioare.
Mary: Interesant. Ai vreo idee în legătură cu motivul pentru care erai furios, legat de
mâini şi de picioare, înainte de a se naşte Ian?
Ian-Michael: Nu. Nu ştiu.
Mary: Trebuie să fi fost ceva. Vezi, dacă ai fi fost un bărbat fericit, ai fi ales cu uşurinţă
dacă să creşti sau nu un copil. Nu contează. Într-un anume fel tu ştii cum să te simţi
legat de mâini şi de picioare, furios şi apoi să te separi. Născoceşte ceva de când erai
mic ... .
Ian-Michael: Foarte ciudat. Nu m-am gândit niciodată la toate astea. Eu ... sunt tata. Am
fost întotdeauna un membru bun de nimic al familiei. Toţi spuneau asta.
Ian: (Ne întoarcem pe scaunul lui Ian) Bineînţeles, erai persoana bună de nimic ... nu ai
avut niciodată o şansă. Familia ta te-a urât şi mama a fost o martiră. Dintre toţi
bărbaţii pe care ar fi putut să-i aleagă, l-a ales pe cel care o va părăsi. Bineînţeles.
Nu m-am gândit niciodată la toate astea. Ei bine, voi doi, nu am avut nici o legătură
cu dezertarea unuia şi cu martiriul altuia. Nu sunt vinovat.

Intervievarea unui părinte este o modalitate eficientă de a rezolva sentimentul

responsabilităţii pe care un copil îl simte faţă de problemele părinţilor. Scopul nostru,
pentru Ian, este ca el să înţeleagă până la capăt că a fost un copil demn de iubire (aşa cum
sunt toţi copii), chiar dacă tatăl său nu l-a iubit.
Pe măsură ce Hannah îşi identifică istoria vinovăţiilor sale, găseşte nenumărate la
fiecare vârstă, toate nişte nimicuri. Mary întreabă: „Şi când erai foarte mică?“ şi ea
începe să plângă.
Hannah povesteşte că a fost forţată să se roage la patul de moarte al tatălui său. Ea
s-a ridicat, a fugit afară şi el a murit cât timp ea se juca. Avea cinci ani. O întrebăm dacă
doreşte să o cunoască pe această fetiţă, mai bine decât pare că o cunoaşte acum. Când
acceptă, aranjăm o scenă în care ea, la vârsta de acum, o interiorizează pe mica Hannah.
Îi cerem să vadă copilul, să îl descrie şi apoi să descopere ce se întâmplă cu Hannah.
Descoperă, bineînţeles, că acel copil este speriat şi că nu înţelege moartea. Hannah începe
să plângă şi vocea ei devine blândă în timp ce vorbeşte cu mica Hannah. O întrebăm ce
este dispusă să-i spună şi să facă pentru mica Hannah, chiar acum, astfel încât Hannah să
nu crească simţindu-se vinovată. Evită, e agitată, apoi îi spune lui Hannah că este o fetiţă
normală, minunată şi că este în regulă să se joace. De fapt, probabil că tatăl său ar fi
preferat ca ea să se joace, în loc să se roage şi că, oricum, joaca ei nu a avut nici o
legătură cu moartea lui.
După ce îi întrebăm pe clienţii care se simt vinovaţi despre vina „de când erau
foarte mici“, îi întrebăm: „Care a fost vina ta când te-ai născut?“. Aproape întotdeauna,
găsim vina originară în mitul naşterii.

107
 Un obstetrician, care în această perioadă a vieţii este cu siguranţă un expert în
naşterea copiilor, este întrebat despre mitul naşterii sale. Este un client care se simte
foarte vinovat şi care râde ciudat. Un fel de „Ha, ha, ha“, în timp ce trage aer în piept, în
loc să-l elimine.

Jeff: Ei bine, mama mea era isterică ... . Ştiţi, vechile poveşti de familie cu martiri. Cum a
fost complet sfârtecată ... .
Bob: Fii ea. Aici, stai pe acest scaun, în faţa lui Jeff. Stai cum stai tu, mamă. Cu expresia
tipică pe faţă, mamă. Aşa. Acum spune-i lui Jeff despre cum „ai fost complet
sfârtecată“.
Jeff-Mama: M-ai sfârtecat. Ai venit prea repede şi m-ai sfârtecat.
Bob: Fii Jeff.
Jeff: (Se întoarce pe scaunul lui şi stă tăcut, nu vorbeşte.)
Bob: Răspunde.
Jeff: Nu ştiu ce să spun.
Bob: Întreab-o, muşchii uterini ai cui au împins?
Jeff: Eu ... (Izbucneşte în râs, un râs larg, căruia îi dă frâu libe.r. Hei, mami, muşchii tăi,
la dracu, au împins!

Să citeşti asta fără scepticism ar fi dificil pentru un terapeut care nu a

experimentat emoţional ceva din credinţele propriului Copil iraţional. Acest bărbat, care
ştie totul despre copii şi muşchii uterini, încă crede, din Copil, că a făcut ceva rău,
sfârtecându-şi mama. Copii mici nu înţeleg misterul naşterii, nici chiar în cele mai
luminate case. Tind să creadă ceea ce li s-a spus: „Ai venit“. Acest lucru este şi mai
nebulos decât poveştile cu barza şi cu varza şi la fel de incorectă. Şi cu toate acestea,
aproape oricine foloseşte aceste cuvinte:

Jean: Ei bine, problema a fost că am venit doar la 10 luni după ce s-a născut fratele meu.
Mary: Ce cuvinte ciudate. Imaginează-ţi scena. Fratele tău se joacă în ţarc. Într-un fel
anume, a fost suficient de deştept ca să vină la timpul potrivit. Acum, imaginează-ţi
această fetiţă încăpăţânată, de o zi, târându-se în faţa uşii de la intrare, ţinându-şi
geamantănaşul micuţ în dinţi, intrând obraznic în casă, în ciuda semnului: „nu sunt
locuri libere“.
Jean: Exact aşa m-am simţit.
Mary: Ei bine, e o porcărie, nu-i aşa? Vrei să-i întrebi care dintre ei nu a avut grijă când
şi-au tras-o?

Bob enumeră trei cauze de „vină originară“: născut, născut greşit şi născut în
momentul nepotrivit. Unii cred că nu ar fi trebuit să se nască, deoarece părinţii lor nu îşi
doreau copii. Unii cred că ar fi fost doriţi, doar dacă nu ar fi fost ceva în neregulă cu ei.
Aceste persoane au fost născute cu sexul greşit, prea închişi sau prea deschişi la piele
pentru familiile lor, sau cu un defect congenital cum ar fi orbirea, sindromul Down sau
paralizie cerebrală. Alţii, ca şi Jean, „au venit“ prea devreme sau prea târziu în viaţa
mamelor sau a taţilor lor. Copilul acceptă vina.
Lea lucrează ca să renunţe la vina ei de a se fi născut:

108
Lea: Dacă nu m-aş fi născut, aţi fi fost mult mai fericiţi.
Mary: Spune: „E vina mea că m-am născut“.
Lea: Nu, nu e vina mea. Chiar dacă nu aş fi venit, mama ar fi fost tot nefericită şi
alcoolică şi mătuşa Reis tot ar fi avut grijă de oameni şi ar fi îmbătrânit, dar cel puţin
nu din cauza mea.
Mary: Spune că te-ai născut din vina ta.
Lea: Da.
Mary: Aici eşti blocată, nu? Acea fetiţă crede că s-a născut din vina ei.
Lea: (Încuviinţează)
Bob: Încearcă: „Am fost concepută din vina mea“.
Lea: (Râde) Nu.
Bob: Atunci care este vina ta că ai fost născută?
Lea: Nu e.
Bob: Eşti gata să renunţi la povara vinei?
Lea: Îhi.
Bob: Pentru tot restul vieţii?
Lea: Îhi. Ştii, îmi pot aminti când aveam doar patru sau cinci ani, ieşeam afară şi stăteam
singură pe pajişte şi îmi doream să fi fost moartă pentru că simţeam că i-am întristat
pe toţi.
Bob: Te aud. (Bob desenează spermatoziodul şi ovulul, notând „Nu eu am făcut-o!“ Se
semnează, rupe foaia de hârtie şi i-o înmânează. Vezi Figura 6.2.) Acesta este
faimosul meu tablou de 200 $. L-ai luat pe nimic. La workshop-urile de o săptămâna
costă 400 $, iar la cele de patru săptămâni 1200 $. Atârnă-l în dormitor sau altundeva
şi de fiecare dată când te simţi vinovată pentru orice lucru, uită-te la tablou.

Fig. 6.2

Bob a dat acest desen sutelor de clienţi care se simţeau vinovaţi. Pe fiecare desen
a scris noua decizie a clienţilor şi apoi s-a semnat.
Cei pseudo-vinovaţi, care folosesc vina în locul acţiunii, pot avea exact aceleaşi
probleme comportamentale ca şi cei care se simt vinovaţi. Pot fi supraponderali, pot

109
amâna scrierea dizertaţiilor, pot avea fii care părăsesc şcoala sau pot să nu aibă o viaţă
sexuală bună. Lucrează ca să-i manipuleze pe terapeuţi, ca aceştia să fie de acord cu
neumăratele lor „ar fi trebuit“, ca apoi să se răzvrătească, pasiv sau activ împotriva
terapeutului. Aceşti clienţi sunt foarte dificili pentru terapeuţii Parentali, care pot începe
să lucreze cu clientul pentru ca acesta să se simtă mai puţin vinovat şi apoi, realizând că
clientul nu îşi schimbă comportamentul, vor încerca să-l facă pe client să se simtă şi mai
vinovat.
Sue este o doctorandă care nu îşi scrie teza:

Sue: Mă simt vinovată. Chiar mă simt. („Chiar“ este un cuvânt al Copilului, folosit pentru
a-i convinge pe părinţii sceptici.) Pare că nu mai încep.
Mary: Ia ambele laturi. Prima: „Nu vreau să scriu“.
Sue: (Motivează că e mult de lucru şi recunoaşte că nu vrea să muncească din greu.)
Mary: OK. Acum ia: „Vreau să scriu!“
Sue: Asta e uşor. (Nu ia partea „Vreau să scriu“, ci partea „Vreau să am un doctorat“.)
Mary: Testează: „Nu voi scrie“.
Sue: Nu voi scrie şi nu mă poţi obliga. Uau. Îhi. Nimeni nu mă poate obliga.

A devenit conştientă de forţa luptei ei împotriva părinţilor, cărora le făcea pe plac,

atât în sinea ei cât şi în realitate. Părinţii ei îi plăteau educaţia, în timp ce o presau să-şi
termine doctoratul.
Diferenţa dintre Sue şi May (cele două femei care nu îşi scriau teza de doctorat)
sunt subtile şi implică calitatea vinei pe care o simt. Sue tinde să-şi fluture vina ca pe un
drapel şi, de asemenea, într-un fel copilăresc, este încântată că se simte vinovată. May se
simte foarte vinovată şi îşi consumă energia pentru a se autodevaloriza. Întrebarea pentru
Sue, în acest moment, este ce va alege să facă, în mod autonom, pentru a-şi lua
doctoratul. Pseudovina ei este irelevantă. Nu ne vom alătura părinţilor săi în a o presa să-
şi termine doctoratul şi nici nu vom analiza şi prin asta nu vom da atenţie, vinei ei.
Pentru clienţii care afirmă că se simt vinovaţi pentru starea lumii, dar nu oferă nici
timp nici bani pentru îmbunătăţirea situaţiilor suntem de acord cu liderul laburist Harry
Bridges: „Construieşte şi taci“. Pentru cei care muncesc pentru îmbunătăţirea lumii,
entuziasmul este o motivaţie mai plăcută decât vina.
Când un client care se simte vinovat este dăunător pentru ceilalţi, lucrăm doar cu
contractul de a înceta acţiunile destructive.

Bry: Nu vreau să lovesc copiii. Mă simt vinovat.

Bob: Cred că tu crezi asta. Nu te cred. Ia partea: „Vreau să-i lovesc pe copii“.
Bry: (Pauză lungă) Nu vreau.
Bob: Îi loveşti. Nu îi loveşti în timpul unei crize epileptice. Asta vrei şi îi loveşti.
Bry: Mă ... mă înfurii pe ei. Vreau să înceteze să facă atâta zgomot. Vreau să facă ce spun
eu. Nu se duc la culcare până când nu explodez şi nu îi pleznesc.
Bob: Deci îi loveşti. Aş vrea să descoperi că nu trebuie să-i loveşti pe copii. Ai fi dispus
pentru următoarea săptămână să renunţi complet la disciplinarea copiilor tăi? Dacă
simţi că îi vei lovi, părăseşte camera, sau casa, sau faci cum crezi tu. ŞI NU ÎI LOVI
PENTRU NICI UN MOTIV!.
Bry: Cred că pot face asta.

110
Bob: Şi eu cred. O vei face?
Bry: Da. Sunt într-un conflict ... . Nu m-am controlat bine în trecut. O parte din mine
spune că pot fi provocat prea tare.
Bob: Decizi că nu vei face rău copiilor, indiferent de ce vor face ca să încerce să te
provoace? Sau de cât de provocat vei decide tu să fii?
Bry: Da.
Bob: Bine.
Mary: Au fost implicaţi un timp lung în jocurile tale de-a Persecutorul şi de-a Victima cu
ei. Ei nu vor înţelege schimbarea ta şi probabil că se vor comporta din ce în ce mai
rău, pentru un timp. Ei acum ştiu că nu ar trebui să meargă la culcare până nu îi
plesneşti. Au fost educaţi ca să nu meargă la culcare când le este somn, nici măcar să
nu ştie când le este somn, ci în loc de asta să se culce după ce i-ai maltratat. Înţelegi
asta?
Bry: Nu m-am gândit niciodată aşa ... îhi.
Mary: Deci, ce vei face, în timp ce îi vei reeduca?
Bry: Nu ştiu. (Pauză. Pare că aşteaptă sugestii.) Ce se întâmplă dacă nu vor dormi
destul?
Mary: Nu cred că este la fel de rău cu a fi lovit. Chiar dacă ei dorm sau nu destul, tu poţi
dormi destul.
Bry: Înţeleg că va fi o slujbă grea. Mă simt oarecum uşurat de ideea de a nu fi căpcăunul
familiei. OK. Nu ştiu sigur ce voi face. Dar nu îi voi lovi. Nu le voi face rău.
∗
Bry care maltrata copiii şi se simţea vinovat, se considera un tată bun deoarece
câştiga suficient, era fidel şi dorea ceea ce era mai bine pentru copiii lui. Mai târziu,
pentru a consolida contractul pentru o nouă decizie, s-a întors în scenele din copilărie şi
şi-a dat drumul furiei către tatăl său care fusese, de asemenea un om care maltrata copii.
În acea seară a spus: „Nu voi mai fi niciodată o brută ca tine!“
Noi credem că clienţii îşi pot controla acţiunile destructive ... maltratarea copiilor,
furtul din magazine, bătaia soţiilor sau orice altă activitate care răneşte pe altcineva. Mai
mult, terapeuţii care „încearcă să trateze„ în timp ce scuză astfel de comportamente, dau
clienţilor lor mesajul secret că aceştia sunt propriile lor victime sau ale circumstanţelor.
Astfel de terapeuţi scuză ieşirile clienţilor necerând contracte ferme împotriva unor astfel
de comportamente.

REGRETUL

Regretul este unul dintre cele mai grave şi mai puternice sentimente parazite. Cei
care au fost învăţaţi să meargă în viaţă cu spatele se lasă în voia acestui sentiment,
concentrându-se, cu nefericire, asupra a ce nu au lăsat deoparte din ceea ce este sau ceea
ce ar fi putut fi.
Când persoana care regretă aruncă o privire spre viitor, face acest lucru pentru a-şi
reaminti că va rămâne mereu aşa cum este, în urmă. „Voi regreta întotdeauna că nu am
un fiu“, „... că nu am mers la colegiu“, „... mi-am bătut joc de adolescenţa mea“, „...
m-am căsătorit“, „... nu m-am căsătorit“.

Noi considerăm că orice persoană care face rău fizic copiilor în mod nenecesar (procedurile chirurgicale şi
vaccinurile sunt necesare) maltratează copii.

111
 Printre mulţii noştri clienţi care regretau, Sally a luat premiul întâi. Ea a răspuns la
un chestionar despre script care conţinea următoarele: „Imaginează-ţi că ai ajuns la
sfârşitul vieţii. Câţi ani ai? Uită-te înapoi la viaţa ta şi rezum-o într-o frază sau într-o
propoziţie“. Sally a spus: „Îmi imaginez că am 86 de ani şi rezumatul care îmi vine este:
«Regret că am petrecut atâţia ani regretându-mi căsătoria înainte de a divorţa» “.
Tradus, înseamnă că plănuieşte să moară regretând şi că va regreta că regretă.
În terapia unui client care regretă începem ca şi în cazul celor care se
învinovăţesc, prin a-i cere să pregătească un număr de scaune pentru toate rudele adulte
din familia lui: „Sunt aşa şi aşa şi regret ... .“, sau „Sunt aşa şi aşa şi nu regret nimic“.
Un client poate veni dintr-o familie în care toţi membrii ambelor ramuri regretă, sau
dintr-o familie în care numai o ramură regretă, sau în care doar femeile sau doar bărbaţii
regretă. Atunci clientul poate desena un „arbore al regretelor“.
Poate extinde subiectul fiind fiecare membru al familiei din nou şi adaptând
atitudinea perfectă pentru regret: postura, tonul vocii, pe măsura ce descrie regretul în
detaliu. Poate spune celorlalţi membri ce ar trebui să facă pentru cel care regretă: „Sunt
tata şi regret că nu am putut merge la colegiu pentru că m-am căsătorit tânăr şi a
trebuit să vă întreţin pe voi copii. De aceea trebuie să mă răsplătiţi onorându-mi
regretul, simţindu-vă vinovaţi deoarece voi aţi determinat acest lucru şi facând tot ce vă
spun eu să faceţi„. În poziţia celui care regretă, clientul poate spune de ce anume este
scuzat să facă ca plată pentru regret: „Sunt bunica şi regret că am plecat din Armenia şi
de aceea sunt scutită să învăţ engleza. Şi, mai ales sunt scuzată că nu am fost niciodată
fericită.“
Folosim această abordare pentru ca clientul să realizeze că regretul este mai
degrabă învăţat, decât un răspuns natural. Vrem ca clientul să afle acest lucru la nivel
afectiv, devenind dezgustat sau amuzat. Putem sugera să se întoarcă în scenă, să-i
vizualizeze pe toţi regretând şi să spună fiecăruia că nu mai este o persoană care regretă.
Apoi le poate spune că, în schimb, face un experiment. ÎI poate privi şi asculta regretând
în timp ce îşi imaginează că scapă de acasă şi se joacă. Îşi poate imagina un obiect care
va fi pentru el esenţa regretelor. Un client şi-a imaginat un jurnal murdar, vechi, plin de
pagini stropite de lacrimi. I-am sugerat ca de fiecare dată când începe să regrete, să-şi
imagineze în schimb, că oferă jurnalul unuia dintre strămoşii săi încărcat de regrete.
Uneori lucrăm cu regretele folosind magia: „Dacă regret suficient de mult timp şi
din greu, ce se va întâmpla?“. Magia fundamentală a Copilului este că Dumnezeu sau
Soarta vor schimba trecutul său, îl vor duce în trecut, astfel încât să-l poată schimba. De
asemenea, regretul poate fi folosit în mod magic în locul autoînvinuirii sau ca apărare
împotriva învinuirilor altora. Cu siguranţă este folosit pentru a împiedica persoana să se
bucure în prezent.
Persoanele care au fost învăţate din copilărie să-şi regrete acţiunile au mai mari
dificultăţi în a face alegeri de viaţă. Au internalizate sloganuri ca: „Gândeşte cu grijă sau
vei regreta toată viaţa“, „Cum îţi aşterni, aşa vei dormi“ sau „Acum eşti suficient de
mare ca să fii liber să faci propriile tale greşeli“. Unul dintre cuvintele cele mai des
folosite de către o persoană care regretă este „greşeală“ şi nu „alegere“. Avertismentul
Parental este „Ai grijă!“, iar al Copilului este „Nu face nimic ... în aşa fel încât să nu-ţi
regreţi decizia“. Atunci, injoctiunea este „Nu (face)“.
Dave are o mică fermă şi o altă slujbă într-un spital de stat. Spune că participă la
maraton pentru a lua una dintre aceste decizii: să continuie să se ocupe de fermă şi să

112
lucreze ca şi până acum, să vândă ferma ca să-şi plătească facultatea de psihologie, sau
să-şi dea demisia de la spital şi să se dedice doar fermei. În loc de a alege, el este obsedat
deoarece „Mi-e frică că indiferent ce voi alege, voi regreta“.
I-am cerut să pretindă că se află peste 5, 10, 15 ani de acum încolo şi să-şi
imagineze viaţa folosind cele trei alegeri, pe rând. Făcând asta a înţeles că plănuieşte să
regrete, indiferent de alegere. Fiecare alegere, pe măsură ce o trăieşte în fantezie, pare
mai puţin atractivă decât alegerea pe care a respins-o. Când a înţeles asta, a spus din nou
toate cele trei alegeri dintr-o poziţie fericită şi a decis, la nivel Adult, că va fi fericit cu
alegerile sale. I-am recomandat să meargă la un terapeut local pentru „a exersa să fie
fericit“. Acum, el şi soţia sa se simt bine, continuând să se ocupe de fermă şi având o
nouă ocupaţie, repară mobilă antique.
Când persoana, locul, slujba sau oportunitatea au dispărut pentru totdeauna,
clientul poate regreta, în loc de a-şi lua la revedere. În astfel de cazuri, folosim tehnica
descrisă în următorul capitol, „la revedere“.

113
Capitolul 7
La revedere
Bob a scris: „La înmormântarea mamei mele, m-am gândit întâi dacă nu greşiseră
persoana. Era numită cu prenumele formal, oficial, pe care ea nu îl folosise niciodată.
Apoi, ne-am întrebat dacă funerariile erau în onoarea acestei femei cu nume formal sau
erau în onoarea lui Isus. Am decis că era a doua variantă, deoarece numele femeii fusese
menţionat doar de două ori, în timp ce Isus a fost menţionat în repetate rânduri. M-am
întrebat de ce a fost scăpat din vedere faptul esenţial: Ea, cea care a trăit pe acest pământ,
este acum moartă. M-am întrebat de ce serviciul funerar s-a concentrat asupra posibilei
vieţi de după moarte în timp ce ignora evidenţa morţii din această viaţă. M-am întrebat de
ce ne dăm permisiunea de a asculta cuvinte formale şi de ce niciunuia dintre noi nu i s-a
oferit posibilitatea de a vorbi. Am decis că aceasta a fost o modalitate mizerabilă de a-ţi
lua la revedere. Mai târziu, i-am spus un adio al meu lui Mimi Goulding, în timp ce îi
îngropam cenuşa pe proprietatea noastră, nu departe de un brad pe care l-am plantat în
memoria ei“.
Mulţi clienţi au nevoie de ajutor pentru a-şi lua la revedere. Am învăţat de la Fritz
Perls valoarea creerii unei ceremonii imaginare pentru acest scop şi de atunci am
conceput o formulă pentru despărţiri: (1) Realitatea, (2) Treburi neterminate, (3)
Ceremonia de la revedere, (4) Doliul şi (5) Salutul zilei de azi.
Realitatea morţii este evidentă, cu excepţia rarelor cazuri când corpul nu este
recuperat. Şi cu toate acestea, în ciuda evidenţelor, oamenii găsesc căi magice de a nega
moartea. Participă la înmormântare ocupându-se de detalii despre găzduirea şi hrănirea
celorlalţi participanţi care jelesc; sau nu participă la înmormântare, pentru a pretinde că
moartea nu a avut loc. După înmormântare, astfel de persoane joacă un joc de „Dacă“:
„Dacă aş fi insistat să vadă un doctor“. „Dacă aş fi avut şansa să o mai văd încă o dată“.
Se comportă la fel ca Regina Victoria, despre care se spune că păstra hainele Prinţului
Albert şi apa de la toaletă mereu proaspată şi gata pentru el. Vorbesc de cel mort şi
pretind că mortul poate auzi şi chiar răspunde.
Clienţii care nu îşi iau la revedere îşi ţin o parte din energia lor blocată în ziua de
ieri. Pot refuza intimitatea în prezent şi prezintă dificultăţi majore cu „saluturile“ şi
„despărţirile“ actuale. În aceste cazuri, prima sarcină pentru client este de a accepta
realitatea:

Judy: Pur şi simplu, nu îmi pot lua la revedere până când nu voi şti sigur dacă a murit de
inimă sau s-a sinucis.
Bob: Este irelevant.
Judy: Nu, eu ... .
Bob: Cum a murit este irelevant. Nu e nici o diferenţă. Singurul lucru important este că
tatăl tău este mort şi că este mort de 20 de ani.

114
Tom: Uneori cred că o văd ... în mulţime.
Bob: Te minţi ca să pretinzi că nu e moartă. E moartă.

3
Maris: Cred că mi-am luat la revedere.
Mary: Eu nu cred. Încă porţi verighetă. Obişnuiam să spun că purtatul verighetei este un
mod de a nu te despărţi, dar acest lucru este OK pentru micuţele bătrânele. Acum, că
sunt aproape de a fi o bătrânică, ştiu că cuvintele mele erau desconsiderări. O
persoană de orice vârstă îşi ia la revedere pentru a-şi oferi şanse de a-i saluta pe cei
vii.

Uneori un client va nega evidenţa morţii, chiar dacă crede că şi-a luat la revedere:

Ann: Vreau să ... să-mi iau la revedere de la unchiul meu. Unchiul meu a murit în ziua în
care am absolvit colegiul şi nu am ştiut că a murit. Am crezut că mi-am luat la
revedere până săptămâna trecută, când a murit un prieten. Şi am fost foarte tristă şi
pentru unchiul meu. Atunci am realizat că ţineam ceva în mine.
Mary: Cum adică ţineai ceva în tine?
Ann: Nu ştiu ... . Nu ştiam că asta are vreun efect asupra vieţii mele.
Mary: Vreo treabă neterminată cu el?
Ann: Nu.

Mary a realizat că ea a trecut prea repede de această parte, aşa că a pregătit cu ea

o scenă în care Ann îi poate spune unchiului ei treaba neterminată:

Mary: Vrei să te întorci în timp, când el trăia, să îl priveşti şi să descrii scena?

Ann: Joc tenis cu el. Suntem pe stradă şi lovim mingea dintr-o parte în alta.
Mary: Aceasta este o scenă din copilărie sau una recentă?
Ann: Din copilărie. Deoarece nu l-am mai văzut până la 14 ani. Şi atunci doar cu familia
lui la restaurant.
Mary: OK. În scena ta, vrei să te opreşti să joci tenis şi să-i spui ce înseamnă el pentru
tine?
Ann: Unchiule, însemni foarte mult pentru mine. Am auzit o grămadă de lucruri despre
tine de la mama şi te admir mult. Tu te jucai cu mine. Eşti atât de sănătos ... . Vreau
să am grijă de tine. Nu, nu mă gândeam la asta atunci. Vreau să fii tatăl meu. Pari
mereu atât de fericit, îţi dai timp să te joci. Am petrecut doar puţin timp cu tine,
deoarece trăieşti în Canada şi eu sunt în Anglia. Vreau să petreci mai mult timp cu
mine. Ştiu că tu ai două fete ale tale. Ele nu se joacă cu mingea cu tine cât mă joc eu.
Tu mi-ai spus asta. Eu stau cu tine. Te iubesc. Îmi pare rău că nu avem destul timp.
Mary: Acum du-te la momentul când l-ai văzut ultima dată.
Ann: Arăţi mult mai bătrân. A avut un atac de cord. Încă fuma şi lucra mult şi nu avea
grijă de el.
Mary: Unde l-ai văzut?
Ann: Într-un restaurant.
Bob: Spune-i ce mai ai să-i spui.

115
Ann: Vreau să ai grijă de tine.
Bob: Spune-i: „Sunt furioasă că nu ai grijă de tine“.
Ann: Sunt furioasă. Ai două fete care te iubesc şi o nepoată care te iubeşte ... . Nu vreau
să te omori!
Mary: Alte furii?
Ann: Nu.
Mary: Aprecieri?
Ann: Apreciez că ai petrecut timp cu mine ... că ţi-a plăcut să stai cu mine. Să merg la
muzee cu tine ... că erai bun cu mama. Un frate bun. Te-am iubit. Aş fi vrut să fi fost
tatăl meu. Îmi lipseşti.
Mary: Îţi iei la revedere?
Ann: La revedere.
Bob: Ce simţi? (Nu arată sentimente şi se grăbeşte când îşi ia la revedere).
Ann: Relaxată. Stomacul îmi era strâns. Când am spus la revedere, l-am putut vedea
îndepărtându-se.
Mary: Priveşte-l mort. Nu poate merge. E mort.
Ann: Îhi.
Bob: Ai fost la înmormântare?
Ann: Nu. A murit în Canada.
Bob: Vrei să te duci în Canada la înmormântare?
Ann: (Încuviinţează)
Bob: Priveşte sicriul.
Ann: (Încuviinţează)
Bob: Priveşte-l în sicriu. Imaginează-ţi cum arată, priveşte-l mort.
Ann: Nu îl pot vedea. Tot ce pot vedea este un sicriu cenuşiu.
Bob: Bagă-l în el.
Ann: Tremur.
Bob: E mort. Priveşte-l.
Ann: (Ţipă, apoi plânge câteva momente.) Îmi vei lipsi. Tu ştii asta.
Mary: Nu ştie nimic. E mort.
Ann: (Plânge din nou, un timp.) Îmi lipseşti. (Pauză lungă) Şi eşti mort. La revedere,
unchiule mort.
Bob: OK?
Ann: Am cărat o grămadă de dorinţe. Mulţumesc. Da.

În această scenă, Ann continua să insiste că el ar fi fost în viaţă. „L-am putut

vedea îndepărtându-se“, „Nu îl pot vedea (mort)“ şi „Tu ştii asta“. Pentru o despărţire
eficientă, clientul acceptă faptul că persoana este moartă în această viaţă şi că nu merge,
nu vorbeşte, nu ştie.
Când un client acceptă realitatea morţii, întrebăm care este treaba neterminată pe
care o foloseşte pentru a se opri de la a spune la revedere. Sugerăm să o termine,
exprimând aprecieri şi nemulţumiri. Clientul alege o scenă de când persoana era încă în
viaţă, ca să nu pretindă că vorbeşte cu un mort. De obicei, clienţii încep cu aprecieri.
Dacă clientul are încă nemulţumiri, vom lucra cu el pentru a recunoaşte că încă îi cere, în
mod magic persoanei moarte să se schimbe ... în trecut. Atunci, o parte din treaba
neterminată este de a renunţa la speranţa magică pentru o relaţie mai bună.

116
 Dacă singura nemulţumire este că persoana a murit, îi cerem clientului să intre
într-o scenă de „la revedere“ şi să-şi imagineze înmormântarea.

Joe: Nu-mi place că ai murit. Sunt furios că ai murit ... .

Mary: Stai un moment. Acum e momentul să îl vezi în sicriu. Vrei să o faci? Priveşte
sicriul şi deschide-i capacul.
Joe: (Se întinde şi se face că deschide sicriul.)
Mary: Acum ... el e mort şi tu vorbeşti pentru tine, nu pentru el. El nu te poate auzi.
Spune-ţi furia, pentru binele tău.
Joe: Sunt furios. Nu e vina ta ... tu nu ai vrut să mori ... şi eu sunt furios, furios! Şi foarte
trist. (Plânge)

Când treba neterminată se sfârşeşte, îi cerem clientului să-şi imagineze ceremonia

de despărţire, de obicei înmormântarea şi îngroparea. Pentru despărţire este esenţial ca
clientul să-şi imagineze că persoana este moartă, să spună „Eşti mort“ şi să spună „La
revedere“.
Un proces de doliu poate fi necesar, dacă moartea a survenit cu mult timp în
urmă. Pentru Ann, câteva lacrimi au fost suficiente şi apoi ea s-a simţit eliberată, când şi-
a luat la revedere de la un unchi, care a fost mai mult o fantezie decât realitate şi care era
mort de multă vreme. Când moartea este recentă clientul va jeli cât timp are nevoie.
Vrem ca el să ştie că scopul doliului este de a consolida despărţirea şi de a elibera energia
pentru propriul prezent.
Când doliul s-a terminat, persoana are nevoie să-şi reînoiască interesul pentru
prezent. Din nefericire, societatea oferă deseori flori, alinare şi companie în timpul
pierderii grele şi apoi îl lasă pe cel privat, singur, înainte de a se termina faza de doliu. În
această perioadă el are nevoie de ajutor în a primi alinarea şi a găsi activităţi. Membrii
grupului pot fi de folos, ca şi „lucrătorii sociali“ de modă veche, pentru care ţelul este
rezolvarea problemei.
Uneori clientul vrea să-şi ia la revedere de la cineva pe care nu l-a întâlnit
niciodată, de la mama care l-a dat pentru adopţie, sau de la tatăl care l-a părăsit când era
mic. În timp ce îl întrebăm cum au stat lucrurile, vrem să ştim, de asemenea, care sunt
fanteziile sale: „Ce ţi-au spus despre tatăl tău?“ şi „Ce ai inventat despre el?“. Un copil
îşi poate oferi alinare singur, salvându-şi pur şi simplu viaţa, imaginându-şi, undeva în
lume, un tată care îl iubeşte cu adevărat. Dacă este aşa, îi cerem clientului să-şi ia la
revedere de la tatăl său şi să continue, în acelaşi timp, să-şi ofere alinare aşa cum îşi
imaginează că ar fi făcut-o tatăl său.

Mort: (Către tatăl imaginar) Mama nu mi-ar fi vorbit despre tine. Uneori mă întreb dacă
s-a culcat cu tine mai mult decât o dată. Tot ce ştiu e că erai în armată ... de fapt nici
nu ştiu asta sigur. Spunea că ai fost ucis în război. Nu o mai cred. Nu există poze sau
hârtii.
Mary: Spune-i ce-ţi imaginai despre el când erai copil.
Mort: Oh. E jenant. Credeam că eşti eroul perfect ... aşa m-am procopsit cu chestiile
suicidare, dorind să mor erou, ca şi tine. Ei bine, asta a fost cu mult timp în urmă. Mă
gândeam la tine că m-ai iubi ... m-ai iubi pe mine.

117
 Mort continuă, spunându-şi nemulţumirile sale pentru că nu şi-a cunoscut
niciodată misteriosul tată. A afirmat că apreciază că a apărut pe lume ca rezultat al
spermei acestui bărbat.

Mary: Acum priveşte-te ca fiind mic, un copil care a inventat un erou iubitor pentru a-i fi
tată. Şi spune-i acestui copil că tu vei prelua .. că tu vei fi propriul tată iubitor.

Mort îl îmbrăţişează şi îl iubeşte pe acest copilaş care a fost el. Şi-a afirmat, de
asemenea poziţia nesuicidară şi i-a spus micului copil că îl va proteja.
Când un copil moare, îi îndemnăm pe părinţi să-şi ia la revedere şi să nu facă un
altar din camera copilului sau din obiectele care i-au aparţinut. Dacă nu fac despărţirea,
acest lucru poate fi un mesaj pentru ceilalţi copii că nici unul dintre ei nu este la fel de
valoros ca cel mort. Dacă copii rămaşi în viaţă nu pot fi la fel de buni, sau la fel de iubiţi
ca şi copilul mort, ei pot decide că singura modalitate de a fi iubiţi este să fie morţi. În
timp ce îşi iau la revedere de la copilul mort, părinţii pot alege să-şi ia la revedere atât de
la copilul real, cât şi de la fanteziile lor despre ce ar fi putut deveni acest copil.
Înainte de adopţie, îi îndemnăm pe părinţi să-şi ia la revedere de la copii biologici
pe care nu îi vor avea şi să-şi facă doliul, în loc de a-şi reprima şi de a-şi nega
sentimentele. Aceasta îi eliberează de speranţele şi năzuinţele din trecut, astfel încât să îl
accepte cu adevărat pe copilul adoptat.
Când un client nou îşi ia la revedere, o metodă este aceea de a lua ambele părţi:
„Nu-mi voi lua niciodată la revedere de la tine“ şi „Îmi voi lua la revedere de la tine“. Şi
să identifice avantajele şi dezavantajele fiecărei poziţii.
Un client care nu îşi ia la revedere ar fi putut decide în copilărie să nu îşi ia la
revedere de la cineva care a murit atunci. O femeie nu îşi permitea să îşi ia la revedere de
la soţul ei. Când am întrebat dacă a murit cineva când era mică, şi-a amintit că s-a dus la
casa unui vecin să se joace, în loc de a merge la înmormântarea bunicului. Şi-a luat la
revedere de la bunicul ei, într-o înmormântare imaginară şi apoi şi-a luat importantul la
revedere de la soţul ei mort.
Unii clienţi nu îşi iau la revedere deoarece provin din familii în care se jeleşte
mereu. O clientă americană, de origine greacă, care refuza să-şi ia la revedere, a
recunoscut că mama şi bunica sa au fost bocitoare perpetue. Ea i-a spus mamei sale, în
imaginaţie, că îşi va lua la revedere, deşi nici una dintre strămoaşele ei nu ar înţelege aşa
ceva. A aliniat strămoaşele grecoaice din ultimii 5 000 de ani, vizualizându-le de-a lungul
câmpiilor Spartei, toate îmbrăcate în negru şi a ţipat la ele, prin secole „Hei, voi bătrîne
proaste! Am terminat cu jelitul! Devin o femeie Zorba!“ . Şi-a luat la revedere şi a
terminat cu un dans grecesc.
Cuplurile care se despart pot avea nevoie să îşi ia la revedere, mai ales dacă sunt
încă „legaţi“ prin jocuri de tutelă sau proprietate, sau de injoncţiuni pe care continuă să le
accepte. Clientul cu un mesaj „Nu exista“ din copilărie, poate rămâne atârnat de un fost
soţ, astfel încât fostul soţ să-şi dorească ca acesta să fi fost mort. Clientul cu „Nu fi
apropiat“ nu finalizează divorţul pentru a rămâne singur. Clientul cu „Nu creşte“ poate
rămâne legat de fostul soţ pentru ca acesta să-i rezolve problemele, în timp ce clientul cu
„Nu fi copil“ îi spune fostului soţ: „Dacă ceva nu e în regulă sau devii prea depresiv, voi
fi mereu disponibil“.

118
Sue: Nu pot să fac nimic. Continuă să mă sune şi ... .
Bob: Trebuie că tu ai un telefon foarte straniu, unul care îţi rămâne în mână şi nu îl poţi
închide.
(Membrii grupului râd.)
Sue: Înţeleg punctul tău de vedere, dar ... .
Bob: Dar. Dar tu vei continua să vorbeşti cu el şi să fii furioasă cât timp el îţi formează
numărul.
Sue: Ei bine, nu poţi pur şi simplu să ... renunţi la cineva.
Bob: Închide ochii şi repetă această afirmaţie: „Nu poţi renunţa pur şi simplu la cineva“.
Vezi cum se potriveşte în trecutul tău.

Sue a descoperit că făcea cu soţul ei ceea ce încercase, când era mică, să facă cu
tatăl său. A lucrat, fără succes, să îi facă fericiţi. Când a luat noua decizie de a renunţa la
acest joc, lăsându-l pe tatăl ei să bea, dacă el alege acest lucru, a decis că nu ea este
responsabilă pentru depresia fostului ei soţ. A renunţat la a „încerca să ajute“ şi la a fi
furioasă pentru ratările ei.
Clienţii pot amâna despărţirile, angajându-şi terapeuţi şi avocaţi ineficienţi. Ei uită
că avocaţii şi terapeuţii sunt angajaţii lor şi se comportă cu ei ca şi când ar fi părinţi
atotputernici. Le reamintim clienţilor de dreptul lor de a avea avocaţi şi terapeuţi
competenţi, care lucrează eficient şi rapid pentru client.
După ce evidenţele sunt recunoscute şi acceptate, clientul este gata să-şi ia la
revedere. O metodă ideală este a-i avea prezenţi atât pe ambii părinţi cât şi pe toţi copiii.
Partenerii îşi vor spune nemulţumirile şi aprecierile, inclusiv cum a crescut fiecare,
cunoscându-l pe celălalt. Ei pot jeli că visul lor despre o căsătorie perpetuă, productivă,
fericită nu este realitatea lor! Pot recunoaşte că sfârşitul relaţiei nu este un eşec ci o
alegere. Văd că divorţul este atât un început, cât şi un sfârşit. Pot să nu se mai întâlnească
niciodată, se pot vedea când unul dintre ei vine să ia copii pentru weekend, sau se pot
întâlni pentru ocaziile importante de familie, cum ar fi absolvirile sau căsătoriile. O parte
din la revedere poate include acceptarea faptului că niciunul nu are responsabilităţi pentru
celălalt şi că fiecare renunţă la orice investiţie în viaţa celuilalt.
În această despărţire ideală copii oferă, de asemenea, aprecieri şi nemulţumiri.
Copiilor li se spune, de către ambii părinţi că despărţirea este permanentă, că nu copiii au
cauzat problemele părinţilor şi că nici copii, nici altcineva, nu pot determina o împăcare.
Tata şi mama nu vor mai fi împreună. Pentru sănătatea viitoare a copiilor, este deosebit
de important să li se spună aceste lucruri, atât de des cât este necesar, până când vor
înţelege.
În timp ce copiii iau parte la despărţirea părinţilor, ei nu îşi vor lua la revedere de
la nici unul dintre ei, ci îşi vor lua la revedere de la familie aşa cum a fost ea înainte. Sunt
încurajaţi să-şi recunoască şi să-şi exteriorizeze sentimentele şi sunt ajutaţi în doliul lor.
Dacă părinţii nu vor să-şi ia la revedere aşa, unul dintre ei, cu copiii, dacă este
posibil, îşi poate lua la revedere în fantezie. După ce clienţii divorţaţi îşi iau la revedere,
noi sugerăm ca „salutul zilei de azi“ să includă o petrecere, cât de curând este gata
clientul. Unii clienţi îşi oferă un dar special, unul pe care nu l-au primit îin cursul
căsniciei, cum ar fi o pictură sau o înregistrare pe care fostul soţ nu ar fi făcut-o. Îşi iau
vacanţe sau se alătură organizaţiilor care se ocupă de ceea ce îi interesează în prezent. Cu
fiecare dar îşi spune: „Sunt special pentru mine. Nu sunt o victimă“.

119
 Astfel de despărţiri sunt potrivite pentru toate cuplurile, hetero sau homosexuale,
căsătorite sau nu, când relaţia lor se sfârşeşte.
Alţi clienţi rămân legaţi de trecut, refuzând să se despartă de ţara lor de origine. În
ziarul San Francisco Chronicle a apărut un articol despre un bărbat de 86 de ani care a
fugit din Rusia în 1919. Afirma în interviu: „Ştiu că monarhia va fi reinstaurată. Sper,
doar, că se va întîmpla cât timp trăiesc eu“. Pentru aproape 50 de ani, el a refuzat să-şi ia
la revedere. În toata lumea există persoane care rămân legate de astfel de iluzii şi, făcând
asta, îşi neagă legăturile cu ţările lor de adopţie. Din nou, întrebăm care sunt faptele; când
clientul spune că nu se va mai întoarce în ţara lui de origine, îl întrebăm dacă este gata să-
şi ia la revedere. El îşi pregăteşte scena de la revedere, care are importanţă pentru el. Îşi
poate vizualiza şi rudele care trăiesc acolo. Indiferent de scena pe care o alege, îi cerem
să spună acestor locuri şi persoane care este treaba neterminată cu ei, nemulţumiri şi
aprecieri. Va spune vechii case că se simte bine în casa actuală şi ce va face diferit, ca
rezultat al despărţirii.
Katie a rămas depresivă luni de zile, refuzând să-şi ia la revedere de la casa din
Est, pe care ea şi soţul ei o vânduseră când el a fost recrutat, în timpul războiului din
Vietnam. Ea susţinea că nu au avut altă alegere decât să vină în California. Noi am
subliniat că ar fi putut alege să trăiască aproape oriunde altundeva, cu toate că alegerile
soţului său păreau a fi limitate la California, Canada, Suedia sau poate închisoarea.
Înainte de a-şi lua la revedere, a fost important ca să înceteze a se mai considera o
victimă. Alegerile ei:

1. Să stea în Est şi să fie fericită.

2. Să stea în Est şi să fie tristă.
3. Să vină în California cu soţul ei şi să fie fericită.
4. Să vină în California cu soţul ei şi să fie tristă.

Ea a recunsocut că considerase că singura alegere era nr. 4.

Trei săptămâni mai târziu s-a decis să-şi ia la revedere de la casa ei din Est. A
descris grupului fosta ei casă, a intrat în ea, în imaginaţie şi şi-a luat la revedere. Apoi s-a
simţit plină de energia necesară pentru a-şi face o viaţă bună în California.
Foştii preoţi îşi iau la revedere de la preoţie, ofiţerii de carieră îşi iau la revedere
de la armată, bărbaţii şi femeile pensionaţi îşi iau la revedere de la fostele lor slujbe. Toţi
fac asta pentru a-şi reinvesti energia în prezent.
Unii îşi iau la revedere de la vise pe care nu le pot împlini, cum ar fi să devină
preşedintele unei companii. Unul dintre prietenii noştri, terapeut, şi-a petrecut trei ani
încercând, fără succes, să fie admis la o facultate de medicină şi apoi a decis să accepte
un interviu pentru o facultate de psihologie. În scena lui de la revedere, şi-a desenat
literele „Dr.“ înalte de peste 3 metri, din aur, încrustate cu diamante şi alte pietre
preţioase frumoase. A spus acestor litere cât de mult şi le dorea înaintea numelui său şi
cât de nemulţumit a fost că nu le va avea niciodată. Şi-a dat permisiunea de a simţi furie
şi durere. Apoi a spus: „Da. Şi voi face aceeaşi treabă bună ca terapeut, indiferent dacă
sunt medic sau doctor în ştiinţe. Şi nu va trebui să învăţ toate numele stupide ale tuturor
părţilor corpului sau să aduc copii pe lume, sau să cos oameni, doar pentru a deveni
psihiatru“. Şi-a imaginat literele micşorându-se până la o dimensiune micuţă, apoi le-a
îngropat în covor.

120
 Sugerăm despărţiri de pierderi ale părţilor corpului sau ale funcţiilor corporale,
când persoana exagerează sau minimalizează pierderea. Un bărbat a continuat să joace
fotbal după o amputare şi astfel, continua să-şi rănească bontul. Un altul a cerut ajutor
pentru handicapaţi. Ambii au avut nevoie să-şi ia la revedere pentru a se percepe ca
bărbaţi care şi-au pierdut un picior şi, cu toate acestea au potenţial pentru o viaţă
împlinită.
O femeie, după o mastectomie, ea refuzat să se dezbrace în faţa soţului ei. Am
înţeles că ambii au conspirat să nu discute despre intervenţia chirurgicală şi să nu se mai
atingă. Ambii erau fobici în legătură cu răni şi frici. Ambii şi-au luat la revedere de la
sânul ei şi şi-au reînoit interesul pentru intimitatea sexuală.
Despărţirile sunt importante pentru toţi cei care trăiesc în trecut, legaţi de ceea ce
a fost sau de ceea ce ar fi putut fi. Când spune la revedere, persoana se reîntoarce în
prezent cu energia necesară dedicării faţă de ziua de azi şi pentru schimbările pe care vrea
să le facă acum.

121
Capitolul 8
Noi decizii

SCENA NOII DECIZII

În munca cu noile decizii, clientul şi terapeutul aranjează o scenă, cam ca şi în

teatru. Scena poate fi: (1) o scenă din prezent, (2) o scenă recentă, (3) o scenă timpurie,
(4) o scenă imaginară sau (5) o combinaţie de scene.

SCENA DIN PREZENT este una care apare pe moment, în sala de terapie.

Lee: Joy, vreau să clarific ceva cu tine. Tendinţa mea este de a fi oarecum intimidat şi a
dori să fac pe plac celorlalţi. Eu ... ah ... am fost supărat când ai insistat să ascultăm
înregistrările tale, când plănuisem să merg la plajă. Aşa că am stat ieri cu tine aici... şi
am fost ... ah ... supărat. (Se mută spre o scenă recentă.)
Un membru al grupului: Lee, sunt uimit de felul în care îţi reţii respiraţia când vorbeşti.
Lee: OK. Oricum, cred ... cred că nu vreau altceva pentru moment. Eu ... ah ... te las
să-mi strici distracţia. Da, asta e ... . Vreau să încetez să-i las pe oameni să-mi strice
distracţia. (Din nou, Lee iese din aici şi acum, de data asta către un viitor incert.)
Un membru al grupului: Îţi reţii şi mai mult respiraţia.
Bob: (Decizând să-l ţină pe Lee în scena din prezent.) Lee, stai în picioare. Acum respiră
adânc şi mârâie ameninţător la Joy.
Lee: Sentimentul meu este că ... ah ... pur şi simplu ... nu ţipi la oameni.
Bob: (Auzind comanda parentală „Nu ţipi“) Încalcă această comandă, această comandă
Parentală care spune, Lee, nu ţipi la oameni.
Lee: Se ridică ... rrrrr ... aahhhhh ... grrrrrrr (Rânjeşte) RRRRARRRRAAARRRR.
GRRRRRRRR.
Bob: Acum pune cuvinte în asta.
Lee: Joy, CÂND MI-AI SPUS SĂ MĂ ÎNTÂLNESC CU TINE, AM SIMŢIT CĂ MI-AI
ORDONAT! (Zbiară tare şi grupul râde ca apreciere.) O SĂ ŢIP CÂND VREAU
EU ŞI VOI MERGE LA PLAJĂ ŞI NU VOI MAI FI AMABIL CU FETELE
DRĂGUŢE CA TINE DOAR PENTRU CĂ MAMA MI-A SPUS SĂ O FAC. VOI
FACE CE VREAU. Mulţumesc. MULŢUMESC. ARRRRRR ... GRRRRRR.
VORBESC MINUNAT DE TARE ŞI AŞ PUTEA CONTINUA AŞA TOATĂ
ZIUA! Mă simt superb.

În această porţiune de lucru cu noua decizie, Lee a putut folosi prezentul,

deoarece „protagonistul“ său era în sală. Deoarece injoncţiunile sale „Nu fi copil“ şi „Nu
dori“, plus contrainjoncţiunile „Fii politicos“ şi „Nu ţipa“, militează împotriva
confruntării sale directe, în beneficiul său, este deosebit de important pentru el să
îndrăznească să răspundă aici în prezent.
Zoe, de asemenea, a folosit grupul de la workshop ca să îi susţină noua decizie, în
prezent. Copil fiind, a acceptat atribuirea parentală „Timida noastră micuţă“. Când a

122
contractat să devină mai captivantă şi mai vie, în loc de a fi timidă, grupul a pus la cale o
petrecere imaginară, ca scenă în care ea poate lua o nouă decizie. Ea a fost trimisă afară
din cameră şi i s-a spus să se întoarcă în 60 de secunde. Când s-a apropiat de sala
workshop-ului, a auzit o petrecere zgomotoasă înăuntru. Membrii grupului imită o
petrecere de copii, joacă jocuri, fac tumbe şi strigă tare unii la alţii. Zoe ciocăneşte timid
şi nu îi răspunde nimeni. Ciocăneşte din nou. Zgomotul se intensifică. În final, Zoe
deschide uşa. Membrii grupului continuă să se joace, ignorând-o.
Mary îi reaminteşte, a doua oară, că ea este cea care vrea să se comporte diferit
faţă de trecut. Zoe intră şi ea în joc, prefăcându-se că se joacă „Ascunsa“. Cineva a
împărţit cornuri imaginare şi a sărit-o pe Zoe. Când ea a cerut un corn şi a suflat în el
triumfătoare, grupul a cântat pentru Zoe „La mulţi ani“.
Folosim prezentul şi în lucrul cu impasul de gradul trei, când persoana, fără a crea
vreo scenă specifică, exprimă simplu părţile sinelui aflate în opoziţie. Philippe era
descurajat în legătură cu abilitatea sa de a învăţa forma noastră de terapie:

Mary: OK. Foloseşte două scaune. Pe unul dintre ele fii Philippe cel deştept, care învaţă.
Pe celălalt scaun fii Philippe care pretinde că nu poate învăţa AT/gestalt.
Philippe: OK. Sunt deştept. Învăţ. Îmi place să mă bucur. Îmi place să fac din învăţare o
experienţă amuzantă. Da, aşa e. Chiar învăţ foarte repede. Când aveam 12 ani am fost
trimis în Anglia doar o vară şi mi-am făcut prieteni şi am învăţat limba lor foarte
repede. Învăţ bine. Dacă pot învăţa engleza în trei luni, pot învăţa AT/gestalt în două
luni.
Philippe: (Se aşează pe celălalt scaun.) Mă hărţuiesc. Sunt sigur că nu voi fi un terapeut
bun. Alţii sunt mai buni decât mine. Nu înţeleg nimic. Mă simt ca şi când aş alerga şi
sunt cu mult în urmă şi mă sufoc şi nu am aer şi nu-i voi ajunge niciodată din urmă.
Alerg din greu, din greu, ca să fiu primul ... la linia de sosire.
Mary: Dacă nu sunt primul, la linia de sosire, cel mai bun din lume, nu sunt bun de nimic.
Philippe: Dacă nu sunt primul ... (Izbucneşte în râs) Da! Chiar aşa! Bineînţeles! (Merge
înapoi pe scaunul său.) Caz închis!

Noi tratăm mulţi clienţi care cred că dacă nu sunt cei mai buni, nu sunt buni de
nimic. Philippe şi-a schimbat decizia foarte repede. Alţii spun „Bineînţeles, trebuie să fiu
primul!“. Ca şi Cezar, care nu dorea să fie al doilea în Roma, aceştia pot pune o valoare
de viaţă şi de moarte în încercarea lor şi pot fi nefericiţi pe tot parcursul luptei. Aceşti
clienţi au nevoie de o muncă mai importantă, care include decizia de a nu se sinucide
dacă nu îşi ating scopurile. Pot lucra în multe scene, clarificându-şi poziţiile şi luând noi
decizii, înainte de a fi gata să se bucure de succesul pe care îl au, să se bucure de propria
perfecţionare şi să înceteze să se discrediteze pentru că nu sunt cei mai buni din domeniul
lor.
Când tratăm clienţi cu plângeri somatice lucrăm în prezent, în timp ce ei îşi trăiesc
simptomele.

Troy: Mă doare capul.

Bob: Voi lucra cu tine. În timpul lucrului, pretinde că nu există o cauză fizică pentru
durerea de cap. Dacă nu îţi trece durerea de cap sau dacă ai alte simptome, spune-mi.
Bine, fii durerea ta de cap şi descrie-te.

123
Troy: Sunt mare, mă împrăştii. Mă împrăştii în capul lui Troy ... spre vârful capului lui
Troy. Eu ... e ca şi când îl cuprind ...
Bob: Fii tu.
Troy: Dispari.
Bob: Fii durerea ta de cap.
Troy: Nu voi dispărea.
Bob: Durere de cap, ai spus că îl cuprinzi pe Troy. Spune mai multe despre asta.
Troy: Mă înfăşor în jurul tău, te cuprind ... adică ... vreau să spun că sunt aproape ca o
dezmierdare.
Bob: Îl dezmierd pe Troy. Schimbă.
Troy: Tocmai m-am gândit la ceva. Obişnuiam să am de multe ori dureri de cap. Când
eram copil. Stăteam acasă, nu mergeam la şcoală şi mama îmi frecţiona capul. Ei
bine, durerea de cap ... durerea mea de cap a dispărut! (Zâmbeşte) Cred că eram
singur aici, venind singur la acest workshop. Ei bine, durere dispărută, nu mai am
nevoie să stau acasă şi să fiu mângâiat. Aşa că nu te invit înapoi ... (Râde)

Troy şi-a oprit durerea de cap foarte repede. De obicei, un client are nevoie de
mai mult timp. Pe măsură ce clientul continuă dialogul „celor două scaune“, întrebăm
dacă durerea de cap se menţine la fel, se intensifică sau scade. Dacă durerea creşte sau
rămâne la fel, putem schimba scenele, cerându-i clientului să vizualizeze cine poate sta
pe scaunul durerii de cap, spunând cuvintele pe care le spune durerea de cap. Apoi
sugerăm să poarte dialogul cu persoana respectivă. Dacă tehnica nu are succes,
recomandăm clientului să consulte un medic.

SCENE RECENTE

Lee ar fi putut recrea scena cu Joy, când ea i-a cerut să asculte înregistrările, în loc
de a merge la plajă. Zoe ar fi putut prezenta o scenă recentă, de acasă sau de la serviciu,
în care s-a comportat timid şi acea scenă ar fi putut fi folosită pentru o nouă decizie.
Philippe s-ar fi putut întoarce, în imaginaţie, la ultima oară când a condus un grup de
terapie.
Greg, ca şi Philippe, era preocupat de lucrul său ca terapeut. El îşi descrie clientul
şi aduce scena recentă aici şi acum.

Greg: Ea e blocată. Fixează podeaua. Şi eu sunt la fel de blocat. Nu ştiu ce să fac pentru
ea.
Bob: Şi ce gândeşti?
Greg: Gândesc ... încerc să descopăr ce să fac.
Bob: Încerci, zici? Asta e problema cu „a încerca“. Deci nu gândeşti ce să faci şi apoi?
Greg: Ei bine, continuu să gândesc că orice aş face nu este destul de bine.
Bob: Adu-ţi părinţii în sala de terapie şi lasă-i să stea lângă tine. Ei îţi spun că ceea ce faci
nu e destul de bine?
Greg: Tata spune. Da, tata e în capul meu.
Bob: Şi care e meseria tatălui tău?
Greg: E chirurg.
Mary: Ce ştie el despre terapie?

124
Greg: Nimic. (Râde) Chiar nimic.
Mary: Deci eşti un prost ... să angajezi un astfel de supervizor care nu ştie nimic.
Greg: (Râde) Îhî ... îhî. OK, tată, AFARĂ!
(Grupul râde)
Bob: Data viitoare când îţi vei bloca creativitatea, ascultând dojenile Parentale, eşti dispus
să îl priveşti pe tatăl tău care stă lângă tine ... şi să-l dai afară? El are tot atâta treabă
în şedinţele tale de terapie, cât ai şi tu în sala lui de operaţii.

De obicei, noi folosim scenele prezente şi recente pentru clarificarea şi rezolvarea

problemelor, mai degrabă decât pentru noile decizii. În astfel de scene, persoana este ea
însăşi, la vârsta actuală şi, de aceea, este mai uşor să folosească starea eului de Adult. Lee
ar fi putut „rezolva problema“, referitor la ceea ce dorea să facă în prezent, ca să renunţe
la supărarea sa faţă de Joy. Ar fi putut, de asemenea, să reproducă scena recentă cu
înregistrările vs. plajă, pentru a înţelege jocul pe care îl joacă când vrea să spună „Nu“, în
loc de a spune „Da“ şi sfârşeşte prin a fi iritat.

SCENE TIMPURII

Pentru cei mai mulţi clienţi, luarea unei noi decizii este mai uşoară în scenele
timpurii deoarece, în aceste scene, sunt copii. Nu trebuie să facă eforturi pentru a rămâne
în starea de Copil. De asemenea, noua decizie este trăită mai profund când protagoniştii
imaginari sunt persoanele care au dat injoncţiunea originară. Pentru a găsi scena timpurie,
pentru noua decizie a lui Lee, am fi putut spune:

„Fii un băieţel şi auzi cuvintele: Nu ţipa la oameni!“

sau

„Cine ţi-a spus să nu ţipi la oameni? Alege o scenă.“

sau

„Ţine-ţi respiraţia, aşa cum faci şi aude-te pe tine vorbind politicos. Eşti
intimidat şi îi laşi pe alţii să facă ceea ce vor. Care era scena, când erai mic?“

sau

„În faţa cui te supuneai, când erai mic?“

Indiferent de scena pe care o alege Lee, scopul lucrului ar fi ca el să simtă

respingerea injoncţiunii pe care a acceptat-o anterior.
Pentru a găsi o scenă timpurie cu Philippe, ne-am fi concentrat pe cuvintele sale
„Mă simt ca şi când aş alerga şi sunt cu mult în urmă şi mă sufoc şi nu am aer şi nu-i voi
ajunge niciodată din urmă“ şi am fi văzut care scenă din trecut este evocată. El ar putea
repeta cuvinte sau şi le-ar putea spune în timp ce aleargă, imaginându-şi că nu va ajunge.
Îşi poate aranja corpul într-o poziţie care să exprime ceea ce simte. „Fă-ţi corpul să arate

125
cum te simţi când nu poţi să ajungi din urmă“. Când şi-ar aranja corpul în aşa fel încât să
fie mulţumit, l-am întreba simplu: „Câţi ani ai şi ce se întâmplă?“.
Scena timpurie, pentru Zoe, poate fi exact la fel ca şi „petrecerea aniversară“. Am
întreba dacă a fost vreodată la o petrecere aniversară şi i-am cere să aleagă una, la care a
jucat rolul ei de timidă. Când ar fi fost emotivă în scenă, i-am fi cerut să se comporte
diferit faţă de felul în care s-a comportat atunci. I-am fi putut cere să-şi imagineze
întreaga scenă, sau să folosească grupul pentru a juca rolurile celorlalţi copii, aşa cum am
făcut în scena din prezent.
Dacă Troy nu ar fi făcut să-i „dispară“ durerea de cap, am fi putut trece către o
scenă timpurie dintre Troy şi mama sa, în care el i-ar spune mamei sale că renunţă la
durerile de cap şi mângâieri, deoarece preferă să se joace cu copiii.
Greg ar fi putut alege o scenă timpurie cu tatăl său, chirurgul.
Formula noastră e simplă. Noi, împreună cu clientul, găsim o scenă din copilărie
în care clientul a avut aceeaşi problemă cu cea pe care o prezentăm acum. Pentru Lee,
Philippe, Zoe, Troy şi Greg am fi putut spune simplu: „Închide ochii şi întoarce-te în
timp. În ce fel problema ta de azi se potriveşte cu problemele din copilărie? Alege o
scenă.“
Am putea folosi beneficiul negativ al jocului: sentimentele parazite plus afirmaţii
despre sine şi despre ceilalţi. Lee se simte „supărat“ şi „intimidat“. Cu cuvintele
Copilului este „furios“ şi „speriat“. Spune despre cealaltă persoană, Joy: „îmi strici
distracţia“ şi despre el: „Nu reuşesc să fac ce vreau să fac.“
Philippe se simte „descurajat“ şi spune „Alţii sunt mai buni decât mine“ şi „Nu
găsesc nimic“. Am putea cere fiecăruia să-şi închidă ochii, să repete sentimentele şi
propoziţiile şi să se întoarcă în copilărie pentru a găsi o scenă care se potriveşte.
Pentru clienţi există nelimitate scene timpurii disponibile. Este important ca scena
aleasă să se potrivească injoncţiunii şi deciziei clientului, astfel încât scena să fie
adecvată pentru o nouă decizie specifică.
Nu exista. Noua decizie va fi „Nu mă voi omorî“, „Sunt demn de iubire“ şi „Mă
iubesc şi voi continua să am grijă de mine“. Pentru a lua astfel de noi decizii, clientul
găseşte o scenă în care a fost dată injoncţiunea şi ia o nouă decizie, care să aibă sens în
acea scenă: „Sunt demn de iubire, chiar dacă tu, tată, nu ştii cum să iubeşti.“, „Sunt
demn de iubire, chiar dacă tu spui că m-am luptat cu tine din ziua în care m-am născut“,
sau „Sunt demn de iubire, chiar dacă departamentul de asistenţă socială nu a găsit
niciodată părinţi doritori să mă adopte“. (Vezi Capitolul 9.)
Nu simţi. Clientul se întoarce la o scenă timpurie în care ia o nouă decizie, prin
trăirea sentimentelor interzise şi spune celorlalţi că-şi apreciază abilitatea de a simţi şi de
a-şi exprima sentimentele, chiar dacă aceştia nu recunosc şi nu apreciază aceste
sentimente.
Nu fi copil. Într-o scenă timpurie, clientul îşi exprimă dreptul de a-şi uda
pantalonaşii, de a ieşi să se joace în loc de a lucra sau de a renunţa la responsabilitatea
pentru fratele mai mic.
Nu gândi. Dacă injoncţiunea este „Nu te gândi la secretul nostru de familie“,
clientul se va întoarce la o scenă timpurie pentru a spune celorlalţi că a ştiut întotdeauna
secretul familiei. Dacă injoncţiunea implică faptul că clientul este „prost“, scena timpurie
va fi una în care clientul va repudia acest atribut.

126
 Nu reuşi. Clientul se întoarce într-un moment când a fost răsplătit pentru că nu
reuşea sau era pedepsit pentru succes, pentru a lua o nouă decizie: „Voi reuşi, chiar dacă
tu nu vrei“.
Nu creşte. Din nou, confruntarea este între cei care doresc să-l ţină copil şi
clientul, care nu doreşte să rămână copil. Deseori, în această scenă, noi facem un
„interviu pentru părinţi“, în care întrebăm părinţii de ce el sau ea este atât de speriat de
faptul că acest copil va deveni o persoană adultă ... şi apoi clientul este gata pentru o nouă
decizie „Sunt mare, chiar dacă tu ai vrut să rămân copilul tău“.
Nu (face). Clientul se întoarce la o scenă timpurie pentru a demonstra că poate şi
că face alegeri. Poate spune, de asemenea, părinţilor că le dă înapoi frica, deoarece ei
erau cei speriaţi când dorea să se dea în leagăn, să se urce în copaci sau să treacă strada.
Nu fi de sexul pe care îl ai. Într-o lume cu reguli pentru fiecare sex, aceia care tind
să aparţină celuilalt sex încalcă regulile. Fetele care vor să fie băieţi nu sunt atât de
„delicate şi de dulci ca o cameră de copil“ şi băieţii care ar fi trebuit să fie fete îşi permit
o delicateţe şi o dulceaţă care poate fi batjocorită de supermeni. În scenele timpurii,
clientul ia noua decizie de a se place „aşa cum e“. Dacă clientul se simte vinovat pentru
că are „sexul greşit“, îi cerem să creeze o scenă a naşterii în care să spună părinţilor cine
este responsabil pentru sexul său.
Nu fi apropiat. Injoncţiunea are atât de multe sensuri diferite, aşa că este deosebit
de important să mergi la o scenă în care este dată specific, astfel încât clientul să poată
lua o nouă decizie: „Voi fi apropiat de ceilalţi, chiar dacă tu nu ai fost apropiat de mine“,
„Sunt sexy, chiar dacă tu erai speriată de sex“, sau „Mă voi baza pe altcineva, chiar
dacă nu am reuşit să mă bazez pe tine“. Uneori, injocţiunea nu a fost dată, dar decizia a
fost luată datorită unei traume. „Deoarece tu ai murit, m-am decis să nu mai iubesc
niciodată. Acum iubesc ... chiar dacă tu ai murit. Îndrăznesc să iubesc“.
Nu fi important. În scenele timpurii, cum ar fi cele de la masă, clientul renunţă la
manierele sale rezervate de a cere familiei să îl asculte. Îşi recunoaşte propria importanţă,
chiar dacă ceilalţi continuă să-i nege importanţa.
Nu fi sănătos. Aceasta poate fi decizia clienţilor cu simptome psihosomatice, sau
a celor care folosesc bolile pentru a se împiedica să se bucure sau să reuşească în viaţă.
John McNeal şi Ellyn Bader, asociaţii noştri, întorc o clientă într-o scenă timpurie, pentru
ca aceasta să înceteze să mai simtă durere.

Anda: Ce mă îngrozeşte este durerea ... deşi ştiu că nu este inima. Mă doare pieptul ... .
John: Eşti dispusă să fii o fetiţă mică?
Anda: Ummhm (Dă din cap afirmativ.)
John: Priveşte-i pe mama şi pe tata în faţa ta (Anda spune că îi vede.)
Ellyn: Şi dă-ţi voie să fii mică.
Anda: (Face asta şi se descrie.)
John: Vrei să-i vezi pe părinţii tăi şi să-i descrii? (O face.) Vrei să vezi tipul de legătură
de durere care există între ei?
Anda: (Începe să plângă tare.)
John: Şi, ca fetiţă, vrei să le spui că te desparţi de durerea lor?
Anda: Mama nu m-ar lăsa să mă despart! (Plânge) Mă retrag într-un colţ să citesc şi ea nu
mă lasă. (Are vocea unei fetiţe foarte mici.)
John: Ei bine, eşti separată.

127
Ellyn: Cât stai în colţ, Anda, dă-ţi permisiunea să ştii cât de mult doreai să fii separată.
Anda: O, da. Nu puteam suporta zgomotul şi bătăile şi vasele care se izbeau de pereţi.
Sunt atât de speriată, vreau pur şi simplu să plec, dar ... nu am unde să mă duc. Mama
mă obliga să-l spăl pe tata când era beat. Voiam să scap ... .
Ellyn: Normal că voiai să scapi.
Anda: (Continuă să plângă.)
Ellyn: Şi meritai să ai pe cineva acolo care să aibă grijă de tine.
John: Şi să te facă să înţelegi că eşti o fiinţă umană distinctă.
Anda: Sunt. Pot arăta ca tine. Pot simţi lucruri bune la tine, dar nu sunt tu. Nu trebuie să
iau durerea ta.

Ea îi vede şi le spune că s-a separat de ei şi că nu îşi mai asumă durerea lor.

SCENE IMAGINARE

O scenă imaginară este o scenă care nu s-a petrecut şi care nu ar fi putut avea loc.
Anda ar fi putut folosi o scenă imaginară, cum ar fi să fi pretins că se află într-o bărcuţă
mică, magică, cu care vâsleşte prin venele şi arterele ei, până când găseşte locul durerii
ei. Acolo descrie ce vede că îi produce durere, cum ar fi un loc înnodat, blocat sau strâns
tare. Apoi îşi imaginează că vindecă acel loc.
Philippe ar fi putut lua o nouă decizie tratându-şi fantezia în care aleargă şi nu
ajunge, ca şi când ar fi fost un vis. Apoi ar fi părţi ale visului său, drumul pe care aleargă,
decorul pe care l-a creat, ceilalţi alergători şi el însuşi, cel care visează. Furtuna lui Lee
poate fi transformată într-o fantezie în care el devine un leu şi apoi ia în posesie puterea
imaginată a leului. Lui Edith, cum a început lucrul, i s-a cerut să intre într-o scenă
imaginară, iar Bob îi spune să fie blocajul ei:

Edith: De multe ori sunt conştientă că mă blochez. Şi sună un clopoţel din copilăria mea.
Sună clopoţei pe care îi blochez în acelaşi mod.
Bob: Sunt confuz. Vrei să stai în picioare şi să fii blocajul? „Sunt blocajul“. (Spus cu
voce tare.)
Edith: Nu sunt genul ăsta de blocaj. Sunt pufoasă.
Bob: Super. Fii blocajul pufos şi spune-i lui Edith ce faci.
Edith: Sunt complet pufoasă şi amorfă şi imprecisă. Dacă încerci să mă mişti, mă
rostogolesc şi apar altundeva.
Bob: Pentru a o feri pe Edith de ... .
Edith: De a gândi.
Bob: Un blocaj anti-gândire.
Edith: Şi sunt un blocaj împotriva reamintirii.
Bob: Edith, nu vreau să-ţi reaminteşti, aşa că ... .
Edith: Nu vreau să-ţi reaminteşti, aşa că ... . Nu ştiu.
Bob: Închide ochii şi repetă „Nu vreau să-ţi reaminteşti, aşa că ...“.
Edith: Oh. Aşa că nu te vei speria.
Bob: Fii Edith.
Edith: Îhî, totul e în regulă, blocajule, dar uneori sunt dispusă să risc să fiu speriată.
Vreau să dispari, s-o ştergi.

128
Bob: Suficiente speranţe şi dorinţe şi credinţă ca să beneficiezi de milă.
Edith: (Râde) Îhî. Nu am nevoie de tine. Te voi face să dispari. (Zâmbeşte larg)
Bob: Ce s-a întâmplat?
Edith: S-a evaporat înainte de a-l face să dispară.
Bob: Eşti atât de puternică, nu ai nevoie să-l împingi? Pur şi simplu l-ai evaporat.
Edith: Chiar?
Bob: Bineînţeles ... al cui era blocajul?
Mary: Nu, nu tu ai făcut-o. Bob a făcut-o. L-am văzut evaporându-l cu arma sa secretă cu
raze anti-blocaje. Nu l-ai văzut? Şi acum încearcă să pretindă că tu, micuţa
neajutorată, ai făcut-o.
Edith: (Chicoteşte) Sunt... o, doamne, capul meu este atât de clar. Sunt atât de clară.
Deţin propria mea armă cu raze anti-blocaje şi nu mi-o poţi lua. Rareori m-am simţit
până acum atât de clară. Pot gândi ... gândesc.

În timpul zilelor următoare, Edith a folosit cu veselie arma ei cu raze pentru a-şi
lichida blocajele anti-gândire. Mai târziu şi-a amintit o scenă timpurie, în care mama ei o
acuza că fură bani. Edith a devenit din ce în ce mai confuză din cauza acuzaţiilor mamei
ei, până când a recunoscut că a furat. Atunci mama a dezmierdat-o şi i-a spus ce fată bună
a fost spunând adevărul. Acum, reintrând în scenă, Edith afirmă că nu a furat niciodată
bani şi că atunci a fost foarte deşteaptă făcând ceea ce a făcut. Era mai bine să fie confuză
şi iubită, decât să fi gândit clar şi să fi fost numită mincinoasă. În recrearea acestei scene
timpurii, i-a spus aceste lucruri mamei sale. Apoi a declarat că nu mai are nevoie de
confuzie pentru a fi iubită, sau pentru orice alt scop.

O clientă care a lucrat cu asociatul nostru, Gene Kerfoot, s-a confruntat cu un

„zid“. Era o femeie singură, distantă, căreia îi era teamă să se implice în întâlniri mai
mult decât întâmplătoare cu ceilalţi. În terapie a vorbit despre „zidul“ pe care l-a simţit
din copilărie. Treptat, a recunoscut că acest zid, pe care l-a considerat patologic, a fost
valoros şi i-a folosit pentru a o proteja imaginar de a se simţi invadată şi copleşită de
mama ei. A înţeles că deciziile timpurii sunt întotdeauna folositoare la momentul când
sunt luate şi că includ aspecte pozitive pentru auto-protecţie, chiar şi atunci când
consecinţele sunt destructive.
Gene Kerfoot spune: „Când decizia timpurie conţine o metaforă, în acest caz „Nu
voi mai fi apropiată ... voi construi un zid“, este util pentru terapeut să includă metafora
în noua decizie. Noua ei decizie a luat naştere când şi-a imaginat construind o uşă în zidul
ei, aşa că putea astfel să iasă sau să stea în spatele zidului. Ea era cea responsabilă“.
Scena imaginară favorită a lui Mary i-a fost spusă de Graham Barnes şi era despre
un client de la unul dintre workshop-urile sale interrasiale pentru preoţii fundamentalişti.
Un preot se menţinea frustrat, trist şi muncea peste măsură, concentrându-şi energia
asupra foştilor enoriaşi care refuzaseră să vină la biserică. Nu credea că era posibil să fie
fericit până când nu va găsi o cale ca cei care s-au lepădat de credinţă să-şi schimbe calea.
Graham i-a cerut să facă o călătorie imaginară în Rai. Cu faţa îmbujorată, preotul a
descris îngerii, muzica şi sclipirea aurului. „Eşti fericit acolo?“, a întrebat Graham.
„Perfect fericit, infinit de fericit!“. Apoi Graham a spus: „Priveşte în jur: sunt în Rai toţi
enoriaşii şi foştii tăi enoriaşi?“. Omul a încetat să zâmbească şi-a scuturat capul şi a spus:
„Nu, nu sunt“. Graham a întrebat: „Şi cum te simţi?“ El a răspuns: „Trist. Trist şi

129
frustrat.“ Apoi a început să râdă. Dintr-o poziţie delicioasă de Copil, a recunoscut că se
programase, pur şi simplu, să fie la fel de nefericit în Rai, ca şi pe pământ şi a luat o nouă
decizie.
Visele, ca şi fanteziile, sunt instrumente excelente pentru noi decizii. Bărbatul
care l-a visat pe fiul său mort în piscină a luat o nouă decizie, când a recunoscut că fiul
mort era partea de copil din el. Alt bărbat, al cărui contract era de a-şi termina teza de
doctorat, a visat:

„Îmi duc maşina la service să fie reparată. Când mă duc după ea, descopăr că e
reparată, dar nu o pot scoate afară deoarece cineva a aruncat o grămadă de cărămizi în
faţa ei. Mă plâng mecanicului şi el îmi spune că nu e responsabilitatea lui. Îl găsesc pe
şef şi el îmi spune la fel. Aşa că, stau pur şi simplu acolo, uitându-mă la maşină şi la
cărămizi. Nu pot face nimic.“

Pe măsură ce joacă fiecare rol, se simte frustrat. Nici o parte din el nu e dispusă să
mute cărămizile. Îi cerem să rămână în vis, fiind cărămizile, maşina, mecanicul, şeful şi
visătorul – şi apoi să perceapă trecerea timpului ... toamnă, iarnă, primăvară, vară şi din
nou toamnă.
Numărăm sezoanele de când nu a făcut nimic. Dintr-o dată a spus „E intolerabil“,
a sărit în picioare şi a mimat că mută cărămizile. Făcând asta, se bucură de ceea ce face în
beneficiul său. Săptămâna următoare ne-a trimis primele pagini din teza sa. De fapt, mută
cărămizi. George Thomson, un asociat, foloseşte această tehnică. El crede că „conţinutul
visului reprezintă trecutul, emoţiile din momentul trezirii reprezintă sentimentul parazit
actual şi că noua decizie este luată mai uşor dacă este creat un nou final pentru vis“. În
această abordare, terapeutul ascultă lipsa de autonomie a noilor finaluri „Uau, ai o
posibilitate să-ţi termini visul cum vrei tu şi continui să scrii un final trist!“ sau „Când
poţi scrie cum îţi place ţie, continui să decizi să faci un final care depinde de schimbarea
altora“. Clientul continuă să rescrie finalul până când el şi terapeutul sunt mulţumiţi că
finalul conţine noua decizie.
Scenele din viitor pot fi imaginare, ca şi raiul preotului, sau pot fi, pur şi simplu, o
repetiţie a unui eveniment aşteptat. Lee, în următoarea parte, începe cu o importantă
scenă din viitor, examinarea orală pentru licenţă şi apoi foloseşte o combinaţie de scene,
plus ţinta lui Bob pentru noua decizie.

COMBINAŢII DE SCENE

De obicei, recomandăm terapeuţilor aflaţi în formare să încheie o scenă înainte de

a începe o alta. Când un client vorbeşte cu pumnul său strâns, cu şeful, cu tatăl mort şi cu
tensiunea dintre umeri, probabil va sfârşi confuz, în loc de a lua o nouă decizie. Lee a
ţinut scenele parţiale intacte, mergând la comisia de examinare orală şi fiind mâinile sale,
apoi într-o scenă timpurie cu Maw şi înapoi la comisia de examinare orală, pentru
ultimile detalii:

Lee: Mi-e frică că nu o să trec.

Mary: Fii la examinare şi crează scena. În primul rând, cine sunt examinatorii?
Vizualizează genul de examinatori de care ţi-ar fi frică.

130
Lee: (O face, descriind examinatorii. Apoi se prezintă acestora. În timp ce se prezintă
este politicos, rigid şi se pune singur în umbră.)

Cerem membrilor grupului să folosească materialul lui Lee şi să-l exprime cum ar
fi făcut-o ei. Unul o face în mod ştiinţific, unul este entuziast şi altul o face în forţă.

Lee: Nu mi-e de ajutor. Asta este ... nu ştiu cel mai bun mod de a mă prezenta! Şi, cu
siguranţă, nu ştiu cel mai bun mod de a răspunde la întrebările lor.
Mary: Am aranjat asta ca să vezi că nu există cea mai bună cale. Abe a făcut cum este
potrivit pentru el, Ann pentru ea, Art pentru el.
Lee: (Îşi mişcă mâinile într-un gest rapid, descendent.)
Bob: Fă-o din nou. Asta e. Acum fii mâinile tale. Ce spun?
Lee: La dracu, cu asta. La dracu, la dracu! La dracu cu comisia, la dracu cu AT! La dracu
cu totul. (Lee a învăţat să fie viguros, de când cu respiraţia lui adâncă şi cu mârâitul
la Joy.) Sunt furios pentru o grămadă de lucruri pe care trebuie să le fac.
Mary: Îhî. Ce s-a întâmplat când erai mic ... fii acasă ... . Ce se întâmplă când spui „Sunt
furios pentru o grămadă de lucruri pe care trebuie să le fac“?
Lee: Nu am spus niciodată asta.
Mary: Mmmhmm.
Lee: Am fost întotdeauna furios şi nu am putut-o arăta.
Mary: Fii acolo.
Lee: Sunt furios pe tine, mamă. Pentru că aveai ochi numai pentru Joe. Spunând mereu ce
bun e el. Cât de grozav era pentru că mânca nenorocitul de gunoi lituanian pe care
trebuia să-l mâncăm. Mă dezgusta, păpădia verde, ceapa, orice rahat ... şi tu, spunând
„Poţi mânca tot, Joe. Lee, de ce nu poţi mânca tot? De ce nu eşti ca Joe?“
Mary: Răspunde-i.
Lee: La dracu, Maw, aş vrea să mă vezi pe mine şi nu ca pe cineva care ar trebui să fie ca
Joe. (Încă adaptativ, stăruitor.)
Mary: OK, ne vom întoarce la Maw şi la Joe într-un minut. Acum, vezi acea comisie de
examinare şi spune-le lor ceea ce i-ai spus lui Maw.
Lee: Vreau ca voi, membrii comisiei, să mă vedeţi pe mine, nu pe Joe. (De această dată
este ferm, nu împăciuitor.)
Membrii grupului: Ai spus-o pe un ton grozav.
(Aplauze.)
Mary: Acum vei înţelege că este în regulă pentru Abe şi Art şi Ann şi tu să vă prezentaţi
diferit ... comisia nu este Maw şi tu nu eşti micul Lee.
Lee: Realizez că perfecţiunea nu este reprezentată de Joe şi de Maw. Despre asta a fost
vorba ... asta era totul. Să fii perfect a fost ... trebuia să fiu ca Joe şi nu puteam.
Bob: Perfecţiunea înseamnă să mănânci gunoaie lituaniene.
(Râsete zgomotoase)
Lee: Fantastic! Nu voi mai mânca gunoaiele nimănui, niciodată!
Mary: Grozav! Spune-i comisiei de examinare!
Lee: Nu mănânc gunoaie. Nu! Nu sunt Joe. Sunt eu. SUNT EU.

Lee se prezintă comisiei; de data asta face o treabă minunată, energizantă.

131
 O trecere la o scenă diferită este indicată dacă, brusc, clientul devine conştient de
un moment anume al deciziei timpurii. Jim Heenan, asociatul nostru, este terapeutul:

Lynda: Am acest vis ... coşmar. Aş dori să nu-l mai am.

Jim: Hmmm. Ai visat acest vis mai mult decât o dată?
Lynda: Mereu.
Jim: Mereu?(Cu surpriză.)
Lynda: Săptămânal, sau o dată la două săptămâni – dintotdeauna.
Jim: Chiar şi atunci când erai un bebeluş micuţ?
Lynda: Nu – de la 4 sau 5 ani – nu ştiu prea clar.
Jim: Nu ştiu prea clar (Reflecţie)
Lynda: Ei bine – ca o umbră – ceva obscur – nu ştiu exact.
Jim: Este acea „umbră“ ca visul tău?
Lynda: Da. (Dă din cap afirmativ.)
Jim: Când ai visat ultima oară acest vis?
Lynda: Noaptea trecută.
Jim: Fii acolo – în visul tău – şi povesteşte-l ca şi când ai fi acolo acum.
Lynda: Sunt în pat şi aud un zgomot puternic. Sar sus. Alerg jos pe un hol întunecos. Sunt
speriată. Este lumină la capăt şi un telefon atârnă pe perete. O voce ţipă din telefon.
Mă trezesc. Strigă „Lynda, Lynda“, într-una.
Jim: Deci te trezeşti speriată?
Lynda: (Privind speriată, cu ochii larg deschişi.) Da.
Jim: Fii acel hol. Spune visul ca şi când ai fi holul.
Lynda: Sunt un hol lung. Am o lumină la un capăt şi un telefon pe perete. O fetiţă fuge
prin mine. Arată speriată.
Jim: Fii holul şi termină povestea visului ca şi când ai fi holul.
Lynda: Telefonul meu ţipă „Lynda, Lynda“.
Jim: Fii vocea din telefon.
Lynda: Sunt o voce din telefon. Ţip „Lynda, Lynda“.
Jim: Fă-o.
Lynda: Lynda, Lynda (Isteric. În acest moment se prăbuşeşte în faţă şi începe să plângă.
După câteva momente vorbeşte cu vocea unei fetiţe mici.) Este noaptea în care a
murit tata. (Schimbă cu vocea de Adult.) A avut un atac de cord în duş şi a căzut prin
geamul de sticlă. Am fugit pe hol. El mă striga „Lynda, Lynda“.
Jim: Ce se întâmplă?
Lynda: Mama îmi spune că este doar un coşmar şi să mă întorc în pat. (Plânge)
Jim: Câţi ani ai?
Lynda: Patru ani şi jumătate.
Jim: Deci te afli în afara visului şi îţi aminteşti o experienţă. Vrei să faci ceva în plus cu
acea experienţă?
Lynda: Da.
Jim: Întoarce-te în pat, după ce mama ta ţi-a spus să mergi în pat. Fii acolo!
Lynda: Sunt în pat. Sunt speriată (Plânge încetişor)
Jim: Ce îţi spui?
Lynda: Am un coşmar – Nu e un vis!
Jim: (Pune un scaun în faţa Lyndei.) Spune-i asta mamei tale.

132
Lynda: Nu e un vis. Am auzit. Am auzit! Nu inventez. Am auzit. Nu e un vis.
Jim: Fii mama ta. Ce vrei să spui, mamă?
Lynda: (Fiind mama) Sunt speriată.
Jim: Spune-i micuţei Lynda.
Lynda: (Fiind mama) Şi eu sunt speriată. Îmi pare rău. Nu ai inventat nimic. Eu voiam să
fie un vis. Şi pe mine mă cheamă Lynda. Tatăl tău mă chema pe mine.
Jim: Fii mica Lynda.
Lynda: (Ca ea însăşi) Şi ochii şi urechile mele funcţionează – ştiu ce este un vis şi ştiu
diferenţa! (Se uită la Jim şi încuviinţează.)
Jim: (Încuviinţează şi zâmbeşte) Spune asta câtorva colegi de aici.
Lynda: (Priveşte grupul) Nu sunt nebună. Ştiu diferenţa! (Zâmbeşte)
Jim: Unde eşti acum?
Lynda: Am terminat. Sunt emoţionată ... şi puţin tristă.
Jim: Ai terminat cu mama?
Lynda: Pentru moment, da. Mulţumesc.
Jim: Mulţumiri şi micuţei Lynda!

Într-o altă şedinţă şi-a luat la revedere de la tatăl său şi după şase luni a anunţat că
nu mai are acel vis.
Suntem deseori întrebaţi cum ştim ce fel de scenă să alegem. Ne ghidăm după
următoarele reguli fragile: (1) Trecem de la fantezie la realitate de câte ori realitatea este
mai importantă, aşa cum a făcut Jim lucrând cu visul Lyndei. (2) Folosim o scenă care
interesează atât clientul, cât şi pe noi şi în care clientul poate să-şi trăiască mai uşor
energia Copilului Liber. (3) Dacă clientul nu ia o nouă decizie, trecem la o altă scenă
diferită data următoare când clientul lucrează. După ce ia noua decizie, probabil ne vom
întoarce la prima scenă, pentru confirmarea noii decizii. (4) Schimbăm tipurile de scene
de la un client la altul, pentru a evita repetiţia şi intervenţiile stereotipe, prelucrate. Dacă
un client ia o nouă decizie într-o scenă timpurie, următoarea scenă va fi recentă, prezentă
sau imaginară. (5) Dacă clientul lucrează de obicei într-un anume tip de scenă, sugerăm
să experimenteze o altă modalitate. (6) Când unul dintre noi are o „inspiraţie grozavă“,
aceasta are prioritate. Dacă aşa numita „inspiraţie grozavă“ se arată a fi o tâmpenie,
reinstaurăm regulile.

CONTEXTUL, CEILALŢI ŞI CLIENTUL

Clienţii învaţă cu uşurinţă să creeze scene reale, reamintite sau imaginare şi să se

simtă Copii în aceste scene. Dacă asta este tot ceea ce se întâmplă, rezultatul este total
anti-terapeutic. Clientul retrăieşte mereu aceleaşi scene, aceleaşi credinţe, aceleaşi emoţii
– reîntărindu-şi patologia, în loc de a face schimbarea. Mary îşi reaminteşte de un client
de la un workshop care şi-a luat un la revedere emoţionant şi tandru de la mătuşică,
într-o scenă şi a sfârşit spunând „Acesta este ultimul meu la revedere“. Mary l-a întrebat
când şi-a mai luat la revedere . „Oh, mi-am luat la revedere la Esalon cu Fritz Perls şi la
New York şi ...“ A înşirat o jumătate de duzină de terapeuţi remarcabili, cu care lucrase.
Pentru a lua o nouă decizie, în loc de a lucra, clientul trebuie să integreze unele clarificări
în Copil – clarificare care este suficient de puternică pentru Copil, pentru a o folosi ca
permisiune pentru schimbare.

133
 Rolul nostru, ca terapeuţi, este de a asculta şi a urmări în fiecare secundă „acel
ceva care lipseşte“, care va transforma scena dintr-o tragedie, într-o dramă cu final fericit.
Ne centrăm exclusiv pe ceea ce are nevoie clientul pentru a renunţa la poziţia de victimă.
Pentru a face asta, împărţim fiecare scenă, mental, în trei componente: eul (sau clientul),
contextul scenei în care operează clientul şi celelalte personaje din scenă. Devenim
conştienţi de faptele, gândurile, comportamentele şi sentimentele specifice pe care
clientul le suprimă în legătură cu el, cu ceilalţi, sau cu contextul, pentru a rămâne o
victimă a vechii decizii.
Toţi oamenii sunt atenţi şi neatenţi în mod selectiv. Când citeşte, Mary nu aude.
Pentru a-i atrage atenţia, Bob poartă un monolog stupid: „Hei, Mary, elefanţii ăia nu
cumva dansează pe pajişte? Pentru că eu cred că da! Şi observă că acolo nişte maimuţe se
urcă pe palmieri“. Într-un final, ea aude. Eric Berne, nu vedea, uneori. Deşi el şi cu Bob
împărţeau un birou într-o clădire şi se întâlneau deseori, la un an după ce Bob şi-a ras
barba, Eric a întrebat: „De când nu mai porţi barbă?“. Un copil se joacă fericit toată după
amiaza, fără a observa că are febră sau că îl doare urechea. În terapie, ne interesează
zonele generale de neatenţie ale clientului.
Virginia Satir scrie despre clienţi că sunt consecvenţi în neatenţia lor despre sine,
context şi ceilalţi. Cel care învinuieşte nu este atent la nevoile şi dorinţele celorlalţi,
desconsiderându-i şi blamându-i. Cel împăciutor se desconsideră pe sine. Persoana
raţională se desconsideră pe sine, cât şi pe ceilalţi, când cere „fapte“. Cel iraţional
desconsideră toate domeniile. La lista Virginiei, noi adăugăm persoanele „hippie“, care
ignoră contextul şi astfel eşuează în rezolvarea problemelor realităţii.
Când cel care învinuieşte blochează noua decizie, el aşteaptă, de obicei, ca celălalt
să se schimbe, spunând de fapt „Nu voi renunţa, până când celălalt nu va face ceva pentru
mine“. Noua decizie este posibilă când este dispus să îl vadă pe celălalt într-o nouă
lumină şi să recunoască că celălalt nu îl determină pe el să simtă într-un fel.
Împăciuitorul rămâne într-un impas când nu îşi dă permisiunea de a se simţi pe
sine, nevoile, dorinţele şi emoţiile sale. Trebuie să ia poziţie în faţa celorlalţi, în trecut,
recunoscând că nu el este cel responsabil pentru ei şi că nu este cel care îi „determină“ să
simtă.
Raţionalii nu recunosc emoţii în ei şi în ceilalţi, ceea ce face foarte dificil să se
perceapă în starea de Copil. Îi felicităm pentru că creează scene şi că îndrăznesc să simtă
în aceste scene. Suntem atenţi să nu îi presăm să devină dramatici, ştiind că noile lor
decizii, uneori deabia exprimate, vor fi la fel de importante pentru ei, ca şi cele pe care
alţii le iau cu sentimente exprimate mai evident.
Iraţionalul (psihoticul) ia întâi doar decizii Adulte. El decide, în timp ce
examinează scene prezente sau recente. Dacă se întoarce în trecut, este mai degrabă un
Adult care raportează, decât un Copil. Când devine iraţional într-o scenă, o oprim
imediat: „Hei, mută-te de pe scaunul tău şi vino aici, pe scaunul observatorului. Fii
consultantul meu. Ce a fost în neregulă cu clientul... cu tine... de te-ai decis să te
comporţi nebuneşte?“. Întrerupem pentru a stabili funcţionarea Adultului. Numai când
clientul prezintă un control Adult solid poate începe lucrul din starea de Copil, aflându-se
în siguranţă.
Clienţii „hippie“ par a lua decizii atât de uşor, că uneori terapeuţii cred că clientul
a făcut o treabă importantă, doar pentru a învăţa, la următoarea şedinţă, că nu a avut loc
nici o schimbare. Aceştia sunt experţi în a se înţelege şi a-i înţelege pe ceilalţi şi în a

134
recrea emoţii. Dacă terapeutul nu va rămâne practic în cel mai înalt grad, clientul va oferi
spectacole tulburătoare şi nu se va schimba. După fiecare nouă decizie, clientul „hippie“
va fi întrebat clar ce anume va face diferit ca rezultat al noii decizii pe care a luat-o.

Contextul

În ceea ce priveşte contextul scenei, ne întrebăm ce anume ignoră clientul pentru

a-şi justifica vechile injoncţiuni şi decizii. Ce are nevoie să ştie clientul în legătură cu
contextul scenei, astfel încât să-şi poată îndeplini contractul? Pat, care îşi creşte singură
cei doi copii, face un contract pentru a găsi modalităţi de a se bucura şi a-şi îmbunătăţi
viaţa prezentă, în loc de a se simţi „dărâmată de orice“. Injoncţiunile ei principale sunt
„Nu fi copil“ şi „Nu reuşi“. Sentimentele ei parazite sunt tristeţea, în prezent şi
anxietatea, în legătură cu viitorul.
Pat se întoarce la o scenă din copilărie. I s-a spus că nu poate avea un rol principal
într-o piesă, la şcoală. În schimb trebuia să lucreze în magazinul de dulciuri, al familiei,
din New York. Ea spune „Ce contează? Daca voi juca sau nu în piesă, faptul este aşa de
jalnic. Nu există nici o cale de a fi fericiţi în viaţă.“ Auzind asta, am renunţat la subiectul
piesei de la şcoală, care, mai târziu, poate fi de ajutor pentru o nouă decizie de a reuşi,
dacă ea continuă cu năzuinţele de a fi „star“. În schimb, ne-am concentrat asupra deciziei
ei timpurii că nu există nici o cale de a fi fericiţi, dacă contextul de viaţă nu ar fi diferit.
Îşi descrie casa şi magazinul de dulciuri şi apoi noi îi dăm sarcina: „Pretinde că te
afli în acelaşi loc ... în magazinul de duciuri. Cu o singură diferenţă, pretinde că în acea
zi ai făcut să apară o zână bună care a zburat în cameră şi te-a stropit cu pudra fericirii.
Fii acolo şi găseşte o cale de a fii fericită, ÎN CIUDA SITUAŢIEI!“.
A făcut asta şi a recunoscut că magazinul de dulciuri oferea o bază care avea
potenţial atât pentru bucurie cât şi pentru nefericire. Familia ei o făcuse să pară
mizerabilă şi ea le acceptase sentimentele, ca singura reacţie posibilă în contextul vieţii
lor. Această experienţă imaginară a eliberat-o pentru a căuta fericirea în viaţa ei actuală şi
a început să facă schimbări în viaţa ei de azi.
Ned este, de asemenea, concentrat asupra a ceea ce este rău în contextul vieţii
sale. Contractul său este de a se decide să trăiască fericit acasă sau fericit în altă parte.
Este separat a doua oară de soţia sa şi acum sunt împăcaţi temporar. Injoncţiunea sa
principală este „Nu fi apropiat“. Îşi reaminteşte singura perioadă fericită din viaţa sa,
când locuia la o fermă cu bunica sa, înainte de a fii obligat să se alăture părinţilor săi în
Chicago şi să urmeze „şcolile mizerabile şi sadice din Chicago“. Există multe alegeri
evidente pentru scenele timpurii. Într-o zi va trebui să-şi ia la revedere de la bunica sa şi
să-i spună ei şi părinţilor săi că a decis să fie apropiat de oameni, chiar dacă ar putea fi
trimis din nou în altă parte. Cu toate acestea, deoarece au mai rămas doar 15 minute din
şedinţa de terapie, vrem să lucreze într-o scenă pe care o poate termina rapid. Scenele de
despărţire pot dura mai mult timp.

Mary: Întoarce-te în şcoala primară, în Chicago. Ce vezi?

Ned: Un grup de băieţi sadici bătându-se.
Mary: Priveşte în jur cu atenţie. Intră în şcoală şi învârte-te pe acolo.

135
 Ned povesteşte despre sălile de clasă dărăpănate, murdare, despre aglomeraţie,
despre profesorii acri şi despre băieţii care se băteau.

Mary: Bravo. Ai o mare abilitate de a te întoarce într-o scenă. Acum mergi pe terenul de
joacă. Îi vezi pe băieţi bătându-se?
Ned: Îhî. (Descrie scena)
Mary: Toţi băieţii se bat?
Ned: Ei bine, nu chiar. Unii copii aruncă cu mingea.
Mary: Interesant. Ce face Ned?
Ned: Stă pe o bancă. Trist.
Mary: Ceilalţi copii stau pe bănci?
Ned: Îhî.
Mary: Mă întreb de ce nu se împrieteneşte Ned cu ei?
Ned: Nu ştiu. Pur şi simplu nu o face. E o şcoală imensă. Îmi amintesc de un copil ca
mine ... locuia în aceeaşi clădire. Nu m-am prea jucat cu el. Nu ştiu. Eram trist.
Bob: Fii Ned. Pe bancă. Şi spune: „Am de gând să rămân trist până când...“.
Ned: Am de gând să rămân trist până când... până când... până când mă întorc la bunica.
(Plânge puţin timp) Nu m-am întors niciodată.
Bob: Îhî. Acum priveşte-o pe soţia ta şi spune: „Voi sta trist cu tine până când mă voi
întoarce la bunica“.
Ned: Pentru numele lui Dumnezeu! (Râde)

José, fiul unui fermier de origine mexicană, desconsideră răutatea din clasele sale
primare. Cu toate că ştie prejudecăţile profesorilor săi faţă de copiii vorbitori de limbă
spaniolă, el crede că „prostia“ sa a fost problema majoră. Insistă că dacă nu ar fi avut un
indice de inteligenţă scăzut, ar fi putut face faţă problemelor. În timpul şedinţelor
anterioare, a fost apreciat de grup pentru observaţiile sale inteligente despre problemele
lor şi a făcut un experiment cu cele două scaune între sinele său „deştept“ şi cel „prost“.
Înţelege, de asemenea, jocul său, în care face remarci nepotrivite, este criticat şi astfel îşi
reîntăreşte credinţa că este prost.
Îi cerem să viziteze din nou şcoala primară, în fantezie. Pe măsură ce face asta,
plânge datorită tristeţii pe care o simte. Nu poate s-o facă pe profesoară să înţeleagă că
are nevoie să meargă la toaletă, este plesnit cu linia pentru că vorbeşte spaniola, i se dau
cărţi jerpelite în locul celor noi, date copiilor care vorbesc engleza şi este pus în clase
pentru „cei care învaţă lent“. Timp de 30 de minute se conduce prin acei ani teribili de
şcoală; când termină, cei mai mulţi din grup plâng. Îi cerem să fie el, adult şi să îi spună
micului José cât de inteligent trebuie să fi fost ca să înveţe să citească şi să scrie în limba
engleză şi să absolve liceul, în ciuda a ceea ce a păţit. La sfârşitul acestei scene şi-a
afirmat inteligenţa cu adevărat.

Ceilalţi

În scenă, ceilalţi oameni importanţi din viaţa clientului îşi vor juca rolurile lor, pe
măsură ce clientul îşi reaminteşte sau îşi imaginează rolurile lor. Ceilalţi nu vor fi
schimbaţi. Dacă tatăl nu a fost iubitor, nu vom accepta o scenă în care tatăl este schimbat
într-o persoană iubitoare. Clientul îşi poate înţelege tatăl neiubitor, poate lupta cu el, îi

136
poate spune că a găsit persoane iubitoare în viaţa prezentă şi se poate schimba în relaţia
cu sine. Nu îl poate schimba pe el. Acest lucru este esenţial, dearece cei mai mulţi clienţi
îşi menţin nefericirea pentru a-i face pe părinţi să se schimbe; acum învaţă că sunt
responsabili pentru sine, indiferent de felul în care este viaţa lor. José, recunoscând
calitatea letală a mediului său şcolar, se va confrunta apoi cu prima sa profesoară. Îşi
aminteşte de ea, a jucat-o pe ea, nu a schimbat-o şi se schimbă pe sine.

José: Domnişoară Jones, am 9 ani când am venit în clasa dumneavoastră. Sunteţi prima
mea profesoară. Nu am mai fost la şcoală înainte. Restul copiilor mergeau la şcoală
de 3 ani. Ei ştiu să citească, să scrie şi să vorbească puţin engleza. Bineînţeles că ei
vorbesc engleza. Nu sunt prost când nu înţeleg engleza.
Bob: Spune-i „Tu eşti proastă domnişoară Jones...“.
José: Da, tu eşti proastă! Proastă şi rea ... foarte proastă. Dacă ai fi fost deşteaptă, ai fi
ştiut că nu sunt prost. Pur şi simplu nu ştiam engleza.
Bob: Cât ţi-a luat să înţelegi engleza la ora ei?
José: Cred că mai mult timp decât era normal. Ştii, noi copiii mexicani vorbeam între
noi ... nu în engleză. Şi părinţii mei nu au învăţat niciodată engleza. Fraţii mei mai
mari nu au învăţat niciodată, cu adevărat, engleza. Deci ... poate cam un an.
Bob: Câţi copii de origine mexicană erau în clasă?
José: Cam o treime. Toţi eram numiţi proşti şi eu eram cel mai prost. Asta credea ea.
Bob: OK, deci domnişoara Jones avea contact cu limba spaniolă în fiecare zi de şcoală şi
tu aveai contact cu limba engleză în fiecare zi de şcoală. Tu ai învăţat engleza într-un
an. Cât timp i-a luat domnişoarei Jones să înveţe spaniola?
José: Nu a învăţat-o niciodată.
Bob: Deci cine e prostul? (José şi grupul râd încântaţi.)

Timpuriu, în terapie, ne concentrăm asupra deficienţelor celorlalţi, în special ale

părinţilor şi ale fraţilor mai mari, pentru a clarifica injoncţiunile–deciziile sau pentru a
împrăştia o situaţie actuală explozivă. Dacă soţul şi soţia se ceartă constant, sunt mai
maleabili în terapie când recunosc că el a fost învăţat de tatăl său să se certe pentru a evita
intimitatea nesexuală şi că ea a fost învăţată de mama sa să se certe pentru a evita
intimitatea sexuală. Un client suicidar a făcut primul pas către împlinirea contractului
când a recunoscut că impulsurile sale suicidare nu sunt ca răspuns principal la situaţia sa
actuală, ci că sunt răspunsuri la mesajele foarte vechi în legătură cu sine, pe care le
acceptase.
Mitch, devreme în terapie, a avut nevoie să fie în contact cu duritatea şi
perfecţionismul tatălui său. Mitch era depresiv şi suicidar şi se învinuia pentru situaţia sa
proastă. Mergând într-o scenă timpurie cu tatăl său, a recunoscut că tatăl său nu l-a
apreciat nici pentru că există, nici pentru ceea ce făcea. Dacă Mitch face ceva bun, tatăl
său îi cere să facă mai bine data viitoare. Recunoscând asta, Mitch îşi mobilizează furia
timpurie suprimată, pentru a se apăra. Ţipă: „Sunt demn de iubire, să te ia dracu! Sunt
demn de iubire! E vina ta, nu a mea, că tu nu ai ştiut cum să mă iubeşti!“. Asta e prima sa
nouă decizie. Mai târziu, în altă scenă, a luat o altă nouă decizie: „Nu trebuie să fiu
perfect, pentru a rămâne în viaţă! Nu mă voi sinucide dacă nu voi trăi conform
aşteptărilor tale“.

137
 Unii clienţi îşi apără părinţii, refuzând să vadă patologia lor şi astfel îşi blocheză
nevoia unei noi decizii. Când apare acest lucru, îi cerem deseori persoanei să se mute din
scenă pentru a înţelege:

Mary: Hei, vino aici şi stai lângă mine. Priveşte-i pe mica Cora şi pe tatăl ei. Pretinde că
tu eşti terapeutul.

sau

Mary: Doamne Dumnezeule, dacă aş fi fost un copil în familia asta, cu siguranţă m-aş fi
simţit rău. Pariez că pur şi simplu, Cora nu vrea ca ceilalţi copii să ştie cât de rău se
simte ea.

sau

Mary: Ştiu că familia ta nu trebuia să-i lase pe vecini să ştie ce se întâmplă. Fi un vecin şi
află ce ştie acesta.

sau

Bob: Pariez că misiunea ta în viaţă era aceea de a-l proteja pe tatăl tău. Când erai mică,
cum îl protejai?

sau

Mary: Îhî, deci ai încercat să o faci fericită pe mama ta? Ea era fericită înainte de a te
naşte tu?
Jeb: Nu. Mama ei a murit când ea era tânără.
Mary: Şi nici o mamă substitut nu a făcut-o fericită? Este fericită acum?
Jeb: Nu
Mary: Deci, în toată viaţa ei lungă de după ce a murit mama ei, nimeni nu a reuşit să o
facă fericită? Ce zici de asta? Spune-i „Nimeni nu reuşeşte să te facă fericită“.

Hugh vrea să aibă mai mult succes ca terapeut de familie. Aduce o înregistrare a
unei şedinţe de terapie de familie, în care toată lumea lucrează bine, până când mama
izbucneşte în lacrimi. Tot lucrul încetează, în timp ce Hugh şi soţul încearcă să o
liniştească. Fiica mai mare se alătură împăcării, fiica mai mică se retrage fizic, mergând
la toaletă şi fiul începe să se comporte fără nici o legătură cu situaţia.
Am întrerupt banda.

Bob: Cum se potrivesc toate acestea cu viaţa ta timpurie?

Hugh: Nu cred că se potrivesc. Eu ... tatăl meu era manipulatorul. Mama era cea
puternică, care ne ţinea împreună.
Mary: Ei bine, se potriveşte oarecum. Vezi-i pe mama sau pe tatăl tău plângând şi
simte-te neajutorat. Tot ce poţi face este să îi consolezi.

138
 Hugh începe să plângă, povestind situaţiile în care mama sa, disperată în legătură
cu căsătoria ei, intra în dormitorul lui Hugh şi stătea toată noaptea într-un balansoar,
legănându-se şi plângând. Hugh încerca să o consoleze. Continuăm să lucrăm cu Hugh
până când începe să simtă o oarecare iritare faţă de mama sa pentru că îi tulbura somnul.
Şi-a terminat lucrul spunând „Mamă, îmi pare rău că eşti atât de tristă. Nu pot face nimic
în legătură cu relaţia ta cu tata. Sunt lucruri pe care le puteţi face tu şi cu el. Între timp,
sunt un băieţel care merită să doarmă. Ia-ţi balansoarul şi scoate-l din camera mea“.
Acum Hugh învaţă să facă diferenţa, când are de-a face cu clienţii lui, care este
responsabilitatea lui şi care este a lor.
Clienţii caută, de asemenea, lucruri pozitive despre părinţii lor. Mitch, după ce a
decis să trăiască, chiar dacă tatăl său nu l-a apreciat, continuă să se simtă trădat de tatăl
său.

Bob: Ce ştii despre tatăl tău, când era mic?

Mitch: Nu prea mult. A crescut în China.
Bob: Fii tatăl tău, un băieţel din China.
Mitch: (Ca tată). Am cam ... oh ... orice vârstă. Am început să lucrez pe câmpurile de
orez aproape imediat ce am început să merg.
Bob: Simte cum era asta.

Mitch îşi imaginează o viaţă de muncă grea şi fără bani.

Mary: Aşa un băiat mic, să lucreze atât de greu. Spune-mi, cine te apreciază pentru că
lucrezi aşa de greu?
Mitch: (Ca tată) Nimeni. Trebuie să munceşti ca să mănânci. Nimeni nu are ... nu are
timp pentru aprecieri. (Mitch plânge uşor, cu faţa în mâini, apoi părăseşte „scaunul
tatălui“, pentru a se întoarce la locul lui.) Îhi, am aşteptat prea mult de la el.
Mary: Da, aşa e.
Bob: Lasă-mă să-ţi spun o poveste, îşi voi spune o poveste. Nici tatăl meu nu ne lăuda. El
ne-a întreţinut şi ne-a dat mesaje bune în ceea ce priveşte munca. Acum câţiva ani,
când încă trăia, am înţeles că nici eu nu l-am prea lăudat. Aşa că, atunci când l-am
vizitat, am spus: „Ai fost un tată bun. Îmi amintesc cum m-ai dus pe stadionul Yankee
şi l-am urmărit jucând pe Babe Ruth. Au fost momente amuzante cu tine“. Ei bine,
doar a mormăit. Mai târziu, după amiază, m-am întins să trag un pui de somn. A intrat
în dormitor şi m-a apucat de degetul mare de la picior. Atât a putut să mă atingă, ca să
se simtă în siguranţă şi a spus „Şi tu ai fost un fiu foarte bun“ şi apoi s-a întors şi a
ieşit afară din cameră.

Mitch a înţeles şi a plănuit să îi arate apreciere tatălui său, chiar dacă acesta nu-i
va întoarce aprecierile. Noua sa decizie a fost aceea de a renunţa la amărăciunea sa şi
astfel să devină mai uman. Episodul înţelegerii sale a fost crucial pentru recuperarea sa.
Dacă ar fi început cu o scenă de „iertare“, Mitch şi-ar fi putut ţine furia îngropată şi
recuperarea sa din depresie ar fi fost amânată.
Înainte de a-şi termina terapia, vrem ca clienţii noştri să recunoască că părinţii lor
au puteri şi slăbiciuni şi că nu mai sunt în nici un fel responsabili pentru sănătatea
psihologică a copiilor lor deveniţi adulţi.

139
 José nu îşi învinovăţeşte părinţii pentru performanţele sale şcolare proaste, dar
este trist recunoscându-le limitările.

José: Nu era doar şcoala. Nimeni nu prea folosea cuvinte acasă. În familia mea. Îmi
amintesc când eram pe câmp cu tata. Nu vorbea niciodată. Vedea... dacă vedea un
iepure pe câmp, nu spunea „Uite, e un iepure“. Mă înghiontea cu umărul şi îmi arăta.
Bob: Îhi. Ei bine, vedea iepurele. Şi împărţea asta cu tine. Unii taţi nici măcar nu văd
vreodată iepuri şi nu împart asta cu fii lor.
José: (Zâmbeşte) Chiar aşa, Bob. Mulţumesc.

Un avantaj în terapia de familie este faptul că şi copiii şi parinţii îşi iau noile
decizii împreună. Ruth McClendon şi Les Kadis, asociaţii noştri, tratează o familie care a
venit la ei datorită „comportamentului violent“ al fiului lor de 10 ani. În cea de-a şasea
şedinţă, tatăl retrăieşte o scenă din copilărie în care recunoaşte cât de speriat era în
familia sa insensibilă, poate psihotică. În scena timpurie îşi afirmă dreptul de a fi în viaţă.
Reîntorcându-se în prezent, spune familiei „Am dreptul de a fi viu în această familie.“
Apoi „Sunt viu în această familie şi nimic din ceea ce face oricine nu va afecta dreptul
meu de a fi în viaţă.“ Se întoarce către fiul său „Te iubesc şi te doresc. Şi tu ai dreptul de
a trăi în familia noastră şi îţi voi apăra dreptul de a trăi. De acum încolo nu vei ataca pe
nimeni în această familie. Şi nimeni nu te va mai ataca pe tine. Toţi vom fi în siguranţă în
această familie.“ La următoarea şedinţă băiatul a anunţat „Îmi place familia mea şi nu voi
mai răni pe nimeni niciodată.“ În acel weekend a aranjat o vânzare în garaj ... şi şi-a
vândut toate armele de jucărie.

Clientul

În terapia noii decizii clientul este starul, iar drama este urzită spre un final
victorios. Nu este o coincidenţă sau o contrafacere faptul că atât de multe transcrieri din
această carte se sfârşesc cu clientul râzând încântat şi spunând „Uau!“. Aşa trebuie să se
sfârşească, aproape întotdeauna scenele noilor decizii, deoarece noua decizie este luată de
către Copilul liber. Terapeutul este regizorul dramei, scenaristul câtorva replici şi
ocazinal, interpretul. Uneori, participanţii, sunt ceilalţi din dramă, alteori sunt coterapeuţi
şi întotdeauna sunt audienţa entuziastă. Scena şi ceilalţi sunt fundalul pentru schimbarea
sau dezvoltarea starului, clientul. Dacă drama se sfârşeşte cu succes, starul este
câştigătorul. Noi nu vrem să producem tragedii – suntem interesaţi de finalurile pozitive.
De aceea, nu l-am încuraja pe Lee să reconstituie scenă după scenă în care să se
portretizeze ca victimă a unor fete drăguţe, sau a unor mame care servesc gunoi lituanian.
Pat, de la magazinul de dulciuri, a venit la workshop-ul nostru pentru a recrea un număr
infinit de tragedii; de fapt, dacă am fi fost interesaţi de tragediile ei, ea ar fi putut recrea
5000 de ani de tragedii ancestrale, până la Moise.
În schimb, noi începem să plănuim finalul fericit încă înainte de a cunoaşte scena.
Ştim în ce fel vrea să se schimbe clientul şi, în general, ştim ce are de făcut pentru a face
schimbarea. Lee, evident, avea nevoie să fie sfidător, într-un mod Copilăresc, dacă vroia
să spargă impasul dintre Părintele care îi spunea să fie politicos şi să spună „Da“
celorlalţi şi Copilul care vroia să spună „Nu“.

140
 Un client poate începe scena din orice stare a eului, cu toate că probabil va fi în
Copilul Adaptat, deoarece aceasta este partea care a luat decizia originară. Copilul
Adaptat este o victimă şi deseori, una foarte plictisitoare. Comparaţi propoziţia lui Lee
„Tendinţa mea este să fiu oarecum intimidat şi să doresc să fac celorlalţi pe plac“ cu
impetuosul său „VOI ŢIPA CÂND AM CHEF ŞI VOI MERGE LA PLAJĂ!“. Zoe era
uşor de dominat când stătea sfioasă în uşă, aşteptând şi sperând că cineva o va lăsa să
intre. Dacă persoana îşi trăieşte întîi adaptarea, atunci noua decizie este deosebit de
puternică. Zoe cunoaşte acum cu muşchii diferenţa între a şovăi şi a sufla în corn! Acest
lucru îi va fi de folos în orice moment ar putea fi tentată să joace vechiul ei rol timid.
Când clientul şi-a stabilit rolul său adaptativ (şi uneori chiar înainte), evidenţiem
orice mişcare, gest, ton sau cuvânt folosit de client pentru a perpetua rămânerea în poziţia
de victimă. Subliniem râsul spânzuratului, „dorinţele“ şi „speranţele“, înclinarea capului,
vocile micuţe şi înalte ale femeilor adulte, modul în care sunt exprimate atribuirile
acceptate şi atacăm, în mod deosebit, noţiunea că cineva sau ceva îl poate determina pe
client să simtă.
Apoi, căutăm o cale anume; astfel încât clientul să fie un învingător, un star în
scenă. Poate că va face acest lucru recunoscând noua faţetă a celorlalţi din scenă, sau
recunoscând ceva nou în situaţie. El trebuie să găsească ceva nou, o putere nouă, ascunsă
în sine. Când Edith lucra ca să scape de blocajul ei, ar fi putut fi considerată o clientă
dificilă, deoarece se clarifica şi aproape imediat se confuziona din nou.

Edith: (Râde) Îhi. Nu am nevoie de tine. Te voi face să dispari.

Bob: Ce se întâmplă?
Edith: S-a evaporat înainte de a avea timp să îl fac să dispară.

Acest „s-a“ înseamnă că Edith crede că ea nu a făcut nimic. Nu îşi declară

victoria. Există mai multe opţiuni, Bob ar fi putut să îi ceară să fie din nou blocajul, ca să
vadă cum „s-a“ evaporat. În schimb, el a verificat, oferindu-i cuvintele ei autonome, ca o
scurtătură spre victorie, dacă Edith le acceptă din Copilul liber. Ea nu le acceptă.

Bob: Eşti aşa de puternică, că nu ai nevoie să-l împingi? În schimb, l-ai evaporat pur şi
simplu.
Edith: Chiar?

Edith este din nou „în punctul de plecare“... sau, cel puţin, aşa pare. Mary
exagerează neajutorarea lui Edith, care este deseori o tehnică de stimulare pentru Copilul
liber, ca să se apere.

Mary: Nu, nu tu ai făcut-o. De fapt, Bob a făcut-o. L-am văzut evaporându-l cu arma sa
secretă cu raze anti-blocaje. Nu l-ai văzut? Şi acum încearcă să pretindă că tu, micuţa
neajutorată ai făcut-o.
Edith: Sunt... o, doamne, mi-e capul aşa de clar. Deţin propria mea armă cu raze
anti-blocaje şi nu mi-o poţi lua. Rareori m-am simţit până acum atât de clară. Pot
gândi ... . Gândesc.

Ultima ei afirmaţie este absolut clară... a sfârşit fiind un star!

141
 Dacă clientul nu sfârşeşte ca un „star“, nu ia o nouă decizie, ştim că o va face
într-o altă şedinţă. De această dată, poate nu a intrat în starea de Copil liber, poate
descoperim că scena nu s-a potrivit cumva, sau poate că terapeutul nu a fost pe aceeaşi
lungime de undă necesară nevoii clientului. Indiferent de motiv, clientul şi terapeutul vor
decide să întrerupă fără vină. Acesta este lucrul cel mai important. Am auzit terapeuţi
descriind clienţi ca „nedorind să se schimbe“, sau „dorind să fie nefericiţi“; asta nu este
adevărat. Clienţii sunt descrişi, de asemenea, ca fiind prea pasivi, prea simbiotici sau prea
rezistenţi, toate cuvinte folosite pentru a explica lucrul fără succes. Noi credem că clienţii
vor să se schimbe şi că, uneori, nici clientul, nici terapeutul nu ştiu cum să facă
schimbarea.
Ştim că clientul nostru care nu va lua o nouă decizie azi o va lua mâine, dacă nu
este învinuit sau ameninţat.
Lucrul cu noua decizie este rapid, deseori amuzant şi vindecător. Lee se apără şi
îşi mârâie ameninţător importanţa şi apoi, într-o altă şedinţă, renunţă la nesiguranţa cu
care se punea în umbră, atunci când a râs în legătură cu „gunoiul lituanian“. Philippe ştie,
în Copil, că Adultul său a ştiut întotdeauna că nu trebuie să fie primul ca să fie valoros.
Troy şi-a întrerupt durerea de cap. Edith îşi imaginează arma sa secretă cu raze şi îşi
lichidează confuzia Copilului Adaptat. Pat descoperă că un magazin de dulciuri ar fi putut
fi amuzant şi pregăteşte cum să se bucure de viaţa ei prezentă. Un preot îşi imaginează
Raiul pentru a lua o nouă decizie în legătură cu fericirea pe acest pământ. O femeie îşi
construieşte o uşă în zidul ei. Anda se eliberează de durerea părinţilor. Ned renunţă să-şi
aştepte bunica, ca să îl elibereze din şcolile din Chicago. José îşi recunoaşte inteligenţa.
Mitch decide să trăiască şi apoi îşi iartă tatăl, un băiat îşi vinde armele de jucărie.

142
Capitolul 9
Vindecarea depresiei
În acest capitol vom discuta tratamentul şi vindecarea unui număr de tulburări
comportamentale, emoţionale şi de gândire, pe care le vedem conectate. Acestea nu
corespund în totalitate concepţiilor general acceptate despre depresie; includ pacienţii
suicidari, pacienţii depresivi, dar care nu sunt pe moment suicidari în mod activ şi
pacienţii care se sinucid lucrând prea mult, având activităţi periculoase, adicţii şi alte
manifestări ale tendinţelor suicidare, care nu sunt complet conştiente.
Mai devreme am descris injoncţiunile, date de starea eului de Copil din Părinte.
Cea mai importantă dintre acestea, în termeni de morbiditate, este “Nu exista“. Poziţia
noastră este că la injoncţiunea “Nu exista“, clientul poate răspunde luând una sau mai
multe decizii timpurii care, dacă nu sunt schimbate, duc la depresie, suicid sau suicid
accidental:

1. Dacă situaţia devine prea rea, mă voi omorî.

2. Dacă tu nu te schimbi, mă voi omorî.
3. Mă voi omorî şi apoi îţi va părea rău (sau mă vei iubi).
4. Aproape voi muri şi apoi îţi va părea rău (sau mă vei iubi).
5. Te voi face să mă omori.
6. O să-ţi arăt eu, chiar dacă asta mă va omorî.
7. O s-o păţeşti, chiar dacă asta mă va omorî.

Fiecare decizie poate fi asociată cu un număr de sisteme diferite de

comportament, sentimente şi gânduri, pe care le considerăm ca depresie, chiar dacă
pacientul poate să nu pară depresiv în exterior. Când diagnosticăm depresia clasică, noi
nu facem distincţia între depresia endogenă şi cea reactivă. Depresia endogenă se
presupune că este de origine intrapsihică, în timp ce depresia reactivă are origine în afara
psihicului. Noi credem că unii oameni au fost depresivi din copilăria timpurie şi sunt
diagnosticaţi astfel cu endogenie. Ei iau decizii timpurii de a se sinucide, dacă viaţa nu
devine mai bună. Sentimentul lor parazit este, în general, tristeţea. Îşi programează viaţa
ca să rămână în scriptul lor depresiv. Se află într-un impas de gradul trei, deoarece cred
că au fost deprimaţi dintotdeauna.
Alţii dau vina pe forţe exterioare, care îi „fac“ depresivi sau reacţionează la o
nouă situaţie de viaţă cu depresie, deoarece depresia este procesul lor reactiv cronic. Îşi
pot arăta depresia doar când se întâmplă ceva în viaţa lor. Unele femei, de exemplu,
suferă de „depresie de menopauză“, deoarece, în acea perioadă din viaţa lor, reacţionează
la stresul intern sau extern cu depresia. La acelaşi stres, menopauza instalată sau
iminentă, alte femei, reacţionează într-o mulţime de modalităţi diferite - cu furie,
anxietate sau bucurie! Persoanele depresive reacţionează cu depresie. Când căutăm
episoade anterioare de depresie, aşa cum facem întotdeauna, descoperim că persoana a
reacţionat la stres deseori, în trecut, cu depresie, tristeţe, pierderea stimei de sine şi
sentimentul de a fi copleşit şi incapabil de a face faţă situaţiei.
Nu suntem, de asemenea, interesaţi de un alt subiect favorit al meselor rotunde şi
al conferinţelor clinice: pacientul este cu adevărat suicidar şi cât de sever este impulsul

143
suicidar? Noi nu suntem interesaţi să discutăm, în absenţa pacientului, dacă pacientul
vorbeşte serios când spune că este suicidar. În schimb, când vedem un pacient care este
depresiv sau care îşi conduce anumite aspecte ale vieţii în aşa fel încât poate muri
prematur, îi cerem o declaraţie Adultă că nu se va sinucide. Uneori pacientul spune: „Nu
sunt depresiv. De ce aş decide să nu mă sinucid? Nu mi-a trecut niciodată prin minte“.
Noi spunem: „Bine! Dacă nu eşti suicidar, atunci nu va fi dificil pentru tine să decizi să
nu te sinucizi, accidental sau intenţionat. Vrem să auzim că faci această declaraţie.“
Un pacient poate să nu fie congruent când face această declaraţie. Poate încheia
cu un ton interogativ, să scuture din cap „da“ când spune „nu“, sau să folosească cuvinte
vagi, cum ar fi: „Cred că pot să spun ...“. Atunci, îi cerem pacientului să ia ambele laturi
„Mă voi sinucide“, „Nu mă voi sinucide“, până când va rezolva problema şi va accepta
contractul de a nu se sinucide. Pacientul poate ataşa condiţii pentru a rămâne în viaţă. Un
psihiatru, care avea o relaţie extraconjugală şi a cărui soţie ameninţa cu divorţul, a spus:
„Nu mă voi sinucide, în afară de cazul când soţia mă părăseşte“. Evident, el o presa să îl
părăsească, moment în care ar fi devenit deprimat şi suicidar.
ACEST LUCRU ESTE OBLIGATORIU. În opinia noastră, depresia nu poate fi
vindecată până când pacientul nu face un contract Adult cu sine şi cu noi ca martori de a
nu se sinucide. (Vezi Capitolul 4 desre „Contracte pentru a nu se sinucide“.)
Recunoaştem că unii pacienţi, care sunt depresivi sever şi suicidari, pot să nu dorească, la
început, să facă un contract de a nu se sinucide niciodată.
Pot face, în schimb, un contract temporar. Într-un workshop de o săptămână, sau
de patru săptămâni, clienţii noştri depresivi fac un contract de a nu se sinucide pe durata
workshop-ului. Când această declaraţie a fost făcută, nu mai suntem preocupaţi în
legatură cu posibilitatea ca un client să se sinucidă şi ne dedicăm energia şi el îşi dedică
energia sa, vindecării.
Dacă se luptă zilnic cu decizia suicidară, este evident că au mai puţină energie
disponibilă cu care să lucreze.
Contractul Adult este preludiul noii decizii. Nu este o nouă decizie. Noua decizie
este o declaraţie finală, cu tot corpul, a Copilului Liber, „Nu mă voi sinucide“. Nu este o
promisiune; este o evidenţă şi o credinţă care este suficientă pentru Copil pentru a
distruge scriptul suicidar de o viaţă.
În acest lucru cu noua decizie, mediul este foarte important. Credem că este mult
mai dificil să munceşti pentru noi decizii când pacientul este înconjurat de aceeaşi factori
stresanţi din familie, de la slujbă, din mediul social şi cultural în care trăieşte de obicei.
Între momentul contractului şi noua decizie persoana depresivă participantă la
unul din workshop-urile noastre, se bucură de un mediu care este atât protector, cât şi
stimulator. Proprietatea noastră este frumoasă, personalului nostru îi pasă de participanţi,
bucătarul nostru găteşte bine. Şi cel mai bun lucru dintre toate este faptul că ceilalţi
participanţi devin rapid un grup apropiat, de susţinere. Refuză să persecute jucătorii de
„Loveşte-mă“, în schimb se bucură de fiecare reuşită pe care o are o persoană. Credem că
mediul nostru cu puţin stres şi multă susţinere pentru schimbare este de ajutor în mod
deosebit pentru a aranja „scena“ pentru o nouă decizie. Oricum, aceeaşi muncă poate fi
făcută când pacientul locuieşte acasă şi participă la grupuri exterioare; de obicei, lucrul
durează mai mult.

144
 DACĂ SITUAŢIA DEVINE PREA REA, MĂ VOI OMORÎ

Nan este o clientă într-un workshop de patru săptămâni. Recunoaştem imediat că

este deprimată sever. Faţa ei este tristă în mod rigid, trupul îi este tensionat, vocea
încordată şi se mişcă încet, ca şi când ar fi trasă în jos de greutăţi. În timpul primei
şedinţe pentru stabilirea contractului, am întrebat-o dacă este suicidară şi ea a răspuns că
da. Spune că a făcut un contract de a nu se sinucide cu terapeutul ei de acasă – nu se va
sinucide înainte de a împlini 40 de ani, care este peste două luni. Se simte fără valoare şi
declară că nu are nici o valoare decât atunci când lucrează. Crede că, dintotdeauna, nu a
avut nici o valoare. Simte viaţa ca fiind „prea dureroasă“ şi că nu vrea să trăiască. A venit
la acest workshop la recomandarea terapeutului ei, dar are puţine speranţe că se va
schimba.
O auzim, dar nu o presăm, nici nu ne luptăm cu ea. A făcut un lucru terapeutic
minor în primele două săptămâni şi jumătate, în timp ce noi şi ceilalţi am apreciat-o
pentru fiecare schimbare minoră pe care a făcut-o. Grupul a implicat-o, cât de mult a fost
posibil, în activităţile din afara workshop-ului. A început să cânte cu grupul şi să i se
alăture în bazinul cu apă fierbinte.
Încet-încet a început să se relaxeze puţin, să râdă puţin şi să se distreze puţin. A
început să-şi piardă expresia încordată şi să-şi lase muşchii relaxaţi. Noi îi amintim, din
când în când, că are de lucrat pentru o nouă decizie importantă, când este gata. La
sfârşitul celei de a treia săptămâni, a cerut ajutorul pentru a face partea importantă de
lucru.
I-am cerut să ia loc pe un alt scaun şi să vorbească cu partea nevaloroasă a sinelui
său. A făcut-o natural. Apoi, i-am cerut să mai ia un scaun şi să vorbească cu partea
valoroasă a sinelui său. I-a fost foarte greu să-şi exprime valoarea din Copilul ei liber şi
chiar din Adult. În final, i-am cerut să se aşeze, din nou, pe primul scaun şi să-şi
imagineze că se uită la ea, de-abia născută, întinsă într-un coş pe podea. Când ne-a spus
că şi-a imaginat scena, i-am cerut să se aplece, să se ridice pe ea ca şi copil şi să se
îmbrăţişeze. S-a aplecat, a ridicat copilul şi a legănat copilul imaginar în braţe. „Vorbeşte
cu copilul tău“, a spus Bob. A început să vorbească:

Nan: Te voi iubi.

Bob: Te iubesc. (E important să fie la timpul prezent aici.)
Nan: Te iubesc, chiar te iubesc, of, chiar te iubesc şi voi avea grijă de tine. Nu-ţi voi face
niciodată rău, nu te voi omorî niciodată, voi fi bună cu tine.

Ochii ei sunt plini de lacrimi, ca şi ai altora din încăpere. Continuă să legene

copilul, legănându-se şi cântând încetişor. După ce a trăit asta un timp, i-am cerut să stea
pe scaunul ei de Copil liber şi să vadă ce simte. (În această porţiune de lucru, deşi a decis
să se protejeze, nu a luat o nouă decizie din Copil, în opinia noastră.)

Nan: Mă simt diferit acum. Mă simt mai vie ca niciodată. Simt un fel de sfârşit de luptă,
pe care nu l-am mai simţit niciodată.
Bob: Bine. Spune-i mamei tale. Pune-o pe scaunul ăsta. (Aduce un alt scaun.)
Nan: Mă simt diferit. Îhî. Indiferent ce vrei tu, nu mă voi omorî. M-am eliberat de tine, de
faptul că nu m-ai dorit.

145
Bob: Acum mută-te pe scaunul cu adaptarea şi vezi ce faci acolo.
Nan: Nu simt că a mai rămas ceva aici. Nu mă simt ca şi când aş muri. Şi aici mă simt
puternică.
Bob: Mă simt terminat. Şi tu?
Nan: ÎHÎ!

Membrii grupului s-au strâns în jurul lui Nan şi au îmbrăţişat-o şi i-au spus ce
mare plăcere le-a făcut noua ei decizie. Şi-a făcut lucrul.
În această vindecare există câteva aspecte neobişnuite. Nan a avut o mamă extrem
de destructivă, despre care ea credea că şi-a dorit să fi murit la naştere. Dacă acest lucru
este adevărat, nu este important, atâta timp cât ea crede că este adevărat, atâta timp cât
acesta este modul în care ea îşi reaminteşte. Decizia ei timpurie a fost: „Dacă devine mai
rău pe aici, voi fugi.“ În copilăria târzie a decis: „Dacă situaţia devine prea rea, mă voi
omorî“. A simţit, când era copil, că mama sa o dorea moartă şi că, de aceea, din starea
eului ei de părinte (P1) din Copil îi spunea „Nu exista“. În plus, nu a simţit prea multă
protecţie din partea mamei, astfel încât avea un Părinte grijuliu micuţ în propria stare a
eului de Părinte.
De aceea, lucrul său trebuia să includă un soi de creare a unui nou părinte, pentru
a modifica părintele ei letal, atât în starea eului de Părinte, cât şi în cea de Copil. Noi nu
credem că este eficient ca noi să facem acest lucru, ci pacientul trebuie să-şi găsească un
nou părinte folosindu-şi experienţa sa prezentă. De aceea, în timpul lucrului, decide din
Copil să rămână în viaţă şi din P1 şi P2 să se protejeze, să aibă grijă de sine. După marea
decizie, a căutat căi de a avea grijă de sine mai bine. Patru luni mai târziu i-a scris lui Bob
o adevărată carte, subliniind ce face ca să se protejeze şi să aibă grijă de sine. Se hrănea
mai bine, a încetat să bea, a început să-şi pună centura când conducea, nu mai fuma, şi-a
dat permisiunea de a se juca mai mult, nu mai lucra atât de mult ca să se simtă valoroasă,
şi-a cumpărat haine mai multe şi mai frumoase şi, în general, şi-a intensificat substanţial
grija de sine. Făcea mult din asta din Adult, bineînţeles, dar introiectarea noului său
comportament era, cu siguranţă, şi din Părinte.
Pacienţi ca Nan sunt deseori spitalizaţi, li se dau antidepresive şi oamenii sunt
îngrijoraţi în legătură cu ei. Noi credem că o atmosferă protectoare şi de susţinere este
mult mai importantă decât medicamentele. Dacă noi i-am fi dat vreodată antidepresive, ea
(şi noi, de asemenea), am fi creditat medicamentele pentru cel puţin o parte a însănătoşirii
ei şi ea nu s-ar fi simţit atât de autonomă. Recunoaştem că nu toţi psihoterapeuţii au
aceleaşi facilităţi pe care le oferim noi profesioniştilor, care sunt de asemenea pacienţi;
problema este, de ce nu? Îi costă 1200 $ pentru o lună aici; cât i-ar costa dacă ar fi fost
într-un spital psihiatric? Şi care ar fi rezultatul?
Dacă am spitaliza pacienţi, se presupune că i-am ţine în acelaşi tip de regim:
izolare de familie, prieteni şi stres; multe aprecieri; un program bun de lucru de şase ore
pe zi; susţinerea pentru schimbare; şi implicare considerabilă din partea unui grup activ.
Nu am prescris medicamente decăt dacă pacientul: (1) nu răspunde în nici un fel la
programul de tratament şi (2) ar fi fiziologic deprimat – mare pierdere a apetitului,
pierderea în greutate, insomnii matinale, semne metabolice scăzute şi alte semne că se
deprimă până în punctul în care stimularea medicamentoasă ar putea fi recomandabilă.
Nu am supune pe nimeni terapiei electroconvulsivante.

146
 DACĂ TU NU TE SCHIMBI, MĂ VOI OMORÎ

Nina este participant într-un workshop de trei zile, într-un alt oraş. Mary este
terapeutul. Douăzeci de clienţi lucrează cu Mary de la 9 la 17 în fiecare zi şi se întorc la
casele lor seara. Au fost recomandaţi de către terapeuţii lor, care urmau cu toţii maratonul
ca observatori sau ca participanţi.
Prima şedinţă: Mary obţine informaţiile: Nina a avut patru tentative de suicid în
ultimile 6 luni şi era aproape să moară la ultima tentativă. În cursul terapiei ei a refuzat să
facă un contract pentru a nu se sinucide şi, din acest motiv, a fost trimisă la acest
workshop. Părul ei negru, lipsa machiajului şi a expresiei faciale îi dădeau aparenţa că ar
fi purtat o mască a morţii.
Îşi prezintă viaţa actuală. Are succes din punct de vedere profesional, dar afirmă
că nu a fost „niciodată“ fericită. Este extrem de depresivă datorită lipsei de succes a
fraţilor ei. Părinţii ei au fost neglijenţi şi abuzivi cu toţi copiii.

A doua şedinţă:

Mary: Cât timp ai fost responsabilă pentru fraţii tăi?

Nina: Toată viaţa. De când s-au născut.
Mary: Nu înţeleg. Tu aveai 3 ani când Joe s-a născut, 4 când s-a născut Mike şi 5 când s-a
născut Cecil. Prezintă o scenă care arată responsabilitatea ta.
Nina: Am fost întotdeauna responsabilă.
Mary: Vrei să găseşti o scenă tipică? Relateaz-o ca şi când s-ar petrece acum.
Nina: Am 7 ani. (Descrie o scenă în care tatăl ei e furios pe Joe şi ameninţă să îl bată.
Mama pledează ineficient împotriva bătăii şi Nina a ţâşnit afară din cameră cu Joe şi
cu bebeluşii. Mama şi tata au continuat să se bată, apoi au atacat-o verbal pe Nina
pentru că l-a apărat pe Joe. Spuneau că ea „determină toate problemele“. Ea e foarte
tristă şi, de asemenea, mulţumită că a fost capabilă să îi scape pe băieţi.)
Mary: OK. Acum la 14 ani. Ce se întâmplă?
Nina: (Descrie o scenă aproape identică. Încă îi salvează pe băieţi de tată. Mama este şi
mai vehement furioasă pe Nina şi în această scenă pare psihotică.)
Mary: Ai fost foarte curajoasă, a fost foarte frumos şi curajos să îi salvezi pe băieţi când
aveai doar 7 ani. Ei nu puteau să se salveze. Acum vreau să-i oferi Ninei, cea de 14
ani, ceva nou ca să le spună băieţilor: „V-am apărat când aveam 7 ani.“ Spune-o din
poziţia de 14 ani.
Nina: Da, aşa am făcut. V-am apărat.
Mary: „Şi acum că am 14 şi voi aveţi 11, 10 şi 9 ani, sunteţi mai mari decât eram eu la 7
ani. Sunteţi suficient de mari ca să vă apăraţi singuri.“
Nina: Posibil. (Începe să plângă.)
Mary: Spune-le.
Nina: Nu.
Mary: Sunt suficient de mari. (Pauză lungă.)
Mary: Şi acum că Cecil are 25 de ani, cu siguranţă că este suficient de mare.

La workshop mai sunt doi clienţi suicidari şi Nina ascultă în linişte lucrul lor.
Unul a izbucnit într-o eliberare voioasă când a decis că îi place de copilul care a fost şi că

147
nu se va sinucide. Sărind cu energie, a cerut îmbrăţişări de la mulţi membri ai grupului.
Nina a stat impasibilă şi nu l-a felicitat.

A treia şedinţă:

Mary: Cum eşti?

Nina: Nu ştiu. La fel.
Mary: Suicidară?
Nina: Nu ştiu. Nu am nici o dorinţă să trăiesc. Nu am pentru ce să trăiesc. Vreau un
sfârşit. Nu pot să trăiesc cu familia mea şi nu e altă cale.
Mary: Pot vedea încă trei opţiuni, altele decât să te omori. Una e să continui aşa, să
continui să-i salvezi pe fraţii tăi. Asta e trist pentru tine. Alta e să divorţezi de fraţii
tăi. Şi o alta e să-ţi dai timp, în terapie, să înveţi să ai legături cu fraţii tăi, fără a fi
afectată de comportamentul lor.
Nina: Mă voi gândi la asta.

A patra şedinţă:

Nina: Vreau să lucrez.

Mary: OK. Te-ai mai gândit la sinucidere înainte? (Mary o întreabă ca să traseze
istoricul impulsurilor ei suicidare şi ea îşi aminteşte că prima oară şi-a dorit să se
sinucidă la 8 ani.)
Mary: Fii de 8 ani. Ce se întâmplă?
Nina: Mama mă acuză de ceva ce nu am făcut. (Descrie scena.)
Mary: OK. Ca un experiment, spune-i mamei: „Dacă nu te opreşti, mă voi omorî“.
Nina: Dacă nu te opreşti, mă voi omorî. E adevărat Mary.
Mary: Nu, nu este adevărat. Pentru că nu te-ai omorât când aveai opt ani. Acum fii de opt
ani şi spune-i „Indiferent ce vei face, nu mă voi omorî“.
Nina: Nu pot să spun asta.
Mary: Ba da, poţi. Pentru că este adevărat. Nu te-ai omorât, indiferent ce-a făcut ea.
Nina: Nu ştiu cum.
Mary: Toţi copiii de opt ani ştiu cum să se omoare – se aruncă de pe acoperiş sau în faţa
maşinilor. Tu ai ales să nu te omori. Este foarte important pentru tine să înţelegi asta.
Nina: E adevărat. Indiferent ce-mi spui, nu mă voi omorî.
Mary: Adevărat?
Nina: Atunci, da. O simt acum.
Mary: Acum, tot la opt ani, spune-i tatălui (Nina o face.)
Mary: Acum fraţilor, fiecăruia pe rând.
Nina: Când am opt ani, stau în viaţă pentru tine. Nu am să mă omor pentru tine. (Îi spune
fiecăruia în parte, adresându-li-se pe nume.)
Mary: (Mary îi cere să meargă la 14 ani şi să facă la fel. O face, plângând.)
Mary: Acum fii tu, azi. Vezi-l pe tatăl tău. Experimentează cu „Dacă nu te schimbi, mă
voi omorî“.
Nina: Nu se va schimba şi nu-mi pasă. Nu-mi pasă.
Mary: Atunci experimentează cu „Indiferent ce vei face, nu mă voi omorî“.
Pauză lungă, apoi:

148
Mary: Unde eşti?
Nina: Tu nu contezi. Nu mă voi omorî niciodată din cauza a ceea ce faci tu.
Mary: Acum mama. Indiferent ce... .
Nina: (Plângând isteric) Mă voi omorî pentru tine. Asta ţi-ai dorit dintotdeauna.
Mary: Mă voi omorî pentru tine şi apoi îţi... .
Nina: Nu i-ar părea rău. Ar fi fericită. Mă învinuieşte pentru orice. Pentru tot ce a mers
prost.
Mary: Nina, recunoşti că mama ta e nebună?
Nina: Asta mi-a spus şi terapeutul meu. Mi-a spus că mama e paranoică.
Mary: Mă voi omorî pentru că eşti bolnavă mintal. Pentru că nu faci diferenţa între
realitate şi fantezie.
Nina: (Pauză lungă) Nu!
Mary: Apoi?
Nina: Nu ştiu. (Pentru 15 minute a oscilat, simţind furie, regret şi apoi testând realitatea
că este sănătoasă şi că nu ea a determinat psihoza mamei ei. Apoi, pe un ton scăzut.)
Ce faci tu nu e important. Indiferent ce faci, nu mă voi omorî.
Mary: E adevărat?
Nina: Parţial. În cea mai mare parte.
Mary: Ia cealaltă parte. Mă voi omorî pentru tine. (Când mai există ambivalenţă, a lua
cealaltă parte dă permisiunea oamenilor de a recunoaşte absurditatea şi de a lua o
nouă decizie.)
Nina: Nu. Nu eşti importantă. Nu-mi pasă ce faci. Nu mă voi omorî.
Mary: Adevărat?
Nina: Aşa cred.
Mary: Spune-o încă o dată şi vezi.
Nina: (O spune de mai multe ori, înainte de a spune că este adevărat.)
Mary: Acum spune-o fraţilor tăi, fiecăruia pe rând. Începe cu Joe.
Nina: Nu-mi pasă ... . Nu pot spune asta! Îmi pasă ce se întâmplă cu tine. Te iubesc.
Mary: Apoi spune: îmi pasă ce faci. Îmi pasă ce vei deveni. Şi indiferent ce vei face sau
ce vei deveni, nu mă voi omorî.

Nina ia ambele părţi: „Mă voi omorî“ şi „Nu mă voi omorî“ şi, în final, ştie şi
simte că nu se va sinucide din cauza lui Joe. A avut acelaşi dialog cu Mike şi apoi cu
Cecil.

Nina: (Plângând) Cecil, ţie ţi-a fost cel mai rău. Ei erau din ce în ce mai nebuni şi ţie ţi-a
fost cel mai rău. Vroiam să te salvez. (Plânge aproape cinci minute.) Cecil, îmi pasă
atât de mult. Dar, indiferent ce faci, te voi iubi întotdeauna. Şi indiferent ce faci, nu
mă voi omorî.
Mary: Adevărat?
Nina: Da. Pentru toţi, vă... vă iubesc. Şi indiferent ce faceţi, indiferent ce veţi deveni, nu
mă voi omorî. Voi trăi, indiferent ce faceţi voi.
Mary: Mai e cineva căruia vrei să-i spui asta?
Nina: Da. Nu vreau să explic.
Mary: OK. Doar spune-i persoanei.
Nina: Indiferent ce faci, nu mă voi sinucide.

149
Mary: Altcineva?
Nina: Nu.
Mary: Acum ţie. Indiferent ce am făcut sau voi face... .
Nina: Da. Nu mă voi omorî. Pentru nimeni. Din cauza nimănui. Inclusiv a mea.
Indiferent ce fac sau ce voi deveni. Nu mă voi omorî. (Pauză lungă.)
Mary: Ce simţi?
Nina: Singurătatea pe care am simţit-o toată viaţa. Sunt total singură. Total tristă. Şi nu
mă voi sinucide.
Mary: Mă bucur că nu o vei face. Ştii cartea Nu ţi-am promis niciodată o grădină de
trandafiri? Despre asta e vorba în titlu. Să decizi să trăieşti poate fi foarte trist şi te
poţi simţi singur. Dar acum ai o bază. O bază pentru creştere. Un timp pentru a învăţa
şi a găsi noi persoane de care să fii apropiată. Şi să înveţi cum să fii fericită. Şi când
vei învăţa cum să fii apropiată şi cum să fii fericită, poate vei găsi o nouă apropiere de
fraţii tăi, poate nu. Nu îţi pot promite nimic, nici tu.
Nina: Înţeleg.

Nina şi terapeuta ei vorbesc. Terapeuta a plâns în timpul lucrului Ninei şi acum

spune cât de fericită este pentru că Nina nu se va sinucide. Cad de acord să continue
terapia şi Nina îi spune că dacă va avea impulsul de a se sinucide, nu îi va da curs, ci îi va
spune terapeutei la următoarea întâlnire.
Spre deosebire de alţi clienţi de tipul „Dacă tu nu te schimbi, mă voi omorî“, Nina
nu a încercat niciodată să-şi şantajeze fraţii ca să se schimbe. A lucrat din greu ca să aibă
grijă de ei ca o mamă... şi să se deprime când se considera o ratată. Ea nu le-a cerut să se
simtă vinovaţi.
∗
În cartea lui Sager şi Kaplan, Progres în terapia de grup şi de familie , Bob a scris
despre o femeie şantajistă care îi cerea lui Bob să fie terapeutul ei, deşi ştia că el nu mai
trata pacienţi individual. Într-o zi a intrat în biroul său şi l-a ameninţat că se sinucide dacă
nu o va vedea. Bob a vorbit cu ea câteva minute şi a înţeles că era depresivă deoarece
fostul ei soţ se căsătorise din nou. Bob a întrebat-o apoi când a folosit pentru prima oară
tristeţea pentru a obţine ceea ce dorea.
Ea şi-a amintit când vroia o anume păpuşă de Crăciun, nu a primit-o şi a devenit
depresivă. Apoi părinţii i-au cumpărat păpuşa. Ea încă folosea aceeaşi tehnică „isterică“.
Bob i-a cerut să îi spună încă o dată că se va omorî dacă el nu o vede. A făcut aşa.
Apoi Bob i-a cerut să fie de cinci ani şi să spună părinţilor că se va omorî dacă nu îi
cumpără păpuşa. Ea spune că nu ar face asta. „OK“, spune Bob. „Atunci spune-le că nu
te vei omorî, tocmai pentru că nu ţi-au cumpărat păpuşa potrivită“. A făcut-o, râzând.
„OK, acum spune-i fostului tău soţ ceea ce ţi se pare potrivit.“
Ea a spus: „Joe, dacă nu vei divorţa de actuala ta soţie, mă voi omorî“. Apoi,
uitându-se la Bob, a început să chicotească. „E chiar o prostie, nu-i aşa? Chiar nu m-aş
fi sinucis dacă nu aş fi primit acea păpuşă şi nu mă voi sinucide dacă nu voi avea înapoi
acea păpuşă de soţ. În plus, el nu a fost oricum drăguţ“. Acesta nu a fost, bineînţeles,
sfârşitul lucrului său, dar a fost cu siguranţă o schimbare dramatică faţă de cea care
fusese. A continuat să se însănătoşească, în terapie, împreună cu pacienţii noştri.


Progress in Group and Family Therapy (n. trad.)

150
 Pacienţii ca ea sunt deseori cei despre care personalul ţine conferinţe: chiar vor să
se sinucidă, sau doar „ameninţă“? Noi suntem convinşi că un astfel de argument este
inutil. Prima alegere în terapie este să-l determini pe pacient să facă un contract serios de
a nu se omorî sau altfel să-l internezi într-un spital, unde nu poate face acest lucru. Ei
poate nu „vorbesc serios“, dar pot face greşeli şi pot să o facă oricum. Trebuie să fie
protejaţi de ei înşişi până când învaţă să nu folosească şantajul şi învaţă faptul că
„singura persoană despre care poţi garanta că va fi cu tine pentru tot restul vieţii eşti
tu“. Nici un santaj, cât de mare, nu va ţine o altă persoană lângă tine; va continua doar să
îl facă pe şantajist să rămână deprimat şi suicidar.
Cum am menţionat deja, aceşti pacienţi nu sunt uşor de tratat. La o întâlnire
profesională, acum câţiva ani, un psihiatru binecunoscut a făcut declaraţia că nici un
pacient suicidar nu poate fi cu adevărat „vindecat“. Apoi şi-a demonstrat tehnica pe care
o folosea pentru a se ocupa de pacienţii suicidari, prezentând la întâlnire o înregistrare
video a îngrijirii unei persoane care fusese internată în secţia sa, după mai multe tentative
suicidare serioase. Înregistrarea demonstra tehnicile folosite de echipa sa pentru a salva
viaţa fetei. A explicat că i-a adus pe părinţi şi le-a arătat înregistrarea procedurii de
salvare. Apoi a derulat, pentru privitorii profesionişti, interviul cu părinţii şi cu fata. A
întrebat-o „Ce te-a făcut să încerci să te sinucizi?“ (Italicele aparţin autorilor pentru a
sublinia credinţa noastră că nimeni nu poate să facă pe cineva să facă nimic.) Ea a admis
că a făcut tentativa suicidară pentru că părinţii ei nu au lăsat-o să facă ceva ce îşi dorea.
La sfârşit, după ce toate lacrimile au fost vărsate, terapeutul s-a întors către părinţi şi a
spus „Şi cum vă face asta să vă simţiţi?“ (Din nou, italicele ne aparţin.) Aceşti oameni
erau închişi într-un sistem familial, în care fiecare îl şantaja pe celălalt cu plânsete,
ameninţări cu suicidul şi chiar cu tentative de suicid, pentru a determina pe altcineva să
facă cum vroia el sau ea. Terapeutul nu trebuie să intre în acest sistem, ci trebuie să
scoată de la fiecare membru al familiei recunoaşterea că fiecare este autonom şi că nu
poate fi şantajat pentru a se simţi rău, că fiecare este responsabil pentru ceea ce simte.
Această întrebare a terapeutului „Cum vă face asta să vă simţiţi?“ a provocat rămânerea
familiei în script, lasând-o pe fată să ştie că calea pentru a obţine ceva de la părinţi era de
a-i ameninţa cu sinuciderea. Ceea ce au spus părinţii, în aceste condiţii, a fost: „Ne
simţim teribil; nu ştiam că ceea ce ai simţit a fost atât de puternic; bineînţeles că poţi
face ceea ce doreşti.“ De acum încolo, pentru tot restul vieţii ei, sau până când se va
schimba, fie spontan, fie în urma unui tratament, această fată va considera suicidul ca o
variantă viabilă.

MĂ VOI OMORÎ ŞI APOI ÎŢI VA PĂREA RĂU (SAU MĂ VEI IUBI)

Credinţa secretă, care trebuie să fie demascată, este că moartea nu este moarte.
Mami şi tati îl vor iubi după ce va muri şi cumva va putea urmări durerea sau declaraţiile
lor de dragoste. „Mare brânză“, spunem noi. Ne amuzăm pe seama acestei fantezii pentru
a trece de refuzul pacientului de a înţelege, din Copil, că atunci când eşti mort, ceea ce
fac sau ce simt ei este irelevant. El este cel care va fi mort.
Unii clienţi prezintă o variaţie a acestei teme, când doresc să moară pentru a se
reîntâlni cu un părinte mort. O tânără fată de liceu, Yvonne, a cărei mamă murise, nu
mânca şi a fost diagnosticată cu anorexie nervoasă, deoarece slăbise de la 50 de
kilograme la 30. Fantezia ei era că dacă ar fi murit şi s-ar fi alăturat mamei ei, în sfârşit

151
mama ei ar iubi-o. Unii părinţi, ca şi unii preoţi, încurajează iluzia că Raiul este un loc
real, unde toţi vor fi bine. Poate că aşa este... noi nu judecăm religia... dar un Copil căruia
i se spune „O vei vedea pe buni în Rai“, crede că raiul este mai jos puţin, pe drum.
Trebuie să lucrăm cu iluzia Copilului.
Bob a lucrat cu Yvonne pentru ca ea să accepte că mama sa era moartă... moartă...
moartă. Tatăl, ale cărui singure atenţii pentru Yvonne erau cele referitoare la încurajarea
de a mânca, a fost rugat de Bob să o ţină în poală în timpul unui interviu. Bob l-a învăţat
să renunţe la a-i mai cere să mănânce şi să găsească alte modalităţi de a o mângâia.
Preotul Yvonnei a fost convins să înceteze să-i vorbească despre „Ce ar gândi mama ta în
Rai, dacă tu nu mănânci“, deoarece aceasta ar fi susţinut iluzia fetei. Cea mai importantă
pârghie a fost faptul ca Yvonne a făcut un contract şi apoi a decis să nu se omoare. A
mers bine şi şi-a restabilit rapid greutatea.

APROAPE VOI MURI ŞI APOI ÎŢI VA PĂREA RĂU (SAU MĂ VEI

IUBI)

Această decizie este oarecum asemănătoare deciziei „Mă voi omorî şi apoi îţi va
părea rău“, cu excepţia faptului că clientul nu se consideră depresiv şi nici nu crede că
este suicidar. În mod tipic, decizia timpurie este luată când copilul trăieşte o schimbare
dramatică de la neglijare sau atenţii negative la o mare îngrijire, când este bolnav. Uneori
unul sau ambii părinţi sunt medici, care nu oferă prea multe mângâieri până când copilul
nu este bolnav. În alte cazuri, copilul este unul dintre mulţi alţii, ai căror părinţi nu au,
pur şi simplu, timp şi energie să mângâie nici un copil. Cu toate acestea, când copilul se
îmbolnăveşte, învaţă că întreaga familie îşi va acorda timp să aibă grijă de el. Cu toate că,
deseori, aici există un mesaj „Nu exista“, noi nu credem că este o condiţie pentru decizia
pe care o ia copilul şi anume „Aproape voi muri...“. Cunoaştem fiul unui medic, el însuşi
medic, care a avut o serie de infecţii otice când era preşcolar. Când era bolnav, mama îşi
schimba programul pentru a sta acasă cu el. Mai târziu a avut o rană înţepată, i s-a făcut o
injecţie cu antitoxina tetanică (nu doar cu ser antitetanic) şi a făcut o reacţie anafilactică
severă, în urma căreia era aproape să moară. I s-a făcut adrenalină intracardiac, respiraţie
artificială şi alte măsuri eroice necesare pentru a-i salva viaţa. Aceasta este una dintre
amintirile cele mai clare din copilăria sa. A dezvoltat o urticarie severă după ce s-a întors
de la urgenţă şi atât mama, cât şi tatăl, au stat acasă şi au avut grijă de el. De atunci a mai
avut alte infecţii, dintre care una probabil l-ar fi ucis dacă penicilina nu ar fi fost tocmai
atunci pusă pe piaţă. Din nou, era aproape să moară.
El povesteşte istorii hilare despre cum era aproape gata să moară într-un salt cu
paraşuta, despre cum era aproape gata să moară, de două ori, când avioanele silvice de
serviciu au luat foc. „De-abia a reuşit să evite“ a fi omorât când Forţele Armate Aeriene
l-au respins la scurt timp după Pearl Harbor, când toţi colegii lui au fost trimişi în
Guadalcanal, unde au murit cu toţii. Viaţa lui este plină de astfel de aventuri şi accidente
şi poveştile sale reuşeau întotdeauna să smulgă râsul spânzuratului. Cu toate că nu mai
spune poveşti despre cum era aproape să moară, continuă să fumeze şi este încă probabil
în script în ciuda eforturilor „eroice“ de a ieşi.
Aceste cazuri sunt deosebit de dificile, deoarece pacienţilor li se cere să renunţe
(pentru Copil) la multe atenţii pozitive pentru că era gata să moară. Este adevărat că
oamenii îi iubesc când sunt „aproape gata să moară“; aceasta nu este o iluzie. Copilul

152
Natural întreabă „Ce-mi iese dacă renunţ la această poziţie? Ce rost are să trăiesc dacă
nu primesc mângâierile mele calde şi iubitoare?“ Cu toate că pacientul adult ştie că poate
găsi alte căi de a obţine astfel de mângâieri, Copilul luptă – literal - până la ultima
suflare. De aceea este atât de important, din punct de vedere terapeutic, să construieşti în
terapie o cale pentru Copilul clientului de a fi recompensat din plin pentru că trăieşte, în
loc de a fi gata să moară.

TE VOI FACE SĂ MĂ OMORI

Aceasta este poziţia disperării, tipică copiilor care au fost victimele abuzurilor.
Aceşti oameni tineri devin atât de disperaţi, trăind durerea maltratării, că unica cale
viabilă pare a fi dorinţa de a fi mort... aşa cum persoanele cu cancer terminal îşi doresc
să-şi curme suferinţa. Un psiholog, care a fost victima abuzului în copilărie, încă trăia
scriptul „Te voi face să mă omori“, mergând singur noaptea pe străzi periculoase şi
iniţiind bătăi în baruri. În terapie, a recunoscut că comportamentul său era destinat să-l
omoare şi apoi s-a întors la o scenă timpurie, în care mama sa îl arunca de perete. A simţit
că o stârnea refuzând să ţipe sau să admită că a greşit; îşi aminteşte că se gândea că ea îl
va omorî şi că va fi mort în curând. În noua sa decizie a afirmat că nu fusese ucis, că într-
un fel s-a salvat, apoi a afirmat spontan că nu va mai căuta niciodată pe altcineva care să-l
rănească.
Primul pas într-o astfel de terapie este de a aranja o scenă, astfel încât clientul să
recunoască că se aşteaptă să fie omorât. Mulţi neagă acest lucru. Terapeutul trebuie să
prindă firele că aşa stau lucrurile. De exemplu, un terapeut/pacient era în curtea interioară
vorbind cu Bob, când fostul nostru bucătar a venit ţipând pe motocicleta sa pe care o
conducea fără cască. Bob a ţipat la el „Pune-ţi nenorocita aia de cască“ şi terapeutul a
râs. Când Bob l-a întrebat ce e aşa de amuzant, a răspuns că şi el călăreşte un „armăsar“ şi
nu poartă niciodată cască. Apoi a povestit mândru şi cu „umor“ de câte ori armăsarul său
a încercat să îl ucidă. Bob a spus că el nu vede nimic amuzant în legătură cu a fi ucis şi
l-a întrebat pe terapeut când este gata să lucreze pentru a se proteja de a fi ucis de alţii,
incluzând armăsarii. Iniţial, terapeutul a negat poziţia sa suicidară, dar mai târziu a lucrat
pentru a ieşi din scriptul său letal. Uneori Bob este o pacoste, în afara scenelor de terapie,
când îi confruntă pe oameni la masă sau în piscină, dacă aude un râs macabru. Valoarea
şocului confruntării face să merite, oricum, resentimentele din cauza cicălelii. Altfel,
aceste persoane vor trece de noi, cum au trecut şi de alţii în viaţa lor.
Bob adaugă nota sa personală: „Pentru mine este în regulă să confrunt râsetele
macabre severe, chiar dacă nu am un contract terapeutic. Toţi cei care mă cunosc cât de
cât ştiu că sunt foarte convingător, că într-un anume fel sunt gardianul fraţilor mei şi, ca
medic, am tot atâta responsabilitate să confrunt un script mortal cât am să gonesc un
păianjen văduva neagră de pe gâtul cuiva“.

O SĂ-ŢI ARĂT EU, CHIAR DACĂ ASTA MĂ VA OMORÎ

Aceşti oameni pot fi împărţiţi în două grupe: cei care încearcă să „demonstreze
părinţilor din toată lumea“, luptându-se pentru succese din ce în ce mai mari şi cei care se
luptă să „le-o arate părinţilor din toată lumea“, fumând, bând şi luând droguri. Sfidând,
ultimii pot deveni dependenţi de substanţe. Nu toţi dependenţii încep cu o decizie

153
sfidătoare, dar mulţi o fac şi aceştia, credem noi, folosesc furia pentru a masca ceea ce
altfel ar fi depresie.
Cei din primul grup – suprarealizaţii, luptătorii, Tipul A din clasificarea lui
Friedman – decide „O să-ţi arăt eu, chiar dacă asta mă va ucide“. A decid „O să-ţi arăt
eu“, pare a fi OK; restul propoziţiei bagă oamenii în bucluc. Lumea psihoterapeutică este
plină de astfel de oameni: se luptă şi se luptă pentru recunoaştere, îşi iau grad după grad,
obţin avansare după avansare, petrec ani în formare psihanalitică – şi apoi nu ştiu unde să
se mai ducă şi dezvoltă ulcere, hipertensiune, boli coronariene, ocluzii coronariene sau
devin, în final, depresivi şi suicidari, deoarece nimeni nu observă sau nu mai au unde să
meargă. Bob a facut un workshop demonstrativ pentru o organizaţie psihoterapeutică,
acum câţiva ani şi unul dintre participanţi l-a provocat să-şi încerce puterea braţelor. De
obicei, noi evităm astfel de lupte, dar, de această dată, Bob a acceptat. După meci,
participantul a comentat că s-a recuperat recent după o ocluzie coronariană. Încă „le-o
arată“, forţându-se fizic până în punctul în care o nouă ocluzie coronariană ar fi foarte
posibilă. Un alt psihoterapeut fusese şi el în spital, pentru o ocluzie. După externare, s-a
dus să schieze şi a avut un atac dureros sever, în timp ce era pe pârtie. Apoi a venit la
workshop, unde se consuma fizic în exces. El încă „le arăta, chiar dacă asta l-ar omorî“.
Aproape o făcuse. A lucrat din greu (bineînţeles) la workshop, a intrat într-o scenă
timpurie de la cinci ani, când tatăl său îl desconsidera pentru că nu era suficient de bărbat
(bărbat la 5 ani?). Şi-a strâns faţa şi pumnii şi a strigat la tatăl său „O să-ţi arăt eu, chiar
dacă asta mă va omorî“. Şi asta făcea încă, micuţul încăpăţânat şi curajos de cinci ani,
într-o parte a vieţii lui. A auzit aceste cuvinte şi-a simţit furia şi apoi a recunoscut un
curent subteran de tristeţe că tatăl său părea că nu îl place la fel de mult ca pe fratele mai
mare. Apoi a continuat, în timp ce era încă în scenă şi i-a spus tatălui său: „Eşti nebun,
tată. Sunt un tip inteligent şi e vina ta că nu vezi. Nu am să mă omor doar ca să-ţi arăt că
sunt un tip inteligent. Nu trebuie să mai demonstrez nimic pentru tine sau pentru
altcineva.“ După acest lucru, a lăsat-o mai moale, a lucrat mai puţin, a alergat mai puţin,
s-a distrat mai mult şi s-a bucurat mai mult de viaţă în loc de a „le-o arăta el lor“.
Persoanele cu „O să-ţi arăt eu chiar dacă asta mă va omorî“ au de înfrânt două
decizii timpurii. În primul rând, trebuie să ia o nouă decizie de a trăi şi apoi trebuie să
decidă din nou că sunt importanţi, importanţi în mod unic, indiferent de ceea ce fac sau
nu fac. S-au luptat pentru recunoaşterea faptelor lor şi pentru obţinerea aprecierilor
condiţionate şi nu a celor necondiţionate. Este foarte greu pentru o persoană aflată în
această poziţie să accepte mângâieri necondiţionate, dar o dată ce a decis în legătură cu
propria sa importanţă este mai uşor. De obicei, este esenţial să duci acest pacient într-o
scenă arhaică în care poate face ambele lucruri: (1) să spună părinţilor că va trai şi (2) să
le spună despre importanţa sa intrinsecă. Uneori impasul este de aşa natură încât este
necesară spargerea impasului de gradul trei, deoarece această persoană nu s-a simţit
niciodată importantă, tocmai pentru că există.
Cel mai important pas care duce la vindecare este, din nou, recunoaşterea de către
terapeut a impasului. Oamenii cu „O să-ţi arăt eu, chiar dacă asta mă va omorî“, arată
rareori depresivi şi nu par suicidari, decât dacă vin la noi la sfârşitul scriptului. Este
important să-l descoperi pe aspirant, înainte de a dezvolta afectări tisulare. Unul dintre
primii analişti ai lui Bob i-a spus că el (analistul) a reuşit, în sfârşit, în viaţă – are clientelă
grozavă, o casă frumoasă, un Cadillac nou decapotabil, tot ce şi-a dorit – şi că nu mai are

154
nimic de făcut, doar să moară. Ceea ce a şi făcut, la scurt timp, de infarct şi nu era mai
mare decât Bob!
Cel de-al doilea grup de oameni cu „O să-ţi arăt eu, chiar dacă asta mă va
omorî“ sunt dependenţii de alcool, mâncare, medicamente, nicotină sau cei care folosesc
aceste substanţe pentru a se ucide lent. Încep prin a fi depresivi şi puţin mângâiaţi,
folosesc furia pentru a-şi ascunde depresia şi apoi încep autodistrugerea pentru a „le-o
arăta el lor“. (Din nou, alţii cu obiceiuri auto-destructive pot răspunde altor mesaje, cum
ar fi „Dacă nu te schimbi, mă voi putea omorî la fel de bine cu mâncare“ sau „Aproape
că voi muri din cauza tutunului, dar nu voi muri cu adevărat şi apoi tu mă vei iubi“).
Rebelii se apără împotriva mesajelor din starea eului de Părinte, cum ar fi „Fii cuminte“,
„Fii îngrijit“, „Fii respectuos“, în timp ce se supun injoncţiunii „Nu exista“.
Un client, de exemplu, a spus „Îmi amintesc când am început să fumez. Am luat o
ţigară din pachetul mamei de pe măsuţa de cafea şi am aprins-o sfidător, când nu era
nimeni acasă. Uitasem de ce eram furios, dar îmi amintesc că eram furios şi că credeam
că mama era complet nedreaptă cu mine. Am început să beau când eram furios că nu
găsisem fonduri să merg în al treilea an la colegiu şi ştiam că ei ar fi putut să-mi dea ceva,
fără nici o dificultate. Şi acum îmi mai aprind câte o ţigară furios, sau beau un pahar fiind
furios, chiar dacă ştiu multe alte modalităţi de a face faţă furiei.“
Din nou, primul pas în terapie este de a ajuta clientul să ia decizia de a înceta să se
omoare cu alcool, mâncare, fumat sau dependenţă de droguri.
Jon, de exemplu, a spus că dorea să nu mai fumeze. Bob l-a întrebat dacă s-a
oprit. Când i-a spus că nu a făcut-o, Bob i-a spus că este dispus să lucreze cu el, după ce
vor trece 72 de ore de când nu mai fumează. Aceasta este o tactică obişnuită de-a noastră,
pentru a-l determina pe dependent să se oprească întâi să ia otravă. Dacă nu este dispus să
facă asta, înseamnă că am avea de-a face cu un contract Parental, pe care clientul nu
intenţionează să îl respecte. Dacă clientul acceptă şi se întoarce după trei zile ca să
lucreze, vom pregăti un dialog. Bob a făcut aşa cu Jon:

Bob: Aranjează două scaune în faţa ta. OK. Acum, în primul scaun, tu eşti plămânii tăi.
Aţi fost asaltaţi de tipul ăsta cu fum de ani de zile. Vorbiţi cu el.
Plămânii: Hei, tipule, ce ne faci? Ne omori.
Bob: Nu, voi sunteţi plămânii, plămânilor. Ce vă face Jon, plămânilor?
Plămânii: Of, ne umpli cu gunoaie, tipule. Nu putem lăsa destul aer înăuntru ca să-ţi dăm
destul oxigen, omule. Omule, opreşte porcăria asta.
Jon: (Schimbă scaunele) Hai, zău aşa, plămânilor, nu suferiţi chiar aşa de tare.
Plămânii: Destul e destul, omule. Nu mai putem funcţiona aşa.
Jon: Phui. (Se opreşte, nu pare că doreşte să spargă impasul.)
Bob: Fii plămânii tăi, pe celălalt scaun, peste 10 ani, dacă Jon continuă să fumeze.
Plămânii: Nu vom mai fi aici peste 10 ani. Vom fi în sicriu.
Bob: Spuneţi-i asta lui Jon, pretindeţi că nu sunteţi chiar în sicriu.
Plămânii: Uite ce-ai făcut! Eşti aproape mort deoarece ne-ai umplut cu gudroane, ne-ai
iritat, ne-ai înecat în tot acel fum pe care l-ai împins în noi. Pentru Dumnezeu – nu,
pentru binele tău, opreşte-te înainte de a fi toţi morţi, inima, noi plămânii, toţi.
Jon: Îmi pare rău; mă voi opri.
Bob: Peste zece ani sau acum?
Jon: Mă las.

155
Bob: Când?
Jon: Chiar acum.
Bob: Spune plămânilor tăi asta.
Jon: OK, plămâni, aţi învins. Hei, şi eu am învins.
Bob: OK. Acum fii plămânii tăi peste 10 ani, când Jon nu va mai impinge tot acel fum în
voi.
Plamanii: Îhi. Hei, Jon, mulţumim mult. Chiar ne simţim mai bine acum. Am devenit mai
roz şi avem mai mult aer.

Intensitatea acestei experienţe este aproape întotdeauna remarcabilă. Pacienţii

chiar se simt ca şi plămânii lor umpluţi cu gudroane. Dacă par că nu fac asta, noi lucrăm
cu ei ca să se descrie (ca şi plămâni) pe deplin, adăugând cuvinte pe care le avem din
propriile cunoştinţe despre patologie, dacă ei declară că nu au destule informaţii. Oferim,
de asemenea, numeroase informaţii despre fumat pe care le-am învăţat de la alţii: dorinţa
durează, de obicei, doar câteva minute; respiraţia se îmbunătăţeşte în 72 de ore datorită
descreşterii monoxidului de carbon legat de hemoglobină şi a creşterii oxigenului legat de
hemoglobină. Îi îndemnăm pe oameni să-şi ofere bunătăţi (nu zahăr) şi să consume multe
lichide fără zahăr în primele 72-96 de ore, pentru a elimina toxinele mai repede şi pentru
a înlocui fumul cu ceva mai gustos.
Dependenţii de mâncare, alcoolicii şi dependenţii de droguri pot fi abordaţi în
acelaşi mod. O persoană grasă, de exemplu, poate stabili un dialog între grăsimea ei, sau
între corpul său peste 10 ani de acum încolo, dacă continuă să mănânce în exces şi corpul
său dacă va mânca raţional. Indiferent de dialog, scopul este ca clientul să simtă
severitatea şi tristeţea a ceea ce îşi face. Apoi ne îndreptăm către noua decizie de a nu se
sinucide.
Următorul exemplu se referă la un pacient care este dependent de mâncare.
Numele său este Joe şi a deschis subiectul târziu, într-o după-amiază.

Joe: Doresc să încetez să mai mănânc când nu îmi e foame. Şi vreau să încetez să mă
pedepsesc dacă mănânc.
Bob: Ptiu! Am lucrat deja în după-amiaza asta şi nu sunt sigur că vreau să mai lucrez –
dar mai spune ceva şi lasă-mă să decid după ce aud. (Este în regulă pentru un
terapeut să decidă că nu acceptă un contract, aşa cum este OK ca un terapeut să
greşească din când în când. Una dintre greşelile pe care le fac terapeuţii tineri,
neexperimentaţi [sau bătrâni şi cu prea multă experienţă] este aceea că nu refuză să
lucreze sau că „încearcă“ să fie perfecţi. Una dintre trăsăturile unui bun terapeut
este disponibilitatea de a risca să facă o greşeală şi apoi să se descurce cu ceea ce se
întâmplă ca rezultat al acelei greşeli.)
Joe: Uneori este ora mesei şi mănânc; nu simt că mănânc ceva, dar mănânc până când mă
doare şi mă simt disconfortabil.
Bob: Care este educaţia ta veche în legătură cu mâncarea? Cum e acasă şi cine e acolo:
(Bob trece deja la timpul prezent, pentru a facilita starea eului de Copil să lucreze,
dacă este posibil.)
Joe: Ei bine, mă întorc în casa bunicii. Când eram în liceu locuiam locuiesc cu o mătuşă.
Te hrănea suficient ca să-ţi menţii necesarul de calorii.
Bob: Cine o făcea? (Bob a renunţat la timpul prezent – o greşeală.)

156
Joe: Mătuşa mea. Apoi am fost mutat la bunica mea. Şi dacă nu te comportai ca o găleată
de gunoi, însemna că erai bolnav. (În acest moment Bob ar fi trebuit să lucreze cu
„tu“, care este o introiectare parentală, dar nu a făcut-o. Bob era obosit şi poate că
ar fi fost mai bine dacă ar fi renunţat să lucreze.)
Mary: Unde era mama ta?
Joe: Părinţii mei au divorţat când aveam cinci ani. Întâi m-au dus să locuiesc cu mătuşa
mea, apoi cu bunica.
Mary: Mama ta era nebună sau bolnavă sau avea ceva?
Joe: Îhî. Era nebună.
Mary: Spitalizată?
Joe: (Cu tristeţe) Bunica se ocupa de ea, mama nu stătea cu noi prea mult timp. Era
asistentă. Lucra de la 3 la 11 seara şi nu se trezea niciodată dimineaţa, aşa că dacă
doream ceva de mâncare aş fi mâncat unt de arahide şi pâine. Nu o vedeam câte cinci
zile la rând.
Mary: Câţi ani aveai? (Se pare că şi Mary a renunţat la timpul prezent.)
Joe: Nouă.
Mary: Aşa că ai făcut-o pe mama pentru tine, apoi te-ai ales cu o femeie care nu îţi oferea
mai mult decât un minim pentru existenţă şi apoi ai avut-o pe bunica. Aşa că nu e de
mirare de ce te hrăneşti în exces.
Joe: Îhî. Şi, de asemenea, mă hrănesc în exces când nu e ora mesei şi sunt stresat, cum ar
fi când am ceva de făcut şi nu sunt sigur cum să o fac.
Mary: Cum te mai mângâi?
Joe: Fac băi.
Mary: Eşti căsătorit?
Joe: Da.
Mary: Ai o soţie care te îngrijeşte şi viceversa?
Joe: Îhî. Ne e bine la capitolul ăsta. Soţia mea e cam ca bunica. Dacă îi spun că vreau un
sandwich pentru că mă duc undeva, îmi dă o pungă întreagă.

Bob nu mai vrea să lucreze. I se pare că i-am permis lui Joe să vorbească despre
în loc de a fi în scenă. Am obţinut un istoric, dar nu şi o oportunitate de a lucra şi Bob a
decis să-i ceară lui Joe să facă o temă şi apoi să lucreze mai târziu, când vor fi mai multe
şanse de a obţine o nouă decizie din Copil.

Bob: O temă pentru tine. În această săptămână eşti dispus să-ţi pui pe farfurie ce crezi tu
că vrei să mănânci şi să te opreşti şi să laşi în farfurie ce-ţi rămâne, când te saturi?
Indiferent de câtă mâncare ai putea irosi. Nu poţi irosi aici ceva, oricum, deoarece
câinii, sau raţele, sau caii, sau tăuraşii sau cineva va mânca totul!
Joe: Îhî.
Bob: Doar să te opreşti şi să vezi ce se întâmplă. Un experiment.
Mary: Eu aud, de asemenea, o problemă enormă legată de mângâieri. Nu eşti depresiv?
Joe: Nu acum.
Mary: Când ai fost suicidar ultima oară?
Joe: Acum vreo doi ani.
Bob: Ai făcut ceva în legătură cu asta?

157
Joe: Da, am făcut un contract că voi găsi o altă cale de a rezolva problema şi am găsit.
Atunci am început din nou să mănânc prea mult.
Mary: Eşti în terapie acum?
Joe: Nu.
Mary: Vrei să faci un contract pentru această săptămână pentru a-ţi atinge scopul de a
decide să trăieşti şi să te bucuri de viaţă?
Joe: Îhî.
Un membru al grupului: Cum ai ajuns la subiectul cu sinuciderea? Nu am auzit nimic.
Mary: (Răspunzînd pacientului şi nu celuilalt membru al grupului, pentru a scoate în
evidenţă faptul că noi nu vorbim despre oameni, vorbim doar cu ei.) Ai fost crescut
fără suficiente mângâieri. Crescut de o mamă care, dintr-un motiv oarecare, nu te-a
dorit. Te-a pasat altora şi nu-i păsa de tine când erai cu ea. Asistentele pot alege ture
mai bune decât de la 3 la 11 noaptea mereu, dacă îşi doresc acest lucru.
Bob: Deci, cel puţin indirect, ai primit injoncţiunea „Nu exista“.
Mary: Şi mătuşa ta nu te-a dorit suficient de mult ca să te hrănească bine. Pare că o
grămadă de oameni nu au realizat ce băiat drăguţ erai.

Din acest dialog au apărut alte puncte importante. Partea numită Micul Profesor
este şmecheră. Când Joe a făcut un contract de a nu se sinucide, dar nu a luat o nouă
decizie, „micul copil“ a început să mănânce mai mult, ca o modalitate de a mitui
contractul implicit. Şi mesajul, dacă recitiţi era: „Dacă nu mănânci eşti bolnav“. Deci,
modalitatea prin care micul copil poate păcăli pe oricine este „Vezi, fac exact ce mi-au
spus să fac!“. Ar fi fost mai bine dacă fostul terapeut ar fi obţinut o nouă decizie de a nu
se sinucide, în plus faţă de contract; aceasta ar fi putut să îl impiedice pe Joe să înceapă să
se omoare mâncând în exces.
Celelalte subiecte: oamenii graşi pot învăţa să mănânce doar acele alimente care îi
atrag şi să le evite pe celelalte. Mai devreme sau mai târziu, corpul va reacţiona, dacă
acest obicei este menţinut. În al doilea rând, cei mai mulţi obezi îşi curăţă farfuriile, ca
parte a subordonării lor faţă de vechile voci. Cerându-le să nu mănânce tot din farfurie, le
dăm nişte mesaje noi, pe care le pot auzi întâi cu Adultul şi pe care le pot încorpora mai
târziu în Părinte. Dându-i lui Joe acest experiment îi oferim oportunitatea de a-şi
restructura Părintele.
În ceea ce priveşte faptul că l-am întrebat pe Joe despre sinucidere, noi nu citim
minţi. De câte ori auzim vreo indicaţie de neglijenţă, ne punem problema suicidului şi
întrebăm despre asta. Atunci este mai puţin probabil să ratăm ceea ce este evident şi chiar
ceea ce este ascuns.

O S-O PĂŢEŞTI, CHIAR DACĂ ASTA MĂ VA OMORÎ

Aceşti pacienţi par furioşi mai degrabă decât vizibil depresivi, dar au o
predispoziţie către o moarte prematură la fel de sigur ca şi clienţii evident suicidari,
pacienţii disperaţi, pacienţii care „lucrează din greu ca să-ţi arăt eu ţie“ sau cei
dependenţi.
Gândiţi-vă la o cursă pe autostradă cu 160 km la oră, când politiştii îi urmăresc pe
tâlhari. Gândiţi-vă la tâlharii care au arme de foc, care se angajează în jafuri armate, care
merg la puşcărie şi care îşi menţin furia în puşcărie, înjunghiind alţi prizonieri, omorând

158
gardieni. Crescuţi în cămine pline de furie, aceşti indivizi îşi menţin furia ca adulţi. Când
sunt ucişi, în scriptul lor de a-i face pe alţii să o păţească, sunt la fel de morţi ca şi
pacienţii vizibil depresivi care se sinucid. În cazuri extreme, pacientul cu „O s-o păţeşti,
chiar dacă asta mă va omorî“ este un paranoic, care chiar îşi inventează duşmanii.
∗
Acum 14 ani am format personalul de la Autoritatea Californiană pentru Tineri .
Aceşti oameni minunaţi au de-a face zilnic cu tineri escroci care, sub furia lor, sub
atitudinea lor de „a se uita cu fundul“, sunt teribil de deprimaţi. Una dintre modalităţile
prin care personalul de la CYA ajunge la aceşti tineri este de a le da un chestionar de
verificare a scriptului cât mai repede, la întâlnirea cu prizonierii. Când prizonierul
descoperă, pe măsură ce completează chestionarul, că plănuieşte să moară până când
împlineşte 25 de ani, ar putea deveni interesat să facă o terapie serioasă. Descoperă că el
este cel responsabil pentru propria distrugere, că lumea nu este afară doar ca să i-o tragă
lui, ci că el aranjează în aşa fel încât lumea să i-o tragă şi încet, încet învaţă să se
valorifice suficient, astfel încât să dorească să rămână în viaţă.
Cu infractorii adulţi este aceeaşi problemă. Martin Groder, de mult, la Închisoarea
∗
Federală Marian , a iniţiat un program remarcabil pentru infractorii adulţi, dintre care
mulţi erau condamnaţi pe viaţă pentru crimă, fără posibilitatea de a fi eliberaţi
condiţionat. La un workshop de trei zile pe care l-am ţinut acolo acum câţiva ani, unul
dintre prizonieri reflecta la un plan de evadare, în care el era aproape gata să fie prins şi
ucis. Alegerea terapeutică pentru el era de a decide să nu fie ucis, să renunţe la scriptul
său „O s-o păţeşti, chiar dacă asta mă va omorî.“ Mişcarea pe care Groder şi alţii au
iniţiat-o a avut un mare succes, transformând criminali în terapeuţi care puteau trata cu
pricepere alţi prizonieri (ca şi alte persoane din afara puşcăriei). Groder a folosit o
combinaţie de AT, gestalt, ţipăt primar, jocuri Synanon şi alte abordări.

SUMAR

Pentru noua decizie, în cazul depresiei, cel puţin patru paşi sunt esenţiali:

1. Contractul Adultului de a nu se sinucide.

2. Lucrul Copilului pentru impasul de gradul doi, în care Copilul se apără de injoncţiuni
şi ia marea decizie de a trăi.
3. Lucrul Copilului pentru impasul de gradul trei, în care Copilul Adaptat renunţă la
propriul concept despre lipsa sa de valoare şi de importanţă şi Copilul Liber îşi înţelege
valoarea intrinsecă şi se declară demn de a trăi.
4. Construirea unui nou părinte propriu, un nou Părinte care îl iubeşte şi căruia îi pasă de
Copil.


California Youth Authority (n. trad.)
∗
Marian Federal Penitentiary (n. trad.)

159
Capitolul 10
Tulburarea obsesiv-compulsivă: Povestea unui caz
Zach este un client foarte special. Lucrând cu mare curaj, şi-a oprit pentru
totdeauna comportamentul său obsesiv-compulsiv, într-un workshop de trei zile. Nu
sugerăm că orice persoană cu o istorie de 10 ani de spălare obsesivă a mâinilor, paşi
înapoi, obsesii şi îndoieli constante se poate face bine în trei zile. Deoarece o mare parte a
literaturii sugerează că clienţii ca Zach sunt virtual incurabili, includem lucrul său pentru
a demonstra că vindecarea este posibilă.
Vineri dimineaţa începem workshop-ul cu introducerea. Sunt 14 participanţi,
dintre care jumătate sunt terapeuţi. Şaisprezece terapeuţi, participanţi la workshop-ul de
patru săptămâni din aceasta lună, sunt observatori. După introducere, cerem contracte.
„Pretindeţi că acum este duminică după-amiază şi că workshop-ul s-a terminat.
Conduceţi, plecând de la Mt. Madonna. Aţi obţinut ce aţi vrut să obţineţi aici. Cum
sunteţi diferiţi, conducând de aici?“ Zach este al cincilea participant care răspunde:

Zach: Nu mai sunt obsesiv-compulsiv. (În timp ce vorbeşte, îşi suceşte mâinile ca şi când
le-ar spăla şi priveşte fix podeaua. Este blond, frumos şi pare mai tânar decât vârsta
pe care o are, 22 de ani; cu toate acestea, altfel pare mai bătrân, datorită tensiunii
sale evidente.)
Bob: Ce înseamnă pentru tine obsesiv-compulsiv? În ce fel eşti diferit, conducând înapoi?
Zach: Nu mă îngrijorez că aş fi călcat pe cineva, chiar dacă ştiu că nu am făcut-o. Nu
opresc ca să mă întorc, să mă asigur că nu am călcat pe cineva. (Redă şi alte
comportamente obsesiv-com-pulsive, cum ar fi faptul că îşi spală mâinile în mod
repetat sau că verifică întrerupătoarele de lumină.)
Bob: Bine. În cursul acestui workshop, eşti de acord să nu ai nici un comportament
compulsiv?
Zach: Da, înţeleg că aceasta este o regulă. Dr. Y mi-a explicat. (Dr. Y. l-a văzut pe Zach
de două ori, la recomandarea şefului lui Zach, apoi l-a trimis pe Zach la noi, pentru
acest workshop de sfârşit de săptămână. Zach se va întoarce în terapie la Dr. Y.)
Bob: Când vrei să faci un gest obsesiv-compulsiv, în loc de a alege să-l faci, eşti de acord
să alegi să ai în schimb o fantezie sexuală?

Cea mai mare parte a muncii din weekend a fost deja realizată: Zach a fost de
acord să-şi schimbe comportamentul şi, fiind de acord, trebuie să recunoască că el este
responsabil pentru simptomele sale. Noi îi spusesem terapeutului său că nu îl vom
accepta pe Zach fără această înţelegere prealabilă.
Sugestia lui Bob, referitoare la „fantezia sexuală“ este, de asemenea, deosebit de
importantă. Bob sugerează că Zach are abilitatea de a-şi alege gândurile. Bob i-a cerut să
aibă o fantezie sexuală deoarece, aşa cum am observat în experienţa noastră, gândurile
obsesive şi comportamentul compulsiv sunt folosite, deseori, de Copilul adaptat ca o
apărare împotriva gândurilor şi sentimentelor sexuale interzise. Această sarcină merge
de-a dreptul către interdicţiile timpurii şi ne plasează de partea Copilului liber. Dacă
clientul nu acceptă, ştim că acesta este un subiect crucial pentru lucru, în viitor. Dacă
spune că „nu poate“, vom căuta căi pentru a-şi demonstra lui însuşi că „poate“ să-şi

160
asume responsabilitatea gândurilor sale. Dacă îşi permite fantezii sexuale, aceasta poate
duce către o nouă decizie de a fi senzual şi de a renunţa la obsesiile şi compulsiile sale.

Zach: Nu înţeleg ce vrei să spui.

Bob: În loc de a alege să fii obsesiv şi compulsiv vrei, în schimb, să ai o fantezie sexuală?
Zach: O, nu! Nu, nu asta doream. Vreau să nu mai fiu obsesiv şi de fapt să nu mă gândesc
la nimic. Nu doream să... .(Este confuz, crezând că este acuzat de Bob că şi-ar dori
fantezii sexuale.)
Bob: Eşti dispus să faci un experiment? Pentru restul zilei eşti dispus să-ţi oferi o fantezie
sexuală de câte ori te gândeşti la o activitate compulsivă? În loc de a face o activitate
sau de a te îngrijora în legătură cu asta?
Zach: Nu înţeleg ce vrei să spui.
Bob: Fantasmează despre sex în loc de a fi obsesiv şi compulsiv.

De obicei, nu ne repetăm, ci întrebăm clientul ce crede că a auzit sau cum ar fi

„atins Copilul rebel“, dacă i s-ar spune, de exemplu: „Uau, pariez că ştiai cum să-ţi faci
părinţii să se urce pe pereţi. Pariez că de câte ori doreai să nu faci ceva, erai fantastic în
a pretinde că nu înţelegi!“. Zach este diferit. Este speriat şi are nevoie de o repetare
calmă a ceea ce îi oferă Bob. De data asta Zach îşi dă permisiunea de a înţelege sarcina.

Zach: Dacă fac asta, mă voi simţi vinovat (Din nou îşi frânge mâinile şi pare agitat.)
Bob: Asta e problema. Despre asta vorbesc. Vrei să continui şi să ai o fantezie sexuală în
loc de a fi obsesiv şi compulsiv?
Zach: (Frângându-şi mâinile) Vreo fantezie anume? Cu soţia mea sau cu alte femei?
Bob: E alegerea ta, omule. Nu a mea. Sunt fanteziile tale.
Zach: (Pauză lungă) Nu sunt sigur că înţeleg.
Mary: Am o bănuială că atunci când erai mic nu ţi se permitea niciodată să spui „nu“.
(Mary găseşte o cale „drăguţă“ de a-i confrunta rezistenţa.)
Zach: Mereu era ceva ce trebuia făcut, ştii.
Mary: Deci ţi se permitea să spui doar „Voi face“ şi „Nu pot“.
Zach: Mai ales „Voi face“.
Mary: Deci, vrei să te joci pe aici în timpul maratonului, spunând „Nu vreau“ de câte ori
cineva îţi spune să faci ceva ce nu îţi place?
Zach: Asta e ceva foarte greu pentru mine.
Mary: Ştiu. Până acum ai răspuns „Nu“ sugestiilor făcute de Bob în legătură cu fanteziile
sexuale... şi nu ai răspuns „Da“. Şi nu ai spus „Da“ sau „Nu“ pentru ce am sugerat eu.
Zach: (Pauză lungă. Îşi frânge mâinile şi nu răspunde.)
Bob: Ce altceva mai vrei pentru acest weekend?
Zach: Când îmi voi recăpăta slujba, dacă o voi recăpăta, nu pot face faţă... oricum, nu
remarcabil... . Nu mai vreau asta. Dar pot face faţă doar dacă nu mai sunt inert
datorită comportamentului obsesiv-compulsiv.
Mary: Ce slujbă ai?

Zach explică că este proiectant şi că a fost promovat în funcţia de supervizor. A

luat asta aşa de în serios, încât revizuieşte totul şi nu avizează nimic din lucrul făcut de

161
subordonaţii săi. „Dar dacă este undeva vreo greşeală?“. Anxietatea sa este extremă.
Întreg grupul pare preocupat. Participanţii sunt aplecaţi înainte, urmărindu-ne de aproape,
şi omul de lângă Zach se uită către el şi apoi se retrage. Nimeni nu scoate nici un sunet.
Zach explică că i s-a cerut să-şi depună demisia, dar speră să se vindece şi să-şi păstreze
slujba.

Zach: Şi ceea ce gândesc acum este că totul cam sumbru. Nu voi mai avea slujbă şi soţia
mea este însărcinată. Dacă îmi pierd slujba va trebui să mă întorc acasă şi să lucrez la
ferma tatălui meu şi nu îmi place să lucrez la fermă. De-aia m-am dus la colegiu. Am
sperat să mă descurc.
Mary: Eşti depresiv?
Zach: Nu cred că ar trebui să o numeşti depresie. E mai mult o teroare. I-ai putea spune
anxietate şi lipsa speranţei. Vreau să pot să fac ceva. Psihiatrul meu nu a spus nimic
despre depresie. A spus că e tulburare obsesiv-compulsivă.

Întrebăm despre sinucidere şi el spune că nu se va sinucide, chiar dacă va fi

concediat şi/sau nu va renunţa la simptome.

Zach: Ştii, sunt total împotriva sinuciderii, mama a încercat să se sinucidă şi... deseori...
sugerează că se va sinucide.
Mary: Câţi ani aveai când a ameninţat prima oară că se sinucide?
Zach: Unsprezece, cred.

Am cerut mai multe detalii şi am înţeles deciziile sale din Copil.

Zach: Mi-am spus că trebuie să fiu perfect. Dacă voi face totul cum vrea ea, nu se va
sinucide.
Bob: Acum înţeleg! Dacă faci ceva greşit, mama ta se va sinucide. Nu e de mirare că
nu-ţi permiţi fantezii sexuale, sau că ne spui „Nu“ mie sau lui Mary. Nu e de mirare
că totul pare terifiant pentru tine. Indiferent ce ai face, trebuie să faci perfect sau,
altfel, mama ta se va sinucide. Nu e de mirare că tu crezi că trebuie să fii atât de
grijuliu să faci totul bine şi să verifici din nou şi din nou.
Zach: Da. Aş dori să plec de aici şi să nu mă mai îngrijorez pentru că aş greşi.
Bob: Bine, Zach. Te aud. Vreau să mă opresc aici. (Bob se opreşte deoarece el şi cu Zach
au stabilit un contact direct. De asemenea, interpretarea lui Bob este foarte
importantă şi vrea ca Zach să se gândească la acest lucru.)

În următoarea şedinţă, Zach a cerut să lucreze.

Zach: Mă simt ca şi Al, cred, când vorbeşte despre faptul că este îngrijorat mereu. Asta-i
tot ceea ce fac eu. Se pare că mă îngrijorez 24 de ore pe zi. Nu-mi pot concepe viaţa
fără a-mi face griji.
Bob: Ai avut vreo fantezie sexuală de dimineaţă până acum?
Zach: Nu, domnule. Am încercat. Am încercat de trei ori. Mi-a fost frică... . Am început
să plâng. Am simţit multă anxietate.
Bob: Te-ai îngrijorat în legătură cu a avea fantezii sexuale?

162
Zach: Doar gândindu-mă la asta. Am simţit... un fel de încordare totală.
Bob: Şi apoi?
Zach: Şi apoi mi-am spus, eşti complet încordat deoarece te-ai gândit să ai fantezii
sexuale şi nu ai nici un motiv să fii tensionat. Apoi nu m-am mai gândit deloc la asta.
(Zach face o pauză, apoi se lansează într-o relatare frenetică a poveştilor sale de la
slujbă. Crede că grijile sale constante l-au ajutat să devină cel mai bun angajat din
grupul său şi că asta l-a condus către promovarea sa rapidă. După promovare, a
dormit puţin, s-a îngrijorat continuu şi şi-a intensificat simptomele.) Se presupune că
trebuie să aprob munca lor... dar ce se întâmplă dacă unul dintre ei nu o face bine?
Cineva ar putea muri. Dacă aprob un proiect şi acesta e greşit şi cineva moare, sunt un
criminal! Genul ăsta de probleme mă dărâmă. (Stă cu capul în mâini.)
Mary: Deci, în acest moment, eşti gata să recunoşti că grijile tale sunt excesive şi te fac
să-ţi blochezi productivitatea?
Zach: Da. Asta a fost când m-am dus la psihiatru.
Mary: Aş dori să ştiu mai multe despre tine. Ce te îngrijora acum cinci ani, dacă vrei să
spui?
Zach: Faptul că nu luam note destul de mari. Faptul că nu învăţam destul. Faptul că
trebuia să mă spăl pe mâini de sute de ori şi că niciodată nu mă simţeam destul de
curat. Mereu am fost preocupat în legătură cu asta.
Mary: Mereu?
Zach: De la 11 ani. Mereu îngrijorat în legătură cu închisul uşilor. (Pauză) Mereu
îngrijorat în legătură cu masturbarea. Apoi am învăţat de la Dr. Y... că masturbarea şi
homosexualitatea nu sunt legate. Mă îngrijoram pentru... încuiam uşa de cinci ori şi
închideam lumina de şase ori şi mă gândeam dacă chiar o făcusem.
Mary: Şi aveai cam11 ani când mama ta a ameninţat cu sinuciderea?
Zach: Cam 11.
Mary: Totul s-a prăbuşit dintr-o dată, nu?
Zach: Îhî. Şi tot atunci am început să am ceea ce poţi numi senzaţii sexuale.
Mary: Bineînţeles. Şi nimeni nu ţi-a spus că asta dovedea că erai normal.
Zach: Nu, nu mi-a spus nimeni. Despre sex. Nu. Şi am început să mă masturbez.
Bob: Bineînţeles.
Mary: Şi nimeni nu ţi-a spus că era normal.
Zach: O, nu! Bunica spunea că este ruşinos. Mi-a găsit chiloţii în sertar şi a spus: „Să nu
mai faci asta niciodată! M-am săturat să spăl chiloţii tăi murdari.“
Mary: Deci nu era nimeni acolo care să-ţi spună că creşterea şi devenirea ta ca bărbat
erau lucruri minunate.
Zach: Nu, nu aveam cu cine să vorbesc. Părinţii mei se despărţeau şi mama urma să se
sinucidă şi asta era mai important.
Bob: Ei erau mai importanţi decât tine?
Zach: Credeam că sunt mai importanţi. Doresc să fi... să fi avut... să fi putut avea parte de
mai multă atenţie.
Bob: Ce spuneau despre faptul că verificai lumina de şase ori şi închideai uşa de cinci
ori?
Zach: Nu au ştiut. Cam vreun an. Deoarece locuiam într-o cameră în afara casei şi
făceam toate astea acolo.

163
Mary: Erai separat de familia ta! (Mary este uimită, reamintindu-şi de o tânără obsesiv-
compulsivă pe care o tratase cu mulţi ani în urmă, care crescuse într-o baracă, în
spatele casei familiei.)
Zach: O cameră mică cu baie şi dulap. Şi pat. Nu erau destule dormitoare în casă. Bunica
avea unul, surorile mele unul şi părinţii mei unul. Stăteam acolo două sau trei ore pe
zi, făcând duş şi verificând diverse lucruri.
Bob: Pretinde că eşti acolo chiar acum. Fii în camera ta. Cum îţi explici ţie, Zach-cel-de-
11ani, de ce faci duş şi verifici diverse lucruri?
Zach: Sunt foarte atent în legătură cu a fi murdar. Trebuie să mă asigur că sunt curat.
Sunt îngrijorat... dacă am vreun fel de microbi şi cineva îi ia, ar putea muri. Sau s-ar
putea îmbolnăvi foarte grav. Am avut hepatită şi asta m-a scos din circuit o lună şi
poate că de aici mi-a venit ideea cu microbii.
Mary: Aşa... ce spui despre hepatită... sau despre microbi. Fii acolo.
Zach: Sunt. Cred că am luat-o de la un copil murdar. Un copil murdar, care stă în casa
alăturată. Nu ştiu. Sincer, nu l-am atins niciodată, dar îmi imaginez că trebuie să o fi
luat de la el şi mi-a fost foarte rău. Era murdar. Eu purtam haine curate. Familia
noastră este mai curată. El purta haine murdare şi spunea glume murdare.
Bob: Deci aici e murdar. Se gândeşte la sex.
Zach: Ştia multe despre sex.
Bob: Priveşte-l acolo şi spune-i dacă sexul şi microbii sunt la fel?
Zach: Nu sunt sigur ce vrei să spui. Oamenii care sunt murdari, care nu se spală, pot fi ca
acel băiat şi pot fi şi murdari la minte.
Bob: Priveşte-l pe acel băiat acolo, în faţa ta, pretinde că este acolo şi spune-i, „Microbii
vin din gânduri“, sau „Microbii nu vin din gânduri“.
Zach: Nu, microbii nu vin din gânduri.
Mary: Eşti sigur?
Zach: Da. Nu sunt la fel, chiar dacă le au aceiaşi oameni. Chiar dacă un copil nu este
curat şi spune şi glume murdare.
Bob: Bine zis, amice!

Au continuat să lucreze până când Zach a recunoscut că nimeni nu se

îmbolnăveşte fizic dacă are gânduri şi fantezii sexuale. Zach a zâmbit pentru prima oară
în timpul maratonului.
Noi divizăm grupul, inclusiv observatorii, în triade, care vor lucra 45 de minute.
În cadrul triadelor vor fi pe rând terapeuţi şi clienţi şi vor continua lucrul.
Când începe şedinţa de la sfârşitul după-amiezii, Zach cere să lucreze.

Zach: Triada mea crede că ar trebui să-ţi spun... . Când aveam 12 sau 13 ani, ştiam că
ceva era în neregulă cu mine. Când eram... după un timp... mi-am dat seama că nu
puteam continua aşa. Aşa că, în final, m-am dus la tata şi... ei, bine... i-am spus despre
spălat şi despre tot. I-am spus că vreau să merg la un psihiatru. Tata a spus „Nu ar
trebui să te îngrijorezi pentru astfel de lucruri. Faci din ţânţar armăsar.“ Şi luna
trecută i-am spus că voi merge la un psihiatru şi s-a neliniştit. A spus „Nu merge la
psihiatru. Şi eu mă îngrijorez pentru tot felul de lucruri. Sunt exagerat de precaut,
dar nu văd nimic rău în asta.“
Bob: Cu siguranţă e greu să te faci auzit în casa voastră.

164
Zach: Da. Şi nici nu era prea multă acţiune. (Pauză lungă)
Bob: Ai fi de acord să accepţi că o mare parte a comportamentului şi gândirii tale
obsesiv-com-pulsive are de a face cu evitarea gândurilor şi fanteziilor sexuale? Acum,
că ai separat murdarul de murdar, una dintre cele mai rapide căi de a te vindeca este
de a merge înainte şi de a avea fantezii sexuale.
Zach: Mă uit la un alt aspect acum. Religia mea. Sunt catolic. Şi mai e un lucru legat de
asta... că nu vreau ca oamenii să moară din cauza mea. Este un păcat de moarte.
Mergi în iad dacă cauzezi moartea cuiva.
Mary: Nu înţeleg cum poţi cauza moartea cuiva bucurându-te de fantezii sexuale? Care e
legătura?
Zach: Isus Christos. Isus Christos a murit pentru păcatele noastre. A păcătui este ca şi
când i-ai cauza moartea. Ştii, este tabu să te gândesti la sex. Să te gândeşti la o
„chestie între un băiat şi o fată“.
Mary: Ei, bine, Zach, mulţi catolici o fac. Ar fi pierit, dacă acea primă generaţie nu s-ar fi
gândit la sex şi apoi nu s-ar fi dus şi nu ar fi făcut-o. (Grupul râde.)
Bob: Sunt o grămadă de catolici pe lume şi au ajuns aici într-un singur mod. Cineva i-a
tras-o cuiva.
Zach: Crezi că ar trebui să mă gândesc la sex?
Bob: De fiecare dată când începi să devii obsesiv să ai, în schimb, o fantezie sexuală.
Doar azi. Vezi cum te descurci cu asta.
Zach: Şi despre religia mea?
Mary: Ei bine, printr-un noroc, ai venit la locul potrivit. (Râsete) N-o să-ţi vină să crezi
asta. În această cameră sunt trei preoţi şi două călugăriţe.
Zach: (Privind în jur) Eu... e adevărat?
Mary: Vreţi să vă prezentaţi? (În timpul prezentărilor de dimineaţă spuseseră doar că
sunt consilieri.)

Toţi cei cinci s-au prezentat lui Zach.

Zach: M-am gândit să vorbesc cu un preot chiar recent. L-am întrebat pe psihiatrul meu şi
el mi-a spus să nu o fac, deoarece au prejudecăţi şi... că nu ar fi bine pentru mine.
Jay: Ei bine, tu şi cu mine suntem în aceeaşi triadă. Şi Joe. Nu ai ştiut că deja ai vorbit cu
doi preoţi.

Zach râde. Mai mulţi vorbesc deodată.

Un membru al grupului: Dacă vrei o opinie chiar lipsită de prejudecăţi de la unul dintre
catolicii care fantasmează cel mai grozav din lume despre sex, întreabă-mă pe mine!
Călugăriţa: Psihanalistul tău nu ştie despre cele mai noi înţelegeri teologice.

Grupul a petrecut 15 minute discutând despre sex şi teologie. Toţi i-au spus că
fanteziile sexuale sunt în regulă.

Mary: Hei, Zach, părinţii tăi trebuie să fi fost foarte speriaţi în legătură cu sexul. Şi
bunica, de asemenea. Nu te-au susţinut pentru creştere. Nu cred că contează aşa de
mult ce spune biserica. Dacă părinţii tăi ar fi fost iubitori şi calzi şi bucuroşi în

165
 legătură cu sexul şi unul faţă de celălalt, ai fi dat foarte puţină atenţie părţii religioase
antisex. Ţi-ai fi folosit catolicismul altfel.
Preot: Aş dori să spun ceva legat de asta. De fiecare dată când biserica a comis erezii în
istoria ei, acestea au avut de a face cu degradarea corpului uman. Avem corpul pentru
a-l preţui şi a ne bucura de el.
Bob: Te vei bucura de fanteziile tale sexuale?
Zach: Da.

Înainte de cină Zach şi una dintre călugăriţe au avut o lungă conversaţie, în timpul
căreia Mary a auzit-o pe ea spunându-i lui Zach: „Vrei să fii bine, nu-i aşa? Dacă vrei să
fii bine, trebuie să faci ce-ţi spune doctorul. Dacă îţi dă penicilină trebuie să o iei. La fel,
ar trebui să ai fantezii sexuale!“ Grupul a fuzionat în jurul lui Zach. Toţi îl plăceau. Bob
s-a gândit la el ca la un mijlocaş de fotbal american, suferind dar favorit, pentru care toată
comunitatea decisese că trebuia să se facă bine pentru Marele Meci.
Vineri seara, Zach lucrează din nou, foarte scurt:

Zach: Am descoperit că anxietatea îmi face viaţa complet mizerabilă.

Bob: Afirmă aşa. Mă fac anxios şi îmi fac viaţa mizerabilă.
Zach: Nu ştiu. Nu simt că îmi fac viaţa mizerabilă cu anxietatea mea. Simt că anxietatea
mea mă face să fiu nefericit.
Bob: A cui anxietate e asta?
Zach: Nu e a mea.
Mary: Atunci a cui?
Zach: A altor oameni. Anxietatea mea nu e cauzată de mine. Este determinată de privirea
situaţiilor şi... .
Mary: Priveşti diverse situaţii şi decizi să fii anxios în legătură cu ele.
Zach: Nu, situaţiile mă fac anxios.
Mary: Din nou. Este absolut esenţial să conştientizezi că tu eşti cel care reacţionează cu
anxietate. Nimeni nu te face anxios.
Zach: (Pauză lungă) Simt că anxietatea mea are control asupra a tot ce fac. Şi că asta mă
poate determina să fac vreun lucru ridicol.
Mary: Sunt sigură că aşa simţi. Ai fost un copil anxios. Şi încă te faci să fii anxios.
Bob: Eşti dispus să ai mintea deschisă şi să înţelegi că tu eşti responsabil pentru propria
anxietate?
Zach: E foarte greu să controlezi asta.
Bob: Ştiu. Acum nu vorbesc despre a-ţi ţine sentimentele sub control. Eşti dispus să ai
mintea deschisă şi să înţelegi că tu eşti responsabil pentru propria anxietate şi nimeni
altcineva?
Zach: Îmi voi menţine mintea deschisă.
Bob: Cu asta vreau să încheiem.

Sâmbătă dimineaţa:

166
Zach: Mă simt responsabil pentru unii oameni de aici. Am vorbit mult astă noapte şi ştiu
că ei vor să scap de simptome. Sunt îngrijorat că i-aş putea dezamăgi. Dacă nu mă fac
bine, s-ar putea îngrijora şi ar fi vina mea.
Bob: Spune-le personal.
Zach: În special tu, Jay. Ştiu că vrei să scap de toate simptomele şi dacă nu o voi face... .
Eşti preot.... te va răni în vreun fel?
Jay: Nu... .
Mary: Jay, aşteaptă, nu răspunde încă. Zach, stai aici pe acest scaun şi pretinde că eşti
Jay. Răspunde ce ai spune dacă ai fi Jay.
Zach: M-aş ruga pentru tine şi dacă rugăciunile mele nu se vor împlini, voi crede că e
vina mea: înseamnă că am făcut ceva greşit.
Mary: Spune mai mult. Exagerează. Începe cu: „Sunt preot şi, de aceea, sunt complet
responsabil pentru vindecarea tuturor.“
Zach: Sunt preot şi dacă ceva nu merge, e vina mea.
Mary: Nimeni nu va muri vreodată şi nu va avea vreo nenorocire, cu excepţia situaţiilor
când eu fac ceva greşit.
Zach: Asta nu e adevărat. Nu pe de-a-ntregul.
Mary: Rămâi aici. Spune Zach, preotul, care sunt exact responsabilităţile tale legate de
felul în care Zach îşi conduce viaţa.
Zach: (Pauză lungă) Sunt responsabil... nu, nu am nici o responsabilitate. Nu pot controla
ce faci tu.
Bob: Grozav! Cred că ai înţeles! Acum, priveşte-o pe mama ta şi spune-i acelaşi lucru:
„Nu am nici o responsabilitate. Nu pot controla ce faci tu.“
Zach: Mamă, nu am nici o responsabilitate. Nu pot controla ce faci tu. Chiar nu pot.
(Începe să plângă.) Nu mă simt rău. Sunt... eliberat. (Jay îl îmbrăţişează pe Zach, în
timp ce plânge.)

Sâmbătă după-amiază Zach lucrează foarte scurt asupra unui impas de gradul trei
între sinele său autonom şi sinele său neajutorat. Acceptă că el şi-a creat anxietatea
datorită credinţelor sale. Sâmbătă seară Zach relatează că triada sa doreşte ca el să
înţeleagă că este o persoană drăguţă.

Jay: Am spus „demnă de iubire“. Nu am spus o „persoană drăguţă“. Eşti şi o persoană

drăguţă.
Mary: Bună idee. Zach, eşti dispus să pretinzi că eşti partea din tine care se iubeşte? Şi să
spui ce este demn de iubire şi ce este drăguţ la tine?
Zach: Nu am o idee prea clară de ce exist pe lumea asta.
Bob: Deoarece spermatozoidul tatălui tău s-a unit cu ovulul mamei tale.
Zach: (Râde) E o experienţă foarte stranie. Spui lucruri pe care oamenii nu ar trebui să le
spună. Şi eu mă fac bine. Ceea ce vreau să spun este că nu ştiu dacă pot spune că sunt
valoros fără a şti de ce.
Mary: Când se va naşte copilul tău? (Zach răspunde.) Bine, pretinde că copilul tău s-a
născut şi spune-i copilului dacă este valoros sau nu.
Zach: Pentru mine el este foarte valoros. Sau ea. Da, eşti valoros. Nu ştiu de ce. Eşti
valoros. Vreau foarte mult un copil.

167
Mary: (Merge la reportofon şi derulează cuvintele sale.) Spune aceleaşi cuvinte despre
tine.
Zach: Sunt foarte valoros. Nu ştiu de ce. Sunt valoros. Mă vreau foarte mult. Înţeleg.
Spui că pot simţi faţă de mine acelaşi lucru pe care îl simt pentru soţia şi copilul meu.
Asta îmi va cere ceva practică.
Bob: Du-te şi practică! Te vei distra practicând.

Duminică dimineaţă, Zach aduce problemele lui de la slujbă şi înţelege că nici

acolo nu este responsabil pentru totul. Încă simte o oarecare responsabilitate.

Mary: Oarecare, da. Dar ascultă-ţi exagerarea. Te-ai comportat în trecut ca şi când lumea
ar fi fost plină de idioţi gata să se omoare pe ei sau pe alţii. Şi tu eşti singurul
responsabil pentru toate. Eşti dispus să îi laşi pe ceilalţi să-şi asume puţină
responsabilitate pentru propriile vieţi?
Zach: Îhî, da. Ce fac cu oamenii neglijenţi?
Mary: Concediază-i. (Zach râde.)
Mary: Ai fost absorbit. Absorbit gândindu-te că trebuie să apeşi toate butoanele potrivite
pentru fiecare. Îţi voi arăta. Vino aici şi stai jos. (Mary descrie un uriaş tablou de
comandă în faţa lui.) Acum fi foarte ocupat încercând să le conectezi pe toate.
Mişcă-ţi mâinile... aşa... ţine tabloul de comandă în mişcare. Ai înţeles ideea. Acum,
Zach, să mergem în spatele maşinii. Uită-te... toată munca ta şi nici un fir nu este
conectat.
Zach: Fir-ar să fie. Da. Înţeleg. Inventez conexiunile.
Bob: (Se duce la tablă şi desenează o matrice a scriptului. Vezi Figura 10.1) Din
Părintele tău: „Fii perfect. Fă totul bine. Lucrează din greu.“ Şi de aici, injoncţiunea:
„NU REUŞI, ZACH. NU AVEA SUCCES.“ (Bob adaugă celelalte injoncţiuni.) Vreau
să te gândeşti la „Nu avea succes.“ În slujba acestei înjoncţiuni ai fost compulsiv,
obsesiv şi astfel, neproductiv. De asta ai ajuns atât de departe la slujbă. Lucrurile
compulsive pe care le faci îţi servesc ca să nu reuşeşti. Nu invers. Rămânând obsesiv
şi compulsiv nu există nici o posibilitate pe lume să ai o viaţă încununată de succes.

168
 Fig. 10.1

Zach: Nu cred că cineva mi-a spus să nu am succes.

Bob: Tatăl tău ţi-a spus să nu scapi de simptomele care te fac să nu ai succes. Bănuiala
mea este că ţi-a spus-o şi în alte moduri. Fiind critic... neascultându-te... cam aşa.
Zach: E critic, e drept. Chiar nu vreau să lucrez pentru el. Niciodată nu aş face ceva bun,
după standardele lui. Înţeleg ce spui. Dacă folosesc standardele lui nu voi avea
niciodată succes. Da. El are aceleaşi probleme. Se îngrijorează tot timpul. Impozitele
pe venit, notând fiecare bănuţ pe care îl câştigă. E mereu speriat că a uitat un dolar pe
undeva şi că oricum nu are nici un fel de bani. Ştiu că fiscul nu îl urmăreşte, pentru
numele lui Dumnezeu.
Bob: Vrei să-l vezi pe tatăl tau şi să-i spui diferenţa dintre voi?
Zach: Ei, bine, sunt mai slab din punct de vedere fizic... mai mic de înălţime, mai subţire,
nu sunt musculos. Sunt... mai deştept. Da, la naiba, sunt mai deştept. Şi astăzi nu mă
îngrijorez nici măcar pe jumătate ca tine. Cred că mă fac bine.
Bob: Mă vindec. Văd când ceva nu e în regulă cu mine şi fac ceva în legătură cu asta.
Zach: Este absolut adevărat. Obişnuiam să te ascult. De-aia mi-a luat 10 ani ca să merg la
un psihiatru. Nu te mai ascult. Gândesc pentru mine.
Bob: Bine! Acum, vrei să-i spui că te-ai masturbat şi că asta este în regulă. Că ai fantezii
sexuale şi că este în regulă. Că ai făcut sex cu soţia ta şi că este în regulă.
Zach: Nu pot să-i spun asta. Nici măcar o dată nu a menţionat subiectul sex faţă de mine.

169
Bob: Deci asta e o altă modalitate de a fi diferit.
Zach: Fir-ar să fie! Eu... înainte de a mă căsători cu soţia mea, obişnuiam să mă
masturbez. Şi era în regulă, pentru un băiat, să o facă. Încă nu cred că este normal ca
un bărbat căsătorit să o facă.
Bob: Bine. Ai dreptul să ai propriile credinţe. Atâta timp cât îţi permiţi să gândeşti şi să
fii flexibil.
Zach: Da. Obişnuiam să mă masturbez şi asta era în regulă. Am... am descoperit aici că
practic toţi se masturbează şi au fantezii sexuale, chiar... şi cei despre care credeam că
nu o fac. Am fantezii sexuale şi acum mă bucur de ele. Şi nu mă bucuram de sex cu
soţia mea până acum două săptămâni, când psihiatrul meu mi-a dat o carte despre
sexul în căsătorie şi am învăţat o grămadă de lucruri şi la fel şi soţia mea. Mă bucur
de sex cu soţia mea şi asta e în regulă.
Bob: Acum spune-i mamei tale.
Zach: Bine. Va fi şocată. Mamă, am fantezii sexuale, obişnuiam să mă masturbez şi fac
sex cu soţia mea. Toate astea sunt în regulă.
Bob: Când fac aceste lucruri, sunt în regulă.
Zach: Sunt în regulă. Şi nu mă mai simt vinovat... nici măcar în legătură cu fanteziile
sexuale!

Grupul se bucură şi mulţi dintre ei se grăbesc să îl îmbrăţişeze pe Zach.

Participanţii îl felicită câteva minute. El zâmbeşte şi râde.
În timpul „despărţirilor“ Zach strânge adrese şi promite să ţină legătura cu diferiţi
participanţi. Râde şi plânge şi spune că nu a fost niciodată atât de fericit până acum. Este
de acord să continue contractul cu terapeutul său referitor la „a nu mai avea
comportament obsesiv-compul-siv“, după ce se întoarce de la maraton.
Următoarea săptămână a sunat terapeutul lui Zach, cu mare entuziasm pentru
câştigurile pe care le-a dobândit Zach. Zach a continuat terapia căteva luni. Cănd a înţeles
că şefii săi au decis să-l concedieze, în ciuda schimbărilor sale, a căutat şi a găsit o slujbă
comparabilă. Fiul său s-a născut şi el a telefonat să ne anunţe veştile.
Doi ani mai târziu, Zach a venit la un maraton cu soţia sa. Nici măcar nu l-am
recunoscut până sâmbătă dimineaţa, când a vorbit despre simptomele sale din trecut. Era
sigur pe el, îi plăcea familia şi slujba sa şi am presupus că a venit la maraton în primul
rând să ne arate succesele sale.
El şi soţia sa au lucrat asupra unor probleme minore şi de data asta Zach şi-a dat
permisiunea de a-şi simţi furia faţă de părinţii săi. La sfârşitul maratonului a recunoscut
că este acum suficient de întreg ca să se protejeze pe el şi pe fiul său de patologia lor.
Soţia sa, povestind participanţilor despre experienţa lui anterioară, a spus: „Eram aşa de
speriată. Am crezut că i-au dat un medicament nou, special, deoarece a venit acasă atât
de fericit şi de relaxat. Continuam să cred că starea asta va dispărea... dar nu s-a
întâmplat aşa. Era o cu totul altă persoană.“
În timpul următorilor trei ani, am primit ocazional scrisori şi telefoane de la Zach
şi de la soţia sa. Ultima oară erau bine.
În tratarea tulburărilor obsesiv-compulsive, avem câteva reguli:

(1) Primul contract este acela ca clientul să înceteze să execute actele compulsive,
indiferent cât de greu poate părea acest lucru. Fără acest contract terapeutul şi clientul

170
susţin magia că clientul „nu-şi poate“ controla comportamentul şi astfel „nu se poate“
face bine. Aceasta este similar cu a trata un cleptoman care continuă să fure.
(2) Deoarece clientul poate fi foarte anxios când încetează comportamentul obsesiv-
compul-siv, oferim cel puţin o şedinţă pe zi şi preferăm ca clientul să fie tratat într-un
workshop. Dacă clientul nu-şi poate permite un tratament intensiv, trimitem clientul la
agenţiile publice pentru o parte a tratamentului, asigurându-ne că terapeuţii implicaţi
cunosc regulile noastre. Aceste şedinţe în plus vor fi pentru ţeluri specifice, cum ar fi să
ofere şi să primească mângâieri, aprecieri.
(3) Preferăm să oferim mai degrabă tratament de scurtă durată decât de lungă durată.
Terapeuţii, ca şi clienţii, trebuie să fie clari în legătură cu o dată a finalizării terapiei,
astfel încât să nu devină implicaţi într-o terapie „pentru totdeauna“.
(4) Oferim tratament de grup, deoarece clienţii obsesiv-compulsivi sunt izolaţi şi sunt
ajutaţi foarte mult de susţinere şi încurajări. De asemenea, deoarece sunt izolaţi, au
nevoie de prieteni.
(5) De câte ori un client foloseşte religia pentru a-şi menţine patologia şi nu sănătatea,
apreciem asistenţa preoţilor care doresc acest lucru. Dacă aceasta nu este disponibilă, ne
concentrăm asupra injoncţiunilor familiale, aşa cum a făcut Mary când a spus: „Părinţii
tăi şi bunica trebuie să fi fost foarte speriaţi în legătură cu sexul.“
(6) De la început subliniem autonomia individului. Individul îşi alege
comportamentul, gândurile şi emoţiile. De aceea, poate face noi alegeri. Imediat ce Zach
a început să înţeleagă că el este cel care se face anxios, a devenit mai puţin anxios.
(7) Toţi clienţii compulsivi pe care i-am cunoscut se urau. Terapeutul şi grupul
trebuie să-i iubească pentru ca ei să înveţe să se iubească.
(8) Actele compulsive sunt făcute intenţionat de Copilul adaptat, pentru a-l feri de
dezastru, prin ritualuri magice. Magia clientului este confruntată imediat ce terapeutul a
auzit-o. În orice caz, întregul sistem de credinţe magice nu trebuie să fie înţeles înainte ca
clientul să înceteze a mai fi compulsiv. Când clientul renunţă la o parte din magie, cum a
făcut Zach când a diferenţiat murdarul de „murdar“, se află pe drumul către însănătoşire.
Şi nici terapeutul nu are nevoie să ştie toate sentimentele şi gândurile de dedesubt, de care
clientul se fereşte fiind compulsiv. Furia lui Zach faţă de părinţii săi, un aspect extrem de
important al patologiei sale, a rămas îngropată doi ani după ce terapia sa s-a încheiat. Îi
îndemnăm pe terapeuţi să fie dispuşi să lucreze repede şi nu complet, amanunţit. Unui
client obsesiv-compulsiv nu îi merge bine cu un terapeut obsesiv.
(9) „Să ai o fantezie sexuală în schimb“ este o cale bună de a începe.

171
Capitolul 11
Fobii: O după amiază de miercuri
În fiecare workshop de patru săptămâni, ne rezervăm un anume timp pentru a trata
clienţii fobici. Miercurea asta după amiază, am scris pe tablă o listă cu participanţii şi cu
fobiile lor şi am început.

Mary: Vreau să încep cu şoricelul japonez. Pare distractiv. Bine, Aiko?

Aiko: Eu nu cred că sunt amuzanţi. Mi-ar plăcea să încep.
Mary: Va fi distractiv. În primul rând, cunosc şoriceii americani şi şoriceii mexicani. Dar
nu am întâlnit niciodată un şoricel japonez. Cum arată?

Mary pregăteşte scena pentru o comedie, deoarece am descoperit că clienţii se

desensibilizează mai uşor dacă se joacă şi se amuză, decât atunci când folosim metodele
mai clasice de desensibilizare, care necesită relaxare şi calm. Mary cere o descriere a
şoricelului, astfel încât, atât ea cât şi Aiko să vadă aceeaşi creatură.

Aiko: Este lung de 7 cm şi coada sa măsoară alţi 7 cm. Este urât. E maro şi păros şi are
ochii ca nişte mărgele negre.
Mary: Pare drăguţ. Nu pare a avea ceva dăunator şi primejdios.
Aiko: Ba da, sunt purtători de germeni.
Bob: Ca şi degetele tale, sau degetele vecinilor tăi ... şi gurile… .
Aiko: (Râde) Intră în mâncare.
Mary: Bine.Toţi trebuie să mâncăm. Deci… pretinde, chiar acum, că ţin în braţe un
şoricel japonez şi că îi pun o zgardă drăguţă de aur în jurul gâtului. Este un şoarece
maro, lung de 7 cm plus o coadă de 7 cm … cu ochii ca mărgelele.
Aiko: Poate scăpa? (Evident, Aiko se află chiar în scenă când întreabă asta.)
Mary: N-are nici o şansă! Zgarda este solidă şi este legată de un lanţ de aur frumos de 60
de cm. Şi lanţul este prins de un ţăruş. Voi înfige ţăruşul în covor şi şoarecele se va
putea mişca doar pe o rază de 60 cm. Unde ar trebui să înfig ţăruşul... cât de departe
de tine?
Aiko: Acolo! (Cam la 4,5 m de scaunul ei.)
Mary: Bine. Îl vezi acolo? Aleargă în cercuri, îi spui ce simţi?
Aiko: Îmi dă fiori.
Mary: Spune-mi, cum crezi tu că el este responsabil pentru fiorii tăi?
Aiko: (Râde) Prin faptul că sare ca o săgeată, fără avertizare.
Mary: Bine, îl vezi sărind ca o săgeată, cu lanţul lui legat încă de covor. Vrei să-i spui că
tu te sperii, îţi dai fiori, când îl vezi?
Aiko: Îhî. Mă sperii singură.
Mary: Eşti conştientă că aşa e?
Aiko: Îhî.
Mary: Mai spune-i ceva.
Aiko: Îmi amintesc când am mai fost aşa de speriată. Era în perioada când tatăl meu era în
spital. Stăteam cu el, aveam grijă de el şi scoteam hainele curate pentru el… ca să-l
îmbrac… şi acolo era un şoarece mort, între haine (Tremură vizibil)

172
Mary: O, deci te-ai speriat de un şoarece mort?
Aiko: Da. Şi simt ca şi când el ar fi trimis toţi şoarecii din Tokyo, ca să se răzbune… .
Văd şoareci peste tot şi mi-e frică de cei vii.
Mary: Vrei să lucrezi întâi cu un şoarece viu sau cu unul mort?
Aiko: Viu.
Mary: Bine, spune-i ce simţi acum.
Aiko: Sunt bine. Nu-mi dă nici o atenţie.
Mary: Şi cum simţi asta?
Aiko: Că frica mea se extinde către el, atrăgându-i atenţia. Am această senzaţie, că dacă
un animal vede că eşti speriat, te va ataca.
Mary: Îhî, asta e o credinţă veche. Şi ce va face dacă va ataca, ce se va întâmpla?
Aiko: Nu ştiu. Mi-e frică… . Ar putea să se târască pe mine, sau eu aş putea călca din
greşeală pe el şi l-aş putea omorî. (Se cutremură)
Mary: Aud că ţi-e frică că ar putea să se târască pe tine, dar ai părut mai speriată de
gândul că ai putea omorî şoarecele.
Aiko: Nu m-am gândit niciodată la asta. Cred că este adevărat.

Preferăm să menţinem lucrul cu fobia foarte simplu… o singură scenă odată.

Acum, dintr-o dată, avem mai multe subiecte care complică lucrul.

Mary: Aiko, aud mai multe căi de urmat. Este tatăl tău în spital şi este frica ta de a ucide
un şoarece şi frica ta de şoareci morţi şi frica ta de şoareci vii. Sunt prea multe lucruri.
Eşti dispusă să te ocupi doar de şoarecele viu acum, deoarece am început cu asta... şi
să păstrezi restul subiectelor pentru mai târziu?
Aiko: Cred că este o idee bună. Da. Şi ştiu că am de lucru şi în legătură cu tatăl meu.
Mary: Bine, înapoi la şoarecele ăsta. Îl voi ridica şi i-l voi da lui Bob să îl ţină pentru noi.
(O face în pantomimă.)
Bob: Ce trebuie să fac cu el? Îl voi pune în cutia asta mică. Va fi în siguranţă acolo.
Mary: Bine. Acum, Aiko, vreau să vii aici şi să stai pe podea şi să fii un şoarece japonez
drăguţ… şi să te descrii. Vrei?
Aiko: (Râzând şi târându-se): Mă mişc foarte repede şi pot să mă furişez sub orice. Ştiu
toate locurile pe aici şi ştiu cum să obţin ce vreau.
Un membru al grupului: Drept!
Aiko: (Zâmbind) E adevărat. Mă mişc repede, ştiu toate locurile de aici şi ştiu cum să
obţin ce vreau. (Repetă aceste calităţi. Membrii grupului se bucură şi aplaudă,
deoarce sunt de acord cu această descriere a lui Aiko, care este foarte inteligentă şi
are succes.)
Mary: Bine! Acum întoarce-te la locul tău! Aduc şoarecele înapoi şi îl pun exact acolo
unde a fost (Bob mimează că îl scoate din cutie şi i-l dă lui Mary, care mimează că
înfige ţăruşul în covor şi că pune şoarecele jos.)

De obicei, în acest moment, mişcăm obiectul temut mai aproape de client, cu

câţiva centimetri de fiecare dată, pe măsură ce clientul spune că se simte confortabil şi că
îl vrea mai aproape. De fiecare dată când simte o frică cât de mică, îl mutam înapoi şi îi
cerem clientului să îi spună şoarecelui ce fantezie foloseşte pentru a se speria. Înainte de a
avea timp să îi sugerăm lui Aiko să mutăm şoarecele mai aproape de ea, Aiko a venit şi

173
s-a aşezat lângă şoarecele imaginar. Se preface că îl ridică şi că îl mângâie cu cealaltă
mână.

Aiko: Nu este chiar înfricoşător. Nu se mişcă. Este moale.

Mary: Ai un şoarece japonez căruia îi place masajul.
Aiko: (Râde)
Mary: Eşti în regulă? Chiar dacă se mişcă?
Aiko: Nu vreau să se mişte. Ei, când îi dau drumul se va mişca. Nu vreau să fugă către
mine.
Mary: Eşti dispusă să-ţi foloseşti mâinile, ca să îl împingi, dacă va face un astfel de lucru
straniu, atât de neşoricesc, cum ar fi să fugă CĂTRE tine?
Aiko: Da! (Îi dă drumul şoarecelui şi se preface că îl împinge.) Încă nu sunt gata ca să
mă confrunt cu uciderea lui.
Mary: Altă dată?
Aiko: Da. Sunt bine. Nu mi-e frică. Mulţumesc.
Mary: Dacă vrei, poţi vedea cum te simţi cu unul real. Jacob (un băiat care locuieşte în
vecini) are un şoarece sau un şobolan într-o cuşcă. Nu îmi amintesc exact ce.
Aiko: Mi-ar plăcea să experimentez. O voi face. (O face şi la următoarea şedinţă a spus
că nu i-a fost deloc frică când a ţinut în mână şobolanul.)

Următoarea clientă, speriată de fluturi şi de molii, îşi imaginează un fluture

strălucitor colorat, într-o cuşcă micuţă de argint. Îi spune fluturelui că este speriată de
bătăile sale de aripi, speriată că „ai putea zbura în părul meu“, sau în urechi, sau pe gât
în jos“. (Vocea ei este foarte tânără.)

Mary: Bine. Acum, spune-o din nou. Spune: „Ai putea zbura în părul meu, sau în urechi,
sau pe gât în jos şi eu sunt o fetiţă atât de mică, că nu te pot opri.“
Rea: Sunt o… e un nonsens. Ar trebui să am mai puţin de un an.
Mary: Atunci spune cum e adevărat.

Rea îi spune fluturelui că ea, Rea, poate şi se va proteja. Pentru a-şi termina
desensibilizarea, pretinde că ţine în mâini fluturele care dă din aripi.

Mary: Bate din aripi în mâinile tale. Ce simte mâna ta?

Rea: Ceva uşor. Ca un gâdilat.
Mary: Este un sentiment în regulă?
Rea: Da, da, este.
Bob: Un pic sexy, nu-i aşa?
Rea: Nu sunt sigură. (Chicoteşte) Dar nu mi-e frică deloc.

Al treilea client de miercuri după amiază a vrut să înceteze să-i mai fie frică de
păsări. Deoarece deja lucrasem cu două scene imaginare, Bob a întrebat despre o
experienţă timpurie cu păsări. Rosemary şi-a amintit o scenă de când avea 5 ani. În casa
lor a zburat o vrabie şi mama a atras-o în baie, închizând uşa, astfel încât vrabia să nu
poate zbura în restul casei. Mama a stat isterică, plângând, până când tatăl a venit acasă
ca să elibereze pasărea. Bob i-a cerut lui Rosemary să fie acolo şi să-i vorbească păsării

174
prin uşa închisă: „Mi-e frică de tine, deoarece…“, Rosemary începe dar nu găseşte nici
un motiv de teamă. Spune: „Pasărea nu-mi poate face rău“. Deschide uşa, doar cât să
arunce o privire înăuntru. Spune că pasărea zboară sălbatic prin baie. Spune: „Păsărică
mică, tu eşti singura care ai putea fi rănită“. Simţindu-se foarte mică, a plâns pentru
pasăre şi apoi Bob o întreabă dacă vrea să facă ceva pentru pasăre. Îşi permite să-şi
imagineze că a tâşnit în baie ca să deschidă fereastra, astfel încât pasărea să poată zbura.
Îi spune mamei ei că nu-i mai acceptă fricile. Mai târziu, în acea după amiază, s-a dus în
coteţul nostru mare cu fazani şi i-a hrănit. A doua zi a hrănit puii de găină şi raţele şi
chiar le-a mângâiat. Şi-a permis să se bucure urmărind multe specii de păsări sălbatice de
pe proprietatea noastră şi nu-i mai este frică.
După şoarece, fluture şi pasăre, Bob anunţă că pentru această după amiază a mai
rămas timp pentru fobiile de înălţime şi de înotat.

Bob: Toţi cei care au fobie de înălţime, aşezaţi-vă, vă rog, aici pe podea, în faţa mea, de
unde puteţi vedea acea scară, de-a curmezişul aleii, sprijinită de acoperiş. (Pe podea
s-au strâns împreună nouă oameni, de unde putea privi uşor către alee.)
Mary: Uau, câte fobii într-un singur grup. Ieşiti din grup dacă nu vă este frică să urcaţi
scara pe acoperiş; vom lua mai târziu alte tipuri de fobii de înălţime.
Bob: Dacă vă este frică şi urcaţi contrafobic, întoarceţi-vă. Acum, ceea ce doresc este să
vă imaginaţi câteva lucruri şi de fiecare dată când vă este teamă, chiar şi puţin,
ridicaţi mâna stângă. În acel moment mă voi opri, chiar şi dacă doar o mână este
ridicată. Este alegerea voastră. Nu trebuie să vă urcaţi pe nici o scară, nicăieri – aici
nu e nici o presiune. (Prea des, copiii cărora le este frică o fac oricum, datorită
presiunii părinţilor sau a colegilor; vrem să facă asta din Copilul liber şi nu din cel
adaptat.) Nu vreau ca cineva să se sperie de unul singur. Faceţi doar ceea ce simţiţi că
este complet în regulă. Bine. Imaginaţi-vă că deschideţi uşa de sticlă şi treceţi de alee.
Mergeţi pas cu pas, până când ajungeţi la piciorul scării. Această scară cu trei picioare
este foarte stabilă şi, în plus, toţi prietenii voştri de la workshop o vor ţine. O apucă
bine şi o ţin bine, aşa că nu există nici o posibilitate ca scara să alunece în vreo parte.
Aţi înţeles? Vreau să priviţi scara şi să nu închideţi ochii; câţiva dintre voi aveţi ochii
închişi, şi este periculos să urci o scară cu ochii închişi. (Grupul râde) Nu te duci să
urci o scară cu ochii închişi. Eu nu mă duc să urc o scară cu ochii închişi. (TE a sunat
ca şi când Bob ar fi vorbit din Părinte, aşa că a schimbat-o.) Urmează să învăţaţi
cum să urcaţi în siguranţă o scară. Fiecare dintre voi pretindeţi că sunteţi primul care
va urca scara. Prindeţi-vă de oricare parte a scării, cu ambele mâini, sau prindeţi-vă
de trepte, dacă preferaţi să vă ţineţi de trepte – ambele modalităţi sunt sigure. Şi
prietenii voştri stau în jur, ţinând scara. Puneţi un picior pe prima treaptă. Staţi acolo
cu un picior pe prima treaptă şi cu un picior pe alee. Strângeţi tare scara, astfel încât
să nu existe nici o posibilitate să cădeţi. (Nu spunem „de cădere“ sau „de alunecare“,
deoarece aceste cuvinte tind să fie pasive. Căderea nu „se întâmplă oamenilor“;
oamenii cad.) Fiţi siguri că aveţi pantofi care se prind bine şi dacă purtaţi pantofi
alunecoşi, daţi-vă jos de pe scară, scoteţi-i şi mergeţi cu picioarele goale, sau mergeţi
şi luaţi-vă pantofi mai buni din cameră. Bine. Picioarele voastre sunt foarte sigure –
foarte, foarte sigure. Nu e nici o posibilitate ca picioarele voastre să alunece. Acum,
având primul picior pe treapta de jos a scării, aduceţi al doilea picior sus şi staţi stabil
pe prima treaptă cu ambele picioare. Ce simţiţi?

175
Ann: Simt anxietate pentru viitor.
Bob: Sprijină-te. Dacă eşti în viitor în loc să fii în prezent, du-te înapoi pe pământ. Alte
anxietăţi? Toţi ceilalţi vă simţiţi confortabil? Pentru moment, restul pretindeţi că vă
aflaţi pe o altă scară, în timp ce eu vorbesc cu ceilalţi. În legătură cu ce sunt fricile
tale?
Ann: Că aş putea... cădea.
Bob: Cum vei cădea cu o apucare sigură a scării şi cu picioarele înfipte sigur pe treaptă?
Ann: Doar dacă mă sperii singură.
Bob: Chiar dacă te sperii mai tare, cum vei reuşi să cazi?
Ann: E adevărat, nu pot.
Bob: Atunci vrei să spui „Nu se poate să cad de pe această scară, dacă mă ţin bine?“
Ann: Aşa e. Nu se poate, cât timp mă ţin bine.
Bob: Bine. Vrei să-i vezi, jos, în audienţă pe mama şi pe tatăl tău şi să le spui „Nu voi
cădea şi nu voi sări jos de pe această scară?“ (Acesta este începutul unei NOI
DECIZII; îi cerem să-şi susţină propria părere din Copil.)
Ann: Nu voi cădea şi nu voi sări jos de pe această scară.
Bob: Ce face mama ta?
Ann: Este nervoasă.
Bob: Răspunde nervozităţii ei.
Ann: Fii cât vrei de nervoasă. Nu am de gând să sar sau să cad. (Multe frici din copilărie
se bazează pe Episcript, sau pe Sindromul Cartofului Fierbinte; părinţii îi sperie pe
copii, deoarece ei sunt speriaţi şi, astfel, îşi pasează fricile copiilor lor.)
Bob: Bine. Ce face sau ce spune tatăl tău?
Ann: E mândru de mine.
Bob: Bine. Ce spune?
Ann: Bravo.
Bob: Bine. Beth, în legătura cu ce te sperii?
Beth: Mi-e frică de trecerea de pe scară pe acoperiş.
Bob: Te afli pe prima treaptă, nu în vârf. Stai pe prima treaptă, vezi-i pe mama şi pe tatăl
tău şi spune-le că nu vei sări şi nu vei cădea. (Multe fobii sunt menţinute prin mersul
în viitor, în loc de a rămâne în prezent, unde nu este de fapt nimic de care să-ţi fie
frică.)
Beth: Nu voi sări şi nu voi cădea.
Bob: Bine. Ce spune mama ta?
Beth: Dă-te jos de pe scară chiar acum. Te-ai putea răni.
Bob: Răspunde-i.
Beth: E o prostie. Sunt doar pe prima treaptă.
Bob: Spune-i din nou, Nu mă voi răni.
Beth: Nu mă voi răni.
Bob: Ce spune tatăl tău?
Beth: Nu ştiu.
Bob: Ghiceşte.
Beth: Nu te vei răni.
Bob: Grozav. Ia-l în fantezie ca să o echilibrezi pe mama ta, bine?
Beth: Îhî.

176
Bob: Vreţi să vă puneţi piciorul pe prima treaptă, Ann şi Beth? (Ele încuviinţează.) Bine.
Puneţi un picior pe treaptă, apoi aduceţi-l sus pe celălalt, uşor şi fixaţi-l pe treaptă.
Staţi acolo ferm. Cum vă simţiţi?
Ann şi Beth: Bine.
Bob: Ceilalţi sunteţi tot pe prima treaptă? Bine. Vreţi să apucaţi şi să vă ţineţi bine, mai
sus de unde aveţi mâinile, cu câte o mână o dată. Prindeţi bine. Acum aduceţi
picioarele pe a doua treaptă, câte un picior o dată. Mişcaţi un picior, apoi pe celălalt.
Acum vă aflaţi pe a doua treaptă. Dacă sunteţi agitaţi, ridicaţi mâna stângă. (De data
asta, nu o face nimeni.) Bine. Priviţi în jur, vedeţi-i pe mama şi pe tatăl vostru şi vreţi,
toţi, să le spuneţi mamelor şi taţilor voştri „Nu voi cădea şi nu voi sări de pe
∗
nenorocita asta de scară“? (Toţi au făcut-o şi au râs.)

Blasfemia folosită nu este întâmplătoare. Facem tot ce putem pentru a provoca

Copilul liber şi una dintre căi este de a folosi blasfemii. Toţi copiii mici, uneori, se bucură
să folosească blasfemii şi folosirea lor aici îi încurajează pe fobici să înceteze să mai
asculte injoncţiunile parentale, să nu se mai adapteze.

Bob: Vreunul dintre voi are vreun răspuns de la mame?

Beth: (Ca mama sa) Dă-te jos de pe scară, ţi-am spus.
Bob: Răspunde-i.
Beth: Nici nu-mi trece prin gând. (Râde)
Bob: Alte răspunsuri?
∗
Al: Mamei mele nu îi pasă de urcat, dar are un atac că am spus „Nenorocita“ .
Cindy: A mea spune „Mă faci să fiu agitată“.
Bob: Răspunde.
Cindy: (Nu se aude)
Bob: Strigă ca să te poată auzi!
Cindy: Eu nu sunt agitată!
Brad: A mea spune „Fii atent!“
Mary: Ce înseamnă asta? Răspunde-i.
Brad: Înseamna... ştii... ai grijă de tine şi ţine-te bine, sau o să cazi.
Mary: Răspunde.
Brad: Nu te îngrijora, mă voi ţine bine.
Mary: Găseşte o cale de a-i răspunde, fără a fi supus.
Brad: Voi avea grijă de mine.
Bob: Mai sunt şi alte mame care mai au ceva de spus?
Dee: A mea stă jos, zâmbeşte şi spune „Crezi că eşti curajoasă. Aşteaptă până când vei
fi mai sus. Scara va aluneca.“
Bob: Răspunde-i la asta. În primul rând întreabă-ţi prietenii dacă ţin scara strâns, sau o
vor împinge când vei fi mai sus?
Dee: O veţi împinge?
Grupul:NU.
Bob: Îi crezi?

fucking ladder (n. trad.)
 ∗
fuck (n. trad.)

177
Dee: Absolut.
Beth: Urc bine. Mama mă avertizează despre ameţeli.
Bob: Răspunde.
Beth: Sunt puternică şi nu sunt bolnavă şi nu am avut niciodată ameţeli, în ciuda faptului
că tu vorbeai mereu despre ameţeli. Sunt în siguranţă. Hei, e adevărat. Toată viaţa am
fost fobică datorită nenorocitelor tale de ameţeli false. Şi tu... tu, mamă, nici tu nu ai
avut ameţeli. Ai mimat ameţelile, ca să faci cum vrei tu. Ei, nu mai mi-e teamă. Sunt
foarte fericită din cauza asta.
Bob: Vreun tată mai are ceva de spus?
Al: Tata vrea să urc mai repede.
Bob: Răspunde.
Al: Mă simt bine şi nu trebuie să urc mai repede. Îmi voi lua timpul de care am nevoie.
Bob: Sunteţi gata pentru a treia treaptă? Bine. Mâna se mişcă mai sus pe scară.
(Realizează schimbarea la imperativ.) Mişcaţi mai sus a doua mână, prindeţi bine,
mişcaţi mai sus un picior pe treapta următoare, câştigaţi-vă echilibrul, acum ridicaţi al
doilea picior. Este cineva speriat?
Cindy: Eu sunt.
Bob: Întoarce-te pe a doua treaptă. Ce simţi?
Cindy: Stomacul meu vibrează şi mă simt fără aer.
Bob: Tu îţi faci stomacul să vibreze şi îţi ţii respiraţia. Spune-i asta mamei tale. „Când
ajung la această înălţime îmi fac stomacul să vibreze şi îmi ţin respiraţia.“

Cindy îi spune asta mamei sale.

Bob: Ce spune ea?

Cindy: Bineînţeles, pentru că eşti speriată!
Bob: Răspunde.
Cindy: Nu vreau să fac asta. Vreau să urc până în vârf.
Bob: Nu vrea. (Bob îi reaminteşte diferenţa între a vrea şi autonomie; oamenii pot „vrea“
mult şi bine şi să nu „facă“ nimic.)
Cindy: Respir mai uşor acum şi nu îmi mai fac stomacul să vibreze. Nu mă mai sperii.
Bob: Spune-i mamei tale: Nu voi cădea şi nu voi sări.
Cindy: Nu voi cădea şi nu voi sări şi scara asta nu se va rupe sub mine.
Bob: Ea are vreun răspuns?
Cindy: Nu, dar nu crede că sunt în siguranţă.
Bob: Vrei să-i spui : „Nu dau doi bani dacă mă crezi sau nu!“
Cindy: Nu dau doi bani. Nu dau doi bani dacă mă crezi sau nu. Asta e problema ta.
Bob: Vrei să urci a treia treaptă acum?
Cindy: Îhî.
Bob: Ce simţi?
Cindy: De data asta sunt bine.
Bob: (Adresându-se grupului) Vreo altă problemă pe a treia treaptă?
Ann: Sunt mândră de mine şi îmi bate inima puternic... .
Bob: Ce-ţi spui în cap? Ca să-ţi faci inima să-ţi bată mai repede?
Ann: Aş putea cădea şi m-aş omorî.
Bob: Eşti dispusă să iei cealaltă parte: NU VOI CĂDEA... .

178
Ann: Nu ştiu.
Bob: Cine este responsabil pentru căderea ta?
Ann: EU. NU VOI cădea. Nu mă voi omorî.
Bob: Mai spune o dată.
Ann: Nu voi cădea. Nu mă voi omorî. O văd pe mama fugind din cameră şi ascunzându-şi
faţa în pernă, în timp ce tatăl meu se bucură.
Bob: Ce spune el?
Ann: Spune că eşti cu adevărat o fată bună, ca să te urci când eşti speriată.
Bob: Spune-i că eşti femeie, nu o fată şi dacă e aşa sau nu, tu te sperii pe tine acum.
Ann: Mă simt minunat acum. Sunt femeie şi nu mă mai sperii de una singură.
Bob: E adevărat? (Nu e sigur despre ce spune ea) (Ea încuviinţează) Grozav. Toată
lumea e bine? Este cineva care nu se simte bine? (Se uită în jur) Bine, vreţi să vă
uitaţi jos la gaşca asta, care vă ajută ţinându-vă bine scara şi să le spuneţi: „Pot vedea
mai departe decât puteţi voi, de acolo de jos.“

Toţi vorbesc deodată, unii dintrei ei chiar încet.

Bob: Haideţi, spuneţi-o cu entuziasm. (Râzând)(Grupul o face, râzând, de asemenea)

Bine. Acum vreţi să urcaţi până la a patra treaptă, la fel cum aţi făcut-o mai înainte,
ţinându-vă strâns de scară? Acum priviţi în jur. Toţi sunteţi pe a patra treaptă? Toată
lumea e bine? Ce nu e în regulă, Brad? (El îşi ridicase mâna.)
Brad: Încep să descopăr anxietate. (Bob decide să nu despice firul în patru cu cuvântul
„descopăr“, cum ar fi să descoperi un nor negru sau o cutie cu linte.)
Bob: Bine, întoarce-te pe a treia treaptă. în ce fel te sperii?
Brad: Aş putea cădea. Mă simt ruşinat, dar adevărul este că nu am urcat niciodată până
acum atât de sus pe o scară şi aş putea cădea.

Cititorul este rugat să-şi amintească, în acest moment, că ne aflăm încă în sala de
conferinţe: participanţii sunt în continuare aşezaţi pe podea, uitându-se pe geamul uşii la
scară. Nimeni nu se află, în realitate, pe scară. Asta arată cum această fantezie a devenit
realitate.

Bob: Cum ai să cazi?

Brad: Nu ştiu.
Bob: Te vei lăsa să cazi pe spate?
Brad: Bineînţeles că nu.
Bob: Bineînţeles, aşa că spune-i mamei tale – bineînţeles că nu voi cădea.
Brad: Bineînţeles că nu voi cădea.
Bob: Ce spun părinţii tăi?
Brad: Tata spune „Continuă.“ Mama „Fii atent.“
Bob: Răspunde-i în germană. (Germana este limba maternă a acestui client.)
Brad: (Vorbeşte în germană. Prietenul său, tot din Germania, traduce: „Nu trebuie să te
îngrijorezi pentru mine, sunt adult.“)
Bob: Acum e bine? (Brad încuviinţează) Bine. Toţi sunteţi confortabili pe a patra treaptă?
Acum, pe a cincea treaptă şi vedeţi cât de mult puteţi vedea în plus, faţă de atunci
când vă aflaţi mai jos. Puteţi vedea iazul şi raţele şi calul şi vitele şi încântătorul

179
 nostru prun înflorit de pe păşune. Vedeţi toate astea? Toată lumea se simte
confortabil? Bine. Luaţi-vă mai mult timp... poate puteţi vedea şoimul zburând...
poate vedeţi mai sus pe deal. Vedeţi toate lucrurile noi pe care le puteţi vedea, pe care
le-aţi pierdut stând pe pământ. Lăsaţi-vă să vă bucuraţi. Toată lumea este bine?
Brad: Eu sunt speriat.
Bob: Întoarce-te pe a patra treaptă. Cum te simţi aici?
Brad: Sunt bine aici.
Bob: Bine, explică mamei tale şi tatălui tău care este diferenţa între treapta a patra şi a
cincea.
Brad: Ei bine, nu e mare diferenţă între a patra şi a cincea treaptă. Urc. De data asta mă
simt bine.
Bob: Grozav. Ce vezi?
Brad: Văd păsările zburând, copacii, simt o briză pe faţă. Şi toate feţele acestor oameni
privind în sus către mine. Mă simt bine.

Unul dintre scopurile lucrului este de a ajuta oamenii să iasă din frica lor,
concentrându-se pe lucrurile amuzante „aici şi acum“, în loc de a proiecta în viitor ce s-ar
putea întâmpla. Prin urmare, aducem tot ceea ce credem că poate schimba atenţia
clientului către prezent – păsări, vite, peisaje, etc. În mod obişnuit, una dintre căile cele
mai uşoare prin care oricine poate ieşi din sentimentele rele, este aceea de a învăţa să fie
conştienţi de ceea ce se întâmplă în mediul lor – să vadă şoimul zburând, prunul în
floare, să audă măcănitul raţelor, caprimulgul ţipător cântând, să simtă briza pe piele,
căldura soarelui.

Dee: M-am plictisit de scară şi nu cred că merită să mai urc.

Mary: Atunci nu o face. Dacă nu e dramatic, nimic nu merită făcut. (Dee este o persoană
care strică cheful şi nu vrem ca ea să distrugă călătoria pentru ceilalţi.)
Bob: Tu ieşi din călătorie. (Bob a luat-o dur, dar el se va putea întoarce să lucreze cu ea
mai târziu şi este important de descoperit ce simte când aranjează în aşa fel încât să
fie respinsă şi să înveţe cum o face.)
Beth: Mie nu mi-e frică şi vreau să spun ceva părinţilor mei chiar acum. Deoarece în
fantezia mea a apărut tata care se certa cu mama şi îi spunea „Pentru numele lui
Dumnezeu, las-o în pace. Se bucură.“ Şi mama îi spune ceva ca să îl pună la punct. Şi
ca să sperie pe toată lumea.
Mary: Încerci să o schimbi pe mama ta.
Beth: În regulă, dar ceea ce am să-i spun este „Nu am să te mai ascult de acum încolo.“
Mary: Grozav. Bine.
Bob: Mai are cineva ceva de spus cuiva?
Al: Da, mamei mele. Tu ai fost nervoasă toată viaţa şi vei continua să fii nervoasă şi ăsta
e bagajul tău. (Se bucură)
Fran: Mamă, îţi voi spune că obişnuiai să te urci în copaci şi obişnuiai să-mi spui cum te
urcai până în vârful copacilor şi mie mi-a fost frică întotdeauna. Ei bine, astăzi urc şi
nu am de gând să cad şi să-mi rup gâtul.
Mary: Spune-i mamei tale că e în regulă ca tu să fii o bună căţărătoare în copaci, chiar
dacă asta este specialitatea ei.
Fran: Am să urc la fel de bine ca şi tine.

180
Mary: Chiar dacă ei nu îi va plăcea asta? (Mary a înţeles că frica reală este de a fi în
competiţie cu o mamă geloasă, care, de fapt, spune „Nu fi în competiţie cu mine.“)
Fran: Chiar şi atunci. O fac pentru mine. Chiar dacă tu ai făcut-o prima.
Bob: Altcineva? Bine. Acum sus pe a şasea. Eu sunt pe acoperiş, aşteptându-vă. Toată
lumea e bine?
Cindy: Mă simt la distanţă mare de cei ce ţin scara.
Bob: Şi eşti mai aproape de mine. (După ce Bob a zis asta, crede că poate a fost o
greşeală şi că încurajează un transfer pe care nu îl doreşte, dar decide să aştepte să
vadă dacă asta va sta în calea urcării reale pe scară, mai târziu. Asta este încă
călătoria imaginară.)
Cindy: Adevărat. (Râde)
Ev: Mi-e frică. Sunt aproape de a trece de pe scară pe acoperiş şi îl aud pe tata spunând că
scara ar putea cădea.
Bob: Îţi garantez că nu se va întâmpla nimic cu scara. (Asta poate părea îngâmfare, dar
atât în termenii experienţei, cât şi ai statisticii, aşa este. Scara este foarte sigură şi la
fel sunt şi oamenii când se ţin bine de ea.) Scara este foarte sigură şi acoperişul este
sigur. Nu poţi cădea.
Ev: Tatăl meu este îngrijorat că... .
Mary: În viaţa reală, tatăl tău gândeşte pentru tine?
Ev: Ei bine, da.
Mary: Vrei să-i spui că tu poţi verifica situaţiile pentru tine... sau să-i spui că ai nevoie de
creierul lui. Oricare este adevarată.
Ev: Hmmm. Tată, te gândeşti cam mult pentru mine.
Mary: Tată, te las să te gândeşti cam mult pentru mine.
Ev: Îţi place să gândeşti cam mult pentru mine. Pot gândi pentru mine. (Se bucură din
mulţime.)
Bob: Bine. Mai e încă o treaptă. Acum toată lumea scuipă... vedeţi cine poate scuipa mai
departe.
Participant: Nu am de gând să ţin scara dacă toată lumea va scuipa pe mine. (Toţi râd)
Bob: Doar de data asta. Data viitoare vom scuipa de pe acoperiş, mai departe de cei ce ţin
scara (Toţi râd din nou.)
Bob: Acum, mişcaţi-vă piciorul drept pe acoperiş. Acum piciorul stâng. Daţi drumul
scării şi sunteţi pe acoperiş. Toată lumea e pe acoperiş?
Brad: Am fost speriat un moment... când eu... când ai spus să-i dau drumul. Am crezut că
vom aştepta... şi apoi îi vom da drumul. Cred că sunt bine, dar voi descoperi când
vom face exerciţiul real.
Bob: Foarte bine! Toţi cei care sunteţi gata pentru exerciţiul real veniţi afară. Şi ceilalţi,
de asemenea... ceilalţi tineţi scara.
Membru al grupului: Asteptaţi... trebuie să-mi iau camera.

Mai mulţi fug să-şi aducă camerele şi câţiva căţărători îşi schimbă sandalele pe
care le purtau cu pantofi de tenis. Bob urcă pe scară şi ajunge pe acoperiş.

Bob: Bine. Pe rând. Cine e primul?

181
 Mai mulţi urcă repede şi uşor. Pe măsură ce ajung pe acoperiş, mulţimea de jos se
bucură, aplaudă şi face poze. Când Brad a ajuns în virf, zâmbea şi râdea.

Brad: Am reuşit, am reuşit! NU-MI MAI E FRICĂ!

Restul, chiar şi Dee cea rebelă, urcă scara pe acoperiş. Stau în picioare pe
acoperişul înclinat şi privesc în jur.
Ne aflăm pe o parte a munţilor Santa Cruz, Mt. Madona şi putem vedea ceilalţi
versanţi cu păşuni verzi, stejari şi conifere. Golful Monterey este către sud şi peste golf
putem vedea Peninsula Monterey, cu munţii Big Sur în spate. Priveliştea este minunată.
Sub noi, pe păşunea noastră, este „lacul“ nostru şi pe lac sunt raţe. Grupul a măcănit către
ele şi ele au răspuns şi toţi au râs. Bob îi verifică pe toţi (pe clienţi, nu pe raţe), pentru a
se asigura că nu maschează sau nu reprimă vreo rămăşiţă de teamă. Uneia din grup îi este
încă teamă să se întoarcă pe scară ca să coboare. Bob îi spune să strige jos la părinţii săi
imaginari şi să le spună că nu va cădea sau sări jos; apoi a urcat şi a coborât scara de mai
multe ori. Grupul de jos se bucură, le face semn cu mâna şi coboară pe scară. Unul dintre
participanţi a facut poze Polaroid şi le-a dat clienţilor ex-fobici câte o fotografie a
grupului pe acoperiş. Le-am cerut să continue să urce şi să coboare pe scară în timpul
rămas din workshop.
Unii dintre ei au cerut desensibilizare adiţională pentru alte fobii de înălţime şi
unii au descoperit că această unică de sensibilizare este suficientă. În timpul
workshop-ului, unii s-au dus la Big Sur pentru a se căţăra pe stânci, unii s-au plimbat cu
lifturile exterioare în San Francisco şi următoarea miercuri, un grup mare, printre care şi
Ev, Brad, Cindy şi Al, s-au dat în leagăne şi în montagne russe în Parcul de Distracţii
Santa Cruz Beach.
Apoi am trecut la piscină, menţinută la 40-420C, pentru lucrul cu clienţii fobici,
deoarece ei se relaxează mai uşor în apa caldă. Bob îi ia pe participanţi pe marginea
piscinei şi le cere să stea pe trepte, cu picioarele în apă. Ceilalţi, care sunt, din nou, grupul
de susţinere, stau pe partea cu apa mai adâncă.
Bob cere fiecărei persoane să-şi descrie fricile exact. „Ţi-e frică să ai apă în
nas?“ „În gură?“ „În gât?“ „În plămâni?“ După ce le aude fricile, îi invită să vină cu el
în apa puţin adâncă. Toţi, cu excepţia lui Joe, o fac. Fiecare, pe rând, îşi bagă feţele în apă
şi „suflă bule“. Bob le demonstrează, făcând pentru ei zgomote grozave, ca de balenă. Ei
râd şi îi imită acţiunile. Au bătălii gălăgioase cu Bob. Este distractiv, amuzant şi excitant
şi deja, fiecare Copil începe să fie mai puţin speriat. După ce suflă unii către alţii pentru
câteva minute, Bob se duce la Joe.

Bob: Cât timp eşti dispus să-ţi ţii capul sub apă?
Joe: Nici un pic.
Bob: Spune asta apei.
Joe: Apă, nu am de gând să-mi ţin capul în tine.
Bob: Spune-i apei că ţi-e frică că te va îneca.
Joe: Apă, mă poţi îneca.
Bob: Spune-i apei cum.
Joe: Îmi poţi intra în plămâni şi mă poţi îneca.
Bob: Spune apei că eşti neajutorat în a o ţine afară.

182
Joe: (Râzând) Asta e o prostie.
Bob: Îhî, spune asta apei.
Joe: Apă, te pot ţine afară din plămânii mei.
Bob: Spune apei că nu îi vei da voie să te înece.
Joe: Apă, nu te voi lăsa să mă îneci.
Bob: Acum spune asta tatălui şi mamei tale.
Joe: Nu, este fratele meu. El m-a aruncat.
Bob: Bine. Spune-i fratelui tău.
Joe: Pete, nu te voi lăsa să mă îneci. Atunci erai mai mare ca mine, dar acum nu mai eşti.
NU TE VOI LĂSA SĂ MĂ ÎNECI!
Bob: Bine, acum bagă-ţi capul sub apă.

Joe o face, la început pentru câteva secunde şi apoi, după un timp, este dispus să
joace jocul zgomotelor cu ceilalţi. Observatorii se bucură.
Uneori Bob ia cronometrul şi desensibilizează una sau două secunde. Uneori
foloseşte întâi fantezia, cerându-i clientului să-şi imagineze că-şi ţine capul sub apă pe
perioade incredibil de lungi de timp, în timp ce el foloseşte cronometrul. De această dată
nu a fost necesar. Pe măsură ce Joe a vorbit cu apa, a început să fie conectat cu frica sa
originară. O altă clientă şi-a amintit o scenă timpurie, în care tatăl ei nu o prinsese aşa
cum îi promisese, la capătul topoganului. A intrat în scenă cu tatăl şi a luat o nouă
decizie, recunoscând că nu mai are nevoie de el ca să o prindă. Astfel, Bob combină
lucrul cu noua decizie şi cu desensibilizarea.
Bob întreabă dacă cineva are vreo frică de apă care durează de mult. Unei
persoane îi este frică să nu-i intre apă în gât şi să se înece, aşa că Bob o pune să ia apă în
gură, să stea cu capul pe spate şi să facă gargară. Îşi deschide gura sub apă şi recunoaşte
că o poate aspira şi o poate scuipa, fără să se înece. Unui bărbat îi e frică ca apa să nu-i
intre în nas şi Bob îi cere să aspire deliberat apa pe nas. Acest lucru e foarte dificil de
făcut şi cei care reuşesc, se plâng uneori că ustură. Bob îl întreabă dacă vrea să scape de
frica lui de apă şi dacă vrea să înoate sau dacă urmează să lase o mică usturime să îl
oprească. Bob ia apa în mînă şi o lasă să-i intre în nas şi apoi o suflă afară.
Acum toţi participanţii îşi scufundă bucuroşi capul sub apă, suflând bule şi
scuipând şuvoaie de apă unii către alţii. Sunt gata să meargă mai departe. Bob le cere să
stea la marginea piscinei şi să-l urmărească cum pluteşte. Demonstrează cât de uşor
pluteşte, stând în piscină pe spate, cu braţele întinse deasupra capului, relaxat, permiţând
apei să-i cuprindă corpul, picioarele, braţele, capul. Arată cum, când îşi mişcă braţele pe
lângă cap, picioarele se duc în jos, dar el continuă să plutească, cu capul deasupra apei.
(Cei mai mulţi oameni, cu excepţia copiilor foarte slabi şi a bărbaţilor şi a femeilor foarte
slabe, pot pluti. Bob a întâlnit doar trei persoane care nu puteau pluti, care nu puteau
învăţa să plutească. I-a încurajat să poarte o vestă de salvare pentru siguranţă.)
Bob demonstrează acum cum se scufundă, pe măsură ce lasă aerul să-i iasă din
plămâni. Le reaminteşte, în timp ce pluteşte, că ei sunt, de asemenea, răspunzători pentru
propria respiraţie şi că dacă inspiră adânc şi dacă expiră suficient cât să rămână plutind şi
apoi inspiră din nou, nu se vor scufunda. Demonstrează asta, expirând suficient aer cât să
rămână plutind, dar nu atât de mult încât să i se scufunde capul. Apoi cere voluntari
pentru a învăţa întâi să plutească.
Joe se oferă primul.

183
Bob: Bine, îţi voi cere să te întinzi întâi în apă, aşa cum am făcut eu şi am să te ţin sus cu
mâinile, astfel încât să nu te poţi scufunda. Îţi garantez că nu te voi păcăli în nici un
fel; îţi voi cere permisiunea pentru fiecare lucru pe care îl voi face, când vei începe să
realizezi că poţi pluti. Nu te voi lua prin surprindere în nici un fel. Te voi susţine din
ce în ce mai puţin când vei începe să pluteşti. Mă crezi?
Joe: Da! Ştiu că nu o să mă păcăleşti.
Bob: Bine. Întinde-te pe mâinile mele. Puneţi mâinile deasupra capului, aşa cum am făcut
eu acum câteva minute. (Joe face aşa, dar, ca majoritatea clienţilor speriaţi, îşi ţine
mâinile afară din apă, ca şi când ar încerca să se prindă de aer. Corpul îi este rigid.)
Bob: Lasă-ţi mâinile relaxate în apă. Ai nevoie de toată suprafaţa corporală ca să pluteşti
şi dacă îţi scoţi afară mâinile sau picioarele, ai mai puţină piele care să fie susţinută de
apă. Apa te va ţine dacă o laşi. Lasă-ţi braţele să plutească. (Bob ţipă, în aşa fel încât
Joe, ale cărui urechi sunt sub apă, să îl poată auzi.)
Bob: Mâinile îţi sunt încă afară din apă. Bagă-le înapoi. Lasă-ţi coatele şi antebraţele
relaxate şi lasă-ţi mâinile doar să stea în apă. (Joe o face.) Aşa e mai bine. Acum,
respiră mai adânc şi vezi dacă te poţi ridica de pe braţele mele. Aşa. Aproape ai
reuşit. Bucură-te, figură ce eşti! (Grupul se bucură.)
Bob: Te voi ţine cu o singură mână, astfel încât să o pot folosi pe cealaltă. Bine? (Joe
este de acord.) Acum, lasă-ţi mâinile relaxate din nou. Le ţii afară. (Bob ia fiecare
mână, o scutură din încheietură, în timp ce continuă să îl ţină plutind cu cealaltă
mână. Joe îşi relaxează braţele.) Aşa e mai bine. Respiră adânc, vezi dacă te poţi
ridica de pe braţele mele. Aşa, te-ai ţinut pentru o secundă. (Se bucură) Simţi ce uşor
eşti când nu mai stai pe mâinile mele? (Joe rânjeşte.) Acum, eşti gata să te susţin doar
cu patru degete? (Joe încuviinţează.) Bine, patru degete. Ţine-te. Relaxează-ţi braţele,
îţi ţii, din nou, mâinile afară. Pune-le înapoi. Lasă-ţi picioarele, le ţii încordate. (Bob
îşi mişcă mâna stângă şi scutură picioarele lui Joe.) Nu încerca să împingi în apă, aşa
cum faci tu. Atunci apa răspunde. Lasă apa să te ţină. Apa te va ţine dacă o laşi.
(Observă că Joe şi-a relaxat picioarele, dar acum îşi ţine gâtul ţeapăn, aşa că
schimbă mâinile din nou.) Lasă-ţi capul întins în apă. Dacă îl tai şi îl arunc, nu va
pluti. (Grupul râde, Joe râde, pe măsură ce Bob mişcă, în sus şi în jos, capul lui Joe
cu mâna.) Aşa e mai bine, lasă-l pur şi simplu să stea acolo. Creierii tăi sunt mult mai
uşori decât apa, capul tău este uşor, lasă-l să stea întins aici. (Joe o face.)
Bob: Bine. Acum te voi ţine doar cu trei degete şi vezi dacă te poţi ţine. Bine, ai făcut-o
pentru o secundă. (Grupul se bucură din nou.) Acum, că aproape pluteşti, respiră mai
adânc. Respiră de aici. (Îşi pune mâna pe burta lui Joe.) Trage aerul până aici.
Deschide ochii, nu poţi vedea unde mergi cu ochii închişi. Lasă-ţi capul relaxat şi
inspiră adânc, dă-te jos de pe degetele mele. Aşa, te-ai dat jos din nou. Ai simţit? (Joe
încuviinţează.) Bine, dă-te jos din nou. Uau, e grozav. (Grupul se bucură din nou.)
Bine, acum cu două degete. Eşti gata? Joe, te descurci grozav. Eşti aproape gata să
pluteşti. Cu două degete acum? (Joe încuviinţează) Nu te aud. Răspunde-mi. (Joe
spune că da, este gata.) Bine. Două degete. Ridică-te Joe. Inspiră adânc şi dă-te jos.
(Joe o face) Uau, e grozav. Eşti grozav. Fă-o din nou. (Grupul se bucură şi aplaudă.)
Bine. Acum doar cu un deget, cu toate că nu ai nevoie de el. Simte cum te ţii singur.
Simţi cum ţi se ridică corpul când respiri? (Joe încuviinţează.) Acum ridică-te de pe
singurul deget şi când îl voi retrage şi când tu vei respira şi vei pluti, respiră şi

184
 pluteşte. Eşti gata? (Joe rânjeşte din nou.) Aşa, ai reuşit. Pluteşti. (Bob îşi ridică
ambele mâini în aer, deasupra feţei lui Joe şi grupul se bucură şi fluieră şi aplaudă
cu mare zgomot.) Uau, grozav, grozav. Pluteşti, pluteşti. Stai întins acolo un minut şi
pluteşte singur şi apoi ne vom odihni.

Joe stă în apă, plutind, cu un zâmbet uriaş pe faţă. Apoi Bob îi arată cum să-şi
coboare picioarele şi să stea.

Bob: Cum te simţi, Joe?

Joe: Grozav. Mă simt grozav. Sunt grozav.

Bob repetă acest exerciţiu cu fiecare. Joe nu a fost dificil, dar a fost puţin mai
speriat să înceapă decât ceilalţi. Ceilalţi ştiu asta şi fiecare dintre ei a plutit mai uşor.
Mulţimea a stat în jur privind şi bucurându-se de fiecare mişcare, de fiecare victorie, pe
măsură ce toţi cei şase au învăţat cum să plutească.

Bob: Bine. La plutit sunteţi toţi grozavi. Acum vreau ca toţi să staţi pe spate şi să plutiţi şi
apoi folosiţi-vă mâinile şi faceţi mici mişcări cu mâinile, aşa. (Demonstrează, stând
pe spate şi împingându-şi corpul cu mici mişcări ale mâinilor, ţinându-şi braţele
deasupra capului, plutind pe apă. Toţi fac aşa, unii mai uşor decât alţii, dar în două-
trei minute toţi înoată pe spate, în timp ce Bob spune cu mare entuziasm): Înotaţi,
înotaţi. (Grupul se bucură.) Exersaţi asta un timp, în timp ce eu mă odihnesc. (O fac
în timp ce Bob îi urmăreşte şi îi încurajează.)
Bob: Acum e timpul să învăţaţi un alt exerciţiu şi apoi ne vom opri, pentru astăzi. Cine se
oferă? (Joe se oferă din nou.) Bine, Joe, vreau să te duci la perete şi să faci aşa. (Bob
demonstrează, stând cu faţa în jos în apă, împingând în perete şi plutind cu faţa în
jos în mijlocul apei puţin adânci, unde execută o întoarcere, asfel încât acum pluteşte
pe spate, respirând.) Vreau ca fiecare dintre voi să facă asta. Aici, la Mt. Madonna
NU numim asta Pluta Mortului. Nu la Mt. Madonna. (Toţi râd. Bob ştie că oriunde se
învaţă înotul, această plută este numită Pluta Mortului, ceea ce nu inspiră chiar
entuziasm novicilor sau fobicilor. Bob vrea să verbalizeze această frică, pe care o au
majoritatea înotătorilor, astfel încât să se confrunte cu ea în mod deschis. Râsul o
face. Apoi, fiecare face exerciţiul, cu viteza lui, unii mai bine decât alţii, unii cu mare
dificultate.)
Bob: Bine, vreau să termin acum. Unii dintre voi aţi făcut-o foarte bine, toţi aţi făcut-o
cumva. Nu este dificil, dar necesită practică, ca orice altceva. Aţi putea fi înclinaţi să
vă hărţuiţi dacă nu o faceţi perfect. Nu faceţi asta! Realizaţi că tuturor, acum mai
puţin de o oră, vă era frică să intraţi în apă şi acum aţi înotat cu toţii, aţi plutit cu toţii.
Sunteţi grozavi şi toţi veţi învăţa să înotaţi în mai multe feluri, înainte ca luna să se
termine. Practicaţi în seara asta, după ce terminăm, unul cu altul. Exersaţi întâi
plutitul, apoi întoarcerea. Amintiţi-vă, aveţi deja braţele în faţa voastră, aşa că lăsaţi o
mână afară şi aduceţi-o pe cealaltă în timp ce vă întoarceţi. Astfel veţi avea deja o
mână acolo care să vă ajute. Făceţi-o aşa. (Execută o altă întoarcere, foarte încet,
arătându-le cum să o facă cu o singură mână întinsă pe tot parcursul întoarcerii.)
Bine, să terminăm şi veţi exersa mai târziu. (Apoi, Bob face repede patru sau cinci

185
 bazine de crawl australian şi spate, în timp ce grupul îl ovaţionează acum. După ce
iese din apă, spune cu un rânjet): Destul de bine pentru un tânăr de 60 de ani, eh?

Următoarea zi şi mai multe zile după aceea, Bob lucrează cu ei în apă. Ei învaţă să
se întoarcă de pe faţă pe spate, aşa că toţi au alternativa de fiecare dată când se află în apă
adâncă şi sunt obosiţi, să se odihnească plutind pe spate. Aceasta este o tehnică de
supravieţuire, de care au nevoie toţi înotătorii.
Când oamenii învaţă să se relaxeze şi să plutească, astfel încât fiecare celulă a lor
să înţeleagă că plutitul este posibil, încetează să le mai fie frică şi sunt gata să înveţe
mişcări. Bob îi învaţă să înoate pe spate, bras şi pe o parte. El nu este interesat să-i facă
înotători experţi în crawl australian şi nici nu-i va învăţa crawl până când nu vor face
celelalte mişcări suficient de bine pentru a se descurca în apă. În toate aceste tipuri de
înot pot înota cu capul afară din apă, să respire uşor şi să-şi câştige încrederea în ei înşişi.
Când au încredere, se duc spre partea mai adâncă, încet încet, ţinându-se de marginea
piscinei şi apoi înotând uşor înapoi către apa mică. Apoi exersează întoarcerea de pe faţă
pe spate şi plutirea în apa adâncă. La final sunt înotători, încrezători şi capabili să înoate
în apa adâncă.
Acesta este un lucru prin exerciţiu. Este extraordinar să creezi un mediu în care
oamenii se vindecă prin exerciţiu. Bucuraţi-vă!

186
Capitolul 12
Abuzul în copilărie

Adaug acest capitol în noua ediţie a cărţii Schimbând vieţi, deoarece mulţi
terapeuţi cred, în mod fals, că traumele severe din copilărie şi, în special, abuzul sexual
necesită întotdeauna tratament de lungă durată. Vreau ca terapeuţii să cunoască metodele
noastre de scurtă durată de abordare a abuzului din copilărie.

ABUZUL SEXUAL

Lucrând cu clienţii care au fost abuzaţi sexual, contractul este important. În lipsa
lui, terapeutul şi clientul pot rătăci la nesfârşit prin amintirile clientului despre abuz,
trecute şi prezente, fără nici o rezolvare. Noi credem că o astfel de terapie este ea însăşi
un abuz.
Contractul poate fi acela de a-şi reveni de pe urma efectelor determinate de
traumă, cât de repede posibil.

George: Nu cred că am nevoie de mai mult de două şedinţe, dacă eşti de acord. Am văzut
înregistrarea voastră video. Bărbatul ... . Povestea mea ... . (Pauză) Voi începe. Sunt
ca şi bărbatul de pe caseta video, cu excepţia faptului că ... abuzatorul meu a fost o
femeie, nu un bărbat. O mătuşă. Sora mamei mele. Vreau să mă ocup de ceea ce s-a
întâmplat şi să las întâmplarea în urma mea. E foarte dureros, să vorbesc despre asta.
Mary: Bineînţeles. (Mary verifică pe scurt situaţia din viaţa sa actuală şi i se spune că
nu are nici o problemă actuală serioasă, pe care să vrea să o schimbe.) Bine, eşti
gata să mergi în trecut? La tine şi la mătuşa ta? (El încuviinţează.) De unde vrei să
începi?

Nu mulţi oameni sunt aşa de clari ca George, sau atât de deschişi şi de direcţi.
Abuzul sexual poate să nu fie menţionat, să nu fie considerat important, sau să nu fie nici
măcar reamintit până când nu iese la lumină în scenele timpurii, în timpul lucrului
clienţilor, pentru rezolvarea unor probleme actuale: lipsa sensibilităţii sexuale, frica de
străini, refuzul încrederii, depresia, coşmaruri recurente sau lipsa stimei de sine.
Anne este o femeie speriată, timidă, cu puţin succes în viaţă, în ciuda unei
diplome de colegiu şi a unei inteligenţe superioare. Nu crede în puterea ei de a se
schimba şi rămâne o secretară, plătită prost. Visează la o viaţă mai bună, dar nu face nici
un pas ca să-şi transforme visele în realitate. Iniţial, scopul ei este nebulos: să-şi dea
seama ce i-ar face viaţa mai interesantă. Primul ei contract concret este acela de a-şi
câştiga încrederea în sine, de care are nevoie pentru a căuta o slujbă interesantă,
fascinantă. Până acum s-a gândit la anumite slujbe şi apoi i-a fost frică să le solicite. În
timpul celei de-a patra şedinţe, i s-a cerut să se întoarcă, în fantezie, în copilărie.

Mary: Alege un moment când eraţi împreună toţi trei, mama, tata şi tu. Nu ceri ce vrei.
Te simţi speriată, poate, sau lipsită de putere?

187
Anne: (Întâi povesteşte despre serile de sâmbătă, când priveau cu toţii la TV şi nimeni nu
vorbea.) Nu se întâmpla chiar nimic. Nu ştiu.(Tace câteva momente.) Problema nu
este sâmbăta seara. Este duminică dimineaţa. (Vocea ei este foarte slabă şi micuţă.) În
fiecare duminică dimineaţa mama merge la biserică. Cer să merg cu ea, dar, aşa cum
le aşează soarta, ea crede că ar trebui să stau acasă cu tata. Mă ascund în dulap, în
spatele hainelor mamei. Spun „Nu azi“, dar tata mă trage afară din dulap şi ... face sex
cu mine.
Mary: E teribil. Anne, ai fi dispusă să pretinzi că eşti un reporter aflat în acea casă? Fii
acolo, când mica Anne spune „Nu azi“.

Când clientul se confruntă prima dată cu o scenă de abuz sexual, prefer să intre în
scenă ca martor ... reporter, vecin, asistent social ... decât să-şi ia propriul rol ca victimă,
pentru a gândi despre ceea ce se întâmplă, fără a fi copleşit de sentimente. Martorul
descrie scena, ca şi când s-ar întâmpla aici şi acum. Apoi, terapeutul şi martorul discută
împreună, până când ambii sunt mulţumiţi că faptele sunt clare, inclusiv circumstanţele
psihologice relevante pentru copil.
Exemple:

Terapeut: Cred că regula importantă în această casă este „Nu văd nici un rău în asta.“ Se
potriveşte, Don?
Terapeut: Susan, cu o mamă aşa bolnavă, nu e de mirare că mica Susan nu se simte în
siguranţă să-l toarne pe nenorocit.
Terapeut: Judy, în această casă pare că abuzul sexual este singura afecţiune pe care o
primeşte un copil. Mă aştept ca copilul să fie confuz în legătură cu ceea ce este
dragostea şi cu ceea ce este abuzul. Îţi pare adevărat?
Client: Ca vecin ... este diferit. Vezi, am crezut întotdeauna că a făcut-o pentru că era
beat. Dar în această scenă, când sunt vecinul, nu cred că este beat. Cred că este
complet depravat.
Client: E prea greu şi să privesc asta. Am dorit mereu să închid ochii. Poate că atunci
când eram mică, am ţinut ochii închişi şi am pretins că nu era aşa.
Terapeut: Bună observaţie.

După ce terapeutul şi clientul au discutat scena, terapeutul poate aduce un scaun

gol şi poate sugera ca copilul abuzat să fie invitat să li se alăture. Clientul alternează între
a sta pe scaunul său şi pe scaunul copilului, pe măsură ce discută ceea ce spune şi este
important.
Înaintea terminării primei şedinţe de terapie, indiferent dacă este terapie de grup
sau individuală, trebuie alocat timp pentru planificarea a ceea ce va face clientul între
şedinţe. Clientul şi terapeutul discută cum clientul îşi poate reîntări ceea ce a învăţat din
lucru, sau cum îşi va proteja şi ajuta copilul victimă din el. Sau poate abandona lucrul
până la şedinţa următoare.

Mary: George, azi ai expus multă durere. Ce părere ai să-ţi iei o vacanţă de la durerea ta
până la următoarea noastră întâlnire? (George încuviinţează.) Ia scena pe care tocmai
ai descris-o şi micşoreaz-o, până când întreaga scenă poate intra într-o cutie de

188
 pantofi. Oameni mici, scene mici. Acum, imaginează-ţi că legi cutia de pantofi şi o
pui acolo, în spatele fişelor mele. Las-o acolo până săptămâna viitoare. Bine?

La începutul fiecărei noi şedinţe, clientul spune cum a fost şi este apreciat pentru
ceea ce a obţinut. Dacă sunt rezistenţe, clientul şi terapeutul le explorează pe scurt.
Pasul următor este acela ca clientul să fie copilul în scena abuzului. Dacă acest
lucru pare prea copleşitor, clientul poate dori să-şi imagineze că un adult puternic – un
poliţist, sau el însuşi ca adult, sau un atlet favorit – stă în colţul camerei, gata să îl
protejeze. Bineînţeles, toţi clienţii pot părăsi scena în orice moment.
În timpul acestei a doua intrări în scena timpurie, terapeutul şi clientul pot observa
că copilul din scenă are dificultăţi în a gândi, a face sau a simţi. Victimele abuzului
sexual îşi neagă deseori abilităţile naturale de a gândi despre ceea ce se întâmplă cu ele,
de a face ceea ce este necesar pentru a preveni recurenţele, sau de a-şi simţi propriile
răspunsuri emoţionale. Clienţii pot purta cu ei, în vieţile lor de adulţi, vestigii ale acestei
lipse de autonomie în gândire, sentimente şi comportament. Terapeutul şi clientul pot
lucra să rezolve aceste impasuri pe măsură ce apar, sau să le observe, pentru a lucra
ulterior cu ele.
În timpul întoarcerii clienţilor în scenă, ca şi copii, centrarea va fi probabil asupra
vinei şi ruşinii, pe care încă le poartă majoritatea victimelor abuzului sexual din copilărie.
Ele au nevoie să recunoască că nu sunt vinovate. Dacă le-a făcut plăcere actul sexual,
dacă s-au supus pentru a primi cadouri, sau dacă au cerut ca actul abuziv să se repete, nu
sunt vinovaţi. În contextul scenei, clientul, ca şi copil, trebuie să creadă asta. Dacă
clientul continuă să se simtă vinovat, una dintre tehnici este aceea de a cere copilului, în
scenă, să spună „Sunt vinovat“ şi să continue cu această afirmaţie până când este
încheiată şi apoi să ia celălalt scaun şi să spună „Nu sunt vinovat“ şi să continue cu
această credinţă. Poate schimba cele două poziţii până când va realiza că nu este vinovat.
Dacă acest lucru este rezolvat, terapeutul îi poate cere clientului să se întoarcă în
prezent şi să decidă dacă şi-ar condamna „proprii tăi copii“ sau „copiii pe care îi iubeşti“
la vinovăţie pe viaţă.
Dacă clientul este un colecţionar de vini, terapeutul poate merge la altă scenă şi
poate include chiar şi desenul lui Bob cu „spermatozoidul şi ovulul“, pe care el îl dădea
oamenilor care se învinovăţeau pentru propria concepţie. Terapeutul trebuie să aibă în
vedere această problemă până când este rezolvată. Când este rezolvată, clientul reintră în
scenă, îl priveşte direct pe agresor şi crede când spune „Tu eşti vinovat. Eu nu sunt
vinovat. Copiii nu sunt vinovaţi pentru ceea ce le fac adulţii!“.
Ruşinea este la fel de corozivă ca şi vina. Anne a plâns în timp ce povestea ce
vinovată se simţea.

Anne: Ştiam că era greşit. Am fost mereu ruşinată. Eram prea ruşinată pentru a povesti.
Am fost ruşinată toată viaţa, deoarece îmi imaginam că lumea ştia, doar uitându-se la
mine, ce mi-a făcut tatăl meu ... . Eram ruşinată în faţa lui Dumnezeu. Viaţa mea era
ruşinea. (Plânge mult timp.)
Mary: Dă-i înapoi ruşinea tatălui tău. El este cel care ar trebui să fie ruşinat. Nu tu.
Anne: Da, e adevărat. Tată, ar trebui să-ţi fie ruşine. Eu sunt încă ruşinată, dar nu am
greşit cu nimic. Tu ai greşit şi ar trebui să-ţi fie ruşine. Nu sunt vinovată şi sper că, în
curând, nu voi mai fi ruşinată.

189
 Clienţii îşi pot bloca sentimentele. În scena abuzului sexual clienţii au nevoie să
spună „Mi-e frică“ şi să-şi simtă frica; „Sunt trist“ şi să-şi simtă lacrimile; „Sunt
furios“ şi să-şi exprime furia.
Clienţii încep cu emoţia cea mai uşor de exprimat, cea mai aproape de suprafaţă.
Persoana furioasă va începe cu furia şi apoi va percepe tristeţea subiacentă. Persoana
tristă va plânge întâi, înainte de a-şi percepe furia. Terapeutul va folosi orice tehnică
eficientă pentru client, pentru a-i permite clientului să-şi exprime emoţiile, simţindu-se în
siguranţă.
Mai târziu, eu îl susţin pe client să înveţe să-şi exprime sentimentele în mod
autentic. Exprimarea fricii include, de obicei, o voce timidă şi un corp tremurător, dar nu
ţipete, plânsete sau zâmbete. Tristeţea include lacrimi şi o expresie de doliu, dar nu ţipete,
zâmbete sau tremurături. Furia include gesturi puternice, voce puternică şi chiar crize de
nervi, dar nu include lacrimi, zâmbete sau tremurături. Pentru a lucra la demonstrarea
sentimentelor congruente, este de ajutor o oglindă mare.
Oricum, victimele abuzului sexual în copilărie ar trebui felicitate indiferent de
gradul de blocare a sentimentelor pe care l-au simţit şi l-au exprimat anterior. Dacă
terapeutul presează prea insistent pentru sentimente mai intense sau mai congruente,
clientul se poate simţi încă o dată împins în poziţia de victimă.

Mary: Zâmbeşti. Cred că ar trebui să spui „Te urăsc“ fără să zâmbeşti. Încearcă.
Anne: Te urăsc. (Începe să plângă.)
Mary: (Ignorând faptul că ea plânge în loc de a fi furioasă în mod congruent): Bine. Vrei
să spui încă o dată, sau preferi să părăseşti scena deocamdată?

Schimbarea cu Anne s-a petrecut în timpul celei de-a treia vizite în scena sexuală,
când ea a simţit furia pentru prima dată.

Anne: (Ţipând) Te urăsc, tată! Te urăsc. Eşti un animal! (Loveşte şi pocneşte pernele pe
măsură ce îşi strigă furia.) Şi încă ceva! Tu, mamă! Tu, preotule! Intraţi în cameră
chiar acum! Şi cu voi vorbesc! Priviţi la acest bărbat mizerabil. Nici unul dintre voi
nu m-a protejat de el. Nu aţi ştiut, nu? Credeţi că sunteţi nevinovaţi. Ei, bine, dracu să
vă ia, nu aţi încercat să aflaţi ce nu era în regulă la noi acasă. Am încercat să vă spun
amândurora! Acum îmi amintesc. M-aţi împins într-o parte. Sunt furioasă pe voi toţi!
Uau. (Anne mărşăluieşte în susul şi în josul camerei.) Niciodată nu m-am simţit atât
de puternică. Sunt puternică chiar acum. Nu mi-e ruşine! Spun, să vă fie ruşine
tuturor!
Mary: Minunat, minunat lucru! (Se îmbrăţişează. Mai târziu, spre sfârşitul şedinţei,
Mary spune:) Mă întreb cum vei folosi această putere pentru a-ţi căuta o slujbă. Îmi
spui săptămâna viitoare, bine?

Clienţii se întorc în scenele abuzului sexual pentru a lua noi decizii în mai multe
domenii ale vieţii lor. Dacă clientul este suicidar, are nevoie să recunoască „Nu m-am
omorât pentru ce mi-ai făcut, oricât de rău a fost şi nu am să mă omor azi“. Chiar şi
clienţii care nu sunt manifest suicidari beneficiază decizând „Voi avea grijă de mine de
acum încolo şi nu mă voi sinucide accidental sau intenţionat, pentru nici un motiv“.

190
 Alte noi decizii includ:
„De acum încolo, voi găsi oameni de încredere şi voi avea încredere în ei. Nu sunt
toţi ca tine.“
„De acum încolo, îmi voi alege propriii parteneri sexuali. Sunt mare acum şi nu
mai sunt o victimă a abuzului sexual.“
„Voi alege care acte sexuale îmi plac ... . Nu mai eşti în patul meu de-acum
încolo.“
„Azi îmi place sexul, indiferent ce mi-ai făcut tu. Nu mai eşti în patul meu.“
„Pot râde şi pot sări şi pot dansa fără vină, deoarece nu distracţia mea te-a făcut să
mă violezi. Perversitatea ta te-a determinat.“
Pentru a termina acest lucru cu noua decizie, clientul, ca adult, îşi poate imagina
că intră în scenă ca să îi spună abuzatorului „Nu mai eşti important în viaţa mea“. Îi
spune copilului „Vino cu mine. Abuzul s-a terminat. De acum încolo, eu te voi proteja.“
Construirea unui nou părinte va consolida câştigurile obţinute de client. Această
tehnică a fost predată pentru prima oară analiştilor tranzacţionali de către Muriel James.
Clientul îşi creează pentru sine un părinte mai bun decât cel pe care l-a încorporat în
timpul copilăriei.

Mary: George, ai lucrat repede. Două şedinţe, exact aşa cum ai prevăzut. Înainte de a se
termina ora, mai am „un singur lucru“ pentru tine. Creează-ţi o stare a eului de părinte
mai bună.
George: Spune-mi cum, bine?
Mary: Într-un singur fel, întoarce-te în timp încă o dată şi descoperă un George mic şi
fericit, înainte ca mătuşa ta să-ţi fi distrus inocenţa, aşa cu ai spus tu. Găseşte o scenă
în care micul George este fericit.
George: Nu am nici o problemă cu asta. Eram mereu fericit când citeam. Merge?
Mary: Bineînţeles.
George: Scena ... o scenă ... . Sunt într-o căsuţă din copac, într-o livadă abandonată de
lângă casa noastră. Am adus o mulţime de cărţi şi sunt total fericit (George zâmbeşte.)
Mary: Bine. Acum ce zici de asta: Te urci în copac şi te aşezi lângă micul George şi fii
genul de părinte care ţi-ar plăcea să îl fi avut el.
George: (Vorbeşte cu băiatul despre numeroase aprecieri ... note; abilitatea de a citi, etc
... şi îi spune că este un copil drăguţ. Apoi, cu puţin ajutor din partea terapeutului.)
Te iubesc. Uau, asta e nouă. Nici nu ştii ce nou pare. O voi spune din nou. George, te
iubesc. Eşti genul de copil al cărui tată mi-ar plăcea să fiu. (Plânge) Nu sunt trist.
Acestea sunt lacrimi bune.

În acest moment, eliberat de efectele abuzului, clientul va alege acţiuni reale ca să

facă faţă abuzatorului din trecut. Prefer ca clientul să aştepte până la sfârşit, pentru ca
„schimbarea abuzatorului“, sau „pedepsirea abuzatorului“ să nu se substituie nevoii noii
decizii. Cu toate acestea, dacă există o cât de mică posibilitate ca abuzatorul să abuzeze
în prezent de alţi copii, ar putea fi necesar să fie contactate imediat autorităţile locale.
Clientul poate alege să îl dea în judecată pe abuzator, să-l confrunte direct, să
spună altor membri ai familiei despre abuz, sau să lase să treacă.

191
 ABUZUL FIZIC

Cei abuzaţi fizic ar fi putut fi torturaţi în copilărie de părinţi, de fraţi mai mari, sau
de alte rude. În familiile „bune“ copiii sunt pălmuiţi, bătuţi la fund, ciupiţi şi bătuţi ca
pedeapsă pentru comportament nepotrivit. Sunt gâdilaţi sau luaţi la trântă împotriva
voinţei lor. Toate astea, indiferent de motive, sunt abuzuri. Când adulţii neabuzivi din
familie nu opresc abuzul, sunt vinovaţi la contribuirea acestuia.
Ca şi în terapia abuzului sexual, victimele abuzului fizic se întorc la scenele
timpurii pentru a aduna fapte, pentru a simţi emoţii care au fost blocate şi pentru a
recunoaşte că abuzatorul şi cei care privesc sunt vinovaţi, dar nu şi victima; copilul
abuzat fizic nu este niciodată vinovat. Indiferent de ceea ce greşeşte un copil, nici un
copil nu instigă şi nu merită pedeapsa fizică dureroasă.
O decizie „de a nu se sinucide“ poate fi prima prioritate, deoarece clienţii abuzaţi
fizic sunt deseori suicidari încă din copilărie. În timpul bătăilor, chiar încă dinainte de a
şti înţelesul real al cuvântului, ei îşi doresc să fie morţi. Aceste dorinţe tragice pot rămâne
„în oase“, chiar dacă vieţile lor adulte sunt bogate şi potenţial fericite.
Pentru a decide să trăiască, clientul intră într-o scenă imaginară în care are loc
abuzul fizic şi spune: „Nu mă voi sinucide indiferent cât de mult sufăr“. Copilul nu se
sinucide în copilărie, în ciuda fricii, durerii, umilinţei şi lipsei de dragoste. Copilul nu se
sinucide chiar dacă nonabuzatorul cel mai iubit nu face nimic pentru a opri abuzul.

Client: Era aşa de îngrozitor. Tata pocnindu-mă şi lovindu-mă şi mama răsucindu-şi

mâinile. Şi când mă duce la spital, îi spune doctorului că nişte băieţi mai mari au
făcut-o şi eu trebuie să spun că nu ştiu cine sunt. Ăsta nu a fost cel mai rău moment.
Corpul meu e speriat ... . Dar s-a terminat şi eu am supravieţuit. Nu m-am băgat eu
în asta. Nu o voi face acum.

După ce iau decizia de a nu se sinucide, clienţii abuzaţi fizic găsesc în ei un

nucleu fericit, sănătos, curajos, pentru a demonstra că: „Sunt demn de iubire, chiar dacă
am fost tratat atât de rău“.
Clientul va lua o nouă decizie pentru orice decizie timpurie care stă în calea unei
vieţi fericite, cum ar fi deciza de a nu mai simţi niciodată, de a nu-şi mai arăta niciodată
sentimentele, de a nu avea niciodată prea mult succes, de a nu fi niciodată mai puţin decât
perfect, de a nu mai iubi niciodată, de a nu mai avea încredere niciodată sau de a nu mai
fi niciodată apropiat de o altă fiinţă umană.
Apoi clientul poate intra în scenă ca un salvator eficient, spunând copilului „Am
să te iau de aici! Te iubesc. De acum încolo eu o să am grijă de tine. Voi aranja viaţa
noastră astfel încât să nu mai tolerăm suferinţa ... nu vom mai fi victime.“
Cei care abuzează copii au fost la rândul lor abuzaţi şi s-au identificat cu agresorii
lor. Aceşti clienţi trebuie să decidă „Nu voi mai trata niciodată o altă persoană în felul în
care am fost tratat eu“. „Niciodată, indiferent de circumstanţe, nu voi mai abuza de
proprii mei copii sau ai altora.“
Copiii mari îşi dau în judecată părinţii pentru abuz sexual. Devine aproape la fel
de periculos să abuzezi sexual de proprii copii ca şi să abuzezi sexual copiii vecinilor.
De-abia aştept ziua în care a-ţi bate proprii copii va duce la pedeapsa cu închisoarea,

192
pedeapsă la fel de lungă ca şi pentru a bate copiii vecinilor. Pentru acest motiv, nu-mi pot
risipi simpatia faţă de adulţii care sunt daţi în judecată pentru că şi-au torturat fizic copiii.
Cred că martorii care nu au oprit abuzul ar trebui chemaţi în astfel de procese.
Dacă abuzul fizic este comis de poliţie sau de profesori, părinţii ar trebui să
deschidă imediat procese, deoarece o pierdere potenţială şi semnificativă de bani ar putea
convinge oficialităţile să oprească sancţionarea abuzului. Ca şi în cazul abuzului sexual,
abuzatorii nu ar mai trebui lăsaţi să continue să lucreze cu copii.

ABUZUL EMOŢIONAL

Când un copil este criticat, umilit sau batjocorit, acel copil suferă un abuz
emoţional. Când un copil este ignorat sau nu este plăcut în mod tacit, şi acesta este abuzat
emoţional. Ca şi în cazul tratamentului celor abuzaţi sexual şi fizic, victimele abuzului
emoţional au nevoie de ajutor pentru a-şi dezvolta un sentiment al valorii de sine şi un
părinte funcţional pentru a avea grijă de sine.
Când se întorc în scenele timpurii, aceştia sunt încurajaţi să răspundă verbal,
pentru a se energiza şi pentru a respinge mesajele abuzive.

Client: Spui că sunt prost. Tu eşti prost. Nu mă pot gândi la ceva mai prostesc decât să
umileşti un copil care are probleme în a învăţa să citească. Eşti prea prost pentru a fi
profesor!
Client: Spui că m-am născut rău. Când mi-ai spus asta, ai fost o mamă rea pentru mine.
Client: Bunico, nu mai ascult nici o vorbă de-a ta! Taci din gură!

Clienţii iau noi decizii: voi trăi, voi creşte, voi avea încredere, voi iubi. Deosebit
de importantă este decizia de a-şi recunoaşte propriile succese, în loc de a se critica
pentru micile imperfecţiuni. Uneori este util să fie înţeleşi cei care au abuzat emoţional de
ei.

Terapeut: Lasă-mă să vorbesc cu mama ta. Cum o cheamă?

Jane: Elaine.
Terapeut: Fii Elaine şi stai pe scaunul ăsta gol. (Pacientul se mută.) Acum, Elaine, aş dori
să răspunzi atât de onest pe cât poţi tu. În primul rând ... de ce a fost atât de greu să
creşti un copil, astfel încât a fost aproape mai mult decât ai putut duce?
Jane fiind Elaine: Nu aveam bani. A trebuit să o întreţin pe Jane şi pe fratele ei şi
nenorocitul ei de tată apărea doar când avea nevoie de bani.
Terapeut: Asta e greu. Ai avut o viaţă grea. Înainte de a deveni mamă viaţa ta era bună?
Elaine: Pe dracu! Trebuia să am grijă de toţi picii micuţi ai mamei, în timp ce mama
lucra.
Terapeut: Aşa că ai crescut urând copiii. Înseamnă că Jane a înţeles greşit cum au stat
lucrurile toţi anii aceştia. Ea a crezut că era ceva în neregulă cu ea. Nu era nimic în
neregulă cu ea. Necazurile în familie veneau de la faptul că tu ai avut o viaţă
groaznică.
Jane: Iah, cred că e adevărat. (Zâmbeşte) Aşa e, e adevărat. Şi chiar dacă aş fi fost un
copil perfect, nu cred că m-ar fi vrut.

193
Terapeut: Da, a primit o lovitură groaznică în viaţă. Şi apoi, a continuat tot aşa,
creându-şi pentru sine o viaţă groaznică.
Jane: Deci, întrebarea este voi continua să merg pe acest nenorocit de drum, creîndu-mi o
viaţă nenorocită pentru mine? Cine ştie? (Plânge) Cred că, mai mult sau mai puţin,
din cauza asta mă aflu aici.

Clienţii se pot amuza învăţând să substituie critica de sine cu afirmarea de sine.

Multe tehnici uşurele, dar eficiente, sunt enumerate în Capitolul 5. Fiecare terapeut şi
client se poate gândi la mult mai multe.
Unii clienţi abuzaţi emoţional cresc uitându-se după alţii pentru a-i abuza. Ei spun
unei persoane fără locuinţă „Ia-ţi o slujbă, idiotule“. Strigă „Ce ai, eşti orb?“, când un
copil se loveşte de ei. Insultă lesbienele şi homosexualii. Îşi umilesc propriii copii sau
proprii studenţi. Nu-şi amintesc cum e să fii mai mic, mai încet, mai impulsiv sau
imperfect. Şi-au pierdut empatia pentru umanitatea din oameni.
În loc de a critica astfel de clienţi pentru că sunt abuzivi cu alţii (care, binenţeles,
sunt percepuţi de clienţi ca încă unul care îi critică), terapeutul are nevoie să-i înveţe pe
clienţi să înceteze să se critice. Pe măsură ce clienţii învaţă să se respecte, este mai uşor
pentru ei să înveţe să-i respecte pe alţii.

194
Capitolul 13
∗
Cum să prinzi peşte:
Implementarea unei noi decizii
BOB GOULDING

În 1949 m-am mutat în Dakota de Nord, iniţial ca să ţin locul unui prieten, dar
apoi ca să rămân. Am lucrat din greu cu el ca să dezvoltăm un cabinet de medicină
generală şi pentru a satisface nevoile de sănătate ale unei populaţii de opt mii de suflete
împrăştiate pe şaizeci de mii de mile pătrate. Într-o zi de primăvară târzie, un prieten
bancher, Don Stewart, mi-a spus „Doctore, munceşti prea mult. Ai nevoie să mergi la
pescuit.“ „La dracu, Don“, i-am replicat. „Până acum, pentru mine, pescuitul a însemnat
să scap nişte viermi în East River, în New York, când aveam şase ani, să arunc nişte
bucăţi de cozi de mătură pe jos pe aleea unchiului meu, când aveam zece ani şi să fiu
stropit de un sconcs pe Lacul Mendota din Madison, când aveam optsprezece ani. Nu ştiu
să pescuiesc.“
„Sun un bun pescar la muscă“ a spus Don. „Te voi învăţa eu. Hai să conducem
până jos la Sand Creek în Wyoming în acest weekend şi să prindem nişte păstrăvi“.
Aşa că m-am dus la pescuit. A fost cum am prevăzut, nu am prins nici un peşte,
dar am învăţat ceva şi, pe parcursul celor douăzeci de ani, până când a murit Don, eu şi el
am mers la pescuit aproape în fiecare an - în Yellowstone, sus lângă Glacier, în Dakota de
Nord şi de Sud, la Lacul Alligator şi pe Râul Indian în Florida şi în alte câteva locuri. Am
învăţat tot ce era de învăţat despre pescuitul păstrăvilor..., despre muşte, cum să le legi,
cum să le prinzi pe fir, cum să legi un fir conic, ce fel de băţ de undiţă să foloseşti, ce fel
de undiţă de aruncat să foloseşti, cum să mergi în apă contra curentului, cum să foloseşti
muşte uscate, fiind în apă contra curentului, cum să foloseşti muşte ude, cum să te
instalezi într-un curent mare, ca cel din Yellowstone sau Madison, cum să arunci
împotriva vântului. Am învăţat cum să mă uit după pontoane, cum să folosesc ochelarii
Polaroid ca să văd cum se înalţă peştii, cum să mă descurc cu o undiţă care pluteşte la
suprafaţa apei şi să o menţin la linia e plutire, cum să nu dau altor pescari informaţii
∗
secrete, cum să le obţin pe ale lor  (cu toate că cuvântul „râmă“ nu este un cuvânt OK
pentru pescarii care pescuiesc la muscă) şi cum să nu fiu uneori purist, când mi-e foame
şi singura mâncare din apă este peştele neprins care nu a muşcat muştele. Am învăţat să
folosesc toate undiţele ascuţite la ambele capete şi puteam, de obicei, să-mi arunc undiţa
într-o cutie mică, indiferent de vânt, de la aproape orice distanţă rezonabilă. Am învăţat
cum să evit să plesnesc apa la aruncarea din spate şi cum să evit să prind copacii şi iarba
din spatele meu. Am învăţat cum să evit să mi se vadă umbra, pentru a nu lăsa păstrăvii
să mă vadă.

„Cum să prinzi peşte” a fost spusă pentru prima dată participanţilor la un workshop de weekend în
septembrie 1969, la o săptămână după vacanţa de pescuit. Mai târziu, Bob a scris povestea pentru a fi
publicată în The Power Is in the Patient. De-a lungul timpului a fost un exemplu clasic pentru
implementarea unei noi decizii, ca şi un portret minunat al acestui om entuziast.
∗
Joc de cuvinte:
to worm out = a smulge secrete;
worm = vierme, râmă (n. trad.)

195
 Am învăţat o grămadă de lucruri. Cred că am prins puţin mai mulţi peşti decât un
ignorant, dar, cu toate cunoştinţele mele, nu am prins niciodată cu adevărat mulţi peşti.
După un timp, prietenii şi familia mă întâmpinau la întoarcerea de la Yellowstone, sau de
la Canionul Spearfish, sau de la Big Bend cu „Ei bine, tată (sau doctore), câţi ai prins de
data asta, ha ha ha“. De obicei, Don prindea de zece ori mai mulţi. Am început să primesc
o grămadă de atenţii pentru că nu prindeam peşte şi să râd de mine, contrar propriilor
mele interese.
Odată, fiul meu de trei ani, Phil un prieten adult şi cu mine am mers la dig să
prindem plevuşcă şi fiul meu a venit acasă cu veştile: „Eu am prins trei peşti, Al a prins
un peşte şi tata nu a prins nici un peşte, ha ha ha“.
Şi aşa a fost mereu. Don a murit în 1967 şi eu nu am mai fost la pescuit deoarece
distracţia reală fusese pentru mine compania, statul în cort şi discuţiile din jurul focului
de lângă cort. Distracţia era reprezentată de friptul peştelui, de băutul whiskey-ului până
târziu în noapte, de filozofarea până ce focul se stingea, de a merge de colo colo să
pescuim, până când veneau turiştii şi apoi să stăm pe spate la soare, urmărind păsările
cum zboară, ascultând cufundacii, admirând elanii maiestuoşi bând din Râul Madison.
Nu am mai fost la pescuit până în vara lui 1969, când cei doi băieţi ai mei, Phil şi
Harry, au sugerat să mergem noi trei. Mi s-a părut grozav şi ne-am făcut planurile.
„Dar de data asta“, am exclamat, „voi pescui partea mea de peşti. Nu e nici un
dubiu în legătură cu asta, m-am decis.“
Asta avea legătură cu lucrul pe care Mary şi cu mine îl făceam cu Noile decizii.
Mulţi dintre noi, tineri fiind, am învăţat cum să supravieţuim şi cum să ne descurcăm
acceptând cererile nebuneşti care ne-au fost făcute. Ca adulţi, lăsăm ca aceste decizii
timpurii, iraţionale (acum) să ne conducă vieţile. Eram conştient că, într-un fel, decisesem
să nu prind peşte şi cu toate că nu eram conştient de toate semnificaţiile acestei decizii,
ştiam că trebuie să schimb această decizie, dacă voiam să aduc acasă peştele. De
asemenea, în acel moment eram falit, datorită unei investiţii falimentare într-o companie,
după douăzeci de ani de practică privată ca generalist şi psihiatru şi aveam o bănuială că
peştii mei şi finanţele erau oarecum legate de aceeaşi decizie timpurie, care era împotriva
propriilor mele interese.
Aşa că ne-am făcut planurile să mergem la pescuit în timpul celor două săptămâni
dintre Ziua Muncii şi Festivalul de Jazz de la Monterey. Mi-am anunţat partenerii şi am
trecut să o văd pe bătrâna mea mamă, să îi dau de ştire că s-ar putea să nu o văd câteva
săptămâni şi că mergem la pescuit.
„O, Bob, eşti imposibil“, a exclamat ea. „Nu prinzi niciodată nici un peşte!“
Apoi am auzit conexiunea.
„Nu eşti capabil să pescuieşti, ha ha ha!“ (Presupun că nu sunt capabil.)
„Nu ai timp de distracţie!“ (Presupun că nu am.)
„Nu fi copilăros!“ (Nu voi fi.)
„Nu ştii nimic despre bani!“ (Presupun că nu.)
„Aşa că lucrează din greu.“ (Îhî.)
O întreagă serie de injoncţiuni cu care am decis să mă descurc. Nu fi copil; Nu te
distra; Nu face bani; Nu prinde peşte. Dar lucrează. Şi cu norocul tău, ar fi bine să lucrezi
din greu.
Am ştiut atunci că urma să-mi schimb viaţa... să prind peşte, să mă distrez, să am
timp pentru mine, să mă bucur de lucrurile pe care le doream. Şi să nu-mi pierd prietenii,

196
să nu-mi pierd banii, să nu pierd peşii, să nu pierd aproape totul, aşa cum făcusem. Gata,
gata, gata! Luasem decizia: „Voi prinde peşte!“
Aşa că, în vinerea dinaintea Zilei Muncii din anul 1969, am plecat către
Yellowstone. Am mers până la Bay Bridge când mi-am amintit că mi-am uitat cizmele de
pescuit acasă - prima scăpare din noua mea decizie de a prinde peşte.
Cum dracu poate pescui un om în apele iuţi de la Gibbon sau Truckeee sau în
apele reci de la Yellowstone fără cizme de pescuit? Dar, stai, m-am gândit, îmi pot
permite să-mi cumpăr o nouă pereche de cizme şi, în plus, am vrut mereu o pereche nouă
de cizme cu talpă de pâslă, ca cea pe care i-am cumpărat-o cadou lui Don Stewart acum
cincisprezece ani, de ziua lui, dar pe care nu mi le-am luat niciodată (o altă cale de a nu
prinde peşte?), cu toate că am alunecat de zeci de ori pe stânci. (Cine poate pescui stând
aşezat în curent?) Aha, m-am gândit, acum încep să văd cum nu am prins peşte. Am căzut
în fund în curent din lipsa încălţărilor sigure. Am căzut în fund în unele relaţii personale,
de asemenea, toate astea ca să nu mă distrez, ca să nu mă bucur şi ca să nu mă eliberez de
griji. Deci, dacă lucrurile ar fi mers prea bine, cum m-aş mai fi lăsat să lucrez din greu?
Înţeleg!
Am ajuns la Yellowstone în seara de Zilei Muncii. Toţi turiştii împachetau şi până
a doua zi parcul ar fi fost gol, cu excepţia noastră, a pescarilor. Primul lucru de dimineaţă,
am condus până în partea vestică a Yellowston-ului, mi-am cumpărat cizmele mele cu
talpă de pâslă şi o pereche de ciorapi pentru cizmele de pescuit şi m-am întors bucuros la
încrucişarea Madison ca să prind primul peşte.
Am prins rapid jumătate de duzină de păstrăvi, aruncându-i înapoi deoarece
aveam la dispoziţie toată ziua ca să pescuim şi o limită de trei peşti de persoană.
Dintr-o dată peştele nu a mai muşcat. Phil şi Harry încă prindeau. Ce, ce, ce
greşeam? M-am uitat la musca mea. Musca era OK. M-am uitat la vergea şi la undiţa de
aruncat. Vergeaua OK, undiţa plutea. M-am uitat la fir. Aha! Firul meu de aproape trei
metri era acum de doi metri cu tot cu musca legată şi cu scurtarea de fiecare dată. Scoate
un nou fir, aruncă-l pe ăla vechi (în buzunar, ca să leg mai târziu firul ascuţit), pune-l
pe-ăla nou. O nouă muscă legată şi înapoi la prins peşte. Grăbeşte-te! Îmi fac decizia să
funcţioneze!
Mai târziu am decis cu toţii că peştele nu mai muşca aici. La revedere băuturică,
sau burta plină de peşte sau soare care să ne încălzească, aşa că am ieşit la mal. Am
început prin a sugera să ne întindem pe iarbă cu o bere rece, dar apoi mi-am amintit că
distracţia acestei excursii era să prindem peşte, nu să filozofăm la o bere. Ne-am întors la
Gibbon, unde defileul este adânc, soarele apune târziu, apa curge repede şi şmecherii stau
în adâncimi întunecoase, dar se ridică leneş să înghită momeala strălucitoare. Am condus
spre terenurile de picnic pe malul Gibbonului, o jumătate de milă de cursuri înşelătoare,
mai jos de căderile de apă zgomotoase... o jumătate de milă pe care Stewart se lupta
întotdeauna, în timp ce eu pescuiam leneş în apele puţin adânci de lângă drum, prinzând
nu mai mult de doi peşti, cât o palmă. Don se întorcea cu doi sau trei peşti, de jumătate de
metru şi cu cozile celor pe care îi aruncase înapoi.
„Nu şi acum“, spuse pescarul. „De data asta voi merge şi eu sus să prind câţiva
peşti din cei mari.“ Am mers contra curentului toţi trei, unul lângă altul, prin apa mică,
dar rapidă, prinzând câţiva peşti şi aruncându-i înapoi. Când am ajuns la partea dificilă,
Phil s-a dus pe partea dreaptă, eu sus pe stânga, ca să pescuiesc printre pietre, în timp ce
Harry a fost de acord să ne urmeze şi să pescuiască într-un loc mai liniştit. În timp ce

197
eram în dreptul cascadelor, cam la 130 de metri mai jos, am strecurat fiecare câte un
păstrăv de aproape o jumătate de metru în coşurile noastre şi am pierdut mai mulţi printre
picioare. Apoi am prins în undiţă un barosan. Aveam un fir doar pentru un kilogram şi
jumătate aşa că a trebuit să-l obosesc, ca să nu îl pierd ... şi l-am obosit, peste stânci şi
prin adâncuri, udându-mă până la gât, dar ţinându-mă tare până când s-a pus problema
cine va obosi primul. Decizia lui era de a supravieţui; a mea era să prind peşte. Când îl
puneam în plasă, am auzit un zgomot de aprobare şi cornuri suflate şi, uitându-mă în sus,
am văzut turişti aliniaţi pe peretele de pe vârful Cascadei Gibbon, aplaudându-mi lupta şi
captura. Primeam aprecieri pentru că prindeam peşte, nu pentru că nu prindeam!
Şi aşa a fost două săptămâni! De fiecare dată când pescuiam şi ratam, mă uitam să
văd ce făceam să rămân în vechea, şi nu în noua decizie. Uneori aveam o muscă neagră,
cu o haşură verde. Nici un păstrăv nu muşcă de la o muscă neagră care pluteşte, când în
jur sunt doar muşte verzi, care plutesc. Uneori îmi aruncam undiţa în copaci şi îmi
petreceam timpul în copaci, unde nu sunt peşti, în loc de a sta în apă, acolo unde sunt.
Uneori, dacă eram obosit, împroşcam cu noroi când mă redresam, speriind peştii
curcubeu prudenţi. Aşa că mă opream, mă odihneam şi prindeam peşte. Uneori, pe
pajişte, uitam şi-mi lăsam umbra să cadă pe pârâul liniştit şi apoi mă apropiam dinspre
răsărit şi-mi aruncam musca, îndoind-o şi lăsând-o să plutească uşor, pentru a-l necăji pe
maroniul atent până când, thrrp... îl prindeam. Ce bucurie! Am prins mai mulţi peşti în
două săptămâni decât în douăzeci de ani. Şi încă prind peşti.

Capitolul 14

198
Concluzie
Luarea noii decizii este mai degrabă un început decât un sfârşit. După luarea noii
decizii, persoana începe să gândească, să simtă şi să se comporte într-un fel nou. În acest
moment poate decide să-şi încheie terapia. Noi aplaudăm această alegere. Filozofia
noastră despre tratament este că terapia ar trebui să fie condensată şi rapidă, pe cât este
posibil şi că încheierea este un triumf, ca absolvirea. Ori de câte ori este posibil, preferăm
ca clienţii să-şi experimenteze noile lor decizii fără terapie adiţională şi să se întoarcă în
terapie doar dacă întâmpină dificultăţi. De asemenea, le spunem clienţilor că nu trebuie să
găsească dificultăţi ca să fie în contact cu noi. Ne fac plăcere telefoanele şi scrisorile lor,
ca să ne anunţe victoriile lor şi îi încurajăm ca să ne viziteze.
Deoarece preferăm tratamentul de scurtă durată, am fost foarte mulţumiţi de
formatul de tratament pe care l-am dezvoltat, cu workshop-uri de weekend, de o
săptămână, de două săptămâni sau de patru săptămâni. Când workshop-ul se termină,
lucrul este gata. Recunoaştem că acesta nu este un tratament potrivit pentru unii clienţi şi
că, de asemenea, majoritatea terapeuţilor practică în special terapia neîntreruptă.
Indiferent de formatul terapiei, credem că clientul trebuie să fie încurajat să termine când
şi-a făcut schimbările personale pe care doreşte să le facă şi că ar trebui să fie bine primit
înapoi, dacă întâmpină dificultăţi pe care nu ştie să le rezolve de unul singur. Acest mod
de lucru minimalizează riscul dependenţei şi problemele transferenţiale.
Când un client e gata să încheie, îi cerem să-şi închidă ochii şi să pretindă că se
află în propria casă. „Concentrează-te asupra ta. Reaminteşte-şi noile decizii pe care
le-ai luat. Cum le pui în practică? În ce fel eşti diferit? Adu-ţi familia în scenă dacă
doreşti ... sau stai singur. Indiferent de alegere, observă schimbările pe care le faci în
modul în care simţi ... în modul în care gândeşti ... în modul în care te comporţi“. Îi
cerem apoi să se imagineze la o cină de familie, cu întreaga familie prezentă. „Îi vezi pe
ceilalţi din familia ta? Cum interacţionaţi? Ei observă schimbările tale? Ţi-i imaginezi
mulţumiţi sau nemulţumiţi? Dacă schimbările pe care ţi le imaginezi că le observă sunt
schimbările pe care tu nu doreşti ca ei să le observe, cum vei arăta schimbările pe care
vrei ca ei să le observe? Nu le spune schimbările, demonstrează-le!“ Persoana ne
informează. „Întoarce-te din nou în casa ta. Vezi dacă acolo există vreo modalitate, orice
modalitate prin care tu să-ţi permiţi ţie sau altor persoane să te convingă să renunţi la
câştigurile pe care le-ai obţinut în terapie?“
Îi cerem apoi clientului să se imagineze la lucru şi îi punem aceleaşi întrebări
despre sine şi despre cei de la lucru. Dacă clientul simte dificultăţi în fanteziile sale,
facem un nou contract şi lucrăm cu el ca să-şi rezolve dificultăţile. Dacă clientul nu
realizează că ceilalţi ar putea fi nemulţumiţi, ne oferim opiniile. De exemplu, o femeie
care a depins de mama sa pentru sfaturi este acum destul de încrezătoare în sine; mama ar
putea fi nefericită. Dacă un client nu descrie soluţia sa la o problemă cunoscută de noi, îi
aducem acest fapt în atenţie:

Bob: Îmi place fantezia ta despre cum vei fi. Cum e cu fiul tău? Nu l-ai menţionat. Cum
vei reacţiona dacă va veni acasă beat şi va cere bani împrumut?
Ord: Am lucrat asupra atâtor probleme şi am făcut atât de multe, am uitat să vă spun
despre Ed. După cum ştiţi, el e bine acum. Dacă bea din nou şi vine acasă ... asta e
problema lui. El ştie ... am vorbit cu el ... treaz e binevenit. Şi am renunţat definitiv să

199
 mai fiu consilierul său ineficient, pe teme de alcool. Dacă nu mai bea, îmi poate cere
bani şi poate îi voi da. Partea importantă este că nu sunt vinovată în legătură cu ceea
ce face cu viaţa lui şi nu sunt responsabilă.
Bob: Bine!

Pat care a luat o nouă decizie în timp ce se imagina în magazinul de dulciuri al

părinţilor săi, a crezut că părinţii ei nu vor reacţiona bine la schimbările ei.

Mary: Pat, sunt uimită de tine. Când ai venit prima oară, te învinovăţeai atât de mult
pentru viaţa ta. Erai un fel de pară ţepoasă. Acum eşti fericită şi simpatică. Cum vei
face să rămâi aşa?
Pat: M-am gândit la asta şi am câteva idei.
Mary: Grozav! Fii acasă şi spune-ţi ideile. Spune ce faci şi ce simţi diferit.
Pat: Bine. Sunt acolo (Pauză) Sunt bine. Sunt părinţii mei. Nu, sunt bine chiar şi atunci
când vin în vizită părinţii mei. Ei nu ştiu că ar fi putut fi fericiţi în magazinul nostru.
Când tatăl meu începe să se plângă despre toate ... despre mine ... eu, pe tăcute ... PE
TĂCUTE ... îl voi înţepa când mă înţeapă el. (Chicoteşte) Când e sarcastic, voi
pretinde că sug o acadea cu zmeură. Ăsta era un lucru care îmi plăcea acolo unde
trăiam ... acadelele.

Uneori Bob dă clienţilor formula sa „ghici ce am în mână“, pentru modificarea

comportamentului familiei şi prietenilor.

Bob: Bine, aud că eşti obosită de plângerile ei. Îţi voi spune ce să faci, dacă îmi promiţi să
nu spui da, dar.
Dana: (Râde) Bine.
Bob: Întâi, când mama ta începe să se plângă, întreab-o „Mami, ce s-a întâmplat bine
azi?“ Dacă continuă să se plângă, întreab-o „Dar altfel, cum te simţi?“ Dacă asta nu
funcţionează, spune „La revedere“. Şi pleacă. Când începe să înveţe să-ţi spună ce s-a
întâmplat bine, felicit-o ca dracu.

De asemenea, îi avertizăm pe clienţi să nu se întoarcă acasă ca terapeuţi de familie

neplătiţi şi nedoriţi.

Mary: Toţi veţi pleca în două ore. Vreau să vă dau un sfat. Nu faceţi terapie cu familia şi
cu prietenii voştri. Amintiţi-vă că în timp ce voi eraţi aici, simţindu-vă bine şi făcând
mari schimbări, ei erau acasă făcând aceleaşi lucruri vechi şi stupide. Nu vor fi
încântaţi să înveţe de la voi că nu există „nu pot“, ci „nu vreau“, sau că nimeni nu îi
poate face să simtă. Nu se vor schimba doar pentru că le veţi desena o diagramă a
jocului pe care îl joacă. De fapt, dacă oricare din voi vă veţi psihanaliza familia, veţi
∗
juca jocul pe care eu îl numesc „analiză ostilă“ – veţi analiza având ca motiv
subiacent ostilitatea. „Nu sunt furios pe tine, dragă, dar lasă-mă să-ţi arăt cât de
bolnavă eşti!“ Şi voi terapeuţii, tindeţi să fiţi cei mai răi ofensatori. Doamne, este
destul de rău să fii copil, darămite să fii fiul sau fiica unui terapeut! Deci, încetaţi să
vă analizaţi familiile şi în schimb iubiţi-le.

hostalysis, in original (n. tr.)

200
Bob: Îhî. Sunt de acord. Nu ardeţi complet când ajungeţi din nou în atmosfera terestră.

Pentru unele probleme, noua decizie este suficientă. Acest lucru este adevărat,
îndeosebi pentru fobii. Când o persoană renunţă la a mai fi speriată şi are succes într-o
situaţie reală, va rămâne fără frică. În zece ani de vindecare a fobiilor, nimeni nu a mai
raportat că a simţit aceeaşi fobie din nou. Mulţi, odată ce au renunţat la o fobie, au încetat
în mod spontan să se sperie în alte situaţii.
După ce a fost luată o nouă decizie, mulţi clienţi vor să o fixeze, astfel încât, în
momentele de stres, să nu recadă în vechile comportamente şi sentimente. Iau acasă poze
cu ei zâmbind la sfârşitul şedinţei, cumpără o păpuşă banală care să reprezinte grijile lor
vechi, nefolositoare sau îşi agaţă desenele lui Bob cu „spermatozoidul şi ovulul“ pe
pereţii din dormitor. Un client a strâns de la membrii grupului aprecieri semnate pe o
bucată mare de carton, pe care a agăţat-o în spatele biroului său, cu titlul: ASTA AU
GÂNDIT EI DESPRE MINE ÎN CALIFORNIA. O femeie a cumpărat un vas de cristal
pentru lacrimi care să-i amintească că a terminat-o cu pseudo-tragediile familiei ei.
Uneori clienţii au nevoie să înveţe noi abilităţi pentru a-şi intensifica noile decizii.
Să renunţi la o frică de apă este un bun început, dar persoana are nevoie să înveţe să
înoate bine, ca să fie în siguranţă în apă. Bob avea abilităţile necesare pentru a fi un bun
pescar la muscă, dar a avut nevoie să exerseze ca să se descurce cu aceste abilităţi.
Temele pentru acasă sunt folositoare pentru orice client, între şedinţele de terapie
şi după luarea noilor decizii. Felix Smith, un terapeut, lucra cu un cuplu de homosexuali,
foarte grijulii unul cu celălalt şi drăguţi, care au venit la această primă şedinţă deoarece
erau din ce în ce mai frustraţi unul de celălalt. Fiecare se plângea că celălalt bărbat nu îl
ascultă.
Către sfârşitul orei, Felix a spus „Văd o pasăre imaginară bătrână şi înţeleaptă pe
o stinghie sus, în colţul camerei. Ea ştie care este problema voastră. Amândoi aveţi
nenumărate experienţe de a nu fi fost ascultaţi în copilărie“. Ei au încuviinţat. „Aşa că
acum, amândoi sunteţi atât de speriaţi că aţi putea fi ascultaţi, că nu mai aveţi energie
pentru a asculta. Ar putea fi adevărat?“
Au rânjit, înţelegând că pasărea imaginară a lui Felix ar fi putut avea dreptate.
Nu mai rămăsese timp din oră pentru mai mult lucru, aşa că Felix le-a dat pur şi
simplu o temă. „Până la noua şedinţă, fiecare dintre voi exersaţi cinci minute pe zi o
ascultare neântreruptă a celeilalte persoane.“ În acest fel, fiecare bărbat s-ar fi asigurat de
cinci minute de vorbire, timp în care celălalt urma să asculte.
Când cuplul a venit pentru următoarea şedinţă, erau în extaz. Această simplă temă
determinase o diferenţă enormă în relaţia lor. Au spus că nu mai au nevoie de terapie.
Câteva luni mai târziu, când Felix mergea pe trotuar lângă casa sa, o maşină a oprit brusc
şi un bărbat a sărit din maşină, strigând „Vreau să-ţi mulţumesc din nou! Încă ne ascultăm
unul pe celălalt şi viaţa noastră e minunată!“ Celălalt bărbat, de la volan, a făcut cu mâna
în semn de apreciere. Apoi cuplul a plecat mai departe.
Clienţii care iau o nouă decizie de a trăi pot avea sau nu nevoie de terapie
adiţională după luarea noii decizii. De obicei au, pentru a lua alte noi decizii ... să fie
apropiaţi, să aibă succes, sau să iubească bucuria. Clienţii care au probleme în a avea
încredere în alţii, ca şi clienţii care nu au avut niciodată relaţii emoţionale apropiate, pot
beneficia de terapie de lungă durată sau intermitentă, în timp ce caută relaţii de prietenie
şi intimitate.

201
 Clienţii impulsivi, care au fost dependenţi de activităţi periculoase, au nevoie de
suportul grupului pentru a descoperi atractivitatea comportamentelor şi relaţiilor
nedestructive.
Zoe, care s-a bucurat de petrecerea de ziua ei şi a încetat a mai fi „timidă“,
participă la un grup care se întâlneşte constant, care o ajută să exerseze să fie un membru
activ şi ferm al grupului.
Unii clienţi, după ce au gustat terapia, continuă doar pentru că au învăţat cât de
valoroasă poate fi. George, care în doar două şedinţe a lăsat în urmă istoria de abuz
sexual cu mătuşa sa, a decis mai târziu să participe la un grup care se întâlnea constant. A
spus că dorea terapie pentru introspecţie şi pentru a se îmbogăţi. S-a bucurat de
apropierea pe care o simţea cu membrii grupului şi şi-a dus la bun sfârşit mai multe
contracte personale importante.
Prezicem tuturor clienţilor noştri că, din timp în timp, vor juca vechile lor jocuri şi
că vor simţi vechile lor emoţii stereotipe. Se vor putea hărţui pentru că nu au fost perfecţi,
sau se vor putea felicita pentru că şi-au recunoscut jocurile şi că au renunţat la beneficiile
negative mai repede decât înainte.
Noua decizie nu este magică. Un client care a luat o nouă decizie de a fi intim,
poate să nu îşi găsească un partener de viaţă şi, în schimb, ar putea fi nevoit să substituie
apropierea sexuală cu prietenia. În diferite momente ale vieţii noastre, toţi ne confruntăm
cu crize care par imposibil de rezolvat. Suferim pierderi care par de nesuportat. Clienţii
care au trăit excitarea şi îngrijorarea de a-şi schimba propria viaţă, vor fi motivaţi să se
confrunte constructiv cu un nou stres şi să se întoarcă în terapie când se simt blocaţi.
Din nou, noua decizie este un început. O persoană descoperă abilitatea de a fi
autonom şi îşi simte noul eu liber cu entuziasm, bucurie şi energie. Iese în lumea sa ca să-
şi exerseze schimbarea şi exersarea este un proces continuu. Priveşte lumea prin alţi
ochelari, cu alţi ochi, nemaicolorând lumea cu noroi şi nemaiîntinând-o cu deciziile
iniţiale, ci văzând clar, tăios, ca şi când ploaia ar fi curăţat smogul.

NOTĂCĂTRECITITOR

Înregistrările video cu lucrul lui Mary şi Bob Goulding cu clienţii şi un catalog de

analiză tranzacţională, noi decizii şi cărţi gestalt, pot fi obţinute de la:

International Transactional Analysis Association

450 Pacific Street, Suite 250
San Francisco, CA 94133
Telefon: 415-989-6540
e-mail: ITAA@itaa_net.org

Decizii noi

202
"Sunt un barbat in toata firea si ma decid sa-mi exprim si sa-mi apar
opinia bine chibzuita, in asa fel incat sa ma simt bine si sa tin
realmente cont de ceilalti"?!

“Sunt un bărbat în toată firea şi mă decid ca, indiferent de cât de grea

ar deveni viaţa mea, să nu-mi fac rău (accidental sau/şi intenţionat), să
nu fac rău altora şi să nu înnebunesc.”

203