Luceafărul - Mihai Eminescu

Gen literar: genul liric și epic (întrucât opera este un poem)

Specie literară: poem
Curent literar: romantism
Ipoteza
Poemul romantic Luceafărul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema
geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus unui destin
pe care tinde sa il depasească)
Tema și viziunea despre lume:
Tema centrală a poemului „Luceafărul” constă în condiția omului de geniu,
precum și modul de raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la problema
dragostei și a cunoașterii. Iubirea se regăsește în dublă ipostază: cea cosmică (între
Hyperion și fata de împărat) și cea terestră (între Cătălin și Cătălina, care
dobândește, dintr-o dată, un nume pământean, nemaifiind identificată doar în
funcție de statutul social). Viziunea despre lume gravitează în jurul relației
omului de geniu cu societatea în care există. Această viziune este predominant
romantică, ceea ce se observă prin alternarea planului terestru cu cel cosmic,
motivele literare și tema aleasă. Cu toate acestea, ea conține și elemente clasice,
precum simetria poemului și echilibrul compozițional al acestuia.
Motive literare:
În poemul „Luceafărul” întâlnim numeroase motive literare, cel al
incompatibilităţii, al nopții, al visului și al luceafărului fiind motivele centrale.
Acestora li se adaugă și alte motive literare, precum: castelul, luna, stelele, codrul,
florile de tei, marea.
Idee centrală:
Opera de față încorporează crezul filosofic eminescian, conform căruia omul este
veșnicul prizonier al imposibilității depășirii propriei condiții. Astfel, fata de
împărat este îndrăgostită și fascinată de Hyperion, însă condiția de pământean nu
îi permite să se ridice deasupra propriei naturi. În final, ea îl alege pe Cătălin, cu
care împarte aceeași condiție și aceleași necesități, în ciuda imperfecțiunii care
acompaniază toate acestea. Dragostea pe care Hyperion i-o poartă, deși una cu
absolutul, nu este înțeleasă pe deplin de către fata de împărat, și prin urmare, nu
este compet reciprocă (în timp ce Hyperion este gata să renunțe la condiția sa
privilegiată de dragul fetei, aceasta nu este capabilă de același sacrificiu).
Secvențe lirice:
Poemul este alcătuit din patru tablouri (secvențe poetice). Primul
tablou introduce cititorul în contextul poveștii de dragoste dintre fata de împărat
și Hyperion. Aceasta reprezintă o atracție a contrariilor, fascinantă și tragică în
același timp, prin imposibilitatea concretizării sale. Fiind un simbol al absolutului,
pentru Hyperion, diviziunea între planul terestru și cel cosmic nu există, astfel
încât cerul și marea sunt părinții săi. Luceafărul se remarcă prin capacitățile sale
supranaturale, printre care și metamorfoza. Aruncându-se în mare, el se
transformă într-un tânăr cu aspect angelic și o invită pe fată în palatele lui de pe
fundul oceanului, unde toată lumea avea s-o asculte. Aceasta simbolizează
propunerea unei ridicări deasupra condiției pământene care o caracterizează.
Întrucât fata nu este capabilă de această transformare, Hyperion pornește către
Demiurg, în vederea înfăptuirii sacrificiului suprem, și anume, renunțarea la
condiția superioară care îl caracterizează.
Tabloul al doilea se desfășoară în plan terestru și prezintă idila dintre Cătălin
și Cătălina (numele fetei de împărat fiind acum revelat). Aceasta simbolizează
ușurimea cu care se stabilește legătura sentimentală între reprezentanții lumii
inferioare, pământene.
Cel de-al treilea tablou se deschide cu un pastel cosmic impresionant ce descrie
drumul lui Hyperion către Demiurg. Apoi, tabloul al treilea înfățisează dialogul
dintre Hyperion (numele înseamnă „cel ce se deplasează deasupra”) și Demiurg.
În ciuda rugăminții lui Hyperion, Demiurgul refuză dorința acestuia, explicându-
i necesitatea păstrării ordinii cosmice, înctrucât alternativa ar fi haosul absolut.
Ultimul tablou îl prezintă pe Hyperion atât în plan terestru, cât și în cel cosmic.
Aflat din nou în postura Luceafărului, Hyperion se întoarce pe cer, de unde
luminează Pământul. Astfel, îi observă pe cei doi îndrăgostiți și înțelege că
pământenii sunt ființe trecătoare și imperfecte pentru care atingerea absolutului
este imposibilă. Deși fata îl cheamă din nou, cerându-i să-i lumineze norocul,
Luceafărul nu mai răspunde chemării acesteia, resemnându-se cu propria condiție.
Limbajul poetic:
Limbajul artistic eminescian se caracterizează prin limpezimea clasică, efect
obținut printr-un proces de „scuturare a podoabelor stilistice” (Tudor Vianu).
Astfel, rezultă o expresie poetică de o simplitate şi un rafinament remarcabile.
Adjectivele sunt surprinzător de puține, cele 392 de versuri conținând numai 89
de adjective. Dintre acestea, se disting câteva, care se repetă pe alocuri (mândru,
frumos, bând, dulce, viu). Se remarcă expresiile şi construcțiile populare („împle”,
„a răzima”) care se îmbină cu neologisme (puține la număr): „demon”, „himeric”.
Concluzie:
Pentru ilustrarea conditiei geniului, poemul Luceafărul - sinteză a operei
poetice eminesciene - armonizează teme si motive romantice, atitudini romantice,
elemente de imaginar poetic si procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri
ale eternitătii/ mortii si ale temporalitătii/ vietii.