Vous êtes sur la page 1sur 410

"Romania se crede buricul

Pamantului fata de
Moldova". Cine sunt
adevaratii agenti ai
Moscovei?
Declaratiile ambasadorului
SUA la Chisinau au creat
doua tabere - cei care ii
dau dreptate si cei care il
acuza ca face jocurile
Rusiei. Politologul
specializat in spatiul
postsovietic Octavian
Milewski face parte din
prima tabara.

Intr-un interviu
pentru Ziare.com, Octavian
Milewski avertizeaza ca in
toamna urmeaza un "Maidan"
moldovenesc, iar Romania va
fi blamata pentru esecul
Chisinaului. Participantii la
acest asteptat maidan nu se
vor imparti pe criterii etnice
sau lingvistice, ci in functie de
raportarea la problema cea
mai mare a R. Moldova -
regimul Plahotniuc.

Octavian Milewski sustine ca


Bucurestiul a pierdut ultima
batalie pe R. Moldova "din
proprie ignoranta si venalitate
a elitelor (...) indivizi care
percep problematica din jurul
Moldovei ca o vaca de muls,
in termeni electorali,
simbolici, politici si
corporativi. Acestia sunt
adevaratii agenti ai
Moscovei".

Ambasadorul SUA la
Chisinau a "scapat"
declaratiile care au starnit
atata valva pe cont propriu
sau a spus exact ceea ce
SUA au dorit sa transmita?

Ambasadorul James Pettit nu


poate vorbi altfel decat in
calitatea oficiala de
reprezentat oficial al SUA in
R. Moldova. A acordat
interviul cu ocazia celei mai
importante sarbatori oficiale a
R.M., avand in dreapta sa
steagul Statelor Unite, iar in
spate emblema
Departamentului de Stat.
Deci tot ce a afirmat
ambasadorul nu poate fi
altceva decat pozitia
oficiala a SUA.

Ar mai trebui sa reamintim ca


Secretarul General Adjunct al
NATO, Alexander Vershbow, a
facut tot in calitate oficiala
declaratii in favoarea
Ambasadorului SUA la
Chisinau.

Sunt voci care spun ca


Ambasadorul SUA a
depasit prin aceste
afirmatii limitele limbajului
diplomatic.

In favoarea afirmatiilor
domnului ambasador stau
cifre, proiecte concrete de
sustinere a RM. Se pune
intrebarea cu cat a
contribuit Romania la
dezvoltarea Moldovei, daca
tot isi aroga dreptul de a
dicta comunitatii
internationale in frunte cu
SUA.

Ce trebuie sau nu trebuie sa


spuna despre viitorul vecinului
din stanga Prutului acel
partener al Romaniei care ii
garanteaza de fapt cea mai
stabila perioada din istorie?
Nimeni dintre detractorii
romani ai ambasadorului
James Pettit nu a citat alte
parti din interviu.

La un moment dat Excelenta


Sa mentioneaza ca SUA a
contribuit cu 1,4 miliarde de
dolari pentru asistenta si
dezvoltare in RM, de la
independenta pana in
prezent.

SUA au construit o autostrada


de 92 de km in R.M., un
exemplu de proiect de
consolidare statala vizibil,
durabil si cu impact pe
termen lung, cu efecte
structurale asupra economiei.
Prin comparatie, Romania nu
a construit un singur
kilometru.

SUA au construit in RM 10
facilitati pentru irigatie in
valoare de zeci de milioane de
dolari, ceea ce este mentionat
in acelasi interviu. SUA au
facut nenumarate donatii nu
numai in domeniul social-
umanitar, dar chiar si militar
in RM. Sunt doar cateva
exemple.

Exista si alti parteneri care au


facut cel putin la fel de mult
pentru RM, UE si state
membre UE
caSuedia sau Polonia. Ar
trebui sa le reamintim unora
ca asistenta Romaniei a fost
de 10 ori mai mica, strict in
termeni materiali sau
financiari, in comparatie cu
SUA.
Suntem iarasi in situatia in
care Romania se crede
buricul Pamantului fata de
R.M., in raport cu restul lumii.
O trista, desi vocala,
inchipuire, nimic mai mult.

Pe fond, are ambasadorul


Pettit dreptate?

Ambasadorul Pettit are


perfecta dreptate cand
afirma ca Moldova nu este
Romania. Este evident
imediat ce treci Prutul ca la
constructia R.M., asa cum
este ea astazi, cu bune si cu
rele, au contribuit nu numai
etnicii romani, care in marea
lor majoritate isi spun
moldoveni, dar si multe
generatii de evrei, ucraineni,
rusi, gagauzi, bulgari,
polonezi, rromi.

La Bucuresti se considera
ca doar moldovenii romani
au drepturi istorice in
Basarabia. Nu mai este deloc
asa.

Iar in prezent Basarabia, chiar


daca are foarte multe
similitudini cu Romania, nu
este asa cum isi inchipuie
unionistii si/sau nationalistii
romani. Toti cetatenii R.M.,
inclusiv cei din Transnistria
sunt proprietari ai tarii si
nimeni nu ar trebui sa le
spuna cine sunt, identitar
vorbind. Cam in aceasta cheie
citeste ambasadorul Pettit
R.M. si cetatenii sai.

Spre deosebire de
Romania, Statele Unite vad
R.M. prin prisma identitatii
civice si nu etnice.

Exista totusi convingerea


ca zona rusofona este mai
degraba antioccidentala.
Vorbitorii nativi de rusa
si/sau etnicii rusi din
Moldova nu sunt in mod
obligatoriu anti-
occidentali. Acesta este in
buna parte un mit sustinut de
eternul refuz al Bucurestiului
de a recunoaste ca la
Chisinau nu numai vorbitorii
nativi de romana au si trebuie
sa aiba un cuvant in favoarea
europenizarii.

Putina lume a atras atentia la


faptul ca pe 28 august, la
Radio Romania Actualitati,
chiar premierul Ciolos a
afirmat ca partidele proruse
nu sunt impotriva parcursului
european al Moldovei, lucru
pe care l-a aflat din intalnirea
cu partidele din opozitie,
unele dintre ele fiind orientate
si spre electoratul vorbitor de
limba rusa.

In general, in contextul
ultimei vizite a
premierului Dacian Ciolos s-a
dat curs adevaratului ton
pragmatic in relatiile cu
Moldova. Avem in Dacian
Ciolos un exemplu de
abordare a relatiilor cu R.M.,
insa din aceasta nu se fac stiri
si nici audiente.

In schimb, anumiti agenti


de influenta cu viziuni
ingust-unioniste au
hotarat sa atace
ambasadorul cu adevarat
unicului partener strategic
al Romaniei, caruia Romania
ii datoreaza cea mai stabila si
prospera perioada din
existenta sa.

Daca cineva isi inchipuie ca


atacurile virulente la adresa
ambasadorului Pettit, inclusiv
din partea celui de-al doilea
om in statul roman, vor
stimula SUA sa-si schimbe
opinia in ce priveste viitorul
suveran si independent al
R.M., atunci Romania are o
enorma problema de
intelegere si definire a politicii
sale externe.

Nu cred ca Romania isi


permite izolarea atat in UE,
NATO si in vecinatate inclusiv
pe vectorul politicilor privind
R.M.

La Bucuresti se invoca
mereu exemplul RDG -
RFG, unde unirea a fost
posibila, cu
binecuvantarea
americanilor. De ce nu se
poate si in cazul Romania -
R.M.?

Exemplul Germaniei este


impropriu pentru cazul
Romania-R.M. Mai intai de
toate, teritorul RDG a fost
rupt de restul Germaniei
pentru o singura generatie,
ceea ce nu a permis o
diferentiere radicala a
germanilor din RDG.

In R.M. lucrurile sunt mai


nuantate din punctul acesta
de vedere. Oficial Basarabia a
fost sub administratie
ruseasca/sovietica 154 de ani,
iar de facto si mai mult. In
aceasta perioada, structura
demografica a Basarabiei
s-a schimbat, ceea ce a
avut un impact identitar
direct. Germania de est era
in 1989-90 foarte omogena
etnic.

Nimeni din germanii pe care


noi i-am numi conventional
"de est" nu aveau vreun
dubiu identitar, adica nu ar fi
afirmat ca nu sunt germani, ci
prusaci, de exemplu. In R.M.
acest clivaj moldovean/roman
persista.

In al treilea rand, Berlinul si


RDG in general au fost nucleul
in jurul caruia s-a format
Germania moderna. Prin
comparatie, Basarabia nu a
fost niciodata vitala pentru
formarea Romaniei
moderne si nici nu a
participat la vreun act
formator national.

Aceste trei aspecte au un


puternic impact asupra a ceea
ce putem numi "psihicul
national" al moldovenilor. In
ce priveste perceptiile externe
despre rolul Germaniei de Est
in 1989-90, atunci acest
dosar era in centrul negocierii
pentru terminarea Razboiului
Rece.

Cazul Romania-RM este de-a


dreptul periferic pentru
sistemul european, iar agentii
de influenta unionisti se
inchipuie exagerat de mult
atunci cand considera ca pot
trece peste problemele
structurale-identitare-
teritoriale mentionate mai
sus.

E clar ca re-alipirea R.M. la


Romania nu se va putea
produce fara conflict etnic.
In cel mai bun caz, Romania
se va confrunta cu doua sau
trei conflicte latente pe
teritoriul sau, dupa o
eventuala unire. Trebuie avut
in vedere ca exista si exclava
transnistreana (a se citi
ruseasca) din Tighina, pe care
eu ma indoiesc ca Romania ar
putea-o negocia in cazul unei
uniri.

Eu nu cred ca NATO si-ar dori


ca unul din aliatii sai sa intre
intr-un conflict militar din
cauza Tighinei/Bender.
Cat de prezenta e
manipularea ruseasca in
acest scandal?

Rusia beneficiaza de
serviciile unei intregi
pleiade de "idioti utili" in
Romania. Unii sunt ex-
presedinti, altii sunt stele
colective in ascensiune - PRU,
Actiunea 2012 sau chiar
partide mari caPSD, de
exemplu.

Mai exista o categorie speciala


de "idioti utili", cei mai
periculosi, din categoria
"Bucuresti consulting", sau
experti, consilieri si lobisti
care lucreaza pentru regimul
criminal organizat de si in
jurul lui Plahotniuc. Acestia
contribuie la consolidarea
celui mai ilegitim regim politic
de la declararea
independentei RM.

Dupa cum bine se stie,


cetateanul roman Ulinici, alias
Plahotniuc in R.M., este in
ofensiva de spalare a imaginii.
O imagine de criminal, codos
si om mic cu pretentii
nemarginite pentru putere.
Dupa o vizita "de succes" in
SUA unde a dat mana printre
altii si cu secretarul adjunct
de stat Victoria Nuland,
oligarhul-suveran de la
Chisianu a resuit sa il invite
pe fostul presedinte al
Comisiei Europe, H.M.D.
Barroso la propriul forum de
buzunar pe probleme
economice. Ei bine, la aceste
lovituri de imagine au
contribuit si consultanti
romani, pe care ii vedem
aproape zilnic la televizor
si care il ajuta pe
Plahotniuc sa deschida usi
in cancelarii occidentale.
La Chisinau multi considera ca
Plahotniuc isi doreste fotoliul
de prim-ministru in aceasta
toamna, iar birourile de
consulting la care a apelat
pentru aceasta se afla si la
Bucuresti.

De fapt, toate articolele sau


interviurile semnate in
presa de limba romana si
in strainatate, semnate
oficial de Plahotniuc sau
Filip, au fost scrise la
Bucuresti contra unor
sume exorbitante.
E foarte posibil ca in
urmatoarele saptamani sa
asistam la darea in urmarirea
internationala a lui Plahotniuc
de catre SUA pentru spalari
de bani si furt in proportii
deosebit de mari. As vrea sa
vad cum se vor pozitiona
consultantii romani ai lui
Plahotniuc.

Unde e Romania in aceasta


poveste dominata de SUA
si Rusia?

Din punct de vedere


politic, Bucurestiul a cam
pierdut ultima batalie pe
R.M., iar acest lucru va
deveni clar pe 30 octombrie.
A pierdut-o exact in
momentul cand presedintele
Iohannis a promulgat acordul
de imprumut in valoare de
150 de milioande de euro,
materializarea avand loc cu o
saptamana in urma prin
livrarea primei transe de 60
de milioane.

A pierdut-o din proprie


ignoranta si venalitate a
elitelor as spune, insa acest
lucru se va vedea abia in
urmatorul sezon rece unde la
Chisinau vor fi schimbari cu
adevarat structurale si foarte
posibil violente.

In timp ce ignoranta populara


despre Moldova este relativ
generalizata, venalitatea
elitelor romanesti are un
caracter particular si este
intruchipata de cateva zeci de
indivizi cu cunostinte
superficiale despre Europa de
Est si RM in particular, dar
care sunt bine conectati la
reteaua nationala si partial
internationala de networking
si generare de idei.

As include aici si indivizi


care percep problematica
din jurul Moldovei ca o
vaca de muls, in termeni
electorali, simbolici,
politici si corporativi.
Acestia emit idei proaste, dar
care prind la un anumit public
in virtutea unor mesaje
considerate patriotice in
Romania. Acestia sunt
adevaratii agenti ai
Moscovei, si nu minoritatea
rusa sau rusofona din
Moldova. Minoritatea rusofona
ar fi un instrument aproape
inutil pe acest fundal.

Sa nu ne mire daca in timpul


Maidanului moldovenesc
din toamna, care va avea
loc din cauza falsificarilor
masive, Romania va fi
blamata pentru esecul
Chisinaului. Rusia va fi pe
planul doi in clasamentul
antipatiilor de masa deoarece
orice ar face aceasta nu poate
fi asociata cu cel mai detestat
dintre moldoveni, adica
Plahotniuc, asa cum se
intampla in prezent. Iar
participantii la acest asteptat
maidan nu se vor imparti pe
criterii etnice sau lingvistice,
romanofoni vs. rusofoni.
Ar fi Romania mare mai
puternica sau dimpotriva,
efortul asimilarii si ridicarii
economice a RM ar
vulnerabiliza-o?

Romania ar fi slabita si
inapoiata daca unirea ar avea
loc in viitorul apropiat sau
chiar in urmatoarele decenii.
Romania de est este cea mai
inapoiata regiune din UE, iar
Moldova de est in cazul unei
uniri ar inapoia Romania si
mai mult. Nu e necesar sa ne
ducem prea departe.

Sa ne uitam la ce s-a
intamplat cu Moldova din
dreapta Prutului, pentru a
intelege de ce resurse si
schimbari de abordari in
dezvoltare ar fi necesare
pentru a aduce eventualul
teritoriu alipit la nivelul macar
a Moldovei romanesti.

Basarabenii stiu foarte bine ce


impact a avut alegerea
dezvoltarii dupa model
centralizat al tarii, acolo unde
capitala si-a atras partea
leului in resurse si
oportunitati de dezvoltare.

Romania ar trebui sa-si


schimbe structural
modelul de organizare in
cazul unei uniri pe orizontala,
si nu verticala asa cum a
facut pana acum cu regiunile
istorice. Se stie bine la Cluj
sau mai ales la Iasi cum
Bucurestiul a produs decalaje
strucurale de dezvotare in
urma formarii Romaniei
moderne.

Cu alte cuvinte, Romania ar


trebui sa devina o federatie
veritabila, cu toate riscurile si
oportunitatile pe care le
presupune un asemenea
model.
Lucian Nastasă-Kovacs,
istoric: Naţionalistul român
este un semidoct, crede că le
ştie pe toate
Interviu realizat de Marius
Avram

Naţionalismul a existat în
istorie şi există şi în zilele
noastre, în diferite forme – cu
încărcătură simbolică negativă
sau pozitivă- şi în toate
zonele lumii. Nici România nu
face excepţie, deşi forma în
care naţionalismul se
manifestă la noi a cunoscut,
în ultima vreme, o
transformare de formă şi de
expresie. Cum se manifestă
naţionalismul la cei care
trăiesc în România, ne
creionează istoricul Lucian
Nastasă-Kovacs, specialist în
sociologia culturii şi educaţiei.
Avem un segment
naţionalist important
Sinteza: Domnule Lucian
Nastasă-Kovacs, sub o formă
sau alta, naţionalismul şi
extremismul au existat şi
există peste tot în lume. Cum
stau actualmente lucrurile în
România în această privinţă?
Fie din partea românilor, fie
din partea maghiarilor sau a
altor etnii.
Lucian Nastasă Kovacs: În
primul rând, când vorbim de
naţionalism şi de extremism,
nu trebuie să punem neapărat
un semn de egalitate între
ele. Nu întotdeauna
extremismul se asociază cu
naţionalismul, la fel cum
naţionalismul nu se poate
asocia cu extremismul. Avem
mai multe tipuri de
extremisme, cel puţin în
ultima jumătate de mileniu
(dacă ar fi să iau ca reper
măcar Reforma religioasă), în
vreme ce naționalismul este
perceptibil, grosso modo, cam
de un veac și jumătate, cel
mult două. În ceea ce
priveşte România, aşa cum
văd eu acum, sunt momente
când se pare că de undeva –
nu e cazul să discutăm acum
de unde – răbufnesc puseuri
de naţionalism. Nu este vorba
de acele gesturi de punere în
valoare a unor însușiri proprii
românilor (ilustrate prin
trecutul lor, prin moștenirile
culturale în sensul cel mai
larg, antropologic), ci mai
degrabă de a privi „bârna din
ochiul celuilalt”. Pot să dau un
exemplu cu ceea ce s-a
întâmplat în ultima jumătate
de an, odată cu numirea
Oanei Stănciulescu la
Televiziunea Română. Sau cu
cazul lui Marian Munteanu,
luat – din punctul meu de
vedere – direct de pe stradă
și anunțat drept candidatul
ideal la primăria capitalei din
partea Partidului Național
Liberal. Îmi par decizii deloc
la întâmplare, devreme ce, cu
ceva timp înainte, Oana
Stănciulescu „strălucise” în
mass-media prin a promova
ca „martiri” personaje cu
evidente conduite de extremă
dreapta în perioada
interbelică, iar Munteanu –
după ani de tăcere – de vreo
șase, șapte luni tot începuse a
fi invitat pe la televiziuni,
făcând figură de dizident al
regimului Iliescu, discipol al
lui Țuțea etc, într-un efort
parcă mai demult premeditat
de a repune în planul vieții
publice un personaj ce
miroase a naftalină, probabil
de la cojocul mult prea
mâncat de molii al lui Corneliu
Zelea-Codreanu. În aceste
împrejurări, ar trebui să
privim lucrurile doar ca o
simplă întâmplare, o banală
coincidență, ori ca o țesătură
abil pusă în lucru de te miri
cine, dar un „cine” care
trăiește mai bine în ape
tulburi? Iar manifestările
naționaliste au fost mereu
motorul ideal pentru a genera
crize sociale, neîncredere
între diversele categorii
sociale și între cetățeni unui
stat, istoria arătându-ne cât
se poate de clar cine au fost
profitorii instigatorilor
xenofobi.
Revenind la Marian Munteanu,
nominalizat în competiţia
pentru Primăria Capitalei,
faptul în sine n-ar fi trebuit să
deranjeze prea multă lume,
pentru că șansele lui oricum
erau minime în a aduna ceva
sufragii. Problematic a fost
prestigiul pe care şi l-a
construit Marian Munteanu,
promovând capitalul politic al
extremismului interbelic de
dreapta, manifestându-se ca
un jalnic epigon al „modelului”
său „martir”, Corneliu Zelea-
Codreanu. Pentru că în
momentul în care începi să
justifici anumite atitudini ale
Mişcării Legionare din
România din perioada
interbelică – așa cum a
procedat Munteanu -, îţi
însuşeşti măcar o parte din
ideologia extremismului de
dreapta, de tip legionar. Dar,
mai mult: faptul că el și alți
tovarăși de idei s-au exprimat
în mass media, când a fost
vorba de vreo aşa-zisă
personalitate a culturii
române, care, de exemplu, a
promovat extremismul de
dreapta, prin texte, prin
conferinţe, prin atitudini, iar
uneori au avut şi pârghii de
putere în cadrul statului
naţional legionar, automat s-
au găsit indivizi în zilele
noastre care să facă „martiri”
din ei. Ori, a face din cineva
care a promovat asasinatul
politic –pentru că legionarii
asta au făcut- „martir al
neamului”, deja acest lucru
arată clar că în România
există o categorie indivizi
atraşi, mai mult chiar, seduşi
de extremismul de dreapta.
Revenind la ideea de
„martiri”: pentru mine a fost
şocant să văd la posturi de
televiziune, în general în mass
media, că sunt proclamaţi
drept „martiri” personaje care
au propovăduit asasinatul
politic şi uneori chiar l-au
practicat. A promova
asemenea indivizi, a încerca
să le găseşti scuze, când ei au
propovăduit nu neapărat
antisemitismul, ci au
manifestat deschis idei
antidemocratice… îmi pare
halucinant, pentru o minte cât
de cât normală, mai ales după
întreaga perspectivă ce o
avem acum asupra perioadei
interbelice și, mai ales, a
ororilor din cel de-al doilea
război mondial. Pentru că se
uită voluntar faptul că acești
„martiri” au fost de fapt
tovarăşi de acţiune cu acei
care au asasinat şi foarte
multe glorii ale culturii și vieţii
politice româneşti. Nicolae
Iorga, Virgil Madgearu, Victor
Iamandi și alți câțiva generali
ori deținuți de la Jilava
executați sumar în doar 24
ore au fost cu toții români. De
altfel, acțiunile violente ale
legionarilor din perioada
interbelică îmi seamănă puţin
cu ceea ce astăzi am numi un
fel de Al-Qaeda. Pentru mine,
Mişcarea Legionară interbelică
a fost o Al-Qaeda românească
avant la lettre. Or,
promovarea acum a acestui
tip de acțiune și a
exponenților lui arată că la noi
există un segment destul de
important – poate nu din
punct de vedere numeric, cât
mai ales al prezenţei în mass
media- care promovează idei
naţionaliste.
PNL a cârnit-o spre
naţionalism
S: Naţionalismul din
România e într-o
schimbare faţă de anii 90,
să zicem, când avea
exponenţi precum
Gheorghe Funar sau
Corneliu Vadim Tudor?
LNK: În mod evident, avem
de-a face cu o altă generaţie.
În 1990 dominau încă cei de
vârstă medie, cum ar fi Funar,
Vadim Tudor etc, care aveau
o altă anvergură în ceea ce
priveşte promovarea
naţionalismului, de cele mai
multe ori de o agresivitate
verbală deosebită. În ziua de
astăzi avem de-a face cu o
altă generaţie de naţionalişti.
Practic, putem vorbi de o
genealogie intelectuală a
naţionaliştilor, care sunt puţin
mai spoiţi, încearcă să lase
impresia că sunt mai educaţi,
că sunt în ton cu valorile
europene, că sunt în ton cu
democraţia, dar în realitate,
prin discursul pe care-l susţin,
ei arată cu totul altceva. De
exemplu, e un tip care tot e
promovat la tv, Oreste
Teodorescu, care pentru mine
este modelul clasic de
semidoct care găseşte
răspunsuri la toate; a citit şi
el două-trei cărţi de istorie şi-
şi închipuie că găseşte
suficiente argumente pentru a
discuta. Iar cei asemenea lui
întotdeauna sunt răi de gură,
tupeişti, obraznici, nu lasă
interlocutorul să-şi prezinte
argumentele, profită de
capacitatea lor verbală de a-i
acoperi pe ceilalţi. Cu alte
cuvinte, nu au nici măcar
exercițiul dialogului, ca
fundament al oricărei
dezbateri.
S: Dacă mergem în sfera
politică -pentru că de aici e
influenţa mai mare în ce
priveşte naţionalismul şi
oamenii politici au o mai mare
vizibilitate-, care ar fi
exponenţii naţionalismului
românesc?
LNK: Din felul cum decriptez
eu viaţa politică românească,
este o mare bătălie pentru a
pune mâna pe electoratul
extremist, naţionalist. Să
zicem că PSD are acum alte
probleme, deşi este şi el
sensibil la coarda naţionalistă,
ştie că va câştiga voturi.
Acum însă are propriile lui
probleme de şefii şamd. Dar
se pare că PNL a cârnit-o
destul de serios în a atrage
simpatia electoratului
naţionalist. Cele câteva
gesturi pe care le-a făcut în
ultima vreme -începând cu
nominalizarea Oanei
Stănciulescu în CA al TVR,
până la propunerea de a-şi
depune candidatura Marian
Munteanu, cu cele vreo 10
zile de a convinge electoratul,
populaţia că alegerea lor a
fost una bună- arată clar că
PNL îşi doreşte să atragă o
parte a publicului naţionalist.
Am auzit discuţii că nu se
poate, că urmaşii lui Brătianu
se asociază cu naţionaliştii;
dar e o falsă chestiune,
pentru că istoria ne arată că
şi Ionel Brătianu şi mulţi alţi
liberali din perioada
interbelică au avut şi ei
suficiente sentimente
extremiste, naţionaliste,
antisemite. Nu intru acum în
detalii asupra trecutului, dar
iubitorii de istorie știu prea
bine la ce mă refer.
S: Traian Băsescu intră în
această categorie a noilor
naţionalişti?
LNK: A avut câteva momente
uşor naţionaliste în timpul
mandatului de preşedinte, dar
a jucat mereu foarte bine o
carte a europenismului, a
disociat foarte clar atitudinea
lui în politica externă şi
atitudinea din politica internă.
A fost un om calculat,
măsurat, declaraţiile lui nu
întotdeauna au fost menite
să-i lezeze pe naţionalişti, dar
nici să-i încurajeze. Cu alte
cuvinte, cred că şi-a putut
păstra un echilibru suficient în
ceea ce priveşte atitudinea
faţă de naţionalism şi de
naţionalişti. Nu de puține ori
l-am bănuit că păstrează
naționalismul ca pe un as în
mâneca, în caz că vor exista
conjuncturi ce vor solicita o
asemenea carte! Dacă a făcut
declaraţii uşor naţionaliste,
imediat a venit să
împacheteze şi să dilueze
ceea ce i s-ar fi putut pune în
cârcă. Prin comparație, mie
îmi par PNL-iștii mult mai
primitivi în ultima vreme, în
expresia lor naţionalistă.
Evident, nu generalizez, însă
liderii PNL actuali se cam
joacă cu vorbele, dar mai ales
cu deciziile. Aproape că te
umflă râsul ascultând
declarațiile unei figuri precum
Puiu Haşotti, care mai spune
că este istoric şi care a fost şi
ministru al Culturii, cu ieşiri
ce au un evident iz naţionalist
de toată frumuseţea.
Naţionalismul în România,
mai redus ca-n Europa
S: Cum stă România în
privinţa naţionalismului în
comparaţie cu celelalte ţări
europene?
LNK: Tocmai vorbesc după ce
vin din Slovacia, , care nu
este deloc prima. Cum sunt
extrem de sensibil la
naţionalisme, ceea ce am
văzut în Slovacia acum, ca și
acum trei ani ori un deceniu,
îmi dau seama că slovacii îi
întrec cu mult pe români. Ce
am văzut acolo ca atitudine
de tip naţionalist m-a frapat.
Nu este deloc condamnabil
că-și protejează limba
națională (dimpotrivă), numai
că acest aspect este dus la
extrem, încât pentru un
necunoscător al limbii slovace
este destul de greu să te
descurci cât de cât onorabil în
viața de zi cu zi. De exemplu,
nu există decât în limba
slovacă indicatoare, astfel
încât să te poţi orienta ca
turist. Asta la Bratislava,
pentru că în provincie este
greu să și soliciți informații de
la careva. Arareori găseşti –
doar în sintagme – ceva în
limba engleză. Apoi, nu am
reuşit să găsesc, fiind chiar la
hoteluri importante, vreun
post tv în limba maghiară,
deși Slovacia are o importantă
comunitate ungurească. Asta
în vreme ce în România, în
Ardeal, acesta este un lucru
curent. Mai mult chiar, la
Bucureşti –chiar şi în hoteluri
mici-, dacă butonezi
televizorul să ai măcar 4-5
programe în limba maghiară,
de la Duna TV până la M1. În
Slovacia, pe reţelele de cablu
oficiale nu există nici un post
de televiziune de limbă
maghiară, deşi frontiera cu
Ungaria se află la vreo 20 km
de Bratislava.
Pe de altă parte,
naţionalismele sunt evidente
şi renasc mereu în Europa.
Acum asistăm la o perioadă
de exacerbare a
naţionalismelor, generată
deocamdată de valul acesta
de imigranţi de religie
islamică. Asta ne duce din
nou la a accepta ideea că
naţionalismul a avut mereu o
puternică fibră confesională.
Mulți au contruit teorii asupra
naţionalismului pornind de la
criteriul strict etnic, or ceea ce
se întâmplă acum indică
faptul că naţionalismul se
îmbină de multe ori şi cu
confesionalismul. Europa se
teme mai mult de islamizare
decât de eventualele
dezordini de natură socială.
Apoi, se pare că Europa n-a
ieşit încă din criza economică,
există state în care şomajul
are cote ridicate şi
întotdeauna în asemenea
momente de criză economică
asistăm la escaladarea
naţionalismului, fiindcă
factorii politici sunt mereu în
căutare de debuşee pentru a
elibera energiile celor frustraţi
din motive economice. Iar
unul din filoanele care absorb
această energie, această
tensiune din societate este
naţionalismul. Nu întâmplător,
naţionalismul, antisemitismul,
xenofobia apar în asemenea
perioade.
S: Per ansamblu, deci, cam
unde se situează România
faţă de Europa în privinţa
naţionalismului?
LNK: E greu de făcut o scală.
Dacă am face totuşi una,
unde 10 e pentru cei
hipernaţionalişti, România se
află undeva sub 5, poate chiar
4. România nici nu
răbufneşte, dar nici nu tace.
Naţionalismul este prezent,
nu are forme agresive;
agresivitatea este mai mult de
expresie şi o întâlnim de cele
mai multe ori la cei de clasă
medie sau sub medie ca
educaţie, prin formule de
genul „bă, ţiganule”, „bă,
bozgore” etc. Dar există şi
formule mai rafinate. Să
luăm, de exemplu, cazul celor
doi romi bătuţi într-un mijloc
de transport în comun. A fost
un filmuleţ pus pe facebook şi
care a adunat incredibil de
multe like-uri, dar şi
comentarii de aprobare. Tot
ce era acolo indica o pornire
de tip naţionalist, doar pentru
că erau romi şi pentru că
stereotipiile noastre asociază
încă noţiunii de rom o
mulţime de alte aspecte
negative, că nu-şi plătesc
taxele, că nu fac aia sau aia.
Dar dacă mergem în creierul
Munţilor Apuseni, de exemplu,
şi luăm un tânăr neaoş
român, vom constata că acei
tineri sunt la fel de needucaţi,
că au în spiritul lor o muzică
echivalentă cu ce ascultau
romii aceia în tramvai.
Aşadar, naţionalismul este
prezent, deşi e de bon ton să
manifeşti deschidere,
toleranţă. Există în substrat,
în subconştient, suficiente
resorturi cu iz naţionalist, dar
la nivel non-violent. Se pare
că s-au încheiat, cel puţin pe
moment, acţiunile de tip
Hădăreni etc.
Există şi naţionalişti doar
pentru bani
S: Creionaţi-ne, vă rog, în
câteva linii, un portret al
naţionalistului român actual şi
al naţionalistului maghiar din
România.
LNK: Naţionalistul român este
cel care le ştie pe toate. În
primul rând este un semidoct,
are sentimentul că ştie ceva
din istorie, întotdeauna ştie s-
o falsifice, întotdeauna ştie să
ia din istorie numai ceea ce
crede el că i-ar putea ajuta
idealurile. El crede că
România este o ţară care nu
are nevoie de ajutorul
nimănui, care poate trăi
undeva suspendată în lume şi
că ceea ce se întâmplă
negativ în România este din
cauza altora. Asta înseamnă
că naţionalistul român are
întotdeauna şi argumente
xenofobe. Dar lucrul cel mai
pregnant este această
autosuficienţă, faptul că el
ştie de toate, că poate
explica, că le poate înţelege şi
că noi trebuie să ne apărăm
valorile naţionale fără a ne
indica măcar o dată care este
acea gamă de valori naţionale
care ne caracterizează. Nu
întâmplător, Miorița a devenit
un soi de baladă piază rea !
În ceea ce-i priveşte pe
maghiarii din România:
aceştia au o agendă extrem
de clară, aproape că o repetă
fără încetare de mai bine de
un deceniu. Este ideea
autonomiei culturale, care e
un deziderat al lor. Și trebuie
să recunoaștem că este un
drept al lor, inalienabil,
obligația lor morală față de
predecesori, dar mai ales față
de urmași. Cam acesta cred
că ar fi idealul comunităţii
maghiare în ceea ce priveşte
nu naţionalismul ei, ci
acţiunile îndreptate pentru
conservarea identităţii
naţionale. Într-o masă
oarecum solidă de românism,
mi se pare firesc ca grupul
etnic maghiar să încerce să-şi
conserve, să-și dezvolte și să-
și perpetueze propria
identitate culturală.
S: Există şi naţionalism de
faţadă, din interes, pentru
bani sau alte foloase? De
curând, Marine Le Pen a fost
în România, la o manifestare
organizată de un
europarlamentar român,
Laurenţiu Rebega, iar
manifestarea respectivă –
„Europa noastră –Europa
Naţiunilor”- a fost finanţată
până la urmă din fonduri
europene, printr-o fundaţie
care ţine de grupul extremist
din Parlamentul European. Nu
ştiu dacă e cazul în exemplul
amintit, dar există şi persoane
care urmăresc doar să profite
material sau ca imagine de pe
urma ralierii la un curent sau
altul, naţionalist în cazul
nostru?
LNK: În mod cert!
Întotdeauna naţionalismul a
fost apanajul celor care nu au
reuşit să se profileze ca lideri
politici într-o societate
democratică, într-o economie
de piaţă. N-au reuşit să se
promoveze pe căi democratice
într-o formaţiune politică şi
atunci mereu apelează la
formule de tip naţionalist. Eu
cred că sunt mai seduşi de
mişcările de dreapta cei care
nu au un bagaj intelectual
nemaipomenit, care din
perspectiva mecanismelor
democratice n-ar avea şanse
să ajungă lideri, aşa cum şi-ar
dori, şi atunci intră în
asemenea formaţiuni politice
care propovăduiesc
naţionalismul. Tatăl doamnei
Marine Le Pen a făcut de
multe ori ca Franţa să
tremure în faţa
extremismului, a fost un fel
de Vadim Tudor, care pe de o
parte propovăduia
extremismul, apărarea
valorilor naţionale, iar el trăia
ca un capitalist
internaţionalist.
Da, deci, întotdeauna sunt şi
chestiuni de ordin financiar.
Sa nu trecem Prutul! Ne
trebuie o Romanie mai
buna, nu una mai mare!
Daca actuala situatie
internationala ar permite
unificarea R.Moldova cu
Romania, din care o Romanie
Mare sa iasa intarita, cu un
plus de securitate si
modernitate, cu un plus de
autoritate si respect
international, as fi primul care
as propune-o, militand pentru
realizarea acelui obiectiv.

Citeste toate textele scrise de


Iulian Fota pentru Ziare.com

Din pacate, dupa cum voi


explica mai jos, nu numai
ca actualele conditii
interne si internationale nu
favorizeaza o eventuala
unire a celor doua state
romanesti, dar daca
aceasta tema va fi lasata
pe mana nostalgicilor, a
demagogilor si
populistilor, ea se poate
transforma dintr-o
potentiala oportunitate
intr-o amenintare la
adresa securitatii
nationale a Romaniei,
inclusiv la adresa
integritatii ei.

Cand am inceput sa scriu


aceasta analiza, la
Chisinau lumea era in
strada, politica
moldoveneasca fiind in
fierbere, la Bucuresti si in
cateva capitale occidentale
evolutiile erau urmarite
"cu atentie", dar cel mai
important lucru, parea sa
fie liniste la Moscova.

Rusii pareau preocupati cu


Ucraina, Siria, situatia
economiei rusesti si a
pretului petrolului. Vineri,
ceva s-a schimbat. S-a
aprins lumina la Kremlin.
Dupa intalnirea Consiliului
de Securitate al Federatiei
Ruse am aflat toti, mai
mult sau mai putin
surprinsi, ca presedintele
Vladimir Putin urmareste
"in detaliu situatia politica
grava in continua
escaladare" din Republica
Moldova.

Alo, Bucurestiul avem o


problema! Va recomand sa
nu treceti Prutul!

Vremurile pe care le traim


sunt din ce in ce mai
proaste, iar pentru a le
traversa cu bine trebuie sa
fim inteligenti, lucizi si
competenti in politica
noastra interna si
internationala.

Din cauza degradarii


situatiei internationale, in
special a revansismului si
iredentismului unora
dintre actorii
internationali, suntem
obligati sa revenim la mai
vechile noastre ingrijorari
teritoriale, inclusiv sa luam
in calcul (ceea ce de fapt
noi nu prea facem)
posibile amenintari
militare la adresa
Romaniei sau chiar
agresiuni de acest tip.

Chiar daca in ultimii 25 de


ani nu am avut niciodata
sansa unirii cu R.Moldova,
pentru ca vremurile au fost
totusi bune, in relatia
bilaterala cu Chisinaul
Bucurestiul a avut sansa
de a repara, macar si
partial, nedreptatile
istoriei ultimilor doua sute
de ani, constiinta
romanilor si a
romanismului de dincolo
de Prut fiind astazi mult
mai puternica decat acum
25 de ani.
In egala masura, dintr-un
spatiu al vitregiei istorice,
izolat complet de tara
mama si de Europa,
R.Moldova s-a transformat,
chiar daca doar partial,
intr-un alt spatiu cultural,
unde spiritul european se
poate manifesta, simti ca
acasa si, speram noi, chiar
impune.

In primul rand, este


meritul romanilor din
Basarabia, atat al celor
care se definesc ca romani,
cat si al celor care se
definesc drept moldoveni.
Limba pe care o vorbesc ei
este aceeasi, o limba
latina, chiar daca unii o
recunosc de romana, iar
ceilalti inca mai folosesc
conceptul fals, bolsevic, de
"limba moldoveneasca". O
eticheta nu poate schimba
lexicul sau gramatica unei
limbi.

Niciodata nu voi uita


curajul profesorilor,
copiilor, parintilor din
Transnistria, care, sub
teroare si mari presiuni,
predau sau invata in
continuare limba romana,
dandu-ne noua tuturor o
lectie de demnitate
nationala.

Din pacate, anii buni s-au


terminat, "vacanta s-a
sfarsit", iar noi va trebui,
ca tara si popor, sa
navigam cu bine prin apele
tot mai tulburi ale politicii
mondiale, gestionand
corect amenintarile pe
care o istorie prea putin
ingaduitoare cu noi ni le
ridica deja in fata.

Iar pe lista amenintarilor


la adresa securitatii
nationale a Romaniei
R.Moldova ar putea fi una
dintre cele mai directe.

Asta este un prim adevar


pe care trebuie sa-l rostesc
in articolul de fata. Dintr-o
oportunitate, daca gestionam
prost relatiile cu ei, R.Moldova
se poate transforma intr-o
amenintare pentru Romania,
inclusiv in una militara. Iar
pericolul asta este cu atat
mai mare cu cat ne folosim
doar inima in a ne formula
politica fata de Basarabia,
uitand ca natura ne-a dat
si creier.

Politica noastra fata de


Chisinau este un amestec de
romantism, populism si prea
multa superficialitate.

Al doilea subiect pe care


intentionez sa-l abordez
este cel al imposibilitatii
unirii cu R.Moldova,
plecand de la experienta
istorica anterioara, cea a
unirii Basarabiei cu
Romania la 1918. Desi nu
exista o formula standard
pentru un astfel de
demers, de fiecare data
aparand conditii
particulare noi, experienta
anului 1918, rememorata,
ne poate ajuta la stabilirea
unei matrici a unificarii.
Tocmai analiza acestei
matrici demonstreaza
imposibilitatea demersului
unionist.

Expertiza pe care am
acumulat-o in diferitele
functii in care statul roman
m-a solicitat ma obliga sa
contribui la dezbaterea
despre R.Moldova,
aducand in atentia
cititorului aceste chestiuni,
care vor crea disconfort,
dar care nu pot fi ignorate.

Republica Moldova si
Romania, ca subiecte intre
Occident si Rusia

Soarta R.Moldova nu a
depins niciodata numai de
Romania. Ea a fost
intotdeauna in special o
chestiune din dosarul
relatiilor intre marile
puteri, mai ales dintre
Rusia si vestul european,
fie el reprezentat de
Franta, Germania, Marea
Britanie sau ulterior SUA.
Unul dintre profesorii mei
de relatii internationale ne
spunea tot timpul la
facultate: "cand Europa a
fost puternica, granita ei a
fost pe Nistru; cand ea a
fost slaba, granita ei a fost
pe Prut".

Chiar daca in anumite


momente istorice, precum
in 1918, noi, romanii, am
avut suficienta vigoare
nationala pentru a ne
afirma singuri idealurile si
a lucra pentru indeplinirea
lor, ca tara mica sau
mijlocie tot am avut nevoie
de suportul marilor puteri
occidentale pentru
recunoasterea
internationala a victoriilor
noastre.

Asta a fost logica relatiilor


internationale
intotdeauna, iar astazi
este la fel ca si acum
aproape o suta de ani. Cel
mai bun exemplu la
indemana este modul cum
Kosovo si-a obtinut in
ultimii ani independenta.

Soarta Basarabiei a fost


intotdeauna negociata, in
primul rand, intre Europa
si Rusia, chiar inainte ca
Romania sa existe ca stat
modern.

In 1812, cand Imperiul


Tarist a vrut sa fixeze
granita dintre teritoriile
sale si Imperiul Otoman pe
raul Siret, lucru pe care
multi l-am uitat astazi,
Occidentul a intervenit,
deranjat de tupeul rusilor.
Imperiul Otoman a fost
sprijinit in negocieri si in
felul asta granita
negociata a ajuns doar pe
Prut, chiar daca otomanii
cedau ceva ce juridic nu le
apartinea.

Franta a facut o concesie


Rusiei, europenii
intelegand prea putin
ambitiile imperialiste ale
Moscovei. In plus, la
vremea respectiva,
doctrina cu apararea
crestinilor din Imperiul
Otoman avea trecere in
cancelariile occidentale.

Mai tarziu, lucrurile s-au


schimbat. Nu este o
intamplare ca Franta si,
convinsa de ea, Anglia, ne-
au sprijinit in aspiratiile
noastre nationale, fie ele
legate de unirea
principatelor,
independenta nationala
sau marea unire.

Intelegand optiunea
noastra pentru
occidentalitate, in special
datorita latinitatii limbii
romane, o entitate
romaneasca consolidata
prin unire, independenta si
modernizata devenea un
aliat important in orientul
continentului european si
un obstacol geopolitic
semnificativ in calea
expansiunii imperiale
rusesti spre Europa
Centrala si Bosfor.

Pe aceeasi logica a mers


Occidentul si mai tarziu,
atunci cand a sprijinit
renasterea nationala a
Poloniei, dupa Primul
Razboi Mondial sau a
tarilor baltice dupa 1991,
asa numita logica a
Intermariumului, cordonul
sanitar anti-rus, de la
Baltica la Marea Neagra.
La randul lor, rusii au
inteles corect logica
geoplitica a Europei, de
aici dorinta lor continua de
a evita izolarea, scoaterea
din Europa si a controla cel
putin gurile Dunarii sau
Carpatii Orientali, cele
doua directii strategice
mari, spre Vest si Sud.

In Rusia, inclusiv "albii"


considera aceste teorii
geopolitice valabile. In anii
'30, corifeii rusi de la
Paris, teoretizand
miscarea eurasiatica
sustineau ca aceasta
regiune, definitorie pentru
o Rusie anti-bolsevica, se
intinde pana la Carpatii
Orientali. Iar in vremurile
noastre aceste teorii sunt
reluate de oameni precum
Alexandr Dughin, prieten
al unora dintre
compatriotii mei care se
jura ca nu mai pot de grija
tarii, dar se mandresc cu
relatia, chiar cu prietenia
unui iredentist de moda
noua.

Lectiile istorice sunt mai


relevante astazi ca
oricand. Prin posibila
aderare a Ucrainei la NATO
si UE rusii nu numai ca
pierd orice sansa de
revenire si eventual de
refacere a imperiului, dar
geopolitic sunt scosi din
Europa, fiind din nou
izolati acolo unde erau
acum 500 de ani cand au
inceput expansiunea
imperiala.

Pentru SUA sau Franta si


Germania, Ucraina reprezinta
o miza mare, dar nu una
existentiala. Pentru Rusia
controlul Ucrainei este o
chestiune existentiala, de
aceea, a si folosit forta sa
militara pentru a-si apara
interesele.

Or, in situatia asta


importanta pentru Rusia,
si R.Moldova creste,
devenind si ea o chestiune
existentiala pentru
Kremlin. O Republica
Moldova, fosta
componenta a URSS, pe
care oricum MAE rus o
definea ca "vechi teritoriu
rusesc", iar ministrul de
Externe Lavrov o prezenta
ca pe o linie rosie. Asta s-
ar putea sa fie de
fapt adevaratul mesaj de
acum al Moscovei.

Matricea unificarii

Unirea Basarabiei cu
Romania, la 1918, a fost
posibila datorita unor
factori favorizanti pe care
astazi nu-i avem. Ii
analizez mai jos.

In primul rand, unirea a


fost solicitata de fratii
nostri basarabeni. Chiar
daca era doar o solutie de
urgenta pentru ei, teama
de jafurile bandelor
bolsevice jucand un rol,
cererea de unire cu Tara
Mama a dat forta legala
demersului.

In baza principiului
international al dreptului
la autodeterminare,
romanii basarabeni s-au
adresat Bucurestiului, dar
si marilor puteri cerand
recunoasterea acestei noi
realitati.

Aceasta conditie necesara


este valabila si astazi.
Inainte de orice, pentru a
exista sansa unei uniri,
populatia romaneasca
majoritara din R.Moldova
trebuie sa ceara unirea cu
Romania. Conditie absolut
necesara, astazi
neintrunita.

Miscarea unionista in
R.Moldova nu a depasit
niciodata plafonul de 10-
12 procente, iar actuala
politica a Bucurestiului de
a sprijini un guvern
perceput ca dependent de
un oligarh poate diminua
si mai mult acest grup
social pro-romanesc.
In al doilea rand, ca si
conditie necesara, Rusia
trebuie sa fie slaba si anti-
occidentala.

La 1918 Imperiul Tarist


era in plin proces de
destructurare din cauza
Revolutiei Bolsevice,
nemaifiind capabil o
perioada sa-si apere
teritoriile. Mai mult decat
atat, prin deciziile lui Lenin
anti-monarhie si prin
declansarea Revolutiei,
Rusia iesea de pe "calea
europeana" pe care o
angajase tarul Petru cel
Mare.

In felul acesta, prin unirea


cu Romania, Basarabia
ramanea atasata spatiului
european, constitutional-
monarhic si democratic.

Nici aceasta conditie nu


este indeplinita
astazi. Rusia nu numai ca nu
este slaba, dar a facut deja
doua razboaie pentru a-si
apara influenta in Georgia si
Ucraina si, eventual, pentru
a-si reface imperiul rus, pe
care l-a pierdut odata cu
destramarea URSS, "cea
mai mare catastrofa
geopolitica a secolului 20".

De aceea, trebuie foarte


serios luata in calcul
posibilitatea ca o
eventuala unire a
Romaniei cu R.Moldova sa
angreneze tara noastra
intr-o confruntare militara cu
Rusia sau interpusii ei.

In al treilea rand, unirea


de la 1918, fie a Basarabiei
cu Romania, fie a
Transilvaniei, a trebuit sa
fie recunoscuta
international, pentru a
putea fi ulterior confirmata
prin tratate internationale.

Acest lucru s-a datorat


modului foarte inteligent
in care Romania si-a ales
aliatii in Primul Razboi
Mondial. Alianta cu Franta
si Marea Britanie, la care
s-a adaugat ulterior SUA, a
dus la confirmarea Unirii
celei Mari de catre marile
puteri occidentale.

Astazi nici acest aspect nu


este asigurat, chiar daca
Romania este membra a
NATO si UE. Un eventual
demers oficial al
Bucurestiului in vederea
unei unificari cu R.Moldova
ne va aduce in situatia
delicata, chiar periculoasa,
de confruntare diplomatica cu
Vestul.

Logica unificarii germane


nu poate fi aplicata
Romaniei, situatia astazi
fiind total diferita de cea
de acum 26 de ani.

Dupa incheierea Razboiului


Rece si sub influenta
tragediilor petrecute in
fosta Iugoslavie,
Occidentul a hotarat ca
scopul principal pentru
tarile europene, in special
cele central europene, sa
fie transformarea lor in tari
mai bune si nu mai mari.
Trebuia evitata capcana
"tarii mari", cea care
dusese la mai multe
razboaie in Europa,
inclusiv doua mondiale.

Care tara europeana nu a


fost "mare" in trecut si, pe
baza unei astfel de
revendicari, nu ar putea
emite pretentii astazi? In
felul asta, in Europa, dupa
ce ca avem o situatie atat
de complicata, generata de
suprapunerea mai multor
crize mari (refugiati,
economie, Brexit, Rusia),
ar trebui sa gestionam si
ambitiile expansioniste ale
Bulgariei Mari, Ungariei
Mari, Albaniei Mari sau
Serbiei Mari.

De aceea, daca sunt


intelepti, in urmatorii
ani, pentru romani idealul ar
trebui sa fie "o Romanie mai
buna" si nu neaparat una mai
mare. Nu intamplator
Corneliu Vadim Tudor, unul
dintre marii anti-
occidentali romani, si-a
intitulat partidul Romania
Mare, stiind ca denumirea
era in acelasi timp si o
declaratie de razboi la
adresa Vestului.

Mai mult decat atat, odata


cu aderarea noastra la NATO
si UE, Romania a acceptat
filozofia "tarii mai bune" in
detrimentul "tarii mai mari",
fiecare tara central
europeana angajandu-se
sa renunte la eventualele
visuri de marire.
A se vedea in acest sens
politica Poloniei din ultimii
ani, cand a refuzat
varianta oferirii de
cetatenie poloneza
etnicilor polonezi din
Ucraina si din alte tari din
jurul sau, preferand
varianta mult mai
inteligenta a "cartii de
polonez". Polonia se putea
astfel ingriji de cultivarea
culturii si a identitatii
poloneze in afara
granitelor fara a starni
ingrijorari geopolitice.

Si in fine, in al patrulea
rand, la 1918 s-a mai pus
si problema capacitatii
Romaniei de a administra
noile teritorii si problemele
pe care acestea le aduceau
cu sine, in special numarul
mare de minoritati.

Din pacate pentru noi


astazi, in special in ceea ce
tine de administrarea
Basarabiei intre 1918-
1940, performanta
Bucurestiului a fost una
indoielnica.

In primul rand, am comis


greseala marginalizarii
elitei locale, ea fiind in mai
multe situatii inlocuita cu
functionari regateni. Pe de
alta parte, selectia
acestora nu era una foarte
fericita, grija pentru
locuitorii noii provincii
romanesti fiind secundara
dorintei acestora de
imbogatire.

In al doilea rand, am
neglijat modernizarea
acestei provincii, in cei 22
de ani de administratie
romaneasca Bucurestiul
construind dincolo de Prut
doar un drum si cateva
scoli. Adevarata
modernizare a Basarabiei,
electrificare totala,
alfabetizare,
industrializare, a avut loc
doar dupa Al Doilea Razboi
Mondial, in anii sovietizarii
RSSM.

Aceasta intrebare, legata


de capacitatea Romaniei
de a administra noile
teritorii, trebuie pusa si
astazi. Aspectele
geopolitice (Transnistria,
Gagauzia, Balti), cele
sociale (sute de mii de
etnici rusi si ucrainieni) si
cele economice vor solicita
Romania la maximum.

Din prima zi a unificarii,


salariile si pensiile vor
trebui aduse la nivelul
celor din Romania. Stie
cineva de cate miliarde de
euro este nevoie pentru a
ridica economic populatia
actualei R.Moldova?

Nu a fost in intentia mea


sa elaborez o analiza
exhaustiva a subiectului
"unificarea R.Moldova cu
Romania". Sunt multe alte
aspecte ce nu au fost
atinse sau mentionate aici,
in special cele legate de
posibila reactie a tarilor
vecine. In definitiv, de ce
Romania are dreptul sa-si
propuna ca obiectiv realizarea
Romaniei Mari si Ungaria nu?

Dar chiar si asa, cu aceasta


abordare partiala, sper ca
cititorul site-
ului Ziare.com sa fi obtinut
suficiente argumente
pentru a intelege atat
complexitatea unui
eventual demers unionist,
cat si eventualele pericole
ce pot fi generate de o
astfel de decizie.

Parafrazand o replica
celebra dintr-un film al lui
Mel Gibson, astept de la
cititorii mei sa-mi spuna
unde am gresit. Iar daca
nu am gresit, sper sa nu
ma pedepsesca.
Will philosophy change?
For decades abstruse,
technical philosophy has
dominated the field—but is
that changing, and should we
want it to?
In June I had a conversation
with the formidable Australian
philosopher Peter Singer—
well-known to philosophy
undergraduates around the
world for his “muddy
trousers” thought experiment.
Over the course of 45 minutes
or so we chatted about the
branch of philosophy of which
he is a key proponent—called
“effective altruism”—but also
about the nature of
philosophy itself. Philosophical
inquiry, Singer argued, should
be directly aimed at
encouraging people to do
good in the world.
He isn’t alone in thinking that.
After decades of abstract,
technical philosophy
dominating in the west, some
in the discipline have been
pushing for a revival of
hands-on, ethical thinking.
This could be a good thing—if
it is done right.
I spoke to Singer, who is the
Ira W DeCamp Professor of
Bioethics at Princeton
University and who turned 70
this month, over the phone.
His arguments were detailed
and precise—much as you
would expect from a man who
is one of the world’s most
widely-read thinkers. He is
particularly known for his
essay Famine, Affluence and
Morality, published in 1971—
the year he began his
academic career at Oxford’s
University College. This
established him as a key
proponent of effective
altruism—a movement which
aims to alleviate suffering
through, for example,
encouraging charitable giving.
He has lost none of his
conviction on this topic;
indeed, this year Famine,
Affluence and Morality was
republished with a new
introduction by him. In it, he
explains why effective
altruism was such a departure
from the philosophy that
preceded it. He reiterated
these ideas during our
conversation last month.
“When I was an
undergraduate back in the
60s, English language
philosophy was very much
about analysis of the
meanings of moral terms…
the business of philosophers
was seen as explaining the
meanings of concepts,” Singer
explained to me.
“There was a period when
philosophy was in a phase of
linguistic analysis and
ordinary language
philosophy… [20th century
philosopher] AJ Ayer would
probably be the leading
example of a philosopher who
argued that the proper role of
philosophy is morally
neutral…. But fortunately
around the time… that I went
to Oxford, which had been in
the stronghold of this kind of
language philosophy, things
had started to change a
little.” (AJ Ayer was a
proponent of logical
positivism. He later
renounced this position. In his
words, the main problem with
it was that “nearly all of it
was false.”)
That Singer cares deeply
about this cause is
unsurprising; he has
dedicated decades, and
dozens of books, to trying to
get us to improve the way we
act.
The question that Singer
answered is one that all
philosophers must confront if
they’re serious about what
they do: “What is
philosophy for?” Should it be
predominantly aimed at
alleviating suffering or at
abstract technical questions—
or is that distinction
meaningless? (Often it is not
the philosopher who first asks
themselves this but rather a
friend or relative who is
sceptical about the worth of
the discipline. “What is
philosophy for?” translates as
“No offence, but I think you’re
wasting your time studying it”
if it comes from a
grandparent.)
The notion that philosophy
should guide our moral
decisions was once relatively
uncontroversial. Aristotle, for
example, thought that
philosophy ought to be
concerned with practical
questions about how to live a
good life. He did not think this
was the only purpose of
philosophy, as Singer seems
to. He dedicated huge
amounts of his time to
questions in the field of
metaphysics (Literally
translated as “After the
physics,” pointing out the
order in which the curriculum
should be studied in). He
answered questions
concerning causation, form
and matter.
But Aristotle’s ethical
philosophy is vast—and
absolutely speaks to how we
ought to live our everyday
lives. Indeed, the section on
Aristotle’s ethics in the
Stanford Encyclopedia of
philosophy reads: “Aristotle
conceives of ethical theory as
a field distinct from the
theoretical sciences. Its
methodology must match its
subject matter… we study
ethics in order to improve our
lives.” (He was not alone in
arguing that philosophy
comes in two halves; in
Finland, practical and
theoretical philosophy are
entirely separate degrees at
almost all universities.)
Aristotle’s two ethical
Treatises, the Nicomachean
Ethics and the Eudemian
Ethics, have roughly the same
subject matter: they examine
the conditions under which it
is right to heap praise on
someone or blame them for
something, the nature of
friendship and the traits that
people need to develop in
order to live good lives. So
philosophy clearly has a
history of addressing direct
ethical questions. Without yet
examining the question of
whether practical philosophy
is a good thing, we can safely
say that lots of it has been
written over the years.
There have been times,
though, when it has
experienced a decline in
popularity. And never has it
been less popular than it was
th
in the mid 20 century, when
technical, fiddly analytic
philosophy began to
dominate.
I asked Julian Baggini,
founder of The Philosophers’
Magazine, about this era of
the discipline. He explained:
“there was a professional
insecurity among
philosophers, a wariness of
being thought of as wooly-
minded gurus explaining the
meaning of life. This led many
to distance themselves too
much from the ethical aspects
of philosophy.”
th
In the late 19 century the
“linguistic analysis” that
Singer referred to in our
conversation took off. Gottlob
Frege, a German logician
widely held to be the father of
analytic philosophy, began to
write on the philosophy of
language, and in 1892
published On Sense and
Reference: a landmark work
which examined the meanings
behind our words. It is worth
noting that not all analytic
philosophy is abstract; far
from it. But analytic
philosophy did emphasise
mathematical logic and
technical analyses to an
extent that had not been the
case previously.
A couple of decades later,
Bertrand Russell began asking
the same questions as Frege.
One of these was: “What is
the meaning of a proper
name?” Russell himself
thought that names are
actually a group of
descriptions that we associate
with a thing. When we
say Prospect Magazine we are
actually saying, for example,
“That excellent current affairs
magazine that was founded in
1995.” This was later
disproved by an American
called Saul Kripke, who
showed that names and
groups of descriptions work in
radically different ways in
modal claims (that is,
sentences that make a
proposition that involves
possibility. “The tallest girl in
the class might not have been
the tallest” is an example of a
modal claim.)
It is worth pointing out that
philosophers back then were
not just wannabe
mathematicians and wannabe
scientists. Indeed, When
Ludwig Wittgenstein arrived in
Cambridge he wrote
something for Russell.
Handing it over at the end of
the first term, he said “Will
you please tell me if I am a
complete idiot or not? If I am
an idiot, I will become an
aeronaut. If I am not, I will
become a philosopher.”
Russell duly read it, and
replied “No, you must not
become an aeronaut!”
By this point, things were
about as far from the
practical, normative
philosophy that Singer was
after as it is possible to get.
But this sort of philosophy
came to utterly dominate in
western universities, and has
continued to dominate in
recent years, as my own
recent undergraduate degree
confirms.
I spent three years studying
philosophy at undergraduate
level, and we asked (and had
a go at answering—for
contrary to popular opinion
much of philosophy does aim
at definite answers) questions
such as: “In order for a belief
to be justified, must it be the
case that were it false, I
wouldn’t believe it?” And “Is it
possible for causal loops to
exist?” In fact, even my ethics
class was called meta-ethics,
and addressed questions
concerning morality as a
concept, rather than specific
moral questions.
But might future
undergraduates have rather a
different experience? Does
Singer’s continued popularity
mean anything for the course
of philosophy, or is it just an
anomaly?
Effective altruists are certainly
making a lot of noise at the
moment. Last year Oxford-
based effective altrusit
William MacAskill released a
book, Doing Good
Better, which was widely read
(and reviewed in Prospect).
Australian philosopher Tony
Ord has founded Giving What
We Can, a society aimed at
eliminating poverty in the
developing world. The co-
founder of Facebook, Dustin
Moskovitz, identifies as an
effective altruist. In 2009
Singer wrote a book titled The
Life You Can Save and has
since founded an organisation
which aims to alleviate
poverty and which goes by
the same name.
In fact, only last week the
ABC television channel in
Australia hosted a programme
called “Why effective altruism
could change the world.”
Closer to home, just look at
the work of Alain de Botton—
arguably the best known
living British philosopher. He
has dedicated the past ten
years to rebranding
philosophy: to making it less
stuffy and more applicable to
everyday life. He has
published books in recent
years that are called things
like How Proust can Change
Your Life and The
Consolations of Philosophy.
Indeed, a few years ago he
founded a scheme called The
School of Life, which offers
“Good ideas for everyday
life.” The school has been
expanding: initially just in
London, there are now
campuses in Paris and
Amsterdam, and will be in the
US within a year.
Referring to the prevalence of
more abstruse types of
philosophy, Baggini told
me “Over the last few
decades, there has been a
reaction against this. Even
some serious, respected
academic philosophers have
been willing to discuss the
meaning of life.”
There are certainly no signs of
a huge counter-revolution
taking place, in which analytic
philosophy is thrown off the
agenda completely. But when
one looks at the philosophy
that has been popular, in both
the public and academic
domains, over recent years,
there are hints that
philosophy is perhaps
undergoing a slight change of
mood.
For Baggini, even if practical
philosophy is making a come-
back, more must be done. “I
think this is welcome. But I
also think this kind of
philosophy needs to engage
more with neighbouring
disciplines such as
psychology, political science,
economics, sociology and
anthropology. Philosophy
used to include all those
things. Now that they have
branched off on their own.”
But it is in another part of
Baggini’s reply to me that I
think we hit the nub of the
issue.
“In ancient Greek philosophy,
it was almost taken for
granted that living in truth
and living well went hand-in-
hand. Part of the motivation
to study the less obviously
ethical aspects of philosophy
comes from how it relates to
problems of living. For
instance, to know how to live,
you need to know what you
know (epistemology), our
own natures and the nature of
the universe (metaphysics).
You also need to think about
what “living well” means,
which means thinking about
meta-ethics: the nature of
ethics itself, not just its
content.”
It may be that abstruse,
technical philosophy matters
for its own sake. But even
if philosophy is primarily
about helping us to act more
morally, there is a place for
the abstract stuff.
When he argued that
philosophy should be morally
neutral, AJ Ayer was wrong.
The discipline is about the
rigorous application of reason
and following arguments
wherever they may lead, and
many moral questions are big
enough—and complicated
enough—to warrant in-depth
philosophical scrutiny. But
while AJ Ayer underestimated
the importance of philosophy
that has an immediate baring
on the way we act, I worry
that Singer is overestimating
it. In our conversation he
seemed to call not just for the
inclusion of applied ethics in
the discipline, but for extreme
caution when it comes to
anything else.
But much abstruse, logical
philosophy is as vital to our
moral thinking as more direct
ethical enquiry: it teaches us
to spot contradictions, for
example, which may help us
to sort through our
moral beliefs. Even seemingly
neutral linguistic analysis
might help us to sharpen our
critical skills in this way. A
change in philosophy is
welcome—so long as it
involves embracing the
importance of applied
philosophy, not forgetting the
importance of the rest of the
field.

an introduction to
schizoanalysis
By A.T. Kingsmith.
Why do the people fight for
their own servitude as
stubbornly as if it were their
salvation? Such an arresting
question was first posed by
unconventional psychoanalyst
William Reich in his 1933
book, The Mass Psychology
of Fascism. In the book,
Reich makes the case that
psychic repression depends
on social oppression, and as a
result, the modern conception
of the fascist state has been
taken up not by sinister
external forces but internally,
by the masses themselves.
In a democratic society,
ostensibly, the principles of
an idea or a political
movement can only be
successful if their program
bears a close resemblance to
the boilerplate expectations of
a broad category of
individuals. Take the recent
rise of far right reactionaries
in Western Europe and the
United States: someone like
Donald Trump is successful
precisely because the
psychological structures of
the American electorate
currently coincide with those
of Trump and his ideologies.
According to Reich, the
masses have not been
deceived by someone like
Trump, they desirehis
rhetorical fascistic discourse,
and that is exactly what
needs to be explained. In an
attempt to do so, Reich
develops an entirely different
way of exploring political
control—what Deleuze and
Guattari refer to as the first
truly ‘materialist psychiatry.’
For Reich’s work concerns
itself first and foremost with
the psycho-somatic structures
that make fascism possible at
the outset, and then only
secondarily, does he turn to
the issue of fascism as a
subject for political discourse.
What this means psycho-
politically is that the success
of a political movement or
revolution are dependent on a
precedent revolution of the
psyche. After all, to tear down
a factory or revolt against a
government is to attack the
effects of fascism rather than
causes, and as long as any
attack is focused solely on
effects, no structural political
change is possible. For Reich,
what is truly fascistic is our
present construction of
systematic thought, of
‘rationality’ itself. If a factory
is torn down, but the
rationality that produced it is
left standing, we will simply
produce another factory. If a
political revolution overthrows
a despot, but the systematic
patterns of thought that
produced the despot remain,
those patterns will repeat
themselves in a succeeding
government.
Consider the example of
surveillance: the Wikileaks’
Cablegate, the Snowden
Documents, the Afghanistan
War Logs, the recent Panama
Papers—if massive leaks such
as these are any indication,
the present construction of
systematic thought alluded to
by Reich operates in a highly
securitised and surveilled
political climate—a diffuse
matrix of new information
gathering algorithms, where
our information is tracked and
then ordered into categories
of acceptable or unacceptable
activities. We know that we
are always being tracked—
touch off enough markers in
Internet activity by going to
certain sites or using certain
words and you will be placed
on a ‘watchlist.’ Rather than
being spurred into anxiety by
this unnerving realisation, the
vast majority of us ‘choose’ to
ignore it, to continue on with
existence as ‘usual’ and as a
result, we tacitly give our
endorsement to the notion
that those who are breaking
the rules will be brought to
‘justice.’
Inadmissible behaviours are
largely unrecognised as
existing, or situated under the
category of the ‘criminal,’ a
concept we rarely take the
time to call into question. As
a result, a divide is created—a
class that falls outside the
‘we’ who have freedom—and
deep thought about the
shared subjectivity of these
‘categories’ is strongly
discouraged. We are under
control precisely to the extent
we think of those subjugated
to the effects of power as
anything other than ‘us.’
By rendering the world in this
way, our society of control
maintains an illusion of
freedom. We are ‘free’ to say
and do what we want—within
pre-circumscribed desires.
Since the only forms of
speech prohibited in the
public discourse are radical
indictments of our political
system and calls to ‘terrorist’
or insurrectionary action,
most of us fall within such
parameters without even
thinking about it, and so
experience ourselves as free
to express our views and live
our lives.
The role of a revolutionary
politics then, for Reich, is to
understand and to further the
historical movement of
increasing productivity and
potential freedom into the
larger psychic and social
spheres of society, to push
through the limitations of
effects in order to trace the
causes of our undisclosed
desire for control in what are
touted as free and open
societies. There is no grand
authority to overthrow, no
centralised sovereign power—
for Reich, the mass
psychology of fascism is such
that we have created a
system where we are the
prisoners and the guards; as
a result, our internalisation of
this perverse form of
consensual fascism is what
enables both the proliferation
of the surveillance apparatus
and discourses like Trump’s to
come to the fore.
What is Schizoanalysis?
For all of his vital insights into
the socio-psychological nature
of power and control, Reich
never adequately addresses
his own question. As Deleuze
and Guattari point out in their
introduction to
schizoanalysis, Anti-
Oedipus, Reich was content
to answer by invoking the
ideological, the subjective,
the irrational, and the
inhabited because he too
remained a prisoner of effect.
In other words, Reich fell
short of the materialist
psychiatry that he dreamed
up because his project
overlooked the multiplicitious
functions of desire in the
fascist personality under
capitalism.
Drawing from the work of
Nietzsche, Marx, and Freud,
schizoanalysis is a
revolutionary political process
that seeks to expand upon
Reich’s materialist-psychiatric
critique of psychoanalysis so
as to include the full scope of
multiplicitious social and
historical factors in its
explanations of cognition and
behaviour in order to map
and thus undermine the
causal groundings of fascism.
Schizoanalysis has acquired
many different definitions
during its development in the
philosophic works of
Nietzsche, Artaud, Deleuze,
and Guattari, as well as
literary figures such as Aldous
Huxley, William Burroughs,
Henry Miller, and Jack
Kerouac. What connects these
thinkers as schizoanalysts is
that they have been able to
uproot themselves from the
social’s causes and traditions
in order to conduct physical
exoduses from the ideological
territories that harboured
them through much of their
previous lives. Furthermore,
each of them is in tune with
heightened degrees of
empathy and perception—
they have been able to focus
their gaze on something and
tease out the intangible in it—
an intangible that transforms
something within each of
them.
Indeed, literature is akin to
schizoanalysis in the way that
there is no ultimate goal, no
attainable summit that it is
reaching towards, and in itself
it is only a process, a
production of something. A
previously held fact is
destroyed by each of these
authors: for Huxley, it was
the deterioration of an anti-
psychedelic political climate,
for Burroughs, it was the
destruction of traditional
norms of control, and for
Miller and Kerouac, it was the
ability to explode the
bourgeois morality system.
In a similar manner, the
schizophrenic, even in their
delirium, finds themselves
‘tuned in’ to things around
them:
‘It’s a given that in the
practice of institutional
psychotherapy that the
schizophrenic who is most lost
in himself will suddenly burst
out with the most incredible
details about your private life,
things that you would never
imagine anyone could know,
and that he will tell you in the
most abrupt way truths that
you believed to be absolutely
secret. It’s not a mystery. The
schizophrenic has lightening-
like access to you; he is
focused, so to speak, directly
on those links that constitute
a series in his subjective
system.’(1)
In many ways, this
description of the interaction
between the therapist and the
schizophrenic is reminiscent
of philosopher Peter
Sloterdijk’s answer to the
question ‘where is the
individual?’: “First of all and
most often it is part of a
couple.” (2) This is not just a
physical couple per se, though
it can take on this form; it is
the coupling with the ‘self’
and the ‘other,’ various
manifestations of alterity that
the self relates to. The
‘individual’ becomes a
question of space, but a non-
physical space of
‘inbetweenness’ situated at
the fluctuations between one
thing and another. Thus
Deleuze and Guattari’s
understanding of the
schizophrenic experience, and
one of the essential aims of
schizoanalysis, is a
proliferation of the
interconnected state of all
things in order to cultivate a
‘break’ or fracture that allows
the entity we mistakenly refer
to as the ‘individual’ to make
a jump, a leap onto the plane
consistency where processes
of becoming can take place.
One asks: How is the
schizophrenic able to so
lucidly articulate the inner-
workings of the self before
them? Because they
deterritorialise themselves
right down to the flows that
actually create the individual.
For schizoanalysis,
schizophrenia is not seen as
the disease or mental
disturbance that characterises
or defines schizophrenics.
Schizophrenics as clinic
patients—and schizophrenia
as a reductive psychiatric
diagnosis—result from the
vital incompatibility between
the dynamics of schizophrenia
unleashed by capitalism and
the reigning institutions of
society.
To be clear, schizoanalysis
does not romanticise asylum
inmates and their often
excruciating and exploitative
conditions of existence—
conditions which are directly
fostered by the ‘mental
health’ institutions
proliferated by capitalism. As
opposed to an individualised
psychological ‘problem,’
schizoanalysis re-
conceptualises schizophrenia
as a broad socio-historical
system of control that results
from the generalised
production of psychosis and
anxiety that are currently
pervading capitalist society—a
process that no single
psychiatric patent could
possibly embody.
In brief, capitalism fosters
schizophrenia because the
quantitative calculations of
the market replace meaning
and belief systems as the
foundation of society. In this
approximation then, we can
define schizophrenia—both in
the psyche and the socius—as
a form of ‘unlimited semiosis’
that emerges when fixed
meanings and beliefs are
subverted by the cash-nexus
under modern capitalism.
Hence, schizophrenia
constitutes an objective
tendency of capitalist society
and its historical
development. By way of the
simultaneous elimination of
extant meanings and beliefs,
every extension of capital—
from the geographical
(imperialism) to psychological
(marketing)—manifests as a
new layer of the perpetual
state of alienated fear: “All
that is solid melts into air.”
(3)

According to Deleuze and


Guattari, the powerful
capitalist counter-tendency to
the emancipatory potentials
of schizoanalysis—the driving
force behind the resurgence
of neo-fascist propensities in
democratic states—is
paranoia. For if we
understand schizophrenia to
designate an unlimited chain
of semiotic signifiers—
radically fluid and
extemporaneous forms of
meaning—paranoia, by
contrast, designates an
absolute system of belief
where all meaning and all
representation is permanently
fixed. As a result of this
ubiquitous paranoia, we
perceive desire, that is, ‘what
we seek,’ as a lack, a
reaction, a void—something
that must be constantly filled
and refilled. Under capitalism
desire is commodified, it
becomes a libidinal
economy—a prison in which
what the libido seeks is
temporarily satiation enabled
by the further
commodification of all facets
of life.
For schizoanalysis, the
terms paranoia and schizophr
enia point to what Reich
overlooked in his initial
materialist-psychiatric critique
of power: they are the
fundamental organising
dynamics of a capitalist
society. Paranoia represents
what is archaic in capitalism,
the resuscitation of the
obsolete, rigid, belief-centred
modes of social organisation.
Whereas schizophrenia
embodies capitalism’s positive
potentials: freedom,
ingenuity, and permanent
revolution. Hence the schizo-
moment is the ultimate
subversion of paranoiac
systematisation, of the desire
to ‘build walls,’ to draw up
psychological, ideological, and
material borders between ‘us’
and ‘them.’ In deploying a
highly figurative style of
discourse that manifests in
the development of concepts
such as ‘desiring-machines’
and the ‘body-without-
organs,’ schizoanalysis erodes
the stifling distinction
between metaphor and
metamorphosis. In opposition
to the paranoiac
traditionalism of fascistic
thought, schizophrenia’s
potential for radical freedom
designates
a revolutionary objective
tendency of capitalism that
opens up spaces to re-code
the flows of desire in new
ways.
‘Rather than moving in a
direction of the reductionist
modifications of desire, which
merely simplify the complexes
of modernity, schizoanalysis
works towards its
complexification, its
processual enrichment,
towards the consistency of its
virtual lines of bifurcation and
differentiation—in short
towards its ontological
heterogeneity.’ (4)
What most revolutionary
politics lacks is a new
psychology, an anti-
psychiatry that will help us to
undertake the task of
gradually releasing our over-
coded flows of desire from the
grips of fascist ideologies
without sending us straight
into a mental institution. This
is the primary aim of
schizoanalysis: to take the
preferable tendencies of
schizophrenia to its limits in
order to rupture the paranoiac
foundations of modern
capitalism. Indeed, to push
through the limitsimposed by
capitalist alienation, to
replace our position as poor,
defenceless, guilt-ridden
puppets in internal straight-
jackets, with free, non-
Oedipalised, non-
individualised, uncoded
subjectivities. In short,
schizoanalysis is move
towards taking up the
limitless potentials of
conceptualising schizophrenia
as a revolutionary
breakthrough rather than a
psychological breakdown.
A Schizoanalytical Politics
Schizoanalysis is not a
psycho-political theory so
much as an attitude towards
the world. It moves to
complicate the paranoiac
distinctions between theory
and practice, nature and
culture, ideology and
materiality, self and other,
subject and object—to
multiply ways of thinking
about repressive significations
such as race, gender, and
class. When speaking of the
masses’ desire for fascism, it
is not enough to focus strictly
on the ideological effects of
exclusionary rhetoric: as the
example of surveillance
makes clear, we must also
probe the causal structures of
power.
For the schizophrenic is
someone whose active desire
is not regimented, not
hierarchicalised by the family,
church, school, army, work,
etc. Following from this
schizo-break, desire
forDeleuze and Guattari is
seen as productive,
affirmative, an active, non-
referential flow. Contrary to
the paranoia of capitalism,
there is no lack here. There is
revolutionary-production:
desire-producing desire,
energy producing energy—our
desire as the power to create
rather than to consume.
‘Desire does not “want”
revolution, it is revolutionary
in its own right, as though
involuntarily, by wanting what
it wants… (5)[For] as Marx
notes, what exists in fact is
not lack, but passion, as a
‘natural and sensous object.’
Desire is not bolstered by
needs, but rather the
contrary; needs are derived
from desire: they are the
counter-products within the
real that desire produces.
Lack is a counter-effect of
desire; it is deposited,
distributed, vacuolized within
a real that is natural and
social.‘(6)
Thus contrary to the casual
rendering of desire as lack
under the paranoiac frame of
capitalism, schizoanalysis is a
call for the affirmation of
desire as open and creative—
we need more differentiation,
a rejection of binaries, and a
refusal to separate
subjectivities out into
‘Selves’—the ‘free’ populous—
and ‘Others’—criminals,
activists, hackers, radicals,
immigrants, etc.
Desire, like capital, should be
understood in terms of flows:
flows of the visual, musical,
political, temporal, and
performative. However, there
is a catch here. While the
flows of desire emanate from
inherently rhizomatic
creativities—i.e. the
surrealistic art installation—
the flows of capital emanate
from hierarchical paranoia—
i.e. the Trump campaign. Like
schizophrenia, this double
process of emanation is
inherent to capitalism. In
other words, capitalism works
by inscribing and re-directing
the flows of desire so that
they may correspond with the
flows of capital through coded
spaces such as the stock
market. This double process
is the process of
deterritorialisation
(degrounding) and
territorialisation (grounding).
Desire is first deterritorialised
by capital: allowing certain
aspects of the schizophrenic
process to manifest and then
it territorialises them:
whenever there is a danger
that the flows will become
‘too’ revolutionary.
Capitalism can only exist by
liberating production, while at
the same time, containing it
within limits so that it does
not explode out in all
directions: “The strength of
capitalism resides in the fact
that its axiomatic is never
saturated, that it is always
capable of adding a new
axiom to the previous
ones.”(7) From mod to
hipster, hippie to punk, as
any subculture begins to
strike its own eminently
marketable pose, its
vocabulary, both visually and
verbally, is rendered more
and more familiar in
anticipation of its impending
reterritorialisation into the
capitalist axiomatic.
The only way to overcome
this problem is for the
schizophrenic to continually
deterritorialise their own
forms of expression, so as to
make repetition and
incorporation impossible. This
is what poet Antonine Artaud
had in mind when he called
for ‘no more of
masterpieces’—the end of the
commodification of political,
cultural, and artistic moments
and the flow of non-
repeatable signs that name
make it impossible for the
paranoiac system to bring
them in to its own body.(8)

‘Performance’s only life is in


the present. Performance
cannot be saved, recorded,
documented, or otherwise
participate in the circulation
or representations of
representations. Once it does
so, it becomes something
other than performance. To
the degree that performance
enters the economy of
reproduction it betrays and
lessens the promise of its own
ontology.‘(9)
Thus schizoanalysis is not an
entity, not a field, but the
performance of revolutionary
potential—the process of
constantly deterritorialising
the socius so that free-form
desire can subvert the
capitalist formation of
paranoia as power—the
process through which more
and more people move to
create less and less
commodifiable critiques. But
as Deleuze and Guattari are
careful to insist, schizophrenia
is the potential for revolution,
not the revolution itself. After
all, it is in the very nature of
schizophrenia as free-form
desire that it cannot be
assigned to any definite goal
or end. By way of its staunch
opposition to the fascistic
captures of paranoia resulting
in our psychological
internalisation of control,
schizophrenic desire is
multiple, inclusive, and
nomadic.
As philosopher Eugene
Holland suggests, the
subornation of this paranoid
capitalism to a form of
desiring-production would
entail (among other things),
the cancellation of the infinite
debt to capital and a return to
alliance-based rather than
commodity-based social
relations. (10) Yet the major
hurdles towards realising the
revolutionary potential of
schizoanalysis stem from the
very primacy of desire that
makes schizophrenia’s
desiring-production ripe with
liberating potentials.
For what ultimately governs
desire—in this case, what
gives capitalism its
unprecedented power—is the
degree of the development of
forces or energies that a
given form of political
sovereignty is able to
organise. When compared to
all other social forms,
capitalism has developed and
organised our energies and
forces to a historically
unprecedented degree. From
Dadaism to the Anti-
Globalisation Movement,
Surrealism to Occupy Wall
Street, as the constant de-
and-reterritorialisation of
countercultural movements
makes uncomfortably clear,
capitalism has been able to
continually re-generate its
own revolution precisely
because it can ‘develop and
commodify’ our productive
forces to a greater degree
than any previous social form.
Thus, with Reich’s initial
material-psychiatric query in
mind, we should really be
asking: Under what
conditions, and in what form,
can we imagine a society
emerging that would be more
vigorous, in terms of the
deterritorialisation of
productive forces and
energies, than capitalism?
For if the perpetual force of
capitalism’s paranoiac cycle of
liberation and containment
does not collide with a more
potent, less rigid alternative,
perhaps a shift will occur only
after capitalism’s hyper-
exploitation of resources has
so severely impaired or even
reversed its ability to continue
developing productive prices
and energies that another
mode of social relation will
show visible signs of doing
better.
References
Felix Guattari, Chaosophy:
Texts and Interviews 1972-
1977, Semiotext(e), 2008
(reprint edition), pgs. 67-68.
Peter Sloterdijk and Hans-
Jurgem Heinrichs, Neither
Sun nor Death, Semiotext(e),
2011, pg. 147.
Friedrich Engles and Karl
Marx, The Communist
Manifesto, Chapter 1.
Felix Guattari, Chaosmosis:
An Ethico-Aesthetic Paradigm,
Indiana University Press,
1992, pg. 61.
Gilles Deleuze and Felix
Guattari, Anti-Oedipus:
Capitalism and Schizophrenia,
University of Minnesota Press,
1983. pg. 161.
Gilles Deleuze and Felix
Guattari, Anti-Oedipus:
Capitalism and Schizophrenia,
University of Minnesota Press,
1983. pg. 27.
Gilles Deleuze and Felix
Guattari, On the Line,
Semiotext(e), 1983, pg. 12.
Antonin Artaud, The Theatre
and its Double, Grove Press,
1958.
Peggy Phelan, Unmarked:
The Politics of
Performance, Routledge,
1993, pg. 146.
Eugene W. Holland, Nomad
Citizenship: Free-Market
Communism and the Slow-
Motion General Strike,
University of Minnesota Press,
2011.
I’m a philosopher, get me out
of here!
Two new books, The
Philosopher: A History in Six
Types and Philosophy and
Practical Engagement, ask if
an ancient discipline has lost
its way
Philosophy is an odd pursuit
in that its practitioners aren’t
quite sure what it’s for.
Scientists add to the stock of
human knowledge. Medics
cure ailments. Lawyers
administer justice.
Philosophers question, doubt
and probe the underlying
assumptions of others.
They ask open-ended,
infuriating and perhaps
unanswerable questions, like
‘Is it possible to know
anything?’, ‘What does it
mean to be just?’ and ‘Can
suffering be meaningful?’ It’s
no wonder a lot people find
them annoying.
A selection of views about
philosophy from a new book
on the subject by Justin EH
Smith gives a taste of the
discipline’s ill-defined nature:
“Philosophy is a battle against
the bewitchment of our
intelligence by means of
language.” – Ludwig
Wittgenstein
“Philosophy is precisely that
intellectual inquiry in which
anything is open to critical
challenge and scrutiny.” –
Graham Priest
“I see philosophy not as
groundwork for science, but
as continuous with science.” –
WVO Quine
“The myth-lover is in a sense
a philosopher, since myths
are composed of wonders.” –
Aristotle
Smith is a Paris-based
professor of philosophy so he
has a vested interest in
defending the discipline from
its many critics. In The
Philosopher: A History in Six
Types, he makes a good stab
at that but adds his own
critique, warning academic
practitioners not to get too
lost up their own aporias
while also highlighting an
ethnocentric bias that afflicts
western intelligentsia.
Shunning the traditional
approach of explaining
philosophical thought in steps
from ignorance to
enlightenment, as epitomised
by Bertrand Russell’s famous
History of Western Philosophy
of 1945, he tells it by way of
“job descriptions”, identifying
six representative characters
that have pushed the
boundaries of intellectual life
down the ages.
These are the Curiosus, who
believes “that there is nothing
shameful about knowledge of
res singulares: singular
things” (they are often
women, he says); the Sage
(think the Buddha); the
Gadfly (think Socrates); the
Ascetic (epitomised by cynics,
Jainists and early Christians);
the Mandarin, who belongs to
an elite class of bureaucratic
intellectual (eg Confucian
scholars or tenured university
professors); and the Courtier,
a maligned but somewhat
misunderstood creature who
charges for his thoughts.
A second departure from
conventional histories of
philosophy is Smith’s
resistance to name-checking
all the greats: Arthur
Schopenhauer doesn’t get a
mention, nor Jean-Paul
Sartre, nor Peter Singer. The
views of 17th-century
travelling physician François
Bernier get deeper treatment
than those of Hobbes, Hume
and Wittgenstein combined.
Meanwhile, whole schools of
thought are left out,
existentialism and
pragmatism included. For
each of his six types,
moreover, Smith declines to
advance a representative
thinker from history but
rather creates a fictional voice
to articulate family
resemblances.
The quality of these
imaginative interludes varies
considerably but it is worth
the risk, if only for the
modern Gadfly Smith
conjures up: a retired real
estate appraiser who is
struggling to get others to
recognise the genius of his
self-published e-book
Quantum Truths for the 21st
Century. This amateur
philosopher regards the
failure of academics like
Smith to engage with his
revelations as a sign of the
academy’s narrow-
mindedness, and who is to
say he is wrong?
“Philosophy doesn’t just begin
in wonder; once the wonder is
gone, it is no longer
philosophy. Remember that,
professor,” the Gadfly writes
tartly.
Anyone looking for a definitive
history of philosophy, then,
will be disappointed. But the
strength of Smith’s approach
is to demonstrate
philosophical thought in
action, and the book comes
into its own when introducing
readers to philosophers
outside the recognised canon.
If names like Alexis Kagame,
Ahmad Faris al-Shidyaq. Dara
Shikoh, Richard Sorabji or
Nishi Amane don’t ring any
bells then prepare to be
enlightened. His narrative is
deliberately non-Western, or
at least consistently
interrogating the WEIRD
(Western, Educated,
Industrialised, Rich and
Democratic) norms accepted
by those most likely to be
reading this Princeton
University Press publication.
There are engaging
discussions on the
classification of knowledge
and the tricky problem of
identifying legitimate
authority, albeit there’s rarely
anything that comes close to
a resolution. Even on the
question of bias, he
backtracks from tearing up
the existing curriculum.
“To get serious about
inclusiveness by reconceiving
philosophy in a maximally
capacious way, as including
not just institutionally based
textual knowledge but also
orally transmitted folk
knowledge, is something that
is unlikely to happen soon,”
he writes. “Most would take it
to be a self-destructive move,
an abandonment of any
meaningful distinction
between philosophy and the
rest of human culture.”
All in all, reading The
Philosopher feels like you’re
spending time with a very
widely read raconteur who
doesn’t take himself too
seriously. And it comes as no
surprise when he reveals in
the penultimate chapter that
he moonlighted for a while as
a Courtier, charging cultural
tourists to Paris €60 for a
two-hour session of free-
wheeling philosophical
dialogue over espressos.
In a demonstration of
philosophy’s open-ended
nature, the book ends with a
chapter headed “Conclusion”
that contains nothing of the
sort. Smith says “we have
failed to determine what
philosophy is” – and thus
“that most fundamental of
philosophical questions” goes
unanswered. No bother.
Smith suggests it’s the
journey not the destination
that matters, and his makes
for an enjoyable and head-
spinning ride.
Not that everyone will be
satisfied, and if you’re the
sort of the person who finds
these ruminations a little too
self-indulgent then the
antidote is Philosophy and
Practical Engagement:
Reflection in the Public
Sphere, a collection of essays
in political theoryhonouring
retired NUI Galway academic
Joseph Mahon.
For the contributors in this
book edited by Allyn Fives
and Keith Breen, defining
philosophy is not the most
fundamental question facing
independent thinkers; rather
it is figuring out how to tackle
pressing collective problems
such as political violence,
global poverty and the
democratic deficit.
Or as the editors put it at the
opening of this book: “Do
philosophers have a
responsibility to their society
that is distinct from their
responsibility to it as citizens?
If so, what form does this
responsibility take?”
A running theme throughout
is that philosophy has
retreated from the public
sphere in recent decades, and
a number of explanations are
offered. One theory is
that the discipline has
suffered from the rise of
science. Another is that it has
made itself marginal to public
interest by pursuing esoteric
topics. Another hypothesis is
that today’s managerial form
of politics has no use for, or
interest in, the kind of
independent, bird’s-eye
perspective that philosophers
can provide.
In any event, the prognosis is
glum. As Alasdair MacIntyre
writes in a chapter
contrasting social discourse
today with that a hundred
years ago: “Tell almost any
member of the present day
general public… that it is to
philosophy that she or he
needs to go, if they are to
understand what they most
need to understand about
themselves and why a
concern for the condition of
the poor should be important
to them, and they will take
you to babble.”
Thankfully, the various
contributors – who include Co
Galway native Philip Pettit and
Allen W Wood from the US
along with half a dozen Irish –
and UK-based philosophers –
don’t waste their time feeling
sorry for themselves. Rather
they make the case for
philosophy’s relevance by
addressing urgent matters
like economic equality, the
struggle for meaningful work,
and the ethics of assisted
suicide.
In a chapter on “Abortion and
the Right to Not Be
Pregnant”, James Edwin
Mahon – who followed his
father into the business and is
now a philosophy professor in
New York – reminds us of one
of the things philosophers are
especially good at: The
Thought Experiment.
John Searle gave us the “the
Chinese room” to illustrate
the limits of artificial
intelligence, Philippa Foot “the
trolley problem” to better
understand ethical decision
making, John Rawls “the veil
of ignorance” to show us how
conditions of authentic justice
are formed, and so on, right
back to Plato who used the
allegory “the cave” to try to
demonstrate how illusion and
reality differed.
Add to these Judith Jarvis
Thomson’s famous thought
experiment in A Defense of
Abortion published in 1971:
“You wake up in the morning
and find yourself back-to-
back in bed with an
unconscious violinist.”
Mahon Jnr describes this as
“surely one of the most
famous sentences in all of
moral philosophy” as it sets
up a scenario that puts bodily
integrity as the centre of the
abortion debate. “By putting
the example in the second
person,” he adds, “Thompson
made the male reader adopt
the perspective of a pregnant
woman.”
In her story, you discover
“the violinist’s circulatory
system was plugged into
yours, so that your kidneys
can be used to extract
poisons from his blood as well
as your own”, and there you
must stay for at least nine
months until doctors unplug
him.
Thomson’s argument is that
everyone possesses the right
to his or her own body, and
while you might be seen as a
“Good Samaritan” by hosting
another body against your will
you can’t be compelled to do
so.
Mahon’s essay essay should
be read by anyone who
believes the arguments either
for or against abortion rights
are self-evident. While he
support’s Thomson’s view, he
takes issue with some aspects
of her case, and leaves open
the question of whether
abortion should be frowned
upon, or morally condemned,
in certain circumstances even
if it is legal.
Thompson recognises a duty
of “Minimally Decent
Samaritanism” and places
certain categories of abortion
(such as late-term abortion to
avoid the inconvenience of
pregnancy while on holidays)
as “suberogatory acts”, things
that you ought not to do but
which are not forbidden.
Proving MacIntyre’s point
about the sidelining of
philosophers in public
discourse, the Government
has decided to refer the issue
of the Eighth Amendment to a
100-person “citizens’
assembly”, what appears to
be a glorified focus group.
Fives highlights how
philosophers have been
deployed in other jurisdictions
to make legislative
recommendations in
contentious areas such as
pornography control and
embryology. So why not
here?
One can’t just blame
philosophy’s marginalised
status on politicians, however.
Many academics prefer the
comfort zone of the lecture
hall to the “real world”, and
more than a few would balk
at the notion of “philosophy
by expert committee”. Fives
urges his peers to get over
any such reservations, and in
doing so he provides yet
another definition of
philosophy. Paraphrasing
British ethicist Jonathan
Wolff, he likens it to the art of
“carrying others with you”.
The collection of essays cover
only a small sample of
contemporary political
problems but they
demonstrate that that the
cross-disciplinary, analytical
skills in which philosophers
are trained can point the way
to unexpected solutions or
illuminate new paths of
progress.
MacIntyre reminds us that
this gift should not remain in
the academy, seeing
philosophy – at its most
authentic – as a means of
empowering people to tackle
social injustices or to realise
their own dignity.
“Those who most need an
education in our society, if
they are to understand their
own condition and act
effectively to remedy it, are
those least likely to receive
it,” he writes. Arguably, a
small step towards addressing
this would be to introduce
philosophy in schools.
*Philosophy Ireland, a new
organisation aimed at
promoting philosophy in
education and society, is
being launched on Saturday,
August 27th, with a day-long
conference in Dublin.
See: philosophyireland.ie
The Philosopher: A History in
Six Types by Justin E.H.
Smith is published by
Princeton University Press
Philosophy and Practical
Engagement: Reflection in the
Public Sphere, edited by Allyn
Fives and Keith Breen, is
published by Palgrave
Macmillan

МЕТАФИЗИКА ПРОТИВ
ГЕОПОЛИТИКИ ИЛИ
ИСТИННЫЕ ПРИЧИНЫ
ВОЙНЫ НА ДОНБАССЕ И
ВЕЗДЕ

Публикуем статью нашего


давнего читателя,
журналиста Сергея
Остапенко, который
предложил взглянуть на
происходящую трагедию на
бывшей Украине с точки
зрения адептов гностицизма,
тех, кто презирает
существующий мир, как
«несовершенный», а также
презирает большую часть
людей, как «неизбранных».
Слово автору: «Увы, почти
вся аналитика и прогнозы,
которые встретишь сегодня
в сети, это вчерашний, если
не позавчерашний день.
Даже если авторы без
искажений и самообмана
догадываются ЧТО
происходит, то ПОЧЕМУ это
происходит, оказывается
вне их понимания...»
Люди размышляют о
глобальном экономическом
кризисе, расширении НАТО,
энергетической
сверхдержаве встающей с
колен, на полном серьёзе
говорят о финансовых
инструментах, рынке,
войнах за ресурсы,
геополитике. И оперируют
при этом позавчерашними
отжившими, а значит
ложными категориями.
Потому что происходящие
сегодня в мире процессы
более адекватно описывает
не экономика и не
геополитика, а скорее
задвинутая прогрессом на
задворки
философииметафизика. Для
большей части современного
мира справедливы совсем
иные категории, в
пространстве которых и
нужно рассуждать. И эти
категории, честно
признаться, выглядели бы
более уместно не в XXI, а в I
веке нашей эры, в эпоху
создания классических
тайных обществ.

СВОБОДА, БРАТСТВО…
РАВЕНСТВО?
Сегодня кажется нелепым
сомневаться в изначальном
равенстве людей, но на деле
оказывается, что этот
вопрос вовсе не так прост.
Лозунг, вынесенный в
подзаголовок, в разных
вариациях, так или иначе,
применялся всеми
революционерами и силами
за ними стоявшими, как
один из инструментов
перекройки мира и слома
традиционных обществ.
Но верили ли сами
кукловоды революционных
процессов в то, что это
аксиома?
Вульгарный марксизм
описывает историю как
историю человеческого
неравенства. Мол, с тех пор,
как одна обезьяна взяла в
руку палку, чтобы
принудить другую
повиноваться, ни о каком
равенстве и речи не шло.
Сменялись общественные
формации, но оставалось
деление на классы и
эксплуатация человека
человеком. Никуда
неравенство не исчезло и из
современного капитализма,
когда у олигарха вертолёт,
яхта, и миллионы на счетах,
а у работяги «анаком» в
тарелке и долги по
кредитам.
Но марксизм оказался
несостоятельным. Образно
говоря, угнётённые классы
тоже взяли в руки палки и
прогнали эксплуататоров.
Однако марксистам не
удалось построить
общество, все члены
которого были бы равны.
Напротив, неравенство
приобрело некие новые
оттенки.
Следовательно, неравенство
работает на каких-то иных
принципах.
Сторонники переноса на
человеческое общество
законов этологии,
применимых в основном в
животном мире, утверждают,
что неравенство в
человеческом обществе
имеет биологическое
происхождение, и связано с
иерархией, которая
присуща трибе человекообр
азных обезьян.
Может быть, они правы?
Вряд ли. Ведь тогда
обществом руководили бы
настоящие альфа-самцы,
какие-нибудь хрипловатые
хулиганы с физиономией
уголовников, а не слащавые
прилизанные банкиры или
пузатые политики. На деле
же альфа-самцы спиваются
в подворотнях и гибнут в
войнах, которые
развязывают щуплые
представители элиты.
Эволюция даёт сбой. Мы
наблюдаем обратный отбор?
Есть мнение, что
человеческое общество
больше напоминает
крысиный социум, чем
социум гоминид.
В статье «У нас как у
крыс» автор Дидье Дезор,
исследователь лаборатории
биологического поведения
университета Нанси
(Франция) рассказывает о
результатах своих
исследований. Он выяснил,
что крысы в любой ситуации
распределяют между собой
социальные роли
эксплуататоров,
эксплуатируемых,
«независимых» и «козлов
отпущения». Процесс
распределения пищи
происходил следующим
образом: две
эксплуатируемые крысы
ныряли в воду за пищей, а
по возвращении в клетку
два эксплуататора их били
до тех пор, пока те не
отдавали еду. Лишь когда
эксплуататоры насыщались,
эксплуатируемые имели
право доесть остатки.
Крысы-эксплуататоры сами
никогда не плавали, но
постоянно давали взбучку
пловцам. Автоном
(независимый) был
довольно сильным пловцом,
чтобы самому достать пищу,
отстоять её и съесть.
Наконец, козел отпущения,
которого били все, боялся
плавать, не мог устрашать
эксплуататоров, и поэтому
доедал крошки, оставшиеся
после остальных крыс. Эту
иерархию повторяли все
сообщества крыс.
Тогда Дидье Дезор поместил
6 эксплуататоров вместе.
Крысы дрались всю ночь.
Наутро были распределены
те же социальные роли:
автоном, 2 эксплуататора, 2
эксплуатируемых, козел
отпущения. Такой же
результат исследователь
получил, поочередно
поместив в одной клетке 6
эксплуатируемых крыс,
затем 6 автономов и 6
козлов отпущения. В итоге
выяснилось: каков бы ни
был предыдущий
социальный статус
индивидуумов, они всегда в
итоге распределяют между
собой схожие социальные
роли. Опыт был продолжен в
большой клетке, куда
посадили 200 особей. Крысы
дрались всю ночь. Утром 3-х
крыс, с которых содрали
шкуру в назидание другим,
нашли распятыми на сетке.
Дидье Дезор делает вывод:
чем больше в крысином
стаде численность
населения, тем больше
крысиная элита проявляет
жестокости по отношению к
эксплуатируемым и козлам
отпущения. В то же время
проявились некоторые
отличия: в большой клетке
крысы-эксплуататоры
создали иерархию своих
заместителей (чиновников),
чтобы с их помощью
навязывать свою власть
другим крысам и даже не
утруждать себя
непосредственно террором
эксплуатируемых и козлов
отпущения.
Исследователи университета
Нанси продолжили
эксперимент, исследуя мозг
подопытных крыс. Они
пришли к неожиданному
выводу, что наибольший
стресс испытывали не козлы
отпущения или
эксплуатируемые крысы, а
как раз наоборот – крысы-
эксплуататоры. Учёные
сделали вывод, что
эксплуататоры очень
боялись потерять свой
статус привилегированных
особей в крысином стаде и
очень не хотели, чтобы
однажды их самих вынудили
работать или распяли на
сетке… [1]
Европейцы, выросшие после
Второй Мировой, в сытости
тучных годов социал-
демократии, привыкшие к
заботе государства,
декларируемым правам и
свободам, вряд ли
согласятся с тем, что
человеческое сообщество
стало напоминать крысиное.
Но нельзя отрицать того
факта, что среди нас есть
индивиды, которые носят
социальные роли, очень
похожие на вышеописанные.
И стоит ещё раз обратить
внимание на выводы
учёных: эксплуататоры
боятся потерять свой
привилегированный статус,
проявляют жестокость к
эксплуатируемым, создают и
контролируют аппарат
подчинения и будут
бороться за сохранение
иерархии всегда.
Так что всякий раз, когда с
экрана вещают что-то
про европейские,
демократические,
общечеловеческие
ценности, права человека и
т.д., надо всякий раз
стряхивать с себя морок и
напоминать себе, что это
верховные «крысы» послали
своего заместителя усыпить
нашу бдительность, чтобы
мы не посмели задуматься о
несправедливости
существующей иерархии или
изменить её, пока они
отбирают наши ресурсы и
деньги. Ведь у нас
демократия, рынок и
общество возможностей,
разве нет?

НЕСКОНЧАЕМАЯ БИТВА
Нужно отметить, что
понимание ненормальности
социальных
взаимоотношений между
людьми, довольно рано
было обнаружено.
Известные из истории
просветлённые личности,
каждый по-своему, пытались
на ситуацию влиять. Чаще
всего протест против
«верховных крыс» вёл к
вооружённой борьбе.
Однако любое восстание
порождает лидеров, а как
только появляются лидеры,
вокруг них тут же
кристаллизуется иерархия, и
равенство рассыпается.
Последнее время в защиту
красных кхмеров стали
раздаваться робкие голоса,
однако классические оценки
режима Пол Пота говорят о
том, что на востоке в
результате крысиной борьбы
могут «распять на сетке»
половину страны, не особо
рефлексируя. Говорят, тот
самый Спартак на самом
деле вовсе и не собирался
ограничиться
освобождением рабов, а
намеревался занять Рим и
заставить подлых
эксплуататоров побыть в
шкуре угнетённых.
Это неизвестно. Но
известно, что часть
Учителей человечества
попыталась пойти другим
путём. То есть вообще уйти.
В нирвану. Буддапридумал
(а вернее позаимствовал из
индуизма) хитрую уловку:
да, вы страдаете, братья и
сестры, но вы же
несовершенны и привязаны
к желанию обладать
временными благами. Так
что – не обессудьте, в этой
жизни на вас будут ездить и
наживаться, но в другом
воплощении, возможно, вам
повезёт и вы сами будете
кого-то эксплуатировать.
Нужно сказать, уловка и по
сей день действует. Массы в
Индии, Китае до сих пор в
основном пассивно мирятся
с социальной
несправедливостью. Ну, то
есть они бы хотели что-то
изменить, но, так и быть, в
следующей жизни.
Иное дело – Древний Восток
и античность. Тут народ
быстро разобрался,
что метемпсихоз – это
просто «разводка» элит, что
жизнь, так сказать, одна и
прожить её нужно «так,
чтобы не было мучительно
больно»[2]. Можно без
продолжения цитаты
из Николая Островского.
Просто не было больно, а
хорошо бы, чтобы страдания
вообще минимизировать, а
удовольствия
максимизировать. Так
родилосьэпикурейство, как
высшее достижение
античности, выжимка из
которого и составляет
философию и этику
современного светского
гуманизма, которым
руководствуется западная
европейская цивилизация.
Проблема в том, что
эпикурейство могли себе
позволить практиковать
только элиты, а
эксплуатируемым массам
сцепив зубы приходилось
довольствоваться стоицизмо
м и терпеть таки страдания
и неравенство.
Проблема оставалась и
попытки её решения, как
правило, заканчивались в
революционном тупике, а
далее по циклу «лидер-
иерархия-
неравенство». Осевое
время, в
определении Ясперса,
заканчивалось, а выход так
и не был найден.
И тут, практически
одновременно на арене
истории появилось два
нравственных подхода в
отношении человечества,
неравенства и
справедливости. Очень
похожие по внешнему
антуражу, терминологии, но
совершенно разные и
враждебные друг другу.
Речь идёт о христианстве
и гностицизме.
Углубляться в их суть и
детали не входит в задачу
этого текста. Скажу только,
что неподготовленный
читатель, которому
предложат прочесть
каноническое евангелие и
одно из апокрифических
гностических «евангелий»,
скорее всего, вообще не
сможет понять, чем они
отличаются и почему одно
из них включено в канон
Библии, а другое предано
анафеме.
Так вот, если не углубляться
в частности, то суть их
различия в отношении к
неравенству людей.
Истинное христианство
говорит о том, что люди –
лучшее творение Бога. И что
они сотворены равными. Что
истинную справедливость им
может дать только сам Бог и
эта справедливость
заключается в прощении и
спасении всех, кто этого
хочет.
Гностицизм ходит вокруг да
около и выпускает тысячи
чернильных облаков, как
каракатица, но ему не
спрятать того факта, что он
презирает существующий
мир, как несовершенный, а
также презирает большую
часть людей, так как люди
созданы неравными по
своей природе, и только
часть из них способна
потому осознать истину и
через это спастись.
Христос говорит, что в
каждом – и в бомже и в
алкаше, и в проститутке, и в
царе и в мытаре сокрыт
образ Бога, и это
уравнивает всех в правах.
Как уравнивает «эллина и
иудея»[3], русских и
украинцев, американцев
краснокожих и белых.
Гностики учат, что
человечество делится
на пневматиков, психиков и
гиликов. То есть людей
духа, души и плоти. И
только пневматики и есть
«полноценные люди» в
полном смысле этого слова,
а остальные – бренные
существа, жизнь которых
смешна, презренна и
бессмысленна, ибо они
изначально созданы не
предназначенными для
спасения.
Остальные тонкости
вероучений мы сейчас
обсуждать не будем. Важно
то, что оба этих учения
овладевали человеческими
массами примерно в одно и
то же время, оба были
популярны, и потому
боролись друг с другом не
на жизнь, а насмерть.
Казалось бы, к III веку
нашей эры, когда
христианство стало
государственной религией
Рима, оно победило. Но эта
победа была кажущейся,
ибо примирить идею
равенства с
государственным
устройством, которое
представляет из себя
квинтэссенцию
иерархичного
бюрократизированного
неравенства, было
невозможно. Так
государственное
христианство стало скорее
«христианством», а
правящие элиты век от века
всё больше стали увлекаться
полузабытыми учениями
гностиков, которые как
нельзя лучше подходили их
жизненной философии и, в
ещё большей степени, их
социальному статусу. Им
трудно было считать
закабалённого грязного
неграмотного крестьянина,
или негра, купленного на
рынке невольников, или
индейца, готового за бусы и
одеяла отдать остров
Манхеттен, равными себе,
хозяевам жизни.
И если кто-то думает, что в
мировосприятии и системе
ценностей правящих элит
что-то изменилось в XX
веке, с появлением
коммунизма, либерализма и
социал-демократии, то он
страшно ошибается. Глядя
на пролетариат у станков
или воротнички клерков в
офисах, «крысиная» элита,
вершащая дела в мире, всё
также испытывает к ним
презрение, а также стресс,
так как переживает за свой
привилегированный статус.
Каждый раз, услышав о
либеральных свободах,
демократии и правах
человека, напоминайте
себе, что в их
мировоззрении
вы бесправный
бессмысленный гилик,
рассказывает вам это
стоящий у них на
службепродажный или
бестолковый психик, а весь
гешефт от существующей
системы неравенства
получает немногочисленная
группа пневматиков,
«знающих истину». И
неважно, что некий олигарх
или банкир, пока «к успеху
шёл», так и не удосужился
поинтересоваться
философией и историей
религиозных учений. Он
может никогда и не слышал
упомянутых терминов, но
внутри него - те же
движения эмоций, что и у
первых гностиков,
дорвавшихся до власти.

ПОСТГУМАНИЗМ
Долгие века большая часть
человечества жила в
условиях, когда главным
активом и ресурсом были
люди. Рабы, крепостные,
подданные, колхозники,
пролетарии. Их нужно было
много, потому что эпидемии,
враги, войны, тяжкий труд
непрерывно сокращали этот
ресурс. И ресурс этот нужно
было ещё и кормить, чтобы
он имел возможность
самовоспроизводиться.
Вплоть до середины XIX
века, (хотя кое-где и до сих
пор) человечество жило под
непрерывной угрозой
голода. Дальше наступило
шаткое равновесие, когда
из-за развития
производительных
технологий еды (по крайней
мере, в метрополиях) стало
хватать. В последующие 100
лет сытости благодаря
бурному росту населения
человечество пережило
несколько технологических
и социальных революций,
появилось электричество,
антибиотики, компьютеры,
скоростной транспорт.
Пока длился этот «золотой
век», для населения
поддерживалась иллюзия,
что оно действительно имеет
ценность, обладает правами,
в том числе
избирательными, и
заслуживает роста уровня
жизни. Ну, не для всего
населения конечно. Богатые
хищные страны никогда не
переставали сосать соки из
бедных и отсталых, нимало
не заботясь о до сих пор
страдающем там от голода и
болезней населении.
Иллюзия равенства и прав
была только для
внутреннего потребления
метрополий даже в лучшие
золотые годы капитализма.
Надо признать, капитализм
как экономическая модель,
одно время работал
довольно эффективно.
Рынок, конкуренция,
желание больше
зарабатывать и лучше жить
– это мотивирует развитие
инициативы, технологий,
новых товаров.
Но в середине прошлого
века развитие технологий
заставило мировые элиты
задуматься о новых реалиях
и перспективах. Оказалось,
что медицина близка к
продлению индивидуального
долголетия на порядок, что
системы обеспечения
комфорта, снабжения,
обслуживания становятся
всё более дёшевыми,
качественными и
автоматизированными.
Технологии, искусственный
интеллект, робототехника
обесценили человеческий
ресурс. Сначала из
рыночной системы выпала
Африка, потом часть
арабского мира, а потом
перед элитами Запада встал
и вопрос, что делать со
своими же гражданами,
которые требуют пенсий,
медицинского обслуживания
и соблюдения прав.
В классическом капитализме
владелец средств
производства хоть и
эксплуататор, но всё же
заинтересован в том, чтобы
у эксплуатируемых
сохранялся какой-то
минимум денег. Для того,
чтобы механизм рынка
крутился, мало производить,
нужно ещё и покупать,
потреблять. Иначе всё
остановится.
С развитием финансовых
инструментов и технологий
необходимость в продаже
товаров для прибыли, как
таковая, отпала. Высшая
элита Запада не нуждается в
деньгах, от слова «совсем».
Судите сами, в кризисном
2008 году, когда возник
дефицит ликвидности,
Федеральная Резервная
Система США просто
добавила на счета
нескольких крупных банков
несколько триллионов
безналичных долларов.
Добавила не из налогов, не
из прибыли, а из ниоткуда.
Если правительству США,
как инструменту глобальных
элит, нужны деньги на
армию, оружие,
лояльность яценюков и гайд
аров, ФРС добавит им на
счета столько нулей,
сколько нужно. И о возврате
этого долга никто и не
заикается, а если и
заикается, то обычно
незадолго до смерти.
Правда в том, что теперь
элиты могут заменить
эксплуатируемых людей
эксплуатируемыми
автоматами, думаю, уже
почти во всех отраслях, а
там где ещё не могут,
решения уже на подходе. И
они теперь просто не знают,
как сказать остальному
человечеству, что в нём
отпала необходимость.
Нельзя же заявить прямо: ну
что, жалкие бессмысленные
гилики, дальше мы без вас.
Быстро и без
риска утилизировать 6
миллиардов невозможно. А
отгородиться от них в башне
из слоновой кости пока ещё
не выйдет. Они ведь как
крысы, описанные выше,
лишившись привычной
иерархии, быстро
распределят социальные
роли, вырастят новую элиту
и бросят вызов старой.
Поэтому об этом никто и
никогда прямо не скажет. А
тех, кто будет об этом
предупреждать, будут
осмеивать, называть
конспирологами и
кликушами.
Капитализм закончился. Мы
в переходной эпохе к
новому
высокотехнологичному
клановому средневековью,
когда по заветам гностиков
малая группа пневматиков
будет посредством чуть
более многочисленной
обслуги и стражи из
психиков править автономно
от масс гиликов. Таким
образом, роботы будут
производить роботов,
обслуживать роботов и
чинить роботов, обслуживая
элиту, и персонала в этой
замкнутой системе будет
требоваться совсем немного.
Элиты сегодня крайне
обеспокоены дефицитом
ресурсов. А постгуманизм
потребует значительно
меньше ресурсов, чем
добывается и используется
сегодня. И правящие элиты
планируют просто сократить
ненужные больше
экономические мощности.
Для того чтобы 500
миллионов человек хорошо
питались качественными
чистыми продуктами, летали
на комфортабельных
самолётах, отдыхали на
чистых пляжах и
любовались девственной
природой, не обязательно
ежегодно засеивать поля на
прокорм 6,5 миллиардов
человек, не нужно столько
пастбищ, заводов и
бензоколонок. Не нужно
содержать столько
полицейских и солдат,
врачей, учителей и
чиновников.
Экология – понад усэ! Это
же новый бог, на которого
молятся элиты. Сокращайте
рождаемость, вот вам
презервативы, живите для
себя, вступайте в однополые
браки, только не
потребляйте наши ресурсы,
нам для вас жаль.
Посткапитализм будет
развиваться примерно по
тому пути, который
предлагает Жак
Фреско в проекте
«Венера». Престарелый
инженер и не подозревает,
что плодами реализации его
детально разработанной
модели идеального
высокотехнологичного
общества в ресурсо-
ориентированной экономике
воспользуются существа с
крысиной моделью
организации общества в
голове.
Идеально
функционирующие
автономные города, с
высочайшим уровнем жизни
для своих обитателей,
какое-то время будут
существовать как острова
рая среди моря slum-
peoples – людей, которым
отказано в праве на
существование.
Деньги станут не нужны, как
при коммунизме. Деньги
нужны в обществе
дефицита, а дефицит элиты
испытывать больше не
будут. А если обездоленные
гилики попытаются отобрать
немного счастья,
автоматические системы
вооружения быстро умерят
их дерзкий пыл.
Поголовье гиликов будут
контролировать и
сокращать, при этом
тщательно следить, чтобы
им не оказались доступны
высокие технологии
производства или
самоорганизации для
защиты интересов. А вы
думали, реформы
образования при Фурсенко,
или то, что на Западе всё
больший процент людей в
течение жизни разучивается
читать – это случайность?
Нет. Это стратегия.
Для человека мыслящего,
наверное, уже понятно, что
между взглядами гностиков,
реконструируемой нами
идеологией элит и
претворяющимся в жизнь на
планете глобальным
сценарием слишком много
общего. И это общее –
обыкновенный сатанизм.

ЭПОХА РАЗБОРКИ
Сколько осталось до полной
реализации данного
сценария? Это зависит,
насколько успешно будут
реализовываться
глобальные замыслы элиты.
Между описанным
футурокошмаром и днём
сегодняшним лежит
переходный период, в
который человечество
втянули примерно 11
сентября 2001 года. Говоря
кратко, утилизация
населения невозможна до
тех пор, пока оно
организовано в виде
национальных государств,
сохраняет традиционные
воззрения на семью и
нравственность, привержено
традиционным религиозным
верованиям и патриотизму.
Потому что такое население
осознаёт свои истинные
интересы и готово их
защищать. В мире осталось
не так много таких
традиционных обществ,
которые ещё не начали
подгнивать изнутри.
Причём, уровень жизни в
них зачастую далёк от
достойного, а местные
отсталые элиты, тоже
далеко не ангелы.
Понимания того, что эти
общества приговорены, нет
ни у элит этих стран, ни у их
населения. К великому
сожалению, это в
значительной степени
касается и нашей страны.
Как будет происходить
утилизация? Смертельные
инфекции слишком
неуправляемы, так что вряд
ли. Зато есть свидетельства,
что под видом вакцинации в
некоторых регионах
планеты подрывают
репродуктивное здоровье
женщин. Тревогу вызывают
запреты заниматься
сельским хозяйством «для
себя» во многих странах
Запада, одновременно с
концентрацией
производства семенного
материала в немногих
частных руках. Однажды
семена могут попросту
исчезнуть с рынка, что
вызовет острый глобальный
голод и миллионы смертей.
Эти сценарии звучат
довольно ужасно. Но нужно
понимать, что наши адепты
гнозиса сами себя считают
не чудовищами, а
носителями света и знаний.
Вряд ли они вынашивают
планы тотального геноцида
явными способами. Скорее
всего, они будут продолжать
«стратегию разборки»,
которую мы наблюдаем уже
сегодня.
Ведь согласитесь, для того
чтобы снизить уровень
потребления ресурсов не
обязательно всех убивать.
Можно просто сделать эти
ресурсы крайне
недоступными для
некоторых стран и народов.
Ввести санкции. Расшатать
стабильность государства,
ввергнуть его во
внутригражданский
конфликт на долгие годы,
когда населению станет не
до потребления.
Горе-аналитики делают
выводы, что на Украине или
в Сирии элита США борется
с элитой России. Но они
чертовски ошибаются. Они
мыслят категориями
холодной войны.
Правда в том, что на
Украине, в Сирии, Египте,
Ливии, Ираке, Афганистане,
Сомали, Судане и так далее,
элита, считающая себя
высшей кастой – борется с
нами, простыми смертными,
гиликами, которых они на
самом деле не считают
обладающими правами, и
прежде всего, правом на
жизнь.
Это религиозная, по сути,
война между различными
кастами, где одна каста из-
за кулис демонтирует
национальные государства
одно за другим, а другая
ожесточенно сражается сама
с собой за вымышленные
идеалы.
В этой войне мы заранее
обречены. Даже достойный
уважения Башар
Асад ничего не может
поделать с этой заразой,
потому что не понимает, с
кем он борется. Он борется
сам с собой, его армия
уничтожает свою страну. Его
танкисты и артиллерия
стирают в порошок жилые
кварталы, а террористы
переходят в новые кварталы
и города, которые
приходится также стирать в
пыль. И это уничтожение
инфраструктуры будет
длиться десятилетиями,
пока экономика совсем не
замрёт, а население не
покинет страну почти
полностью. Только куда им
бежать? Рядом Ирак, тоже
пылает, Египет пока притух,
но надолго ли?
Африка кипит как котёл с
булькающими
межэтническими и
межрелигиозными
конфликтами, пока народ
вымирает от СПИДа.
Латинская Америка стонет
от наркокартелей, Азия –
клубок противоречий между
Ираном и Израилем,
Пакистаном и Индией,
Индией и Китаем, Китаем и
Японией, Кореей и Северной
Кореей, который готов
вспыхнуть в любой момент.
На Украине началась
обкатка сценария
«разборки» в Европе. Пока
получается. Артиллерия
исправно превращает
города в руины, жители уже
побежали, и будут бежать
непрерывно, не от войны –
так от этнических зачисток
или от нищеты, которая не
за горами. Что будет
дальше? Нет, Россию пока
не будут поджигать. По-
крайней мере не всю. Так,
засунут несколько тлеющих
фитилей на Кавказе, в
Крыму, в Поволжье или
даже распалят-таки
сепаратизм в Сибири. Но
полностью «разбирать» пока
не будут – она нужна как
временный противовес
против Китая, который,
несмотря на проблему
уйгурского и тибетского
сепаратизма, на
энергодефицитность
экономики и перенаселение
всё ещё чётко держится
своей национальной
идентичности и гнёт свою
линию. Но вот всё
постсоветское пространство
запылает. Запылают
Балканы, Турция с её
северным Курдистаном,
потом обязательно зажгут
Индию, в которой
проживает мусульманская
«диаспора» численностью
под 150 миллионов человек.
Всё это пространство будет
постепенно становиться
похожим на ландшафты
Славянска или сирийского
Алеппо. Людям там будет не
до рождения детей и не до
повышения уровня
потребления.
Идей, на основе которых
можно разделять людей,
всегда в избытке. Ведь мы
ещё год назад и подумать не
могли, что на Украине
начнётся война, правда? А
ведь над этим там уже
давно, видимо, работали
«поджигатели». И нам
предстоит проверка на
мудрость: сможем ли мы
распознавать
информационные вирусы,
которые будут взрывать
ситуацию, и противостоять
им, или поддадимся и
начнём друг друга
утилизировать?
Кстати, об утилизации.
Глава не зря названа «эпоха
разборки». Демонтировать
будут не только государства.
Демонтировать будут и
людей, ведь вооружённый
конфликт – это просто
праздник для
трансплантологов, а нужда в
донорских органах никогда
не иссякает. А что, с точки
зрения элит – пневматиков
донорство биологических
запчастей может быть
вполне достойным
оправданием для
существования гиликов. Так
что им только на руку, если
вчерашние братья
дегуманизируют друг друга,
чтобы потом без сожалений
убивать.
По задумке лукавых
мудрецов, выпестовавших
своё учение в знойном
воздухе древнего Ближнего
Востока, мы, гилики,
бессмысленные существа,
должны сами освободить для
них жизненное
пространство. В котором им,
носителям гнозиса – знания
и истины – предстоит жить
вечно.
«США развязали войну
чтобы поддержать доллар».
«США развязали войну,
чтобы захватить нефть».
«США поддержали
повстанцев чтобы свергнуть
тирана Каддафи», – эти
заголовки наглядно
показывают, что люди
просто не понимают, что
происходит в мире.
На финальной стадии
реализующегося сценария
мы должны увидеть то, что
давно смакует Голливуд,
например в сериалах
«Революция» или
«Иерихон» – то есть
разрушение самих
Соединённых Штатов. Да,
именно так, а вы
сомневаетесь, что они не
пожалеют своё население
ради каких то эфемерных
понятий прав человека,
национальной идентичности,
конституции и других
мифов?
Лично меня утешает только
вера, что люди всё-таки
созданы не гностическим
неудачником Ялдабаофом,
а любящим Богом, причём
созданы равными. И
задумкам сатаны, какими бы
именами и идеями он не
прикрывался, в
окончательном виде сбыться
всё же не суждено.
Но пока общество увлечено
потреблением и
развлечениями, а не
поисками правды, у
современных гностиков
всегда есть шанс. Так что
пора просыпаться. Сейчас, а
не когда Славянск или
Алеппо придёт в ваш город.
Прежде всего, нужно искать
и находить правдивую
информацию, которой
делиться с окружающими –
только так можно
противостоять зомбирующей
и оболванивающей
пропаганде, будь она
создана Госдепом,
«майданутыми» ресурсами
или «отечественными
производителями».
Во-вторых, поддерживать
тех, кто уже сегодня ведёт
неравную борьбу за
сохранение национальной
идентичности и
традиционных ценностей.
Это касается Донбасса, на
котором мы видим ростки
антиолигархического
народного государства,
Сирии, где традиционное
общество сопротивляется
радикальным исламистам,
выращенным ЦРУ для
«эпохи разборки», и всех
остальных очагов
сопротивления глобализму.
Наконец, необходимо
использовать самый
действенный метод
сопротивления: рожать
побольше детей и прививать
им традиционные взгляды
на семью, нравственность,
совесть.
Чем больше нас будет, чем
крепче будут наши связи
друг с другом, тем меньше
шансов, что Россия, как
последний
оплот Удерживающий мир,
падёт от ударов внешних и
внутренних гностиков.

Сергей Остапенко
______________
[1] «У нас как у крыс».
Отрывок из монографии
академика РАЕН В.М.
Жукова «Первородство
великороссов и Закон
энтропии»
[2]. «Жизнь нужно прожить
так, чтобы потом не было
мучительно больно за
бесцельно прожитые
годы».Николай
Островский. «Как
закалялась сталь»
[3] «Нет ни эллина, ни
иудея, ни обрезания, ни
необрезания, варвара,
скифа, раба, свободного, но
все и во всем Христос» (Кол.
3:11)
Cedarea Basarabiei! Faptul
care contrazice teza laşă:
Nu se putea face nimic!
Asumarea propriei
responsabilităţi e o
chestiune nu numai
individuală, dar şi
colectivă. Istoricii noştri se
întrec în a aşeza
responsabilitatea
tragediilor naţionale pe
seama conjuncturii
internaţionale. Dezastrul
din 1916-1917, când
rămăsesem doar cu un
coltuc de ţară, şi-a găsit
iute explicaţia în
nerespectarea Tratatelor
de către Marile Puteri.

Despre slăbiciunile interne -


proasta pregătire a Armatei,
banii publici scurgându-se ca
şi azi în buzunarele
afaceriştilor, greşelile de
tactică ale comandanţilor - nu
se suflă un cuvânt. Tragedia
din 1940 e pusă pe seama
marilor puteri democratice –
Anglia şi Franţa – care n-ar fi
mişcat un deget în apărarea
hotarelor româneşti. Puţine
cuvinte despre prăpădirea
banilor pentru Armată la
partidele regale de poker,
despre putreziciunea morală
impusă ţării de dictatura
carlistă, ba chiar despre
laşitatea clasei noastre
politice, unanime în decizia de
a o şterge din Basarabia fără
a se trage un foc.
Carol al II-lea şi acoliţii săi
vor justifica laşitatea prin
imposibilitatea de a se opune
tăvălugului rusesc. Adepţii
rezistenţei invocă un adevăr:
Armata Roşie era destul de
slabă pentru a se încăpăţâna
într-un război total împotriva
României, mai ales că acesta
ar fi trezit reacţia Germaniei,
îngrijorate de perspectiva
trecerii petrolului sub
stăpînirea Moscovei.
E un adevăr confirmat de o
mică întâmplare de pe frontul
retragerii, povestită de Pamfil
Şeicaru în eseul Alexandru
Cristescu. Contribuţie la
istoria exilului, din „Curierul
Românesc”, nr. 124-125,
1958. Potrivit gazetarului,
Alexandru Cristescu a fost
primul ofiţer român luat
prizonier de ruşi. Ultimatumul
îl găseşte în Bucovina, la un
regiment de vânători de
munte, gata de retragere.
Ruşii n-aveau de gând să se
oprească la graniţa fixată pe
harta care însoţea
ultimatumul. Ştiau că Armatei
noastre i se ordonase să evite
provocările, altfel spus, să nu
opună nici o rezistenţă. Un
regiment de artilerie a tras o
salvă împotriva ruşilor care
voiau să ocupe tot judeţul
Dorohoi. S-au văzut astfel
obligaţi să se mulţumească
doar cu plasa Herţa. Ceva
asemănător s-a petrecut şi în
Bucovina. Povesteşte Pamfil
Şeicaru: „Când soldaţii ruşi au
depăşit linia fixată pe hartă,
Alexandru Cristescu a
comandat foc, provocând
panică printre ruşi. Imediat a
venit un sol de la ruşi, care a
cerut să se confrunte hărţile
între comandanţii de unităţi,
pentru a stabili exact noua
frontieră”.Ruşii au fost puşi cu
botul pe labe. Printr-un truc
simplu, Alexandru Cristescu a
fost luat prizonier de ruşi. Nu
fără a dovedi că Armata
Română putea să opună
rezistenţă.

Basarabia, pământ
românesc
De două secole, neamul
românesc trăieşte o dramă,
drama Basarabiei. Prin
silnicie, trădare şi corupţie,
Rusia ţaristă rupe, în 1812,
trupul Moldovei lui Ştefan cel
Mare în două. De atunci
datează începutul conflictului
nostru cu vecinul de la răsărit
şi tot de atunci problema
relaţiilor româno-ruse devine
una dintre coordonatele
principale ale politicii externe
a statului român. În acelaşi
timp, după 1812,
sentimentele antiruse ale
românilor iau amploare,
amplificate ulterior de
comportamentul Imperiului
Ţarist din anii 1877-1878 şi
1916-1917, precum şi de cel
al Rusiei Sovietice din 1940 şi
de după 1944.
Între Napoleon şi
Alexandru I
Bătălia de la Stănileşti (1711)
reprezintă ultima mare
victorie otomană împotriva
Rusiei, restul veacului al
XVIII-lea fiind marcat de
avansul constant al imperiului
ţarilor către Istanbul şi
strâmtori. Prin pacea de la
Belgrad (1739), Rusia obţine
cetatea Azov şi ieşirea la
Marea Neagră, apoi, prin
prevederile păcii de la Kuciuk-
Kainargi (1774), ocupă
cetăţile Kerci şi Enikale din
Crimeea, urmate de ocuparea
întregii peninsule în 1783.
Consecutiv unui nou război
ruso-austro-turc (1787-
1792), Poarta Otomană se
vede nevoită să cedeze ţarului
teritoriul dintre Bug şi Nistru,
Rusia devenind astfel
nemijlocit vecina de la răsărit
a Moldovei. În 1806, Turcia
declară din nou război
imperiului ţarist, sperând, în
noile circumstanţe
internaţionale marcate de
victoriile lui Napoleon în
Europa, să-şi refacă prestigiul
extern şi să recupereze o
parte din teritoriile cedate în
decursul veacului anterior.
Momentul ales părea deosebit
de favorabil Înaltei Porţi.
Alexandru I (1801-1825),
ţarul Rusiei, se afla deja de
un an în război cu Napoleon,
împăratul Franţei, iar după
dezastrul de la Austerlitz (2
decembrie 1805), în care
armatele austro-ruse fuseseră
pulverizate de geniul militar al
teribilului corsican, situaţia sa
devenise şi mai dificilă.
Intrarea Prusiei în conflict de
partea Rusiei ar fi putut
remedia situaţia, dar cele
două victorii zdrobitoare ale
francezilor, obţinute în
aceeaşi zi (14 octombrie
1806), la Jena şi Auerstadt,
au compromis din nou
speranţele lui Alexandru. În
acest moment, Poarta
stimulată energic de
Sebastiani, ambasadorul
francez la Istanbul, declară
război Rusiei. Napoleon avea
evident tot interesul să creeze
o diversiune pe flancul sudic,
în Balcani, pentru a putea
dispersa forţele ţariste şi
pentru a obţine mai uşor
victoria pe frontul principal.
Din nefericire pentru sultanul
Selim al III-lea (1789-1807),
armatele sale n-au putut
compensa nici de data
aceasta decalajul tehnic şi de
organizare care le separa de
cele ruseşti. La 29 noiembrie
1806, Ivan Michelson,
comandantul şef al armatelor
ţariste de la Dunăre, ocupa
Iaşii, iar la 25 decembrie intra
în Bucureşti. „Invadarea
Moldovei şi Ţării Româneşti
fără o declaraţie prealabilă de
război, slaba combativitate a
garnizoanelor bastioanelor
otomane de pe Nistru, ca şi
faptul că întreaga organizare
militară a Porţii se afla în plin
proces de reformă, toate
acestea deci, au oferit Rusiei
posibilitatea unor succese
rapide, precum şi fixarea liniei
frontului în imediata apropiere
a Dunării”. (Armand Goşu)
Odată stabilizată situaţia
militară, care va rămâne
practic neschimbată pe toată
durata războiului, în pofida
unor încercări turceşti de a
recupera Principatele,
deznodământul conflictului va
fi decis de raporturile de
putere dintre Franţa şi Rusia,
modificate dramatic în
perioada 1806-1812. După
victoria franceză de la
Friedland (14 iunie 1807),
Alexandru I şi Napoleon se
întâlnesc la Tilsit pentru a
încheia pacea şi a pune bazele
unei viitoare alianţe. Preţul ei
va fi în viziunea ţarului
anexarea Ţărilor Române, ca
monedă de schimb pentru
renunţarea la Polonia, pe care
împăratul francez o
transformă în Marele Ducat al
Varşoviei. „În cazul în care
Turcia accepta mediaţia
Franţei (în conflictul ruso-
otoman, n.n), ţarul se angaja
să evacueze Moldova şi Ţara
Românească; în caz de refuz,
Napoleon promitea
cooperarea militară pentru
eliberarea provinciilor
europene ale Imperiului
Otoman, cu excepţia Rumeliei
şi Istanbulului, iar ţarul se
angaja să intervină ca
mediator în conflictul franco-
britanic”. (Nicolae Ciachir)
În realitate, niciuna dintre
cele două părţi n-avea de
gând să se ţină de cuvânt.
Napoleon considera că
„Principatele sunt cheia
Constantinopolului, iar
Constantinopolul e cheia
lumii”, aşa încât va face totul
pentru a împiedica
permanentizarea prezenţei
ruseşti la Dunăre, punând
condiţii suplimentare, greu de
acceptat, pentru a-şi da
acordul la ocuparea celor
două ţări române. Mai întâi
cere Silezia drept
compensaţie pentru avansul
rus în Balcani, diplomaţia rusă
oferindu-i la schimb Saxonia,
apoi Albania şi Moreea,
ajungându-se în final la
Etruria şi... Portugalia!
Dacă în 1807-1808 ţarul era
optimist în ceea ce priveşte
anexarea celor două
Principate, pe măsura trecerii
timpului el îşi dă seama că
Napoleon nu-i va permite
accesul spre strâmtori şi
Istanbul. Concomitent cu
noua deteriorare a relaţiilor
ruso-franceze, începând cu
1810, diplomaţia britanică,
influentă în capitala turcă,
presează pentru încheierea
cât mai grabnică a păcii din
dorinţa de a degaja Rusia din
războiul de la Dunăre,
lăsându-i mâinile libere
pentru a rezolva conflictul cu
Napoleon. Din aceeaşi
perspectivă a viitoarei
campanii a împăratului
francez în Rusia,
împuternicitul lui Napoleon la
Poartă, la Tour-Maubourg, îl
incită pe noul sultan, Mahmud
al II-lea (1808-1839), la
rezistenţă, promiţându-i
sprijinul Franţei. Prins între
diferitele presiuni ce se
exercitau asupra lui, dar
având de suportat şi
usturătoarea înfrângere de la
Slobozia (28 octombrie 1811),
sultanul se decide pentru
pace, încercând însă să tragă
maximum de foloase din
dorinţa Rusiei de a finaliza cât
mai grabnic tratativele. În
noiembrie 1811, turcii
consimt să cedeze Rusiei
Basarabia, dar fără partea ei
sudică cu cetăţile Chilia,
Cetatea Albă şi Ismail. În
aprilie 1812 vor renunţa însă
şi la cele trei cetăţi.
Nemulţumit de mersul lent al
tratativelor, Alexandru I îl
înlocuieşte pe Kutuzov de la
comanda armatei ruse din
Ţările Române cu amiralul
Ciciagov. Până la venirea
noului comandant însă,
Kutuzov încheie pacea cu
turcii, semnată în saloanele
hanului lui Manuc din
Bucureşti, la 28 mai 1812.
Articolul 4 al tratatului
stabilea ca noul hotar dintre
cele două imperii să fie fixat
pe râul Prut, de la
pătrunderea acestuia în
Moldova şi până la vărsarea
sa în Dunăre, apoi pe acest
fluviu, până la Chilia şi la
vărsarea lui în Marea Neagră.
Pe 24 iunie 1812, Napoleon
trece Niemenul şi invadează
Rusia în fruntea unei
formidabile armate de şase
sute de mii de soldaţi.
Finalizarea negocierilor pare
să fi fost uşurată şi de
trădarea fraţilor Moruzi,
Dimitrie (marele dragoman al
Porţii) şi Panayotis, cumpăraţi
de Kutuzov cu o moşie în
Basarabia şi un inel cu
briliante în valoare de 15.000
de piastri. La acestea se
adaugă şi promisiunea
ocupării în viitor a tronului
unuia dintre cele două
principate. Pe 8 noiembrie
1812, Dimitrie Moruzi este
chemat în tabăra marelui vizir
de la Sumla. Acolo, după ce
primeşte un caftan drept
răsplată pentru încheierea
negocierilor cu Rusia, este
scos afară din cortul marelui
vizir şi decapitat.
Douăsprezece zile mai târziu,
fratele său Panayotis îi
împărtăşeşte soarta la
Istanbul.
Ar fi putut fi evitată cedarea
Basarabiei, pe care de altfel
Imperiul Otoman n-avea
niciun drept să o negocieze? A
face istorie contrafactuală
este o întreprindere incitantă,
dar şi riscantă. Totuşi, având
în vedere că la sfârşitul
viitorului război ruso-turc
(1828-1829), mult mai clar
decis în favoarea Rusiei din
punct de vedere militar decât
conflictul dintre 1806 şi 1812,
ţarul Nicolae I (1825-1855)
nu obţine nicio nouă achiziţie
teritorială semnificativă în
zonă, răspunsul ar putea fi
afirmativ. Cele 27 de zile care
au despărţit pacea de la
Bucureşti de invazia lui
Napoleon în Rusia s-au
dovedit fatale pentru
Basarabia. Ar mai fi de
menţionat doar că: „În niciun
moment al tratativelor ruso-
turce, reprezentanţii Curţii din
Petersburg nu au invocat
«drepturi istorice» asupra
principatelor sau a viitoarei
Basarabii, ci au negociat în
funcţie de raporturile de
putere”. (Florin Constantiniu)

Basarabia sub ruşi


La 26 octombrie 1812,
Divanul Moldovei înaintează
un categoric protest împotriva
ruperii Basarabiei din trupul
Moldovei, iar mitropolitul
Veniamin Costache cere ca
problema să fie tranşată de
către Congresul de la Viena
(1814-1815). Dar deja
Alexandru I era acum marele
învingător al lui Napoleon şi
unul din arbitrii Europei, aşa
încât chestiunea Basarabiei
nici măcar nu va fi ridicată în
cadrul areopagului diplomatic
întrunit în capitala Austriei.
Iniţial, Basarabia beneficiază
în cadrul imperiului rus de o
largă autonomie, recunoscută
prin ucazurile din 1813, 1816
şi 1818, similară cu cea din
Marele Ducat al Finlandei
(1809) şi Regatul Poloniei
(1815), celelalte achiziţii
teritoriale europene ale ţarului
Alexandru I. În 1828 însă,
după accederea pe tronul
imperial a lui Nicolae I, adept
al absolutismului şi
centralismului, statutul
Basarabiei va fi grav
deteriorat, iar procesul va
continua pe parcursul întregii
stăpâniri ruseşti. „Ruşii şi-au
propus să realizeze în această
provincie două scopuri bine
definite: 1) să facă din
majoritatea covârşitoare a
populaţiei moldoveneşti a
provinciei, în urma unei
colonizări continue şi
sistematice, o minoritate şi 2)
să deznaţionalizeze această
populaţie”. (Alexandru V.
Boldur)
Intensa politică de colonizare
a elementelor alogene (ruşi,
găgăuzi, ucrainieni, evrei) va
face ca ponderea elementului
moldovenesc în ansamblul
populaţiei basarabene să
scadă de la 86,7% în 1817, la
47,6% în 1897. Cifrele
recensământului din 1897,
deşi probabil falsificate, arată
totuşi drama cruntului proces
de deznaţionalizare pe care
au trebuit să-l suporte
românii din Basarabia. „În
orice caz, populaţia
moldovenească rămâne
majoritară în provincie şi, deşi
i s-a impus limba rusă în
şcoli, biserici, armată,
administraţie, justiţie, nu a
renunţat nici un moment la
apărarea spiritualităţii sale“.
(Nicolae Ciachir)
Între 1853-1856 are loc
războiul Crimeii, între Rusia
pe de o parte, şi o coaliţie ce
reunea Imperiul Otoman,
Marea Britanie, Franţa şi
micul regat al Piemontului
(căruia artizanul unificării
Italiei, Cavour, voia să-i
asigure un loc în concertul
puterilor europene), pe de
altă parte. Conflictul declanşat
de ţarul Nicolae I, aflat la final
de domnie, în speranţa
rezolvării o dată pentru
totdeauna a problemei
„omului bolnav” al Europei
(Turcia), în favoarea Rusiei,
nu face decât să scoată la
iveală înapoierea economică şi
militară a imperiului ţarist în
raport cu marile puteri
occidentale. Apărarea
Sevastopolului (septembrie
1854-august 1855) rămâne
un episod eroic, dar inutil în
economia războiului, Rusia
fiind obligată să ceară pace.
Condiţiile impuse noului ţar
Alexandru al II-lea (1855-
1881), prin tratatul de pace
semnat la Paris (30 martie
1856), sunt dure. Printre
altele, Gurile Dunării care
trecuseră în stăpânirea Rusiei
încă din 1829 erau
retrocedate Turciei, iar pentru
a le proteja, trei judeţe din
sudul Basarabiei (Cahul,
Ismail şi Bolgrad) reveneau
Moldovei. O parte din
nedreptatea din 1812 fusese
îndreptată. Renunţarea la cele
trei judeţe va fi de altfel
singurul recul, în decursul a
două veacuri, al expansiunii
ţariste în zonă. Pentru asta
însă fusese nevoie de
coalizarea celor mai
importante puteri mondiale
ale momentului: Marea
Britanie şi Franţa.
„Onoarea” unui împărat
Tratatul de la Paris va fi
resimţit de Rusia ca o
umilinţă, ale cărei efecte
trebuiau şterse cât mai
curând. Prilejul se va ivi odată
cu declanşarea unei noi crize
orientale în 1875, când, rând
pe rând, Bosnia, Herţegovina,
Bulgaria, Serbia şi
Muntenegru se răscoală
împotriva dominaţiei
otomane. Alexandru al II-lea
simte vântul prielnic şi
încalecă calul alb al
ortodoxiei. Masacrele comise
de turci în Bosnia, care
ultragiază întreaga lume
civilizată, îl ajută în adoptarea
unei atitudini dure faţă de
Poartă. Pentru a se confrunta
însă în mod direct cu trupele
otomane, ruşii trebuie să
treacă mai întâi prin România.
Pe 4 aprilie 1877 se încheie o
convenţie ruso-română, în
baza căreia se permite
tranzitul trupelor ţariste la
sud de Dunăre, în schimbul
angajamentului părţii ruse de
a respecta integritatea
teritorială a României, deci
inclusiv a sudului Basarabiei.
În acelaşi timp, Curtea de la
Sankt-Petersburg semnase o
convenţie secretă cu Austro-
Ungaria, în care era reiterat
interesul Rusiei pentru
redobândirea sudului
Basarabiei şi interesul Vienei
pentru anexarea Bosniei şi
Herţegovinei. Pe 15 iunie
1877, ruşii trec Dunărea, dar
întâmpină mari dificultăţi în
faţa Plevnei, puternic
fortificată şi admirabil apărată
de Osman-Paşa. Îngrijorat,
marele-duce Nicolae,
comandantul suprem al
armatelor ruseşti, îi
telegrafiază domnitorului
Carol I pe 19 iulie: „Turcii,
adunând cele mai mari mase
de trupe la Plevna, ne
zdrobesc. Rog să faci fuziune,
demonstraţiune şi, dacă se
poate, să treci Dunarea cu
armata, după cum doreşti”.
Bun român, bun creştin şi bun
aliat, Carol I nu pregetă să
vină în ajutorul ruşilor, care
doar cu câteva săptămâni
înainte, prin cancelarul
Gorceakov, îi respinseseră cu
dispreţ colaborarea.
Intervenţia românească
deblochează situaţia frontului
din Balcani. La 19 decembrie
1877, Osman-Paşa
capitulează. Drumul spre
Istanbul al armatei ruse e larg
deschis. Pe 3 martie se
semnează tratatul de pace
ruso-turc de la San Stefano,
care recunoaşte independenţa
României, Serbiei şi
Muntenegrului, dar şi intenţia
ţarului de a schimba
Dobrogea (cedată de turci) cu
cele trei judeţe recuperate de
Moldova în 1856. Pentru
Alexandru al II-lea era o
„chestiune de prestigiu”
redobândirea sudului
Basarabiei, aceasta fiind
singura clauză a umilitorului
tratat de la Paris care mai era
încă în vigoare. Atitudinea
Rusiei, în faţa categoricului
refuz românesc de a se
resemna cu pierderea celor
trei judeţe, devine din ce în ce
mai ameninţătoare,
Gorceakov ameninţând cu
războiul, dezarmarea armatei
române şi ocuparea militară a
fostului aliat. Răspunsul
prinţului Carol e plin de curaj
şi demnitate: „Armata care s-
a luptat la Plevna sub ochii
împăratului şi ai Alteţei Sale
Imperiale(marele duce
Nicolae, n.n.)va putea fi
zdrobită, dar nu va reuşi
nimeni niciodată să o
dezarmeze”. Congresul de
pace de la Berlin (13 iunie-13
iulie 1878), convocat în
vederea revizuirii prevederilor
tratatului de la San Stefano –
mult prea generoase cu Rusia
– nu face decât să
consfinţească noul rapt al
Basarabiei. Reprezentanţii
României, I.C. Brătianu şi
Mihail Kogălniceanu „sunt
ascultaţi, dar nu auziţi” de
diplomaţii unor mari puteri,
mult prea ocupaţi de
rezolvarea importantelor lor
interese geostrategice.
Basarabia era jertfită pentru a
doua oară lăcomiei vecinului
de la răsărit, ingratitudinea
Rusiei marcând o dată în plus
negativ mentalul colectiv al
românilor. „Experienţa
cooperării cu Rusia fost
traumatizantă pentru
România şi ea a avut
repercusiuni pe planul politicii
externe a proaspătului stat
independent”. (Florin
Constantiniu).

Ardealul sau Basarabia?


Într-adevăr, comportamentul
Rusiei din anii 1877-1878 şi
teama de o nouă agresiune
din partea vecinului de la
răsărit fac ca în perioada de
după războiul de
independenţă şi până la
declanşarea Primului Război
Mondial (1914) politica
externă a României să
navigheze în siajul Puterilor
Centrale (Germania, Austro-
Ungaria şi Italia), de care ne
leagă din 1883 un tratat
secret de alianţă. Deşi
reînnoit în trei rânduri (1892,
1902, 1913), tratatul nu va fi
supus niciodată ratificării
parlamentare din cauza
impopularităţii lui evidente în
rândul opiniei publice
româneşti, cu ochii mereu
larg deschişi spre
Transilvania, supusă chiar în
aceea perioadă unui intens
proces de restrângere a
drepturilor românilor şi de
maghiarizare forţată a
acestora. Maghiarizare care
însă, în niciun caz, nu se
poate compara cu brutalitatea
procesului de deznaţionalizare
la care erau supuşi românii
din Basarabia; sunt
desfiinţate scoli în limba
română, sunt aduşi colonişti
evrei, germani şi ucrainieni,
este propagată sub toate
formele credinţa în
atotputernicia ţarului, vârfuri
de lance ale acestui proces de
rusificare fiind arhiepiscopii
Pavel Lebedev şi
Serafim, „stâlpul ţarismului
samavolnic şi
neîngăduitor”. (Ion Nistor) „În
Basarabia, spre deosebire de
Transilvania şi Bucovina,
rusificarea elitei româneşti –
mentală (devotament faţă de
ţar) sau etnică – a privat
populaţia de o pătură
conducătoare, angrenată în
efortul de emancipare
naţională. Absenţa unei
activităţi sistematice de
luminare a ţărănimii prin
şcoală a favorizat politica de
rusificare a autorităţilor
ţariste”. (Florin Constantiniu)
De altfel, intensitatea
procesului de rusificare din
Basarabia va fi unul dintre
principalele argumente pe
care liderul conservator, P.P.
Carp, le va aduce în cadrul
Consiliului de Coroană din 3
august 1914, pentru a-şi
susţine opţiunea intrării în
război a României alături de
Puterile Centrale. Va fi însă
singurul care, alături de
regele Carol I, mizează pe
cartea germană. România va
intra în primul conflict
mondial, doi ani mai târziu,
alături de Franţa, Marea
Britanie şi Rusia, care îi
recunoscuseră prin tratatul
semnat la 4 august 1916
dreptul de a alipi teritoriile
româneşti din Austro-Ungaria:
Transilvania, Crişana, Banatul
şi Bucovina. Basarabia va fi o
dată mai mult sacrificată, de
data aceasta chiar de ţara-
mamă. Pentru opinia publică
şi majoritatea politicienilor
români, drumul spre Chişinău
trebuia să treacă mai întâi
prin Alba-Iulia.

Clipa astrală a României


Intrată în război pentru
Transilvania, România îşi va fi
regăsit fruntariile ei etnice
fireşti în mai puţin de doi ani
şi jumătate, graţie unei
fericite îmbinări între
inspiraţia decizională a
liderilor politici, eroismul
soldaţilor români, capacitatea
de sacrificiu a populaţiei şi un
dram de hazard istoric ce se
întâlneşte o dată la o mie de
ani şi care-l va face pe mereu
scepticul P.P. Carp să afirme
în 1919: „Cu asemenea
noroc, România nu mai are
nevoie de oameni politici”.
Prăbuşirea Rusiei, în urma
succesivelor revoluţii din
martie şi octombrie 1917, a
făcut ca pentru basarabeni să
se întrezărească ocazia
neaşteptată a reunirii cu ţara.
La 21 noiembrie 1917 se
deschide la Chişinău „Sfatul
Ţării”, sub preşedinţia lui Ion
Inculeţ, care proclamă pe 2
decembrie Basarabia drept
Republica Democratică
Federativă Moldovenească.
Consecutiv însă revoluţiei din
octombrie 1917, fostul
imperiu ţarist, inclusiv
teritoriul dintre Prut şi Nistru,
cădea pradă din ce în ce mai
mult anarhiei bolşevice.
Jafurile, crimele şi dezordinile
propagate în special de
soldaţii ruşi, acum
demobilizaţi, se înteţesc. Pe
fondul frigului, foametei şi
molimelor, situaţia devine
disperată. În aceste condiţii,
„Sfatul Ţării” se adresează
guvernului român, cu
rugămintea de a trimite trupe
pentru restabilirea ordinii şi
liniştii în provincie. Guvernul
Brătianu răspunde favorabil
acestui insistent apel şi, la 13
ianuarie 1918, generalul
Ernest Broşteanu în fruntea
diviziei a XI-a intră în
Chişinău, unde este
întâmpinat cu entuziasm de
populaţia civilă. Bucurându-se
de această protecţie,
parlamentul basarabean s-a
putut întruni în ziua de 24
ianuarie 1918, pentru a
proclama independenţa tinerei
republici moldoveneşti. Era
încă un pas spre îndeplinerea
dezideratului naţional, unirea
cu România. „Fiecare om cu
judecată îşi putea da seamă
că proclamarea republicii nu
era decât un expedient
vremelnic în calea dezlegării
definitive a chestiunii
basarabene". (Ion Nistor)
În aceeaşi istorică zi de 24
ianuarie, Comitetul naţional al
studenţilor din Basarabia,
dând glas dorinţei majorităţii
locuitorilor basarabeni şi
respingând categoric ideea
oricărei forme de federalizare
în cadrul Rusiei, afirma: „Noi
sub stăpânirea rusească n-am
avut şcoală, n-am avut
biserică, n-am avut limbă, n-
am avut nimic din ceea ce îi
trebuie unui popor ca să
poată înainta” şi încheie cu
următorul deziderat: „Noi
vrem o Românie a românilor”.
Dorinţa studenţilor se dovedi
a fi voinţa ţării întregi, aşa
încât pe 27 martie 1918, în
sala de festivităţi a liceului nr.
3 din Chişinău, „Sfatul Ţării”
votează cu 87 de voturi
pentru, 3 contra şi 36 de
abţineri, unirea Basarabiei „în
hotarele sale dintre Prut,
Nistru, Dunăre şi Marea
Neagră şi vechile graniţe cu
Austria, ruptă de Rusia acum
o sută şi mai bine de ani din
trupul vechii Moldove” cu
Regatul României.
Pe 9 aprilie 1918, regele
Ferdinand I semnează
decretul de promulgare al
Actului Unirii, ratificat de
către primul parlament al
României Mari, ales în urma
votului universal, în data de
29 decembrie 1919.
Consacrarea internaţională a
actului de la 27 martie 1918
va veni pe 28 octombrie
1920, odată cu semnarea
tratatului de la Paris dintre
România şi principalele puteri
aliate (Marea Britanie, Franţa,
Italia şi Japonia), prin care se
recunoştea unirea Basarabiei
cu România. De menţionat
însă că în urma presiunilor
sovietice, Japonia nu a
ratificat niciodată tratatul,
făcându-l astfel inoperant.
Momentan însă nimeni nu
avea timpul să se gândească
la aceste chichiţe juridico-
diplomatice. Toată lumea era
bucuroasă, entuziasmul era
general, visul României Mari
devenise realitate. Cine să
prevadă că în ceva mai mult
de două decenii, România
Mare va redeveni mică, iar
euforia din 1918 se va
transforma în disperare şi
deznădejde ?

„E mai greu să faci o pace


decât un război”(Georges
Clemenceau)
Sistemul de pace adoptat la
Versailles în anii 1919-1920 a
împărţit statele europene în
două. Pe de o parte, statele
învingătoare în prima
conflagraţie mondială a
secolului, mulţumite de
rezultatele succesivelor
conferinţe diplomatice
desfăşurate la Paris şi
împrejurimi (Saint-Germain,
Neuilly, Trianon, Sevres), pe
de alta, statele învinse, dar
nu numai, care considerau că
deciziile luate de marile
puteri, în principal Franţa,
Marea Britanie şi Statele
Unite, le dezavantajează sau
le nedreptăţesc de-a dreptul.
Din prima categorie evident
făcea parte România, care îşi
vedea realizat dezideratul
unităţii naţionale şi care avea
tot interesul ca sistemul
versaillez să rămână în
picioare. Cehoslovacia şi
Iugoslavia, state nou create,
succesoare în bună parte ale
fostului imperiu austro-ungar,
erau şi ele interesate în
menţinerea status-quo-ului,
fapt care va duce, între anii
1920-1921, la crearea Micii
Înţelegeri dintre Bucureşti,
Praga şi Belgrad, menită să
contracareze tendinţele
revizioniste ale Ungariei.
Aceasta din urmă, alături de
Bulgaria se considerau marile
nedreptăţite ale Versailles-
ului, pierzând teritorii în
favoarea României,
Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi
Greciei. Ungariei şi Bulgariei i
se adaugă Italia, care, deşi
formal în rândul puterilor
câştigătoare, considera că a
obţinut o „victorie mutilată”,
nefiindu-i satisfăcute
pretenţiile teritoriale
referitoare la Dalmaţia şi
orasul Fiume. Nemulţumirea
italienilor faţă de prevederile
păcii de la Versailles va fi de
altfel unul dintre fermenţii
ascensiunii fascismului şi a
accederii la putere a lui
Mussolini în 1922. Fenomen
similar oarecum cu ceea ce se
va întâmpla în Germania
anilor ‘20, unde demagogia
fostului combatant din război,
Adolf Hitler, va găsi terenul
propice de manifestare în
rândul unei naţiuni profund
frustrate de rezultatele unui
conflict pe care din punct de
vedere militar nu-l pierduse.
Cealaltă mare putere
proscrisă după Primul Război
Mondial era Rusia bolşevică
(devenită din 30 decembrie
1922, U.R.S.S.), care nici
măcar nu fusese invitată să
participe la Conferinţa de
Pace. Între cei doi „renegaţi”
ai Europei, Rusia şi Germania,
înţelegerea devenea naturală
şi ea se produce în 1922,
când la Rapallo se semnează
un tratat sovieto-german,
menit să scoată ambele
partenere din carantina
diplomatică în care se aflau.
„Clauzele tratatului nu
cuprindeau nimic spectaculos,
dar faptul că cele două state-
«paria» ale continentului au
ieşit din izolare, întinzându-şi
mâna, a făcut senzaţie,
prefigurând-o pe cea
provocată, în 1939, de Pactul
Molotov-Ribbentrop“. (Florin
Constantiniu)

Înţelegere sau
confruntare?
Pentru România, temeiul
politicii sale externe rămâne
alianţa cu puterile
occidentale, îndeosebi Franţa,
principala forţă militară a
continentului şi cea mai
interesată în menţinerea
sistemului de pace creat la
Versailles. În acest scop,
diplomatia de Quai-d'Orsay,
realizează în răsăritul Europei
un întreg sistem de alianţe cu
Polonia, Cehoslovacia,
Iugoslavia şi România, menit
să contrabalanseze dinspre
est o eventuală refacere a
Germaniei, dar şi să devină o
stavilă în faţa ambiţiilor
expansioniste ale Uniunii
Sovietice. „Primejdia acestei
politici era însă evidentă:
Franţa îşi însuşea şi riscurile
legate de propriile situaţii
dificile şi critice în care se
găseau aceste state asociate
şi înmulţea cauzele de conflict
în care putea fi atrasă”.
(Constantin I. Kiriţescu)
Riscul pentru România consta
în faptul că şi ea juca totul pe
o singură carte, alianţa cu
Franţa, fiind dependentă de
toate oscilaţiile politicii
externe franceze. Or, odată
cu trecerea timpului, Parisul
devine din ce în ce mai
conştient că se află într-o
poziţie de inferioritate militară
faţă de Germania, mai cu
seamă după venirea lui Hitler
la putere (30 ianuarie 1933).
Ca urmare, se manifestă în
politica franceză şi tendinţa
de a lăsa mână liberă
Reichului în estul şi sud-estul
Europei, în speranţa că
această concesie îl va
convinge pe Hitler să renunţe
la pretenţiile sale asupra
Alsaciei şi Lorenei, pierdute
de Germania la sfârşitul
Primului Război Mondial. La
urma urmei, nu scrisese chiar
Führerul în cartea sa, Mein
Kampf: „Voi opri eternul marş
al Germaniei spre vest şi spre
sud", orientându-şi ambiţiile
spre răsărit? Diplomaţia
românească interbelică, al
cărei cel mai important
exponent este Nicolae
Titulescu, joacă însă totul pe
cartea franceză, neglijând
faptul că geografia aşezase
ţara noastră între alte două
mari puteri, Rusia şi
Germania, ostile însă, din
motive diferite, României.
Cu Germania, înţelegerea
părea cu neputinţă. Amintirea
războiului era mult prea
proaspată, ocupaţia germană
lăsase resentimente, iar
loialitatea noastră faţă de
Franţa părea să împiedice
stabilirea unor bune raporturi
cu Berlinul. Şi toate acestea în
pofida unei evidente
complementarităţi a
economiilor noastre, România
fiind o piaţă perfectă pentru
bunurile industriale germane,
în timp ce produsele noastre
agricole şi petrolul şi-ar fi
găsit debuşeul perfect pe
piaţa germană. Nici oameni
politici care să facă o politică
progermană România nu prea
avea, principalele partide ale
vremii, PNL şi PNŢ, fiind ferm
ataşate politicii de menţinere
a bunelor relaţii cu Parisul şi
Londra.
După război, relaţiile cu Rusia
se menţin proaste, la
contenciosul basarabean
adăugându-se şi chestiunea
tezaurului românesc, trimis în
clipele grele ale anilor 1916-
1917 spre adăpost în capitala
ţărilor. În momentul intrării
trupelor noastre în Basarabia
(ianuarie 1918), Lenin
hotărâse confiscarea lui şi o
eventuală restituire doar
atunci când „puterea se va
afla în mâinile poporului
român”. Totuşi încercările de
apropiere nu lipsesc, dar ele
se vor lovi constant de reaua
credinţă a partenerului
sovietic. De altfel, primele
tatonări diplomatice au la
bază chiar ideea unui
eventual târg propus de
Soviete: România să renunţe
la tezaur, iar Rusia să
recunoască unirea Basarabiei.
Acesta este şi sensul
comunicării lui Karakhan,
reprezentantul guvernului de
la Moscova la conferinţa
româno-sovietică desfăşurată
la Varşovia între 22
septembrie şi 25 octombrie
1921: „Noi ştim că Basarabia
va rămâne a voastră, căci nu
vom putea redobândi acea
provincie de la voi, dar pentru
a vă da titlul de proprietate,
care vă va fi de mare folos
mai târziu, trebuie să plătiţi”.
Cu alte cuvinte, Sovietele s-ar
fi declarat de acord cu
recunoaşterea suveranităţii
României asupra Basarabiei,
în schimbul recunoaşterii
noului regim bolşevic şi a
sumei de 65 de milioane de
dolari aur. Filality, trimisul
României la aceste negocieri
respinge însă propunerea
rusă, replicând că tezaurul
este un depozit sacru, iar
guvernul sovietic are obligaţia
de a-l restitui integral. În
absenţa oricăror progrese,
convorbirile se întrerup şi
odată cu acestea ia sfârşit
prima şi ultima tentativă a
Rusiei de a recunoaşte –
condiţionat, e adevărat –
apartenenţa Basarabiei la
România. Recunoaştere care,
evident, în perspectiva
desfăşurării evenimentelor, n-
ar fi valorat mare lucru, fapt
pus elocvent în lumina de
către Nicolae Iorga, cu prilejul
dezbaterii din Senat (24
noiembrie 1932), a relaţiilor
româno-sovietice: „Dar eu
spun că doar cel care este
capabil va rezista. Dacă el nu
este capabil, el poate avea
orice asigurare pe hârtie... Vă
spun ceva (i se adresa lui
Nicolae Titulescu, n.n.): Nu
am antecedente în negocierile
cu sovieticii. Nu cred în
sinceritatea sovieticilor şi nu
cred că vreo semnătură
sovietică ne-ar asigura pe
noi”. Cât de profetice se vor
dovedi cuvintele marelui
istoric în doar mai puţin de
opt ani!
Pe măsură ce U.R.S.S. iese
din izolarea diplomatică şi
economică în care se află,
tonul Moscovei devine mai
agresiv, iar atitudinea tot mai
intransigentă. În 1924,
guvernul de la Moscova este
recunoscut de Anglia, Franţa
şi Italia, aşa că valoarea unui
eventual acord cu România
scade. În cadrul noii runde de
negocieri româno-sovietice
desfăşurată la Viena, între 27
martie-2 aprilie 1924,
reprezentantul Kremlinului,
Krestinski, cere plebiscit în
Basarabia, afirmând cu o
perfectă rea-credinţă că, în
1812, Rusia luase teritoriul de
la Turcia, nu de la România,
care evident în aceea
perioadă nici nu exista. În
faţa acestei abordări, şeful
delegaţiei române, C. Langa-
Răşcanu, conchide:
„Caracterul eminamente
român al Basarabiei, cât şi
actele repetate de
autodeterminare fac inutilă şi
jignitoare orice propunere de
plebiscit”. Tratativele eşuează
din nou.

Provocări şi tatonări
1924 este şi anul marilor
provocări sovietice la adresa
României. Pe 29 iulie, Biroul
Politic al Partidului Comunist
(bolşevic) adoptă hotărârea
cu privire la crearea unei aşa-
zise Republici Sovietice
Socialiste Autonome
Moldoveneşti, în fond o
ficţiune juridico-teritorială în
cadrul Ucrainei sovietice,
menită să acrediteze ideea
unei Moldove sovietice situată
pe ambele maluri ale
Nistrului, care ar trebui doar
reîntregită. Având o suprafaţă
de 7.516 kilometri pătraţi şi
capitala la Balta, apoi la
Tiraspol, noua republică se va
dovedi, încă de la început, un
focar de tensiuni şi dezordini,
artificial întreţinute de NKVD
şi armata sovietică, cu scopul
de a demonstra opiniei
publice internaţionale
existenţa unei probleme a
Basarabiei. Cea mai gravă
dintre aceste provocări va fi
răscoala de la Tatar-Bunar
(15-17 septembrie 1924),
când grupuri înarmate şi
conduse de ofiţeri sovietici au
trecut Nistrul, atacând
localităţile Nicolaevka şi
Tatar-Bunar şi omorând
primari, notari, jandarmi şi
soldaţi români. Au fost
arborate pe toate clădirile
publice steaguri roşii şi a fost
proclamată Republica
Sovietică Moldovenească.
Armata română a intervenit
însă în forţă, restabilind
ordinea şi arestând aproape
cinci sute de persoane.
Pericolul fusese îndepărtat,
dar nu e mai puţin adevărat
că încă o filă neagră în cronica
relaţiilor româno-ruse fusese
scrisă. Provocările făcute de
sovietici pe linia Nistrului vor
continua, fără să mai aibă
însă intensitatea celei de la
Tatar-Bunar.
În plan diplomatic, U.R.S.S,
ca şi Romania de altfel,
semnează pactul Briand-
Kelogg (27 august 1928),
care prevedea renunţarea la
război ca mijloc de rezolvare
a diferendelor dintre state. În
urma tratativelor dintre
Nicolae Titulescu şi Maksim
Litvinov, comisarul pentru
afaceri externe al U.R.S.S, se
reuşeşte parafarea unei
convenţii pentru definirea
agresorului pe 3 iulie 1933, la
Londra. Documentul încheiat
între Romania, U.R.S.S,
Turcia, Cehoslovacia şi
Iugoslavia, conţinea
precizarea introdusă la
insistenţele lui Titulescu că:
„prin teritoriu trebuie să se
înţeleagă teritoriul asupra
căruia un stat îşi exercită în
fapt suveranitatea”. Această
menţiune coroborată cu
punctul doi ce definea un stat
agresor ca fiind cel care
comite o „invaziune prin
forţele sale armate, chiar fără
declaraţie de război, a
teritoriului unui alt stat”,
părea să ofere o anumită
linişte oficialilor de la
Bucureşti. Interpretarea lor
era că, din moment ce
România îşi exercita
autoritatea asupra Basarabiei
încă din 1918, implicit Rusia
Sovietică se angajează să nu
recurgă la agresiune
împotriva statului român, în
graniţele sale din 1933.
Acesta este de altfel şi sensul
pe care îl dă însuşi Litvinov
convenţiei, afirmându-i lui
Titulescu: „Este o
chestiune (Basarabia, n.n.)pe
care nu mai trebuie să o
ridicaţi, având în vedere
semnarea Convenţiei de
neagresiune care defineşte
teritoriul fiecăruia dintre
semnatari ca fiind teritoriul ce
există în prezent sub
autoritatea fiecăruia dintre
ei”. În realitate, pentru
reprezentanţii sovietici,
tratatele încheiate nu aveau
nici măcar valoarea hârtiei pe
care erau scrise. Totul era
subsumat scopurilor finale ale
Kremlinului, revoluţia
mondială şi bolşevizarea
Europei. „Oamenii
politici«burghezi»credeau că
statul socialist este
respectuos faţă de
angajamentele subscrise,
astfel că Titulescu, devenit un
megaloman setos de glorie
(scria unui prieten că mai
doreşte să împace Franţa cu
Germania şi apoi să se
retragă la moşie!) credea că a
determinat, în sfârşit, U.R.S.S
să recunoască frontiera pe
Nistru”. (Florin Constantiniu)
Pe 9 iunie 1934 are loc
restabilirea relaţiilor
diplomatice româno-sovietice,
urmată pe 21 iulie 1936 de
parafarea între Titulescu şi
Litvinov a unui tratat de
asistenţă mutuală (care
menţiona explicit Nistrul ca
graniţă între cele două state),
neratificat însă niciodată din
cauza îndepărtării lui Nicolae
Titulescu din fruntea
ministerului de Externe (29
august 1936). Demiterea
„marelui european” îi va oferi
pretextul perfect lui Litvinov
să afirme că politica externă a
României s-a schimbat şi că,
în consecinţă „actul din 21
iulie 1936 nu mai este valabil
pentru noi”. Mai mult chiar,
într-o convorbire particulară
din mai 1937, ministrul
sovietic îi va declara lui
Titulescu: „De aceea ţin să vă
comunic că vom încerca să
reluăm Basarabia prin toate
mijloacele juridice şi militare
care ne vor fi posibile”. De
acum încolo soarta Basarabiei
va fi decisă – pentru a câta
oara? – de raporturile de
putere dintre marile forţe ale
continentului: Germania,
Rusia, Franţa şi Anglia.
Stalin joacă cartea
germană
Bunele relaţii ruso-germane
stabilite în anii '20, care
permiseseră refacerea
potenţialului militar german
(interzis prin tratatul de la
Versailles) pe teritoriul Rusiei,
departe de ochii vigilenţi ai
puterilor occidentale, părea că
vor lua sfârşit odată cu
venirea lui Hitler la putere (30
ianuarie 1933). Führerul
practica un virulent discurs
anticomunist şi antisovietic,
nu doar din convingere, ci şi
din oportunism. Interesul lui
era să demonstreze Franţei şi
Marii Britanii că programul
său expansionist (Drang nach
Osten) era îndreptat
împotriva Uniunii Sovietice şi,
în acest fel, să le facă mai
concesive în privinţa
viitoarelor pretenţii teritoriale
ale Reichului, ce vizau printre
alţii şi pe aliaţii răsăriteni ai
Franţei, Cehoslovacia şi
Polonia.
Pragmaticul Stalin nu punea
mare preţ pe retorica
anticomunistă a cancelarului
german, ştiind foarte bine că
marile interese strategice ale
unui stat sunt determinate de
economie, geografie sau
demografie, nu de ideologie.
Coşmarul cel mai negru al
liderului de la Kremlin era o
înţelegere între toate puterile
capitaliste îndreptată
împotriva U.R.S.S.
Supravieţuirea statului
sovietic şi comunizarea
Europei păreau la îndemână
doar în condiţiile în care un
nou război mondial ar fi opus
Germania puterilor vestice, un
conflict în care Rusia şi-ar fi
păstrat neutralitatea până
spre sfârşit când, cu forţele
rămase proaspete, ar fi putut
să-şi impună voinţa unor
adversari sleiţi. Pentru a-i
semnaliza lui Hitler că
Uniunea Sovietica are
alternativă la alianţa cu
Reichul, Stalin face o mişcare
surprinzătoare, din adversar
al sistemului versaillez
devenind partizanul lui,
îmbrăţişând toate formele de
securitate colectivă şi pactele
regionale care garantau
status-quo-ul. La 2 mai 1935
se încheie tratatul de
asistenţă mutuală dintre
Franţa şi U.R.S.S, urmat la
două săptămâni de un pact
similar sovieto-cehoslovac.
Însă poziţia conciliantă a
Franţei şi Angliei, în faţa
succesivelor încălcări de către
Germania a tratatului de la
Versailles (reintroducerea
serviciului militar obligatoriu
la 16 martie 1935,
remilitarizarea Renaniei pe 7
martie 1936, anexarea
Austriei la 12 martie 1938,
ocuparea regiunii sudete la
29-30 septembrie 1938), nu a
făcut decât să alimenteze
temerile dictatorului sovietic,
suspicios din fire, în privinţa
unei înţelegeri între Hitler şi
puterile vestice, îndreptată
împotriva Rusiei. Tocmai de
aceea, paralel cu susţinerea
politicii de securitate colectivă
şi a lansării ideii de largi
fronturi populare antifasciste,
Stalin nu uită să trimită
semnale discrete Berlinului,
menite să indice părţii
germane o posibilă schimbare
de atitudine din partea sa.
Ocuparea Cehiei de către
Hitler (15 martie 1939) le-a
dovedit liderilor occidentali că
apetitul pentru achiziţii
teritoriale al Germaniei nu
fusese potolit şi că politica lor
de cedare în faţa pretenţiilor
Führerului se dovedise
falimentară. La orizont se
întrezăreau revendicările
Reichului faţă de guvernul de
la Varşovia (cedarea
Gdanskului), aşa încât pe 31
martie 1939, Franţa şi Marea
Britanie garantează
frontierele Poloniei, iar pe 13
aprilie pe cele ale României şi
Greciei. Deşi spectaculoase în
plan politic şi moral, garanţiile
anglo-franceze n-aveau nicio
valoare practică în absenţa
unui acord cu Uniunea
Sovietică, singura putere în
măsură să ajute în mod
eficient Polonia sau România
în faţa unui atac german şi
să-l pună pe Hitler în faţa
perspectivei unui război pe
două fronturi.
În vara anului 1939, poziţiile
principalilor trei factori majori
de putere din Europa se
cristalizaseră, avantajată fiind
în orice situaţie U.R.S.S.
Anglo-francezii nu mai puteau
miza, realist vorbind, pe
bunăvoinţa Germaniei care
părea hotărâtă să atace
Polonia, chiar cu riscul
declanşării unui război
generalizat. La 23 iulie,
Parisul şi Londra îşi dau
acordul pentru începerea
discuţiilor între delegaţiile
militare ale Franţei, Marii
Britanii şi Uniunii Sovietice,
care vor avea loc la Moscova.
Convorbirile încep sub auspicii
proaste, rangul mic de
reprezentare al şefilor
delegaţiilor vestice (amiralul
englez Drax şi generalul
francez Doumenc), - în timp
ce sovieticii erau reprezentaţi
la cel mai înalt nivel de
mareşalul Vorosilov,
comisarul poporului pentru
apărare – indicând
Kremlinului lipsa de dorinţă a
guvernelor occidentale de a
ajunge la un acord. Hitler la
rândul său era presat de timp,
data de 1 septembrie, decisă
pentru atacul asupra Poloniei,
fiind termenul limită, dincolo
de el operaţiile militare
devenind improbabile din
cauza vremii. Stalin avea
poziţia cea mai avantajoasă.
Opţiunile sale nefiind legate
de factorul temporal, el îşi
putea permite luxul să ţină
două fiare încinse în foc,
continuând negocierile
militare cu anglo-francezii şi
temporizând dorinţa
Führerului de a ajunge cât
mai repede la un tratat cu
sovieticii. Presat de
apropierea fatidicei date de 1
septembrie, Hitler îi scrie
personal lui Stalin, rugându-l
să-l primească cât mai repede
pe ministrul său de externe,
Joachim von Ribbentrop. Aşa
s-a ajuns la semnarea
pactului Ribbentrop-Molotov
pe 23 august 1939, act care a
provocat consternare şi
îngrijorare în toate mediile
diplomatice şi în rândul opiniei
publice mondiale. „Ştirea
Pactului de neagresiune
germano-rus a căzut ca o
bombă azi-noapte. Nimeni n-a
ştiut nimic despre negocierile
dintre cele două Guverne, nici
în Londra, nici în Paris, nici în
Varşovia. Impresia e
formidabilă pretutindeni”. (
Constantin Argetoianu)
Nori negri deasupra
României
Pentru România, foarte gravă
nu era atât semnarea pactului
în sine, cât mai ales articolul
3 din protocolul adiţional
secret, negociat între Molotov
şi Ribbentrop, care prevedea:
„În privinţa sud-estului
Europei, din partea sovietică
este subliniat interesul pentru
Basarabia. Partea germană
declară totalul dezinteres
politic faţă de aceste regiuni”.
Ambiguitatea redactării
acestui articol va duce în timp
la interpretări diferite din
partea celor doi semnatari.
Pentru Hitler „dezinteresul“ se
referea strict la Basarabia, dar
în acest caz de ce textul
protocolului vorbea de
regiuni? Pentru partea
sovietică, tocmai acest plural
(regiuni) va constitui temeiul
solicitării Bucovinei (ulterior,
doar a nordului ei), teritoriu
despre care nu se menţiona
nimic în articolul 3.
„Imprecizia redactării
articolului 3 pare a fi avut,
oricum, un temei mai
profund: el privea o zonă –
Europa de sud-est – unde
interesele celor doi parteneri
intrau în conflict şi, pentru a
nu stânjeni încheierea
acordului, cele două părţi
consimţeau tacit să nu intre în
detalii supărătoare şi să se
menţină la un nivel mai
general”. (Florin Constantiniu)
Asigurată dinspre răsărit,
Germania atacă Polonia pe 1
septembrie, declanşând Al
Doilea Război Mondial. Hitler
îşi realizase obiectivul
principal, acela de a nu fi
nevoit să lupte pe două
fronturi, dar şi Stalin îşi
văzuse visul cu ochii, un
conflict generalizat între
principalele puteri capitaliste.
Ceea ce a stricat însă
planurile dictatorului sovietic
a fost rapiditatea cu care
Wehrmachtul a zdrobit statul
polonez, în numai două
săptămâni şi ulterior, în mai-
iunie 1940, colapsul armatei
franceze, considerată cea mai
bună din Europa, în mai puţin
de o lună. În locul unui
conflict lung şi istovitor în
care miza că vor fi atrase
Reichul şi puterile vestice,
Rusia se vedea confruntată, la
sfârşitul lui iunie 1940, cu o
Germanie atotputernică pe
continent, care, în afara
Poloniei şi Franţei, mai
ocupase Olanda, Belgia,
Norvegia, Danemarca,
Iugoslavia şi Grecia, atrăgând
în orbita ei de interese şi
state precum Italia, Ungaria,
Slovacia sau Croaţia. Pe de
altă parte, nici Uniunea
Sovietică nu neglijase să
obţină dividendele târgului
încheiat cu Hitler. Pe 17
septembrie 1939, Armata
Roşie intră în Polonia sub
pretextul „eliberării” Ucrainei
şi Bielorusiei de est, în
realitate pentru a transpune
în practică articolul 2 al
protocolului adiţional secret
care prevedea împărţirea
statului polonez între
Germania şi Rusia. Urmează
statele baltice (Estonia,
Letonia şi Lituania), pe care
sovieticii le constrâng să
semneze tratate de asistenţă
mutuală (sept.-oct. 1939),
prin care erau obligate să
consimtă la staţionarea
forţelor militare ruseşti pe
teritoriul lor. Independenţa lor
reală luase sfârşit, în august
1940, ele fiind anexate de
U.R.S.S. Cu Finlanda lucrurile
au mers mai greu, fiind
necesar un istovitor şi lung –
având în vedere disproporţia
forţelor – război (30
noiembrie 1939-12 martie
1940), la sfârşitul căruia
statul finic cedează Rusiei
Carelia şi alte teritorii din
nord în suprafaţă totală de
40.000 de kilometri pătraţi. În
acest fel era bifat şi punctul 1
al protocolului secret din 23
august 1939. Rămânea de
rezolvat chestiunea
Basarabiei, pe care Stalin nu
întârzie să o aducă pe tapet.

Ultimatumul
Rezistenţa înverşunată şi
plină de eroism a finlandezilor
a salvat Basarabia pentru
moment. Iniţial, Kremlinul
pregătise pentru România un
scenariu ce semăna cu cel
aplicat statelor baltice şi care
urma să fie pus în practică la
sfârşitul anului 1939 sau
începutul celui următor.
Neaşteptata opoziţie a
Finlandei a întârziat însă
reglarea conturilor cu
Bucureştiul. Imediat după
încheierea păcii cu guvernul
de la Helsinki, pe 29 martie
1940 Molotov, vorbind în faţa
Sovietului Suprem, abordează
şi problema Basarabiei
menţionând că Uniunea
Sovietică nu recunoscuse
niciodată „cucerirea” ei de
către România, dar că
momentan guvernul sovietic
nu-şi propune rezolvarea
situaţiei prin mijloace militare.
Stalin, metodic şi prudent ca
întotdeauna, îşi pregătea
lovitura cu grijă, ori atât timp
cât cel mai puternic aliat al
României, Franţa, era încă în
picioare, liderul sovietic nu
voia să rişte nimic. Între timp
însă, diplomaţia de la
Moscova pregătea terenul. La
10 aprilie 1940, G. Davidescu,
ministrul României în capitala
rusă, este convocat de către
Molotov pentru a i se aduce la
cunoştinţă o notă de protest a
guvernului sovietic împotriva
unor pretinse provocări ale
armatei române la frontiera
de pe Nistru. Molotov îl
avertizează ameninţător pe
ministrul român că asemenea
provocări sunt intolerabile şi
nu vor mai fi permise.
Pe 22 iunie, Franţa semnează
armistiţiul cu Germania,
ieşind practic din jocurile de
putere ale momentului. A
doua zi chiar, Molotov îl invită
la o discuţie pe Schulenburg,
ambasadorul Reichului la
Moscova, pentru a-l informa
că „soluţionarea problemei
basarabene nu mai suferă
amânare”. Nouă în
comunicarea ministrului de
externe sovietic era cererea
Sovietelor de a anexa şi
Bucovina, pe lângă Basarabia.
Includerea Bucovinei în
revendicările teritoriale faţă
de România, l-a iritat pe
Hitler, căruia i s-a părut că
sovieticii încalcă protocolul
secret, în care nu se vorbea
nimic despre această
provincie. Pe Führer îl
nemulţumise nu doar
procedeul folosit, ci şi
momentul ales de Stalin
pentru a pune problema
Bucovinei. Desigur,
Wehrmachtul obţinuse o
strălucită victorie în vest, dar
admiţând că ipotetic
Germania ar fi vrut să se
opună noii revendicări ruseşti,
practic îi era imposibil. Ar fi
durat săptămâni până ce
forţele germane ar fi fost
deplasate din apusul
continentului până în est.
Într-o nouă întâlnire Molotov-
Schulenburg, desfăşurată în
seara zilei de 25 iunie,
ambasadorul german îi
sugerează interlocutorului său
că renunţarea la Bucovina ar
uşura soluţionarea paşnică a
conflictului. Molotov îşi reduce
pretenţiile la Bucovina de
Nord, moment în care
Schulenburg încearcă să
obţină o nouă concesie din
partea sovietică, propunând
restituirea de către Rusia a
tezaurului românesc, adus la
Moscova în anii 1916-1917.
Refuzul lui Molotov e
categoric, tezaurul
reprezentând în viziunea lui o
compensaţie pentru anii în
care „România a exploatat
Basarabia”. Cu aceasta,
convorbirile ruso-germane pe
tema Basarabiei au luat
sfârşit. Supărarea lui Hitler ne
salvase Bucovina de Sud.
Pe 26 iunie 1940, la orele
22:00, Davidescu este
convocat de către Molotov la
sediul Ministerului de Externe,
unde i se remite nota
ultimativă prin care U.R.S.S
cerea Basarabia şi Bucovina
de Nord. La nota sovietică era
anexată şi o hartă la scara de
1:1.800.000, pe care Molotov
fixase cu un creion roşu
neascuţit, traseul noii
frontiere. Grosimea vârfului
creionului, acoperea doar ea,
în teren, o fâşie de 10
kilometri, corespunzătoare
regiunii Herţa. Termenul pe
care Molotov îl stabilise – şi
va refuza să-l prelungească –
pentru răspunsul guvernului
român era de 24 de ore.
Pentru a pune şi mai multă
presiune pe factorii de decizie
din capitala României,
sovieticii au întrerupt în
repetate rânduri comunicarea
lui Davidescu către Ministerul
de Externe român, astfel că
textul complet al
ultimatumului a parvenit abia
la ora 6 dimineaţa, pe 27
iunie, la Bucureşti.

„Ne batem, blestem pe noi


dacă nu ne batem”
Vestea ultimatumului a
provocat consternare şi
disperare la Bucureşti. Carol
al II-lea notează în jurnalul
său: „Această ştire m-a
trăznit ca o lovitură de
măciucă şi m-a revoltat în cel
mai înalt grad. Este un lucru
aşa de oribil, încât nicio minte
românească nu poate să-l
conceapă”. Pentru a analiza
situaţia şi a hotărî poziţia
României, regele convoacă
pentru ora 12:00 Consiliul de
Coroană.
Instituţia Consiliului de
Coroană fusese introdusă în
practica politică românească
de către Carol I, amintind
oarecum de vechea tradiţie
istorică a sfatului domnesc. În
faţa unor situaţii critice,
suveranul, la propunerea
guvernului, putea convoca
Consiliul de Coroana care însă
avea doar un rol consultativ,
decizia finală aparţinând
executivului reprezentat de
monarh şi guvern. În timpul
domniei lui Carol I (1866-
1914) avuseseră loc două
astfel de Consilii, unul pe 2
aprilie 1877 pentru a stabili
calea de urmat în condiţiile
războiului ruso-turc, celălalt
pe 3 august 1914, pentru a
hotărî poziţia României în
Primul Război Mondial.
Ferdinand I, convocase la
rândul său cinci Consilii de
Coroană. Primul pe 14 august
1916, pentru a aviza intrarea
României în război,
următoarele trei în zilele de
17, 18, 19 februarie 1918 în
împrejurările grele ale
încheierii păcii separate cu
Puterile Centrale, în sfârşit
ultimul pe 31 decembrie
1925, pentru a lua la
cunoştinţă de decizia
principelui moştenitor Carol
de a renunţa la tron. În
timpul lui Carol al II-lea
(1930-1940), până la lovitura
de stat din 10 februarie 1938
şi instaurarea regimului de
autoritate monarhică,
Consiliul nu fusese întrunit
decât o singură dată, pe 9
aprilie 1937, pentru a-l
exclude pe prinţul Nicolae din
familia regală, în urma
contractării de către acesta a
unei căsătorii, cu Ioana
Doletti, în afara Constituţiei şi
a Statutului Casei Regale. Pe
30 martie, printr-un decret-
lege, Consiliul de Coroană
este instituţionalizat,
căpătând astfel un caracter
legal. Membrii Consiliului erau
numiţi de către rege şi
primeau o indemnizaţie lunară
de 50.000 de lei. Tot prin
decret regal şi tot pe 30
martie 1938 au fost numiţi şi
consilierii regali: Patriarhul
Miron Cristea, mareşalii
Alexandru Averescu şi
Constantin Prezan, foştii
prim-miniştrii Nicolae Iorga,
Arthur Vaitoianu, Gh.G.
Mironescu, Alexandru Vaida-
Voevod, Constantin
Angelescu, Constantin
Argetoianu şi administratorul
Domeniilor Regale, generalul
Ernest Ballif. De asemenea, în
virtutea atribuţiilor sale de
ministru al Palatului, făcea
parte din Consiliul de Coroană
şi Ernest Urdăreanu, omul de
încredere al lui Carol al II-lea.
Aşadar, la convocarea regală
pentru ora 12:00 răspund
consilierii regali (cu excepţia
mareşalului Prezan, supărat
pe rege, şi a lui Vaida-
Voevod, aflat la Braşov),
precum şi membrii guvernului
Tătărescu. Întrunirea s-a ţinut
în Sala Tronului din Palatul
Regal şi a fost precedată de o
expunere a faptelor făcută de
primul ministru şi Ion Gigurtu,
ministrul de externe. Apoi,
generalul Florea Ţenescu a
prezentat situaţia militară a
României, punând în evidenţă
inferioritatea clară a ţării în
faţa triplei ameninţării ruso-
ungaro-bulgare. Spicuim din
însemnările unui participant la
Consiliu, sociologul Petre
Andrei, ministrul Educaţiei
Naţionale: „Generalul Ţenescu
ne dă date uluitoare. În faţa
noastră Rusia pune 100 de
divizii de infanterie, 20 de
brigăzi de cavalerie, 7 divizii
motorizate, paraşutişti. La
aviaţie, raportul dintre noi şi
ruşi este de la 0 la 5. Ungurii
au 19 divizii de infanterie, nu
ştim câtă cavalerie şi unităţi
motorizate. Bulgarii au 22 de
divizii de infanterie, avioane,
unităţi motorizate. Noi nu
putem opune la toţi decât 40
de divizii în total după cât am
înţeles eu. Pe trei fronturi
dacă am lupta, putem rezista
câteva zile. Gen. Ilcus,
ministrul Armatei, adăuga că
pe frontul unguresc şi
bulgăresc am putea rezista,
dar numai pe frontul unguresc
aveam şanse de victorie”. În
final, şeful Statului Major
propune acceptarea
ultimatumului „pentru a nu fi
obligaţi să cedăm mâine mai
mult decât ni se cere azi”.
Suveranul cere apoi părerea
consilierilor şi membrilor
guvernului. Primul ia cuvântul
Nicolae Iorga, care solicită
mobilizarea generală şi
rezistenţa până la ultimul om.
În acelaşi sens se pronunţă şi
C. Angelescu, Victor Iamandi
şi Victor Antonescu. Un
moment emoţionant îl
reprezintă intervenţia
basarabeanului Ştefan
Ciobanu, membru al Sfatului
Ţării din 1918 şi ministrul
Cultelor şi Artelor în guvernul
Tătărescu. El exclamă patetic,
cu vocea înecată în lacrimi:
„Ne batem, blestem pe noi
dacă nu ne batem“, adăugând
profetic: „Părăsirea Basarabiei
de armatele române ar fi cea
mai mare crimă naţională,
căci ea ar însemna să
aruncăm populaţia din
Basarabia în braţele unui
neam străin şi a unui regim
pe care nimeni în Basarabia
nu-l doreşte”.
Opinia lui Ştefan Ciobanu este
împărtăşită de Silviu
Dragomir şi Traian Pop, dar
nu şi de marea majoritate a
membrilor cabinetului (Mihai
Ralea, C.C. Giurescu, Victor
Slăvescu, Mihai
Ghelmegeanu, etc), care se
raliază părerii lui Constantin
Argetoianu care se
pronunţase împotriva
războiului, în condiţiile în care
Germania ne sfătuieşte să
primim ultimatumul. Se
supune la vot acceptarea
ultimatumului. Pentru se
pronunţă 10 dintre
participanţii la Consiliu,
împotriva 11, patru sunt
pentru discuţii cu Sovietele,
iar unul (Tătărescu) se abţine.
Singurele decizii concrete care
se iau sunt mobilizarea
generală propusă de
Urdăreanu (inutilă în opinia lui
Argetoianu, menită doar să
irite Ungaria şi Uniunea
Sovietică), consultarea
Germaniei, Italiei, Turciei,
Greciei şi Iugoslaviei, precum
şi încercarea de a obţine o
amânare din partea ruşilor
propunând negocieri între cele
două părţi.

Un rege prea mic pentru o


ţară atât de mare
În după-amiaza zilei de joi, 27
iunie 1940, sunt primiţi la
Palatul Regal reprezentanţii
Germaniei şi Italiei, Fabricius
şi Ghigi. „Germania, care îşi
dăduse asentimentul la
anexarea Basarabiei de către
Uniunea Sovietică şi era
preocupată în gradul cel mai
înalt ca livrările de petrol din
România să nu fie perturbate,
iar securitatea perimetrului
petrolifer să fie asigurată, nu
putea decât să îndemne
guvernul român să cedeze
ultimatumului sovietic”.
(Florin Constantiniu)
Italia, care doar în urmă cu
şase luni făgăduise sprijin
României, în eventualitatea
unui conflict cu Uniunea
Sovietică, susţine acum
poziţia Germaniei.
Răspunsurile primite din
partea aliaţilor balcanici sunt
la fel de descurajatoare,
oscilând între ambiguitate şi
condiţionări greu de
îndeplinit, fapt ce le
transforma pe fond în refuzuri
de a acorda asistenţă ţării
noastre. În ceasul suprem al
istoriei sale, România se
găsea singură în faţa
duşmanului ei secular, Rusia.
La orele 21:00 are loc un nou
Consiliu de Coroană,
participanţilor din precedentul
adăugându-li-se Vaida-
Voevod, sosit între timp de la
Braşov. Se ia notă de
răspunsurile primite din
partea statelor consultate şi
se constată izolarea
României. Răspunsul
Moscovei la cererea de
negocieri încă nu venise, dar
el va fi unul negativ. Molotov
va adresa practic un al doilea
ultimatum în care respingea
orice fel de negocieri şi
solicita părţii române, sub
ameninţarea războiului,
evacuarea teritoriilor cedate
în termen de patru zile.
În cel de-al doilea Consiliu,
Iorga critică starea armatei
noastre, dar nu uită să arunce
o săgeată şi în directia
vechiului – şi acum
defunctului – său adversar
Ionel Brătianu, pentru
neînţelegerile cu Serbia în
privinţa Banatului (!!!). Iorga
critică şi luarea Cadrilaterului
în 1913, fapt care i-a
transformat pe bulgari în
duşmanii noştri. Se menţine
însă pe poziţia rezistenţei. Îşi
revizuiesc atitudinea, în
favoarea cedării, Victor
Antonescu, Constantin
Angelescu şi Gh.G. Mironescu.
Argetoianu dă din nou tonul
supunerii în faţa dictatului
rusesc: „Să nu ne tocmim
prea mult cu Rusia. N-are
importanţă ceea ce facem
astăzi. Răul de azi, cu cât va
fi mai mare, cu atât se va
întoarce într-un bine mâine.
Să nu se facă mobilizare.
Concluzie: linişte la Est.
Sacrificii momentane”.
De această dată, votul este
covârşitor pentru acceptarea
condiţiilor sovietice: 19
pentru, 6 împotriva şi 1
(Victor Antonescu) expectativ.
Ipocrit, regele Carol al II-lea
notează în jurnalul său,
probabil pentru uzul
posterităţii: „Consiliul are loc
şi am ieşit din el amărât şi
dezgustat, toţi acei care
făceau pe eroii la prânz s-au
dezumflat. Numai 6 voturi,
din cei 26 prezenţi, au fost
pentru rezistenţă. Numele lor
merită să fie înscrise cu litere
de aur în cartea demnităţii
româneşti: Nicolae Iorga,
Victor Iamandi, Silviu
Dragomir, Traian Pop, Ştefan
Ciobanu, Ernest Urdăreanu”.
Curios cum emfaticul monarh
nu s-a gândit nicio clipă să-şi
înscrie şi el numele în „cartea
de aur a demnităţii
româneşti”, ordonând
rezistenţa în faţa agresiunii
ruseşti. Nimic nu-l împiedica
să o facă, votul Consiliului era
pur consultativ. La urma
urmei, Carol al II-lea, după ce
destabilizase scena politică
românească, prin intrigi şi
sciziuni de partide, după ce
introdusese terorismul de stat
în practica politică a vremii,
îşi asumase prin actul de la
10 februarie 1938 întreaga
autoritate şi responsabilitate
pentru viitorul ţării. Nu fusese
el cel care declarase
melodramatic că „nu va fi
cedată nicio brazdă din
teritoriul ţării” şi că „România
este apărată de un cerc de
oţel şi foc”? Pe 27 iunie 1940,
toate acestea s-au dovedit
doar vorbe goale, menite să
ascundă corupţia unei
camarile îmbuibate din
contractele cu fabricile de
armament şi laşitatea unui
monarh, obişnuit de tânăr să
fugă din faţa răspunderilor ce-
i reveneau.
Singurul om politic care ar fi
avut curajul să-i spună în faţă
regelui ceea ce i se cuvenea,
Iuliu Maniu, a lipsit de la cele
două Consilii de Coroana din
27 iunie 1940, nefiind invitat.
O va face însă în ultimul
Consiliu din timpul domniei lui
Carol al II-lea şi ultimul din
istoria monarhiei, cel din 30
august 1940, convocat să ia
act de dictatul de la Viena,
prin care jumătatea de nord a
Ardealului era cedată – din
nou fără luptă – Ungariei.
Spunea Maniu atunci: „...în
viaţa statelor se fac greşeli,
care trebuie să-şi aibă
răspunderea lor şi în viaţa
unei naţiuni se întâmplă
lucruri pentru care trebuie să
ispăşească aceia care, dintr-o
cauză sau alta, au fost
vinovaţi pentru eşecul şi
pentru nenorocirea pe care le-
au adus neamului. Aceasta şi
pentru aceea că nu însuşi
neamul să fi fost vinovat, fără
să fie vinovaţi particulari şi
indivizi... aceşti domni au
avut soarta ţării în mână, în
urma unei lovituri de stat”.

România Mare, un vis?


Eminentul om politic care a
fost Grigore Gafencu
surprindea cu acuitatea şi
spiritul sintetic proprii
diplomatului de carieră
cauzele prăbuşirii României în
vara anului 1940 şi ale cedării
Basarabiei: „1. Rusia nu a
renunţat niciodată la această
provincie şi era hotărâtă să se
foloseasca de orice prilej
pentru ca, sprijinită pe uriaşa
ei putere, să ajungă din nou
la Dunăre; 2. Fiindcă ori care
ar fi fost politica pe care am fi
urmat-o faţă de Germania,
Reichul ar fi sacrificat oricând
interesele noastre la Dunare
(care sunt şi ale sale), pentru
a-şi acoperi spatele înspre
Rusia într-un război
european; 3. Fiindcă Italia,
care în timpul din urmă ne
făgăduise ajutorul ei în caz de
agresiune rusească, a intrat în
război însuşindu-şi toate
angajamentele Germaniei; 4.
Fiindcă singurul nostru sprijin
adevărat şi real, forţa anglo-
franceză, s-a prăbuşit”.
Acestea însă nu sunt decât
premisele externe ale
catastrofei României din vara
anului 1940. În plan intern,
lipsa unui proiect de
modernizare a ţării,
demagogia patriotardă lipsită
de orice substanţă, slaba
înzestrare a armatei,
politicianismul adeseori veros,
abandonarea principiilor
morale în politică au făcut tot
atât rău fibrei naţionale ca şi
duşmanii externi.
În ziua de 27 iunie a anului
1940, lespedea de mormânt a
istoriei se aşternea pentru a
treia oară în decurs de 130 de
ani peste trupul martirizat al
bietei Basarabii. Fii-vom noi
sau urmaşii noştri pregătiţi
vreodată să ridicăm această
piatră de
mormânt?