Vous êtes sur la page 1sur 621

Decomunizarea, anticorupția,

democratizarea - sunt trei


direcții diferite de acțiune.
A decomuniza un regim politic
nu înseamnă neapărat a-l
democratiza. Mai simplu spus,
democratizarea nu decurge
automat din decomunizare,
cum nu decurge nici dintr-o
eventuală reușită a luptei
anticorupție. Putem foarte
bine să avem un regim
nedemocratic dar decomunizat
și integru.
În anii 90, decomunizarea a
fost obiectivul principal al
forțelor anti-PSD. După 2004,
obiectivul a devenit
anticorupția. Mi se pare cumva
simptomatic - și trist - că
democratizarea serioasă a
societății românești și a
regimului politic nu a intrat
niciodată pe lista obiectivelor
prioritare (cu excepția destul
de minoră a schimbării legii
partidelor).

BANII NEGRI AI RUSIEI


 Peste 20 de miliarde de
dolari au fost spălați în
Moldova și au traversat
apoi 96 de țări, inclusiv
România
 Miliardele au plecat din
Rusia și s-au întors, în
parte, la oligarhii lui Putin
și la organizații pro-
Kremlin
Mașina rusească de spălat
bani a funcționat timp de
patru ani la turație maximă.
Între 2011 și 2014, 20,8
miliarde de dolari au inundat
sistemul financiar global. În
total, peste 26 de mii de
transferuri bancare.
Reporterii OCCRP, RISE
și Novaya Gazeta au obținut
recent documentele bancare și
au început o investigație la
care s-au alăturat reporteri
din 32 de țări. OCCRP,
organizația din care face parte
și RISE Project, a dezvăluit
acum trei ani
proiectul „Laundromat” – cea
mai mare spălare de bani din
regiune.
Au fost implicați atunci vărul
președintelui rus Vladimir
Putin, ofițeri FSB, bănci din
Rusia, Moldova și Letonia,
firme rusești și companii
offshore, dar și judecători
moldoveni. Acum, reporterii
au descoperit unde au ajuns
banii deturnați în Rusia,
spălați în Moldova și
transferați apoi în conturile a
5140 de companii din peste
90 de țări.
Din 2011, Republica Moldova
a fost prinsă într-un tsunami
financiar. Cele 20,8 miliarde
de dolari, o sumă mai mare
decât produsul intern brut al
țării, au tranzitat conturile
unei singure bănci din
Chișinău, Moldindconbank, iar
de aici banii s-au împrăștiat în
întreaga lume.
Moldova a început o
investigație oficială, dar
eforturile sale s-au lovit de
lipsa de cooperare a
Rusiei, provocând
recent tensiuni
diplomatice între cele două
state.
CIRCUITUL FINANCIAR
Cei care au pus la punct
schema financiară au folosit
zeci de firme din paradisuri
fiscale și au creat între ele
circuite financiare fictive. Au
inventat datorii, au simulat
contracte și au orchestrat
dispute juridice.
Pe hârtie, moldoveni sărmani
au garantat, fără să știe, plata
a sute de milioane de dolari
între firmele-fantomă. În
numele lor, cei care au
orchestrat operațiunea și-au
mutat în Republica Moldova
“disputele juridice” pentru
datoriile inventate. Schema a
inclus magistrați și executori
judecătorești, iar banii spălați
au ajuns în conturile unor
firme offshore de la
Moldinconbank.
Aproximativ opt miliarde de
dolari au plecat apoi din banca
moldovenească spre diverse
companii din întreaga lume.
Alte circa 13 miliarde de dolari
au fost transferate din
Moldinconbank la bancă
letonă Trasta Komercbanka –
închisă, între timp- și de aici
au ajuns în conturile a mii de
firme- multe dintre ele
înregistrate în paradisuri
fiscale.
Puteți vizualiza pe hartă
sumele de bani care au ajuns
în fiecare țară.
Viorel Morari, șeful
Procuraturii Antiorupție din
Moldova, a declarat că au fost
acuzați până acum 16
judecători. El a explicat și
amploarea anchetei: “Avem
14 cazuri în justiție. Patru
executori judecătorești (n.r.-
care au pus în executare
deciziile instanțelor) sunt puși
sub acuzare. Unul lipsește și
am emis mandat de arestare,
iar două cazuri sunt deja în
tribunal. Șapte angajați ai
Moldindconbank sunt de
asemenea cercetați”.
Reprezentații Moldindconbank
susțin în continuare că nu au
făcut nimic greșit, deși mai
mulți oficiali ai săi au fost puși
oficial sub acuzare.
Citești această investigație
fiindcă îți pasă. Dacă vrei să
afli și mai multe despre
corupția din instituțiile
statului, crima organizată și
cum te afectează toate astea,
poți dona aici!
Surse oficiale din Moldova,
care au dorit să rămână
anonime, susțin că s-au simțit
ca într-un joc de ping-pong cu
Moscova. De fiecare dată când
încercau să ia legătura cu
cineva de acolo, ajungeau să
discute telefonic cu
departamente diferite ale FSB-
ului – serviciul rus de
informații, succesorul KGB-
ului. Ofițeri ai FSB au fost
implicați direct în conducerea
executivă a cel puțin unei
bănci care a scos bani din
Rusia.
Igor Putin, vărul președintelui
rus, a fost, la rândul său,
director în consiliul executiv al
“Russkiy Zemelniy Bank”,
instituție financiară care a
transferat 9,7 miliarde dolari
în conturile Moldindconbank.
BENEFICIARII
Analiza documentelor arată că
printre beneficiarii reali ai
banilor s-au numărat: Alexey
Krapivin – afacerist din cercul
apropiat al președintelui rus
Vladimir Putin, Georgy Gens
– deținătorul grupului de firme
Lanit, unul dintre cei mai mari
distribuitori de produse Apple,
Samsung sau ASUS din
Rusia sau Sergey
Girdin, patronul grupului
rusesc Marvel, implicat în
industria IT și client fidel al
celei mai mari bănci din
Moscova.
Alți bani au fost direcționați
către companii deținute de
cetățeni ruși în străinătate.
Una dintre ele este Trident
International Corp., deținută
de Pavel Semenovich
Flider. Mai nou cetățean
american, Flider a fost acuzat
că a livrat ilegal componente
electronice din SUA către
producători de tehnică militară
din Rusia.
În final, banii au fost folosiți
pentru achiziția de obiecte de
lux, pentru trupe rock care au
concertat în Rusia, dar și
pentru finanțarea unui ONG
polonez care a împins agenda
Rusiei pe masa Uniunii
Europene.
Corporații occidentale au fost,
fără să știe, parte din întreaga
schemă, atunci când
beneficiarii banilor cumpărau
diverse bunuri sau
servicii. Samsung, Ericsson
sau Black & Decker au primit
bani spălați. La fel, o
companie americană numită
Total Golf Construction Inc,
care a renovat un teren de
golf al lui Donald Trump, a
încasat 500.000 de dolari. O
sumă similară a primit și
corporația japoneză Hitachi de
la o firmă britanică dirijată de
Sergey Magin, cunoscut în
lumea interlopă ca „Sergey-
două procente”, condamnat
pentru fraude și spălări de
bani.
Magazin Braiconf / Foto:
braiconf.ro
PRODUCĂTORUL DE
CĂMĂȘI
Bani din Laundromat au ajuns
și în România. Cea mai mare
sumă, respectiv 63 de mii de
euro, a fost încasată de
Braiconf SA Brăila, producător
tradițional de cămăși. Banii au
fost plătiți într-o singură
tranșă, în ianuarie 2014, de
firma britanică Westburn
Enterprises Limited.
Justificarea transferului bancar
de la Moldinconbank a fost
una neobișnuită pentru profilul
de activitate al companiei
românești: “echipamente
computer”.
Reporterii RISE au trimis în
urmă cu o săptămână mai
multe întrebări companiei, dar
nu au primit niciun răspuns
până la publicarea
materialului. Contactat
telefonic, Dan Simionescu,
președintele companiei, ne-a
spus că nu este posibil ca
suma să fi fost încasată
pentru “echipamente
computer”, deoarece astfel de
operațiuni nu fac parte
din obiectul de activitate al
companiei. A spus că va
reveni cu un răspuns, dar nu a
mai făcut-o.
Braiconf, companie listată pe
bursa bucureșteană, avea în
2013 ca acționari semnificativi
mai multe fonduri de investiții,
dar și o firmă controlată de
Cătălin Chelu – controversat
investitor pe piața locală de
capital. În ianuarie 2014,
Chelu era judecat pentru
corupție, după ce încercase să
mituiască un secretar de stat
din Ministerul de Interne. A
fugit din țară ca să scape de
închisoare și a murit în
Iordania, în decembrie 2014.
Westburn Enterprises Ltd.
a fost înființată în Scoția în
martie 2004, de o altă firmă
locală, Axiano Company
Secretaries Ltd, și condusă
mulți ani de cipriotul Marios

Papantoniou.
Acesta a fost director în alte
66 companii britanice, unele
dintre ele implicate în
dispariția miliardului de dolari
din băncile moldovenești – un
alt scandal financiar care l-a
trimis după gratii pe fostul
premier Vlad Filat.
Conturile firmei Westburn au
fost inactive timp de șapte
ani, adică până în 2011,
conform registrului britanic al
comerțului. Cu un capital
social de o liră, firma nu a
raportat niciodată profit. Era o
companie “de raft”, proiectată
să fie folosită la momentul
oportun.
Din 2012 și până-n 2014,
Westburn a fost extrem de
activă. A încasat peste 2,5
miliarde de dolari, bani
rusești, în conturile deschise
la Moldinconbank.
Aproape un miliard de dolari a
fost folosit apoi pentru a
cumpăra acțiuni la o altă
bancă moldovenească.
Oficiali ai Băncii Naționale a
Moldovei au fost arestați anul
trecut în acest caz. Recent,
fostul guvernator și alți trei
angajați cu funcții executive
au fost trimiși în judecată
pentru că au permis spălarea
unor sume uriașe de bani.
Procurorii susțin că oficialii
bancari nu au știut cine
deținea Westburn Enterprises,
dar nici nu au raportat
activitățile suspecte. La fel ca
Westburn, alte 20 de companii
similare au primit bani din
Rusia și apoi au făcut
transferuri în diverse țări.
AGENȚIA DE TURISM
Aproape 20 de mii de euro au
fost încasați de o mică agenție
de turism din județul Neamț
de la o altă firmă britanică
implicată în spălarea de bani –
Crystalord Limited.
Britanicii au făcut plata către
Corporate Voyage SRL în
contul unor “servicii de
călătorie”, contractate pentru
perioada 20-24 septembrie
2013. Trei săptămâni mai
târziu, pe 10 octombrie 2013,
agenția a falimentat. Zeci de
clienți ai firmei au acuzat-o
atunci că le-a înșelat
încrederea după ce au
plătit pentru sejururi în
diferite zone de pe glob, dar
n-au mai primit nimic în
schimb.
Ovidiu Doru Chescu,
proprietarul agenției, nu a
putut fi contactat.
Avocatul Corneliu Mititelu, cel
care a administrat falimentul
agenției, ne-a spus: “Domnul
Ovidiu Chescu nu a fost de
găsit și nici nu a predat
documentele contabile ale
Corporate Voyage”.
Agenția a lăsat în urmă datorii
de peste 100 de mii de euro,
bani care mai pot fi
recuperați, potrivit avocatului,
din averea personală a
proprietarului.
SPIONUL POLONEZ

Mateusz Piskorski / Foto:


Réseau Voltaire (CC BY-SA 3.0
)
Tot în 2013, aceeași companie
britanică, Crystalord Ltd, a
transferat 21 de mii de euro
către organizația unui polonez
acuzat și arestat apoi de
spionaj în favoarea Rusiei.
Numele său e Mateusz
Piskorski și e președintele
European Center for
Geopolitical Analysis (ECGA).
ECGA este filiala poloneză a
CIS-EMO, un ONG
transfrontalier care se vrea
alternativa rusească la OSCE –
Organizația pentru Securitate
și Cooperare în Europa.
În ultimul deceniu, Piskorski a
coordonat misiuni de
observatori de vot la alegerile
din statele separatiste din
jurul Federației Ruse.
De exemplu, Zagyva Gyorgy
Gyula, fost parlamentar Jobbik
și lider al HVIM, mișcare
ultranaționalistă maghiară cu
membri și în Transilvania, a
fost observator de vot la
alegerile prezidențiale din
Abkhazia din 2011.
Ne-a spus inițial că a fost
trimis pe postul de observator
de vot de ONG-ul polonezului.
Contactat din nou, în 2016,
după arestarea lui Piskorski,
Zagyva și-a schimbat
declarația anterioară,
susținând că a fost observator
în Abkhazia din partea
Parlamentului de la Budapesta
și că nu a primit bani. Zagyva
și Piskorski sunt doi dintre
actorii principali din
„Autonomie și Petarde”,
documentar lansat anul trecut
de RISE
Project. (Detalii, AICI)
MARILE BĂNCI
Banii spălați prin platforma
rusească au circulat prin
conturile unor mari corporații
bancare – HSBC, Deutsche
Bank, Danske Bank, UBS,
Bank of China sau The Royal
Bank of Scotland. În total,
peste 700 de bănci au fost
implicate în
transferuri. Reporterii OCCRP
și partenerii săi au rugat zeci
de bănci să comenteze plățile
făcute prin intermediul lor.
Unele au invocat
confidențialitatea clienților ca
să evite un comentariu în
acest caz. Altele au reiterat
angajamentul lor pentru
stoparea transferurilor de bani
murdari.
Spre exemplu, HSBC, una
dintre cele mai puternice bănci
din lume, a facilitat plăți de
peste jumătate de miliard de
dolari – bani proveniți de la
companiile implicate în
“Laundromat”. Reprezentanții
conglomeratului financiar au
declarat: “HSBC este puternic
angajată în combaterea
criminalității financiare. Acest
caz arată că e nevoie de un
schimb de informații mai bun
între sectorul public și cel
privat. Fiecare deține
informații pe care celălalt nu
le are.”
În 2012, HSBC a fost implicată
într-un alt scandal cu multe
miliarde de dolari, iar din
cauza unor reguli bancare
slabe anti-spălare, sume
uriașe de bani au ajuns în
Statele Unite ale Americii de la
teroriști, carteluri de droguri și
regimuri dictatoriale.
În general, autoritățile de
reglementare din sectorul
financiar le impun băncilor să
respecte un program anti-
spălare de bani, care
stabilește reguli și proceduri în
raportarea tranzacțiilor pe
care le detectează ca fiind
suspecte. În afară de regrete
și promisiuni de reformă
internă, băncile oferă puține
explicații despre cum le-au
scăpat transferurile masive
din spălătoria rusească.
 Peste 20 de miliarde de
dolari au fost spălați în
Moldova și au traversat
apoi 96 de țări, inclusiv
România
 Miliardele au plecat din
Rusia și s-au întors, în
parte, la oligarhii lui Putin
și la organizații pro-
Kremlin
Mașina rusească de spălat
bani a funcționat timp de
patru ani la turație maximă.
Între 2011 și 2014, 20,8
miliarde de dolari au inundat
sistemul financiar global. În
total, peste 26 de mii de
transferuri bancare.
Reporterii OCCRP, RISE
și Novaya Gazeta au obținut
recent documentele bancare și
au început o investigație la
care s-au alăturat reporteri
din 32 de țări. OCCRP,
organizația din care face parte
și RISE Project, a dezvăluit
acum trei ani
proiectul „Laundromat” – cea
mai mare spălare de bani din
regiune.
Au fost implicați atunci vărul
președintelui rus Vladimir
Putin, ofițeri FSB, bănci din
Rusia, Moldova și Letonia,
firme rusești și companii
offshore, dar și judecători
moldoveni. Acum, reporterii
au descoperit unde au ajuns
banii deturnați în Rusia,
spălați în Moldova și
transferați apoi în conturile a
5140 de companii din peste
90 de țări.
Din 2011, Republica Moldova
a fost prinsă într-un tsunami
financiar. Cele 20,8 miliarde
de dolari, o sumă mai mare
decât produsul intern brut al
țării, au tranzitat conturile
unei singure bănci din
Chișinău, Moldindconbank, iar
de aici banii s-au împrăștiat în
întreaga lume.
Moldova a început o
investigație oficială, dar
eforturile sale s-au lovit de
lipsa de cooperare a
Rusiei, provocând
recent tensiuni
diplomatice între cele două
state.
CIRCUITUL FINANCIAR
Cei care au pus la punct
schema financiară au folosit
zeci de firme din paradisuri
fiscale și au creat între ele
circuite financiare fictive. Au
inventat datorii, au simulat
contracte și au orchestrat
dispute juridice.
Pe hârtie, moldoveni sărmani
au garantat, fără să știe, plata
a sute de milioane de dolari
între firmele-fantomă. În
numele lor, cei care au
orchestrat operațiunea și-au
mutat în Republica Moldova
“disputele juridice” pentru
datoriile inventate. Schema a
inclus magistrați și executori
judecătorești, iar banii spălați
au ajuns în conturile unor
firme offshore de la
Moldinconbank.
Aproximativ opt miliarde de
dolari au plecat apoi din banca
moldovenească spre diverse
companii din întreaga lume.
Alte circa 13 miliarde de dolari
au fost transferate din
Moldinconbank la bancă
letonă Trasta Komercbanka –
închisă, între timp- și de aici
au ajuns în conturile a mii de
firme- multe dintre ele
înregistrate în paradisuri
fiscale.
Puteți vizualiza pe hartă
sumele de bani care au ajuns
în fiecare țară.
Viorel Morari, șeful
Procuraturii Antiorupție din
Moldova, a declarat că au fost
acuzați până acum 16
judecători. El a explicat și
amploarea anchetei: “Avem
14 cazuri în justiție. Patru
executori judecătorești (n.r.-
care au pus în executare
deciziile instanțelor) sunt puși
sub acuzare. Unul lipsește și
am emis mandat de arestare,
iar două cazuri sunt deja în
tribunal. Șapte angajați ai
Moldindconbank sunt de
asemenea cercetați”.
Reprezentații Moldindconbank
susțin în continuare că nu au
făcut nimic greșit, deși mai
mulți oficiali ai săi au fost puși
oficial sub acuzare.
Citești această investigație
fiindcă îți pasă. Dacă vrei să
afli și mai multe despre
corupția din instituțiile
statului, crima organizată și
cum te afectează toate astea,
poți dona aici!
Surse oficiale din Moldova,
care au dorit să rămână
anonime, susțin că s-au simțit
ca într-un joc de ping-pong cu
Moscova. De fiecare dată când
încercau să ia legătura cu
cineva de acolo, ajungeau să
discute telefonic cu
departamente diferite ale FSB-
ului – serviciul rus de
informații, succesorul KGB-
ului. Ofițeri ai FSB au fost
implicați direct în conducerea
executivă a cel puțin unei
bănci care a scos bani din
Rusia.
Igor Putin, vărul președintelui
rus, a fost, la rândul său,
director în consiliul executiv al
“Russkiy Zemelniy Bank”,
instituție financiară care a
transferat 9,7 miliarde dolari
în conturile Moldindconbank.
BENEFICIARII
Analiza documentelor arată că
printre beneficiarii reali ai
banilor s-au numărat: Alexey
Krapivin – afacerist din cercul
apropiat al președintelui rus
Vladimir Putin, Georgy Gens
– deținătorul grupului de firme
Lanit, unul dintre cei mai mari
distribuitori de produse Apple,
Samsung sau ASUS din
Rusia sau Sergey
Girdin, patronul grupului
rusesc Marvel, implicat în
industria IT și client fidel al
celei mai mari bănci din
Moscova.
Alți bani au fost direcționați
către companii deținute de
cetățeni ruși în străinătate.
Una dintre ele este Trident
International Corp., deținută
de Pavel Semenovich
Flider. Mai nou cetățean
american, Flider a fost acuzat
că a livrat ilegal componente
electronice din SUA către
producători de tehnică militară
din Rusia.
În final, banii au fost folosiți
pentru achiziția de obiecte de
lux, pentru trupe rock care au
concertat în Rusia, dar și
pentru finanțarea unui ONG
polonez care a împins agenda
Rusiei pe masa Uniunii
Europene.
Corporații occidentale au fost,
fără să știe, parte din întreaga
schemă, atunci când
beneficiarii banilor cumpărau
diverse bunuri sau
servicii. Samsung, Ericsson
sau Black & Decker au primit
bani spălați. La fel, o
companie americană numită
Total Golf Construction Inc,
care a renovat un teren de
golf al lui Donald Trump, a
încasat 500.000 de dolari. O
sumă similară a primit și
corporația japoneză Hitachi de
la o firmă britanică dirijată de
Sergey Magin, cunoscut în
lumea interlopă ca „Sergey-
două procente”, condamnat
pentru fraude și spălări de
bani.
Magazin Braiconf / Foto:
braiconf.ro
PRODUCĂTORUL DE
CĂMĂȘI
Bani din Laundromat au ajuns
și în România. Cea mai mare
sumă, respectiv 63 de mii de
euro, a fost încasată de
Braiconf SA Brăila, producător
tradițional de cămăși. Banii au
fost plătiți într-o singură
tranșă, în ianuarie 2014, de
firma britanică Westburn
Enterprises Limited.
Justificarea transferului bancar
de la Moldinconbank a fost
una neobișnuită pentru profilul
de activitate al companiei
românești: “echipamente
computer”.
Reporterii RISE au trimis în
urmă cu o săptămână mai
multe întrebări companiei, dar
nu au primit niciun răspuns
până la publicarea
materialului. Contactat
telefonic, Dan Simionescu,
președintele companiei, ne-a
spus că nu este posibil ca
suma să fi fost încasată
pentru “echipamente
computer”, deoarece astfel de
operațiuni nu fac parte
din obiectul de activitate al
companiei. A spus că va
reveni cu un răspuns, dar nu a
mai făcut-o.
Braiconf, companie listată pe
bursa bucureșteană, avea în
2013 ca acționari semnificativi
mai multe fonduri de investiții,
dar și o firmă controlată de
Cătălin Chelu – controversat
investitor pe piața locală de
capital. În ianuarie 2014,
Chelu era judecat pentru
corupție, după ce încercase să
mituiască un secretar de stat
din Ministerul de Interne. A
fugit din țară ca să scape de
închisoare și a murit în
Iordania, în decembrie 2014.
Westburn Enterprises Ltd.
a fost înființată în Scoția în
martie 2004, de o altă firmă
locală, Axiano Company
Secretaries Ltd, și condusă
mulți ani de cipriotul Marios

Papantoniou.
Acesta a fost director în alte
66 companii britanice, unele
dintre ele implicate în
dispariția miliardului de dolari
din băncile moldovenești – un
alt scandal financiar care l-a
trimis după gratii pe fostul
premier Vlad Filat.
Conturile firmei Westburn au
fost inactive timp de șapte
ani, adică până în 2011,
conform registrului britanic al
comerțului. Cu un capital
social de o liră, firma nu a
raportat niciodată profit. Era o
companie “de raft”, proiectată
să fie folosită la momentul
oportun.
Din 2012 și până-n 2014,
Westburn a fost extrem de
activă. A încasat peste 2,5
miliarde de dolari, bani
rusești, în conturile deschise
la Moldinconbank.
Aproape un miliard de dolari a
fost folosit apoi pentru a
cumpăra acțiuni la o altă
bancă moldovenească.
Oficiali ai Băncii Naționale a
Moldovei au fost arestați anul
trecut în acest caz. Recent,
fostul guvernator și alți trei
angajați cu funcții executive
au fost trimiși în judecată
pentru că au permis spălarea
unor sume uriașe de bani.
Procurorii susțin că oficialii
bancari nu au știut cine
deținea Westburn Enterprises,
dar nici nu au raportat
activitățile suspecte. La fel ca
Westburn, alte 20 de companii
similare au primit bani din
Rusia și apoi au făcut
transferuri în diverse țări.
AGENȚIA DE TURISM
Aproape 20 de mii de euro au
fost încasați de o mică agenție
de turism din județul Neamț
de la o altă firmă britanică
implicată în spălarea de bani –
Crystalord Limited.
Britanicii au făcut plata către
Corporate Voyage SRL în
contul unor “servicii de
călătorie”, contractate pentru
perioada 20-24 septembrie
2013. Trei săptămâni mai
târziu, pe 10 octombrie 2013,
agenția a falimentat. Zeci de
clienți ai firmei au acuzat-o
atunci că le-a înșelat
încrederea după ce au
plătit pentru sejururi în
diferite zone de pe glob, dar
n-au mai primit nimic în
schimb.
Ovidiu Doru Chescu,
proprietarul agenției, nu a
putut fi contactat.
Avocatul Corneliu Mititelu, cel
care a administrat falimentul
agenției, ne-a spus: “Domnul
Ovidiu Chescu nu a fost de
găsit și nici nu a predat
documentele contabile ale
Corporate Voyage”.
Agenția a lăsat în urmă datorii
de peste 100 de mii de euro,
bani care mai pot fi
recuperați, potrivit avocatului,
din averea personală a
proprietarului.
SPIONUL POLONEZ

Mateusz Piskorski / Foto:


Réseau Voltaire (CC BY-SA 3.0
)
Tot în 2013, aceeași companie
britanică, Crystalord Ltd, a
transferat 21 de mii de euro
către organizația unui polonez
acuzat și arestat apoi de
spionaj în favoarea Rusiei.
Numele său e Mateusz
Piskorski și e președintele
European Center for
Geopolitical Analysis (ECGA).
ECGA este filiala poloneză a
CIS-EMO, un ONG
transfrontalier care se vrea
alternativa rusească la OSCE –
Organizația pentru Securitate
și Cooperare în Europa.
În ultimul deceniu, Piskorski a
coordonat misiuni de
observatori de vot la alegerile
din statele separatiste din
jurul Federației Ruse.
De exemplu, Zagyva Gyorgy
Gyula, fost parlamentar Jobbik
și lider al HVIM, mișcare
ultranaționalistă maghiară cu
membri și în Transilvania, a
fost observator de vot la
alegerile prezidențiale din
Abkhazia din 2011.
Ne-a spus inițial că a fost
trimis pe postul de observator
de vot de ONG-ul polonezului.
Contactat din nou, în 2016,
după arestarea lui Piskorski,
Zagyva și-a schimbat
declarația anterioară,
susținând că a fost observator
în Abkhazia din partea
Parlamentului de la Budapesta
și că nu a primit bani. Zagyva
și Piskorski sunt doi dintre
actorii principali din
„Autonomie și Petarde”,
documentar lansat anul trecut
de RISE
Project. (Detalii, AICI)
MARILE BĂNCI
Banii spălați prin platforma
rusească au circulat prin
conturile unor mari corporații
bancare – HSBC, Deutsche
Bank, Danske Bank, UBS,
Bank of China sau The Royal
Bank of Scotland. În total,
peste 700 de bănci au fost
implicate în
transferuri. Reporterii OCCRP
și partenerii săi au rugat zeci
de bănci să comenteze plățile
făcute prin intermediul lor.
Unele au invocat
confidențialitatea clienților ca
să evite un comentariu în
acest caz. Altele au reiterat
angajamentul lor pentru
stoparea transferurilor de bani
murdari.
Spre exemplu, HSBC, una
dintre cele mai puternice bănci
din lume, a facilitat plăți de
peste jumătate de miliard de
dolari – bani proveniți de la
companiile implicate în
“Laundromat”. Reprezentanții
conglomeratului financiar au
declarat: “HSBC este puternic
angajată în combaterea
criminalității financiare. Acest
caz arată că e nevoie de un
schimb de informații mai bun
între sectorul public și cel
privat. Fiecare deține
informații pe care celălalt nu
le are.”
În 2012, HSBC a fost implicată
într-un alt scandal cu multe
miliarde de dolari, iar din
cauza unor reguli bancare
slabe anti-spălare, sume
uriașe de bani au ajuns în
Statele Unite ale Americii de la
teroriști, carteluri de droguri și
regimuri dictatoriale.
În general, autoritățile de
reglementare din sectorul
financiar le impun băncilor să
respecte un program anti-
spălare de bani, care
stabilește reguli și proceduri în
raportarea tranzacțiilor pe
care le detectează ca fiind
suspecte. În afară de regrete
și promisiuni de reformă
internă, băncile oferă puține
explicații despre cum le-au
scăpat transferurile masive
din spălătoria rusească.

Денег нет? Держите!


Из страны вывели 700
миллиардов рублей. «Новая
газета» отвечает на вопрос:
кому досталась эта
грандиозная сумма
ОТ РЕДАКЦИИ
В 2014 году «Новая газета»
написала о «Ландромате» —
самой крупной операции по
отмыванию денег в
Восточной Европе. Речь шла
о выводе из России 22 млрд
долларов (или около 700
млрд рублей) с 2011 по 2014
год под видом исполнения
незаконных судебных
решений, принятых
молдавскими судьями.
С тех пор по всему миру
были возбуждены уголовные
дела, некоторые из
европейских банков,
участвовавших в отмывании
российских денег, были
лишены лицензий или
оштрафованы.
И хотя главной
пострадавшей страной в этой
истории была и остается
Россия, у нас на уровне
правоохранительных
органов расследование этой
масштабной схемы ведется
вяло. Более того: на
прошлой неделе власти
Молдовы обвинили
российские спецслужбы в
сознательном
противодействии в
расследовании этого дела и
давлении на молдавских
чиновников.
На протяжении почти пяти
лет «Новая газета»
совместно с журналистами
других стран мира пыталась
ответить на главные вопросы
в этой истории: кому
достались около 700 млрд
рублей, незаконно
выведенных из России, и на
что были потрачены эти
деньги? И вот, спустя пять
лет, мы частично можем
ответить на эти вопросы.
Нам удалось получить
уникальные данные о
движении денег по счетам
компаний, участвовавших в
отмывании 22 млрд
долларов. Всего мы изучили
76 тысяч банковских
проводок. Общий оборот по
этим транзакциям составил
156 млрд долларов. Деньги,
выведенные из России,
поступили в 732 банка в 96
странах мира. Их получили
5140 компаний из самых
разных юрисдикций — от
США и Южной Африки — до
Китая и Австралии.
Этими данными мы
поделились с 61
журналистом из 32 стран
мира. В расследовании
участвовали Центр по
исследованию коррупции и
организованной
преступности (OCCRP),
газеты The Guardian,
Sueddeutsche Zeitung и
другие.
В каждой стране наши
коллеги пытались найти
конечных получателей
выведенных из России денег
и понять, как деньги были
использованы. Как мы и
предполагали, у 700 млрд
рублей не было единого
источника. В общий котел,
который мы назвали
«Ландроматом», попадали
деньги от крупнейших
государственных
контрактов; от контрабанды
электроники, одежды и
продукции военного
назначения; от хищения
активов в банках; и даже от
финансирования
политических проектов в
Европе.
Результаты этого
расследования будут
одновременно опубликованы
в России, Молдавии,
Украине, Великобритании,
Финляндии, Дании, США,
Италии, Нидерландах,
Швейцарии и других
странах.
Видео: Глеб Лиманский,
Анна Игнатенко, Лилия
Шарипова
Как работал «Ландромат»
В сентябре 2014 года из
Москвы в Кишинев с важной
и секретной миссией
прибыли два человека.
Проходя паспортный
контроль, они могли бы
вызвать удивление у
молдавских пограничников:
их паспорта были выданы в
один и тот же день МИД
России и всего за сутки до
прилета в Кишинев. Но
молдавские спецслужбы
были предупреждены об их
визите. Гостей из Москвы
ждали и даже возлагали на
их приезд большие надежды.
Молодых мужчин (обоим
было немного за 30) звали
Алексей Шматков и Евгений
Волотовский. Оба —
офицеры управления «К»
ФСБ России, которое
занимается
контрразведывательным
обеспечением кредитно-
финансовой системы страны.
Волотовский и Шматков
прибыли в Кишинев
представлять ФСБ России на
совместном совещании с
сотрудниками молдавских
правоохранительных
органов. Спецслужбы двух
стран должны были
договориться о совместном
расследовании одной из
крупнейших операций по
отмыванию денег в
Восточной Европе — выводе
22 млрд долларов из России
с помощью незаконных
решений молдавских судей.
Офицеров ФСБ во время их
поездки сопровождал
сотрудник российского
посольства. Пробыв в
Кишиневе два дня,
Волотовский и Шматков
вернулись в Москву. И с тех
пор, по заявлениям
молдавских властей,
российские спецслужбы
стали препятствовать
расследованию дела об
отмывании денег, а
молдавские чиновники,
посещавшие Россию с
официальными визитами, —
подвергаться давлению. Это
дело уже вызвало
дипломатический скандал
между Россией и Молдавией.
За всем стоит ФСБ?

В прошлый четверг агентство


Reuters, ссылаясь на
источники в молдавских
правоохранительных органах
и правительстве, сообщило,
что за схемой отмывания 22
млрд долларов через
Молдавию могут стоять
сотрудники ФСБ. А
незадолго до этого премьер-
министр Молдавии и
председатель парламента
передали ноту протеста
российскому послу в связи с
массовыми задержаниями,
обысками и допросами
молдавских чиновников в
России.
В частности, Reuters
цитирует заместителя
генпрокурора Молдавии
Юрия Гарабу, которого два
месяца назад задержали в
московском аэропорту,
несмотря на то что он
прибыл в Россию с
официальным визитом в
составе делегации. Всего
молдавские власти говорят о
25 чиновниках, которые
подвергались давлению со
стороны российских
спецслужб за последние
несколько месяцев.
Одного сотрудника
молдавского министерства
внутренних дел
задерживали и
допрашивали 35 раз за
последнее время.

Паспортный контроль на
границе. Фото: ТАСС
Молдавские власти
связывают такое поведение
российских спецслужб не с
политикой Кремля, а с
желанием отдельных
представителей ФСБ
воспрепятствовать
расследованию дела об
отмывании 22 млрд
долларов. В ноте протеста,
переданной российскому
послу, по информации
Reuters, говорится о том, что
российские
правоохранительные органы
много раз игнорировали
просьбы молдавских коллег
помочь им с расследованием
и установить происхождение
выведенных из России 700
млрд рублей.
Как сообщили источники
OCCRP в молдавских
правоохранительных
органах, нынешний
дипломатический скандал
начался в 2014 году с
нежелания российских
спецслужб помогать в
расследовании.
«У нас возникло ощущение,
что они [Волотовский и
Шматков] приехали не для
того, чтобы нам помочь, а
чтобы узнать, как далеко мы
продвинулись в
расследовании, и получить
все материалы. После этого с
нами стали играть как будто
в пин-понг; наши запросы в
Россию переадресовывались
из одного подразделения
ФСБ — в другое», — говорит
на условиях анонимности
сотрудник молдавских
правоохранительных
органов.
На сообщение Reuters был
вынужден отреагировать и
президент Молдавии Игорь
Додон: «Я думаю, что делать
такие заявления не стоит.
Сейчас идет очень детальное
расследование всей этой
схемы. Мы знаем, что через
молдавские банки $22 млрд
российских денег ушли на
Запад. У нас открыто в
Молдавии несколько
уголовных дел по этому
поводу. Компетентные
органы занимаются. Мы
надеемся, что российские
коллеги из
правоохранительных
органов сделают все
возможное, чтобы прояснить
эту ситуацию. Но говорить о
том, что какие-то
государственные структуры,
силовые или другие, я
думаю, что
преждевременно», —
сообщил он агентству RNS.
Уголовные дела

Заявления молдавских
властей о том, что за
выводом 22 млрд долларов
из России стоит ФСБ, можно
считать эмоциональной
реакцией на нежелание
российских спецслужб
помогать в расследовании. И
хотя некоторые офицеры
центрального аппарата ФСБ
действительно вели себя
странно в этом деле, а один
— и вовсе служил
прикомандированным сотруд
ником в банке, через
который выводились
средства по «молдавской
схеме», тем не менее
«молдавская схема»
отмывания была выявлена в
России именно благодаря
усилиям отдельных
подразделений ФСБ. И в
первую очередь из
управления ФСБ по Москве и
Московской области.
Но когда дело дошло до
возбуждения уголовных дел,
в России, в отличие от
Молдавии и других стран,
расследование начало
тормозиться.
«Новая газета» еще в 2014
году писала о «Ландромате»
— так мы назвали схему по
отмыванию 22 млрд
долларов через молдавский
банк Moldindconbank. Тогда
же было возбуждено
несколько уголовных дел.
По одному из них
корреспондента «Новой
газеты» допрашивали
дважды в качестве
свидетеля и даже проводили
добровольную выемку
документов.
Однако эти дела
расследовались в окружных
следственных управлениях
МВД Москвы, они
многократно передавались
от одного следователя к
другому, шли годы, а
организаторов незаконного
вывода из России почти 700
млрд рублей все никак не
могли найти.
Одновременно в Молдавии,
как сообщил глава
антикоррупционной
прокуратуры Виорел Морарь,
сегодня в судах
рассматривается 14 дел в
отношении судей,
выносивших незаконные
решения; также
расследуются дела в
отношении судебных
приставов, списывавших
деньги со счетов российских
банков; под следствием
находятся и
высокопоставленные
сотрудники Центрального
банка Молдавии.
Не менее активно
расследуется уголовное дело
об отмывании денег в
Латвии: деньги, выведенные
из России в Молдавию,
впоследствии перечислялись
в банк Trasta Komercbanka
из Риги, у которого недавно
была отозвана лицензия за
сомнительные банковские
операции.

Типичный «помоечник»

За три года до визита


сотрудников управления «К»
ФСБ России в Кишинев, в
2011-м, 62-летний житель
московского района
Зябликово, Николай
Горохов, искал работу. Он
позвонил по одному из
объявлений в газете, и ему
предложили стать
регистратором — он должен
был оформлять на себя
компании. За каждую фирму
ему платили по 800 рублей.
С тех пор, по данным ФНС
России, Горохов числится
директором в 36 компаниях.
Московский пенсионер
встретил репортера «Новой
газеты» на пороге своей
квартиры в тренировочных
штанах. «Я —
«номинальшик», или лучше
сказать, «помоечник»
(фирмы-однодневки в России
часто называют
«помойками». — Ред.). Я
очень много мог бы вам
рассказать, но поймите, там
сейчас «Спартак» играет. А я
по «Спартаку»…» — сказал
Горохов.
На следующий день после
того, как «Спартак» обыграл
махачкалинский «Анжи»,
Горохов встретился с нами в
центре Москвы. «Я вам
расскажу историю, которую
в точности повторит любой
«номинал». Я регистрировал
фирмы на свое имя и
подписывал документы на
открытие банковских счетов.
На каждую компанию их
могло быть до десятка: счета
открывались, через пару
месяцев закрывались и
открывались новые», —
говорит Горохов.
А в 2013—2014 годах его
начали вызывать в
налоговую инспекцию и
полицию.
«Мне сказали: ты —
помоечник. Ты знаешь, что с
этих компаний миллионы
выводились из России? С тех
пор я пытаюсь от этих
компаний избавиться», —
говорит Горохов
и показывает свое заявление
в налоговую, где
утверждает, что не имел
реального отношения к
зарегистрированным на его
имя фирмам. Но у
корреспондента «Новой
газеты» он на всякий случай
спросил, сколько прошло
денег по счетам его
компаний, видимо, надеясь
как-то заявить свои права на
эти средства. Помимо 800
рублей за каждую компанию
ему обещали около 20 тыс.
рублей в месяц как
«директору». Но этих денег
не заплатили.
Одной из
зарегистрированных на имя
Горохова фирм было ООО
«Легат». Со счетов этой
компании было выведено 1,4
млрд рублей по «молдавской
схеме».
Схема на коленке

В январе 2011 года


компания из Великобритании
Valemont Properties Ltd
якобы приобрела вексель у
другой фирмы из
Великобритании Goldbridge
Trading Ltd. Номинал векселя
— 400 млн долларов.
Поручителями по векселю
были несколько компаний из
России, включая «Легат»
«помоечника» Горохова, и
гражданин Молдовы Максим
Мищечихин.
Когда пришло время
рассчитываться по векселю,
все плательщики (и
Goldbridge Trading, и
российские фирмы, и
гражданин Молдовы)
сообщили, что долг они
признают, но денег у них
нет. И тогда компания
Valemont Properties в апреле
2012 года обратилась в суд
района Рышкань города
Кишинева по месту
регистрации Мищечихина.
Вся роль гражданина
Молдавии, который 400 млн
долларов в жизни не видел,
сводилась именно к этому —
обеспечению молдавской
юрисдикции, где у
организаторов схемы были
хорошие связи.
И в конце апреля 2012 года
судья Валерий Гышкэ вынес
решение о взыскании в
пользу Valemont Properties
400 млн долларов. По
сообщениям молдавских
СМИ, Гышкэ, как и другие
судьи, принимавшие
аналогичные решения,
находится под следствием.
Сегодня уже известно, что
все эти векселя,
поручительства и судебные
решения были фиктивными.
Главной целью было
получение легального
обоснования для вывода
денег из России.
Вся схема была придумана в
2010 году крупными
российскими обнальщиками
«на коленке», как признался
один из них «Новой газете».
В то время обнальщики
столкнулись с серьезной
проблемой: российские
деньги сомнительного
происхождения стало
труднее отправлять за рубеж
по стандартной тогда схеме
фиктивного импорта. Потому
что системы отслеживания
перемещения товаров через
границу
автоматизировались, и
контролирующие органы в
режиме онлайн видели,
когда товар реально
пересекал границу, а когда
под видом импорта из
страны просто выводились
деньги, добытые преступным
путем.
И вся новация «Ландромата»
заключалась в том, что
обнальщики получали
железное основание для
вывода денег за рубеж —
решение суда.

После того как Валерий


Гышкэ вынес решение о
взыскании 400 млн долларов
в пользу Valemont Properties,
в дело включилась судебный
пристав Светлана Мокан.
Она отправила письма в
банки Молдавии с
требованием принудительно
взыскать средства с
должников, если их счета
обнаружатся на территории
республики. В любой другой
ситуации шансы обнаружить
счета российских фирм-
однодневок на территории
Молдавии равнялись бы
нулю. Но в случае с
«Ландроматом» все было
предусмотрено заранее.
Руководитель
преступного сообщества

У Светланы Мокан были


открыты счета в молдавском
банке Moldindconbank. По
счастливому совпадению в
то же время в этом банке
были открыты
корреспондентские счета
российских МАСТ-банка и
Интеркапитал-банка.
Именно в этих банках
обслуживалась фирма
«Легат» пенсионера Николая
Горохова. Получив судебный
приказ Светланы Мокан,
сотрудники Moldindconbank
принудительно взыскали
средства с
корреспондентских счетов
российских банков для
погашения фиктивной
задолженности фирмы
«Легат». Попав на счета
пристава Мокан, российские
рубли были конвертированы
в доллары и перечислены на
счет британской компании
Valemont Properties.
Так под прикрытием
судебного приказа с июля по
сентябрь 2012 года якобы от
имени «Легата» на счет
Valemont Properties
поступили 1,4 млрд рублей.
МАСТ-банк и Интеркапитал-
банк входили в группу
Сергея Магина, осужденного
в 2017 году за организацию
преступного сообщества,
которое занималось
отмыванием денег. Согласно
документам из уголовного
дела, на расчетные счета
фиктивных компаний в
банках Магина с января
2012-го по июль 2013-го
поступило 169 млрд рублей.
«За осуществление
незаконных банковских
операций с денежными
средствами клиентов члены
преступного сообщества
получали комиссию в
размере не менее 2,5% от
каждой перечисленной и
обналиченной денежной
суммы и не менее 1,3% от
каждой конвертируемой в
иностранную валюту и
выведенной за рубеж
суммы», — говорится в
материалах уголовного дела.
Но Сергей Магин был не
единственным российским
обнальщиком, работавшим
по «молдавской схеме», а
таких компаний, как
«Легат», и таких директоров,
как болельщик «Спартака»
Николай Горохов, были
сотни. Мы поговорили и с
другими «номинальщиками»,
чьи компании также
переводили деньги в
Молдавию. Их истории
вплоть до мелких деталей
идентичны той, что
рассказал Горохов.
На счета только Светланы
Мокан за время работы
«Ландромата» поступило 17
млрд долларов.
Весь обнальный мир

По «молдавской схеме»
работали не только банки
Сергея Магина, но почти все
крупные российские
обнальщики.
Всего в переводе денег в
Moldindconbank с помощью
фиктивных решений судов
были замечены почти 20
российских банков (у
большинства из них
отозваны лицензии за
сомнительные банковские
операции). В ТОП-5
российских кредитных
учреждений, отправивших
наибольшее количество
денег в Молдову, входило
два банка Александра
Григорьева — «Русский
земельный банк» (РЗБ) и
банк «Западный». Только
через них по «молдавской
схеме» из России было
выведено 10,6 млрд
долларов, или около 350
млрд рублей.
Александр Григорьев родом
из Санкт-Петербурга. До
того как он стал
совладельцем РЗБ и
«Западного», его знали как
основного акционера
строительной компании «СУ-
888» из Якутска, которая
участвовала в нескольких
крупных государственных
проектах. Однако, придя в
банковский бизнес,
Григорьев познакомился с
несколькими крупными
игроками на рынке
незаконных банковских
услуг. И в приобретенные им
банки потянулись клиенты
крупных обнальщиков.
Сегодня Александр
Григорьев находится под
стражей по делу, не
связанному с
«Ландроматом». Григорьева
и его партнеров обвиняют в
хищении активов из
ростовского банка
«Донинвест». Каких-либо
дел в отношении Григорьева
в связи с выводом сотен
миллиардов рублей из
России, насколько известно
«Новой газете», нет.
Игорь Путин, двоюродный
брат президента. Фото: РИА
Новости
У Григорьева, пока он
находился на свободе и пока
его банки работали по
«молдавской схеме», были
влиятельные партнеры. В
совет директоров РЗБ входил
Игорь Путин, двоюродный
брат президента России. До
РЗБ у Игоря Путина уже был
опыт работы в банковской
сфере — например, он
входил в совет директоров
Мастер-Банка, у которого
также была отозвана
лицензия за отмывание
преступных доходов.
Путина и Григорьева,
похоже, связывали давние
партнерские отношения.
Путин входил в советы
директоров строительной
компании «СУ-888», а также
подольского Промсбербанка
— в обеих структурах
Григорьев был акционером.
Однако впоследствии
партнеры разошлись, и
Игорь Путин даже
опубликовал специальное
письмо, в котором
подчеркнул необходимость
радикального оздоровления
банковской системы.
В ситуации с РЗБ, как писал
Путин, «компетентные
источники заранее
предупредили меня о
реальном положении дел,
подтвердив мои опасения.
Понимая, что не в силах
изменить финансовую
политику, я решил покинуть
совет директоров банка».
В совет директоров банка
«Западный», по данным
квартальной отчетности,
входил Юрий Ансимов,
генерал ФСБ. В отчете
«Западного» его место
работы указывалось прямо
— аппарат
прикомандированных
сотрудников (АПС) ФСБ. В
АПС ФСБ входят офицеры,
которых директор службы
назначает в разные
компании для того, чтобы за
ними присматривать.
ОБНОВЛЕНИЕ 23.03.2017
Уже после выхода
публикации с «Новой
газетой» встретился
сотрудник центрального
аппарата ФСБ, знакомый с
Ансимовым и подробностями
уголовного дела по банку
«Западный». На условиях
анонимности он сообщил,
что Ансимов никогда не был
прикомандированным
сотрудником в банке, а в
квартальной отчетности
была допущена сознательная
ошибка. «Ансимов
возглавляет федерацию
бокса Москвы, а Григорьев
хотел ее спонсировать.
Особой помощи он не
оказал. Ансимова ввели в
совет директоров банка без
его ведома. Совет ни разу не
собирался, а значит, это
назначение было
незаконным. Григорьев и его
партнеры сделали это
специально, чтобы напугать
сотрудников ЦБ громкой
фамилией и выиграть время,
необходимое для вывода
активов. Каждый
выигранный день приносил
им миллионы украденных из
банка рублей».
По словам сотрудника ФСБ,
Ансимов впоследствии давал
показания следственным
органам, которые помогли
изобличить Григорьева.

Афера почище хищения


миллиарда: что стоит за
договором о концессии с
компанией «Frontera
Resources
Правительство подписало
с ООО «Frontera
Resources» из США
договор о концессии, по
которому на 34 тысячах
квадратных километров в
три этапа начнутся
геологические
исследования с
возможной последующей
добычей нефти и газа.
Договор заключен на пять
лет разведки с правом
эксплуатации
месторождений еще на 45
лет. Концессионер передаст
свои полномочия созданному
им молдавскому
предприятию, которое
сможет, на основании
решения парламента,
экспроприировать частные
земельные участки на 40
процентах территории
страны. Деньги на
компенсации собственникам
этих участков можно будет
получить, взяв кредит под
гарантию договора.
Возвращать кредит будем мы
– многократно ограбленные
налогоплательщики. А на
захваченных землях,
поскольку договор не
позволяет рассекречивать
сути происходящего в
течение полувека, будет
происходить что угодно.
Например, добыча
сланцевого газа или
захоронение радиоактивных
отходов. И эта афера может
оказаться почище хищения
миллиарда.
Договор о концессии на
заседании правительства
не рассматривался: его
нет ни в повестках дня, ни
в протоколах заседаний
Постановлением
правительства №895 от 20
июля 2016 года («МО» от 22
июля 2016 года) было
решено отдать в концессию
геологоразведочные работы
по поиску углеводородов с
последующей их
эксплуатацией.
Постановлением
правительства №1439 от 30
декабря 2016 года («МО» от
2 января 2017 года)
утверждены результаты
конкурса в соответствии с
протоколом заседания
конкурсной комиссии и ее
решением об определении
ООО «Frontera Resources
International» победителем.
Именно на основании
данного постановления 2
января правительство, в
лице министра экологии, и
«Frontiera Resoursces»
подписали договор о
концессии, который с 2
января 2017 года вступил в
законную силу.
В результате сверки
информации на портале
правительства удалось
выяснить, что на заседаниях
правительства, начиная с 1
декабря 2016 года, и до 31
января 2017 года, этот
проект постановления не
рассматривался.
В указанный период этот
вопрос отсутствует в
повестках заседаний
правительства и в
протоколах заседаний.
Как могли утвердить
протокол по результатам
конкурса и признать
победителя решением
правительства, если данный
вопрос не рассматривался?
Таким образом, это уже не
коллегиальное решение
правительства. Чье это
решение де факто?
Отметим, что башкан Ирина
Влах, вероятно, права,
заявляя, что она не в курсе
подобного решения, что все
решали в Кишиневе без нее,
без учета мнения Гагаузии.
Подпись министра
экологии - незаконна
Подписывать такой договор
должен был министр
экономики. Ведь именно
минэкономики ответственно
за госимущество (в данном
случае за недра).
Минокружающей среды не
вправе от его имени
распоряжаться им. С этой
точки зрения подпись
министра экологии на
концессионном договоре
почти незаконна.
Почти, так как
правительство первым
нарушило закон, поручив
подписать концессионный
договор от своего имени
министру-экологу. Договор
по закону должен был
подписать министр
экономики, это его
полномочия со всех точек
зрения. Почему он не
возражал?
Срочно протолкнули
положение о доступе к
экологической
информации – и тут же ее
скрыли
14 декабря 2016 года на
заседании правительства по
предложению министерства
окружающей среды было
утверждено положение о
доступе общественности к
экологической информации
во исполнение требований
директивы ЕС от 2003 года
(!) о доступе к
экологической информации.
Постановление
опубликовано только 24
февраля.
Экологическая информация
должна распространяться
«прогрессивно и
систематически». Какая
бестактность, какой цинизм -
заявлять о соблюдении
директивы ЕС аж от 2003
года, срочно утвердить
положение, чтобы затем
скрыть всю информацию по
концессионному договору!
Договор, заключенный
якобы во имя
энергобезопасности, не
предусматривает добычу
углеводородов
В договоре сказано, что
геологическим отводом
является вся Республика
Молдова,хотя периметр
отведен в 12125 квадратных
километров – от Унген к югу.
По закону геологическим
отводом является только
участок недр,
предоставляемый для
геологического изучения. То
есть в договоре вся
территория Молдовы отдана
под геологоотвод как
участок. Позор!
Договором не предусмотрено
определение и выделение
горного отвода для добычи
полезных ископаемых. Таким
образом, документ должен
содержать требования к
последующей добыче
углеводородов – но как раз
эти требования в нем
полностью отсутствуют!
План работ по
геологическому изучению в
геологическом отводе (12125
квадратных километров
и/или всей Молдовы) должен
быть представлен в
приложении 2 к договору.
Что в нем – неизвестно,
утверждают, что это секрет
фирмы, хотя в тексте
договора о секретах -
никаких упоминаний.
Почему-то министр
окружающей среды
распространил сведения о
приложении в частном
порядке, без ведома
концессионера и
концессодателя, что по
закону уголовно наказуемо
(до 7 лет тюрьмы).
Договор предусматривает,
что до начала добычи
полезных ископаемых (то
есть не позже чем до 2
января 2022 года)
концессионер должен будет
представить оценку
воздействия добычи
углеводородов на
окружающую среду. В
условиях, когда договором
не оговорены технологии
предстоящей добычи нефти
и газа, невозможно даже
вообразить, чего следует
ожидать! Пустые заверения
министра об
энергонезависимости
Молдовы - бравада, ничем
документально не
подтвержденная, намеки на
конспирологические версии,
которые уже
распространяются.
Почему концессионер не
потребовал включения в
договор порядка выделения
горного отвода с
последующими действиями?
Возможно, его главная цель
- на основании договора с
правительством, получить
солидный кредит. После чего
правительство окажется
ответчиком и соучастником
аферы.На каком же
основании министр
окружающей среды,
правительство, доверители
из числа гражданских
активистов раскатали губу в
ожидании инвестиций и
предстоящей энергетической
независимости?
Раз не определена
глубина поиска – бурить
будет нельзя
Геологический отвод
определяет площадь
участка, предоставленного в
пользование, с
ограничением по глубине
или без такого ограничения,
на котором заявитель имеет
право ведения поисков и
разведки месторождений
полезных ископаемых.
В договоре – ни слова о
глубине ведения поиска.
Значит ли это, что
концессионер будет
использовать только аэро- и
космические съемки
местности? У него нет
никаких прав даже на метр
углубиться в нашу землю.
Тогда на каком, опять-таки,
основании министр-«эколог»
заверил всех, в том числе
правительство, что уже
разрешен вопрос
энергобезопасности
Молдовы?
Агентство по геологии и
минеральным ресурсам по
закону ведет учет
предоставленных
геологических и горных
отводов. И здесь логично
возникает жирный вопрос.
Почему директор агентства
не смог сообщить хотя бы
приблизительную площадь
геологического отвода?Да
потому, что по закону
минэкологии и агентство по
геологии должны были
согласовать вопрос с
местными властями. Этого не
было.
Добыча полезных
ископаемых без
лицензии?
Поскольку предмет договора
– геологическая разведка
углеводородов с
последующей их
разработкой, по закону все
работы могут
осуществляться только на
основании лицензии,
которую выдает
лицензионная палата при
минэкономики.
Однако в концессионном
договоре нет никаких ссылок
на вид предстоящих работ и
необходимость получения
лицензии. И опять мы видим,
что концессионер не
намерен (пока) дойти до
этапа эксплуатации
возможных запасов
углеводородов.
По данным регистра ЛП по
состоянию на 10 марта
выданы и действуют 119
лицензий на добычу
полезных ископаемых (в
основном различные виды
камня и песка) и 24
лицензии на добычу и/или
розлив минеральной и/или
природной питьевой воды.
Большой секрет, но
только не для банков
Подписанный договор
держится в секрете, он был
обнародован только в
соцсети на личной странице
министра экологии, который
заверил, что вся
информация, кроме
договора, конфиденциальна.
Концессодатель и
концессионер договорились,
что на весь период действия
договора - 50 лет! - вся
информация и данные о
работах по договору будут
считаться
конфиденциальными. Они не
будут предаваться гласности
другим лицам, за
исключением:правительстве
нных структур (которые уже
не обязаны хранить
конфиденциальность);
суда;некоторых (?)
предпринимателей,
консультантов, адвокатов и
работников концессионера
(которые тоже не обязаны по
закону хранить
тайну);банков (!) для
подтверждения и получения
кредитов.
Итак, конфиденциальные
данные могут быть переданы
банкам. И снова вопрос: а
может, договор и
потребовался только для
получения кредитов?
Кто будет хранить тайну
через 50 лет?
Если бы министр экологии
более внимательно прочитал
то, что сам подписал, он
должен был понять, что
конфиденциален не текст
договора, а результаты
будущих работ. Однако и это
вызывает множество
вопросов.
Неужели все данные о
будущих работах
концессионера нельзя будет
раскрывать 50 лет? Ведь за
это время многие, извините,
просто умрут.
Кому же концессионер и
концессодатель передадут
свои тайны? Никому - такой
вариант просто не
предусмотрен.
Договор-фикция, по
которому можно либо
ничего не делать, либо
делать всё
По договору для выполнения
работ концессионер в
течение 60 дней с момента
подписания создаст и
зарегистрирует в Молдове
коммерческое
концессионное предприятие,
которому передаст
выполнение всех работ по
договору.
Вот кто будет исполнителем!
Кроме этого, концессионер
вправе на договорной основе
передать выполнение работ
и другим предприятиям. О
чем должен будет сообщать
(просто сообщать -
нормально для договора
международного класса?)
правительству. А почему не
минокружающей среды, то
есть концессодателю?
Также концессионер может
отказаться от концессии,
если ликвидируется или
реорганизуется юридическое
лицо - бенефициар
концессии. Хитро и
многозначительно!
Ликвидация одной из сторон
- минокружающей среды
и/или ООО «Frontera
Resources International»
L.L.C. – будет основанием
отказа от договора
концессии. Достаточно
реорганизовать
минокружающей среды –
либо реорганизуется
концессионер. При этом по
договору не предусмотрена
передача обязанностей
правопреемнику.
О чем же речь, почему
шумим? Какие такие
углеводороды и какая
заоблачная
энергобезопасность для
Молдовы?
Техасская фирма
передаст свои
полномочия молдавскому
предприятию
Зачем вообще все это
затеяли? По всем данным
выходит, что этот договор -
большая фикция.
Для выполнения всех работ
по договору техасская ООО
создаст в течение 60 дней
молдавское предприятие,
которому будет поручено
выполнять все работы по
договору.
Бессмысленно было
оговаривать в договоре
выполнение концессионером
наших законов. Любое
молдавское предприятие
обязано подчиняться
законам вне зависимости от
договоров. Для получения
геологического отвода не
требуется концессионный
договор. Отвод может
получить любое
предприятие, более ста уже
получили горные отводы и
лицензии на разработку
недр.
Нет никаких оснований
говорить, что искать нефть и
газ будут американцы. Те,
кто этим займутся, будут
такими же американцами,
как я африканец.
Нищий концессионер
скупит 40 процентов
территории Молдовы на
наши деньги
Зачем тогда правительство
затеяло эту концессию, да
еще на 50 лет?
Представим, что нефть и газ
найдут, и начнется их
добыча. Для этого все
земельные участки в
периметре разработок надо
будет передать
предприятию, которое будет
осуществлять добычу. Для
этого, согласно закону об
экспроприации для
общественно-полезных
целей, придется участки
признать объектом
экспроприации,
провозгласив общественно
полезными национальными
объектами, на которые
ограничиваются права
собственников. По закону
решить это должен будет
парламент.
В нашем Гражданском
кодексе процедура
называется сервитутом: это
право пользоваться чужим
имуществом по закону,
проще – экспроприация,
лишение прав на
определенный срок или
надолго.
Так как речь идет об
участках земли общей
площадью около 40
процентов территории
Молдовы, большинство из
которых - уже частная
собственность, то эти земли
неминуемо придется
экспроприировать.
По закону о фермере
крестьянское хозяйство
обязано предоставлять на
используемых хозяйством
земельных участках
сервитуты в порядке,
установленном
законодательством.
Заблаговременно
предусмотрели! То же самое
предусмотрено и в случае с
газовыми магистралями и с
линиями электропередачи.
Согласно ГК, при
осуществлении сервитута
правомочное лицо
(концессионное
предприятие) обязано будет
соблюдать интересы
собственника земельного
участка, обремененного
сервитутом. А какие у
собственника могут быть
интересы? Оплатите
владельцу стоимость участка
с учетом убытков и
упущенной выгоды, дайте
процент от стоимости
добытых углеводородов,
приобретайте все права,
оформите их нотариально и
ковыряйтесь, на здоровье,
добывайте свои (наши) газ
или нефть. Если они есть и
если вы их найдете.
Невозможно подсчитать,
сколько денег потребуется
концессионному
предприятию для выкупа
сервитута. Но это будут
большие деньги. А наш
концессионер – нищ и в
процессе банкротства. Ему
придется торговаться,
сначала с районными
властями, затем с сельскими
и с множеством владельцев
участков.Однако в
концессионном договоре об
этом – ни слова!
Но, быть может, у кого-то
есть деньги. Либо этот кто-то
сбирается взять кредит под
гарантию правительства – и
в ходе этой аферы получить
в свое распоряжение 40
процентов территории
Молдовы. А возвращать
кредит будут ограбленные
налогоплательщики.
Так что же будет?
Вполне возможно, что вся
затея техасских американцев
с поиском углеводородов
закончится точно так же, как
и попытка их
предшественников из фирмы
«Rebeco». В этом случае
достаточно будет решения
районного масштаба для
бурения нескольких скважин
сельского значения.
Но могут быть и далеко
идущие последствия, о чем
нам сегодня никто не
скажет. А говорить будут – и
очень громко – опять же, об
энергетической
независимости Молдовы.
Мне искренне обидно, что я
плачу налоги на содержание
неграмотных чиновников,
многие из которых даже не
понимают, что продают
родную землю, а другие
понимают, но ничего не
имеют против!
Думитру БАРБАЛАТ
copii pentru țară sau o țară
pentru copii?
Posted on 28 March
2017by Ioan-Florin
Mitropolitul Clujului a numărat
zilele trecute de câți copii are
nevoie o familie și i-au ieșit
trei: „unul pentru tata, unul
pentru mama și unul pentru
țară și biserică”. Să mă ierte
Părintele Mitropolit, dar în țara
unde, nu chiar demult,
altcineva a numărat până la
patru, cu consecințele pe care
le știm, poate ar fi bine ca
măcar o vreme să nu mai
numere nimeni copiii
românilor.
Problema natalității nu
se rezolvă prin presiuni asupra
părinților. Acestea sunt
ineficiente, dar mai
ales imorale. Biserica
binecuvintează căsătoria și
nașterea copiilor, dar e numai
dreptul părinților să decidă
când și câți copii să facă.
Pentru că nimeni nu împarte
cu ei nici responsabilitatea
aducerii lor pe lume, nici
greutățile creșterii lor.
M-am cam săturat de
predici pentru părinți. Aș vrea
să aud din partea ierarhilor
noștri câteva predici pentru
miniștri și pentru
parlamentari, adică pentru cei
care au datoria să adopte o
legislație care să ajute familia
și copiii, așa cum se întâmplă
în țările din vestul Europei.
Oare chiar nu înțelegem că, în
România, scăderea natalității
are legătură în mod direct cu
viața oamenilor de la un
salariu la altul și cu
nesiguranța zilei de mâine în
care trăiesc cele mai multe
familii? Așa stau lucrurile,
dincolo de predici frumoase și
cuvinte mari.
Ca dovadă, cei mai mulți
copii români se nasc de câțiva
ani nu în țară, ci în afara țării
(cu o treime mai mulți, arată
statisticile), adică acolo unde
părinții lor au dreptul la o
viață decentă și unde
guvernele sprijină familiile cu
copii.
O viață de om nu se face
la normă și nu este justificată
de niciun calcul „pragmatic”,
cuvânt pe care Mitropolitul
Clujului l-a repetat de câteva
ori la deschiderea „Marșului
pentru viață”. Abordările
„pragmatice” or fi potrivite
creșterii unui șeptel, dar n-au
ce căuta în universul unei
familii. Și dacă o familie are
un singur copil, – l-aș întreba
pe Părintele Mitropolit -, nu
poate fi el în același timp și
pentru tata, și pentru mama,
și pentru țară și biserică? Oare
n-ar fi mai importantă
educația lui decât numărul de
ordine? Iar dacă are zece și
toți sunt la muncă în Italia,
așa cum sunt cei zece copii ai
familiei Timon din Valea
Grecului (Vaslui), unde mai
este al tatălui, unde mai este
al mamei, unde mai este al
țării?
Și la urma urmei, ce să
facă țara cu el? Așa cum am
spus, poporul român crește
acum mai mult în grădinițile
din străinătate. Unii copii nici
măcar limba nu și-o mai
vorbesc cum trebuie. Alți copii
din țară, mai mult
de jumătate, arată aceleași
statistici, trăiesc în sărăcie
lucie. Mortalitatea infantilă
este cea mai mare din Europa.
La fel și numărul mamelor
minore.
Nu cumva, în acest
moment, copiii au nevoie de o
țară mai mult decât are țara
nevoie de ei?
Share this:
 Facebook626
 Email
 Print
 Twitter

This entry was posted


in Jurnal scoțian. Bookmark
the permalink.
← raport despre oameni
și locuri
două reguli și
niște răspunsuri →
27 Responses to copii
pentru țară sau o țară
pentru copii?
1. Cristi says:
28 March 2017 at 13:13
si daca o familie are un singur
copil, ar trebui educat sa fie in
primul rand pentru el, ca sa
visam la viata buna din vest.
altfel vom ramane aceeasi
turma vag bipeda, care va trai
in frica si vinovatie ca, desi
voteaza cu picioarele, nu
“este” destul pentru alti
tovarasi travestiti in miei.
Reply
2. adrian says:
28 March 2017 at 14:06
Foarte bine spus! as vrea sa
fiu si eu in stare sa vorbesc
atit de clar despre problemele
pe care le vedem cu totii dar
trebuie sa inghitim pentru ca
“asa merg treburile”… ca mine
mai sint mii, poate sute de mii
in tara asta.
Cred ca ne lipsesc multe in
Romania dar, din punctul meu
de vedere, cea mai importanta
lipsa este EDUCATIA. La orice
problema, raspunsul uzual al
autoritatilor de la noi este taci
si inghite (sau ceva care in
final tot la asta se reduce). Si
in cazul de fata incercam la
fel, sa rezolvam o problema
pe seama omului de rind. Asta
e mentalitatea celor care
conduc (din pacate biserica
este inclusa in categoria asta):
sa acapareze cit mai multa
putere si sa tina cit mai jos pe
cei pe care ii conduc.
Nu cumva tot asta se intimpla
in lumea islamica?! oamenii
tinuti prosti si saraci ca sa
poata fi stapiniti?! aceeasi
tendinta in spatii diferite… eu
nu sint asa de sigur ca
raspunsul este intoarcerea in
timp cu citeva sute de ani…
ok, nu mai aplicam tactica
pamintului pirjolit, ca nu mai
tine la nimeni. de data asta
vad ca incercam sa luptam cu
armele musulmanilor… de
data asta atacam cu arma
demografica. sa ne inmultim!
sa facem copii pentru stat si
biserica, pentru cauza cea
mare!
e mai simplu sa ignori
propriile probleme si sa le
proiectezi pe altii, nu? te-ai
‘descurcat”, in felul asta nu
trebuie sa mai muncesti sa le
rezolvi. si mai e ceva
interesant… fac pariu ca
cetateanul care da sfatul nu
are nici in copil!!! cum sa dai
sfaturi atunci?
da, scuze, iar m-am aprins. de
asta imi plac textele dvs.
reusiti sa exprimati adevarul
fara furie, fara nervi.
multumesc ca dovediti prin
exemplu personal ca a fi
crestin nu inseamna sa fii
idiot.

Unirea și Depozitul Legal


27/03/2017 / ADAUGĂ UN
COMENTARIU
Biblioteca Regală a Franței a
fost înființată de către Ludovic
al XI-lea din donații și jafuri în
secolul al XV-lea. În
decembrie 1537, Francisc I
semnează Ordonanța din
Montpellier, primul act
legislativ din lume cu privire la
depozitul legal, conform căruia
două exemplare ale oricărei
cărți tipărite în Franța trebuiau
trimise la Cateau de Bloais.
Era cea mai simplă metodă de
a îmbogăți biblioteca și de a
ușura munca cenzurii. Și de a
pune bazele unei Biblioteci
Naționale a Franței.
După dizolvarea mănăstirilor
engleze și, implicit, a
bibliotecilor, prin ordinul lui
Henric al VIII-lea din 1556, a
apărut problema înființării
unei Biblioteci
Regale/Naționale și în Anglia.
Cărturarii au tot încercat pe
lângă regina Mary, apoi
Elisabeta I, apoi Iacob I, care
părea să fie primul rege
englez care să accepte ideea,
dar a murit mai devreme
decât să apară o Bibliotecă
Regală Britanică. A mai fost
Carol I, care n-a fost prea
interesat de problemă. Abia în
timpul domniei lui William al
III-lea, în 1694, cărturarul
Richard Bentley,
supraveghetor al cărților din
colecția regală, a reușit să
treacă prin Parlamentul
britanic construcția unui
edificiu pentru cărți și o
alocare financiară anuală
pentru procurarea cărților.
Depozitul legal apare în Marea
Britanie prin adoptarea legii
Dreptului de Autor din 1842,
prin efortul carbonarului
italian Antonio Panizzi,
emigrant politic la Londra,
devenit Anthony Panizzi,
bibliotecar-șef la British
Museum. Câte un exemplar
din fiecare carte, apărută în
Imperiul Britanic, trebuia să
fie transmis gratuit la British
Museum. Panizzi a reușit și
majorarea alocațiilor pentru
achiziții de carte. Panizzi a
reușit să facă din British
Museum una dintre cele mai
bine administrate biblioteci din
lume.
Regulamentele Organice
(1831-1832) aduc primele
reglementări clare despre
depozitul legal în Moldova și în
Țara Românească. Depozitul
legal din Țara Românească era
de 8 exemplare: 5 pentru
Bibliotecile Școalei din
București și 3 exemplare
pentru Craiova. Pentru
Moldova era un exemplar
pentru Academia Mihăileană
din Iași.
În România numărul de
exemplare pentru depozitul
legal a variat. În 1922 s-a
ajuns la 18 exemplare. Astăzi
legea prevede 7 exemplare (3
exemplare pentru Biblioteca
Națională a României, câte un
exemplar pentru Biblioteca
Academiei și bibliotecile
universitare din Iași, Cluj,
Timișoara).
În Republica Moldova
depozitul legal a fost de 17
exemplare. Actuala lege
prevede 4 exemplare. De
obicei, țările cu regimuri
autoritare sau dictatoriale au
cele mai multe exemplare
pentru depozitul legal.
Editorii din Republica Moldova
nu sunt în Biblioteca Națională
a României. Cu niciun
exemplar. În urma unui
concurs organizat de AFCN,
m-am dus, conform
contractului, să depun cele 7
exemplare la Biblioteca
Națională a României. „Nu
sunteți editor rezident. Nu vă
putem primi depozitul legal.”
S-au făcut telefoane. Scrisori.
Între instituții culturale
românești. Ca 7 cărți
românești, editate de un
editor din Republica Moldova,
să fie acceptate de BNR.
Avem peste 25 de ani de
„poduri de flori”, „kleioance
culturale”, „festivaluri
folclorice și poetice”, „o carte
pentru Basarabia”, „o
bibliotecă peste Prut”. Peste
un an avem Centenarul Unirii.
Fondul de carte românesc, cel
mai amplu, se face fără cărțile
din Basarabia.
A fost creată și o structură
guvernamentală pentru
Centenarul Unirii. Asociația
Editorilor din România a rugat
și editorii din Basarabia să
prezinte programul editorial
dedicat Unirii. Pentru o
eventuală subvenție. Au aflat
ei, am aflat și noi, editorii
basarabeni nu fac parte din
proiectul Centenarul Unirii.
Marquez nu a fost român.
Dar Un veac de singurătate e
tare românesc. Dacă ești
basarabean. Și dacă nu ești
profitor unionist. Și dacă
aștepți proiecte și competiții
eficiente și clare.

Afacerea Laundromat sau


despre maşina moldovenească
de spălat bani ruseşti
Share3
de Vasile Ernu 0
Vasile Ernu în dialog cu
Victor Ciobanu
Acum cîteva zile scriam pe o
reţea de
socializare: Laundromat (şi
aici): de la maşina de spălat
“Aurica” la maşina de spălat
bani ruseşti “Guvernul
ProEuropean”.
_
Sovieticii au construit în
Basarabia cînd au venit după
război nişte fabrici şi uzine. Cu
implicarea localnicilor. Una din
ele producea minunea tehnicii
acelor vremuri: maşina de
spălat Aurica. Era felul lor de a
înţelege modernizarea şi
emanciparea. Mamă ce mîndri
eram.
Acum Rusia lui Putin foloseşte
Moldova strict pe post de
maşină de spălat bani: între
2011 şi 2014 prin Republica
Moldova au trecut 22 miliarde
de USD. Da, da. E un altfel de
proces de modernizare.
Afacerea se numeşte:
Laundromat.
Maşina de spălat bani ruseşti
se numeşte “Guvernul
ProEuropean”. Banii au ajuns
prin diverse scheme în băncile
occidentale, în paradisuri
fiscale şi chiar în China.
De ce au ales ruşii Moldova pe
post de maşină de spălat
banii? În ce măsură sînt
implicaţi occidentalii în acest
proces căci despre ruşi ştim?
Sînt nişte întrebări.
Pe mine însă altceva mă
interesează în cele “două
modele de modernizare”.
Primul: “maşina de spălat
Aurica” era gîndit pentru un
număr cît mai mare de
cetăţeni. Al doilea: “maşina de
spălat bani ruseşti Guvernul
ProEuropean” este pentru un
număr infim de cetăţeni.
Ameţeşti numai la ideea că
printr-o ţară atît de săracă
trec sume atît de mari. Într-o
astfel de afacere sînt implicate
mult prea multe interese, din
multe direcţii. Doar cetăţenii
sînt abandonaţi. Urmăriţi
dezvăluirile afacerii
Laundromat căci este foarte
educativ.
Pentru a afla mai multe am
apelat la un bun cunoscător al
fenomenului, Victor Ciobanu,
Fondatorul Centrului de
Cercetări și Elaborări
Economice şi autorul cărţii
Moldova oligarhică.

Afacerea Laundromat face


ravagii. A ajuns deja şi în
presa occidentală. Se
vorbeşte despre o schemă
care spală şi scoate bani
din Rusia prin diverse
mecanisme care implică
mult mai multe state. Care
este sursa acestor bani?
Ştim că vin din Rusia dar
de unde anume din Rusia?
Banii, ca și schemele, dar și
destinațiile – sunt diferiți. În
mare parte sunt bani privați.
Fenomenul în general nu-i
nou, de ex. în 2014 din FR au
evadat $ 153 miliarde (datele
diferă nesemnificativ de la o
instituție la alta). Deci, vorbim
de zeci și sute de miliarde
care sunt scoase anual din
Rusia. În acest sens „schema
moldovenească” care ne-a dus
faima în lumea întreagă e doar
un mic episod în această
afacere.
Cum funcţionează această
schemă de spălare a
banilor şi scoatere a lor din
Rusia spre Occident şi de
ce au nevoie să scoată
aceşti bani? Cum îi scot şi
de ce?
Businessul mare și cel mediu
(la scară rusească, desigur)
preferă să țină banii în
siguranță – în imobile din
Londra (prețurile cosmice de
acolo se datorează inclusiv
rușilor, iar schema ar putea fi
redenumită în Londramat),
sau în Franța, Spania etc.
Schemele sunt diverse și țin
de ingineriile financiare – de
ex. importuri false de servicii
(consultanța e clasică). În
acest sens „schema
moldovenească” e cvasi-legală
din punctul de vedere rusesc –
în baza deciziilor judecătorești
din RM. Desigur, la o
examinare mai atentă, se
poate depista esența
infracțională – firmele care
semnează contractele de
datorii, care garantează
aceste datorii, sunt de regulă
false, de unică folosință.
Pentru asta e și nevoie de
judecători înțelegători și
cooperanți care adoptă decizii
din “intimă convingere”.
Cunoscutul sociolog rus
Simon Kordonsky îmi
spunea acum cîţiva ani cînd
am făcut un interviu cu
dumnealui că în Rusia banii
statului nu au aceeaşi
funcţie ca în Occident,
acolo unde există un spaţiu
al capitalului financiar bine
constituit. În Rusia banii
au funcţia unei resurse
asemenea gazului. Pentru
a deveni bani reali ei au
nevoie de intrarea lor în
circuitul financiar global.
Ceea ce se întîmplă de fapt
e următoarea schemă: te
abonezi la resursa-bani de
la stat, îi „sustragi”, îi scoţi
afară în spaţiul
capitalismului avansat
unde ei devin bani în
sensul pur al capitalului
financiar şi abia după
aceea, aduşi în Rusia sub
formă de investiţii externe,
ei încep să-şi îndeplinească
funcţia pe care o au în
spaţiul extins al capitalului
financiar. Credeţi că aceşti
bani se mai întorc în Rusia,
în ţara lor de provenienţă?
Kordonsky e autorul formulei
modificate marxiste adaptate
la realitățile rusești
postsovietice Putere-Bani-
Putere, pe care o descrie în
lucrarea “Piețele Puterii”. În
acest sens, banii se întorc în
Rusia în măsura în care
contribuie la consolidarea
puterii. Ceilalți bani, cum am
zis, vor rămâne în occident,
plasați în active sigure.
De ce au ales ruşii care au
construit această schemă
de spălare a banilor anume
Moldova? De ce nu
Uzbekistan, Armenia sau
mai ştiu eu ce altă
Republică ex-sovietică? De
ce Moldova?
Anterior, majoritatea
tranzacțiilor de acest gen se
efectuau prin Letonia. După
aderarea acestei țări baltice la
UE, era firesc ca rolul ei să fie
preluat de o altă țară
postsovietică. Moldovenii s-au
dovedit a fi cei mai abili. Au
câștigat competiția, oferind
full-service – justiție
controlată și coruptă, câteva
bănci cu acționariat majoritar
obscur, o Bancă centrală care
va închide ochii la momentul
oportun, o umbrelă politică la
cel mai înalt nivel. Chit că
Moldova câștigă și geografic.
În ce măsură pionii centrali
ai guvernării şi puterii
„pro-europene” au ştiut şi
au fost implicaţi în această
mahinaţie?
BNM și CNA, care văd
tranzacțiile în timp real, nu
numai că nu le-au stopat, dar
am impresia că le-au asistat
operațional. De judecători
corupți nu ducem lipsă. Un
detaliu important – schema a
fost testată și pregătită.
Anterior prin BEM au fost scoși
bani care au figurat în cazul
Magnițky. Dacă e să ne
amintim de atacurile raider din
2011, acestea s-au produs
prin scheme similare – decizii
judecătorești contrare legii cu
firme false, suflete moarte,
xerocopii. Mai apoi, legislația a
fost modificată în așa fel, că
taxele de stat au fost
diminuate de la 3% din suma
litigiului la câteva mii de lei.
Iar executorii judecătorești au
devenit privați (doar prin
conturile unui executor au
trecut $ 17 miliarde!). O atare
pregătire minuțioasă a
operațiunii demonstrează că
toată mașinăria de stat a fost
implicată.
Unde ajung aceşti bani şi în
ce măsură instituţiile
occidentale sînt implicate?
Că doar nu ajung în neant
şi nu cred că băncile nu
ştiu ce hram poartă aceşti
bani sau că instituţii
specializate nu au
cunoştinţă de aceste
fluxuri financiare? Totuşi
vorbim de sume colosale.
Banii “legalizați” deja pot
ajunge oriunde. Am văzut lista
băncilor occidentale care nu
au avut mari întrebări referitor
la proveniența banilor. Ca să
nu mai zic că toate tranzacțiile
în dolari se efectuează prin
conturile corespondente ale
băncilor americane, implicit
sunt supravegheate. Or, atâta
timp cât acești bani fug din
Rusia (erodând sistemul
economic al țării) spre vest și
nu invers, cât nu sunt folosiți
pentru finanțarea terorismului,
occidentul va închide ochii la
aceste operațiuni.
Am cîţiva amici ruşi care au
o teorie legată de Putin şi
aceşti bani. Ei susţin, în
ciuda opiniei generale, că
de fapt Putin este un tip
foarte slab şi deloc
puternic cum se crede.
Dovadă sînt aceste furturi
imense din avuţia ţării. Se
fură sume colosale, se scot
afară din ţară şi asta
dovedeşte neputinţa lui
Putin pentru că nu poate
stopa fenomenul, iar mai
devreme sau mai tîrziu
asta se va întoarce
împotriva lui. Ce credeţi
despre asta? Sau poate că
el gestionează aceste
procese?
La Chișinău am tot văzut
comentarii despre implicarea
lui Putin în schema noastră.
Este o aberație. Are suficiente
mecanisme de a scoate bani
legal.
Referitor la forța regimului –
eu nu l-aș cataloga nici slab,
nici puternic. Așa e construită
piramida rusească – conform
renumitului citat din Șcedrin
(“Atunci cînd se vorbeşte mult
despre patriotism, înseamnă
că undeva, ceva s-a furat”) –
fură… Știe Putin despre
aceasta? Sigur. Ba chiar le dă
această posibilitate
subalternilor. E un fel de
control al verticalei puterii prin
permiterea accesului la furt
conform poziției ocupate în
ierarhie…
Ce efecte are asupra
Moldovei faptul că ea a
devenit o „maşină de
spălat banii” pentru Rusia?
Ce urme lasă în Moldova
aceşti bani?
Am auzit comentarii gen – n-
am pierdut nimic, ba chiar am
câștigat și de ce n-am putea
câștiga în continuare?
Întrebarea cheie pentru o
asemenea abordare este –
cine anume a câștigat?
Arhitecții și gestionarii
schemei, umbrela lor politică
și câțiva judecători corupți?
Faptul că aceștia își vor mai
construi câte un castel cu
piscină (la care vor lucra vreo
10 moldoveni) și vor mai
procura un Bentley amantei
(care va îmbogăți importatorii
de petrol) – nu salvează
economia țării, pentru că
restul banilor sunt scoși în
afară. Conform studiului World
Ultra Wealth Report Outlook
2012-2013, efectuat de
Wealth-X, în 2012 în Moldova
erau 75 de persoane care
dețineau capitaluri de
$8 miliarde. Evident că nu în
RM. În 2011 erau 70 de
persoane care dețineau
$9 miliarde. Este exact
bogăția totală a celorlalți 3,5
milioane de moldoveni în 2015
conform Raportului Averii
Globale. Cred că între timp,
spălătorii noștri s-au mai
îmbogățit cu 2-3-4 miliarde.
Aceste sume enorme nu încap
în Moldova, depășind cu mult
PIB-ul țării. Sume mult mai
mici – zeci sau chiar sute de
milioane, ar putea intra în
țară. Guvernarea a și anunțat
un boom investițional pentru
acest an, propunând spre
privatizare activele statului. A
și pregătit legea amnistiei
capitalurilor contra 2%, care
deocamdată a fost stopată de
FMI. Oricum, cred că activele
vor fi privatizate pe bani
mărunți (cam toate au datorii
de miliarde) ca ulterior să fie
vândute pe bani reali. Care tot
nu vor rămâne în Moldova…

Imperialism românesc şi
schizofrenie identitară în
Republica Moldova
Share
de Victoria Stoiciu 62
TEM A: Republica Moldova:
complexul de superioritate
al României
Cândva, mai demult, la o
discuţie cu un fost Ministru de
Externe a României, am
avansat teza potrivit căreia,
de la obţinerea independenţei
de către Republica Moldova
(RM), politica României faţă
de statul vecin a fost una de
imperialism cultural, ceea ce
s-a dovedit a fi, în cele din
urmă, contraproductiv şi
ineficient. Bineînţeles, reacţia
a fost una de negare
vehementă. Acest tip de refuz
este tipic nu doar clasei
politice, ci şi aşa numitei elite
academice, mass-media,
şamd. Atitudinea cea mai
frecventă, debordând de
sinceritate, pe care o
întâmpin atunci când critic
politicile culturale[1] ale
României în RM este: ”Păi,
cum rămâne cu legăturile de
sânge, cu trecutul strămoşesc,
nu justifică ele acest tip de
abordare ?”. Sau: „Cum să fie
România, care e săracă,
imperialistă?!”. De aceea,
trebuie precizat de la bun
început: sumele de bani
alocate pe proiecte culturale
au fost şi rămân modeste per
se, la fel ca şi rezultatele
obţinute, însă tendinţa de
dominare culturală şi stabilirea
unor raporturi ierarhice între
donator şi receptor este
evidentă.
Faptul că tendinţele
imperialiste s-au concentrat
covârşitor în zona culturală
este şi mai rău decât dacă ele
s-ar fi orientat către
economic, de exemplu: pe de
o parte, imperialismul cultural
românesc a întreţinut
tensiunile identitare din RM,
tensiuni nocive pentru
statalitatea moldovenească şi,
respectiv, societatea
moldovenească. Pe de altă
parte, au contribuit la
propagarea unei imagini
agresive şi autiste a României
în rândul multor moldoveni –
şi cum altfel puteau să fie
percepute discursurile
naţionaliste de către o
populaţie cu restanţe salariale
de 7-8 luni?
Faptele vorbesc de la sine.
Până în 2007, când România
a aderat la UE, asumându-şi
prin aceasta şi obligaţia de a
contribui cu fonduri pentru
dezvoltare către ţările terţe,
diversificându-şi finanţările,
asistenţa financiară a
României s-a limitat aproape
exclusiv la dimensiunea
culturală. Principalii piloni ai
arhitecturii instituţionale care
gestionau resursele financiare
destinate RM – Institutul
Cultural Român (ICR) şi
Departamentul Românilor de
Pretutindeni (DRP) – şi-au
concentrat fondurile
preponderent către susţinerea
presei de limbă română şi a
proiectelor culturale
româneşti, situaţie care
continuă şi până în prezent.
Cert este că, ani la rând
prezenţa României în
Basarabia a fost resimţită mai
ales sub aspect cultural, ceea
ce nu ar fi tocmai rău dacă
acest tip de intervenţie
culturală nu ar fi avut – şi
are în continuare – un
specific accentuat naţionalist,
unionist, anti-comunist şi
ortodoxist. Iată doar câteva
exemple. În anul 2010, 94
000 de euro din bugetul DRP
au reprezentat finanţări
direcţionate către Mitropolia
Basarabiei (faţă de 35 000
euro pentru proiecte culturale
şi educaţionale): susţinerea
financiară pentru plata
onorariilor preoţilor slujitori,
sprijinirea centrului
administrativ al
Mitropoliei Basarabiei din
cadrul Patriarhiei Române prin
„achiziţionarea unui
autoturism care va fi folosit
pentru eficientizarea activităţii
centrului eparhial”. Iată şi
câteva mostre de proiecte
educaţional-culturale:
editarea volumului „Crimele
regimului totalitar comunist în
RASSM (1924-1940) şi RSSM
(1940-1941 şi 1944-1989)”
sau sprijinirea simpozionului
„Anul 1940 în istoria
românilor”, organizat „cu
prilejul împlinirii a 70 de ani
de la dramaticele evenimente
ale anului 1940 pentru
destinul românilor [2].
Efectul acestei paradigme a
fost, în cel mai bun caz
irelevant şi în cel mai râu caz
păgubos. Irelevant, pentru
că a dus la consolidarea unei
caste a aşa numiţilor „români
de profesie”, o mână de agenţi
culturali abonaţi la sursele de
finanţare româneşti şi aflaţi
într-un decalaj teribil în raport
cu restul societăţii, cu nevoile
şi atitudinile acesteia. Această
restrânsă elită şi-a ratat
vocaţia iluministă, de porta-
voce şi de formator al
maselor, constituindu-se într-
o mică oligarhie fără o funcţie
socială, care funcţionează
doar pentru a se auto-
reproduce. A fost
contraproductiv pentru că prin
promovarea unui românism
agresiv, restrâns la o
minoritate modestă, acest tip
de abordare a accentuat
disfuncţionalităţile şi bolile
societăţii moldoveneşti post-
sovietice, blocată într-un
impas identitar care a
paralizat atât societatea, cât şi
clasa politică.
Pentru ca lucrurile să fie mai
clare, e necesar să explicăm
un pic contextul.
În istoria modernă a RM au
existat două mari proiecte de
forjare a identităţii naţionale:
unul a vizat construirea
identităţii naţionale româneşti
(în intervalul 1918-1940),
altul – a naţiunii moldoveneşti
(în perioada sovietică). Nu
este nici o exagerare în a
afirma că în anul 1918, când
Basarabia s-a unit cu
România, identitatea naţională
românească era inexistentă pe
teritoriul dintre Nistru şi Prut.
Parte a Imperiului ţarist,
Basarabia începutului de secol
20 fusese exclusă de la
proiectul modern de creare a
naţiunilor, identitatea
locuitorilor acesteia fiind una
locală, regională şi de tip
premodern. După 1918, statul
modern român s-a angajat
într-un proiect de uniformizare
culturală şi identitară a
provinciilor recent alipite, care
nu a fost deloc lipsit de
dificultăţi[3].
Începând cu 1940, acest
proiect cultural-identitar este
abandonat şi înlocuit cu
proiectul de creare a naţiunii
moldoveneşti. În timp ce în
întreaga Uniune Sovietică
naţionalismul era pus la zid şi
înfierat ca fiind retrograd şi
burghez, în RSSM se cultiva
subtil un soi de naţionalism
moldovenesc, menit să
reprezinte o pavăză în calea
eventualelor aspiraţii
românofile sau unioniste.
Proiectul, care a durat mai
bine de 50 de ani, nu a rămas
fără rezultate: după 1992,
anul declarării independenţei
RM, cea mai mare parte a
populaţiei de limbă română de
dincolo de Prut a continuat să
se considere a fi moldoveni de
naţionalitate.
Momentul declarării
independenţei Republicii
Moldova a reprezentat
momentul reluării simultane a
celor două mari proiecte
identitare – moldovenesc şi
românesc – care fuseseră
avortate din cauza
evanescenţei constructului
politico-statal care le susţinea.
Aceasta simultaneitate a celor
două proiecte cultural-
identitare desfăşurate în
paralel a aruncat, efectiv,
societatea moldovenească
într-o schizofrenie identitară
dăunătoare pentru bunul mers
al lucrurilor. De ce? Pentru că
orice discuţie tematică, fie ea
ideologică, politică sau
economică, eşuează
lamentabil într-un conflict
identitar. Nu poţi vorbi la
Chişinău de stânga şi dreapta,
despre capitalism sau despre
drepturi cetăţeneşti fără a
cădea în cele din urmă într-o
dezbatere despre identitatea
naţională, rusofobie,
românofobie, şamd. La nivel
politic, acest aspect se traduce
printr-o amplă ocupare a
dezbaterii publice de către
aspectele identitare. Cu
menţiunea că circul identitar
nu ţine de foame, ba din
contra, prin deturnarea
energiilor şi adâncirea unor
clivaje periculoase,
fragilizează funcţionalitatea
statului şi subminează
politicile acestuia.
În aceste context, care a fost
rolul jucat de politica culturală
a statului român? Una
pernicioasă, pentru că prin
supralicitarea aspectelor
identitare şi cultivarea unei
elite culturale, a adâncit
clivajele societăţii
moldoveneşti. Mai întâi,
proiectul românesc al elitei
culturale dominante nu
coincide cu cel al elitei
politice, mai degrabă
interesate de proiectul
moldovenist, cel mai potrivit
să asigure legitimitate
statalităţii moldoveneşti. Altfel
spus, în RM proiectul politic şi
cel cultural nu coincid.
Consecinţa este lipsa unei
infrastructuri politice şi
instituţionale care să susţină
proiectul cultural românesc,
iar pe de altă parte, lipsa de
consistenţă a proiectului
moldovenist, golit de forţa
simbolică şi culturală
necesară. Pentru că, în pofida
faptului că cei mai mulţi
cetăţeni ai RM se declară
moldoveni, proiectul identitar
moldovenist e şubred: pentru
a nu fi confundat cu un proiect
distopic, bazat strict pe
elementele furnizate de
propaganda sovietică, el are
nevoie de producţie culturală
şi simbolică, pe care cea mai
mare parte a elitei culturale,
angrenate în proiectul
românesc, nu i-o furnizează.
Acum câţiva ani, am făcut o
serie de focus grup-uri în RM
cu subiecţi care se defineau ca
fiind moldoveni. Totuşi, atunci
când îi întrebam prin ce se
defineşte naţiunea
moldovenească, răspunsurile
erau evazive, nesigure sau,
pur şi simplu, confuz-
amuzante: „ Noi, moldovenii,
tăiem porcul de Crăciun, iar
românii taie vaca”, „Noi,
moldovenii, ne tragem din
Adam şi Eva, iar românii din
pruncii aia alăptaţi de căţea”.
Cam acesta este arsenalul
cultural şi simbolic al
moldovenismului în cazul
omului de rând.
O altă discrepanţă de sorginte
identitară este cea dintre
elitele culturale şi mase (după
binecunoscutul model din
România actuală, de altfel),
dintre „românii” de profesie şi
masele largi formate din cei
ce se consideră moldoveni.
Această prăpastie
subminează, din nou, ambele
proiecte identitare,
deposedând-le de suportul
popular, în cazul celui
românesc, şi de suportul
cultural, în cazul celui
moldovenesc. Iar România,
prin politicile sale culturale de
după 1992, nu a făcut decât
să alimenteze aceste clivaje şi
să perpetueze
disfuncţionalităţile care decurg
din acestea. Într-un anumit
sens, se poate afirma că
politica culturală a României a
subminat funcţionarea statului
moldovenesc prin alimentarea
unui conflict contraproductiv şi
nociv pentru societate. Mai
mult, a îngrădit periculos
conţinutul conceptului de
românofil, reducându-l la
semnificaţiile sale ortodoxiste,
anti-comuniste şi şoviniste. Nu
de un influx de naţionalism
şovinist avea nevoie cea mai
săracă ţară din Europa.
După 2007 structura
asistenţei financiare a
României către RM s-a
modificat radical, fiind
redirecţionată preponderent
către sectoare ca agricultura
sau sănătatea, astfel încât
ponderea asistenţei pentru
proiecte culturale a scăzut.
Altfel spus, relaţia cu RM a
început să se europenizeze
treptat, chiar dacă atitudinea
de frate mai mare nu a
dispărut din ecuaţie şi chiar
dacă politicile culturale
naţionaliste au rămas intacte.
Complexul de frate mai mare
al României – fie el bun român
şi patriot, fie european şi
civilizator – este un sindrom
care nu va dispărea prea
curând, din multe motive,
însă în termeni strict
pragmatici, din perspectiva
fratelui mai mic este preferabil
ca fratele mai mare să
renoveze spitale decât să ţină
simpozioane despre
sentimentul românesc al
fiinţei. Este preferabil să se
îngrijească de sănătatea unei
naţiuni, la propriu, decât de
sănătatea simţămintelor
identitar-patriotice.

[1] Precizez că prin politici


culturale nu mă refer şi la
bursele acordate studenţilor
din RM, care reprezintă un
subiect ce merita analizat
separat.
[2] http://www.dprp.gov.ro/r
epublica-moldova-2/
[3] Irina Livezeanu, Cultură şi
naţionalism în România Mare,
1918-1930, Humanitas, 1998
Potemkianiada europenizării
partidelor politice din Moldova
Mihai Popșoi
Partidele politice din Republica
Moldova reprezintă instituția
cu unul din cele mai mici
niveluri de încredere din
partea cetățenilor. Cel mai
înalt nivel de încredere față de
partide a fost înregistrat in
noiembrie 2009 – 29%, iar cel
mai scăzut în octombrie 2016
– 7,7%.[1] Doar Parlamentul,
Guvernul și Președinția ar
putea concura cu partidele la
capitolul lipsă de încredere.
Acest fenomen nu este însă
caracteristic doar Moldovei. În
Franța, Grecia și Slovenia doar
6% din populație au încredere
în partide.[2] Cu toate
acestea, partidele reprezintă
un element definitoriu al unui
sistem politic democratic.
Constituția Republicii Moldova
consfințește principiul
pluralismului politic şi
pluripartidismului, stabilind in
art. 41 ”Libertatea partidelor
şi a altor organizații social-
politice”.[3]
Cu toate că nu există o
definiție general acceptată,
mai mulți politologi și sociologi
au oferit instrumentarul
necesar pentru o analiză
riguroasă a fenomenului
politic. Deși partidele au
existat într-o formă
rudimentară încă din perioada
antică, Max Weber a fost
printre primii care a analizat
partidele dintr-o perspectivă
știintifică. Pentru Weber
partidele presupuneau „relaţii
de tip asociativ, o apartenenţă
fondată pe o formă liberă de
recrutare în vederea asigurării
puterii pentru conducătorii săi
în sânul unui grup
instituţionalizat în scopul
realizării unui ideal sau
obţinerii de avantaje materiale
pentru militanţii săi”.[4] Într-
un mod similar, Raymond
Aron defineşte partidele
politice ca „grupări voluntare
mai mult sau mai puţin
organizate care pretind, în
numele unei anumite concepţii
despre interesul comun şi
despre societate, asumarea,
singure sau în coaliţie, a
funcţiilor de
guvernare”.[5] Astfel,
partidele sunt percepute drept
o grupare de oameni
constituită pe baza liberului
consimțământ, ce acționează
programatic, conștient și
organizat pentru a servi
intereselor unor clase, grupuri
sociale, comunități umane,
pentru dobândirea și
menținerea puterii politice, în
vederea organizării și
conducerii societății, conform
idealurilor proclamate în
platformă sau program.
Totuși, adesea realitatea ne
convinge că partidele au
carențe serioase la toate
capitolele enunțate mai sus:
liber consimțământ, acțiuni
programatice, promovarea
interesului comun. Nici măcar
accederea la putere nu este
un scop definitoriu pentru
toate partidele din Moldova.
Unele partide sunt create
pentru a stăvili creșterea altor
partide sau doar pentru a fura
voturi de la acestea.
Fenomenul dat este cunoscut
ca partide spoiler și partide
clone. Din cele 45 de partide
înregistrate la Ministerul
Justiției,[6] o treime sunt
partide inactive și doar șase
sunt partide parlamentare.[7]
Numărul mare de partide nu
este neapărat un fenomen
nociv, dimpotrivă astfel este
asigurată o reprezentare mai
echitabilă a intereselor și
clivajelor din societate.
Problema constă mai degrabă
în lipsa de calitate,
durabilitate și continuitate.
Aceste neajunsuri sunt
rezultatul a trei factori de
bază. Întrucât pragul de 2%
s-a dovedit insurmontabil
pentru candidații
independenți, partidele politice
sunt singurele vehicule de
reprezentare politică la nivel
național. În acest context,
lipsa unei democrații interne
de partid devine o mare
problema. Aceasta este
cauzată de procesul anevoios
de învățare a practicilor
democratice, substituit adesea
cu asimilarea în grabă a unei
viziuni liberale extreme, dar
convenabile tuturor partidelor,
conform căreia partidele sunt
asociații private, iar orice
reglementare din exterior este
privită drept ingerință
potențial dăunătoare liberei
concurențe între
partide.[8] Astfel, sistemul
electoral proporțional bazat pe
o singură circumscripție și
liste închise oferă liderilor de
partid putere de veto asupra
procesului politic. În al doilea
rând, gradul înalt de
personificare al partidelor,
slăbiciunea structurilor locale
și a organizațiilor sectoriale
(de tineret, femei etc.)
creează o dependență dintre
soarta liderului și cea a
partidului. În al treilea rând, în
contextul unui nivel modest de
cultură politică, definită de
Sidney Verba drept ”un sistem
de credințe empirice,
simboluri expresive și valori
care definesc situația în care
are loc acțiunea
politică”,[9] partidele din
Moldova, de altfel ca și
majoritatea instituțiilor
naționale, sunt foarte slabe.
Toate acestea conduc spre o
percepție utilitaristă în rândul
elitelor politice, conform
căreia partidele nu sunt decât
un mijloc de realizarea a
intereselor personale sau de
grup, nu și un pilon de bază al
sistemului democratic.
Această atitudine își găsește
reflectarea inevitabil și în
opiniile cetățenilor, care nu au
încredere în partide și adesea
sunt nevoiți să dea un vot de
protest geopolitic sau identitar
și nu unul de susținere a unui
set de politici publice bine
fundamentate atât ideologic
cât și practic. Din păcate,
majoritatea partidelor aleg să
exploateze aceste clivaje, în
loc să contribuie la sporirea
calității discuției publice. După
plecarea comuniștilor de la
guvernare în 2009, a existat o
speranță că lucrurile vor
evolua pe făgașul procesului
de europenizare.
Europenizarea este ”un proces
gradual de reorientare a
direcției și formei procesului
politic în măsura în care
dinamica politică și economică
a Uniunii Europene devine o
parte a logicii organizaționale
în cadrul procesului politic și
de elaborare a politicilor la
nivel
național”.[10] Europenizarea
are loc deoarece statele
percep normele și valorile
Europene drept soluții
adecvate pentru incertitudinile
lor interne.[11] Așadar,
aproape o treime din cetățeni
aveau în noiembrie 2009
încredere în partidele politice.
La o distanță de șapte ani,
acele speranțe s-au spulberat,
în pofida unui proces asiduu
de europenizare, inclusiv a
partidelor politice.
Europenizarea partidelor
politice din Moldova
Europenizarea partidelor
politice este un domeniu
relativ nou de cercetare, care
acoperă în mare parte statele
membre ale UE și, într-o
măsură mai mică, țările
candidate, dar aceeași
metodologie propusă de
Robert Ladrech[12] poate fi
adaptată pentru a studia
același fenomen în țări care
doar aspiră la calitatea de
membru UE. Ladrech oferă un
cadru amplu pentru o analiză
comprehensivă a procesului
de europenizare a partidelor
politice, sugerând cinci unități
de cercetare: a) schimbările
programatice reflectate în
platformele electorale; b)
schimbările organizaționale în
structura partidelor; c)
schimbarea modelului de
competiție dintre partide; d)
schimbările în relația partid
(coaliție)-guvern; și e) relațiile
cu federațiile de partid
europene. Având în vedere
natura și gradul relativ
incipient al relațiilor Republicii
Moldova cu UE, nu putem
analiza într-un mod suficient
de riguros europenizarea
partidelor politice din
perspectiva tuturor celor cinci
aspecte. Putem însă evalua
gradul de europenizare a
partidelor din Moldova din
perspectiva relațiilor cu
federațiile de partid pan-
europene. Spre exemplu,
liberalii și comuniștii sunt
membri cu drepturi depline ai
grupurilor ALDE și respectiv
Stânga Europeană, restul
partidelor sunt fie membri
asociați sau observatori, ori
nu au deloc legături oficiale
(figura 1). Intensitatea
relațiilor cu partidele
partenere aduc o serie de
beneficii partidelor autohtone
precum sprijin politic și lobby
în cadrul structurilor UE,
socializare și networking,
asistență tehnică în
consolidarea capacităților și,
nu în ultimul rând, legitimitate
electorală. Toate acestea
contribuie la sporirea gradului
de convergență dintre
partidele locale și colegii lor
europeni.
Această convergență este
însoțită de europenizarea
platformelor electorale. În
urma unei analiza calitative a
conținutului platformelor
electorale, putem observa
felul în care partidele devin
din ce în ce mai europenizate,
oferind o tot mai mare
importanță aspectelor legate
de UE în platformele și
discursurile lor electorale
(figura 1). În acest sens,
PLDM poate fi considerat cel
mai europenizat partid. PCRM
și PSRM dau și ele dovadă de
europenizare, chiar dacă
atitudinea lor față de UE este
una negativă. Ne-am obișnuit
deja că acuzațiile de
periclitare a cursului de
integrare europeană au
devenit o armă în competiția
politică. De fapt, ultimele trei
campanii parlamentare au fost
transformate de către coaliția
de guvernare într-un
referendum cu privire la
integrarea Moldovei în
UE.[13] Mai nou, Președintele
Dodon a promovat ideea unui
referendum de revizuire a
Acordului de Asociere dintre
Moldova și UE. Evident, aceste
procese sunt atât rezultatul
europenizării agendei publice,
cât și o strategie a partidelor
pentru a distrage atenția
alegătorilor de la alte
probleme complexe ale
societății precum corupția,
lipsa locurilor de muncă,
salarii și pensii sub limita
coșului minim de consum. Cu
toate acestea, faptul că
discursul pro sau anti-UE a
devenit atât de omniprezent
este un indiciu al europenizării
indirecte, cum a fost și în
cazul țărilor noi aderate din
Europa Centrală și de Est.
Totuși, în pofida unui proces
intens de europenizare, atât
prin intermediul afilierii la
familiile de partide europene
cât și prin europenizarea
platformelor electorale și a
discursului public, în mod
paradoxal, Moldova a
înregistrat, în același timp, un
regres la capitolul bună
guvernare. Nivelul democrației
în Moldova estimat de
Freedom House prin
intermediul a șapte indicatori
relevă un trend negativ (figura
2). După 2012 regresul devine
evident dacă analizăm indicele
de percepție a corupției
estimat de Transparency
International (figura 3).
Figura 1. Europenizarea
partidelor politice
parlamentare.

Poziția în
Partidul/ Anulspectrul Afilie
fondãrii ideologic, euro
geopolitic

Dreapta Alian
Partidul Liberal Liber
Conservatorism
PL
– 1993 Demo
Liberalism Pro-
europenism pentr
Europ
(ALD
– Mem

Centru-dreapta
Partid
Partidul Liberal-
Liberal Popu
Democrat PLDM Conservatorism
– Europ
2008 Pro- (PPE)
europenismObse

Partid
Socia
Centru-stânga
Europ
Partidul
Democrația(PES)
Democrat PDM –
socială Pro-– Obs
1997
europenism2015
Memb
asoci

Partidul Stânga Partid


Comuniștilor PCRM
Marxism- Stâng
– 1994 Leninism Europ
Socialism (EL),
democraticMemb
Euroscepticism

Stânga
Partidul Socialism
democratic-
Socialiștilor PSRM
– 1997 Anti-
europenism

Notă: Europenizarea
platformelor electorale este
cuantificată prin intermediul a
doi indicatori (108-UE pozitiv;
110-UE negativ) din baza de
date Manifesto Project
elaborat de Centrul de Științe
Sociale din Berlin.

Figura 2. Raportul Nations in


Transit; Nivelul Democrației în
Moldova (Freedom House,
2016)[15]
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016

Guvernarea
5.75
democratică 5.75
5.75
6.00
5.75
5.75
5.50
5.50
5.50
5.75
națională

Procesul
3.75
3.75
4.00
4.25
4.00
4.00
4.00
4.00
4.00
4.00
electoral

Societate
3.75
3.75
3.75
3.50
3.25
3.25
3.25
3.25
3.25
3.25
civilă
Mass-media
5.25
5.50
5.75
5.75
5.50
5.00
5.00
5.00
5.00
5.00
independente

Guvernarea
5.75
5.75
democratică 5.75
5.75
5.75
5.75
5.75
5.75
5.75
5.50
locală

Independența
4.50
4.50
4.50
4.75
4.50
4.50
4.50
4.75
4.75
4.75
judiciară

Corupţie 6.00
6.00
6.00
6.00
6.00
6.00
5.75
5.75
5.75
6.00

Scor
4.96
5.00
5.07
5.14
4.96
4.89
4.82
4.86
4.86
4.89
Democrație

Notă: Rating-urile reflectă un


consens dintre Freedom House
și consilierii academici. Rating-
urile se bazează pe o scară de
la 1 la 7, cu 1 reprezentând
cel mai înalt nivel de progres
democratic și 7 cel mai scăzut.
Scorul Democrației este o
medie a rating-urilor pentru
categoriile evaluate într-un
anumit an.

Figura 3. Moldova –
Corruption Perception Index
2005-2015. (Transparency
International, 2015)[16]
Notă: Indicele de Percepție a
Corupției în Moldova, 100 =
lipsa corupției. Transparency
International furnizează date
pentru Moldova din 2001.
Valoarea medie pentru
Moldova în această perioadă a
fost de 29,8 puncte, cu un
minim de 21 de puncte în
2002 și un maxim de 36 de
puncte în 2012.
Concluzie
În pofida unui nivel sporit de
europenizare a partidelor
politice, evaluat prin
intermediul analizei calitative
a platformelor electorale și a
analizei comparative a
relațiilor cu partidele
europene, observăm nu doar
lipsa unui progres în domeniul
bunei guvernări, dar și un
vădit regres în ultimii ani.
Acest paradox poate fi explicat
prin prisma instabilității
cronice a coalițiilor de
guvernare, corupției endemice
la nivel înalt, dar și factorului
geopoltic. Totuși, autorul
consideră că lipsa interiorizării
valorilor UE de către partidele
politice și membrii acestora
este principala cauză a
eșecului. Politicienii, ghidați de
o logică utilitaristă, par să
utilizeze în mod strategic
discursul europenizării drept
un dispozitiv de legitimare. În
lipsa unei socializări politice
autentice, care ar conduce la
adoptarea valorilor europene,
se creează o fațadă falsă.
Astfel, partidele politice din
Moldova reprezintă un caz de
europenizare în stil Potemkin.

Reauavestire
vezi toate articolele de Costi
Rogozanu
azi la 11:05 comenteaza
acum 223 vizualizari.

Se face un marş. O
organizaţie susţinută cu toată
logistica de Biserica Ortodoxă
Română şi de statul român. A
devenit viral un document prin
ccare profesorii de religie sunt
obligaţi să participe la
marşurile din reşedinţele de
judeţ de care sunt mai
aproape. Statul, prin
Ministerul Educaţiei, e părtaş
la o manifestaţie în mod clar
antiavort, mesaj mascat cu
formula pentru femei şi
copii.Deci statul susține
manifestații împotriva sieși.
Este cea mai sigură rețetă de
succes.
Biserica Ortodoxă a anunţat că
nu e printre organizatori în
mod oficial:
Patriarhia Română nu face
parte dintre organizatori, dar
a binecuvântat și sprijină
spiritual manifestarea.
Precizăm că participarea
clerului şi mirenilor la acest
eveniment nu este obligatorie,
ci benevolă. (sursa)
Neoficial însă se face
mobilizare chiar cu armele
BOR, nu doar cu
binecuvântări.
Foarte interesant e cum s-au
aliat BOR şi tot soiul de
falange agresive antiavort
neoprotestante care au
promovat mai ales în vestul
ţării campanii agresive de tip
american. Campaniile lor nu
au însă oponent, spre
deosebire de SUA sau, mai
aproape, Polonia. Tentaţia de
aparticipa la chestii “cu
poporul” e cu atât mai mare
cu cât, la nivel social şi
economic, şi afacerişti, şi
politicieni, şi şefi de
diverse instituţii ştiu că se
adâncesc rupturile faţă de
mase. Aşa că apelăm la
supergluul suprem: să ne
strângem toată lumea, cu
batic sau cu Louis Vuitton
să susţinem
“viaţa”. Tsunamiul Trump a
autorizat servilismul invers
decât cel de acum câțiva ani.
Acum e voie să tai din
drepturi, să agresezi corpul
cetățenilor, femei, gay,
imigranți.
Foetusul e doar în pretext
pentru controlul asupra
corpului femeii şi pentru
controlul politic. E mai bună
lumea dacă se împarte între
credincioşi şi necredincioşi
decât dacă se împarte între
săraci şi bogaţi.
Să nu mai zic că avem, spre
deosebire de alții, o lecţie
recentă totuşi din vremea lui
Ceauşescu ne arată ce dramă
a fost interzicerea avortului,
un chin pentru milioane de
românce.
Mă dezgustă aşadar reluarea
adversativă între majoritatea
multă şi credincioasă şi aleşii
progresişti. Pentru cam mulţi
inşi care sunt totuşi pentru
drepturile femeilor, acesta
este însă şi un moment în care
să îi luăm la mişto şi pe fraierii
creştini. E o strategie complet
pierzătoare. Pierzătoare e
toată schema asta a bătăliei
culturale între oamenii
domnului şi cei pro-avort.
Între “mulţi şi proşti” şi “puţini
şi deştepţi”. E stupidă
împărţeala, ştiu că sunt
creştini deştepţi care pot citi
textul ăsta fără greţuri şi pot
înţelege pericolele ascunse din
marşul de azi, aşa cum ştiu că
sunt şi destui proşti prin
taberele proavort care
savurează mai mult înjurătura
la popor decât argumentele.
Treaba e simplă. Femeile aleg.
Corpul e al lor, e opţiunea lor,
nimeni nu trebuie să le judece
cu nicio unealtă etică,
ideologică etc. Dar mai e o
chestiune politică profund
laşă.
În România sute de mii de
copii se culcă seara
flâmânzi, nu au şcoli unde
să înveţe, nu mai au
părinţii în ţară.
În România, dacă eşti
femeie şi te gândeşti să
faci un copil eşti privită ca
un gunoi trădător de
patronul cel bun care “dă
de mâncare” la toată
lumea.
În România, femeile
singure cu copil sunt foarte
expuse sărăciei. Statul
român sprijină cu ceva
mamele sărace şi cu foarte
mult mamele care au
oricum mult.
Astea-s fapte, nu abureli. Şi
sunt fapte mai greu de
combătut decât ritualuri
pentru interzicerea unor
drpeturi câştigate greu sau
despre ”de când e fătul om”.
Şi, cu cât e mai mare
inegalitatea şi sărăcia, cu atât
ne preocupă simbolistica
sacră a arhanghelului Gabriel
anunţându-i sarcina sfântă
Feciorei Maria. Cu cât sunt
mai evidente problemele
politice şi sociale cu atât mai
tare se bagă biserica pe
interval cu dezbateri care nu-
şi au sensul la această scară şi
în termeni ultrapopulişti.
Există tentația de a suprapune
pe ”cei frumoși și civilazați”,
pe antipesediști cu antiavortul.
Nimic mai fals.
Ultraconservatorismul e în
floare și acolo, printre
rezistenți.
Se declanşează şi public o
chestie care mocnea de
multă vreme, motoare
ultraconservatoare faţă de
care nu prea există
opoziţie reală, nici măcar
cât există în Polonia.
Ultraconservatorismul în
România pare mai molcom
în România pentru că nu
are opoziţie, nu pentru că
nu ar sta oricând gata să
se afirme plenar. Dacă vine
vreunul cu o lege antiavort
mâine vă garantez că se
votează fără probleme în
ritm accelerat; ciocnirea cu
articolul 26 din Constituţie,
acela ca fiecare persoană
să dispună cum doreşte de
propriul corp, nici măcar
nu mai e atât de evidentă
cum era în 1990.
Cu cât mai mari sunt
inegalitatea și sărăcia cu atât
ne preocupă idei mai
”filozofice”, ritualuri publice
mai spectaculoase cu armata
angajaţilor BOR şi
dreptcredincioşi, condimentaţi
de agitaţi de profesie încă de
la cipul biometric. Toată
această înteţire a
ultraconservatorismului se
poate vedea până şi în
hiphopul ultimilor ani, toată
revolta a fost confiscată de
canale diverse cu dacii,
romanii şi Dumnezeu în
frunte. Revolta e
ultraconservatoare sau nu mai
e deloc. Tocmai pentru că
acest ultraconservatorism e
ultima formă de combustibil
politic atunci când nu mai ai
de fapt nicio putere şi nicio
relevanţă politică.
Era inevitabilă ieşirea la
suprafaţă. Iar de aici încolo
luaţi-vă încă o dată adio de
la a provoca
establishmentul cu
adevărat. Popii se vor pupa
cu afaceriştii şi diverşi şefi
de instituţii şi ne vor pune
forţat la făcut mătănii şi,
eventual, la înmulţit naţia
cu forţa. Mâna de lucru de
doi lei merge perfect cu
politica BOR doar. Că e
BOR, că e FMI, în unele
chestii seamănă.
Oricum sfatul meu nu
contează. Să lăsăm măcar în
această zonă de drepturi
fundamentale lucrurile aşa
cum sunt. Să ne batem pentru
drepturile făcute harcea
parcea, drepturi pentru
femeile care chiar îşi doresc
copii şi îi cresc cu eforturi
incredibile. Şi să lăsăm în pace
libertăţile femeilor. Nu au
nevoie de încă o faptă de
violenţă, de data asta acuză
violentă publică din partea
unui muşuroi de macho-
religioşi că cine face avort e
criminal.
Doar obsesia pentru astfel de
drepturi poate aduce şi
creştini şi atei şi ce s-o mai
găsi în zona bună a politicii,
una cu adevărat progresistă şi
una care să le dea copiilor
şanse cu adevărat. Dacă unii
vor folosi protestele să mai
zică încă o dată că sunt
mulţi deci buni, iar ăilalţi le
vor folosi încă o dată ca să
spună că am citit eu în
Dawkins că nu suntem
decât maşinării pentru
copiat gene deci sunteţi
nişte proşti (de altfel, şi
într-o intepretare
evoluţionistă, BOR mi se
pare mult mai echipată
pentru multiplicat gene
decât ateismul ), nu vom
avea decât un spectacol de
ură şi prostie pus la lucru
în jurul unui utopic peisaj
idilic plin de neodecreţei
care caută hrană prin
gunoaie şi se împrietenesc
pe facebook.
Spuneam că mesajul e
camuflat. Studenţi pentru
viaţă şi alte grupări cu
susţinere BOR susţin că oferă
“consiliere”, că oferă nu ştiu
ce. Să ceară drepturi sociale
pentru mame tinere. Dacă
cereau asta fără să atace iar
uterele femeilor, eram alături
de ei.

Бой системе. Марк Ткачук


о том, есть ли у
оппозиции шанс на
политическое будущее
Максим Андреев, NewsMaker
Молдавское общество в
очередной раз втянуто
в обсуждение ложного,
бессмысленного вопроса.
И в этом всенародном
обсуждении молдавская
оппозиция вновь открыто
подыгрывает власти. Речь
идет об изменении
избирательной системы.
О преимуществах
блондинок перед
брюнетками
Общая канва наблюдаемых
событий и тех, которые
грядут, выглядит следующим
образом. Власть выдвигает
законопроект о переходе на
одномандатную систему
выборов. Поскольку де такой
вариант избрания депутатов
больше соответствует
чаяниям избирателей,
уставших иметь дело с
«продажными, безликими,
порядком надоевшими»
партиями. Не стоит
сомневаться, что избиратели
в том или ином виде
совершенно искренне
одобрят эту идею.
Оппозиционные
политические партии,
понятно, это новаторство не
поддерживают и не
поддержат, поскольку
выборы по одномандатным
округам, по их мнению,
чрезвычайно уязвимы для
возможных фальсификаций
и подкупа кандидатов. Но от
их поддержки или не
поддержки не многое
зависит в этой ситуации. Тем
более, что народные
симпатии без всяких
искажений будут,
несомненно, на стороне
законопроекта власти.
Тем не менее, для
достижения консенсуса,
власть сделает полшага
назад и якобы под
давлением конструктивной
оппозиции согласится на
компромисс. И взмахом рук
нового парламентского
большинства будет введена
смешанная система. Именно
такая система как желанная
цель прописана в
программных документах той
же Партии социалистов.
Не исключено, что
компромисс будет углублен
готовностью власти и
конструктивной оппозиции
объявить о досрочных
парламентских выборах. А
это вообще можно
представить как победу той
же ПСРМ. Ведь именно
социалисты обещали
распустить действующий
парламент. Обещали –
добились!
А дальше все еще веселее.
Начинаются выборы. Все,
кто критиковал переход на
новую систему, активно и
агрессивно участвуют в
избирательной кампании,
выдвигаются кандидатами,
ведут споры и дискуссии,
пугают друг друга русскими
танками, сирийскими
беженцами, русским миром и
мировым заговором
Ротшильдов с Рокфеллерами.
Все вместе обещают вернуть
миллиард, национальное
достоинство молдавскому
народу и молдавские яблоки
на российский рынок.
Наконец, выборы
завершаются. На первом же
заседании парламента
независимые кандидаты с
мест, авторитетные
представители народных
чаяний, искушенные знатоки
локальной специфики и
прочие продвинутые
краеведы формируют в
парламенте самую крупную
фракцию. Что-то
подсказывает, что это будет
не фракция ПСРМ, «Нашей
партии», Партии Майи Санду
или Андрея Нэстасе. В любом
случае именно в этот день в
штаб-квартире
«Демократической партии»
духовой оркестр исполнит
«Радость победы»
Вильгельма Беккера.
Но главное: произойдет это
вовсе не потому, что была
изменена избирательная
система. А потому, что все
прочее осталось
неизменным! В обстановке,
когда в руках одной
несменяемой группировки
сосредоточена вся судебная,
карательная и медийная
системы, когда эта
группировка владеет
большинством примэрий и
местных советов, когда в ее
руках ЦИК, а, главное,
оппозиция, готовая время от
времени игнорировать все
эти фундаментальные
факторы, выборы можно
устраивать хоть по модели
британского парламента,
новгородского веча или
монголо-татарских
курултаев. Результат будет
тем же. Он будет тем же,
даже если правящая
группировка примет
решение не менять
избирательный кодекс, а
оставить все по-прежнему.
Выйдет это несколько
дороже, менее элегантно, но
с тем же электоральным
счетом. Нынешний состав
парламента, избранный по
пропорциональной системе,
яркое подтверждение этого.
Для сохранения
действующего режима
совершенно не важно, какая
именно в Молдове
избирательная система:
пропорциональная,
мажоритарная или
смешанная. Все эти модели
по-своему хороши и по-
своему уязвимы. И можно
потратить уйму времени на
теоретические дискуссии об
их преимуществах и
недостатках. Но в нашем,
молдавском случае все эти
варианты выборных систем
вообще нельзя сравнивать и
обсуждать. Никаких
академических дискуссий тут
просто не может быть.
Потому что отсутствует
главный контекст для всех
этих теоретических штудий –
самый обычный
демократический процесс. А
когда его нет, бросаться в
дискуссии об избирательной
системе – все равно что
спорить о преимуществах
блондинок перед
брюнетками в условиях
пожизненного тюремного
заключения.
«Захваченное
государство».
Заезженная пластинка
или явка с повинной?
У всей разнородной и
разномастной молдавской
оппозиции давным-давно
установился некий
консенсус. Идея о Молдове,
как о «захваченном
государстве», впервые
высказанная коммунистами в
2012 году, пропитала
идеологии всех
политических партий,
проникнув уже в плотные
слои праволиберальных и
даже унионистских
формирований. Но эта идея
остается всего лишь
риторическим приемом, не
более того. Ни внутри
Молдовы, ни за ее
пределами ее давно никто не
воспринимает всерьез: ни
как угрозу, ни как диагноз,
ни как приговор. В лучшем
случае в ней видят порядком
надоевший демагогический
прием вечно ноющей
оппозиции. И происходит это
только потому, что из этой
суровой и безапелляционной
констатации оппозиция не
только не делает никаких
практических выводов, но и
сама активно соучаствует в
захвате государственной
власти.
Напомню самый яркий,
недавний пример. 4 марта
2016 года власть подарила
оппозиции прекрасный
повод для консолидации
всего общества и всей
оппозиции.
Конституционный суд
изменил Конституцию.
Орган, имеющий право
толкования основного
закона, позволил себе его
изменить. С тем же успехом
Конституцию могла изменить
Генеральная прокуратура
или «Общество охотников и
рыболовов». То есть в
стране произошел
конституционный переворот.
Что сделала оппозиция? Она
поддержала этот переворот.
Еще бы, ведь
Конституционный суд
подарил оппозиции
возможность принять
участие в прямых
президентских выборах! Ее
лидеры обрадовались столь
щедрому бонусу и
наперегонки помчались за
президентским жезлом.
По ходу предвыборной гонки
они умудрились не только
забыть о «захваченном
государстве», не только
столкнуть лбами простых
избирателей, но и обмануть
их самые сокровенные
надежды на перемены к
лучшему. Ни Майя Санду, ни
Игорь Додон, ни прочие
кандидаты ни разу не
сознались избирателям в
том, что у будущего
президента нет и малой
толики полномочий,
необходимых для
избавления народа от
невыносимых страданий.
Напротив, они вместе врали
людям о возможности
распустить парламент, о
евроинтеграции, о
евразийском союзе, о своей
борьбе с убийственными
тарифами, ценами и
преступностью. А еще они не
подвергали сомнению
демократичность
избирательной кампании,
полагаясь на особое
расположение к себе
настоящей, правящей
власти. Ведь именно эта
власть взяла на себя
функцию единственного
объективного арбитра в той
выборной гонке.
Напомню, что это была
первая за многие-многие
годы предвыборная
кампания, в которой не было
ни экзит-полов, ни
социологических опросов, ни
прочих современных
инструментов
подтверждения реальности
заявляемых властью итогов
голосования. И это, опять же
впервые, никого не
удивляло. По крайней мере,
никого из участвующих в
забеге «борцов с режимом».
Сейчас сторонники Игоря
Додона могут только
удрученно разводить
руками. Пик
антироссийского шабаша
теперешней молдавской
власти пришелся именно на
его президентство. Сейчас
Додону хватает полномочий
только на то, чтобы
глубокомысленно
помалкивать и дарить
президенту Российской
Федерации его же
собственное вино. И когда
пропагандисты Додона ни с
того ни с сего вдруг вновь
запускают заезженную
пластинку про «захваченное
государство», - это уже
напоминает, скорее, явку с
повинной, нежели искреннее
политическое обвинение.
Точно такой же фальшивой,
совершенно неуместной
болтовней воспринимаются
подобные обвинения из уст
Майи Санду или Андрея
Нэстасе.
Чего там говорить! У этих
персонажей был шанс войти
в историю и изменить власть
в стране. Достаточно было
одного: вместе осудить
конституционный переворот,
отказаться от «взятки»
виртуального президентства
и продолжить наступление
на агонизирующий режим.
Как не изменить Родине?
Теперь у оппозиции есть
последний, невероятно
иллюзорный шанс вернуть
себе хотя бы толику
политического авторитета.
Для этого достаточно всем
политическим партиям, за
исключением правящей
Демократической, прийти к
соглашению о том, что в
случае любых изменений
избирательной системы –
будь то переход на
смешанную систему или
систему «одномандатную» -
все они откажутся от участия
в парламентских выборах.
Понятно, что при появлении
такой единодушной
«платформы» любые
парламентские выборы по
измененной системе не будут
признаны легитимными. И
даже известный своей
«правовой щедростью»
глава Венецианской
комиссии Джанни Букиккио
вынужден будет признать
отсутствие в Молдове того
самого консенсуса, к поиску
которого он призывал
молдавские власти. У такой
позиции есть самый главный
и весьма веский
общегосударственный
аргумент, перевешивающий
по значимости все прочие.
У нынешней
пропорциональной системы,
когда вся страна – это один
избирательный округ, есть
важнейшее принципиальное
преимущество. Пока страна -
один избирательный округ,
включая Приднестровье, до
тех пор ее политический
класс, независимо от
партийных различий, как бы
демонстрирует свою
приверженность
территориальной
целостности страны.
Граждане Молдовы из
Приднестровья могут
участвовать в выборах в
общенациональный
парламент и как избиратели,
и как избираемые (по
партийным спискам). Это не
зависит от того, открывают
ли в Приднестровье
избирательные участки. Как
известно, многие жители
Приднестровья регулярно
исполняют свой гражданский
долг на избирательных
участках, открываемых
молдавскими властями по
периметру
административной границы с
«мятежным регионом».
При мажоритарной системе,
понятно, эта возможность
при любых оригинальных
юридических ухищрениях
приближается к нулю. В
условиях смешанной
системы критичность
«приднестровского фактора»
остается прежней. Места
приднестровских
«одномандатников»
останутся в лучшем случае
вакантными. В этом смысле
ясно, что любые политики,
пытающиеся навязать
Молдове иную
избирательную систему –
одномандатную или
смешанную – выступают на
деле против
территориальной
целостности страны,
независимо от того, что у
них на словах. Можно смело
утверждать, что до тех пор,
пока конфликт на Днестре
не разрешен, изменения
избирательной системы – это
демонстративная форма
добровольного и
одностороннего отказа
Кишинева от Приднестровья,
установление границы
Молдовы по Днестру и
толчок к последующей
ликвидации этого
государства. То есть это и
будет той самой изменой
Родине, фигурантов которой
с таким неистовством
выискивает теперешняя
власть.
А теперь последнее. Я,
конечно, не верю, что эта
оппозиция способна на
подобные простые, логичные
и ответственные ходы. Не
сомневаюсь, что когда будет
найдено «конструктивное
решение» в образе
смешанной системы, весь
иконостас узнаваемых
политических физиономий
проявит свою предсказуемую
мандатозавсимость и устроит
очередную предвыборную
бойню. До победного конца
этой нескончаемой власти.
До последнего избирателя.
Роль «полезных идиотов»
режима для молдавских
оппозиционеров вновь
окажется несравненно более
притягательной и
престижной, чем скромная
функция политических
ассенизаторов. А ведь
именно ассенизаторов ждет
увязшее в нечистотах
молдавское общество.
"Черные крысы" Марин Ле
Пен
21 Март 2017
Наталья Руткевич
До президентских
выборов во Франции
осталось чуть больше
месяца. В понедельник
вечером состоялись
первые теледебаты пяти
ведущих претендентов на
пост главы государства.
Тем временем
разоблачениям и
скандалам вокруг
кандидатов нет конца.
После Франсуа Фийона и
Эммануэля Макрона под
удар попала лидер
праворадикального
"Национального
фронта" (НФ) Марин Ле
Пен, по-прежнему
лидирующая в
президентской гонке
(согласно последним
опросам, в первом туре
она может получить
26,5% голосов). 15 марта
в свет вышла 400-
страничная книга "Марин
обо всем в курсе" –
расследование,
посвященное темным
делам и опасным связям
НФ.
Авторы книги – журналисты
Марин Тюрки
(агентство Mediapart) и
Матиас Десталь
(журнал Marianne). За
несколько лет они собрали
огромное количество
компрометирующих
документов и свидетельств,
многие из которых
предаются огласке впервые.
16 марта главные
результаты расследования
также были раскрыты в
передаче Envoyé spécial на
канале France 2.
Избирательная кампания НФ
уже была подпорчена
множеством судебных дел,
заведенных против партии.
Среди них и дело о
фиктивном трудоустройстве
помощников депутатов
партии в Европарламенте, и
подозрения в мошенничестве
и организации незаконных
финансовых схем при
ведении предвыборных
кампаний, и более давнее
дело о сокрытии личных
счетов основателем партии,
отцом нынешнего кандидата
в президенты Жаном-Мари
Ле Пеном, а также о
занижении им стоимости
недвижимости с целью
уклонения от уплаты налога.
Девиз "Национального
фронта" – "С высоко
поднятой головой и чистыми
руками" – звучит сейчас
особенно смешно
Девиз "Национального
фронта" – "С высоко
поднятой головой и чистыми
руками" – звучит сейчас
особенно смешно, написала
в феврале газета Canard
Enchaîné, прославившаяся
разоблачениями ряда
политиков. Ведь НФ – это
партия, к которой у
правосудия накопилось куда
больше претензий, чем ко
всем остальным. Книга
"Марин обо всем в курсе"
показывает, что Марин Ле
Пен, которая систематически
отметает все обвинения и
заявляет о своей
непричастности к каким-
либо махинациям, хорошо
осведомлена о финансовых
делах партии, управление
которыми она доверила
группе весьма опасных
дельцов с подозрительными,
даже по меркам НФ,
политическими
пристрастиями.
Авторы ставят под вопрос
всю многолетнюю стратегию
"обеления" этой
ультраправой партии,
искусно ведущуюся Марин
Ле Пен и ее заместителем
Флорианом Филиппо. Эта
стратегия, получившая во
Франции название
"дедьяволизации"
(dédiabolisation), ставит
целью отказ от ксенофобии,
расизма, гомофобии,
неонацизма и антисемитизма
(на которых во многом
изначально и выстраивалась
идеология НФ) и
превращение его в
"нормальную"
суверенистскую партию,
"защищающую интересы
французского народа". Для
этого из программы партии
были исключены самые
радикальные положения и
сменено руководство –
вместо "отца-основателя"
Жана-Мари Ле Пена НФ в
2011 году возглавила его
младшая дочь Марин.
Заключительным аккордом
стратегии "обеления" стало
исключение Жана-Мари из
партии в 2015 году – после
его очередных
антисемитских заявлений. "С
болью в сердце мне
пришлось пойти на это,
чтобы не дать ему расколоть
партию. Несмотря на все
почтение к нему, мы не
можем вести политическую
деятельность вместе", –
заявила тогда Марин.
Для многих наблюдателей и
избирателей все эти
действия и смена
политического лексикона
стали доказательством того,
что НФ действительно
изменился. По-прежнему
выступая против
иммиграции, партия
перестала использовать
ксенофобскую риторику.
Регулярно выступая в
защиту еврейских общин и
политики Израиля, Ле Пен
смогла привлечь на свою
сторону множество
французских евреев,
которые видят в ней защиту
от исламистского
антисемитизма и
антисионизма. Даже тот
факт, что вице-президент
"Национального фронта" и
главный архитектор
стратегии "обеления"
Флориан Филиппо –
открытый гей, стал для
многих французов
доказательством явной
эволюции партии, ставшей
более прогрессистской.
Отец и дочь: нынешний
лидер НФ Марин Ле Пен и
основатель партии Жан-
Мари Ле Пен. Отношения
между ними окончательно
расстроились в 2015 году
Однако при чтении
расследования Тюрки и
Десталя этот новый имидж
трещит по швам. Из книги
становится ясно, что
ключевую роль в управлении
"Национальным фронтом" и
его финансами продолжают
играть люди с весьма
сомнительной репутацией.
Это давние друзья Марин Ле
Пен, вышедшие из
молодежной ультраправой
группировки "Группа Союз
обороны" (Groupe Union
Défense, GUD), возникшей в
1968 году в Университете
Пантеон-Ассас. Во главе их
стоит Фредерик Шатийон,
однокашник Ле Пен,
подружившийся с ней в
Ассас и ставший одним из ее
главных помощников.
Шатийон предпочитает
держаться подальше от СМИ,
но ему не удалось остаться в
тени после того, как его
компания RIWAL стала в
2014-м главным обвиняемым
в деле о финансовых
махинациях и незаконном
финансировании различных
избирательных кампаний
НФ.
Эксклюзивный поставщик
пиар-услуг партии, компания
RIWAL, наравне с
микропартией Jeanne,
возглавляемой другим
бывшим участником GUD,
ближайшим партнером
Шатийона и ныне
региональным депутатом от
"Национального фронта"
Акселем Лусто, обвиняются
правосудием в завышении
стоимости агитпакетов для
депутатов, нелегальных
кредитных схемах и других
финансовых преступлениях.
Как полагают cледователи,
партия Ле Пен создала c
помощью RIWAL такую схему
финансирования своих
предвыборных кампаний,
которая позволила
"Национальному фронту"
получать максимальные
компенсации из госбюджета.
(Во Франции государство
возмещает предвыборные
расходы кандидатам,
набравшим на выборах не
менее 5% голосов.)
Предвыборные расходы
намеренно завышались с
целью обогащения партии за
счет государства. По
подозрениям следствия,
RIWAL выполняла роль
черной кассы партии.
Выстраивать финансовые
схемы и отмывать деньги
Шатийону, как утверждается
в книге, помогают его
единомышленники из GUD:
главный бухгалтер партии
Николя Кроше и налоговый
советник Филипп Пенанк,
"ангел-хранитель" и "серый
кардинал" Марин Ле Пен, а
также – пикантный факт –
приятель бывшего министра
в правительстве
социалистов Жерома
Каюзака, которому он
помогал в открытии его
первого счета в Швейцарии.
(Из-за сокрытия информации
об этих счетах Каюзак со
скандалом вылетел из
правительства в 2013 году.)
Эти люди по-прежнему
любят отмечать день
рождения Гитлера, которого
между собой они именуют
"дядюшкой"
Общественность, да и многих
однопартийцев Марин Ле
Пен беспокоит не только
финансовая роль тех, кого
называют GUD Сonnexion
или "черные крысы" (символ
GUD). В годы активизма в
рядах GUD и впоследствии
Шатийон и Лусто были
замечены в многочисленных
драках, расистcких выходках
и откровенно неонацистских
симпатиях. По данным
авторов книги, нравы
ближайшего окружения Ле
Пен мало изменились. Эти
люди по-прежнему любят
отмечать день рождения
Гитлера, которого между
собой они именуют
"дядюшкой", используют
нацистскую символику и
приветствия, отпускают – в
том числе через подставные
аккаунты в фейсбуке –
шуточки насчет миллионов
евреев, погибших в газовых
камерах, и поддерживают
отрицателей Холокоста и
антисемитов.
Возникает вопрос: почему
лидер "Национального
фронта" держит при себе
столь компрометирующих
людей, которые вызывают
отторжение даже у многих
однопартийцев? Говорит
представитель "старых
фронтистов" Роже Олендр:
"Я, конечно, правый и,
может, даже ультраправый,
но я никогда не был
гитлеровцем. Эти ребята
точно правее нас". Разделяет
его недоумение бывший
казначей Ле Пена-
старшего Жан-Пьер Рево:
"Марин выгнала отца за его
слова о том, что Петэн не
был предателем, а эту шайку
продолжает держать при
себе". А вот что заявляет
евродепутат и бывший
советник Марин Ле Пен по
международным
вопросам Аймерик
Шопрад, вышедший из
партии в 2015 году: "Когда я
пришел в партию, мне
объяснили что эти люди –
лучшие друзья Марин, что
они любят повеселиться
вместе. Но постепенно я стал
отдавать себе отчет во
влиянии, которое они на нее
имеют. Это не просто друзья.
Она не делает ничего без
них, и она ничего не сделает
против них. И это,
разумеется, очень
проблематично. Нет никаких
оснований, чтобы эта группа
сошла со сцены: если Марин
придет к власти, она всем
будет обязана им. Они
вершат финансами, они
хранят все ее секреты.
Марин не свободна, она –
заложница этих людей. Если
она победит, эти люди будут
во власти", – убежден
Шопрад. В одном из
редчайших комментариев,
данных самой Ле Пен на этот
счет, она коротко заявила:
"Фредерик Шатийон не
нацист. Вокруг меня нет
нацистов. Это мой друг". Об
"искренней нерушимой
дружбе", связывающей
Марин с Шатийоном и
группой GUD, говорит и
бывшая жена
Шатийона Мари д’Эрбе:
"Марин была крайне
признательна ребятам из
GUD, защищавшим ее в
студенческие годы от
нападок однокашников, не
дававших ей проходу из-за
ее отца".
Наследница или соперница?
Марин Ле Пен с племянницей
Марион Марешаль-Ле Пен
(справа в центре)
Влиянием Шатийона
объясняют авторы и
некоторые международные
позиции "Национального
фронта". Ярый защитник
режима Асада, с которым он
поддерживает многолетние
связи, Шатийон навязал Ле
Пен свои взгляды. С его
легкой руки глава НФ видит
в президенте Сирии Башаре
Асаде "единственную
возможность дать отпор
исламизму". Эта позиция
удобна еще и потому, что
совпадает с позицией
Владимира Путина, главного
международного союзника
"Национального фронта".
Связям с Россией в книге
посвящена отдельная глава
– под названием "Российские
миллионы". О получении
"Национальным фронтом" 9-
миллионного кредита
Mediapart писал еще в 2014
году, когда Первый чешско-
российский банк (ПЧРБ),
принадлежавший Роману
Попову (который был связан
с Геннадием Тимченко через
компанию "Стройтрансгаз"),
выделил французским
националистам эту сумму.
В книге "Марин обо всем в
курсе" показана вся "кухня"
этого соглашения и названы
имена его закулисных
режиссеров. Это
единоросс Александр
Бабаков, советник посла
России во Франции Алексей
Ковальский,
олигарх Константин
Малофеев и, наконец,
главный посредник –
евродепутат Жан-Люк
Шафхойзер, получивший за
свою посредническую роль
хорошую сумму (официально
140 тысяч евро), которую он
"забыл" задекларировать,
что заставило прокуратуру
начать против него
расследование.
Марин не свободна, она –
заложница этих людей. Если
она победит, эти люди будут
во власти
Активный лоббист интересов
России в Европарламенте,
Шафхойзер дважды ездил в
Донбасс в 2014 и 2015 году.
Как говорится в книге, оба
раза участие в этих поездках
принимали – не предавая это
особой огласке – видные
представители
"Национального фронта". По
словам Аймерика Шопрада,
эти поездки были частью
финансовой сделки и
условием кредита. Равно как
и громкие заявления Ле Пен
в поддержку Путина,
признание
результатов крымского
референдумаи обещание
официально признать Крым
территорией РФ в случае
избрания Ле Пен на пост
президента Франции. Столь
открытое выражение
прокремлевских симпатий
заставило депутатов-
социалистов поднять вопрос
об открытии парламентского
расследования в связи с
финансированием НФ
иностранной державой (по
российским меркам,
"Национальный фронт"
несомненно был бы записан
в иностранные агенты).
А вот поиск финансирования
на Ближнем Востоке, в
частности, в Объединенных
Арабских Эмиратах, о
котором также идет речь в
расследовании (давать
деньги на кампанию 2017
года Россия, судя по всему,
отказалась), смущает многих
активиcтов НФ. "Мы не
можем критиковать
политиков за получение
катарских денег, а сами –
просить помощи у Эмиратов,
– говорит евродепутат от
"Национального
фронта" Бернар Моно. –
Это ставит под вопрос наши
принципы".
Но можно ли еще говорить
об уважении "Нацфронтом"
каких-либо принципов? Вот
как подытоживает
результаты расследования
Mediapart: "Это
доказательство огромной
лжи и мошенничества –
финансового, политического,
идейного. Лжи о том, чем
является партия. Лжи о том,
что она делает. Трубя о
своем патриотизме,
независимости и
национальном суверенитете,
она получает
финансирование из-за
рубежа. Браня Брюссель и
ЕС, Марин и ее
однопартийцы пользуются и
злоупотребляют всеми
привилегиями статуса
евродепутата. Говоря об
обновлении НФ, она
оставляет в аппарате партии
отъявленных ксенофобов и
антисемитов, которые к тому
же являются прожженными
дельцами и мошенниками".
Флориан Филиппо,
заместитель Марин Ле Пен в
Национальном фронте и
автор стратегии "обеления"
партии
Cейчас Марин Ле Пен
больше не может, как она
делала до сих пор,
ссылаться на свою
непричастность к
нелегальной деятельности ее
соратников. Ведь, как заявил
Шатийон своему партнеру
Лусто после открытия против
них дела в прослушиваемом
телефонном разговоре:
"Марин обо всем в курсе.
Она знает обо всем с самого
начала".
Как утверждают в своем
заключении Марин Тюрки и
Матиас Десталь, главные
враги Марин – это не ее
соперники в борьбе за
президентское кресло, а
раздирающие партию
конфликтующие стороны.
Держать равновесие между
сторонниками ее отца,
поклонниками более
консервативной, чем сама
Марин, племянницы Марион
Марешаль-Ле Пен, линией
Флориана Филиппо и
интересами GUD становится
все сложнее. Рано или
поздно, прогнозирует
цитируемый авторами
эксперт Жоэль Гомбен,
партия взорвется изнутри.
Но в ближайшем будущем ей
предстоит решать внешние
проблемы – в частности,
многочисленные судебные
разбирательства, надеясь,
что ее избирателей не
насторожат эти и возможные
последующие разоблачения.

Unde suntem și de ce
România a atins o rată de
urbanizare de 50% abia în
1989. Populația ocupată în
industrie și construcții o
depășește pe cea ocupată în
agricultură abia în 1980. (În
1970, populația ocupată în
agricultură era aproximativ
egală cu cea ocupată în
industrie și construcții plus cea
ocupată în sericii.)
Asta înseamnă că tranziția de
la societatea agrară la cea
industrială s-a încheiat în
România abia în ultima parte a
secolului al XX-lea (în anii
'80). În statele occidentale,
tranziția asta s-a încheiat fie
la sfârșitul secolului al XIX-
lea, fie cel târziu până prin
1920-1930, deci cu cel puțin
60 de ani înaintea României.
La noi, tranziția către
societatea industrială fiind
încheiată extrem de curând,
ea nu e încă propriu-zis
consolidată. Din cauza sărăciei
și a politicilor publice proaste,
care mai mult împiedică
consolidarea asta decât s-o
susțină, practicile și credințele
specifice societății agrare sunt
încă des întâlnite - inclusiv în
mediul urban, și inclusiv în
rândul persoanelor cu educație
superioară.
Asta explică, printre altele, de
ce avem partidele pe care le
avem (indiferent de orientarea
stânga-dreapta), firmele pe
care le avem sau elitele
culturale pe care le avem.
Organizațiile românești - fie
ele partide (inclusiv cele noi),
ministere, spitale sau firme -
funcționează încă după
modelul cultural al obștii
sătești (personalizare și rețele
clientelare) și al ierarhiilor
economiei rurale (vezi relația
boier-slugă). .
Partea proastă nu e că
România încă nu și-a
consolidat tranziția la
societatea modernă (urbană și
industrială): rata urbanizării a
crescut cu doar 4 puncte
procentuale în ultimii 30 de
ani, analfabetismul propriu-zis
a reînceput să apară,
analfabetismul funcțional face
ravagii, ponderea celor cu
educație superioară în rândul
populației generale este încă
foarte mică (15% în România
în 2015, versus 34% în Suedia
în același an, de exemplu)
șamd.
Partea cu adevărat proastă e
că în perioada în care
România își încheia tranziția
de la societatea agrară la cea
industrială Occidentul își
încheia deja tranziția spre
societatea post-industrială -
iar acum a făcut deja pași
importanți către societatea
bazată pe cunoaștere.
Iar o societate construită pe o
economie bazată pe
cunoaștere are nevoie de un
grad de urbanizare încă și mai
ridicat decât cel al societății
industriale și post-industriale,
de eradicarea analfabetismului
funcțional și de un procent al
celor cu educație superioară
de minim 25-30% - plus de
alfabetizare digitală și de
internalizare masivă a valorilor
și practicilor propriu-zis
urbane.
Adică degeaba am reușit și
noi, în fine, să încheiem
cumva tranziția către
societatea modernă. Până să
facem noi asta, lumea s-a
mutat deja în altă parte.
Nu, nu suntem o colonie, așa
cum urlă trist extrema dreaptă
și extrema stângă de la noi de
azi. Suntem doar victimele
propriei noastre înapoieri - a
incapacității de a încheia
tranziția de la societatea
agrară la cea industrială
măcar cu 50 de ani mai
devreme - și, azi, a
incapacității culturale (în sens
larg) de a porni tranziția către
o societate construită pe o
economie bazată pe
cunoaștere.
Suntem fix acolo unde sunt
mințile noastre și tipul de
cultură socială pe care l-am
internalizat - și nimeni din
afară nu e vinovat pentru
asta.

Reason, the
Enlightenment, and Post-
Truth Politics
Will post-truth politics put
an end to the
Enlightenment?
Journalists and politicians
have introduced the
expressions ‘post-truth world’
and ‘post-truth politics’. Some
post-modernists have
welcomed this new era. It will,
they enthusiastically proclaim,
put an end to the
Enlightenment Project. This is
correct. For the Enlightenment
was committed to the pursuit
of truth in the face of religious
dogma and political bigotry. It
advocated empirical science
and its methods as opposed to
religious judgments based on
the Bible or on the authority
of the church. It demanded
reasons and rational
justifications for social
institutions inimical to human
felicity. And it fought for
freedom of speech and
freedom of the press in the
face of religious and political
censorship.
The misleading and misguided
expressions ‘post-truth world’
and ‘post-truth politics’ arose
out of the 2016 debates over
the British referendum on
membership of the European
Union and the US presidential
election. In both, blatant lies
were advanced by politicians
and journalists. Lies, also
known as ‘alternative facts’,
became legitimate political
currency. Many a politician
canvassing for votes was not
the least concerned with
arguing from established facts
and well-supported truths to
sound conclusions. All that
mattered was obtaining the
votes to enable them to attain
office or to achieve their
objectives –– no matter how
great the lies and how
extensive the distortion of the
facts.
___

___
Post-factual politics is the
pursuit of goals in politics
irrespective of the facts and of
the available evidence. The
judgements of experts,
international and
constitutional lawyers, climate
scientists and
conservationists, economists
and political scientists, were
brushed aside on the grounds
that experts sometimes make
mistakes – which is true. But
how post-factual assertions by
ill-informed and ignorant
politicians and journalists can
achieve immunity to error was
never explained. Evidence was
irrelevant. What replaced it
were the blunt assertions of
populist and charismatic
politicians and of journalists
for whom allegiance to
opinionated, self-interested
press-barons far outweighed
any concern with truth or
reason. The inevitable price
for disregarding facts,
brushing aside educated and
scientific judgement, and for
dismissing well-grounded,
reasonable predictions is yet
to be paid. But the bills are
starting to come in. Two long
term costs are patent – the
damage done to the spirit of
representative democracy,
and the blurring of the
distinction between
democratic rule and demotic
rule.
How do we define truth?
It is what is said by human
beings that may be true or
false. Hence the thoughts,
beliefs, suspicions, hunches
and guesses of human beings,
who can express them in what
they say, may likewise be true
or false. Something said
(asserted, stated, declared,
announced) is true if things
are as they have been said to
be. It is false if things are not
as they have been said to be.
There is no such thing as
relative empirical truth, no
such thing as ‘true for me’ or
‘true for you’. Only opinion,
the truth of which awaits
confirmation by reference to
the facts, and preference,
which may or may not be
rationally justified, can be
subjective in this way.
Roughly speaking, something
is a fact if it has been
established by observation or
experiment. It is
something from which one
may safely argue,
and to which it is no longer
necessary to argue. The denial
of a fact does not state an
alternative fact, but a
falsehood.
Is being reasonable the
same as being rational?
The defining feature of
mankind that distinguishes us
from all other animals is our
faculty of reason. That is
neither a gift of the gods nor a
mystery, but a consequence of
our being language-using
creatures. The faculty of
reason is exhibited
in reasoning. Reasoning is
drawing conclusions from
premisses that warrant them.
One reasons well when one’s
premisses provide one with
good reasons for holding the
conclusion to be true. A
rational animal is able to
recognise something as a
reason, and is capable of
weighing reasons, deliberating
on reasons, and coming to a
conclusion on the basis of
reasons. Reason both guides
and regulates. By its use we
are guided in our thoughts
and judgments concerning
how things are, in our
decisions concerning what to
want and what to do, and in
our feelings – for we have
reasons for thinking, for
acting, and for our emotions.
By its use we control our
unfortunately powerful
disposition to think, act or feel
for bad reasons or no reasons.
Whether we choose to
exercise our rational faculty is
up to us. Only creatures with
the power to reason can act
irrationally or unreasonably.
Only such creatures are
responsible, answerable, for
their deeds. For only such
creatures can answer the
question "why?" – can justify
what they think, what they
feel, and what they are going
to do, and can justify and
explain what they thought,
felt or did.
Our faculty of reason has two
faces: being
rational and being reasonable.
Everything reasonable is
rational, but not everything
rational is reasonable.
Rational economic man is a
paradigm of
unreasonableness. One is
rational if one’s reasoning is
not swayed by irrelevant
considerations and if it is
valid. But one may be rational
in pursuit of foolish or evil
goals, and in pursuit of a
single goal (e.g. maximising
profit) in disregard of all
others and oblivious to the
good of other human beings.
Being rational, in this sense, is
linked to instrumentality.
Reasonableness – the other
face of our faculty of reason –
is linked to appreciation of
values and their multiplicity,
to awareness of the legitimate
concerns of others, to the
ability to balance conflicting
claims of people and
situations, to moderation in
demands and expectations.
Irrationality contrasts with
both reasonableness and
rationality.
What is the Enlightenment
Project?
The Enlightenment was an
international European and
north American movement of
thought that arose in the
second half of the eighteenth
century in a multitude of
different centres at slightly
different times. Members of
the enlightenment movement
were small groups of
intellectuals, comprising
philosophers, literary figures
and scientists who were
fighting against the prejudices
of their times. The
Enlightenment as an
international movement was,
for the most part, brought to
an end with the Congress of
Vienna in 1815, which saw the
reintroduction of the ancien
régime all over Europe, the
re-empowerment of the
Church, the suppression of
freedom of speech and
religion, and the revival of
savage penal codes. The
Enlightenment Project
continues to this day, and is
currently under dire threat
from the voices of unreason –
nationalism, xenophobia,
religious bigotry and
savagery, capitalist economic
requirements for maximising
company profits and national
economic growth in disregard
of other social and moral
goals, and from post-truth
politics.
The Enlightenment was not
only international in
membership and centres of
activity, but also
internationalist in spirit. For it
advocated and practiced free
international exchange of
ideas and scientific knowledge
(even in time of war) and
advanced schemes for
international peace (Kant).
Enlightenment figures would
have approved of the idea
(but not the practices) of the
United Nations. Early
Enlightenment figures (e.g.
Voltaire) did not support
democracy and felt
comfortable with autocracy,
on condition that it was
enlightened autocracy with
constitutionally limited
powers. Later members (e.g.
Bentham, Paine, Godwin)
advocated representative
democracy. Virtually all had
faith in moral, legal and
political progress that would
result not from revolution but
from the free use of reason
and the advances of empirical
science.
Most of the Enlightenment
figures were advocates of
universal human rights (Paine,
Kant) and fought with all the
power of their formidable pens
for penal reform and against
arbitrary imprisonment, the
use of judicial torture and the
widespread application of the
death penalty (Beccaria,
Bentham). Virtually all
members of the
Enlightenment were anti-
clerical. Early members of the
movement tended to be
deists, followed by agnostics,
and culminating in the
atheists of the late eighteenth
and early nineteenth
centuries. They did not seek
to destroy religion, but
advocated religious tolerance
(Lessing). Most demanded the
separation of church and
state, and the elimination of
religious authority from
education. They favoured
universal education and the
spread of knowledge that
rested on sound empirical
research and scientific theory
directed at the betterment of
the human condition. As far as
morality was concerned, they
rejected the theological view
that in the absence of
religious faith and conformity
there can be no morality since
morality is founded upon
divine ordination. On the
contrary: according to
Enlightenment thinkers,
morality was a natural
phenomenon that is to be
explained by reference to
natural human sympathy and
the natural needs for social
cooperation (Hume, Adam
Smith), or by reference to the
natural use of autonomous
human reason (Kant).
What are the consequences
of losing faith in reason?
To abandon faith in reason is
empty unless an alternative is
proposed. But advocacy of
alternatives (e.g. appeal to
rampant nationalism,
xenophobia, religious
fundamentalism) itself
involves appeal to (poor or
bad) reasons that are subject
to the tribunal of Reason, that
can be weighed and found
wanting. Part of the confusion
no doubt stems from failure to
distinguish the instrumentality
of economic rationality from
reasonableness. Disillusion
with globalisation,
maldistribution of wealth,
access to social goods
(welfare, health care,
education), and political
alienation cannot be remedied
by irrationality, but only by
reasonableness and
reasonable debate. If that
collapses, dystopia follows.
Do we live in an excessively
rational, reasonable, world? –
Anything but.
Our lack of serious response
to the greatest challenges
ever faced by mankind,
namely global warming and
population explosion, is
anything but rational. We rush
like lemmings towards the
precipice of a four degree rise
in global temperature by the
end of the century and a
population of 11.5 billion.
Our current form of life –
materialist and acquisitive,
highly competitive and
desperately insecure,
involving disintegration of
family and weakening of social
identity, conceiving of
education not as a good in
itself but merely as
preparation for participation in
the market economy, the
imposition of the model of the
market economy and the cash
nexus on all social institutions
(schools, universities,
hospitals, public services, the
cultural life of the nation) and
on human relationships – is
anything but reasonable.
Neither of these issues (nor a
dozen other great problems)
is going to be resolved by
more irrationality and
unreasonableness. They can
be solved only by determining
the facts and facing them, by
public debate and reasoned
argument.
Sofismul lui Ţiriac. Ce credea
Socrate, acum 2.500 de ani,
despre raţionamentul „între
hoţ şi prost, prefer hoţul”. Şi
două vorbe de la Ilie Năstase
despre securişti

15MiercuriMAR 2017

POSTED BY MATEI
UDREA IN UNCATEGORIZED
≈ SCRIE UN COMENTARIU

„Nici ăia (n.r. –


protestatarii ieşiţi pe străzi
în decembrie 1989
împotriva regimului
comunist) nu aveau voie să
se adune, nici ăştia (n.r. –
protestatarii anticorupţie
din oraşele României la
începutul lui 2017) n-au
voie să se adune fără
aprobarea primarului.
Corupţie există în toată
lumea asta şi la nivele de o
mie de ori mai mari, nu la
nivele de cârnat. Eu, între
un hoţ şi un prost, prefer
hoţul. După hoţ mai
rămâne ceva. După prost
nu mai rămâne nimic“
Ion Ţiriac,
la Realitatea TV, duminică, 12
martie 2017
Ion Ţiriac, 77 de ani, fost
tenisman, acum om de afaceri
şi miliardar, s-a jucat puţin în
direct, duminică seara, la
Realitatea TV, cu publicul
căruia i-a servit un sofism
vechi de 2.500 de ani. „Eu,
între un hoţ şi un prost, prefer
hoţul“, a enunţat Ţiriac. Şi
poate că mulţi români îl vor fi
aprobat în sinea lor.
Numai că subiectul, într-o
formă mult mai rafinată decât
varianta deversată acum în
spaţiul public românesc,
fusese deja dezbătut în
antichitate. Într-unul din
„Dialogurile“ lui Platon,
Socrate, ironic şi jucăuş,
reuşeşte, pe parcursul unei
serii de întrebări adresate unui
alt filosof, Hippias, să
demonstreze, în aparenţă, că
oamenii capabili să facă răul
maxim sunt şi oamenii cei mai
inteligenţi. În speţă, îl face pe
Hippias să accepte exact
opusul ideii cu care intrase în
discuţie, şi anume că
politropicul Ulise, un tip
versatil, inteligent, abil, bun
orator şi cu mare experienţă,
care jonglează cu noţiunile de
bine şi de rău, i-ar fi superior
lui Ahile, cel care preferă
morala de primă instanţă, este
cinstit şi drept şi consideră că
binele şi răul sunt separate de
o linie roşie şi imposibil de
amestecat. (Aici puteţi citi
excepţionalul text al lui Platon
unde este redat dialogul dintre
Socrate şi Hippias.)
Prin subînţeles, revenind la
raţionamenul lui Ion Ţiriac –
care stabileşte că „hoţ“ este
antonim cu „prost“ –,
milionarul induce ideea că
răufăcător = inteligent,
creator, abil; cinstit = prost,
fără imaginaţie, nepriceput.
Este, desigur, un sofism al
milionarului devenit miliardar
după Revoluţie, iar filosoful
Petru Creţia a lămurit
problema acum câteva
decenii. Ţiriac confundă, voit
sau nu, moralitatea cu
capacitatea intelectuală.
Antonimul pentru „hoţ“ este
„cinstit“ şi nu „prost“. A fi
cinstit sau hoţ este o
chestiune care ţine exclusiv de
fibra morală individului, fără
vreo legătură cu inteligenţa
aceastuia.
Ahile alege să spună adevărul
pentru că este un om cinstit şi
drept, şi nu pentru că ar fi
prost (lucru demonstrat, de
altfel, în textul lui Platon) şi,
deci, incapabil de hoţii şi
minciuni. Coborând nivelul la
discursul televizat, Ahile nu se
pretează la a fura din corturile
aheilor nu pentru că ar fi prea
prost s-o facă (are la
dispoziţie propria armată, este
invincibil etc), ci pentru că
este un om corect, fidel unor
principii.
Tot aşa, intrând în subiectul
sofismului lui Ţiriac,
demonstranţii din Piaţa
Victoriei nu sunt proşti pentru
că îşi doresc o societate fără
corupţie, iar hoţii nu sunt
deştepţi pentru că fac
infracţiuni. Mergând pe urmele
demonstraţiei făcute de
Socrate acum 2.500 de ani,
este lesne de arătat că n-ai
nevoie de o inteligenţă
sclipitoare ca să furi, să zicem,
din banii statului dacă eşti
funcţionar public sau să dai
legi cu dedicaţie pentru
grupuri infracţionale în calitate
de parlamentar.
La fel de bine poţi fi un
intelectual eminent, un
profesor universitar, un
cercetător cu descoperiri
revoluţionare, un doctor
excepţional şi, în acelaşi timp,
un om onest, care refuză
şpăgile.
P.S. În toamna lui 2013, pe
parcursul unui interviu pe care
mi l-a acordat pentru
„Weekend Adevărul“, Ilie
Năstase a făcut nişte afirmaţii
relevante în contextul actual.
Redau aici un fragment:
„Cum vedeţi România
acum?
Nu îmi place pentru că e
acaparată de foştii securişti. E
furată pe bucăţi. În ăştia 20
de ani fiecare a luat ce a
putut.
O să se supere domnul
Ţiriac pe dumneavoastră,
că el e cel mai mare
magnat al ţării.
Să se supere! Păi, să ştiţi că şi
el a avut relaţii cu securiştii,
că altfel nu putea să facă
afacerile pe care le-a făcut.
Securiştii au furat ţara şi
Iliescu e cel mai vinovat de
chestia asta! Acum văd
România foarte rău. Să ştiţi că
oamenii simpli nu mai au nicio
şansă, dacă n-au avut relaţii
cu securiştii, nu au putut face
nimic“.
'Everybody wants to be a
fascist' - Felix Guattari

I have chosen to discuss


fascism for several reasons:
because it is a real political
problem, and not a purely
theoretical consideration, and
because I think it is a key
theme to use in approaching
the question of desire in the
social realm. Besides, isn't it a
good idea to discuss it freely
while we still can?

A micropolitics of desire is not


a proposal for the
establishment of a bridge
between psychoanalysis and
Marxism, looking at them as
completely formalized
theories. This seems to me to
be neither desirable nor
possible.I do not think that a
system of concepts can
function with validity outside
of its original environment,
outside of the collective
arrangements of enunciation
which produced it. For
example, much of the talk
about pleasure is very
interesting, but in contrast
with desire, it is absolutely
impossible to transfer these
two notions, drawn from a
certain type of practice and a
certain vision of
psychoanalysis, to the social
field; in no way do they help
us grasp the functioning of the
libido in, for example, a fascist
situation. Therefore, it must
be understood that when I
speak of desire I am not
borrowing this notion from
orthodox psychoanalysis or
from Lacanian theory. I do not
pretend to lay the foundation
of a scientific concept; I will
simply try to erect the
scaffolding of a provisional
theoretical construct in which
the operation of desire within
the social realm will be
discussed. The starting point
is simple: it is not possible to
bind together in the same
sentence the term "pleasure"
with the term "revolution."
You cannot say that a
"pleasure of revolution" could
exist. But nowadays no one is
surprised to hear someone
speak of a "desire for
revolution" or a "revolutionary
desire." It seems to me that
this is tied to the fact that the
meaning generally given to
pleasure is inseparable from a
certain mode of individuation
of subjectivity, and
psychoanalytic pleasure is
even less independent from
this kind of inward folding
individuation which, quite to
the contrary, managed to find
some kind of fulfillment within
the confines of the couch.
With libido and desire,
however, things are altogether
different.

Desire is not intrinsically


linked to an individuation of
the libido. A machine of desire
encounters forms of
individuation, that is, of
alienation. Neither desire nor
its repression is an ideal
formation; there is no desire-
in-itself, no repression-in-
itself. The abstract objective
of a "successful castration"
partakes of the worst
reactionary mystifications.
Desire and repression function
in a real society, and are
marked by the imprint of each
of its historical stages. It is
therefore not a matter of
general categories which could
be transposed from one
situation to another. The
distinction which I propose
between micro politics and
macropolitics of desire would
have to function as something
which would lead to the
liquidation of the pretended
universality of psychoanalytic
models, a notion which
ostensibly secures the
psychoanalyst against political
and social contingencies. It is
said that psychoanalysis is
concerned with something
which takes place on a small
scale, barely the scale of the
family and the person,
whereas politics is concerned
only with large social
groupings. I would like to
demonstrate that, on the
contrary, there is a politics
which addresses itself to the
individual's desire, as well as
to the desire which manifests
itself in the broadest social
field. And it has two forms:
either a macro politics aiming
at both individual and social
problems, or a micropolitics
aiming at the same domains
(the individual, the family,
party problems, state
problems, etc.) . The
despotism which exists in
conjugal or family
relationships arises from the
same kind of libidinal
disposition that exists in the
broadest social field.
Inversely, it is by no means
absurd to approach a number
of large scale social problems
(for example, the problems of
bureaucratism and fascism) ,
in the light of a micropolitics
of desire. The problem
therefore is not to put up
bridges between already fully
constituted and fully delimited
domains, but to put in place
new theoretical and practical
machines, capable of
sweeping away the old
stratifications, and of
establishing the conditions for
a new exercise of desire. In
that case, it is no longer a
simple question of describing
preexisting social objects, but
one of engaging in a political
struggle against all machines
of the dominant power,
whether it be the power of the
bourgeois State, the power of
any kind of bureaucracy, the
power of academia, familial
power, phallocratic power in
male/female relationships, or
even the repressive power of
the superego over the
individual.

Critique de la philosophie
politique du libéralisme | Le
Contrat Social versus le Traité
du gouvernement civil
La présente réflexion part
d’une lecture du Traité du
gouvernement civil de John
Locke. Elle se donne comme
point de départ une tentative
de compréhension des
principales idées constitutives
de la philosophie politique de
John Locke, et comme point
d’arrivée une critique de ces
idées.
La philosophie politique de
John Locke a pour finalité de
constituer un ordre politique
qui mette à l’abri l’individu,
d’une part de l’état de nature
entre les individus ou de la
menace possible et
inquiétante que représente
l’autre individu et même
l’autre citoyen, et d’autre part
du pouvoir absolu de l’Etat
source d’insécurité et de
privation possible
des propriétés. Nous
tenterons de montrer que la
première intention est
proprement au fondement de
la conception
libérale bourgeoise de la
société et qu’elle suppose une
conception de la société et des
hommes qui nous paraît fort
critiquable ; puis nous
tenterons de montrer que si la
deuxième intention est, dans
son fond, légitime, ce qu’elle
implique du point de vue de la
conception de l’Etat et du
citoyen pose problème.
Chez Locke, l’individu est
conçu comme un être
atomique, indépendant, voire
abstrait, dont le but naturel
est de jouir de ses propriétés
et de se défendre contre les
autres. C’est ainsi qu’est la
nature humaine, et l’individu
ne ferait que suivre les lois de
la nature : préserver sa vie,
sa liberté et ses propriétés ;
mettre tous les moyens
possibles pour y parvenir en
usant d’une raison
pragmatique ; avoir le droit de
punir et de tuer tous ceux qui
enfreignent les properties. En
ce sens, les hommes sont
entre eux naturellement des
menaces. C’est bien cela le
fondement de la pensée
politique de John Locke, et
elle reprend sur ce point la
thèse de Thomas Hobbes. Il
faut mettre l’individu à l’abri
de l’insécurité naturelle et de
l’insécurité politique (une fois
entré en société).
John Locke insiste lourdement
sur la propriété. Il entend par
propriété un ensemble
de possessions naturelles
inaliénables que nous pouvons
classer de la manière
suivante : 1) les propriétés
métaphysiques : la vie, la
liberté (le droit d’agir comme
il entend), la raison (comme
instrument d’action) et la
force (en particulier la force
de punition ou de défense et
la force de travail) ;
deuxièmement, les propriétés
qui sont en continuité avec
ses premières car elles sont
fondées sur elles : tout ce qui
est approprié par la force de
travail, la propriété privée, les
biens, les richesses, etc.,
autrement dit l’ensemble des
possessions matérielles qui
deviennent des propriétés
inaliénables dans la mesure où
elles ne sont que l’extension
des propriétés métaphysiques,
et cette continuité posée par
Locke suffit à légitimer les
propriétés économiques
comme relevant d’un droit
inaliénable puisqu’elles ne
sont que l’extension légitime
de propriétés métaphysiques
considérées comme un absolu
naturel. Le droit métaphysique
ou naturel des propriétés
métaphysiques recouvre ainsi
la propriété privée de la même
légitimité absolue.
Le but de l’homme n’est autre
que de
jouir individuellement de
l’ensemble des propriétés
listées ci-dessus. Les autres
hommes sont d’un point de
vue abstrait et théorique soit
d’autres individus isolés et
indépendants pris par la
même obsession de jouir
individuellement, soit des
menaces directes à la
jouissance de ces propriétés.
Et s’il existe des contrats
entre les hommes dans la
société, ces contrats n’ont de
sens que dans cette seule
perspective, permettre la
jouissance individuelle des
individus dans une sorte
d’échange d’intérêts
particuliers égoïstes. Il n’est
jamais fait mention de
collectivité, si ce n’est en ce
sens ; de solidarité ; d’égalité
si ce n’est dans le sens
d’éviter le pouvoir absolu d’un
homme ou d’un Etat ; de
collectivité, etc. Et si le bien
commun est un mot à
quelques endroits prononcé
par Locke, c’est uniquement
dans le but de le ramener à la
conception individualisante et
égoïste des citoyens qui la
composent.
Cette conception porte un
nom : c’est une
conception libérale. Cette
conception, fondée sur le
principe de la propriété
individuelle et de sa
jouissance égoïste et
atomique, pointe deux sources
d’insécurité : le pouvoir de
l’Etat et la menace d’autrui.
Nous allons nous attarder sur
le premier type de menaces
en montrant que, finalement,
c’est la seule chose à retenir
de la philosophie politique de
John Locke, et encore en
nuançant sa mise en pratique.
Le principe visé ici s’exprime
dans la pensée de Locke par la
critique du pouvoir absolu qui,
à son époque, prend le titre
de monarchie absolue. Il dit
que le pouvoir absolu ne
relève finalement que de l’état
de nature dans la mesure où il
représente la domination par
la force d’un individu ou d’un
groupe d’individus sur
l’ensemble des autres
citoyens, une prise violente et
tyrannique des propriétés des
autres individus. Il est clair
que cette critique est tout à
fait pertinente et que nous
devons la retenir en tant que
telle. Mais, il est clair aussi
qu’elle est déterminée par son
contexte historique dominé
par l’opposition grandissante
entre le pouvoir monarchique
et la montée de la classe
bourgeoise née du commerce
internationale et de la
colonisation (dont Locke est
l’un des principaux
représentants philosophiques
lui qui participa directement à
des entreprises et des
institutions de type colonial,
dont la traite des noirs
d’Afrique). De ce point de vue,
la conception générale de
John Locke s’appuie sur une
expérience personnelle, et
pour ainsi subjective ou de
classe. Néanmoins, ce dernier
argument n’a pas une prise
radicale sur la pensée
politique de Locke puisque
tout penseur est en quelque
sorte confronté à la même
difficulté. Du moins, devons-
nous relever ce fait : sa
description théorique vise en
particulier un certain régime
et cherche à favoriser, à
l’encontre de ce dernier, une
certaine classe d’hommes.
La critique de John Locke
consiste donc à affirmer que
l’Etat doit obéir à un certain
nombre de principes contenus
dans les lois de nature : sa
finalité se limite donc à rendre
possible la jouissance des
propriétés individuelles, en
échange de quoi le
propriétaire accepte une
limitation de son
indépendance (comme dirait
Rousseau) naturelle et
individuelle et un
dépouillement de sa force de
jugement et de punition des
conflits et des différends sans
quoi la société civile n’est pas
possible. Voilà tout. C’est
précisément ce deuxième
point proprement libéral qui
est problématique. En effet,
nous pouvons accorder sans
difficultés majeures l’idée que
le pouvoir doit être limité par
le respect de certains droits,
droits du citoyen et de
l’individu, mais accorder de la
même manière que la seule
finalité de l’Etat est de
permettre de jouir de ses
propriétés privées en toute
sécurité, voilà une conception
libérale bourgeoise, celle-là
même qui domine aujourd’hui,
qui n’est pas sans menace
pour la cohésion sociale et
pour la notion même de
démocratie qui ne peut faire
fi, semble-t-il, à côté du
principe de sécurité et de
liberté, des principes de
solidarité, de bien commun,
d’intérêt général, toutes
choses qui ne peuvent trouver
leur origine dans une
mécanique aveugle de la
recherche de la jouissance
individuelle et égoïste. Et,
nous voyons où cela nous
mène, quand un tel principe
de jouissance individuelle
devient par la force de
certains intérêts particuliers le
droit de jouir sans limites
aucunes. Et si le principe de
jouissance individuelle,
légitime à son origine, se
transforme si facilement en
droit de jouissance illimitée,
c’est parce qu’il est le seul
principe posé au fondement
de la société politique libérale
et de l’Etat libéral. Il ne faut
donc pas s’étonner qu’un tel
principe politique, dont
l’apparence est vertueuse, se
transforme bon gré mal gré en
un principe justifiant une
société capitaliste sauvage,
puisque voué à lui-même ce
principe ne peut créer une
société juste.
Et c’est à l’aune de cette
critique qu’il faut lire le
fameux principe d’aliénation
de soi dans le Contrat
social de Rousseau. Ce
principe est là pour garantir la
supériorité de l’intérêt
commun sur l’intérêt
particulier, garantir la
supériorité de l’égalité sur les
inégalités soit disant
naturelles (point radicalement
contesté par Rousseau),
garantir la supériorité du
citoyen sur l’individu
indépendant. Locke fonde
l’inégalité sociale et
économique sur une
prétendue supériorité
naturelle, telle est la
conséquence de son principe
d’appropriation sans limites,
ce que Rousseau récuse en
montrant que les inégalités
sont arbitraires et
conventionnelles, qu’elles
naissent, au fond, davantage
des acquis sociaux que d’une
quelconque supériorité innée.
C’est quand même du bon
sens, non ?
Comuna din Paris
De la Wikipedia, enciclopedia
liberă

Le Père Duchesne privind


statuia lui Napoleon I din
vârful Coloana Vendôme: „Eh
ben! Bougre de canaille, on va
donc te foutre en bas comme
ta crapule de neveu!… (Mda!
Canalia naibii, o să te dăm jos
așa cum l-am dat jos pe
banditul de nepotu-tău!…”)
Comuna din
Paris (în franceză La
Commune de Paris,
pronunțat API: /la kɔmyn də
paʁi/) a fost un guvern care a
condus Parisul începând cu 28
martie și până la 28 mai 1871.
El a existat înaintea rupturii
dintre anarhiști și marxiști, și
ambele grupuri o consideră
prima preluare a puterii de
către clasa muncitoare în
timpul Revoluției Industriale.
Discuțiile privind politicile și
urmările Comunei au
contribuit la ruptura dintre
cele două curente politice.
Comuna din Paris a acționat
doar ca autoritate locală,
exercitând puterea în Paris
timp de două luni în primăvara
lui 1871. Condițiile în care s-a
format, decretele sale
controversate și sfârșitul
violent au făcut, însă, din ea
unul dintre cele mai
importante episoade politice
ale vremii.
Context[modificare | modificar
e sursă]

Distrugerea coloanei Vendôme


în timpul Comunei din Paris
(aceasta a fost una dintre
fotografiile utilizate apoi
pentru a identifica şi executa
comunarzi)
Comuna a fost rezultatul unei
revolte din Paris după
înfrângerea Franței în războiul
franco-prusac, revoltă
declanșată în principal din
cauza dezastrului suferit în
război și din cauza crescândei
nemulțumiri în rândul
muncitorilor
[1]
francezi. Aceasta se remarcă
de la primele revolte
muncitorești, revoltele
canuților din Lyon și Paris din
[2]
anii 1830 (canuții erau
mătăsari lyonezi).
Parizienii, mai ales muncitorii
și clasa de mijloc, susținuseră
de mult timp ideea unei
republici democratice. O
cerință a lor era cea ca Parisul
să aibă autonomie locală și
propriul său consiliu local ales,
un drept de care beneficiau
orașele franceze mai mici, dar
nu și Parisul, deoarece
guvernul național se temea de
nesupunerea populației
capitalei. O altă dorință
asociată, dar mai puțin
articulată, era cea pentru un
mod mai „drept” de gestionare
a economiei, dorință rezumată
în chemarea populară
pentru „la république
démocratique et
sociale!” („republica
democratică și socială”)
Războiul cu Prusia, inițiat
de Napoleon al III-lea în iulie
1870, a devenit un dezastru
pentru Franța, iar în
septembrie deja Parisul era
asediat. Prăpastia dintre
bogați și săraci în capitală se
lărgise în anii precedenți, după
care penuriile de hrană,
eșecurile militare și în final,
bombardarea orașului de către
prusaci au contribuit la
nemulțumirea generală. În
ianuarie 1871, după patru luni
de asediu, guvernul republican
moderat de apărare națională
a cerut armistițiu cu nou-
proclamatul Imperiu German.
Germanii au cerut o intrare
triumfală în Paris. În pofida
greutăților asediului, mulți
parizieni erau categoric
împotrivă ca prusacilor (acum
în fruntea Imperiului German)
să li se permită fie și o
ocupare ceremonială a
orașului lor.
Sute de mii de parizieni erau
membri a unei miliții
înarmate, denumită „Garda
Națională”, care fusese lărgită
pentru a ajuta la apărarea
orașului. Unitățile Gărzii își
alegeau ofițerii printre care, în
cartierele muncitorești, se
numărau lideri radicali și
socialiști.
S-au luat măsuri de înființare
a unui „Comitet Central” al
Gărzii, cu republicani și
socialiști, atât pentru a apăra
Parisul de un posibil atac
german, dar și pentru a apăra
republica împotriva unei
restaurații regaliste. Alegerea
unei majorități monarhiste în
noua Adunare Națională în
februarie 1871 a făcut ca
aceste temeri să pară
plauzibile.
Populația Parisului s-a pregătit
de luptă în cazul în care
intrarea în oraș a armatei
germane va fi o provocare
suficientă. Înainte ca trupele
germane să intre în Paris,
Gărzile Naționale, ajutate de
muncitori, au reușit să mute
numeroase tunuri (pe care le
considerau proprietatea lor
deoarece fuseseră parțial
finanțate prin subscripție
publică) din calea germanilor
și să le mute în cartiere mai
„sigure”. Unul dintre
principalele astfel de „parcuri
de tunuri” a fost
dealul Montmartre. În acest
timp a fost distrus, printre alte
clădiri și Palatul Tuileries de
răsculați. Adolphe Thiers, șeful
noului guvern național
provizoriu, a realizat că în
situația instabilă de la acea
vreme, Comitetul Central al
Gărzii reprezenta un centru
alternativ de putere politică și
militară. El era îngrijorat că
muncitorii se vor înarma cu
ajutorul armelor Gărzii
Naționale și că îi vor provoca
pe germani.
Începutul și
natura[modificare | modificare
sursă]
Germanii au intrat în Paris la
scurt timp și au plecat curând
fără vreun incident, dar
Parisul a continuat să fie într-o
stare de mare agitație politică.
Proaspăt aleasa Adunare
Națională tocmai se muta de
la Bordeaux la Versailles (la
câțiva kilometri sud-vest de
Paris), după ce s-a hotărât că
în capitală este prea multă
agitație. Absența lor a creat
un vid de putere în Paris
precum și suspiciuni privind
intențiile Adunării Naționale,
dominată de o majoritate
monarhistă.Întrucât Comitetul
Central al Gărzii Naționale a
adoptat o atitudine din ce în
ce mai radicală și a câștigat
autoritate, guvernul a
considerat că nu-i poate
permite la nesfârșit să aibă
patru sute de tunuri la
dispoziție. Deci, ca prim pas,
la 18 martie 1871, Thiers a
ordonat trupelor regulate să
confiște tunurile depozitate în
Butte Montmartre și în alte
locuri din oraș. Soldații, cu
moralul scăzut, în schimb, au
fraternizat cu Gărzile
Naționale și cu localnicii.
Generalul de la
Montmartre, Claude Martin
Lecomte, despre care s-a spus
apoi că le-a ordonat să tragă
în mulțimea de civili și membri
ai Gărzilor Naționale, a fost
tras de pe cal și împușcat
împreună cu generalul
Thomas, un veteran
republican care fusese
comandant al Gărzii Naționale,
arestat și el în apropiere.
Alte unități militare s-au
alăturat rebeliunii care s-a
împrăștiat atât de repede
încât șeful guvernului, Thiers,
a ordonat evacuarea imediată
a Parisului de toate forțele
regulate, poliție, administrație
și orice fel de specialiști. El a
plecat în fruntea lor
la Versailles. Thiers a susținut
că s-a gândit la această
strategie (retragerea din Paris
pentru a înăbuși insurecția) cu
ceva timp înainte în timp ce
medita la exemplul revoluției
din 1848. Nu există, însă, vreo
dovadă că guvernul se aștepta
la această criză în momentul
în care ea s-a declanșat.
Comitetul Central al Gărzii
Naționale a devenit singurul
guvern care își exercita
puterea în Paris: a organizat
alegeri pentru Comună, ce
urmau să se țină la 26 martie.
Printre cei 92 de membri ai
„Consiliului Comunal” se
numărau mulți muncitori
calificați și profesioniști
(medici sau jurnaliști). Mulți
dintre ei erau activiști politici,
de la republicani reformiști,
mai multe tipuri de socialiști,
până la iacobini nostalgici
ai revoluției din 1789.
Liderul veteran al grupului de
revoluționari
socialiști blanquiști, Louis
Auguste Blanqui, era, în
speranța susținătorilor săi, un
potențial lider revoluționar,
dar el a fost arestat la 17
martie și a fost închis pe toată
durata existenței Comunei.
Comuna a încercat fără succes
să-l schimbe cu Mgr Darboy,
arhiepiscopul Parisului, apoi cu
cei 74 de ostatici pe care îi
deținea, dar Thiers a refuzat.
Comuna din Paris a fost
proclamată la 28 martie deși
unele districte locale încă
păstrau organizarea de pe
timpul asediului.
Măsuri
sociale[modificare | modificar
e sursă]
Comuna a readoptat
calendarul republican și a
utilizat drapelul roșu socialist
în locul tricolorului republican.
În 1848, în timpul celei de a
Doua Republici, radicalii și
socialiștii adoptaseră și ei
drapelul roșu pentru a se
delimita de republicanii
moderați; similar cu
adoptarea distincției simbolice
adoptate de mișcarea
girondină moderat-liberală în
timpul revoluției din 1789.
În ciuda diferendelor interne,
Consiliul a început în forță,
organizând serviciile publice
esențiale pentru un oraș de
două milioane de locuitori. A
ajuns la un consens și privind
anumite politici ce tindeau
către o democrație socială
progresistă, seculară, cu un
caracter puternic democratic,
nu spre o revoluție socială.
Deoarece Comuna a rezistat în
total doar șaizeci de zile, doar
câteva decrete au fost chiar
aplicate. Printre acestea se
numărau:
separarea bisericii de stat;
 abolirea muncii pe timp de
noapte în sutele de brutării din
Paris;
 acordarea de pensii
concubinelor necăsătorite și
copiilor membrilor Gărzii
Naționale uciși la datorie;
 libera returnare de către
casele de amanet a uneltelor
muncitorilor și a obiectelor
casnice în valoare de până la
20 de franci, luate în timpul
asediului;
 amânarea datoriilor
comerciale și abolirea
dobânzii;
 dreptul angajaților de a prelua
și de a conduce o
întreprindere în cazul în care
este abandonată de
proprietar; Comuna a
recunoscut totuși, dreptul la
compensație proprietarului
anterior.
Decretele au separat biserica
de stat, au naționalizat
proprietățile bisericești și au
eliminat practica religiei în
școli. După căderea Comunei,
separația bisericii de stat,
denumită laïcité, a reintrat în
legislația franceză abia în
1880-81 în timpul celei de a
Treia Republici odată cu
adoptarea legilor Jules Ferry și
a legii separației dintre
biserică și stat din 1905.
Bisericile au primit dreptul de
a-și continua activitatea
religioasă doar cu condiția de
a ține ușile deschise seara
pentru întruniri publice.
Împreună cu străzile
și cafenelele, bisericile au
devenit centre ale dezbaterilor
și activităților politice.
Inițiative
feministe[modificare | modifi
care sursă]
Unele femei au organizat o
mișcare feministă, pe baza
mișcărilor anterioare din 1789
și 1848. Astfel, Nathalie
Lemel, o legătoare de cărți
socialistă, și Élisabeth
Dmitrieff, o tânără rusoaică
exilată, membră a secțiunii
ruse a Primei Internaționale,
au înființat Union des femmes
pour la défense de Paris et les
soins aux blessés („Uniunea
Femeilor pentru Apărarea
Parisului și Îngrijirea
Răniților”) la 11 aprilie 1871.
Scriitoarea feministă André
Léo, prietenă cu Paule Minck,
a fost și ea activă în Uniunea
Femeilor. Crezând că lupta lor
împotriva patriarhatului poate
fi efectuată doar printr-o luptă
globală
împotriva capitalismului,
asociația a cerut egalitatea
între sexe, salarii egale pentru
femei, dreptul de divorț
pentru femei, dreptul la
educație laică și profesională
pentru fete. Au cerut și
suprimarea distincției între
femeile măritate și concubine,
precum și între copiii legitimi
și cei nelegitimi. Ei au susținut
abolirea prostituției (obținând
închiderea caselor de
toleranță, bordeluri legale).
Uniunea Femeilor a participat
și la mai multe comisii
municipale și a organizat
ateliere
[3]
cooperative. Împreună
cu Eugène Varlin, Nathalie Le
Mel a înființat restaurantul
cooperatist La Marmite, și apoi
a luptat pe baricade în timpul
[4]
Săptămânii Însângerate.
Paule Minck a deschis o școală
gratuită în biserica Saint
Pierre de Montmartre și Club
Saint-
[4]
Sulpice. Rusoaica, Anne
Jaclard, care a refuzat să se
căsătorească
cu Dostoievski devenind în
final soția activistului
blanquist Victor Jaclard, a
înființat ziarul La
Sociale împreună cu André
Léo. Și ea a fost membră
a Comité de vigilance de
Montmartre, împreună
cu Louise Michel și Paule
Minck, precum și cu secțiunea
rusă a Primei
Internaționale. Victorine
Brocher, apropiată de activiștii
Internaționalei, fondatoare a
unei brutării cooperatiste în
1867, a luptat și ea în timpul
Comunei și al Săptămânii
[4]
Însângerate.
Figuri celebre, ca Louise
Michel, „Fecioara Roșie din
Montmartre”, care s-au
alăturat Gărzii Naționale și
care avea să fie trimisă apoi
în Noua Caledonie, au
simbolizat participarea activă
a unui mic număr de femei la
insurecție. Un batalion de
femei al Gărzii Naționale a
apărat Place Blanche în timpul
represiunii.
Organizații
locale[modificare | modificare
sursă]
Liderii Comunei au avut în
permanență de lucru. Membrii
Consiliului (care nu erau
„reprezentanți” ci delegați,
supuși teoretic rechemării
imediate de către alegătorii
lor) trebuia să efectueze
numeroase funcțiuni
executive, militare și
legislative. Numeroasele
organizații ad hoc înființate pe
timpul asediului la nivel de
cartier pentru a rezolva
problemele sociale (de
exemplu, cantine și puncte de
prim ajutor) au continuat să
funcționeze în timpul
Comunei.
Paris, 29 mai 1871
În același timp, aceste adunări
locale aveau propriile lor
scopuri, de regulă sub
îndrumarea muncitorilor locali.
În pofida reformismului
Consiliului Comunei,
compoziția Comunei ca întreg
era mult mai revoluționară.
Printre facțiunile revoluționare
se
numărau proudhoniștii (precur
sori ai anarhismului), membri
ai grupărilor socialiste
internaționale, blanquiști și
republicani mai libertarieni. De
atunci, Comuna din Paris este
sărbătorită de anarhiști și
de marxiști, din cauza
varietății de subcurente ale ei,
marelui grad de control al
muncitorilor, și a remarcabilei
cooperări între diferiți
revoluționari.
De exemplu,
e
în III arrondissement,
materiale școlare au fost
oferite gratuit, trei școli
parohiale au fost laicizate și s-
a înființat un orfelinat.
e
În XX arrondissement,
școlarilor li s-a dat
îmbrăcăminte și hrană. Au fost
multe exemple similare, dar
un ingredient vital pentru
relativul succes al Comunei, în
acest moment, a fost inițiativa
numeroșilor muncitori care au
reușit să-și asume
responsabilitățile
administratorilor și
specialiștilor înlăturați de
Thiers.
După doar o săptămână,
Comuna a fost atacată de
elemente ale armatei (inclusiv
foști prizonieri de război
eliberați de germani), fiind
întărită în ritm rapid la
Versailles.
Asaltul[modificare | modificare
sursă]
Garda Națională a început
ciocnirile cu armata regulată
de la Versailles la 2 aprilie.
Niciuna din părți nu încerca să
declanșeze un mare război
civil, dar niciuna nu era
dispusă să negocieze.
Suburbia Courbevoie a fost
ocupată de forțele guvernului
la 2 aprilie, și o tentativă
întârziată a forțelor Comunei
de a mărșălui asupra
Versailles-ului la 3 aprilie a
eșuat. Apărarea și
supraviețuirea au devenit
esențiale, iar conducerea
Comunei a depus un efort
hotărât de a transforma Garda
Națională într-o forță
defensivă eficientă.
Comunitatea de refugiați
politici și exilați din Paris a
oferit și ea ajutor: unul din ei,
fostul ofițer și naționalist
polonez Jarosław Dąbrowski,
avea să fie cel mai bun
general al Comunei. Consiliul
era un mare promotor al
internaționalismului și, în
numele frăției, coloana
Vendôme, ridicată în cinstea
victoriilor lui Napoleon I, și
considerată de Comună un
monument al șovinismului și
bonapartismului, a fost
dărâmată.
În străinătate, au existat
mitinguri și mesaje de
susținere din partea
sindicatelor și organizațiilor
socialiste, inclusiv din
Germania. Orice speranță de
ajutor serios din partea altor
orașe franceze a fost, însă, în
curând, îndepărtată. Thiers și
miniștrii săi de la Versailles au
reușit să împiedice aproape
orice fel de informație să iasă
din Paris; în Franța provincială
și rurală a existat mereu o
atitudine sceptică față de
activitățile din metropolă.
Mișcările
din Narbonne, Limoges și Mars
eille au fost înăbușite rapid.
Pe măsură ce situația se
deteriora, o parte a Consiliului
a votat (în ciuda opoziției
legătorului de cărți Eugène
Varlin, ascociat al lui Mihail
Bakunin și corespondent al
lui Karl Marx, precum și a
altor radicali) înființarea unui
„Comitet de Siguranță
Publică”, după modelul
organismului iacobin cu
același nume, înființat în
1792. Puterile sale erau
teoretic largi, dar în practică a
fost ineficient.
În lunile aprilie și mai, forțele
guvernamentale, din ce în ce
mai numeroase - Prusia
eliberând prizonierii francezi
pentru a susține guvernul
Thiers - au asediat orașul,
împingând Gărzile Naționale
înapoi. La 21 mai, o poartă din
vestul zidului Parisului s-a
deschis, iar trupele versailleze
au început recucerirea
orașului. Ele au ocupat la
început districtele vestice, mai
prospere, unde au fost
binevenite pentru locuitorii
care nu părăsiseră Parisul
după armistițiu. Se pare că un
spion al guvernului Thiers a
găsit poarta neocupată și a
dat semnal versaillezilor.
Puternicele loialități locale
care fuseseră o trăsătură
pozitivă a Comunei au devenit
acum un dezavantaj: în locul
unei ofensive de ansamblu,
fiecare cartier s-a luptat cu
disperare pentru
supraviețuirea sa, ele fiind
învinse pe rând. Rețelele de
străzi înguste care făcuseră
orașul impenetrabil în timpul
revoluțiilor pariziene fuseseră
acum înlocuite de bulevarde
largi în timpul renovării lui
Haussmann. Versaillezii s-au
bucurat de o comandă
centralizată și de superioritate
numerică. Ei știau acum tactici
de lupte de stradă, și au
trecut rapid prin zidurile de
case, înconjurând baricadele
comunarzilor. Doar acolo unde
Haussmann lăsase spații și
străzi largi, ei au putut fi
întârziați de focul apărătorilor.
În timpul asaltului, trupele
guvernamentale au fost
responsabile de uciderea
Gărzilor Naționale și a civililor:
numeroși prizonieri prinși cu
arme în posesie, sau care
fuseseră bănuiți că au luptat,
au fost împușcați pe loc.
Harta asaltului din aprilie–mai
asupra Comunei din Paris
Comuna adoptase un „decret
privind ostaticii” la 5 aprilie
1871, conform căruia orice
complice al Versailles-ului va
deveni „ostatic al poporului
parizian”. La articolul 5 se
stipula că execuția de către
Versailles a oricărui prizonier
de război sau partizan al
guvernului Comunei din Paris
va fi urmată pe loc de
execuția unui număr triplu de
ostatici. Acest decret nu a
fost, însă, aplicat. Comuna a
încercat de mai multe ori să-l
schimbe pe Mgr Darboy,
arhiepiscopul Parisului, cu
Auguste Blanqui, dar Thiers a
refuzat, iar secretarul său
personal, Jules Barthélemy-
Saint-Hilaire, a declarat:
„Ostaticii! Ostaticii! păcat de
ei (tant pis pour eux!)”.
În cele din urmă, în timpul
Săptămânii Însângerate și a
execuțiilor efectuate de
trupele de la
Versailles, Théophile Ferré a
semnat ordinul de execuție
pentru 6 ostatici (inclusiv Mgr
Darboy), care au fost
împușcați la 24 mai în
închisoarea la
Roquette. Auguste Vermorel a
declarat ironic: „Ce treabă
bună! Acum am pierdut
singura noastră șansă de a
opri vărsarea de sânge.” Ferré
a fost și el apoi executat de
[5][6]
soldații lui Thiers.
La Semaine Sanglante

Cea mai dură rezistență a


venit din cartierele
muncitorești din estul
orașului, unde luptele au
continuat în etapele
următoare ale săptămânii de
lupte de stradă denumită La
Semaine
Sanglante („Săptămâna
Însângerată”). Până la 27 mai
mai rămăseseră doar câteva
grupuri de rezistență, în
cartierele sărace din estul
Parisului, Belleville și Ménilmo
ntant. Luptele au luat sfârșit
în după-amiaza și seara zilei
de 28 mai. Conform unor
legende, ultima baricadă a
fost în rue Ramponeau din
Belleville.
Mareșalul MacMahon a emis o
proclamație: „Locuitorilor
Parisului. Armata franceză a
venit să vă salveze. Parisul a
fost eliberat! La ora 4 soldații
noștri au cucerit ultima poziție
insurgentă. Astăzi, luptele au
luat sfârșit. Ordinea, munca și
siguranța vor renaște.”
Represaliile au început cu
toată forța. Susținerea în orice
fel a Comunei a devenit o
crimă politică, de care mii de
oameni puteau fi, și au și fost,
acuzați. Unii dintre comunarzi
au fost împușcați în locul
denumit astăzi „zidul
comunarzilor” din cimitirul
Père Lachaise în timp ce alte
mii de oameni au fost judecați
de curți marțiale, mulți fiind
împușcați. Printre locurile unor
masacre celebre se numără
Grădinile Luxembourg și
cazarma Lobau, din spatele
Hôtel de Ville. Aproape 40.000
de oameni au fost duși cu
forța la Versailles pentru
judecată. Multe zile, coloane
nesfârșite de bărbați, femei și
copii au fost mânate la
închisorile temporare de la
Versailles. Ulterior, 12.500 de
oameni au fost judecați, dintre
care circa 10.000 au fost
găsiți vinovați: 23 de oameni
au fost executați; mulți au
fost condamnați la închisoare;
4.000 au fost deportați pe
viață în Noua Caledonie.
Numărul celor uciși în La
Semaine Sanglante nu poate fi
stabilit cu siguranță, fiind
estimat la circa 10.000–
50.000. Conform lui Benedict
Anderson, „7.500 au fost
închiși sau deportați” și „cam
[7]
20.000 executați”.
Unul dintre generalii care au
condus contraatacul ce l-a
avut în frunte pe Thiers a
fost marchizul de
Galliffet, fusilleur de la
Commune care apoi a fost
ministru de război în Guvernul
de Apărare Republicană al
lui Waldeck-Rousseau la
începutul secolului al XX-lea
(împreună cu socialistul
independent Alexandre
Millerand).
Conform lui Alfred Cobban,
30.000 de oameni au murit,
poate chiar 50.000 au fost
executați sau închiși și 7.000
au fost exilați în Noua
[8]
Caledonie. Mii de alți oameni
- printre care liderii Comunei -
au reușit să fugă în Belgia,
Regatul Unit (unde au ajuns
3.000-4.000 de refugiați),
Italia, Spania și Statele Unite.
Ultimii exilați au fost
amnistiați în 1880. Unii au
avut roluri importante în viața
politică ulterioară, fiind
consilieri locali ai Parisului,
deputați sau senatori.
În 1872, s-au adoptat legi
dure care au împiedicat
stânga să se
[7]
organizeze. Pentru cei
închiși, a fost o amnistie
generală în 1880, cu excepția
celor condamnați pentru omor
sau incendiere. Parisul a
rămas sub lege marțială timp
de cinci ani.
România s-a umplut, în
ultimii ani, de graffiti-uri
care revendică adevărul
istoric că Basarabia e
România. În replică, la
unul dintre primele
evenimente care a
participat în calitate de
reprezentant al Chişinăului
la Bucureşti, actualul
ambasador al Republicii
Moldova, E. S. dl Mihai
Gribincea, atrăgea atenţia,
pe bună dreptate,
că Republica Moldova nu
(mai) e Basarabia. Cu alte
cuvinte, că problematica ei
este, după 47 de ani în
ghearele URSS, mult mai
complicată, şi demografic,
şi social, şi cultural, decât
era cea a Basarabiei, în
1918. Tot aşa trebuie să
spunem, însă, şi că
Republica Moldova nu e
Moldova. Concret, Moldova
este o regiune istorică a
României, cu o statalitate
neîntreruptă începând din
1359 şi care, de bună voie
şi nesilită de nimeni, într-
un larg consens popular, a
ales să se unească în 1859
cu Muntenia, formând
România. Moldova a făcut
dintotdeauna parte din
spaţiul cultural românesc,
primii ei scriitori afirmând,
negru pe alb, latinitatea
limbii şi a originii şi
unitatea poporului român,
alcătuind, în Evul Mediu (ca
şi alte state europene:
Germania, Italia, Spania),
trei principate. Republica
Moldova există pe harta
lumii începând din 31
august 1991. Ea este
formată dintr-o parte din
fosta provincie românească
Basarabia (sudul acesteia
face acum parte din
Ucraina) şi o parte dintr-un
teritoriu ucrainean, în care
românii sunt şi au fost
dintotdeauna în minoritate
(aşa-zisa Transnistrie).
Nici în perioada ţaristă, nici
în perioada sovietică,
actualul teritoriu al
Republicii Moldova nu a
avut o existenţă de sine-
stătătoare: nu a avut
suveranitate, nu a semnat
acorduri şi tratate şi nu a
fost recunoscut ca stat de
către comunitatea
internaţională. Nici în
versiunea subversivă
„transnistreană”, numită
Republica Autonomă
Sovietică Socialistă
Moldovenească, întemeiată
în 1924 pe teritoriul
Ucrainei, nici în cea
întemeiată după raptul din
august 1944, pe teritoriul
Basarabiei româneşti,
entitatea statală numită,
după declararea
independenţei, în1991,
Republica Moldova, nu a
avut existenţă politică de
sine-stătătoare. „Tradiţia”
acestei statalităţi nu e alta
decât raptul sovietic din
1944, iar raţiunea
existenţei ei este – ca şi în
cazul Irlandei de Nord sau
a Republicii Turce a
Ciprului de Nord – una
strict geopolitică. Fără
legătură cu faptul că
majoritatea populaţiei
republicii este românească
şi vorbeşte româneşte, iar
spaţiul ei cultural este
parte integrantă a spaţiului
cultural românesc. Oricine
a trecut prin şcoală – chiar
şi plagiatorul Igor Dodon –
ştie că nu se poate face o
materie de studiu, nici
măcar pentru un an, dintr-
o „istorie” contemporană,
care nu numără decât 26
de ani, şi aceştia, foarte
proşti. Nu-mi închipui, prin
urmare, că la asta s-a
referit Dodon, atunci când
a cerut să fie înlocuită
actuala materie, Istoria
românilor, cu Istoria
Moldovei. Nu. Preşedintele-
plagiator vrea să introducă
falsul sovietic al unei
„istorii” care să-şi
însuşească şi să falsifice
însăşi istoria României. O
istorie în care, conform
tezelor celor mai
retrograde ale propagandei
staliniste – neacceptate
nici de către savanţii ruşi –
să se suţină din nou
invenţia unui „popor
moldovenesc”, a unei
„limbi moldoveneşti” şi,
mai ales, ideea „statului
artificial” numit România.
Nu avem dreptul să
permitem ca o ficţiune
sovietică, deja anacronică,
să ne batjocorească istoria.
Cred, fireşte, că guvernul
Filip nu va da curs acestei
cereri. Nu numai pentru că
în componenţa majorităţii
se află încă Partidul
Liberal, care, în lipsă de
alte virtuţi, este măcar
unionist. Şi, dacă acceptă
una ca asta, se auto-
desfiinţează. Ci şi pentru că
nu pentru asta l-a ales
Plahotniuc pe Dodon. Cu
vastele sale conexiuni
subterane din România,
Plahotniuc ştie că
substituirea istoriei
adevărate cu falsul sovietic
ar reprezenta o „linie
roşie” care, odată trecută,
l-ar face să-şi piardă
complet legăturile
româneşti, atât de
profitabile. Dar, dacă prin
absurd s-ar întâmpla una
ca asta, cred că ar fi cazul
ca România să intervină
viguros, aşa cum Grecia, de
pildă, a intervenit atunci
când o fostă republică
iugoslavă, cu o majoritate
slavo-albaneză fără
legătură cu lumea
helenistică, a vrut să-şi
însuşească denumirea
istorică grecească de
Macedonia. Nu avem
dreptul să permitem ca o
ficţiune sovietică, deja
anacronică, să ne
batjocorească istoria.
Republica Moldova nu e
Moldova, ci un stat încropit
din petice de Moldova şi
Ucraina, conform unei
logici staliniste
condamnate în 1989. Mai
ales că finalitatea
demersului nu este de-
românizarea basarabenilor.
Ci acreditarea ideii, de
sorginte panslavistă şi cu
bătaie mult mai lungă, că
România e un stat
artificial.

A lack of ideological
diversity is killing social
research
Without more conservative
perspectives in the academy,
lawmakers will increasingly
ignore and potentially defund
social science, says Musa al-
Gharbi
It is widely believed that the
proliferation of education,
science and technology will
help usher in a more rational,
peaceful and prosperous age.
Adherents see universities as
the primary incubators of that
better tomorrow, helping our
best and brightest to hone the
character, skills and
knowledge to solve the world’s
ills through reasoned, civil
debate.
However, contemporary
research in the cognitive and
behavioural sciences suggests
a much bleaker picture. For
instance, rather than serving
as an objective base on which
agreements can be built,
evoking scientific
studies or statistics in the
context of sociopolitical
arguments tends to further
polarise interlocutors. Both
conservatives and progressive
s politicise science and
evaluate its findings on an
ideological basis, exaggerating
conclusions when convenient
while finding ways to ignore,
discredit, defund or suppress
research that threatens their
identity or perceived interests.

You’d never hire a


behaviourist? At least be
honest about it
READ MORE
Rather than contributing to
open-mindedness or
intellectual humility,
greater cognitive
sophistication or knowledge of
ten renders
people less flexible in their
beliefs by enhancing their
abilities to critique and dismiss
challenges, or advance
counter-arguments,
regardless of “the facts”.
That is, if one wanted to
create an environment that
actually promoted closed-
mindedness and dogmatism,
contemporary research
suggests the following
prescription: consolidate
society’s most intelligent,
knowledgeable and
charismatic people, at a time
in their lives when their
identities are just taking
shape, in a competitive
environment focused largely
on the sciences. In other
words, set up a university.
Perhaps, then, it should not
be surprising that the long
leftward trajectory of US
institutions of higher learning
seems to have culminated in
the almost complete absence
of
conservative faculty, students
and perspectives from many
fields, while dissent from
progressive ideology is met
with
increasing sanctions and scan
dal, from which even historical
figures are not immune.
However you may feel about
these developments from a
moral or political stance, they
are harmful for the practice
and profession of science –
especially the social and
behavioural sciences.
One of the primary reasons
that universities seek to
recruit faculty and students
from a variety of gender,
sexual, ethnic, economic and
other groups is to enhance
viewpoint diversity. The idea
is that integrating the unique
life experiences, influences
and perspectives of under-
represented populations can
enrich learning and research.
In other words, it is cognitive
and ideological variation that
gives substance to other
forms of diversity on campus.
The work of trying to
understand, accommodate,
contest or reconcile across
different languages, cultures,
disciplines and priorities, while
often frustrating and
exhausting, is precisely
how the benefits of diversity
are realised. Substantive
diversity will generate
contradictions and conflicts.
It will challenge people –
minority or otherwise – and
make them uncomfortable.
But it will ultimately produce
stronger research and better
scholars.
By contrast, too much
cognitive and ideological
homogeneity in a field creates
a host of epistemological
problems. Methodological
weaknesses, gaps in research,
errors and problematic
assumptions can all be
overlooked because the
results of a study comport
with what reviewers want to
believe (contributing to
the reproducibility crisis,
which is especially pronounced
in the social and behavioural
sciences). Important lines of
study are never even
undertaken because
antecedent commitments
blind researchers to their
value. And research that
seems to threaten the
prevailing consensus is often
subject to unfair scrutiny by
peer reviewers, making it
difficult to publish.
Institutionalised bias
adversely and unjustly affects
careers, too. When students
perceive ideological
differences between
themselves and their
professors, they tend to give
lower ratings in course
evaluations. Defying a
department’s prevailing
ideological consensus can also
harm scholars with regard
to hiring and promotion. As a
result, conservatives often feel
compelled to conceal their
political leanings and limit
their exploration of
controversial topics until they
receive tenure – which less
than one-third of US faculty
possess.
Republicans now control the
presidency, both house of
Congress and most state
legislatures and
governorships. Yet, when it
comes to crafting policy,
conservative lawmakers tend
to confine their attention to
economists, whose field more
closely approaches political
parity (exhibiting a mere 4:1
progressive bias).
Increasingly, they circumvent
academics altogether, in
favour of the thinktanks that
have become repositories for
right-leaning intellectuals
alienated from the academy.
Given that more than 90 per
cent of sociology faculty lean
towards the progressive, there
is virtually no incentive for
conservative lawmakers to
consult their research. Indeed,
there is every incentive to
defund it: hence the
aggressive Republican-
led campaigns to cut
government support of post-
secondary education,
especially for the humanities
and social sciences.
Meanwhile, private
universities designed to
explicitly promote
conservative ideologies are
seeing a surge in donations
and enrolments.
The fact that many US
universities are so out of step
with broader society is also
contributing to declining public
confidence in them – and a
growing inability among social
researchers to relate to
ordinary people, undermining
their capacity to understand
phenomena, predict trends or
craft effective interventions.
So the ideological
homogeneity of contemporary
academic institutions poses an
existential threat to the
integrity, credibility, utility
and even viability of their
social research. It is
imperative that researchers
better engage with
conservative thought, and
reach out to a polity that
tends to be far more
conservative than they are.
How teaching philosophy
could help
combat extremism
Young people today are
constantly at risk of
indoctrination – whether
deliberate or inadvertent. This
can be by advertisers,
politicians, religious
extremists or the media – and
can make it hard for young
people to get a handle on the
world around them.
But in this age of
contradictory images and
constant messages, I believe
the teaching of philosophy can
help young people think for
themselves, challenge
misinformation and resist
attempts to indoctrinate them.
This concept was touched
upon by the British Council in
its 2015 working paper which
concluded:
Young people need to be
taught how to think to
immunise their minds against
ideologies that seek to teach
them what to think.
The Department for
Education’s own research in
2010 also suggested a link
between philosophy for
children and protection
against indoctrination.
This is beacuse the teaching
and study of philosophy can
work towards these goals in
an inclusive way. Whereas the
government’s Prevent
programme – which aims to
stop young people turning to
extremism – has been
criticised by some for
being divisive and “leading to
a breakdown of trust in
schools and colleges”.
Misinformation
The questioning and good
reasoning fostered by
philosophy are not just
defences against specific
attempts at indoctrination.
Indeed, in a world where
the deliberate spreading of
misinformation is
commonplace, and the
phrases “post-truth” and
“alternative facts” appear with
disturbing frequency, it is vital
that schools do all they can to
help young people analyse
and reflect on what they hear.
This should be done with
clarity and precision,
encouraging young people to
make decisions based on
rigorous arguments and
examined evidence.
Philosophy can give young
people the skills and
confidence, not only to
question and challenge
purported facts but also to see
through the current attempts
in some quarters to discredit
the very notions of fact, truth
and expertise.
Analysing philosophical
theories of what constitutes
“reality” may also help young
people to better understand
the nature of virtual reality –
making them better prepared
to negotiate social media.
There is also the fact that
freedom of expression and
open debate are essential
components of liberal
democracy. And informed and
well-reasoned free speech and
debate among the current and
future electorate is likely to
improve the health of a
democracy. It is also likely to
improve the quality of service
provided by a democracy’s
politicians and public
administrators.
Good philosophical practice
also encourages listening
skills. And it allows us to
understand the points of view
of people whose backgrounds
and values may be very
different from our own.
Ultimately, philosophy can
help to foster empathy.
A flourishing life
Philosophy, with it’s rich
history of arguments and
ideas allows young people to
reflect on what constitutes a
flourishing life – for both
individuals and communities.
A life in which potential is
realised in a way that benefits
all. The techniques of
reasoning that philosophy
offers can help students to
work out what needs to be
done and to make ideas into
reality.
The enjoyable and stimulating
study and practice of
philosophy can in itself be an
important component of a
flourishing life. The years we
spend in school are not just a
preparation for adulthood –
crucial though that is. These
years can and should also be
fulfilling in themselves and
philosophy can play an
important role here.
The current state of the world
is undeniably complex and
turbulent. And philosophy can
give young people sustaining
goals to hang on to in these
uncertain times. It can also
help to provide them with the
mental agility and clarity of
thinking such times require.
The call for more philosophy
in our education system –
including the introduction of a
GCSE – is one that we would
be very wise to heed.
ЮРИЙ АПРЕСЯН: «БОЛЕЕ
СИЛЬНОЙ ЛИНГВИСТИКИ,
ЧЕМ НАША, НЕТ НИ В
ОДНОЙ ДРУГОЙ СТРАНЕ»
14.03.2017 № 224 c.6–
7 Юрий Апресян; Михаил
Гельфанд, Ирина
Левонтина Наука и
общество 4
комментария 18101 просм.,
247 — за сегодня
Распечатать статью
Юрий Дереникович
Апресян — академик РАН,
гл. науч. сотр. лаборатории
компьютерной лингвистики
Института проблем передачи
информации им. А. А.
Харкевича Российской
академии наук (ИППИ РАН).
В отличие от предыдущих
выпусков «Математических
прогулок», вопросы, по
просьбе профессора
Апресяна, были составлены
и заданы в письменном виде.
Вопросы
подготовили Михаил Гельф
анд и Ирина Левонтина.
(Окончание. Начало в ТрВ-
Наука № 223 от 28 февраля
2017 года)
О синтаксических
структурах как об
аксиомах в логических
исчислениях и о месте
российской лингвистики в
общемировом контексте
— Чем объяснить влияние
Хомского на развитие
лингвистики? Насколько
плодотворна его
концепция и в чем она
состоит? Есть ли в ней
что-то полезное для
современной
лингвистики?
— Работа Ноама Хомского
«Syntactic structures»,
известная также под именем
«трансформационной
грамматики», была
опубликована в 1957 году и
вышла в русском переводе в
1962-м. Это было время
радикального
преобразования
традиционной
лингвистической парадигмы,
во многом стимулированного
революцией в технологиях, в
частности появлением
компьютеров. Секрет
влияния Хомского
объясняется тем, что он
появился в нужное время в
нужном месте.
Надо сказать, что по
образованию Н. Хомский не
лингвист, а логик, и главные
идеи «Синтаксических
структур» выросли именно
из этого источника. Он
исходил из того, что в языке
есть некоторый базис —
конечный набор простейших
синтаксических структур
(как набор аксиом в
логических исчислениях) и
некоторые правила их
преобразования —
трансформации (как правила
вывода в логических
исчислениях). С помощью
трансформаций из конечного
набора простейших
синтаксических структур
порождается бесконечное
множество более сложных
структур. После заполнения
узлов в исходных
синтаксических структурах
или в их трансформах
конкретными словами
получаются реальные
предложения языка.
Хотя эти идеи сами по себе
не кажутся мне ни особенно
глубокими, ни — что гораздо
важнее — адекватно
описывающими синтаксис
естественных языков или
процесс порождения
высказываний, нельзя не
признать, что на
синхроническую лингвистику
они оказали большое и в
целом плодотворное
влияние. В частности, под
воздействием этих идей
расширился ее
экспериментальный
инструментарий, а сама она
стала заметно строже.
Добавлю, что гораздо более
глубокая модель «Смысл ↔
Текст» Игоря Мельчука,
появившаяся на той же
волне и приблизительно в то
же самое время, оказала
меньшее влияние на
развитие мировой
лингвистики именно потому,
что возникла в другом месте.
— Мы обязательно хотели
бы спросить о месте
российской лингвистики в
общемировом контексте.
Дело в том, что сейчас,
когда говорят о
российской науке, вопрос
часто ставят так: мол,
насколько сильно мы
отстаем от мирового
уровня, есть ли у нас
шанс догнать и т. д.
Однако применительно к
лингвистике всё, кажется,
обстоит несколько иначе?
По крайней мере, есть
некоторые направления,
где говорить об
отставании не
приходится. Или это не
так?
— Я считаю, что более
сильной лингвистики, чем
наша, нет ни в одной другой
стране. Достаточно назвать
— без дальнейших
комментариев — такие
имена, как Вяч. Вс. Иванов и
В. Н. Топоров; В. А. Дыбо и
В. М. Иллич-Свитыч; А. А.
Зализняк и И. А. Мельчук; Т.
В. Булыгина и Е. В.
Падучева; такие
лингвистические школы, как
этнолингвистическая школа
Н. И. и С. М. Толстых,
ностратическая школа С. А.
Старостина, школа
лексической типологии Е. В.
Рахилиной, Московская
типологическая
школа А. Е. Кибрика и В. А.
Плунгяна, петербургская
типологическая школа А. А.
Холодовича и В. С.
Храковского, Московская
семантическая школа,
Тартуская семиотическая
школа Ю. М. Лотмана
(последняя, правда, скорее
общефилологическая, чем
чисто лингвистическая);
наконец, такие области
лингвистики, как
этимология, где, по-
видимому, нескоро появятся
фигуры масштаба О. Н.
Трубачёва.
Жаль, что наша лингвистика
не пользуется в мире
влиянием, соответствующим
ее силе. Причина, по-
видимому, в том, что языком
мировой науки безраздельно
стал английский язык, а мы
пишем свои работы в
основном по-русски.
О модели «Смысл ↔
Текст»
— Одна из самых ярких
страниц теоретической
лингвистики второй
половины ХХ века — это
модель «Смысл ↔ Текст».
Расскажите, пожалуйста,
о ней немного.
Развивается ли она как-то
сейчас? Как сложилась
научная судьба тех, кто
когда-то начинал эту
работу?
— Я разобью этот рассказ на
два фрагмента: первое —
строение и основные
компоненты модели, второе
— ее реализация в системе
«ЭТАП».
— Итак, первое. Строение
и основные компоненты
модели.
— Модель «Смысл ↔ Текст»
— это, по замыслу ее автора,
многоуровневая система
правил, взаимодействующих
со словарями особого типа, с
помощью которой смысл,
заданный в виде сложного
семантического графа,
преобразуется в множество
выражающих его, т. е.
синонимичных друг другу
текстов (реально —
предложений), а текст
(реально — предложение) —
в множество его
омонимичных прочтений в
виде семантических графов.
Воспроизведу два своих
старых примера образца
1980 года на обе эти темы.
Первая тема. Пусть задан
следующий смысл (в
линейной форме, потому что
здесь рисовать сложный
граф было бы
неуместно): Тот факт, что
температура атмосферного
воздуха стала меньше, чем
была в какой-то недавний
момент, был причиной того,
что черепахи перестали
жить. Ему соответствует
большое множество
синонимичных друг другу
предложений русского
языка,
например Похолодание было
причиной гибели черепах,
Черепахи погибли из-за
похолодания, Черепах
погубило похолодание, К
гибели черепах привело
похолодание, Похолодание
вызвало гибель
черепах, Черепахи
перемерли из-за
похолодания и т. п. (Здесь
опущены некоторые
тонкости, связанные с так
называемой
коммуникативной структурой
высказывания.)
Вторая тема — переход от
текста к смыслу. Возьмем
следующее предложение и
посмотрим, какие
«омонимичные» осмысления
(прочтения) оно
допускает: Сплочение
рабочих бригад вызвало
осуждение товарища
Иванова. Во-первых, то, что
бригады сплотились, могло
вызвать осуждение
чиновника Иванова. Во-
вторых, то, что бригады
сплотились, могло вызвать
осуждение не самого этого
чиновника, а какого-то его
товарища. В-третьих, то, что
кто-то осудил Иванова,
могло — например, из
солидарности с Ивановым —
вызвать сплочение рабочих
каких-то бригад. В-
четвертых, то, что кто-то
осудил не самого Иванова, а
его товарища, могло вызвать
сплочение рабочих каких-то
бригад. И т. д. В свое время
И. А. Мельчук и Л. Н.
Иорданская
проанализировали это
предложение и получили для
него 32 омонимичных
прочтения.
Оба перехода — от смысла к
тексту и от текста к смыслу
— в модели И. А. Мельчука
рассматриваются как
многоступенчатые, или
многоуровневые,
преобразования. Ниже я
коротко опишу только
первый из них, т. е. переход
от смысла к тексту.
Если отбросить некоторые
тонкости, в модели «Смысл
↔ Текст» выделяются
следующие уровни
представления
предложений: а)
семантический (подлежащий
выражению смысл имеет вид
семантического графа); б)
глубинно-синтаксический
(дерево зависимостей, в
котором пары узлов связаны
одним из десятка
универсальных
синтаксических отношений,
а в узлах стоят слова
естественного языка или
фиктивные слова-смыслы);
в) поверхностно-
синтаксический (дерево
зависимостей, в котором
пары узлов связаны одним
из 50–60 специфичных для
данного языка
синтаксических отношений,
а в узлах стоят только слова
этого естественного языка);
г) глубинно-
морфологический (линейно
упорядоченная
последовательность слов с
приписанными им
грамматическими
характеристиками); д)
поверхностно-
морфологический (та же
самая последовательность,
но с заменой наборов
грамматических
характеристик реальными
окончаниями, т.е. реальное
предложение естественного
языка в орфографической
записи).
В работах самого И. А.
Мельчука была предложена
общая идея модели «Смысл
↔ Текст» и разработаны
некоторые ее фрагменты, в
частности:
а) аппарат так называемых
лексических функций
(совместно с А. К.
Жолковским) для
представления некоторых
семантических отношений
между словами (синонимии,
антонимии и т. п.) и их
лексически ограниченной
сочетаемости (мы
говорим твердо
знать и крепко спать, но не
наоборот; оказывать
давление и производить
впечатление, но не
наоборот);
б) модель синтаксиса
английского языка
(совместно с Н. В.
Перцовым);
в) небольшой фрагмент
модели синтаксиса русского
языка (совместно с Л. Л.
Иомдиным).
Кроме того, стоит отметить:
г) новаторский «Толково-
комбинаторный словарь», в
2016 году вышедший в
Москве вторым изданием
(скорее все-таки пилотный
проект словаря, потому что
он содержит всего 203
слова, описанных, правда, с
беспрецедентной полнотой);
его авторы — большой
коллектив московских
лингвистов под
руководством И. А. Мельчука
и А. К. Жолковского; д)
четырехтомный «Dictionnaire
explicatif et combinatoire du
français contemporain»
объемом приблизительно в
500 слов (Montréal, 1984–
1999), созданный
коллективом авторов под
руководством И. А.
Мельчука; и ряд других
фрагментов, из которых
нельзя не упомянуть
классическое исследование
И. А. Мельчука
«Поверхностный синтаксис
русских числовых
выражений» (Wien, 1985 —
Sonderband 16 «Венского
славистического
альманаха»).
— И второе. Реализация
модели «Смысл ↔  Текст»
в системе «ЭТАП».
— Однажды
сформулированная, модель
«Смысл ↔ Текст» стала жить
собственной жизнью, может
быть, не всегда
согласованной с желаниями
ее автора.
Наиболее полно модель
«Смысл ↔ Текст» была
реализована в системе
«ЭТАП» — основном детище
лаборатории компьютерной
лингвистики ИППИ. Однако
началась эта работа намного
раньше — в отраслевом
институте «Информэлектро»
Министерства
электротехнической
промышленности СССР. С
1972 года в
«Информэлектро» стала
формироваться лингво-
математическая группа.
Земной поклон его
тогдашнему директору
Сергею Глебовичу Малинину,
без колебаний это
разрешившему, хотя группа
состояла почти сплошь из
«подписантов» (письма
протеста по поводу судебных
процессов над Ю. М.
Даниэлем и А. Д. Синявским,
А. И. Гинзбургом и Ю. В.
Галансковым, письма в
защиту А. Д. Сахарова и А.
И. Солженицына) или
этнически «неправильных»
личностей.
Сначала сложилась
лингвистическая группа (Ю.
Д. Апресян, И. М.
Богуславский, Л. Л. Иомдин,
Л. П. Крысин, А. В.
Лазурский, В. З. Санников),
которой было поручено
заниматься машинным
переводом. Я бы хотел особо
отметить роль двух
участников этой работы — И.
М. Богуславского, Л. Л. Иом-
дина — в определении ее
стратегии и разработке
некоторых конкретных
модулей, в частности модуля
синтаксического анализа (Л.
Л. Иомдин) и модулей
преобразования
синтаксической структуры
входного предложения в
синтаксическую структуру
выходного (И. М.
Богуславский).
Нам сразу стала ясна
ключевая роль
синтаксического компонента
будущей системы, и мы
начали горячо ее обсуждать.
Лёня Иомдин, у которого уже
был кое-какой опыт
формального описания
синтаксических структур (см.
выше), предложил вести
обсуждение предметно и
использовал для этого
переиначенную бунинскую
фразу: «По осени в
„Информэлектро“ потянулись
первые подводы с мочеными
яблоками». Обсуждения
сопровождались взрывами
такого гомерического
хохота, что в какой-то
момент они привлекли
внимание Л. Л. Цинмана,
уволенного за подписантство
из Академии им. М. В.
Фрунзе. Он был учеником
академика П. С. Новикова и
великолепно знал
математическую логику. В
какой-то момент он решил,
что с нами стоит
сотрудничать, и мы
приобрели человека, без
которого компьютерная
реализация модели была бы
невозможна.
Как было сказано выше, в
основу нашей системы была
положена теоретическая
модель И. А. Мельчука,
который приписывал ей два
свойства. Во-первых, он
считал ее формальной; во-
вторых, он считал, что она
точно моделирует языковую
деятельность человека.
Она действительно была и
до сих пор остается самой
формальной моделью языка
на «человеческом» уровне,
но не на уровне общения с
компьютером. До этого
уровня ее довел Лёня
Цинман. Он придумал
формальный язык, на
котором можно было
записывать в доступном для
компьютера виде правила
синтаксического анализа
предложений, и алгоритм
синтаксического анализа
фильтровального типа. С
помощью этого алгоритма из
первоначального —
достаточно большого —
набора гипотез о возможных
синтаксических связях слов
в предложении на основе
различных критериев
вычищались ложные
гипотезы, пока не
получалась (n — 1) гипотеза
(в дереве из n слов должно
быть на единицу меньше
синтаксических связей
между словами).
Весной 1975 года он принес
в лабораторию первый
подробный протокол
получения синтаксической
структуры предложения,
состоявшего из двадцати
слов. Распечатка протокола
(listing) занимала пять
огромных листов
приблизительно в один
квадратный метр каждый.
Здесь я испытал, пользуясь
модным словечком,
экзистенциальное
потрясение, потому что
понял, что в моей голове
процесс понимания
предложения ни при каких
обстоятельствах не может
быть столь громоздким. Это
компьютер понимает текст
алгоритмически, — он не
может понимать его иначе, а
человек прибегает к какому-
то подобию алгоритма
только в трудных случаях.
В принципе, сказанное не
отменяет того, что в
достаточно большом числе
случаев понимание и у
человека носит логический
характер: он понимает что-
то, опираясь на свои
прошлые знания, на те
знания, которыми он
располагает в момент
размышления над чем-то или
восприятия чего-то, и на
знания о том, как предмет
размышлений или
восприятия может
развиваться в дальнейшем.
Однако очень часто человек
правильно понимает что-то
при явном отсутствии
некоторых необходимых
условий для этого, т. е.
интуитивно.
На эту мысль наводит сам
язык — лучший проводник в
дебрях человеческого
сознания; конкретно я имею
в виду такие слова,
как интуиция, инсайт (от
англ.
insight), догадаться, отгадать
, разгадать, угадать и т. п.
Интересны также похожие по
смыслу на догадаться, но
конверсные ему
синтаксически
глаголы дойти, осенить и оза
рить в их метафорических
значениях: Он догадался ↔
До него дошло, И тут его
осенило <озарило>.
Из сказанного следует, что я
не вижу оснований считать
модель «Смысл ↔ Текст»
точной моделью языковой
деятельности человека.
Несмотря на это легкое
расхождение с И. А.
Мельчуком, моим очень
близким другом и нашим
общим учителем, я
продолжаю считать его
модель одним из самых
замечательных достижений
современной лингвистики.
— Как сложилась научная
судьба тех, кто когда-то
начинал эту работу?
— Полагаю, что здесь речь
идет о научной судьбе моих
друзей и товарищей по
работе, названных выше: И.
М. Богуславского, Л. Л.
Иомдина, Л. П. Крысина, А.
В. Лазурского, В. З.
Санникова и Л. Л. Цинмана.
Считаю, что хорошо
сложилась. Они по-прежнему
(кроме Л. П. Крысина, в
начале перестройки
ушедшего в Институт
русского языка) работают в
ИППИ и на жизнь не
жалуются. Это сильные,
яркие, творческие личности,
умеющие великолепно
работать и в большом
коллективе, и в одиночку,
что, по-моему,
нетривиально. При этом И.
М. Богуславский, Л. Л.
Иомдин и В. З. Санников в
своих исследованиях в
области семантики и
синтаксиса русского языка,
выходящих далеко за
пределы компьютерной
лингвистики, получили
результаты, которые можно
смело назвать
классическими.
О составлении словарей,
московских
лингвистических
семинарах и лингвистах
новой формации
— В свое время вместе с
разработкой модели
«Смысл ↔ Текст»
создавался и знаменитый
«Толково-комбинаторный
словарь». А в последние
десятилетия Вы также
занимаетесь
лексикографией (сейчас
работаете над «Активным
словарем русского
языка», до этого — над
«Новым объяснительным
словарем синонимов» и т.
д.) Тут есть какая-то
закономерность?
Кажется, что составление
словаря — такая рутинная
работа, почему же
занятия теоретической
семантикой подталкивают
лингвиста к идее создать
свой словарь?
— Я особой закономерности
здесь не вижу. Мне в жизни
выпала большая удача —
заниматься тем, что так или
иначе было мне интересно. И
лексикографией я стал
заниматься не одновременно
с моделью «Смысл ↔ Текст»,
а значительно раньше, и
даже раньше своего
знакомства с И. А.
Мельчуком (1960 год) — с
1958 года, когда я был
приглашен И. Р.
Гальпериным в авторский
коллектив «Большого англо-
русского словаря» (БАРС’а).
Двум участникам коллектива
(А. А. Санкину и мне) И. Р.
Гальперин поручил написать
инструкцию для составления
его словарных статей.
Для этого пришлось надолго
погрузиться в изучение
опыта английской и
американской
лексикографии — я в
течение целого года
ежедневно просиживал в
словарном отделе Ленинской
библиотеки по десять-
двенадцать часов. Затем
началась работа большой
группы авторов над самим
словарем, растянувшаяся
более чем на десятилетие;
первое, двухтомное издание
БАРС’а вышло в 1972 году.
В 1981 году мы приступили к
работе над расширенной до
трех томов версией этого
словаря, известной как
НБАРС («Новый большой
англо-русский словарь»). На
этот раз инструкцию писали
три автора — Э. М.
Медникова, А. В. Петрова и
я. Я хотел бы особо отметить
вклад Э. М. Медниковой и А.
В. Петровой в формирование
общей концепции словаря.
На последних этапах —
после смерти И. Р.
Гальперина в 1984 году и Э.
М. Медниковой в 1989-м —
издательство «Русский язык»
пригласило меня на роль
руководителя этой работы, а
я, считая, что для ее
завершения нужна новая
кровь, попросил включиться
в нее Л. Л. Иомдина. Он с
удовольствием на это
согласился и, кстати,
написал для вводных
материалов прекрасную
статью под названием «Как
пользоваться словарем».
НБАРС был опубликован в
1993–1994 годах, восемь раз
переиздавался и доступен в
электронном виде в составе
ресурсов Multilex, Multitran и
других электронных и
онлайн-словарей. Скоро
должно выйти исправленное
и существенно дополненное
издание словаря, соавторами
которого являются В. Ю.
Апресян и Б. Л. Иомдин —
тоже новая кровь.
Кроме этого словаря я
участвовал в качестве
соавтора и руководителя в
создании еще нескольких
словарей. Упомяну «Англо-
русский синонимический
словарь» (М., 1979),
«Русский глагол —
венгерский глагол.
Управление и сочетаемость»
(совместно с Эрной Палл,
Будапешт, 1982), «Новый
объяснительный словарь
синонимов русского языка»
(М., 2004) и особенно
дорогой для меня «Активный
словарь русского языка»,
первые два тома которого
вышли в 2014 году; сейчас
сдан в печать третий том —
до буквы «З» включительно.
Не стану говорить о
лексикографических
концепциях перечисленных
словарей — если они
интересны читателю, он
найдет нужную информацию
на этот счет во вводных
материалах к ним.
И последнее: я не считаю
составление словаря
рутинной работой, потому
что описание почти любого
слова, особенно
многозначного, таит в себе
шанс на маленькое
открытие. А тот тип
лексикографического
описания, который принят в
«Активном словаре русского
языка», с его установкой на
создание
«лексикографических
портретов» (отражающих все
личные особенности слова)
одновременно с установкой
на поиски
«лексикографических типов»
(классов слов с похожими
свойствами), открывает для
этого почти неограниченные
возможности.
— Если посмотреть на
список московских
семинаров и
конференций, на их
программы, можно
заметить, что в Москве
чрезвычайно насыщенная
лингвистическая жизнь.
Тут, кстати, можно
упомянуть и Ваш
многолетний семинар по
теоретической семантике
в ИППИ РАН (кстати,
сколько лет он уже
продолжается и сколько в
общей сложности
семинаров прошло?)
— Наш семинар по
теоретической семантике
(были у него раньше и
другие названия) существует
с 1973 года, и начался он с
большого курса лекций,
прочитанных И. А.
Мельчуком, из которого
выросла его уже
упоминавшаяся монография
«Поверхностный синтаксис
русских числовых
выражений». Всего за более
чем сорок лет работы
семинара состоялось около
600 заседаний.
— А где кроме Москвы в
России есть хорошие
лингвистические школы,
направления?
— Некоторые
лингвистические школы
были названы выше.
Разумеется, школы, в том
числе получившие мировое
признание, существуют не
только в Москве. Такова,
например, уже
упоминавшаяся
Петербургская
типологическая школа,
Тартуская семиотическая
школа Ю. М. Лотмана и ряд
других.
— Любите ли Вы
преподавать?
— В сущности, мой путь в
лингвистике начался именно
с преподавания. Я окончил
Московский педагогический
институт иностранных
языков в 1953 году, тогда же
поступил в аспирантуру, а в
1954 году был принят в штат
преподавателей факультета
английского языка.
Преподавал в этом институте
шесть лет — до перехода в
сектор структурной
лингвистики Института
русского языка Академии
наук СССР.
Структурная лингвистика в
это время была очень
популярна, и меня часто
приглашали читать курсы
лекций в университеты и
педагогические институты
Москвы, Киева, Минска,
Кишинёва, Вильнюса и
других столиц союзных
республик, а также в
Красноярск, Новосибирск,
Тверь, Ярославль и другие
города.
С конца 1960-х годов
начался период долгой
опалы. За подписание уже
упоминавшихся писем
протеста против
политических судебных
процессов конца 1960- х
годов и писем в защиту А. Д.
Сахарова и А. И.
Солженицына я в 1972 году
был уволен из Института
русского языка. В это время
почти не преподавал — мало
кто отваживался пригласить
меня. С началом
перестройки возможность
преподавать открылась
снова, меня стали
приглашать и за границу. Я
читал большие (иногда даже
семестровые) курсы лекций
в Будапеште, Вене,
Канберре, Лос-Анджелесе и
других городах и столицах
западного мира.
Преподавание любил.
— Что надо преподавать
будущим лингвистам?
— Современная лингвистика
— настолько разветвленная
научная дисциплина, что
единого ответа здесь, по-
моему, быть не может.
Подозреваю, что с
детальными ответами,
ориентированными на
специализацию будущего
лингвиста, вполне
справляются программы
преподавания
филологических
факультетов наших лучших
университетов.
Если же иметь в виду более
частный вопрос — что нужно
преподавать лингвистам
новой формации, — то на
него хорошо отвечают
программы отделения
теоретической и прикладной
лингвистики
филологического факультета
МГУ имени Ломоносова, в
составлении которых в свое
время принимал деятельное
участие Владимир Андреевич
Успенский. Об их качестве я
сужу по квалификации
выпускников отделения, из
которого вышла целая
плеяда выдающихся ученых,
проложивших новые пути во
всех областях нашей науки.
Насколько я знаю, хорошие
программы подготовки
лингвистов составлены и в
Школе лингвистики
(руководитель — Е. В.
Рахилина) Высшей школы
экономики.
România. Criza
ordonanţelor de urgenţă,
văzută de un simplu
cetăţean 22 martie 2017,
14:45 Citesc mai târziu
download pdf print article
ArticolComentarii 134
citeste totul despre:
parlamentul european
ordonanta 13 dezbatere
criza ordonantelor +19 (33
voturi) 16325 share 3
inShare 33 Live Aboneaza-
te la newsletter Abonare
Parlamentul European
Miercuri, am vorbit în
Parlamentul European
despre criza ordonanţelor
de urgenţă care a zguduit
România la acest început
de an. Dezbaterea a fost
organizată de Comisia
pentru Libertăţi Civile,
Justiţie şi Afaceri Interne
(LIBE). Iată textul. DE
ACELASI AUTOR A uzurpat
CCR atribuţiile
Parlamentului? Alibiul
Kant-Schopenhauer Arbitru
sau complice? CCR, lumina
noastră e... Preşedintele se
pregăteşte, din nou, să
greşească. Ce i-aş face
dacă a... Doamnelor şi
domnilor, Am să vă
povestesc criza
ordonanţelor de urgenţă
din România aşa cum a
trăit-o un simplu cetăţean:
eu. În acest portofel sunt
banii mei. Periodic, extrag
o parte din ei şi îi pun în
ceea ce se cheamă bugetul
public. Cui dau eu aceşti
bani? Păi îi dau aşa:
Parlamentului, Guvernului,
primarului şi unei întregi
birocraţii de stat. Dau
aceşti bani din două
motive: 1. Pentru că mă
obligă legea. Şi 2. Pentru
că am prezumţia – nu
garanţia, doar prezumţia -
că oamenii cărora le dau
aceşti bani nu îi bagă în
buzunar, ci îi
administrează corect şi în
folosul tuturor. Această
prezumţie se bazează pe
faptul că între aceşti
oameni şi banii mei stă
interpusă forţa legii. Iar
faptele prin care aceşti
bani pot, într-o formă sau
alta, să fie furaţi sunt
scrise şi pedepsite în Codul
Penal: abuz în serviciu,
mită, trafic de influenţă,
conflict de interese,
neglijenţă şi aşa mai
departe. În acest
aranjament legal şi
instituţional, îmi las liniştit
banii aici şi plec să îmi văd
de viaţa mea, ca toţi ceilalţi
contribuabili disciplinaţi.
Dar acum aproape două
luni, într-o noapte, fără
niciun fel de explicaţie
anterioară sau ulterioară,
Guvernul României a făcut
un lucru de neînchipuit.
Printr-o ordonanţă de
urgenţă, act cu putere de
lege, a frânt tocmai legea
care ne păzea banii. A
dezincriminat total
neglijenţa şi conflictul de
interese şi a dezincriminat
parţial abuzul în serviciu.
Şi mă întreb: cum vine
asta? Pe de o parte, pe
mine, contribuabil, mă
obligi - prin lege - să dau
bani la buget, iar pe de altă
parte, prin altă lege, te
arăţi indulgent şi generos
cu cei care mi-i pot fura.
Dar pe mine, cel care pun
banii, m-ai întrebat? Nu.
Puteai s-o faci? Sigur că
da. Am avut alegeri acum
mai puţin de patru luni. În
campania electorală s-a
vorbit mult despre orice,
dar absolut niciodată
despre aceste modificări -
totuşi substanţiale - ale
legii penale. Ce pot eu
înţelege de aici? Că cei
care ne-au cerut votul au
avut o agendă ascunsă, au
câştigat alegerile fără să
vorbească despre ea, şi o
pun în aplicare după ce
scrutinul a trecut. Aşa
arată capcana perfectă:
cea în care victima nu are
cum să nu intre. Şi iată, am
intrat cu toţii. Capcana a
fost pregătită din timp cu o
avalanşă de adevăruri
alternative, de ştiri false şi
de spaime inventate,
menite să construiască
pseudo-justificări. Dar la
întrebarea simplă şi
legitimă „De ce aţi făcut
asta?”, singurul răspuns pe
care l-am primit a sunat în
felul următor: „Pentru că
aşa a vrut Guvernul. Altă
întrebare!”. Răspunsul
acesta a intrat deja în
folclor, căci un nefericit de
ministru l-a repetat, în
aceeaşi conferinţă de
presă, de 24 de ori. Cum să
mai rămâi calm? Aşa că o
mulţime de români s-au
dovedit imuni la
manipulări, au înţeles
exact ce li se pregăteşte şi
au ripostat. Sute de mii de
contribuabili disciplinaţi s-
au transformat în
protestatari. S-a cerut şi
arbitrajul Curţii
Constituţionale. Aici e o
poveste mai lungă, dar
care pe scurt arată aşa: din
cinci sesizări pe care le-a
judecat privitoare la
ordonanţa Guvernului,
Curtea Constituţională a
reuşit performanţa să nu
ne spună absolut nimic
despre ceea ce ne interesa
pe noi mai mult: dacă ceea
ce ne-a făcut Guvernul a
fost bine, a fost rău sau a
fost altcumva. În concluzie,
înţelepciunea Curţii nu ne-
a ajutat la nimic. Rămaşi,
aşadar, fără nicio pavăză,
românilor le-a mai rămas
doar protestul. Iar în urma
protestelor, şi doar în urma
protestelor, Guvernul şi-a
anulat ordonanţa de
urgenţă. Practic, românii
din stradă au fost cei care
au repus legea în
drepturile sale. Însă doar
temporar - căci criza nu s-a
terminat, ci s-a mutat un
etaj mai sus: în Parlament.
Din motive necunoscute,
Parlamentul a înţeles că
românii ar fi contestat doar
maniera de acţiune a
Guvernului (noaptea, ca
hoţii), nu şi conţinutul
ordonanţei. Şi după ce
Guvernul a făcut pasul
înapoi, au început să apară
în Parlament proiecte de
lege care au acelaşi scop:
slăbirea legii care ne
păzeşte banii şi o viaţă mai
uşoară pentru cei care vor
să-i fure. Parlamentul pare
a ne spune aşa: „Nu v-a
plăcut ce a făcut Guvernul?
Nicio problemă. Venim noi,
Parlamentul, şi facem
acelaşi lucru, pentru
simplul fapt că putem. Ce-o
să mai faceţi?” Şi românii
au răspuns: continuă
protestele. Ultimul a fost
duminica ce tocmai a
trecut. Criza ordonanţelor
a mai devoalat un lucru
interesant: că slăbirea legii
nu este dorită doar de
majoritatea care sprijină
Guvernul, ci şi de o parte
din Opoziţie. Pe undeva era
de aşteptat: cei din
Opoziţie au fost şi ei la
guvernare şi au, sau
urmează să aibă, probleme
cu această lege. Cu o aşa
vastă majoritate,
Parlamentul îşi poate
impune până la urmă
voinţa. Iar românii nu pot
face nimic până în anul
2020, când vom avea din
nou alegeri. Sigur, pot să
protesteze, dar oamenii
mai au şi vieţi de trăit, nu
pot sta patru ani în stradă,
cu spaima permanentă că
aleşii lor pot oricând să-şi
impună această agendă. Şi
cam asta e situaţia în acest
moment: cetăţenii
protestează, Parlamentul
lucrează, cine oboseşte
primul pierde partida. Şi
din câte se vede, strada a
început să obosească.
Premierul Sorin Grindeanu
a fost întrebat recent ce
mesaj al celor care îl
contestă i-a plăcut cel mai
mult. Şi l-a evocat pe acel
cetăţean care şi-a imaginat
că primul ministru nu a
emis ordonanţa de bună
voie, ci că este captiv, că
este ostaticul unui grup de
interese şi nu poate striga
după ajutor. Şi atunci i-a
scris pe o coală de hârtie
următorul mesaj: „Sorine,
clipeşte de două ori dacă
vrei să te salvăm!”. Trebuie
să-i dau dreptate primului
ministru: e o glumă bună.
Dar ce trăim noi acum,
acasă, nu mai e glumă. Am
căzut în capcana perfectă,
suntem vulnerabili şi ne
simţim ostatici ai propriilor
noştri conducători. Ajutaţi-
ne să găsim o soluţie ca să-
i aducem la o conduită
decentă şi responsabilă nu
doar faţă de banii mei, nu
doar faţă de banii noştri, ci
şi faţă de banii dvs. şi ai
celor pe care îi
reprezentaţi. Căci
deopotrivă şi leul
românesc, şi fondurile
europene care urmează să
intre în România sunt
păzite de aceeaşi lege pe
care aceşti domni vor s-o
slăbească. Nu ştiu dacă toţi
românii gândesc ca mine.
Nu ştiu dacă cei care
gândim astfel suntem
majoritari sau minoritari.
Dar vă asigur că cei care
gândim la fel nu suntem
deloc puţini. Iar scopul
prezenţei mele aici acesta
este: în numele acestor
oameni, în faţa
dumneavoastră, să clipesc
de două ori.

Thomas Piketty : «Aux


citoyens de reprendre
le contrôle de l’Europe»
Mondialement connu pour
son livre «le Capital
au XXIe siècle»,
l’économiste propose
un nouveau traité pour
démocratiser l’UE. Un
projet porté par le candidat
Hamon, qu’il conseille.

Thomas Piketty : «Aux


citoyens de reprendre
le contrôle de l’Europe»
C’est un autre traité, qui invite
davantage à la réflexion qu’à
la ratification. Alors que
l’Europe célèbre ce samedi les
60 ans du traité de
Rome, l’économiste Thomas
Piketty sort en librairie ce qui
pourrait être l’armature d’une
future Europe plus politique,
plus sociale, plus efficace.
Nom de code : «T-Dem», Pour
un traité de démocratisation
de l’Europe (Seuil).
A LIRE AUSSI :Jacques
Généreux : «¨Pour sauver le
meilleur de l'UE, i faut abolir
le pire»

Pourquoi avoir voulu écrire


un traité et en faire un
livre ?
Pour susciter le débat. La
réforme de la démocratie et
du droit européens, c’est au
citoyen de s’en saisir. A laisser
ce sujet à d’autres, on fait le
jeu du populisme, du marché,
de tous ceux qui n’ont pas
besoin d’une assemblée pour
exister et défendre leurs
intérêts. Nous devons
convaincre les citoyens que le
sujet de l’Europe leur
appartient. Notre projet de
traité est imparfait. C’est une
base de discussion,
notamment avec les autres
candidats de la présidentielle.
Aidez-nous à l’améliorer !
Une des critiques contre ce
traité, c’est de dire que
c’est impossible.
Publier ce traité, décrire sa
faisabilité juridique, c’est
justement tenter de contrer
cet argument. On nous répète
qu’on ne peut pas toucher à
l’Europe, qu’on ne peut pas
défaire les traités accumulés
depuis soixante ans… mais on
se trompe. Les institutions, en
réalité, on les change tout le
temps. La preuve, en 2012,
au nom de l’urgence
financière, le traité sur la
stabilité, la coordination et la
gouvernance (TSCG ou «pacte
budgétaire européen») a été
signé en six mois. Ce texte a
créé un carcan budgétaire
extrêmement rigide par le
biais de sanctions
automatiques contre les Etats
qui ne respectent pas les
objectifs de réduction des
déficits. Des centaines de
milliards d’euros ont été
injectés dans le mécanisme
européen de stabilité (MES).
Tous ces dispositifs ont été
mis en place sans aucun volet
démocratique. Notre
raisonnement est le suivant :
si l’urgence financière a
permis de signer ces traités il
y a cinq ans, l’urgence
démocratique rend aujourd’hui
impératif de négocier
rapidement un traité de
démocratisation.
Une urgence
démocratique ?
Au fil des années s’est formé
un «gouvernement» de la
zone euro, informel et
opaque, réunissant
l’Eurogroupe des ministres des
Finances, le directoire de la
Banque centrale européenne,
les hauts fonctionnaires de la
Commission… Ce pouvoir s’est
constitué hors de tout contrôle
démocratique des Parlements
européens et nationaux. Il
faut sortir de cette situation
qui a engendré un déficit de
légitimité démocratique et une
désaffection profonde des
citoyens. Après le Brexit, il y a
un risque réel d’explosion de
l’Europe.
La pièce maîtresse de votre
traité, c’est la création
d’une Assemblée de la
zone euro, qui détiendrait
un pouvoir décisif…
L’Assemblée aura le dernier
mot, notamment sur le vote
du budget de la zone euro.
L’Eurogroupe des ministres
des Finances continuera à se
réunir, il débattra avec
l’Assemblée, mais à la fin des
fins il faut trancher, et dans
notre projet, c’est le rôle de
l’Assemblée. Nous avons voulu
en faire un vrai levier social.
Le budget de la zone euro
serait alimenté par un impôt
sur les sociétés commun
(même assiette, mais aussi
même taux pour l’ensemble
de la zone euro, ce qui
n’empêche pas les pays de
voter un taux additionnel pour
leur propre budget). Ce serait
la première fois que des Etats
européens transféreraient leur
souveraineté fiscale. Avec un
objectif clair : mettre fin
au dumping et promouvoir la
justice fiscale.
Cette architecture
supranationale, n’est-ce
pas une provocation dans
le contexte actuel de repli
identitaire ?
Je crois justement que notre
projet permettra aux citoyens
de reprendre le contrôle de
l’Europe - un de leurs soucis
majeurs. Il n’y a jamais eu de
«traité de démocratisation» en
Europe. Mécanisme européen
de stabilité, traité pour la
stabilité en Europe, critères de
Maastricht… Les traités ont
toujours des noms
incompréhensibles. Ou, plus
précisément, des noms dont
les gens ont fini par
comprendre qu’ils étaient
souvent synonymes de
mauvaises nouvelles pour
eux.
L’Assemblée de la zone
euro serait composée à 80
% de députés nationaux.
Pourquoi ?
C’est une façon de réconcilier
l’Etat-nation et l’Europe.
D’obliger les députés
nationaux à se mettre dans le
jeu et les empêcher de se
défausser en disant que tout
est de la faute de Bruxelles.
Les Parlements nationaux sont
le cœur de la souveraineté, ils
sont ancrés dans des
territoires, ils votent les
impôts, les budgets, les
systèmes de protection
sociale. Il faut s’appuyer sur
eux si l’on souhaite mettre en
commun une partie de ces
compétences. Les modalités
peuvent être débattues. Mais
les ignorer totalement serait
une erreur et explique une
part des blocages actuels.
L’Assemblée fixerait aussi
l’ordre du jour des
sommets de la zone euro et
le programme semestriel
de travail de l’Eurogroupe !
C’est un pouvoir
immense…
On essaie de dépasser
l’intergouvernemental, le pays
contre pays, Schaüble contre
Varoufákis, contre Sapin… Le
système actuel empêche la
décision. Il empêche aussi la
délibération publique. Quand
des individus (chefs d’Etat ou
ministres des Finances)
représentent à eux
seuls 80 millions de personnes
dans une négociation, ils ne
peuvent prendre le risque que
leurs opinions publiques
découvrent comment ils ont
dû «s’écraser» face à leurs
homologues. Les exécutifs de
chaque pays ne veulent pas
montrer qui a dit quoi. Je ne
crois pas les pessimistes qui
affirment que les Européens
ne pourront jamais
s’entendre. Ce sont nos
institutions qui nous dressent
les uns contre les autres, nous
inventent des conflits
irrémédiables… Avec le Brexit,
cela a pris des proportions
inimaginables.
Mais jamais les exécutifs
de chaque pays
accepteront de se faire
hara-kiri…
C’est pourquoi le T-Dem ne
transfère que des
compétences que les Etats ne
parviennent déjà plus à mener
à bien dans le cadre national.
L’impôt sur les sociétés est un
cas emblématique, qui a
montré à quel point la
souveraineté nationale est
devenue une illusion. Tous les
pays, y compris l’Allemagne et
la France, se font ridiculiser
par les multinationales qui
trouvent sans cesse de
nouvelles façons de le
contourner. Si une puissance
politique et économique du
niveau de la zone euro
(338 millions d’habitants, 10
000 milliards d’euros de PIB,
du même ordre que les Etats-
Unis) menaçait de sanctions
Facebook ou Google, elle
obtiendrait des résultats.
Pourquoi avoir mis de côté
la règle de l’unanimité pour
ratifier le T-Dem ?
Nous ne voulons pas qu’un
petit nombre de petits pays
puisse tout bloquer : il suffit
donc que dix pays de la zone
euro représentant au
moins 70 % de la population
le ratifient pour qu’il entre en
vigueur. Cela signifie qu’en
théorie, un grand pays comme
l’Allemagne peut refuser de
ratifier le T-Dem sans pour
autant empêcher les trois
autres «grands» (France,
Italie, Espagne) d’avancer de
leur côté. Dans les faits,
évidemment, le plus
souhaitable et probable est
que les quatre grands pays,
qui représentent 76 %
de la population de la zone,
s’y engagent. Mais en cas de
blocage, cette règle des 70
% permet aux pays qui le
souhaitent de montrer
leur bonne volonté en lançant
le processus.
Vous optez clairement pour
une Europe
à deux vitesses ?
Oui et il faut l’assumer, tout
en restant très ouvert. Dès
lors que de nouveaux pays
voudront rejoindre la zone
euro et le T-Dem, ils auront
toute leur place dans cette
Assemblée. Le but, c’est
d’arriver un jour à une Europe
à 27, voire à 28 si la Grande-
Bretagne revient vers l’Union,
et que l’Assemblée de la zone
euro devienne l’Assemblée
européenne tout court.
Pour porter ce traité, vous
avez votre champion, c’est
Benoît Hamon.
Hamon le soutient et l’assume
totalement. Je crois que ça
correspond bien à son goût
pour la démocratie et la
participation.
En 2005, il était «noniste»
lors du référendum sur une
Constitution européenne.
Et moi «ouiiste»… Je n’en suis
pas particulièrement fier. Ce
traité ne faisait que consolider
des choses existantes, y
compris des défauts
institutionnels, et ne proposait
rien de nouveau. Forcément,
les gens ont voté sur le fait
qu’ils étaient mécontents de
l’Europe, ce qu’on peut
comprendre. L’idée du traité
de démocratisation serait au
contraire d’entraîner les
Européens vers des
institutions nouvelles, un
horizon de démocratisation et
de justice sociale et fiscale.
C’est idéaliste ?
C’est aussi une question
d’efficacité. Avec Maastricht,
en 1992, on a voulu faire une
monnaie unique sans Etat. On
considérait que plus une
monnaie était indépendante,
mieux ça valait. En guise
d’indépendance, celle-là
n’aurait donc
ni gouvernement, ni impôt,
ni budget, ni parlement. Un tel
système peut peut-être
marcher par temps calme - et
encore, ça se discute - mais
en temps de grande tempête
financière, ça ne fonctionne
pas. C’est la grande leçon de
la crise financière : de 2011
à 2013, alors que l’Europe
instaure avec le TSCG le
contournement
de la démocratie par des
règles automatiques,
la croissance chute. Les Etats-
Unis ont su être beaucoup
plus pragmatiques. Face à la
Banque centrale européenne,
on a besoin de politique pour
voter des budgets, un plan
de relance, pour prendre des
décisions permettant de
s’ajuster à la conjoncture.
Mais comment la France
pourrait-elle imposer un tel
traité à ses partenaires ?
Il suffirait qu’un président
français mette cette
proposition sur la table et une
dynamique s’enclencherait.
L’Italie et l’Espagne ne
demandent que ça depuis des
années, mais la France les
snobe en ne se consacrant
qu’au couple franco-allemand.
Quant à l’Allemagne, la
démocratie parlementaire est
au cœur de ses valeurs : ce
pays ne peut pas rejeter sans
se renier une Assemblée de la
zone euro. Je suis persuadé
que l’Allemagne attend en
réalité que la France lui fasse
enfin des propositions.
Jusqu’ici, ce sont les
Allemands qui ont présenté
des projets d’union politique.
Fischer, alors qu’il était
ministre des Affaires
étrangères, en mai 2000,
avait notamment fait un grand
discours à Berlin dans lequel il
proposait une Assemblée issue
des Parlements nationaux, qui
ressemblait beaucoup à celle
que nous proposons. Avec le
même argument : il faut
construire l’Europe en
s’appuyant sur les
souverainetés parlementaires
nationales, et non contre
elles. A l’époque, la gauche
française n’avait même pas
daigné répondre. On s’est
retrouvé avec le traité
de 2005, hyperconservateur
et peu démocratique.
Pourquoi, en tant
qu’intellectuel, vous
exposez-vous autant
politiquement ?
C’est sur l’Europe que je
m’engage, je m’y sens à ma
place. Les chercheurs en
sciences sociales ont pour
fonction de faire des
comparaisons historiques,
remettre en perspective,
montrer que oui, il y a
toujours des alternatives. Dire
qu’il n’y a qu’un seul chemin
est faux. Mon livre le Capital
e
au XXI siècle rappelle que
l’Europe s’est construite, dans
les années 50, sur l’annulation
des dettes publiques du passé,
au bénéfice notamment de
l’Allemagne. Une des grandes
leçons de l’histoire, c’est de
comprendre que lorsque les
dettes publiques atteignent un
niveau trop élevé, il faut
savoir faire le choix de
l’avenir. Les jeunes Grecs
d’aujourd’hui ne sont pas plus
responsables que les jeunes
Bretons ou Bavarois de ce
qu’ont fait leurs
gouvernements il y a dix ou
quinze ans. Leur faire
repayer 4 % de PIB
d’excédent primaire pendant
des décennies, ce qui est
toujours la position officielle
de la zone euro, est
économiquement absurde et
politiquement suicidaire. Le
conservatisme sur ces
questions-là vient en partie
d’une ignorance historique.
C’est pour cela que vous
souhaitez redonner aux
citoyens la maîtrise
de votre discipline,
l’économie…
Une partie de notre déception
démocratique moderne vient
du fait que les questions
économiques ont été captées
par une poignée d’experts, qui
prétendent avoir construit une
science tellement scientifique
que personne d’autre ne peut
en parler. C’est une blague
complète car l’économie est
une science sociale, comme
l’histoire ou la sociologie. Tout
ce qu’on peut faire, au mieux,
c’est de rassembler des
matériaux historiques et d’en
tirer quelques leçons pour
l’avenir, mais en restant très
modestes. Car dans l’histoire,
il y a plein de bifurcations
possibles, plein de façons de
régler une crise de la dette,
une crise des inégalités.
Remettre l’économie dans
cette approche historique et
politique peut être de nature à
réconcilier les citoyens et la
démocratie.

Quelle Assemblée pour la


zone euro ?
- Le «traité de
démocratisation» de l’Europe
ne concernerait que les pays
de la zone euro (dix-
neuf aujourd’hui) qui
souhaitent avancer
rapidement vers une plus
grande intégration
démocratique et économique.
- Le «T-Dem» créerait une
«Assemblée de la zone euro»,
composée de membres de
Parlements nationaux
(quatre cinquièmes) et de
membres du Parlement
européen (un cinquième).
- Il instaurerait un impôt sur
les sociétés, commun aux
pays de la zone euro.
L’Assemblée voterait l’assiette
et le taux de cet impôt, qui
alimenterait le budget de la
zone euro. Elle aurait le
dernier mot sur le vote du
budget.
- Les dettes publiques
supérieures à 60 % du PIB
des Etats seraient mises
en commun.
- L’Assemblée aurait un rôle
prééminent dans la procédure
législative en matière de
croissance, d’emploi, de
convergence des politiques
économiques et fiscales. Sur
ces sujets, elle partagerait
avec l’Eurogroupe l’initiative
législative et posséderait un
droit d’amendement. Au terme
du processus de discussion,
elle aurait le dernier mot.
- L’Assemblée serait enfin
associée aux nominations des
principaux acteurs de la zone
euro (présidence de la BCE,
de l’Eurogroupe…).
It wasn’t just hate.
Fascism offered robust
social welfare
analogy is haunting the
United States – the analogy of
fascism. It is virtually
impossible (outside certain
parts of the Right-wing itself)
to try to understand the
resurgent Right without
hearing it described as – or
compared with – 20th-century
interwar fascism. Like fascism,
the resurgent Right is
irrational, close-minded,
violent and racist. So goes the
analogy, and there’s truth to
it. But fascism did not become
powerful simply by appealing
to citizens’ darkest instincts.
Fascism also, crucially, spoke
to the social and psychological
needs of citizens to be
protected from the ravages of
capitalism at a time when
other political actors were
offering little help.
The origins of fascism lay in a
promise to protect people. In
the late 19th and early 20th
centuries, a rush of
globalisation destroyed
communities, professions and
cultural norms while
generating a wave of
immigration. Right-wing
nationalist movements
promising to protect people
from the pernicious influence
of foreigners and markets
arose, and frightened,
disoriented and displaced
people responded. These early
fascist movements disrupted
political life in some countries,
but they percolated along at a
relatively low simmer until the
Second World War.
The First World War had
devastated Europe, killing
16 million people, maiming
another 20 million, crushing
economies and sowing
turmoil. In Italy, for example,
the postwar period saw high
inflation and unemployment,
as well as strikes, factory
occupations, land seizures and
other forms of social unrest
and violence. The Liberal
Italian governments of the
postwar era failed to
adequately address these
problems. The Liberals’
constituencies – businessmen,
landowners, members of the
middle class – abandoned
them. The country’s two
largest opposition parties –
the socialist PSI and the
Catholic PPI – also offered
little effective redress to these
basic social problems.
Get Aeon straight to your
inbox
Daily Weekly
Subscribe

Benito Mussolini and his


National Fascist Party (PNF)
stepped into the breach,
taking advantage of the failure
or ineffectiveness of existing
institutions, parties and elites,
and offering a mixture of
‘national’ and ‘social’ policies.
Fascists promised to foster
national unity, prioritise the
interests of the nation above
those of any particular group,
and promote Italy’s stature
internationally. The fascists
also appealed to Italians’
desire for social security,
solidarity and protection from
capitalist crises. They
promised therefore to restore
order, protect private property
and promote prosperity but
also to shield society from
economic downturns and
disruption. Fascists stressed
that wealth entailed
responsibilities as well as
privileges, and should be
administered for the benefits
of the nation.
These appeals enabled the
fascists to garner support
from almost all socioeconomic
groups. Italy was a young
country (formed in the
1860s), plagued by deep
regional and social divisions.
By claiming to serve the best
interests of the entire national
community, it was in fact the
fascists who became Italy’s
first true ‘people’s party’.
After coming to power, the
Italian fascists created
recreational circles, student
and youth groups, sports and
excursion activities. These
organisations all furthered the
fascists’ goals of fostering a
truly national community. The
desire to strengthen (a
fascist) national identity also
compelled the regime to
extraordinary cultural
measures. They promoted
striking public architecture, art
exhibitions, and film and radio
productions. The regime
intervened extensively in the
economy. As one fascist put
it: ‘There cannot be any single
economic interests which are
above the general economic
interests of the state, no
individual, economic initiatives
which do not fall under the
supervision and regulation of
the state, no relationships of
the various classes of the
nation which are not the
concern of the state.’ Such
policies kept fascism popular
until the late 1930s, when
Mussolini threw his lot in with
Hitler. It was only the
country’s involvement in the
Second World War, and the
Italian regime’s turn to a more
overtly ‘racialist’
understanding of fascism, that
began to make Italian fascism
unpopular.
Italian fascism differed from
its German counterpart in
important ways. Most notably,
perhaps, anti-Semitism and
racism were more innate in
the German version. But
Italian and German fascism
also shared important
similarities. Like Italy,
Germany was a ‘new’ nation
(formed in 1871) plagued by
deep divisions. After the First
World War, Germany had
found itself saddled with
punitive peace terms. During
the 1920s, it experienced
violent uprisings, political
assassinations, foreign
invasion and a notorious Great
Inflation. Then the Great
Depression hit, causing
immense suffering in
Germany. The response of the
government, and other
political actors, however, must
also be remembered. For
different reasons, both the
era’s conservative
governments and their
socialist opponents primarily
favoured austerity as a
response to the crisis. Thus
came a golden opportunity for
fascism.
Hitler’s National Socialist
German Workers’ Party
(NSDAP) promised to serve
the entire German people, but
the German fascist vision of
‘the people’ did not include
Jews and other ‘undesirables’.
They promised to create a
‘people’s community’
(Volksgemeinschaft) that
would overcome the country’s
divisions. The fascists also
pledged to fight the
Depression and contrasted its
activism on behalf of the
people’s welfare with the
meekness and austerity of the
government and the socialists.
By the 1932 elections, these
appeals to protect the German
people helped the Nazis
become the largest political
party, and the one with the
broadest socioeconomic base.

When, in January 1933, Hitler


became chancellor, the Nazis
quickly began work-creation
and infrastructure
programmes. They exhorted
business to take on workers,
and doled out credit.
Germany’s economy
rebounded and unemployment
figures improved dramatically:
German unemployment fell
from almost 6 million in early
1933 to 2.4 million by the end
of 1934; by 1938, Germany
essentially enjoyed full
employment. By the end of
the 1930s, the government
was controlling decisions
about economic production,
investment, wages and prices.
Public spending was growing
spectacularly.
Nazi Germany remained
capitalist. But it had also
undertaken state intervention
in the economy
unprecedented in capitalist
societies. The Nazis also
supported an extensive
welfare state (of course, for
‘ethnically pure’ Germans). It
included free higher
education, family and child
support, pensions, health
insurance and an array of
publically supported
entertainment and vacation
options. All spheres of life,
economy included, had to be
subordinated to the ‘national
interest’ (Gemeinnutz geht vor
Eigennutz), and the fascist
commitment to foster social
equality and mobility. Radical
meritocratic reforms are not
usually thought of as
signature Nazi measures, but,
as Hitler once noted, the Third
Reich has ‘opened the way for
every qualified individual –
whatever his origins – to
reach the top if he is qualified,
dynamic, industrious and
resolute’.
Largely for these reasons, up
till 1939, most Germans’
experience with the Nazi
regime was probably positive.
The Nazis had seemingly
conquered the Depression and
restored economic and
political stability. As long as
they could prove their ethnic
‘purity’ and stayed away from
overt shows of disloyalty,
Germans typically experienced
National Socialism not as a
tyranny and terror, but as a
regime of social reform and
warmth.
There can be no question that
violence and racism were
essential traits of fascism. But
for most Italians, Germans
and other European fascists,
the appeal was based not on
racism, much less ethnic
cleansing, but on the fascists’
ability to respond effectively
to crises of capitalism when
other political actors were not.
Fascists insisted that states
could and should control
capitalism, that the state
should and could promote
social welfare, and that
national communities needed
to be cultivated. The fascist
solution ultimately was, of
course, worse than the
problem. In response to the
horror of fascism, in part, New
Deal Democrats in the United
States, and social democratic
parties in Europe, also moved
to re-negotiate the social
contract. They promised
citizens that they would
control capitalism and provide
social welfare policies and
undertake other measures to
strengthen national solidarity
– but without the loss of
freedom and democracy that
fascism entailed.
The lesson for the present is
clear: you can’t beat
something with nothing. If
other political actors don’t
come up with more compelling
solutions to the problems of
capitalism, the popular appeal
of the resurgent Right-wing
will continue. And then the
analogy with fascism and
democratic collapse of the
interwar years might prove
even more relevant than it is
now.
This college student
teaches philosophy to
homeless women to help
them ponder life’s great
questions
BOSTON — Nearly half the
blueberry muffins, glazed
doughnuts and cherry
danishes are already snatched
up when Clarinda Blais quietly
turns off the television in the
women’s center at the St.
Francis House day shelter.
Blais moves slowly,
unassumingly about the room.
Some of the women, who are
sleeping or checking email,
don’t notice her; some
acknowledge Blais but look at
the young red-headed
woman skeptically. But
several stay, even after they
learn why there is no TV
access for the next 45
minutes. It’s Thursday
morning, and every week in
this space, Blais leads the
women in a discussion about
philosophy.
The women at the shelter
appear curious as Blais
attempts to move chairs into a
semicircle. They accept her
offer of free notebooks and
pens and her urging that they
take another breakfast pastry.
Each week, the Boston
University philosophy major
comes here with a
philosophical quandary she
asks the women to ponder.
Similar discussions play out at
homeless shelters across the
Boston area as part of the
Free Philosophy Project Blais
founded more than 18 months
ago to help homeless people
reflect on their lives and
values and connect across the
class divide with people like
her.
During one recent discussion
at the St. Francis House, Blais
asks a group of four women
who stick around for the
session: “Are people born
good, or do they learn how to
be good?”
They agree that even if their
early home lives didn’t instill it
in them, people could still
learn to be good. They also
agree that doing good things
for people helps people learn
how to be good and happy.
“Balance” is one word raised
by another woman who says
she believes people can learn
to be good by practicing.
“Being good makes you feel
good inside and out,” she
says, emphasizing that
politeness, such as saying
“please,” “excuse me,” and
“thank you,” goes a long way
in her mind.
They acknowledge there’s a
link between goodness and
happiness, though one woman
declares, “Some people are
just not gonna be happy.”
Blais points out that Aristotle’s
theory on happiness is
complicated. Aristotle, she
says, thinks happiness has a
certain standard. Reaching
happiness entails first
understanding what it means
for humans to be good.
Ultimately, “The byproduct of
learning to be good is
happiness,” she explains.
Sometimes, the group doesn’t
come to a consensus — and
often, Blais says, the
conclusions the students at
the shelters reach are the
opposite of the ancient
philosophers’ conclusions. But
the exercise isn’t to find
agreement, but rather to
engage the women in active
debate, to get them thinking
and analyzing these great life
questions.
‘Everyone has their own
experience’
Blais first gathered homeless
women together on a summer
morning in 2015 at St. Francis
House, which is one of
Downtown Boston’s most well-
known shelters. Blais began
sharing the teachings of Plato
and Aristotle, the concepts of
free will and moral
responsibility, and what it
means to be good or happy
people.
Blais, a BU senior, had
volunteered at the shelter
serving breakfast, but it didn’t
feel like enough. The 22-year-
old wanted to find a way, she
said, “to bridge what
sometimes seems like an
insurmountable distance
between two kinds of people”:
Those who have experienced
homelessness and those who
haven’t.
Clarinda Blais created a
program to teach philosophy
to women in homeless
shelters. (Courtesy of
Meredith Derby Berg)
The Free Philosophy Project
has since spread to 11
shelters for women, men and
families in Boston and
Cambridge, Massachusetts.
Blais trains students from BU
and Harvard College to lead
the workshops and plans to
expand to other area colleges.
Boston University’s philosophy
department funds the project
and will continue to do so as
Blais develops a manual for
national expansion that she’ll
begin work on this summer.
The idea works with the
homeless because philosophy
is “actually the most
accessible of all academic
fields — it just requires you to
reflect on your experience,
and everyone has their own
experience,” Blais said.
Blais is adamant, however,
that she’s not seeking to solve
homelessness with
philosophy. She merely seeks
to give them a voice and
understand their world,
something vastly different
from her middle-class
upbringing in Upstate New
York. As a result, Blais doesn’t
shy away from tough topics
like racism, inequality and
income, and says it’s actually
when topics make her
uncomfortable that she knows
she must cover them.
In early 2015, when Blais first
brought her idea for a
philosophy group aimed at the
homeless to multiple Boston
shelters, they consistently
turned her away. To
eventually get into St. Francis
House, Blais realized she
needed to think smaller and
set her sights on the women’s
only center inside the larger
shelter. Even so, expectations
for success weren’t high. “I
said to her, ‘I don’t think this
will work,’ ” says Rachel Klein,
coordinator of the women’s
center. Over a year later,
Klein admits, “I was totally
wrong.”
[Trump’s budget cuts jobs
programs. This Republican
mayor has inspired cities to
invest in employing the
homeless.]
The St. Francis House had not
historically had success with
group classes, Klein explains.
Why would the homeless be
interested in philosophical
discussions when they may be
more immediately concerned
with health care, clothing,
when they will eat next, and
where they will sleep? But
Klein says that contrary to
preconceived notions about
the homeless, many of the
women who visit St. Francis
House have higher education
degrees. As a result, Klein
allowed Blais weekly access to
the women’s center, which
around 40 women use daily.
Klein said it’s been working
out. She recalls one
memorable lesson: “If
someone is using [drugs] and
they think they’re happy, are
we to say that they’re not
happy if they think that they
are? It was such an
interesting conversation,”
Klein said.
Over time, Blais has also
gotten to know many of the
women at a large day shelter
called Women’s Lunch Place,
in the basement of a
church steps from the Boston
Garden.
Elizabeth Keeley, executive
director of the Women’s Lunch
Place, was the first to support
the Free Philosophy Project at
the shelter, which serves
more than 225 women daily.
Keely knows how important it
is for the women to be heard
and how open to learning they
are.
“So many of these women
have lost their voices or were
silenced by trauma,” Keeley
says. “Our whole philosophy
around dignity and restoring
women’s feelings of positive
self-worth is tied into their
being able to talk about what
brought them here and how
they move forward.”
‘I get to tell my story’
Hope Daniels, a 50-year-old
native of Boston’s Dorchester
neighborhood has attended
Blais’s St. Francis House
workshops for over a year.
Daniels battles a crack
addiction, collects disability for
asthma issues and is also
recovering from a brain
tumor. She said she enjoys
the classes because she likes
being listened to, and Daniels
said she likes the temporary
escape from her reality where
she has struggled consistently
to find permanent housing.
“I get to tell my story. I get to
tell my feelings,” Daniels said.
Blais “doesn’t look at me
funny when I say whatever
comes out of my mouth. I just
let it go.”
The classes have taught her to
be open minded, she said, and
the group has helped improve
her quick temper.
Hope Daniels is a regular at a
Boston women’s shelter’s
philosophy class. (Courtesy of
Meredith Derby Berg)
In November, Daniels was
finally placed into an
apartment in downtown
Boston after three years of
moving between shelters and
her abusive boyfriend’s place.
But she still visits St. Francis
House to pass the time at the
philosophy group, attend a
meditation class, get free
clothing, and go to addiction
recovery meetings.
In her new home, Daniels
keeps the philosophy
handouts Blais gives to her
students around and easily
accessible, she said.
“Over the past year and half
or so, I’ve noticed a big
change in Hope,” Blais said.
“She’s become much more
willing to listen, genuinely
curious about the material I
have, and adamant about
getting whatever papers I
have for her to bring
home. She is always eager to
participate, but notably more
mindful of other’s roles in the
workshop, including my own.”
Allen Speight, chair of BU’s
philosophy department and
Blais’s adviser, says analyzing
philosophy is a surprisingly
natural fit for the homeless
population. “People who live
by their wits and whose lives
have had a more difficult
passage are people who have
a lot of philosophical questions
that might be sharper in some
ways, much rawer than people
who have had a more
privileged existence,” he said.
[His mental illness left him
homeless. Then a unique
program gave him his life
back.]
BU gave Blais $2,000 initially
to launch the project, and
she’s since used another
$3,000. She spends most of
the money on supplies like
notebooks, and she has
jokingly become known as
“the doughnut lady” at
shelters she visits.
Students at Harvard, under
Blais’s guidance, have helped
expand the Free Philosophy
Project to shelters in
Cambridge. After her May
graduation from BU Blais
plans to take the summer to
work on a manual or textbook
to expand her Free Philosophy
Project beyond Boston.
Because the women that
populate the shelters are
transient, it’s difficult to
assess the long-term impacts.
But one day Blais got
reinforcement from a checkout
clerk at a local Whole Foods.
He noticed her first name on
her credit card and
said, “[Clarinda is] a very
famous name in my house.”
His aunt, he told her, had a
philosophy teacher with the
same name.
“Guilty. That’s me,” Blais said,
smiling.
“Can I give you a hug?” the
clerk asked as he came
around the counter. “You have
no idea what you did for her
or for our family.”
His aunt had been a regular
participant in Blais’s workshop
the previous summer. Just a
week prior, Blais saw her at
one of the shelters after not
seeing her for months.
Blais said the woman hugged
her and thanked her for
helping to change her
perspective.
“She used to only rely on God
and her faith, and never
realized how much she could
rely on herself,” Blais said.
“She said she found it a lot
easier to be happy.”
Meredith Derby Berg is an
independent writer and video
producer based in Greater
Boston. Her work has
appeared in the Boston Globe
Magazine, Fusion and the
Marshall Project. She teaches
journalism at Boston
University.
Funcţia „imperială“ a limbii
române (II)
Petre GURAN

 Publicitate
Redacţia
 Contact
"Sint vechi, domnule!" (I.L.
Caragiale)

 HOME
 DILEME ON-LINE
 LA ZI ÎN CULTURĂ
 SOCIETATE
 TEMA SĂPTĂMÎNII
 DILEMABLOG
 EDITORIALE ȘI OPINII
 AUTORI
 ABONARE

Funcţia „imperială“ a limbii
române (II)
Petre GURAN

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr.


683, 23-29 martie 2017
De la Vasile Lupu, pe care un
patriarh ecumenic îl numește
ca fiind „în locul și după chipul
împăraților de demult“, la
Constantin Brâncoveanu,
istoria țărilor române e plină
1
de „firi împărătești“ (Mihnea
al III-lea, Gheorghe Duca,
Șerban Cantacuzino, Dimitrie
Cantemir). De curînd, istoricul
Dan Mureșan arăta că Vasile
Lupu este cu adevărat cap de
serie în această nouă idee
imperială românească (spre
deosebire de cea mai veche,
medievală, ilustrată de Ștefan
cel Mare și Neagoe Basarab)
prin faptul că este primul
domnitor român încoronat și
miruns la Constantinopol,
chiar de energicul și inovatorul
patriarh Chiril Lukaris.
Simbolismul politic înscris
în Cărțile românești de
învățătură ale lui Vasile Lupu
merge însă mai departe.
Tematica religioasă și juridică
a celor două publicații
ilustrează colaborarea
armonioasă a celor două
instituții, autoritatea
bisericească și puterea
împărătească. Între legile
sintetizate de juristul bizantin
din secolul al XIV-lea Matei
Vlastaris, al cărui compendiu
juridic, intitulat Sintagma, a
fost folosit în Moldova încă din
vremea lui Ștefan cel Mare, se
află o definiție a împăratului și
a patriarhului. Primul se
îngrijește de trupul supușilor
săi, a căror viață o
organizează prin lege, iar cel
de-al doilea de sufletul
acelorași, prin îndrumarea lor
către viața veșnică. Unitatea și
armonia (simfonia) sufletului
și trupului, recte a puterii
domnești cu cea bisericească,
sînt marca acelei monarhii
ideale (basileia) care se
identifică prin romanitate.
„Ideea imperială română“ este
o dezbatere istoriografică
veche, cu origini în metaforele
sclipitoare ale lui Nicolae
Iorga, avîndu-i drept
protagoniști în apărarea
conceptului pe hîtrul Dimitrie
Năstase și pe eruditul său
prieten Petre Ș. Năsturel, care
i-au lăsat tînărului lor discipol
Dan Mureșan (toți trei istorici
din diaspora) datoria sacră de
a apăra ideea. Pe tărîmul
atestărilor istorice, „ideea
imperială“ se apără tot mai
bine în lupta cu imaginarul
istoriografic al unei modestii
istorice a domnilor români,
înnobilată poetic de versurile
eminesciene „un bătrîn atît de
simplu“, care-și apără „sărăcia
și nevoile și neamul“, dar nu
răspunde la întrebarea ce
înseamnă a fi împărat în
viziune românească.
Biblia lui Șerban Cantacuzino
traduce cuvîntul
grecesc basileus (monarh prin
alegere divină, cum e David)
prin cuvîntul vechi românesc
„împărat“. Acesta este derivat
direct din latinescul imperator.
Dar
echivalarea imperator cu basil
eus se explică doar prin
convergența sensurilor inițiale
în context politic roman.
Astfel, împărat înseamnă
monarh, dar numai din
perspectiva aceasta tardo-
antică sau bizantină. De aceea
romanitatea unei monarhii
devine indiciul suveranității.
Momentele „imperiale“ ale
domnilor români se sting
repede sub povara realităților
politice și a eșecului militar,
dar ideea rămîne și își face loc
cu mijloace ceremoniale și
culturale. Dosarul consistent
de expresii imperiale,
lingvistice și simbolice
(acvilele bicefale, spre
exemplu), adunat de Dumitru
Năstase, ridică fără dubii
problema istoriografică, iar
mecanismul ideologic continuă
să fie precizat în cercetările
mai noi. La acest dosar
trebuie adăugată, ca o piesă
cu mare greutate, oficializarea
și promovarea limbii române.
Romanitatea lingvistică a lui
Vasile Lupu este tot atît de
speculativă ca și romanitatea
Moscovei bazată pe ortodoxie.
După cum am amintit deja,
contextul afirmării funcției
„imperiale“ a limbii române nu
este cel al unei competiții între
ideile romane ale Răsăritului,
ci cu romanitatea imperială și
ecleziastică a Occidentului. De
altfel, contextul apariției
formulei celei de a treia
Rome în spațiul rusesc cu un
secol mai devreme este
identic, cel al unei competiții
cu Occidentul și cu Imperiul
său roman. De aceea
romanitatea lingvistică,
promovată de Vasile Lupu, se
întărește și se confirmă prin
Ortodoxia religioasă, care este
cealălaltă componentă
ideologică majoră a domniei
lui Vasile Lupu și a tuturor
celorlalte „firi împărătești“
care au urmat pe tronurile
ambelor țări. Prin combinarea
celor două idei politice se
explică ritmul alert al
transferului lingvistic în cult
(chiar dacă bilingvismul cultic
rămîne o practică curentă).
Potențialul politic al limbii
române este preluat mimetic
și creator totodată și în statul
geamăn, Țara Românească,
unde Udriște Năsturel, cel mai
probabil, traduce din slavonă
în limba
română Învățăturile celui mai
„imperial“ dintre domnii vechi
ai Țării, Neagoe Basarab.
Gemelitatea aceasta politică
este o piedică în fața unui
imperiu mai real, dar
funcționează stimulant în
lumea ideilor. Totuși, nu
întîmplător cea mai tensionată
perioadă din conviețuirea celor
două țări este aceasta,
începînd cu domniile lui Matei
Basarab și Vasile Lupu și pînă
la instalarea domniilor
fanariote, iar ambiția unei
conjugări politice a ceea ce
era atît de asemănător
ideologic s a transformat,
două secole mai tîrziu, în
idealul național al unirii.
Brâncoveanu ridică
instrumentul lingvistic la rang
de rafinament, făcînd din Țara
Românească – și mai ales din
curtea lui – locul în care se
vorbesc toate limbile
creștinătății ortodoxe și din
care se propagă adevărata
cunoaștere, ortodoxia. Astfel,
din tipografiile brâncovenești
apar cărți în română, în
greacă, în arabă (pentru
creștinii de limbă arabă) și în
georgiană. Funcția imperială a
unei limbi se multiplică în
funcția imperială a stăpînirii
multilingvismului, care va
rămîne și după Brâncoveanu
marca ideii imperiale
fanariote.
Și după această perioadă,
cultivarea limbii române ca pe
o podoabă de mare preț nu a
fost apanajul exclusiv al unui
grup etnic. De la monahismul
slavo-athonit al ucraineanului
Paisie Velicicovschi, așezat în
pămînt românesc și care a
tradus masiv în limba română
zestrea spirituală și culturală a
Bizanțului (prin întemeierea
faimoasei școli de traducători
de la mănăstirea Neamț), pînă
la naționalismul cultural al
englezului Xenopol (tatăl era
Brunswick) și al lui Nicolae
Iorga, a cărui genealogie
conține o importantă
componentă grecească și
fanariotă, și modernismul
literar de expresie
românească, nenumărate, dar
puțin cunoscute aporturi
alogene au făcut din „limba
vechilor cazanii“ un vehicul
literar de excepție.
Limba română, subliniind
precum cronicarul numele
acestei limbi, română, este
baza unității statale moderne,
adunînd în jurul unui scop
politic comun ardelenii,
muntenii și moldovenii, și
printre ei, dar cu un aport de
coerență intelectuală și voință
politică excepționale,
exponenții diferitelor grupuri
romanice din Balcani.
Latinitatea orientală, pandant
al latinității occidentale, pe
care o întruchipează Franța
sub forma imperiului
napoleonian, necesită și
merită un vehicul politic
echivalent, o Romanie, după
titlul volumului lui Jean-
Alexandre Vaillant din
1844: La Romanie. Histoire,
langue, littérature,
orthographie, statistique des
peuples de la langue d’or,
Ardialiens, Vallaques et
Moldaves, résumés sous le
nom de Romans.
În cele din urmă, competiția
cu adevărat geopolitică s-a
petrecut între două nume
propuse pentru proiectul de a
reuni mai multe teritorii
locuite de români, „Dacia“ și
„Romania“, adică dintre
exaltarea unei origini
îndepărtate, vag identificate
istoric, exprimînd însă opoziția
față de Imperiul Roman, și
asumarea descendenței dintr-
un grup populațional de pe un
teritoriu mai vast, întregul
areal balcanic, a cărui
identitate majoră este cea
romană. Amîndouă aveau
vocația de a denumi națiunea
rezultată din Unirea
Principatelor. Triumful
numelui România a însemnat
în același timp alegerea
geopolitică a apartenenței la
ansamblul civilizațional
moștenitor al Imperiului
Roman, denumit de atunci
deja Europa.
1 – Referință la caracterizarea
pe care i-o face Miron Costin
lui Vasile Lupu, „fire înaltă,
împărătească“.
Petre Guran este dr. în
istorie bizantină al École des
Hautes Etudes en Sciences
Sociales, cercetător la
Institutul de Studii Sud-Est
European al Academiei
Române.