Valeriu Gherghel,

Ubi sunt?

Bătrîneţea nu este, cu siguranţă, o bucurie, deşi mulţi filosofi o descriu exact în acest
chip, ca pe o voluptate mult dorită. Nu este cazul, deocamdată, să-i numesc ori să-i citez
in extenso. Frazele lor nu ne-ar încălzi cu nimic. Toată lumea îi ştie pe de rost, chiar dacă
nimeni nu le urmează instrucţiunile.
În definitiv, nici un om de rînd nu izbucneşte în rîs pentru motivul că descoperă în
creştet un fir de păr alb. Dacă este în toate minţile, nici o femeie nu-şi admiră fruntea
încreţită, sînii căzuţi. Cu excepţia filosofilor (şi a actorilor dramatici care îl interpretează
pe regele Lear), nimeni nu se făleşte cu pungile de sub ochi.
Pe de altă parte, domnii poeţi văd realitatea exact pe dos. În cazul lor, bătrîneţea
reprezintă prilejul unor ample lamentaţii: “Iată, viaţa s-a scurs pe nesimţite. Flama
lumînării s-a stins”. Cînd priveşti îndărăt, observi pustietatea, neîmplinirea, absenţa.
Unde sînt zăpezile de pe Kilimanjaro? Unde au pierit verile (şi serile) copilăriei? Dar
eclipsa din 15 februarie 1961, care a întunecat lumea? Dar inundaţiile din 1972? Unde s-a
ascuns oare primul volum din Cavalerii teutoni? Şi unde s-a retras Dana Floareş, iubita
cu părul bălai? Unde s-a prăvălit edificiul autogării? Dar mîndrul Jockey Club? Dar
cinematograful Puşkin? Dar Şcoala generală numărul 6? Şi unde este acum doamna
Pompaş Sultana, cu care am repetat propoziţiile subordonate şi pronumele reflexiv? Unde
va fi fiind îndrăzneaţa Balaur Elena din clasa a VIII-a? Unde sînt buzele Cameliei,
sfîrşierea cu care pronunţa versul din final? În zadar întrebi, şi întrebi, şi întrebi. Nu
găseşti, deocamdată, un răspuns potrivit. E firesc. Taci.
Prin natură, filosofii se deosebesc radical de poeţi, deşi au foarte multe însuşiri
comune. Reprezintă, de altfel, personaje simetrice, precum Papa de la Roma şi Anti-Papa
de la Avignon, precum Iisus Christos şi Antichristul, precum Fîrtate şi Nefîrtate la ereticii
bogomili. Un exemplu de însuşire colectivă ar fi excesul (în plus sau în minus). Ceea ce
pentru filosofi este culmea fericirii, pentru poet este tragedia însăşi. Ceea ce primii
elogiază, poeţii deplîng. Aurora cu degete trandafirii devine bezna celorlalţi, noaptea
secolelor. De-o parte, găsim euforia şi extazul. De cealaltă, tristeţea, scîrba.
După gustul meu, defectul ambelor ginte ar fi exaltarea. Vociferează ori fac silogisme,
exact acolo unde se cuvine a fi cît se poate de laconici şi arizi. Prea puţini sînt în stare de
această izbîndă asupra limbajului şi afectelor. Şi mai puţini aleg calea de mijloc. În sfîrşit,
numai cîţiva înţelepţi pot consemna, fără comentarii, progresul imperceptibil (dar ubicuu)
al decrepitudinii şi destrămării. Din copaci cad frunze stacojii. Florile pe cîmpuri pălesc.
Manuscrisele foşnesc uscat. Foile cărţilor se fărîmiţează. Pe chipul celui bolnav, al
Fratelui, a mai apărut o umbră.
Cu toate acestea, dacă nu eşti nici filosof şi nici poet, vine o vreme în care te vezi
obligat, de la sine, să meditezi asupra senectuţii, pe cont propriu. Să-i constaţi, cu un ochi
mai degrabă neputincios, urmările. Să deplîngi (sau nu) lipsa de îndurare a timpului,
nestatornicia sorţii, indiferenţa blazată a necesităţii. Şi, dacă îţi este cu putinţă, să te
împaci cu ea (şi cu ele). Îndrăzneaţă idee, nu-i aşa?
Îţi spui înduioşat: “Ah, dacă aş fi murit la timp!”. N-ai murit încă. Vei trăi, poate, încă
o noapte, o săptămînă, un an. Ştii că nu vrei trăi o veşnicie. Este momentul să încerci o
conjectură, să deprinzi o practică, să iei o anume poziţie. Elegiile te indispun, soluţiile
metafizice te plictisesc. Orice ipoteză ţi se pare previzibilă. Orice răspuns a fost deja
încercat. Tot ce a fost de gîndit şi de spus s-a gîndit şi s-a spus. Încă din neolitic, din
precambrian. Nihil sub sole novi…
În faţa ravagiilor aduse de senectute, dacă am observat bine, sînt posibile două
atitudini mai acuzate. Două filosofii a-teoretice. Cea dintîi vede în bătrîneţe o eliberare
din lanţul speciei. Sufletul a stat suficient în temniţa trupului, în mormîntul orficilor
(soma - sema), în infern. Dintr-o dată, fără să fi sesizat cînd şi cum, duhul s-a mutat din
regatul necesităţii oarbe în imperiul libertăţii clarvăzătoare.
Ca atare, bătrînul nu mai este frisonat de afectele comune: iubiri năprasnice, gelozii
lipsite de orice temei, naivităţi puerile, frivolităţi, arsuri amoroase, trădări şi fericiri etc.
Toate nimicurile au rămas în urmă. Cu o fiziologie împuţinată, cu nevoi abreviate, cu
viaţa cît firul de iarbă proverbial, individul se poate consacra, în sfîrşit, existenţei (şi
raţiunii) pure. A ajuns la profunzimi ideatice formidabile, printre stalagmite şi gheţari.
Desprins din legături, neatîrnat, poate privi direct în lumea inteligibilă.
De obicei, el se prezintă sub chipul unui personaj supt, ascetic. A devenit, iată, un sfînt
care se ignoră, nu prin voinţă şi aspiraţii, şi nici prin efortul perseverent, ci prin fatalitatea
vîrstei, a simplei aritmetici temporale, a operaţiunii de adăugire a unităţii la unitate, a
picăturii la strop, în cel mai tenace anonimat.
Cînd nu mai poţi comite nici un exces (chiar dacă ţi-ai mai dori unul singur, o ultimă
fantezie, un moft), te apropii inevitabil de sfinţenie. A sosit vremea să arăţi destins,
asemenea eremitului izolat în văzduh, pe coloana de piatră, şi să priveşti cu îngăduinţă în
jur. Eşti dintr-o dată singur. Eşti mai sagace, mai blînd. Dar mulţimea curioasă te-a părăsit
şi nu mai prezinţi, chiar acum, nici un interes. Păcat! Te vei mulţumi, aşadar, cu
sfinţenia…
O paranteză duhovnicească. Teologii autohtoni (dar nu numai ei) cred şi susţin că
sfinţenia are grade, precum frumosul, temperatura ori alcoolul. Poate fi parţială
(sfinţenia-fericire, beatitudinea), sau deplină (sanctitatea). După inteligenţa extrem de
vioaie a numiţilor teologi, adulterul Ştefan cel Mare a fost mai sfînt decît, să zicem,
Aurelius Augustinus şi Thoma de Aquino la un loc. Aşa este negreşit, nu am căderea să
neg această axiomă dogmatică. Deşi mulţi eretici şi nechibzuiţi pretind că sfinţenia se
poate compara numai (şi numai!) cu virginitatea la femei. Este sau nu este. Tertium non
datur.
Să ne întoarcem însă la prochimen.
Prin îndărătnicie şi rezistenţă, bătrînul accede, aşadar, pe cea dintîi treaptă a sfinţeniei.
A atins, sărmanul, beatitudinea. Mănîncă şi doarme tot mai puţin, cade adeseori în
muţenie, iubeşte eterat, îşi subţiază vrerile şi poftele, veghează şi cugetă la nulitatea
oricărui ideal, a oricărui avînt. Sesizează esenţialul. Faţă de lumea sensibilă, simte
indiferenţa cea mai acută. S-a înţelepţit de la sine, cum ar veni, printr-un hazard minim. A
evadat din beţia simţurilor. S-a desfăcut din uri, invidii, frustrări, resentimente. A
răzbătut, în sfîrşit, la seninătate.
A doua atitudine vede în bătrîneţe o catastrofă. Năruirea însăşi. Nimicirea nimicirii.
Senectutea ar fi, atunci, îndeosebi vîrsta decrepitudinii, a slăbiciunilor fizice, a amneziilor
de tot felul, a închipuirilor stupide, a bolilor de nervi şi de ficat. Spiritul ar vrea, dar
carnea nu mai poate. Trupul odinioară vînjos s-a transformat deja în ruină. Constaţi,
precum sfîntul Ioan Gură-de-Aur odinioară, comedia devenirii: pîntecul s-a lăsat, pielea
gîtului s-a încreţit, cearcănele s-au umflat sub ochi, vinete, buzele au crăpat, au albit,
părul a căzut, şira spinării s-a îndoit pe direcţia alergării. Digestia funcţionează tot mai
greoi, viscerele s-au închis, prin ţevile rigide ale arterelor curge un sînge închegat. Inima
s-a chircit.
Spre a nu rămîne însă în domeniul generalităţilor vulgare, al caricaturalului nesprijinit
de ilustraţia concretă (pînă la urmă, singura elocventă!), voi menţiona succint două
întîmplări relativ notorii. Şi relativ recente. Prima este legată de filosoful Constantin
Noica. A doua îl priveşte pe dramaturgul Eugène Ionesco. Voi începe, desigur, cu
filosoful.
Noica percepe senectutea ca pe o mult aşteptată eliberare epifanică. Ea reprezintă
culminaţia fiinţei, ieşirea spiritului din caverna materiei inculte. Pentru Ionesco,
dimpotrivă, bătrîneţea este o cădere, un scandal. Un motiv de maximă depresie. O
pedeapsă care vine de la un Dumnezeu absurd.
Cine greşeşte? Cine are dreptate? Nu îndrăznesc să decid. Nu am dreptul să cîntăresc
două sensibilităţi, două experienţe echivalente.
În iulie 1969, cînd împlineşte şaizeci de ani, Constantin Noica îşi invită amicii la
restaurant şi oferă un banchet. În discursul justificativ (consemnat, într-o memorabilă
epistolă trimisă de către părintele N. Steinhardt, prezent la festin, lui Virgil Ierunca), spre
mirarea convivilor, filosoful elogiază binefacerile senectuţii, “feeria îmbătrînirii”, (cum
va scrie, mai tîrziu, într-un Jurnal de idei). Abia acum, la şase decenii, subliniază
Constantin Noica, omul iese cu adevărat de sub tirania speciei, de sub povara prea
acuzatelor ei determinaţii. Abia în acest moment al vieţii, “animalitatea” se potoleşte, se
restrînge, dispare. Bătrînul evadează, aşadar, din strînsoarea instinctelor, scapă de
arbitrariul umorilor. Nu mai cunoaşte ambiţii, speranţe, ispitiri erotice, dorinţe, invidii,
supărări. Într-un cuvînt, s-a spiritualizat. Pentru creaţie, începe deceniul cel mai fecund.
A doua întîmplare îl are ca protagonist pe Eugène Ionesco. Într-un film din 1990, care
a putut fi vizionat şi la noi, dramaturgul arată, într-o scenă pregnantă, mîinile deformate
de artrită ale soţiei sale, chipul ei îmbătrînit, ridurile, şi întreabă cu surdă revoltă pe
confident (şi, fireşte, pe spectatori): “Cum de acceptă asta Dumnezeu?”.
Bătrîneţea, sugerează Ionesco, este o nedreptate. Dar de ce i s-a menit omului această
nedreptate este imposibil de înţeles. I-a trimis, continuă marele scriitor, în acest sens, o
scrisoare Papei Ioan Paul al II-lea şi l-a întrebat acelaşi lucru: “Cum de acceptă
Dumnezeu, despre care teologii susţin că este bun, îndurător, milostiv, bătrîneţea şi
moartea?”. Prelatul i-a replicat, dintru înălţimea sapienţei sale, după un scurt răgaz,
printr-o propoziţiune concisă: “Papa nu are răspuns la întrebările Dumneavoastră…”.
Pe Ionesco bătrîneţea şi văditele ei neajunsuri îl frisonează. Noica, în schimb, este
cuprins de veselie şi speranţă. Încă o dată: cine are dreptate? Cine greşeşte? Sigur,
răspunsul meu nu poate fi mai deştept, mai chibzuit, mai convingător decît acela al
Sanctităţii Sale.
Încă o dată, bună dispoziţie sau agonie? E vorba de un singur adevăr ori de un adevăr
îndoit? Deocamdată, nu ştiu.
Cel mai potrivit lucru, în acest caz, este să nu spui nimic. Să-ţi păstrezi cumpătul,
seninătatea, prudenţa (este şi asta o filosofie a-teoretică, cine ştie?). Dacă n-ai fior teoretic
şi nici trăiri poematice, în faţa bătrîneţii rămîi, cît mai ai de trăit, doar cu nişte întrebări
vane, la care orice răspuns este himeric.
Poate de aceea un înţelept din Renaştere, un florentin, mai precis (este vorba de
Lorenzo Magnificul), s-a mulţumit să cînte într-o serie de elegii, care se recitau la
carnavalul din Florenţa (iar carnavalul era un foarte nimerit prilej de contemplaţie a
vanităţii lumii şi de luare a ei în rîs), inconsistenţa oricărei plăceri şi triumful insesizabil
al nefiinţei. Şi tot cu acest prilej, id est carnavalul, călugării şi liricii goliarzi se retrăgeau
în pivniţele mănăstirilor şi destupau butoaiele, după care proferau către bolţile basilicii,
cu ecou lovit de muri, următoarea stupefiantă exclamaţie: “Trăiască moartea!”.
În locul unui improbabil (şi nesăbuit) răspuns filosofic, în locul unei exagerări
elegiace, în locul unui strigăt insolent, observi ca din întîmplare un rid nou sub ochiul
stîng, o pată cenuşie pe tîmplă, o trestie frîntă în două, destrămarea unui strai vechi, o
durere în umăr, un cheag de colesterol la întîlnirea a două vase de sînge, o scurtă orbire,
un ţiuit în urechi, un suflu îngrijorător al inimii, sfîrşitul subit al eseului…