Nicolae Iorga

În 18 aprilie 1931, istoricul Nicolae Iorga a devenit şeful unui Guvern de „uniune
naţională”, controlat de regele Carol al II-lea.

Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoşani - d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, judeţul
Prahova) a fost istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar,
memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române.

Citeşte şi Abdicarea lui Carol al II-lea. Protejat de Mareşalul Antonescu, fostul rege a
plecat din ţară cu 12 vagoane pline cu bogăţii şi cu Elena Lupescu

Savant de renume mondial, a avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a

1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. Iorga este cel mai prolific istoric al
românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru
care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate
timpurile. Personalitate care a creat şcoală şi a dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ
în viaţa social-politică a ţării sale. S-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie,
într-o epocă de renaştere naţională.

Personalitate marcantă a culturii noastre naţionale, despre Nicolae Iorga nu se poate

vorbi decât la superlativ despre grandioasele sale înfăptuiri, însă în politică s-a dovedit că nu
sunt îndeajuns corectitudinea, entuziasmul şi credibilitatea personală.

Decepţionat de activitatea partidelor politice care s-au perindat la cârma ţării, animat
de convingeri şi sentimente monarhice, Nicolae Iorga s-a lăsat angrenat în manevrele lui
Carol al II-lea vizând instaurarea unui regim care să se situeze deasupra partidelor politice.
Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat,
pe care să îi poată controla uşor . Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru
pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în
ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei
politice. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Constantin Argetoianu, din funcţia de
ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului
în alegeri. Lista miniştrilor a fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I.
G. Duca participarea PNL pe lista unei coaliţii de partide politice denumită Uniunea
Naţională. Iorga a avut întrevederi cu toţi liderii politici, iar pe cea cu Iuliu Maniu o descria
astfel: „Domnul Maniu mi-a făcut un discurs de pare că ar fi fost taică-meu. A fost ironic şi
jignitor şi am să-i răspund tot aşa”.

În notele sale politice, Argetoianu relatează în detaliu modul cum fost alcătuit noul
guvern: „Iorga intra ca o vijelie în casele oamenilor şi fără să zică bună ziua îi întâmpina cu
un «eşti ministru», faţă de care interpelatul încerca să bâjbâie ceva ca «Bine, dar...». «Nici un
dar. Eşti ministru. La ora 7 şi jumătate, la mine în casă în frac şi decoraţii. La ora 8 depunem
jurământul.» Rămâneau viitorii miniştri cu gura căscată, pe mâna soţiilor, încântate, uitând să
mai conducă până la uşă pe «domnul prim-ministru». Domnul prim-ministru, cu aripi la
călcâie ca Hermes redivivus, zbura spre automobil, cu mine după el – şi la altul”. Aceste
întâmplări au determinat opinia publică să afirme cu ironie că „Nicolae Iorga este prim-
ministru în guvernul Argetoianu”. În campania electorală, Nicolae Iorga i-a acuzat necruţător
pe naţional-ţărănişti cu privire la moştenirea guvernării. Realitatea de la guvernare s-a dovedit
însă neîndurătoare cu marele om de cultură, într-un moment în care criza mondială ajunsese la
punctul culminant. Pe 31 mai 1932, Nicolae Iorga a pus capăt tristei sale experienţe
depunându-şi mandatul, iar din septembrie formaţiunea sa politică şi-a reluat denumirea
iniţială de Partidul Naţionalist-Democrat.

El nu a fost un doctrinar sau ideolog politic. N-a fost preocupat în alcătuirea unor
programe de guvernare, ale căror idei să înflăcăreze şi să coaguleze forţele unui popor.
Realitatea politică şi socială a acelei epoci s-a dovedit implacabilă cu personalitatea
savantului, astfel că a sfârşit tragic, ciuruit de gloanţe, la margine de drum, într-o societate
care nu a înţeles să aprecieze şi să respecte valorile sale.