Ajutorul imens pe care îl dă rugăciunea în

timpul nașterii

De aceea, cred că este mai bine să încerci să te rogi atunci când încep primele contracţii şi în
timpul când acestea sunt destul de rare, când încă ai claritate în gândire şi durerea nu este
prea mare. Dacă ai posibilitatea, este bine ca în aceste momente întreaga biserică să se roage
pentru ca naşterea să decurgă bine.

Răspunsul la întrebarea despre ce trebuie să facă o femeie în timpul naşterii nu trebuie să-l dea un
preot, ci un medic înţelept. Aceasta ar trebui să ştie cum să se pregătească, cum să nu-i facă rău
pruncului în timpul naşterii şi chiar cum sa ajute să se nască mai repede. Dar aceste întrebări sunt
legate de lumea fizică, nu de cea duhovnicească.

Mai demult, având în vedere ce spuneau unii preoţi experimentaţi, sfătuiam femeile să zică o
rugăciune în perioada dintre contracţii sau chiar în timpul nașterii. Dar multe dintre ele mi-au spus
ulterior că nu au putut face aceasta, fiindcă nu se puteau concentra la rugăciune, doar câteva
reuşind. De aceea, cred că este mai bine să încerci să te rogi atunci când încep primele
contracţii şi în timpul când acestea sunt destul de rare, când încă ai claritate în gândire şi
durerea nu este prea mare.

Dacă ai posibilitatea, este bine ca în aceste momente întreaga biserică să se roage pentru ca
naşterea să decurgă bine.Să faci aceasta fie cerând preoţilor pe care îi cunoşti sau mirenilor să se
roage, iar tu să te lași în mâna Domnului: „Doamne, mai departe nu pot merge singură, du-mă
Tu şi primeşte-mă în mâinile Tale”. După aceasta, să mergi cu sufletul uşurat pentru a naşte.

„Soţul meu nu mă înţelege şi este

foarte aspru. Cum să mă port cu
el?”
Greu, greu! Da, vă este greu, dar altfel ce-aţi avea de răbdat ? Iar fără răbdare, nu este
mântuire. Iată că Domnul, care vă rânduieşte mântuirea, vă şi dă prilejuri să arătaţi

1
răbdare şi să înaintaţi pe calea mântuirii. Un sfat pentru dumneavoastră: când vă este
greu, trebuie să vă întoarceţi către Dumnezeu atât cu graiul, cât şi cu simţirea, zicând:
„Slavă Ţie, Doamne!“

Dumnezeu l-a pus pe soţ ca păzitor al soţiei. Nu rareori se întâmplă ca soţul, chiar fără
să-şi dea seama, să dea soţiei îngăduinţe ori să îi pună oprelişti insuflate de
Dumnezeu. Iată, şi soţul dumneavoastră, împlineşte voia lui Dumnezeu, iar voia lui
Dumnezeu este bună întotdeauna. Liniştiţi-vă!

Soţul dumneavoastră nutreşte, în ceea ce vă priveşte, o dragoste adâncă; asprimea lui

este numai de suprafaţă. Aşa este structura unora. Nu luaţi în seamă asta. Lăsaţi-l să
fie aşa cum este, şi dumneavoastră rămâneţi aşa cum sunteţi. Dumnezeu v-a unit:
pentru voi, viaţa împreună este cea mai bună viaţă de pe pământ.

Unii s-au rugat să moară şi au fost auziţi. Pentru dumneavoastră însă este mai bine să
primiţi cu supunere de la Domnul ce vă va da: viaţă sau moarte, sănătate sau boală,
îndestulare sau sărăcie. Şi pentru toate, mulţumiţi-I!

Sfântul Teofan Zăvorâtu

Este important dacă cineva are

sânge din părinţi rugători, dacă
mama s-a rugat atunci când era
însărcinată

„Rugăciunea este legată de mediu, mediul o ajută sau o îngreunează, dar este
dependentă şi de sânge, adică de tradiţia familiei. Este important dacă cineva are
sânge din părinţi rugători, dacă mama s-a rugat atunci când era însărcinată.”

2
„Puţini oameni astăzi, din pricina condiţiilor în care trăiesc, pot să se roage cu mintea
în timpul profesiei lor, în timpul serviciului. Înainte oamenii puteau face rugăciunea şi
în bordei, și în palat.”

Extras din Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un

om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex,

„Ori îl iubeşti, şi-l iubeşti cu

defecte cu tot, ori nu-l iubeşti, şi
nu-l iubeşti cu calităţi cu tot”

Dacă iubeşti pe cineva, în ciuda păcatelor sale (ca minciuna, nestatornicia,

făţărnicia), dar după multe încercări nu reuşeşti să-l schimbi, e bine să renunţi la
iubirea aceasta?
– Dragă, eu nu ştiu ce iubire e aia care poate să renunţe… Adică, ori îl iubeşti, şi-l
iubeşti cu defecte cu tot, ori nu-l iubeşti, şi nu-l iubeşti cu calităţi cu tot. Când iubeşti
pe cineva, nu-ţi mai faci probleme; îl iubeşti şi-l duci în iubire.

În ce mă priveşte pe mine, să ştiţi că toate prieteniile mele, câte le-am avut până acum
şi câte voi mai avea de acum încolo, le-am programat pentru veşnicie.

Eu nu mă simt bine când aud pe cineva: „Am fost prieten, dar nu mai sunt prieten…
am pierdut o prietenie. ” Şi eu ma pierdut prietenii, dar nu din pricina mea… sau cel
puţin am conştiinţa că eu nu am făcut ceva ca să se piardă prieteniile.

Eu mi-am făcut partea mea, mai departe pentru cealaltă parte a vieţii, şi pentru toată
vremea. Orice prieten pe care l-am avut poate să se întâlnească cu mine ca prieten,
pentru că eu îmi fac partea mea.

3
Aşa şi-n chestia aceasta: dacă vrei să-l iubeşti, nu-l judeci, ci îl primeşti aşa cum e.
Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi dacă-i prăpădit; e tot copilul lui şi tot îi vrea
binele şi tot vrea să fie altfel.

Părintele Teofil Părăian

Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe

nume. După căsătorie, adevăratul
nume al soţiei trebuie să fie doar
„iubito”

ARHIM. EFREM: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se

împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune
în Hristos prin taina Bisericii – este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul
să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul
dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la
taina căsătoriei. Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de
Dumnezeu – fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea,
conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar
seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii
pentru a nu exista neînţelegeri.

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii
este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte
femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia.

4
Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului,
doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar
dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a
născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia anii” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea
mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin
tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul
nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor, însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a
dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este
acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al
soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest
lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de
multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă,
n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum,
însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o
iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe
primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine
de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face
mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i
dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie,
deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab (firav,
neputincios, n.n.) care este femeia.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de
dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul
creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de
dragostea propriilor copii! Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni
vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu
e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la
prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se

5
îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de
suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri
şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După
căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi
cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de
mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi
m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi
va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de
serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este
ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este
nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este
capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi
la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori.
Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în

comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi
împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi

Sfântă Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi
uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom
căsători”. ÎI întreb: „Vă înţelegeţi bine?”. „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în
toate”, îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii
că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!”. „Măi băiete – i-am zis atunci –
acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi
în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum
destrămată”. Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul
credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit,

6
dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l
harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze
biserica. Soţia însă era împotrivă. Intr-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la
biserică! Să pleci de la mine!”. Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii,
aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o
căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-
păşire în viaţa duhovnicească.

ÎNTREBARE: La conferinţă aţi spus că ascultarea monahilor este diferită de cea a

mirenilor; atunci noi cum să aflăm calea cea dreaptă dacă nu facem ascultare de
duhovnic?

A. E.: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie să facă un călugăr faţă de
stareţ, însă pe cât puteţi, să ascultaţi de duhovnic.

Esenţa este aceasta: dacă un mirean doreşte să facă ascultare de duhovnic aşa cum ar
face un monah faţă de stareţ, poate s-o facă, mai ales dacă el însuşi doreşte. Însă
duhovnicul nu trebuie să ceară astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci
dacă cineva vrea să ne ceară sfatul în orice, noi ca duhovnici îl dăm cu bucurie, însă
nu este corect ca duhovnicul să considere că mireanul păcătuieşte dacă nu-i cere
sfatul. Păcătuieşte doar monahul care nu-l întreabă pe stareţ.

Î: Vreau să vă întreb dacă un mirean care se mai tulbură la serviciu se poate împărtăşi
(cu aceeaşi spovedanie) la sărbători apropiate!

A.E.: Trebuie să-ţi consulţi duhovnicul. Depinde dacă el te dezleagă la împărtăşanie,

depinde de starea ta lăuntrică, de păcatele pe care le-ai făcut. Toate acestea le va
judeca duhovnicul şi el îţi va răspunde. Din păcate acum trebuie să plecăm. Maica
Domnului fie cu voi toţi!

Mărturie athonită în România, Pelerinajul Arhimandritului Efrem- Octombrie 2002,

Omilii, sinaxe, conferințe,
Editura Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi

7
Un mare procent din credința
mamei se transmite copilului când
este înca în pântecele mamei sale

Ce trebuie să facă o femeie când este însărcinată?

Un copil va fi sau nu va fi credincios si in raport de credinta mamei sale. Un mare
procent din credinta mamei se transmite copilului cand este inca in pantecele mamei
sale. Responsabilitatea revine direct mamei, dar indirect si tatalui cu care femeia
convietuieste. Viata duhovniceasca a unui om incepe din momentul zamislirii si se
deruleaza pe tot timpul sederii sale in pantecele mamei pe timpul celor noua luni de
gestatie materna. Acest mare adevar il simteam, dar nu puteam sa il explic. Mi-a fos dat
sa-l aflu la aceiasi intensitate si la acelasi ison duhovnicesc la cei doi mari parinti sfinti
inaintea lui Dumnezeu – Cuviosul Paisie Aghioritul din Muntele Athos si la Parintele
Arsenie Boca din Manastirea Prislop. De asemenea, parintele Teofil de la Manastirea
Sambata, cu amuzamentul sau specific, il cita tot pe parintele Arsenie zicand la niste
frati ca „voi sunteti sinteza harababurii din casa parintilor vostri”. Intr-adevar, un copil
este o sinteza a celor doi parinti in adevaratul sens al cuvantului. Copilul copiaza genetic
pe parintii sai, pe tata sau pe mama, dar se duce inapoi pana la al patrulea neam. Uneori
observam ca seamana foarte mult cu bunicul dupa tata sau cu cel dupa mama. Este o
mare taina genetica umana si din pacate de cei mai multi oameni nebagata in seama,
lasata la voia intamplarii. Or, Sfanta Biserica ne pune la indemana un arsenal de
antidoturi cu potential de igienizare si chiar vindecare intr-o anumita masura a arborelui
genealogic. Spovedania, credinta puternica, faptele bune, postul, rugaciunea, milostenia
sunt unele din medicamentele recomandate de Biserica de terapie a arborelui
genealogic.

Noua ni se pare ca odata cu moartea parintilor, bunicilor sau celor apropiati ai nostrii se
produce o ruptura definitiva, dar nu-i adevarat, este numai o despartire temporara.
Legatura dintre noi va fi vesnica, indisolubila. Neamul fiecaruia dintre noi este un intreg

8
tainic. Este o interdependenta intre membrii aceluiasi neam. Cat de mare insemnatate
are starea mamei asupra copilului pe care il are in pantece! Tot ceea ce are mama in
mintea ei, in inima ei, in comportarea ei atunci cand este insarcinata cu copilul se
transmite acestuia. Orice bucurie, orice stres, pe care-l are femeia se transmite copilului.
Copilul face parte din fiinta ei in acel moment si este o copie a tot ceea ce este ea in
acea perioada de noua luni de zile. Daca mama este echilibrata si infranata in pornirile
sale, copilul mosteneste si se va naste cu acel echilibru, dar daca nu este echilibrata ci
dimpotriva foarte dezordonata si indiferenta, de asemenea copilul se va naste cu acea
gena de dezechilibru, de dezordine si ii va fi greu si poate imposibil de a se redresa toata
viata. Observam ca unii oameni se nasc foarte intunecati si nu numai ca nu cunosc
lumina, dar nici nu vor sa o cunoasca si se opun cu indarjire impotriva luminii si a
binelui inradacinat in adancul fiintei lor ca mostenire de la parinti. Multi dintre ei sunt
irecuperabili in viata si asa se sfarsesc.

Ce important este ca femeia cand este gravida sa se roage, sa incerce pe cat este cu
putinta sa fie buna, sa fie iertatoare, sa nu urasca, sa nu invidieze, cu alte cuvinte sa
traiasca in acea lumina a harului Duhului Sfant si acele stari se vor transmite copilului.
El se naste cu aceste inclinatii: sa se roage, sa fie bun, sa fie iertator, sa nu invidieze si
poate toata viata va fi asa, daca si el va concretiza si va fructifica acele inclinatii pozitive
genetice. Daca femeia gravida fumeaza are inclinatii pacatoase, nu se infraneaza de la
tentatiile pacatoase, copilul se naste cu acele malformatii si poate toata viata va fi o
copie a mamei sale in comportare.

Deci, un copil incepe sa se educe de catre mama inca din pantece. El, sarmanul copil,
este sinteza celor doi parinti in momentul conceperii, mosteneste bagajul genetic al
celor doi parinti. Dar, dupa aceea evolueaza pe parcursul sederii celor noua luni in
pantecele mamei sale si primeste ceea cei ii da mama ca hrana spirituala si materiala,
nascandu-se dupa aceea sanatos trupeste si sufleteste. Barbatul are si el marea obligatie
ca atunci cand nevasta este insarcinata sa-i creeze cadru ambient, sa o ajute cat mai
mult, sa-i creeze lumina, pace, liniste, dragoste. El, ca barbat, in acel moment nu are ce
sa-i transmita copilului direct, dar indirect prin raportul pe care il are fata de femeia sa
influenteaza pe copil in rau sau in bine. Barbatul trebuie sa se fereasca sa nu o supere
pe nevasta lui gravida cu nimic. Sa nu o certe, sa nu o tulbure cu starea lui negativa,
deoarece daca el este tulburat, acea stare tulburatoare i-o transmite femeii lui, iar

9
femeia, oadata ce primeste starea aceea negativa de tulburare, automat i-o transmite si
copilului si copilul devine tulburat si nelinistit. Deci, iata influenta unde poate ajunge.
Daca tata se bucura, se bucura si femeia lui gravida si se bucura si copilul lor din
pantece. Si medicina recunoaste ca raporturile sexuale, mai ales in ultimele luni cand
este femeia gravida, nu-i fac bine ei nici copilului, de asemenea Biserica cu atat mai
mult recomanda abstinenta, infranare in acele ultime luni foarte critice. Aici il ajuta pe
barbat foarte mult credinta ca sa poata sa se infraneze si sa constientizeze aceasta
infranare. Deoarece, pentru acea pofta trupeasca de la care barbatul nu se infraneaza si
o tulbura pe femeia lui si copilului i se transmite acel duh al desfranarii si poate sa-l
afecteze toata viata. Am intalnit un asemenea caz cand barbatul nu s-a infranat pe
parcursul perioadei cand femeia lui era gravida si copilul s-a nascut cu aceasta patima
in el si de mic copil facea acest pacat si nu a putut sa se salveze toata viata lui, devenind
un desfranat notoriu, irecuperabil. Iata ce mare responsabilitate au parintii fata de copiii
lor inca din pantece.

Arhimandrit IOACHIM PARVULES

Atunci când omul nu trece prin

nicio încercare, este ca şi cum l-ar
părăsi Dumnezeu

Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic şi să sufere ceva, care
nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observaţie, ci vrea să trăiască bine, este în
afara realităţii duhovniceşti. „Tre-cut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi la
odihnă”, spune psalmistul.

Vezi că şi Maica Domnului şi Sfinţii au suferit, de aceea trebuie ca şi noi să suferim,

mai ales că mergem pe acelaşi drum pe care au mers şi ei. Cu deosebirea că noi,
atunci când suferim puţin în această viată, ne plătim datoriile şi ne mântuim. Dar şi

10
Hristos a petrecut cu durere pe pământ. A coborât din cer, S-a întrupat, a pătimit şi a
fost răstignit. Iar creştinul îşi dă seama că l-a cercetat Hristos, atunci când suferă
durere.

Atunci când îl cercetează durerea pe om înseamnă că îl vizitează Hristos. În timp ce,

atunci când omul nu trece prin nicio încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu,
nici nu plăteşte datoriile, nici nu depune. Vorbesc desigur despre cel care nu vrea
reaua pătimire pentru dragostea Iui Hristos, care îşi spune în sinea sa: Sunt sănătos,
am poftă de mâncare, mănânc bine, o duc foarte bine, sunt liniştit, etc…” şi nu spune
nici măcar un „Slavă Ţie, Dumnezeule”. Cel puţin dacă ar cunoaşte că toate aceste
binecuvântări sunt ale lui Dumnezeu, oarecum s-ar aranja situaţia. Să spună: Meritam
toate acestea, dar fiindcă sunt neputincios, deaceea Dumnezeu mi le-a rânduit pe
toate”.

În viaţa Sfântului Ambrozie se spune că odată Sfântul a fost găzduit de un oarecare

bogat. Iar Sfântul văzând bogăţiile nemăsurate ale aceluia l-a întrebat dacă a fost
încercat vreodată de vreo mâhnire. Nu, niciodată, i-a răspuns acela. Ci bogăţiile mele
mereu se înmulţesc, ogoarele îmi rodesc. Nu am simţit niciodată durere şi nici vreo
boală nu m-acercetat”. Atunci Sfântul a lăcrimat şi a spus însoţitorilor săi: „Pregătiţi
trăsurile ca să plecăm repede de aici, pentru că pe acesta nu l-a cercetat Dumnezeu. Şi
deîndată ce a ieşit în drum, casa bogatului s-a scufundat. Traiul bun al aceluia dovedea
că Dumnezeu l-a părăsit.

Sfântul Paisie Aghioritul

Dă-mi, Te rog, o cruce mai ușoară…

Într-o legendă se povestește că un om talentat s-a dus la Dumnezeu și l-a rugat:
-Doamne știu că fiecare trebuie să-și poarte cu demnitate crucea. Dar de vreme ce mi-ai dat talent,
dă-mi, Te rog, o cruce mai ușoară, să am și eu o viață mai comodă!
- Bine, s-a învoit Cel de Sus. Dar mai întâi te-aș sfătui să vezi ce va ieși din asta.
Și iată că omului nostru i s-a arătat sfârșitul ca în palmă..
Un șir de oameni urca încet un munte, purtând în spate fiecare crucea sa. În mijlocul lor s-a văzut
și pe sine. Era obosit și chinuit, iar cucea pe care o târa i s-a părut cu mult mai mare decât a

11
celorlalți. Înțelegând aceasta, s-a oprit, a coborât-o de pe umăr și a retezat-o cât a crezut de
cuviință.
Acum urcușul a devenit mult mai ușor și el s-a deplasat destul de repede spre vârful muntelui, unde
începea Tărâmul Fericirii Veșnice. Dar, ajungând pe ultima platformă, a descoperit că între munte
și acel Tărâm se cască o prăpastie fără fund, peste care nu există nici o trecătoare.
S-a uitat atunci în jur, să vadă cum procedează ceilalți oameni și a observat că ei își așează cu mare
grijă crucile pe deasupra hăului și trec peste ele ca peste o punte de salvare. Crucea lui, însă, fiind
prea scurtă, nu putea ajunge nici macar la jumătatea spațiului dintre cele două muchii de prăpastie...
- Ei cum? l-a întrebat din nou Bunul Dumnezeu. Dorești și acum o cruce mai comodă?
- Oo, nu! s-a grăbit el să refuze. Dă-mi, te rog, o cruce cât mi grea și cât mai mare!

Puterea credinţei – din minunile

contemporane
Iannis Apikos, de obârşie din Mantamado-Lesvos, trăia în Germania creştineşte şi în pace,
împreună cu soţia sa, Kaliopi. În noiembrie 1987, Kaliopi s-a îmbolnăvit grav, în urma unui
accident cerebral. Fu transportată de urgenţă la spitalul local, unde a stat în comă cinci săptămâni.
Doctorii nu-i mai dădeau şanse de viaţă. Din clipă în clipă aşteptau inevitabilul.
Dar iată că apăru şi o nădejde : Arhanghelul Mihail, ocrotitorul satului Mantamado, locul lor de
baştină. Îngenunchează cu toţii în faţa icoanei, rugându-se cu durere, credinţă şi lacrimi! După
aceea se ridică liniştiţi, având în suflet o oarecare nădejde tainică.
Însă de la această rugăciune făcută în grup s-a sustras fratele bolnavei: Iraklis. Acesta făcea parte
din secta "martorii lui Iehova". De aceea, văzând că începe rugăciunea, deschise uşa, fără să audă
ceilaţi, şi dispăru.
Dis-de-dimineaţă au plecat la spital. Acolo aveau să aibă parte de o surpriză. Bolnava, care până
mai ieri se afla în comă, avea ochii deschişi şi în privea!
- Ce se petrece, Kaliopi? întrebă Iannis.
- Unde aţi dus icoana Arhanghelului Mihail pe care o aveam în casă? întreabă ea cu anevoie.
-Acolo e, la locul ei!
Atunci femeia începu să se liniştească şi, cu greu, continuă:
- Ieri seara m-a cercetat Sfântul Arhanghel Mihail şi a stat aici, lângă mine! Era puţin supărat. S-a
uitat la mine cu durere şi mi-a zis:
"Vreau să-mi întind aripile şi să vă acopăr, dar îmi este anevoie!" S-a mai uitat puţin la mine şi a
dipărut. Ce se întâmplă, Ianni? De ce şovăie Arhanghelul ?...
Iannis pricepu pe dată. Piedica era fratele ei iehovist. Aşadar, în acea seară îl întâlni, îi spuse cele
petrecute şi, încheind, accentuă:

12
-Iraklis, Arhanghelul nu vrea doar vindecarea trupească a surorii tale, , ci şi pe cea sufletească a
ta. Întoarcerea ta la credinţa ortodoxă. Şi, odată cu ea, vrea să te rogi pentru vindecarea surorii
tale.
Peste puţin timp, în sufletul hiliastului începu o luptă crâncenă din partea conştiinţei lui creştin-
ortodoxe , care-l mustra cu tărie pentru rătăcirea sa la iehovişti. Conştiinţa sa avea ca aliat şi
dragostea ce o nutrea pentru sora sa. În cele din urmă, Iraklis s-a plecat puterii lui Hristos, a
îngenuncheat în faţa icoanei Arhanghelului, s-a rugat cu lacrimi şi a renăscut.
Dimineaţa s-au grăbit la spital. Dar acolo, ce să vezi? Bolnava îi aştepta în picioare! Salonul era
plin de doctori şi asistente. Rămaseră toţi trăsniţi.
- Azi-noapte, începu Kaliopi voioasă, am auzit o bătaie puternică de aripi. Mă uit mirată şi-l văd
pe Arhanghelul Mihail! De data asta era vesel şi zâmbitor. "Ai să te faci bine", mi-a zis. M-a
însemnat cu semnul crucii, mi-a zâmbit şi s-a făcut nevăzut. Am dat să mă ridic şi am băgat de
seamă că pot s-o fac! În salon mai era o bolnavă: M-a văzut mergând, şi venind la mine, m-a
îmbrăţişat. "Am văzut tot", mi-a zis. "Am văzut că s-a apropiat de patul tău cineva foarte înalt, cu
părul castaniu şi îmbrăcat cu veşminte albe. L-am văzut mişcându-şi mâinele apoi a dispărut...La
început am crezut că era doctorul, cu halatul lui alb. Dar acesta era neobişnuit de înalt, peste doi
metri. Nu călca pe pământ, când umbla nu se auzeau urme de paşi. La apariţia lui în salon s-a
răspândit o bună mireasmă. M-am speriat şi m-am ascuns sub pătură!"
- Ce facem acum? îl întrebă Iannis pe doctor.
- Nu ştiu, domnule! Numai o minune putea să rezolve acest caz. Şi, iată, minunea s-a petrecut...
În ziua următoare, Iannis se afla deja în satul său, în faţa Bisericii Arhanghelului Mihail, udând
icoana binefăcătorului său cu lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă.

Ruga Sfântului Ioan Gură de Aur

„Aceasta să fie treaba voastră, zice, ca în rugăciuni să mulţumiţi lui Dumnezeu, şi pentru cele văzute şi
pentru cele nevăzute, şi pentru cele ce am făcut, fie de voie, fie de nevoie, şi pentru împărăţia cerurilor, şi
pentru gheena şi pentru necazuri, şi pentru liniştea ce o avem. Căci acesta este obiceiul sfinţilor de a se
ruga şi a mulţimi pentru binefacerile comune».

Eu cunosc un bărbat sfânt care se ruga în aşa fel. Nimic nu zicea decât aceasta:

„Mulţumim ţie Doamne, pentru toate binefacerile Tale, care din ziua dintâi şi până în ceasul acesta ai
făcut cu noi nevrednicii. Îţi mulţumim pentru cele care le ştim şi care nu le ştim, pentru cele arătate şi cele
nearătate, pentru cele cu fapta şi cu cuvântul, pentru cele de voie şi fără de voie, şi pentru toate cele
făcute cu noi nevrednicii. Îţi mulţumim pentru necazuri şi pentru linişte, pentru gheena şi pentru pedeapsa
de acolo, pentru Împărăţia cerurilor.

13
Te rugăm, păzeşte sufletul nostru ca să fie sfânt, având cugetul curat şi vrednic de filantropia Ta. Tu, care
ne-ai iubit pe noi într-atât, încât ai dat şi pe Fiul Tău Cel Unul Născut pentru noi, învredniceşte-ne a ne
face vrednici de iubirea Ta.

Dă-ne înţelepciunea întru cuvântul Tău şi întru frica Ta.

Unule Născut Hristoase, însuflă-ne puterea cea de la tine.

Tu Dumnezeule care ai dat pre Fiul Tău Cel Unul Născut pentru noi, şi ai trimis pe Duhul Tău cel Sfânt,
spre iertarea păcatelor noastre, iartă-ne nouă orice am greşit, cu voie, sau fără de voie, şi nu ne socoti
păcatele noastre.

Pomeneşte Doamne, pe toţi care cheamă în ajutor numele Tău cel sfânt întru adevăr.

Pomeneşte pre toţi care ne-au făcut nouă bine, sau ne-au voit rele, căci toţi suntem oameni”.

Apoi adăugând rugăciunea credincioşilor, sfârşea cu aceasta ca legătură, făcând rugăciunea pentru toţi.

Multe bunătăţi ne acordă nouă Dumnezeu şi fără voia noastră, multe încă, şi chiar cele mai multe fără
ştiinţa noastră, căci când noi Îl rugăm, pentru lucruri contrare poate nevoilor noastre, şi El face cu totul din
contra, El dovadă vie că ne face bine fără să ştim.

14