DREPT PROCESUAL CIVIL

25. CONDIŢIILE DE ADMISIBILITATE A PROBELOR

Codul civil, în art. 1170, precizează că dovada faptelor invocate de părţi în cererile lor se va
face cu înscrisuri, martori, prezumţii şi mărturisire. La aceste probe codul de procedură civilă, în
art. 201-214, adaugă ca mijloc de probă şi expertiza, iar art. 215-217, cercetarea la faţa locului.
În anumite împrejurări textele de lege limitează dreptul de folosire al anumitor probe. Astfel art.
612 C. proc. civ. impune interdicţia folosirii interogatoriului pentru dovedirea motivelor de
divorţ.
Orice mijloc de probă, pentru a f admis, trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- proba să fie legală, sau în alţi termeni, să nu fe oprită de legea materială sau
procesuală. De exemplu este inadmisibilă proba pentru combaterea prezumţiilor legale absolute,
sau în acţiunea de divorţ, este inadmisibil interogatoriul pentru dovedirea motivelor de divorţ;
- proba trebuie să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile,
demne de a f crezute, şi nu imposibile;
- proba să fie pertinentă, ceea ce înseamnă că proba cerută trebuie să aibă legătură cu
obiectul procesului, întrucât, în caz contrar conduce la prelungirea procesului, la tergiversarea
soluţionării pricinii, şi nu poate f admisă;
- proba trebuie să fie concludentă, caracteristică prin care se înţelege acea calitate
prin care proba contribuie la soluţionarea cauzei dedusă judecăţii.
În momentul propunerii unei probe de către părţi în cererea de chemare în judecată sau în
întâmpinare, partea în cauză trebuie să arate instanţei şi împrejurările ce urmează a f dovedite cu
ajutorul probei respective.
Pentru ca o probă să fe admisă toate condiţiile sus-menţionate trebuie să fe îndeplinite în
mod cumulativ, în cazul în care o condiţie nu este îndeplinită instanţa va f nevoită să respingă
proba în cauză, pentru că altfel procesul ar putea să fe tergiversat.
Instanţa poate şi din ofciu, atunci când consideră necesar, să ordone probe. În baza rolului
activ, chiar dacă părţile se împotrivesc la administrarea acestora; această posibilitate a instanţei
de a ordona probe din ofciu subzistă pe tot parcursul procesului, în orice moment al dezbaterilor,
instanţa nefind limitată la administrarea probei doar la prima zi de înfăţişare, aşa cum sunt
limitate părţile. Acest rol activ constituie atât un drept cât şi o obligaţie pentru instanţa de
judecată.
Când probele sunt administrate din ofciu de către instanţă trebuie îndeplinite mai multe
condiţii, şi anume: proba trebuie să fe legală, să ajute la soluţionarea cauzei (concludentă) şi în
mod obligatoriu trebuie pusă în discuţia părţilor, dându-se astfel valoare principiului
contradictorialităţii şi al principiului dreptului la apărare. În sistemul de drept romanesc, având în
vedere principiul rolului activ al instanţei de judecată, o cerere nu poate f respinsă ca
nedovedită, ci ca nefondata, neîntemeiata, judecătorul având obligaţia depunerii diligentelor
necesare în vederea soluţionării unei cauze.

1|Page