IONA

„Iona” este o dramă neomodernistă, adică o specie a genului dramatic, în versuri sau
în proză, care înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al personajelor
individualizate sau tipice, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa iese din clasificările clasice, fiind o
parabolă dramatică a căutării spirituale a individului, alcătuită sub forma unui monolog
dialogat, care cultivă alegoria şi metafora.
Tema piesei este singurătatea, neliniştile şi frământările omului confruntat cu propriul
destin. Textul este inspirat din mitul biblic al omului înghiţit de peşte, căruia Marin Sorescu îi
dă o altă semnificaţie.
Subiectul fabulei biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext
literar. Eroul lui Sorescu se află încă de la început „în gura peştelui”, neavând posibilitatea
eliberării, chiar dacă el nu a săvârşit niciun păcăt. De altfel, parabola dramatică încifrează un
sens ascuns, ce conduce spre condiţia tragică a omului modern, marcat de nelinişte, de
spaimă, urmărit de o vină pe care " nu şi-o cunoaşte şi nu o va afla niciodată.
Piesa este alcătuită din patru tablouri: primul şi ultimul se desfăşoară afară, în exterior,
iar în tablourile doi şi trei, acţiunea are loc în burta peştelui. Rolul indicaţiilor scenice
(didascaliilor) este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi un sprijin
pentru înţelegerea problematicii textului.
În Tabloul I, acţiunea se petrece afară, Iona fiind un pescar ghinionist care îşi doreşte
să prindă peştele cel mare – să i se întâmple ceva spectaculos, să fie norocos, fericit, fiind
sătul de „fâţele” prinse până atunci – sătul de evenimentele banale, de întâmplările mârunte
ale vieţii. Pentru a-şi amăgi neputinţa, dar şi pentru a-şi simula succesul profesional, Iona
poartă mereu cu sine un acvariu din care să poată pescui oricând cu succes, peşti care au mai
fost prinşi odată, ceea ce semnifică amăgirea omului lipsit de satisfacţii cu mici reuşite.
Finalul primului tablou îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş şi încercând zadarnic să
scape.
În Tabloul al II-lea, acţiunea se petrece în „interiorul Peştelui I”. Iona vorbeşte mult,
logosul fiind expresia instinctului de supravieţuire. Monologul dialogat continuă cu puternice
accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale, taina morţii, ori cugetări cu
nuanţă sentenţioasă. Iona găseşte un cuţit cu care se joacă, semn al libertăţii de acţiune, care îi
dă speranţa că poate scăpa, ieşi din această situaţie. El încearcă, în acelaşi timp, un şantaj
sentimental, adresându-se peştelui: „Dacă mă sinucid?”. În finalul tabloului, Iona devine
visător şi se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se
odihnească „pescăruşii mai laşi" şi vântul, „un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul
sufletului”.
Tabloul al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care a înghiţit, la rândul său,
Peştele I. Eroul are acum alături de el o „mică moară de vânt”, simbol al zădărniciei şi al
donquijotismului. Apar doi pescari, surdo-muţi, care „nu scot niciun cuvânt”. Fiecare cară în
spate câte o bârnă, simbolizând oamenii resemnaţi, care-şi duc povara destinului fără să-şi
pună întrebări şi fără să caute motivaţii. Chiar şi alături de ei, Iona rămâne singur cu propria
conştiinţă. În acest tablou mai apar elemente cu semnificaţie simbolică, cum ar fi infinitatea
de ochi care-1 privesc pe erou, simbolizând fiinţele încă nenăscute, oameni captivi ai propriei
condiţii de a fi născut.
Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”, respirând
acum alt aer. Dornic de comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: „Hei, oameni
buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte
mereu „aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată. Meditând
asupra relaţiei dintre om şi Divinitate, Iona nu are nicio speranţă de înălţare, dorind doar un
sfat de supravieţuire. Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni
nu poate evada în libertate. Şi deodată se regăseşte: „Eu sunt Iona!”. Constată că viaţa de până
acum a fost pe drumul greşit, dar nu renunţă: „plec din nou”.
Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi, care
semnifică evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Mitul
labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină”) susţin semnificaţia
simbolică a piesei.
Mijloacele de caracterizare ale eroului, Iona, sunt specifice personajului dramatic
(limbajul, gesturile, acţiunile simbolice, indicaţiile autorului), dar modul de expunere este
exclusiv monologul.
Iona, personajul principal, este un pescar pasionat ce întruchipează omul obişnuit care
năzuieşte spre libertate, aspiraţie şi iluzie, idealuri simbolizate de marea care-l fascinează. El
încearcă să-şi controleze destinul şi să-l refacă. Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final
sunt o încercare de împăcare a omului singur cu omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea
de sine.
„Iona” de Marin Sorescu este o dramă neomodernistă, o parabolă dramatică prin
renunţarea la distincţia dintre specii, valorificarea mitului biblic, lipsa conflictului şi a intrigii
şi plasarea acţiunii în planul parabolei, aducând o înnoire radicală în teatrul românesc.