Joc secund

de Ion Barbu

Poet modern, pentru care poezia este ”o prelungire a geometriei”, Ion Barbu impune în
literatura română un nou model de poeticitate care-l singularizează printre poeţii interbelici.
Dificultatea receptării poeziei sale constă în formaţia ştiinţifică a autorului (matematician), în
extrema condensare a stilului său.
Încadrarea lui în direcția modernistă este dată de înțeleg erea poeyiei ca o prelungire a
geometriei prin accentul pus pe figurile de construc ție, prin sintaxa dificilă( inversiuni, dislocări,
elipse) și prin folosirea unor simboluri cu deschidere semantică amplă care permit coexistența mai
multor interpretări.
Ion Barbu este adeptul unui lirism obiectiv, pur, intelectual ce presupune cenzurarea
sensibilităţii prin idee, ambiguizarea sensurilor.
Volumul Joc secund, publicat în 1930, se deschide cu poezia "Din ceas, dedus…", al cărui
titlu este înlocuit de editori, în 1964, cu titlul volumului. Poezia are caracter de artă poetică şi
aparţine modernismului barbian. Cuvântul Joc” din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă
de orice tendinţă practică”, iar asocierea adjectivului secund plasează jocul în zona superioară a
esenţelor ideale. Aşadar, arta este un joc secund, o reflectare ideală a realităţii, purificată,
esenţializată şi sublimată.
Tudor Vianu integreză poezia în tema “mitul oglinzii”, deoarece arta înseamnă reflectare,
ieşire din lumea experienţei şi pătrundere în structura ideală.
Poetul însuşi defineşte spaţiul poetic drept o lume purificată până a nu mai oglindi nimic
decât figura spiritului nostru.
Astfel, Barbu este modernist deoarece conceptualizează crea ția sa. El încifrează ideile din
filozofia lui Platonși de aceea poezia sa este ermetică.
Viziunea despre lume presupune faptul că poezia este șire( o ie dedus) din contingent(din
ceas) în pură gratuitate(mântuit azur).
Textul are dimensiuni reduse, fiind structurat în două catrene ce au în centru două motive,
simboluri astrale: zenitul(defineşte spaţiul real ce se constituie sub semnul zenitului, în lumina
solară - mântuit azur ) și nadirul (defineşte poezia, ce aparţine nadirului, un spaţiu antitetic, reflectat
în lumea tainică a asfinţitului).
Ca formulă lirică se observă impersonalitatea eului liric modern care devine un operator cu
limbajul ce dezvoltă în propriul text o interioritate neutră în loc de sentiment.
Incipitul, ce reia titlul, sugerează ideea de timp fără curgere, parcă neclintit şi plasează
expresia artistică în atemporal. Poetul caută în real(din ceas), frumosul ca obiect al creaţiei, al
meditaţiei lirice(adâncul acestei calme creste), care se răsfrânge în sine însuşi ca într-o oglindă
(intrată prin oglindă în mântuit azur). Aşa cum îl concepe Barbu, ceasul creator devine însăşi
negarea timpului.
Arta devine un joc secund, mai pur, nu în sensul moral al cuvântului, ci în sens intelectual,
deoarece poezia este înţeleasă ca o formă de a trăi ”sub semnul minţii”. Este adevărat că arta se
inspiră din realitatea care formează jocul prim al existenţei, pe care omul o interpretează nemijlocit,
ori prin intermediul creaţiei artistice. Operele de artă ajung să formeze un univers mental deosebit
de realitatea concretă, suficient sieşi, care generează efectul cunoaşterii şi al emoţiei estetice.
Există o subtilă antiteză între calme creste, simbol al lumii ideilor în sensul lui Platon(care
considera arta o copie a lucrurilor reale, dar pe ele înseşi le numea nişte copii ale ideilor eterne,
creând o răsfrângere la puterea a doua a realităţii) şi cirezile agreste(realul) care în jocul artei nu se
exclud, ci coexistă.
Strofa a II-a exprimă o altă viziune despre poezie, care este nadir latent sugerând concepţia
matematică a lui Barbu despre creaţia lirică.
Poetul ridică însumarea, calculează un punct imaginar al ideilor în înaltul infinit al spaţiului
exterior şi întâlneşte poezia simbolizată prin metafora harfe răsturnate, aflată în zbor invers spre
esenţele nevăzute şi neştiute ale universului.
 Epitetul metaforic invers sugerează ideea că pentru Barbu arta nu e înălţare în real, ci
coborâre în imaginar spre profunzimile fiinţei şi ale gândului.
Ca şi la Arghezi, actul creator înseamnă trudă, eul liric istoveşte pentru cântec, iar creaţia îşi
are riscurile ei, căci inţelesurile se pot pierde uneori, ele neputând ajunge desăvârşit la cititor.
Finalul îl aduce pe poet din ipostaza intelectuală a zeului grec Hermes, în lirica lui Orfeu.
Cântecul său rămâne ascuns, accesibil doar iniţiaţilor. Transparenţa imaginilor artistice este
simbolizată prin metafora meduzelor ce schimbă culoarea apei de la suprafaţa mării, formând
clopotele verzi, atrăgând astfel privirile până în străfundurile misterioase, aşa cum orice creaţie
transpune artistic realitatea.
Ap a e un simbol p ezent r în amb lee strofe, d r a cu cono aţii t diferite:
strofa I- reflectare prin care se transcende lumea reală, obiectivă spre
un univers imaginar; strofa II - marea este asociată cu geneza poetică a creaţiei, locul unde se naşte
un univers secund, mai pur, cel al poeziei. Oglinda miraculoasă a apei, în care se reflectă lumea
obiectivă, este conştiinţa poetului.
Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate. Poetul evită efectele muzicale și
urmăreşte o cadenţă liniştită. Ritmul este iambic, rima încrucişată, măsura versurilor este de 13/14
silabe.
Se sesizează prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari matematicianului(dedus,
nadir, latent, însumarea) care produc un efect de imobilitate a elementelor spre a putea fi mai
profund con template.
Folosirea adjectivelor provenind din verbe la participiu(dedus, intrată) şi a unor infinitive
lungi(înecarea, însumarea) exprimă efortul abstragerii, al ieşirii din limitata lume senzorială.
Observăm abundenţa metaforelor, a inversiunilor şi a epitetelor(ceas dedus, calme creste,
mântuit azur, nadir latent, harfe răsfirate). Aceleaşi sintagme constituie simultan figuri de stil
diferite, ceea ce susţine concluzia şi justifică încifrarea textului, ambiguitatea limbajului poetic.
Ambele strofe se reduc, fiecare, la câte o singură frază. Prima strofă este eliptică de predicat,
a doua include coordonări şi subordonări de propoziţii scurte.
Consider că întreaga poezie tratează procesul transfigurării artistice și modul în care se
construiește poezia.
Limbajul încifrat, conceptul de artă pură, prezenţa neologismelor, tehnica sugestiei, folosirea
simbolurilor și a construcţiilor sintactice eliptice sunt trăsături ale modernismului.