1.

Principiul pacta sund servanda

1.1 Natura juridica (trasaturile) Pacta sunt servanda:

1.2 Istoricul formarii si codificarii.

Acest principiu isi are originie inca din antichitate si pe parcursul epocilor istorice
incheerea tratatelor erau insotite de ritualuri religioase cu forta obligatorie a ideii de buna credinta si
onestiatate insa cu toate astea acest principiu a fost recent consacrat in Preambulul Ligii Natiunilor
si in Preambulul Cartei ONU. O etapa importanta in proiectarea acestui principiu o constituie
Conventia de la Viena cu privire la drepturile tratatelor din 1969 unde este stipulate ca orice tratat in
vigoare trebuie executat cu buna credinta. Deci in Declaratia Principiilor din 1970 prevede
respectarea obligatiilor cu buna-credinta a obligatiilor conform Cartei ONU. O abordare a acestui
principiu il gasim si in Actul final de la Helsinki unde este stipulate ca dreptul de asi stabili legile
ale unui stat suveran trebuie sa fie in concordanta cu obligatiile juridice din dreptul international. In
legislatia RM acest principiu este consacrat in Legea privind taratatele internationale ale Rm unde
in art 19 este stipulate ca Tratatele internatioanale se executa cu buna credinta, in conformitate cu
principiul pacta sunt servanda.
1.3 Continutul juridic.
Continutul jurudic al acestui principiu prevede respectare tratatelor si obligatiilor
asumate cu buna-credinta conform Ccartei ONU, obligatiile ce decurg din principiile si regulile
general recunoscute ale dreptului international apoi cele asumate prin acorduri internationale. In
exercitarea drepturilor suverane ale statelor inclusive drepturile de asi stabili legile interne, trebuie
sa se conformeze obligatiilor juridice care le revin in virtutea dreptului international. Statele eu
obligatia de a respecta doar tratatele legale, licite sau juste din dreptul international, acest principiu
nu are nici o tangenta cu tratatele ilegale sau cele impuse prin forta. Practica dovedeste ca pot
aparea situatii in care unele tratate in care dispozitiile devin depasite sau inacceptabile de catre
unele parti, in asa situatii procedura de rupere a angajamentelor este guvernata de dreptul
international.
2. Principiul nerecurgerii la forță și amenințare cu forță
2.1 Notiunea principiului nerecurgerea la forta si amenintare cu forta:
Abţinerea în relaţiile internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la
folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, cit si in mod
incopatibil cu scopurile ONU,forţă se înţelege orice act de violenţă sau constrângere, nu numai forţa
militară, ci orice forme ale presiunii politice, economice sau de orice altă natură, toate fiind
considerate ilicite.
2.2 Evolutia istorica si codificarea principiului.
Primele incercari de stopare a recurgerii la forta in relatiileinternationale dateaza din a
doua jumatate a sec. XIX insa in acea perioada razboiul nu a fost interzis prin lege ci doar limitat.
Primul act care relateaza despre acest principiu este Pactul General de renuntare la razboi ca
instrument al politicii nationale in relatiile dintre state respective razboil este scos inafara legii
international. O alta incercare de a promova acest subiect devine Tratatul de neagresiune si
conciliere semnat la Rio de Janeiro in 1933. Apoi actul final de la Helsinki din 1975 precizeaza
continutul acestui principiu si prevede garantiile juridice pentru realizarea lui in practica. Asa cum
nu exista o definitie conventionala a agresiunii, Statutul Curtii Penala Internationale adoptata la
Roma 19 1998 precizeaza ca crimele de agresiune vor intra in comptetenta atunci cind va fi definita
o definitie conventionala. Definita adoptata de Adunarea Generala in 1974 are un character doar
explicativ lasind in sarcina Consiliului de Securitate al ONU sa completeze lista actelor concrete de
agresivitate. Codificarea acestui principiu o mai gasim in Carta ONU art.2 unde este definit.
2.3 Continutul juridic.
Prevede ca toti membrii organizatiei se vor abtine, in relatiile international, de a
recurge la amenintarea cu forta sau folosirea ei atit la integritatea teritoriala cit si independentei
politice a unui stat cit si in alt mod incopatibil cu scopurile ONU, abtinerea de la orice constringere
economica fata de un alt stat, realizarea dezarmarii statelor, la fel crearea unui climat de incredere si
respect intre popoare.
Este interzis invadarea sau atacare unui stat de catre fortele armate ale altui stat sau
orice ocupatie militara, bombardarea de catre fortele armate, blacada navala a porturilor si coastelor
unui stat, la fel este interzis ca un stat care a pus la dispozitia alutui stat un teritoriu de al sau sa-l
foloseasca pentru invadarea unui stat tert la fel si trimiterea de catre un stat a bandelor si gruparilor
inarmate pentru acte de violenta impotriva altui stat. Deci nici un considerent de orice natura nu ar
fi nu poate justifica agresiunea insa dreptul international prcizeaza exceptional 3 cazuri cind se
poate recurge la forta

• dreptul la autoaparare individuala sau colectiva

• masuri colective de constringere, Consiliu de Securitate in virtutea unei rezolutii poate crea o
forță multinational pentru lupta cu cei ce nu respecta pacea si securitatea international
• dreptul popoarelor ce se afla sub dominatie colonial de a lupta pentru dobindirea independentei.
3. Neintervenția în afacerile interne a altor state
3.1 Definitia principiului neinterventia in afacerile interne a altor state
Obligaţia statelor de a nu interveni în afacerile care ţin de competenţa naţională a unui stat. Potrivit
acestui principiu, este exclusă orice formă de intervenţie, nu numai cea armată (orice formă de
ingerinţă sau ameninţare îndreptată împotriva elementelor lui politice, economice, culturale).
3.2 Evolutia istorica si codificarea:
Acest principiu a fost instituit inca din sec. XVII, de Hugo Grotius. In momentul in
care Revolutia franceza a fost supusa riscului de interventie a armatei din partea statelor europene,
au declarant principiul neinterventiei in afacerile interne ale statelor. Deci in Constitutia din 1791
Franta nu recunoaste interventia in afacerile interne ale statului sau iar ei la rindul lor in nici intr-un
caz nu vor indrepta fortele sale armate impotriva libertatii unui popor. A urmat apoi si o
impotrivirea statelor americare fata de incercarile de a intervene in afafcerile lor interne de catre
statele europene respective Presedintele SUA a adresat un maesaj Ccongresului in 1823 in care
formuleaza principiul neinterventiei statelor europene in afacerile statelor americane. La mijlocul
sec XIX cind cind unele state diN Amrica Latina fiind dependente fianciar, nua u fost in stare sa
achite datoriile altor state, juristul Calvo proclama in 1868 principiul inadmisibilitatii interventiei
diplomatice sau armate a statelor pentru incasarea datoriilor international. Doctrina Drago
reprezenattaa in 1902 prezinta o adresare Wwashington referitoare la inadmisibilitatea interventiei
armate ca modalitate de recuperare datoriile in relatiile dintre statele americane sieuropene.
Problema data a fost discutata lacea de a treia Conferinta pan –americana, 1906 Rio de Janeiro
unde a fost stabilita transmiterea acesteia in cea dea doua Conferinat a Pacii de la Haga 1907 unde a
fost semnata Conventia pentru limitarea aplicarii fortei pentru reintoarcerea datoriilor. Iar la cea dea
VII Conferinta Americana de la Mondevideo in 1933 a fost semanta Convventia a drepturilor si
obligatiilor statelor unde in art 8 este stipulat ca nici un stat nu are dreptul de a intervene in
afacerile interne si exeterne ale altor state, unde a urmat un protocol additional semnat in 1937
unde este precizat ca este inadmisibila orice forma de interventie indifferent de motivul invocate.
Acest Principiu este consacrat in art 15 al Ligii Natiunilor dar numai ca regula de procedura in
activitatea Consiliului Ligii, dupa cel de al doilea razboi mondial acest principiu a fost consacrat in
art 2 p7 al Cartei ONU PRECUM SI IN ALTE Organizatii Internationalecum ar fi Pactul Ligii
Arabe, Conventia de al Viena 1961 cu privire la relatiile diplomatice si din 1963 cu privire la cele
consulare, Curtea Internationala de Justitie a subliniat acest subiect in hotarirea din aprilie 1948
unde au accentuat caracterul absolut si neconditionat al principiului neinterventiei.In anul 1981
Adunarea Genearla a ONU adopta Declaratia asupra neinterventiei si amestecul altor state.
3.3 Continutul Juridic :
Acest principiu interzice amestecul statelor in treburile interne si externe ale altor
state. Indiferent de faptul daca interventia este de natura politica, militatra, diplomatica sau
economica isi pastreaza acealasi character in privinta principiului dat. Carta ONU prevede ca nici o
dispozitie din Carta nu va autoriza ONU sa intervina in chesteunile ce tin de treburile interne ale
unui stat, insa totusi admite masuri de constringere in cazul In care este un pericol la adresa pacii.
Unele acte prevad ca statele trebuei sa s e abtina de la spijinirea directa sau indirecta a activitatilor
teroriste indrepatte spre rasturnarea altor state, sa intervina in luptele interne ale altui stat.Declaratia
Adunarii Generale A ONU afirma obligatia statelor de anu consolida blocurile militare de a nu
acrea altele noi pe teriroriul altor state, este interzis folosirea dreptulurilor omului ca mijloc de
amestec in treburile altor state. Acest principiu contine si idee de a nu impune altor state regimul
sau de stat si ideologia sa. Interventia poate fi individuala atunci cind este realizat de un singur stat,
Interventia armata, interventia economica care consta in diverse pirghii si obsatcole economice,
interventia , interventia diplomatica este un amestecprin intermediul taratatului diplomatic,
interventia idiologica prin intermediul raspindirii informatiei prin massmedia , radiou, presa, film
4.Soluționarea pe cale pașnică
4.1Definitia principiului solutionarii pasnice a diferendelor internationale
Acest principiu este difinit prin facptul ca toţi membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele lor
internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi
justiţia să nu fie puse în primejdie, solutionind diferendele prin tratative, anchetă, mediere,
conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace paşnice la
alegerea părţilor.
4.2Evolutia istorica si codificarea
Pina in sec XIX cea mai mare parte a tratatelor fac referire la caile de duere a razboilui
ci nu la cele de a solution pasnic relatile diintre state. Pentru prima data gasim idea de a nu recurge
la razboi pentru solutionarea problememlor in reltiile international o gasim in lucrarea lui THomas
MARUS ‘’ Utopia’’ . Primele incercari de impunere a mijloacelor pasnice pentru rezolvarea
diferendelor au avut loc in finele sec XIX. Conferintele de la Haga din 1899 si 1907 au reusit doar
la perfectionarea procedurilor diplomatice de reglementare a diferendelor , lasind insa la discretia
statelor alegerea cailor de solutionare.In plan normative al institutiilor dreptului international
aceasta ide apare pentru prima data in in Pactul Societatii Natiunilor care isi propunea scopul de a
veghea mentinearea pacii si de a oferi cadrul institutional al unei oragnizatii in vederea evitarii
razboiului. Ddupa periodat scurta in care s-au desfarasurat doua razboie mondiale consecutiv
Societatea Natiunilor bazinduse pe ecourile confruntarii cu acest fapt au depus eforturi pentru
ameliorarea situatiei tensionate internationaleasigurind colaborarea dintre popoare aceasta.Nicolae
Titulescu fiind de doau ori consecutive Presedinte al Societatii Natiunilor in 1930 si 1931a activat
pentru cauza pacii si si-a gasit recunoasterea pe paln mondial unde el defineste importanta
principiului solidaritatii statelor in reglementarea conflictelor avind repturi egale la securitate si
pace. Pactul Briand-Kellog din 1928 cu privire la renunatre la razboi ca instrument de promovare a
politicii natioanle. Prin urmare apare si in Cartea Onu si altor docuente internationale adoptate in
baza acesteai, meritul de a fi compleatt Pacttul LIGII Natiunilor cit si Tratatul multilateral privind
renuntatea la razboi ca instrument al politiici nationale cunsocut sub denumirea de Briand-Kellog si
de a afirma nerecurgerea la forta sau ameninatrea cu forta si reglementarea pasinca a diferendelor
international in calitate de principiu fundamental. Un moment crucial reprezenatat prin caracterul de
Tratat a fost semanarea la San Francisco in iunie 1945 a Cartei Onu si Stattului Curtii
internationale de Justitie acest principiu reflectinduse direct in scopurile fundamentale ale
Organizatiei Natiunilor Unite. Acest principiu codificinduse in art 2 alin 3 al Cartei apoi in cap. IV
intitulat ‘Rreglementarea pasnica a diferendelor’ La fel este stabilit rolul Consiliului de securitate
alOnu iin acest process si Adunarea generala a ONU in ceea ce priveste reglementare diferendelor
stipulate in art 34-38. In 1982 Adunarea gen Onu adopat Declaratia cu privire la reglementare
pasnica a diferendelor international.
4.3 Continutul Juridic:
Acest principiu contine obligatia statelor de a infaptui prin ijloace pasnice si in
conformiiate cu principiile justitie si dreptului international rezolvarea diferendelor pe arena
internationala care ar putea duce la o incalcare a pacii,.Principalele modalitati de impplemenatrea a
cestui principiu sunt tratativele, anchetele, concilierea, arbitrajul,juristidctia internationaala si alte
modalitati pasnice la alegere satelor.Acest principiu contine obligatiile statelor de a cauta rapid o
solutie echitabila a diferendelor international, statetle parti la un conflict sau alte state trebuei sa se
a btina de la orice act succeptibil sa a graveze situatia, diferendele vor fi solutionate pe baza
egalitatii suverane a statelor si in baza principiului liberii alegeri de mijloace de reglementare.La fel
este prezena obligatia statelor de a actiona cu buna credinta in relatiile dintre ele pentru a evita
ivirea unor neintelegeri urmarind sa traiasca in pace sis a contribuie la consolidarea pacii si
securitatii international si obligatia de anu inceta procesul de solutioanare pasnica
5. Integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor
5.1 Definitia princ. Integritatii teritoriale si inviolabilitatii frontierelor de stat:
Prevede obligaţia statelor de a “se abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva
acestor frontiere”, de la “orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a
teritoriului oricărui stat independent la fel prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice
acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei ONU împotriva integrităţii teritoriale,
independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant şi în special de la orice asemenea
acţiune care constituie o folosire sau o ameninţare cu forţa, precum şi de la a face din teritoriul
celuilalt obiectul unei ocupaţii militare.
5.2 Evolutia istoria si codificarea :
In anul 1949 in Hotărarea Curtii Internationale de Justitie in cauza Strimtorii Corfu a
fost mentioant ca intre statele independente respectare suveranitatii teritoriale este una din bazelel
essential eale raporturilor internatioanle. ACtul final de al Helisinki din 1975 a dezvolatt inca trei
principia pe linga cele 7 prin fundam din Ccarta Onu evedentiind in mod strict princiipiile
inviolabilitatii frontierelor de stat si integritatii teritoriale. Prn adoptarea cartei Onu desi prin
integritaii teritoriale nu a fost stipulate distinct fiind inclus in art 2 a fost statuaut cu o sfera de
aplicare universala si obligatia respectarii lui in relatiile internatioanle. Apoi in actul fial de al
Helisinki din 1975 indica ca statele trebuie s a se abtine de al s copurile Cartei Onu incluisv
impotriva integritatii teritoriale in acest act este reflectat si prin inviolability frontierelor tuturor
statelor din Europa iar Declaratia Onu din 1970 avea s a afirme si sa dezvolte dreptul la integritate
teritoriala sii inviolabilitaea frontierelor iar duapp destramarea blocului communist statele dar mai
exact cele din Europa centrala de est aveau sa mentioneze aceasta practica in trattate bilaterale si
multilaterale referitor laobligativitatea acestor principii
5.3 Continutul Juridic:
Continutul principiului integritatii teritoriale presupune dreptul statului de a-si
exercita suprematia sa deplina pe teritoriul sau delimitat prin frontierele de stat. Acest principiu
presupune interzicirea oricaror tentative de a urmari ruperea partiala sau totala a unitatii nationale,
sattelor le revine obligatia de a nu viola teritoriul altui stat, e anu anexa cu forta teritoriul altui stat
precum si de anu exerciat puterea s a pe un teritoriu strain, nu se poate recurge la amenintare cu
forta impotriva integritatii teritoriale, acest principiu interzicwe miscarile seceseoniste care au drept
scop transgresarea acestu principiu, ACEST principiu insa presupune acceptarea dreptului de pasaj
inofensiv, dreptului de transit, in limitele stabilete de dreptul international. Referitor la principiul
inviolabilitatii frontierelor statele participante trebuei s a considere inviolabile toate frontierele
celorlalte state si se vor abtine de al rice atenat impotriva acestor frontier, este admis modificare
frontierelor in dreptul international insa numaipe cale pasnica in baza unui accord intervenit intre
statele interesate sip e baza de plebiscit. Este considerat ilicit oricare manifestari sau demonstratii
de forta in apropierea acestor frontier si a oricaror acte de violare a hotarelor nationale. Acest
principiu fiind o garantie a suveranitatii si independentei statelor, promovarea unosr relatii de buna
vecinatate si cooperare dintre ele
6. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele
6.1 Definiti principiul autodeterminării popoarelor si dreptului de a dispune de ele insele.
Acest principiu il punem defini prin dreptul poparelor de a-si hotari singure soarta,
egalitatiii dintre popoare si dreptul de a dispune de ele insele titularul principal fiind poporul sau
natiunea indifferent daca sunt constituiete intr-un stat sau lupta pentru constituirea intr-un stat
propriu.
6.2 Evolutia Istorica si codificarea:
Este un principiu nou al dreptului international care a aparut odata cu intensificarea
luptei de eliberare nationala si cresterea dorintei poaperelor la independennta.ACest princiupiu a
fost fundamentat in declaratia presdintelui W.Wilson in ianuarie 1917 in care este stipulate ca o
pace trainita se bazeaza pe consimtamintul poporului ca mai apoi tot el sa vina cu ideea ca acest fapt
trebuie s adevina un principiu imperativ. Dreptul popoarelor de a-si hotori singure soarta este
consacrat in primul rind in Carta Onu , in Rezolutia Adunarii genearle a Onu din 1960 referitoare la
acordarea idependentei tarilor si popoarelor din colonii, in Declaratia din 1970 in ACTUL FINAL
DE LA Helsiniki, in pactele international cu privire la drepturile civile si politice din 1966 sii n
alte doc internationale. Acest principiu est ecodificat in Pactele prividn drepturile omului din 1966
in art 1 unde este consacrat dreptul la autodeterminare a poporelor unde este stipulate ca supunerea
popoarelor la o subjugare este o incalcare a drepturilor acest fapt este contrat Cartei Onu si
compromite cauza pacii si cooperari mondiale. Mai apoi Protocolul additional I al Conventieei de
la Geneva din 1949 pentru protectia victemelor in conflictele armate internationale adopta la
Geneva in 1977 recunoastea legalitatea luptei impotriva dominatiei coloniale si ocupatiei straine si
impotriva regimurilor rasiste in exercitarea dreptului popoarelor de adispune de ele insule. Evolutia
acestui principiu a facut s ase accepte ca dreptul la autodeterminare nu se refera doar la cei
colonizati ci tuturor popoarelor supuse unei diminatii straine, exprimat in Declaratia ADUN
generale a ONU asuprarelatiilor de prietenie din 1970.
6.3Continutul juridic :
 Continutul acestui principiu presupune dreptul in deplina libertate de a determina
dupa propria vointa a poporului statutul politic intern si extern fara nici un amestec din partea altor
supiecti si de infaptui conform vointei proprii dezvolatrea politica, economica, sociaala ,
culturala… Dreptul popoarelor de a dispune de ele insule au urmatoarele drepturi : dreptul
poaporelor asuprite de as e constitui in stat propriu si independent , dreptul popaorelor asuprite de a
luta impotriva dominatiei straine , de a beneficia de protectia dreptului international, de astabili
relatii ofocilae cu state si de a participa la organizatii international cu statutul de observator, dreptul
al libera expluatare a aresurselor si bogatiilor sale minerale insa acest principiu prsupune si unele
obligatii cum ar fi obligatia statelor de arespecat acest drept in conformitate cu dispoztitiile Onu ,
statele sunt obligate sa se abtina de la orice masura de constringere care ar limita poparele in acest
drept. Trebuie sa remarcam ca minoritatile nu au statu de popor respective ei nu au dreptul de
autodeterminare, ele trebuie sa fie protejate prin garantarea drepturilor umane referitoare la fiecare
individ si mai ales de tartatele interbelice asupra minoritatilor. Un process de autodeterminare
trebuie sa contina trei puncte : procedura decizionala trebuei exprimaata in asa fel incit sa poaa fi
exprimata in mod liber fara nici o presiune din afara sis a exprime vointa reala a majoritatii
numerice a unui teritoriu trebuie sa fie si prezenta decizia celorlalte parti vizate si procedeul nu
trebuie sa faca atingere drepturilor univerasale ale omului.
7. Cooperarea internațională
7.1 Definitia principiului Cooperarii internatională
Principiu nou care circumscrie obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice
internaţionale. Se datorează multiplicării subiectelor de drept internaţional, accentuării
interdependenţelor, apariţiei de probleme globale acute care solicită cooperarea tuturor statelor şi
găsirea de soluţii international.
7.2 Evolutia istorica si codificarea:
Acest principiu a parut datorita necesitatii aplicarii lui in urma penetrarii personei
umane in medii inaccesibile cum ar fi spatial extraatmosferic, regimurile submarine, precum si
descoperirilor effectuate in urma expluatarii si explorarii lor in interesul intregii omeniri.In urma
unoor teze cu privire la problemele international de interes pentru intreaga comuniatate in Cadrul
Sesiunii Comitetului Special al ONU a fost lansat aprounerea ca in fruntea codificarii principiului
cooperari sa ffie consemnat ca toate statele mari sau mici au dreptul si obligatia de a coopera unele
cu celelalte, fara deosebire de sistemelelor politice, economie…Acest principiu a fost inscris ca unu
de baza in Ccarta ONU. In Declaratia Adunarii Generale din 1974 la fel este stipulate acest
principiu unde est erelatat despre oligatia ssi dretul statelor de a coopera intre ele. In Carta
drepturilor si indatoriilor economice ale statelor din 1974 este considerate cooperarea dintre state ca
fiind una de baza pentru rezolvarea prolemelor economice internatioanale.Actul final de al Helisinki
si Carta de la Paris pentru o noua Europa din 1990 consacra acest drept pentru relatiile politice,
econimice.. iar cel din urma document are scopul intaririi increderii dintre state sipromovare
controlului asupra inarmarii si dezarmarii.
7.3 Continutul juridic:
Potrivit acestui principiu fiecare stat are dreptul de a stabili raporturi de cooperare
bilaterale cu alti membri ai comunitatii international de a pariticipa la proicte , initiative de
cooperare pe plan regional, continental sau mondial. Coopearre trebuei sa fie mereu in corcondanta
cu normele dreptului international, sa aduc abenefiicii tutuor partenerilor si sa nu promoveze
intresele unuia in detrimentulaltuia. Cooperare este prezenta si in domeniul tehnico-stiintific in
vederrea accesul tuturor popoarelor la descoperirile si inovatiile stiintei evitind barierele
discriminatorii. Statele sunt obligate sa coopereze intre ele pentru mentinerea pacii si securitatii
internationale, o alta obligatie este aplicarea de catre state a drepturilor omului si a libertatilor
fundamenatle pentru toti, precum si eliminarea discriminarii rasiale si intolerantei religioase. Statele
member aleONU sunt obligate sa actioneze atit impreuna cit si individual in cooperare cu
ONU.Statule ste liber sa-si alleaga formele de cooperare si modul in care le organizeaza relatiile
sale.
8. Protecția drepturilor și libertăților fundamentale
8.1 Definitia principiului protectia drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
Acest principiu presupune obligatia statelor privind respectarea universal si efectiva a
drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti fara deosebir de rasa, sex, religie , limba
sau alte critetii, astfel statul garantindule respectarea acestor drepturi.

8.2 Evolutia istorica si codificarea

Pentru prima data acest principiu a aparut official in SUA in 1776 in Declaratia
drepturilor care consfintea drepturile oomului la viata si libertate. Acelasi subiect il putem gasi in
Carta ONU in care este evedentiata preocuparea pentru drepturile fundaenatle ale omului. CARTA
ONU consfinteste in mod expres in art 56 obligatiile statelor privind respectarea universal a d
repturilor si libertatilor fundamentale ale omului fara deosebire de rasa, sex, religie, limba. De la
data intrarii in vigoare aCartei ONU in cadrul Natiunilor Unite au fost elaborate instrumentele
politico-juridice pentru protectia drepturilor omului. Printre cele mai importante doc in care a fost
consacrat acest principiu enumeram Declaratia Universala a drepturilor omului din decembrie
1948, cele doua pacte internatioanale cu privire la drepturile onomice, sociale culturale si cele civile
si politice adoptate de Adunare generala a ONU in decembrie 1966 si multe altele. Carta de la Paris
pentru o noua Europa semnata in noiembrie 1990 contine esentialele dezvoltariale principiului dat.
Acest principiu a fost consacrat official in Actul Ffinal de al Helisinki 1975.

8.3 Continutul juridic :

In continutul acestui principiu pe linga consacrarea drepturilor fundamenatle ale
omului la viata, libertate, educatie, drepturile copiilor, eliminare adiscriminarii de orice tip, la
liberate de gindire si constiinta, dreptul la munca, egalitatea femeii cu barbatul respective si drepturi
politice, econimice, culturale.. Pe linga toate acest edrepturi principiul dat contine si anumite
obligatiuni pe care trebuei sa le respecte statele cum ar fi : obligatia statelor de arespecta
standartele internatioanle privid drepturile omului, obligatia de anu permite nici un fel de incalcare
a drepturilor omului, sa se ocupe de garantare apentru toti membrii sattului a unui nivel de viata
corespunzator asigurarii sanatattii si bunastarii lor, sa a sigure minoritatilor sociale dreptul de ase
asocia, de a duce impreuna o viata spiritual si de a-si prezenta identitatea etnica lingvistica si
religioasa. Statele mai au obligatia dea a informa cu buna credinta formulelel internatioanle in
legatura cu modurile in care statele respecta si aplica conventiile international cu privire la drepturie
omului la fel fiind receptivi fata de propunerile altor state fata de recomandarile organizatiilor
international.
9. Principiile fundamentale de DIP
9.1Definiti notiune de principiu de drept international public
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt reguli de conduit cele mai
generale ale caror aplicare este indespensabila pentru dezvoltare relatiilor prietenesti dintre state,
acelea care au drept conţinut norme de aplicaţie universală, ca nivel maxim de generalitate şi un
caracter imperativ, ce dau expresie şi protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile
dintre subiectele dreptului internaţional. Ele determină conţinutul celorlalte principii, norme şi
instituţii ale întregului sistem al dreptului internaţional, conţinând norme juridice ale căror trăsături
le caracterizează ca principii fundamentale.
9.2 Statura juridica de principiu de dip
Principiile fundamentale ale dip sunt principii cu un grad maxim de abstractizare si
generalizare cu aplicare universala si avind valoare imperativa ele apara valorile fundamentale a
relatiilordintre subiectele diP.Caracterele jur:Universalitate-se aplica tuturor domeniilor de
cooperare dintre state.maxima generalitate-se adreseaza tuturor raporturilor de dip.Gradul mare de
abstractizare si generalizare, nuu sunt ierarhizate- au o valoare juridica egala, apara
valorile fundamentale avind o importanta deosebita pentru omenire.Au caracter dinamic- datorita
evolutiei permanente a relatiilor internationale,este necesara evidentierea si aplicarea unor noi
norme internationale care pot deveni principia ale dip.Reprezinta o conditie in sine non- necesar
pu evitarea confictelor dintre state.Fac parte din categoria normelor juscogens-de la care nu se poate
face abatere.
9.3 Principiile de dip in procesul de formare
Procesul de formare a principiilor fundamenatle de dip a aparut in urma dorintei
statelor de a plasa ca fundament al relatiilor lor principiiel de drept international cu vointa lor
sincer de ale respect acu buna –cretinta, acest facpt a fost proclamata intr-o serie de documnete
internationale din perioada postbelica. Ffaptul aparitei a unor numar considerabil de state in urma
descolonizarii si fiind diferite din punt de vedere economic, politic, geographic a impus necesitatea
dezvoltarii continutului principiior fundamentale ele fiind in calitate de norme de conduita
internatioanale. Un moment de mare importanta in procesul de codificare a principilor de drept
interational la constituit negocierea pe o perioada indelungata de timp si adoptarea la 24 octombrie
1970 a Declaratiei privind principiile de dip ale relatiilor de prietenie si cooperare dintre state , este
un document important care precizeaza continutul principilor care au fost doar enuntate in Carta
ONU fara insa a preciza continutul lor juridic. Textul acestei declaratii a fost elaborate pe
parcurusul amai muti ani din 1964 de un comitet format de 31 de state. Ddeclaratia priivind
princiipiile care guverneaza relatiile dintre state participante la Conferinta pentru Securitate si
cooperare in EU din 1975 enunta si dezvolta 10 prin fundamenatle , la cele expuse in Carta ONU
si Declaratia Adunarii generale din 1970 au mai afost adaugate inca trei.
10. Egalitatea suveranității statelor
10.1)Definiția principiului
Conform Declaraţiei Adunării Generale ONU din 1970 (Rezoluţia 2625/1970), statele „au
drepturi şi obligaţii egale şi sunt membrii egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de
deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”. În întrepretarea acestei prevederi,
se porneşte de la valoarea deosebită a suveranităţii depline, de care trebuie să beneficieze statele
lumii, în relaţiile international, altfel spus acest principiu presupune respectarea suveranităţii tuturor
statelor şi egalităţii lor în cadrul relaţiilor internaţionale.
10.2 Evolutia si codificare:
Inca din sec XVI se arata necesitatea recunoasterii egalitatii in drepturi a statelor,
Hugo Grotious releva ca principiul egalitatii intre indivizi se reflecta si la state. Din cauza ignorariia
cestui principiu de catre state la reuniunile de la Berlin in 1878,Versailles 1919, Yalta 1945 statele
mari decideau singure asupra chestiunilor care interesau statele mici, respective aparitie principiului
egalitatii in drepturi a statelor implica nulitate tratatelor inegale impuse de statele puternice unui stat
mai slab prin utilizarea inegalitatii de fapt existente intre partile contractate. Codificat in art 2 (1)
Carta ONU.
10.3 Conținutul juridic
Principiul egalităţii suverane a statelor presupune respectarea suveranităţii tuturor
statelor şi egalităţii lor în cadrul RI. Principiul se caracterizează prin următoarele: statele sunt
obligate să respecte egalitatea suverană şi drepturile inerente suveranităţii; fiecare stat are
îndatorirea de a respecta personalitatea altor state; fiecare stat e în drept să-şi aleagă şi să-şi dezvolte
în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural; toate statele dispun de drepturi şi
obligaţii egale; toate statele sunt ţinute să respecte dreptul fiecăruia la determinare şi exercitarea
relaţiilor sale cu alte state; fiecare stat e în drept să participe la organizaţii şi tratate internaţionale;
integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inalienabile; fiecare stat are obligaţia de a
respecta precum şi a convieţui în pace cu alte state. Principiul egalităţii suverane a statelor
urmăreşte respectarea suveranităţii şi respectarea egalităţii în drepturile statului. Potrivit Cartei
ONU, egalitatea în drepturi a statelor e una din condiţiile atingerii de către organizaţiile a
principalelor sale scopuri – menţinerea păcii şi securităţii Internaţionale, dezvoltarea relaţiilor
prieteneşti între naţiuni, cooperarea în rezolvarea problemelor cu caracter economic, social, cultural
şi umanitar. Carta drepturilor şi îndatoririlor economice din 1974 stipulează că toate statele sunt
egale dpdv juridic şi în calitate de membri egali ai comunităţii internaţionale au dreptul de a
participa pe deplin şi efectiv la adoptarea deciziilor la nivel internaţional.
Drepturi:
• dreptul la personalitate juridica internationala a statelor
• dreptul de a se respecta integritatea teritoriala a statelor si la autoapararea statelor
• dreptul fiecarui stat de a-si hotari singur regimul social, economic si politic
• dreptul de a-si hotari singur legislatia
• dreptul de a participa la conferinte internationale si la organizatii international
• dreptul de a-si hotari singur politica externa
• dreptul la legislatie activa si pasiva
Obligatii:
• de a respecta suveranitatea altor state
• de a respecta integritatea teritoriala a altor state
• de a-si indeplini cu buna-credinta obligatiile internationale asumate.
11) Sistemul DIP

11.1)Noțiunea de sistem a dreptului international contemporan

În totalitatea lor normele juridice care compun dreptul internaţional public pot fi
ordonate şi sistematizate după criterii ştiinţifice în raport de domeniile care cad sub incidenţa
reglementărilor internaţionale, de instituţiile juridice de drept internaţional, ca şi de ramurile
ce se pot constitui în cadrul dreptului international, astfel prin sistemul dreptului internaţional
înţelegem totalitate normelor de drept internaţional, instituţiilor şi rumurilor de drept
internaţional privite din punct de vedere al unităţii interacţiunii şi interdependenţei lor.

11.2)Elementele de bază a sistemului DIP. Structura de bază.

Sistemul dreptului internaţional are o anumită structură. Prin structură înţelegem

organizarea internă a sistemului, amplasarea şi interacţiunea existentă între elementele sale. În
dreptul internaţional nu există o clasificare şi o enumerare exhaustivă a instituţiilor şi
ramurilor sale. Acest sistem de drept se află într-o permanentă dezvoltare şi perfecţionare.
Dacă unele instituţii de drept internaţional au apărut cu sute de ani în urmă ex. dreptul
tratatelor, dreptul diplomatic, atunci altele au apărut la începutul sau la mijlocul sec. XX ex.
dreptul aerian, dreptul cosmic, sau în cea de a 2 jumătate a sec. XX dreptul mediului, dreptul
economic internaţional.
Elementele sistemului dreptului international public:
1) Principii fundamentale – este elemental fundamental,regula de conduita
generala,abstracta,impersonala posedind cel mai inalt grad de imperativitate care apara
valorile vitale caracteristice unei anumite etape istorice de devoltare a societatii
umane.
2) Normele juridice internationale–este elementul necesar și primar al sistemului
dreptului international
3) Instituțiile juridice internationale–ansamblu de norme juridice care au un obiect de
reglementare ,metodă și principiu de reglementare specifică.
Alt fel zis elementele de constituire a instituției juridice international sunt:
-obiectului de reglementare-relația socială reglementată .
-metoda de reglementare – procedeu specific de reglementare a obiectului.
-principiul instituției –ideea care stă la baza ansamblului normelor juridice dinn cadrul
instituției .
4)Ramurile dreptului international-este elementul structural al sistemului dreptului care
întrunește în sine norme juridice și instituții juridice care au la bază același obiect de
reglementare ,principii și metodă.
Sistemul dreptului international public cuprinde in sine urmatoarele ramuri de drept:
-Dreptul tratatelor;
-Dreptul protecţiei omului;
-Dreptul diplomatic şi consular;
-Dreptul mării;
-Dreptul fluvial;
-Dreptul aerian;
-Dreptul spaţial;
-etc.
11.3)Sistemul dr. international la etapa contemporană
 Perioada de după primul război mondial cunoaşte un proces de reînnoire atât în planul
principiilor de drept internaţional care guvernează relaţiile dintre state, cât şi în reglementarea
concretă a unor probleme de drept internaţional.
Tratatele de pace de la Paris din anii 1919-1920 au modificat în parte configuraţia
politică a lumii, punând totodată noi baze principiale ale relaţiilor dintre state.Consacrarea
principiului naţionalităţilor a dus la apariţia pe scena Europei a noi state independente
(Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia) ca şi la unirea Transilvaniei cu
România, dar şi la apariţia primei organizaţii internaţionale cu vocaţie universală – Societatea
Naţiunilor.
Scopul acesteia, prevăzut în actul de constituire – Pactul Societăţii Naţiunilor – era de
a garanta menţinerea păcii internaţionale, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor
asumate prin tratate şi de a îngrădi recurgerea la război ca mijloc de soluţionare a diferendelor
internaţionale, creându-se astfel un sistem de securitate colectivă.
Existenţa Societăţii Naţiunilor, cu tot eşecul sistemului de securitate instituit, a constituit un
cadru fertil pentru dezvoltarea instituţiilor de drept internaţional, care a permis abordarea
complexă a unor probleme cardinale privind pacea şi securitatea internaţională, soluţionarea
paşnică a diferendelor, colaborarea între naţiuni în domenii foarte variate.
Între realizările importante ale Societăţii Naţiunilor şi ale perioadei de până la al doilea război
mondial în direcţia dezvoltării dreptului internaţional pot fi menţionate:
-Crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverană a statelor şi respectarea
dreptului internaţional, pe colaborarea tuturor statelor membre la soluţionarea problemelor
relaţiilor dintre ele care afectează pacea lumii şi prevenirea conflictelor prin proceduralizarea
recurgerii la forţa armată, care să facă posibilă angajarea mijloacelor paşnice de soluţionare;
-Înfiinţarea , în 1920, a Curţii Permanente de Justiţie înternaţională, prima instituţie
judiciară cu caracter de permanenţă şi cu competenţa de a soluţiona litigiile juridice dintre
state şi a da avize juridice cu caracter consultativ organismelor Societăţii Naţiunilor;
-Pactul Briand-Kellogg (Pactul de la Paris), încheiat în 1928, prin care statele părţi se obligau
să renunţe la război ca instrument al politicii lor naţionale.Pactul consacra astfel principiul
neagresiunii.
La acest pact au aderat majoritatea statelor lumii, fiind considerat în epocă drept un
important mijloc pentru prezervarea păcii şi securităţii internaţionale şi un progres important
în evoluţia dreptului internaţional privind relaţiile politice dintre state, prin punerea în afara
legii a războiului.
-Convenţiile privind definirea agresiunii încheiate la Londra în 1933 între URSS şi alte
11 state, inclusiv România. Întrucât prin Pactul Briand-Kellogg, deşi agresiunea armată era
interzisă, nu se dădea şi o definiţie a agresiunii armate – concept foarte controversat din punct
de vedere politic şi juridic – prin aceste convenţii se realiza o asemenea definiţie, ceea ce
constituia, de asemenea, un progres important în evoluţia dreptului internaţional, cu
consecinţe importante pentru procesul de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.
În perioada 1925-1932, la Societatea Naţiunilor a început să se discute problema
limitării armamentelor, iar ulterior s-au angajat tratative bilaterale sau multilaterale între
diferite state de pe continentul european, cu rezultate parţiale sau puţin
semnificative.Discutarea acestei probleme a constituit, însă, un început cu efecte ulterioare
importante, în special după al doilea război mondial, când în cadrul O.N.U. problema
dezarmării a devenit un obiectiv central al cumunităţii internaţionale, cu rezultate importante,
mai ales în domenii colaterale ale dezarmării (neproliferarea armelor nucleare, limitări ale
armamentelor şi ale efectivelor militare, interzicerea sau limitarea utilizării anumitor categorii
de arme şi muniţii , etc.).
Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial marile puteri învingătoare au pus în
acuitate problema răspunderii pentru crimele internaţionale ( crimele contra păcii şi contra
umanităţii şi crimele de război), prin „Actul cu privire la pedepsirea criminalilor de război ai
puterilor europene ale Axei”, semnat la Londra, la 8 august 1945, hotărându-se înfiinţarea
unui tribunal internaţional însărcinat cu judecarea criminalilor de război ale căror acte nu
puteau fi localizate pe teritoriul unei singure ţări, cunoscut ca Tribunalul de la Nűrenberg.În
anul următor s-a constituit alt tribunal, pentru Extremul Orient, Tribunalul de la Tokio.
Cele două tribunale, în afara condamnării unor persoane, au realizat şi progrese
importante în clarificarea unor concepte privind răspunderea internaţională a persoanelor
pentru încălcarea tratatelor de securitate şi a normelor imperative din convenţiile
internaţionale referitoare la modul de ducere a războiului şi la protecţia umanitară a unor
categorii de persoane. Erau astfel definitiv recunoscute principiul interzicerii războiului de
agresiune şi cel al răspunderii pentru pornirea şi ducerea unui asemenea război, răspunderea
pentru crime de război şi dreptul comunităţii internaţionale de a sancţiona în plan internaţional
sau în cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte. Se afirmau necesitatea perfecţionării
în continuare a legislaţiei şi jurisdicţiei internaţionale care să facă efectivă respectarea
dreptului internaţional în aceste domenii, ca şi nevoia codificării principiilor şi normelor
existente.
În perioada menţionată au fost încheiate noi şi importante instrumente juridice pentru
combaterea criminalităţii internaţionale, în mare parte în vigoare şi astăzi. Dintre acestea sunt
de menţionat:” Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii”(1921), urmată de o
convenţie similară în 1993;”Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor
obscene”(1923);”Convenţia referitoare la sclavie”(1926); „Convenţia internaţională pentru
reprimarea falsului de monedă”(1929);”Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al
drogurilor dăunătoare”(1936);”Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
terorismului”(1937). În această perioadă au avut loc, însă, şi încălcări grave ale normelor
dreptului internaţioanal, cu repercusiuni negative asupra progresului dreptului şi relaţiilor
internaţionale, cum ar fi agresiunile armate săvârşite de Italia în Etiopia şi de Japonia în
Manciuria, anexarea de către Germania a Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei şi atacarea
de către Germania a Poloniei, care a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial.

12. Codificarea dreptului international public

12.1) Noțiunea de codificare a DIP
Diversitatea izvoarelor dreptului internaţional, imprecizia unor norme de sorginte
cutumiară, existenţa în anumite domenii a unor norme incomplete, ca şi nevoile de
reglementare în domenii noi ale colaborării internaţionale au impus necesitatea precizării şi
sistematizării normelor juridice de drept internaţional, deci a codificării acestora în
instrumente juridice clare şi fără echivoc, deci codificarea dreptului internaţional se defineşte
ca fiind sintetizarea, sistematizarea şi ordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor
cutumiare de drept internaţional public. Prin codificare, normele cutumiare devin norme
juridice convenţionale.
12.2) Tipurile, formele, metodele de codificare
Codificarea are o deosebită importanţă pentru dreptul internaţional în general şi pentru
transpunerea în practică a normelor sale.Ea asigură precizia normelor de drept şi întărirea
coeziunii şi unităţii dreptului internaţional, înlăturând conflictele posibile între normele
acesteia, înlesneşte adaptarea reglementărilor juridice la evoluţia rapidă a relaţiilor
internaţionale, permiţând totodată participarea tuturor statelor la opera de legiferare, ceea ce
asigură în mai mare măsură credibilitatea dreptului şi lărgeşte bazaare a acestuia.
Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme,tipuri,metode cum ar fi:
a) codificarea oficială, realizată în comun de state;
b) neoficială, efectuată de organizaţii ştiinţifice naţionale sau internaţionale, precum şi
de oameni de ştiinţă în mod individual;
c) codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional, sau
parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia;
d) codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită;
e) codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele lumii
şi codificarea regională, care cuprinde numai normele aplicabile unei anumite zone
geografice.
12.3) Principalele etape a codificării oficiale
Procesul de codificare este un proces continuu, nevoile raporturilor internaţionale
aducând în atenţie noi domenii în care sunt necesare sistematizări şi dezvoltări ale dreptului
international,
Codificările oficiale încep a se face în secolul al XIX-lea în cadrul unor congrese sau
conferinţe internaţionale cu perticiparea reprezentanţilor statelor.
Astfel, la Congresul de la Viena (1815) a fost codificat regimul fluviilor internaţionale
şi , în oarecare măsură, dreptul diplomatic, la Conferinţa de la Paris (1856) au fost codificate
unele norme ale dreptului maritim, iar la Conferinţa de la Geneva din acelaşi an a fost
elaborată prima codificare a normelor de drept umanitar privind protecţia militarilor răniţi şi
bolnavi.
Conferinţele internaţionale de la Haga din 1899 şi 1907 au marcat un moment
important în opera de codificare a dreptului internaţional. Ele au codificat regulile privind
mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, dar sunt cunoscute îndeosebi
pentru opera de codificare privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi maritim
referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise în ducerea
războiului, regimul juridic al prizonierilor de război şi alte persoane protejate în timpul
conflictului armat etc.
Alte conferinţe internaţionale ulterioare au continuat opera de codifecare a
reglementărilor privind modul de ducere a războiului. Astfel, la Conferinţa de la Geneva din
1925 a fost adoptat „Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante,
toxice sau similare şi a armelor bacteriologice ( biologice)”, la Conferinţa din 1929 de la
Geneva s-a realizat o nouă codificare privind ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor din
armatele în campanie, iar Conferinţa de la Geneva din 1949 realiza o amplă codificare a
întregului drept umanitar aplicabil în perioada de conflict armat prin 4 convenţii internaţionale
care se refereau la protecţia prizonierilor de război, a bolnavilor, a răniţilor şi a naufragiaţilor,
precum şi a populaţiei civile.
Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite codificarea dreptului internaţional a realizat
progrese deosebite.
O.N.U. şi-a propus, prin art. 16 al Cartei, ca în cadrul Adunării generale să se iniţieze
studii şi să se facă recomandări în scopul de a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea
dreptului internaţional.În acest scop, în 1947, a fost creată Comisia de drept internaţional, ca
organ subsidiar al Adunării generale, având drept sarcină formularea cu precizie şi
sistematizarea regulilor de drept internaţional în domeniile in care există o practică juridică
considerabilă, precedente sau opinii doctrinare.
Ca urmare a eforturilor acestei comisii, ca şi a altor comisii ale Adunării generale
înfiinţate ulterior, dar şi ale reprezentanţilor statelor şi ale unor organizaţii ştiinţifice
neguvernamentale, au fost elaborate şi încheiate numeroase convenţii de codificare a dreptului
internaţional, în variate domenii, dintre care menţionăm ca mai importante:
-relaţiile diplomatice (Convenţia de la Viena din 1961);
-relaţiile consulare (Convenţia de la Viena din 1963);
-relaţiile tratatelor (Convenţia de la Viena din 1969);
-dreptul mării (cele 4 convenţii de la Geneva din 1958, urmate de Convenţia de la Montego
Bay din 1982).
Se află în curs de elaborare în cadrul Comisiei de drept internaţional şi alte proiecte de
convenţii de codificare a unor reguli de drept internaţional din domenii cum sunt:
-răspunderea internaţională a statelor;
-folosirea în alte scopuri decât navigaţia a cursurilor de apă;
-relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale;
-răspunderea internaţională pentru daunele care decurg din acte ce nu sunt interzise de dreptul
internaţional.
13) Subiectii dreptului international public
13.1)Noțiunea de subiect de DIP
Un participant la relatiile international reglementat de normele juridice de DIP, care
prin actiunile sale volitive,liber exprimate isi demonstreaza suveranitate sa prin asumarea
unor drepturi si angajamente reciproce cu alte state, le respecta benevol si cu buna-credinta iar
in caz de nerespectare a acestora, neonorarea indatoririlor sale sau incalcarea drepturilor altei
parti este capabil sa poarte raspundere juridical politica sau materiala.
13.2)Clasificarea subiecților
Subiecti de nivelul 1
1) State suverane – 204 state suverane, 193 in cadrul ONU(
2) Organizatiie international interstatale
3) Formatiunile de tip statal:
a) Vaticanul
b) Oridinul cavalerilor de Balta
Subiecti de nivelul 2
1) Organizatiile international nonguvernamentale (ONG)
2) Formatiunile de stat autoproclamate (FSA)
3) Marele companii concerne transnationale (MCT)
Persoana fizica- subiect special, subiect a dreptului si raspunderii penale international.
13.3)Statutul RM ca subiect de DIP
Statalitatea Republicii Moldova este o temă mult discutată de specialiştii în domeniu,
dar ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că astăzi Republica Moldova este o realitate, un
stat suveran şi independent, apărut pe harta lumii drept consecinţă a destrămării imperiului
sovietic, fapt care îi justifică apariţia.
Un pas important în democratizarea vieţii politice din Republică l-a constituit alegerile
parlamentare din 25 februarie 1990, apreciate ca primele alegeri democratice. Constituirea
fundamentelor statului Republica Moldova şi ale societăţii democratice a fost efectuată cu
participarea activă a populaţiei, astfel la la 27.august.1991 RM marchează o noua viziune
asupra valorilor naţionale, statului de drept, respectării legilor şi ocrotirii drepturilor
fundamentale ale omului si se declare “Republica Moldova este un stat Suveran,Independent
si Democratic,Liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul,fără nici un amestec din afară,în
conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului in spaţiul istoric si etnic al
devenirii sale naţionale”. ”.
Declaraţia de Independentă a Republicii Moldova constituie începutul a noi valori ,
care respectă egalitatea în drepturi a societăţii şi a valorilor umane. Declaraţia de
Independenţă a Republicii Moldova avea adresare către Organizaţia Naţiunilor Unite unde se
cerea de a deveni membru cu drepturi depline în organizaţia mondiala şi în agenţiile sale
specializate. Momentul de afirmare a Republicii Moldova a constituit un fenomen de stabilire
a relaţiilor externe,prima ţara care a recunoscut RM ca stat suveran şi independent,unitar şi
indivizibil a fost Romînia.Ca urmare a acestor etape de consolidare a statului în emanciparea
relaţiilor externe s-a înfiinţat ambasade la Chişinau ,într-o perioada progresiva au aparut
oportunităţi naţionale de consolidare a obiectivelor internaţionale.Pentru a crea şi a respecta
condiţiile de participare a Republicii Moldova la dezvoltarea internaţionala, pe plan extern
este nevoie de a fi implementate strategii de viitor în domeniul juridic,activităţi diplomatice
pe întregul arial al practicii externe şi a politicii international.
Perioada de recunoastere a Republicii Moldova a trecut prin mai multe etape care au
creat noi relaţii externe cu statele vecine în domenii relaţii politice, economice, culturale şi
alte interese de ordin comun cu ţările europene în activităţile diplomatice, prevăzute de
normele dreptului Internaţional şi practicii existente în domeniu. Pe parcursul anilor următori
Moldova desfăşoară o activitate intensă de afirmare pe plan internaţional prin aderarea la un
şir de organizaţii internaţionale: la 30 ianuarie 1992 la Conferinţa pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (actual,Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa,OSCE); la
2 martie 1992 Republica Moldova devine membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite;
Realizari:
La 4 mai 1992 devine membru al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii;al Fondului Monetar
Internaţional; al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; la 12 august 1992 al
Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. La 25 iunie 1992 Republica Moldova
participă împreună cu alte state în calitate de membru fondator la instituirea organizaţiei
regionale Cooperarea Economică la Marea Neagră. În vederea includerii în circuitul
internaţional cultural Republica a aderat la UNESCO la 27 mai 1992 şi la Uniunea Latină la
12 decembrie 1992. Concomitent cu eforturile de integrare în organizaţiile şi structurile
internaţionale, pe parcursul anilor 1992-1993 s-au extins relaţiile bilaterale. Spre sfârşitul
anului 1993, Republica Moldova era recunoscută de peste 120 de state, având relaţii
diplomatice cu peste 80 de ţări. Au fost deschise primele ambasade ale Republicii Moldova
peste hotare la: Bucureşti (24 februarie 1992),Moscova (16 octombrie 1992), Kiev (26 mai
1993), Bruxelles (21 iunie 1993), Minsk (6 octombrie1993), Washington (9 decembrie 1993);
la 5 iunie 1992 a început să funcţioneze Reprezentanţa permanentă a Republicii Moldova pe
lângă ONU. Totodată la Chişinău au fost deschise primele ambasade străine ale: României
(24 ianuarie 1992), SUA (29 martie 1992), Ucrainei (martie1992), Federaţiei Ruse (iunie
1992), RFG (noiembrie 1992) ş. a.Importante momente în afirmarea statalităţii Republicii
Moldova şi a calităţii de subiect de drept internaţional le-au constituit alegerile parlamentare
pe bază de pluripartitism, care au avut loc la 27 februarie 1994 şi elaborarea noii Constituţii
care intră în vigoare la 27 august 1994.Constituţia Republicii Moldova devine astfel cadrul
juridic al relaţiilor bilaterale şi al colaborării multilaterale cu alte state.
Republica Moldova are sarcina sa construiască un stat de drept,să aduca viziune în actul de
guvernare şi să lanseze relaţiile cu partenerii externi în constinuare, acest fapt demonstrează
că integrarea RM în Uniunea Europeana are şanse de a fi apreciată şi susţinută o data cu
priorităţile internaţionale care sunt expuse:
1)Integrarea economica;
2)Relansarea economica;
3)Supremaţia legii;
4)Descentralizarea administrative şi fiscală şi reintegrarea ţării.

14) Tratatul international- izvor fundamental

14.1)Noțiunea de izvor al DIP

Prin izvor al dreptului internaţional public, înţelegem instrumentele juridice(cum sunt
tratatul sau cutuma internaţională) care dau formă exterioară normelor juridice internaţionale,
prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, în primul rând al statelor.

14.2)Clasificarea izvoarelor DIP

a) Tratat (generic)- o intelegere, un accord de vointa a 2 sau mai multe state adoptat in forma
scrisa prin care acesta isi asuma drepturi si obligatii receproce.
Tratatele – legi ar fi izvoarele de drept cu caracter multilateral, care determină direct
formarea dreptului internaţional, stabilesc norme juridice ce reglementează raporturi
cu un anumit grad de “generalitate”.
Tratatele – contract ar fi dispoziţii cu caracter “contractual” care acţionează indirect
asupra formării dreptului internaţional, realizând operaţii juridice ce vizează raporturi
individuale.
b) Conventie - este o înţelegere încheiată între state, prin care sunt reglementate probleme
privind relaţiile într-un anumit domeniu. Are un caracter mai specializat decât
tratatul.Domeniile de reglementare sunt de aceea mai variate, iar angajamentele asumate sunt
de un nivel mai scăzut decât cele din tratate. Ratificarea lor este, de asemenea, necesară.
c) Acordul este o înţelegere internaţională semnată în numele sau din împuternicirea
guvernului şi care, de obicei, nu trebuie să fie ratificată. Prin acord se reglementează probleme
concrete ale relaţiilor dintre state, îmbrăţişând o sferă foarte largă de aspecte.
d)Pactul denumeşte o categorie de tratate internaţionale, bi sau multilaterale, cu un caracter
deosebit de solemn, privind unele relaţii politice dintre state.
e) Carta- este un instrument juridic prin care statele stabilesc anumite principii în vederea
respectării lor (Carta Atlanticului între S.U.A. şi Anglia, 1941), dar în special constituie un
tratat prin care se înfiinţează o organizaţie internaţională importantă desemnându-i-se şi
competenţa şi modul de funcţionare (ex.: „Carta O.N.U.”, „Carta de la Bogota privind
constituirea O.S.A.” etc.
f) Statut- este un tratat prin care se stabilesc structura, competenţa şi modul de funcţionare a
unui organism internaţional (ex.: „Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie”)
g) Constituţia este de regulă tot o înţelegere internaţională care constituie actul fundamental
al organizării unor organizaţii internaţionale. Exemple: „Constituţia F.A.O.”, „Constituţia
O.I.M.”, „Constituţia O.M.S.”.
h) Concordatul: înţelegere încheiată între guvernul unui stat şi Vatican cu scopul de a
reglementa situaţia şi privilegiile bisericii catolice în acel stat.
 i) Protocolul este o formă foarte utilizată în practica internaţională.
De regulă este un act accesoriu la un tratat preexistent în scopul de a-l aplica, de a-l prelungi
sau de a-l modifica ( exemple:protocoalele comerciale privind listele de mărfuri ce fac
obiectul schimburilor, celor două protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949,
încheiate în 1977 etc.)
j) Declaratie- Act oficial prin care se aduce la cunoștință, se întărește o măsură luată;
notificare..
k) Actul final se adoptă la sfârşitul unei conferinţe internaţionale şi uneori cuprinde toate
angajamentele asumate de statele participante (Ex: „Actul final al Conferinţei Naţiunilor
Unite pentru comerţ şi dezvoltare”, Geneva , 1964).
2) Cutuma international - Este un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi
izvor al dreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. Deşi în condiţiile vieţii
contemporane marea majoritate a reglementărilor internaţionale sunt consacrate prin tratate,
cutuma continuă să fie izvor de drept, în special în acele domenii în care iteresele divergente
ale statelor nu au făcut posibilă o codificare a regulilor cutumiare, precum şi în domenii ale
practicii relaţiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel stadiu care să impună o reglementare
pe cale convenţională.
3) Unele rezolutii ale organizatiile international interguvernamentale.

14.3)Formele și elementele structurale ale tratatului internațional

Ca unul dintre actele juridice moderne ale dreptului international, tratatul este cel mai
important izvor al dreptului international contemporan, ceea ce rezulta din urmatoarele
caracteristici:

Ø claritatea cu care exprima normele de drept;

Ø utilizarea unor tehnici sofisticate si precise;

Ø forma scrisa, solemna, ceea ce face norma evidenta si usor de dovedit;

Ø frecventa utilizarii sale in relatiile internationale;

Ø formarea si adoptarea in termen mult mai scurt a normelor.

Tratatul internaţional, ca instrument al relaţiilor dintre state, se concretizează în

practică printr-o foarte mare diversitate de forme, fiecare cu denumirea sa specifică. În
literatura juridică se consideră că ar exista 38 de asemenea denumiri. Cele mai utilizate dintre
acestea sunt: tratatul, convenţia, acordul, pactul, carta, statutul, constituţia, protocolul, actul,
declaraţia, aranjamentul, compromisul, modus-vivendi, schimbul de note, schimbul de
scrisori, gentlemen’s agrement, concordatul şi cartelul.
Elementele esenţiale ale tratatului sunt:

• Părţile tratatului-trebuie să fie subiecte de drept internaţional. Nu sunt considerate tratate actele
încheiate între state şi persoane fizice sau juridice străine.

• Voinţa părţilor – trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de consimţământ.

• Obiectul tratatului-care trebuie să fie licit şi posibil.
• Tratatul să producă efecte juridice, stabilirea unor norme de conduită obligatorii sau crearea,
modificarea, stingerea unor drepturi ori obligaţii între părţi
• Guvernarea tratatului de către normele de D.I.P.
Elementele accesorii ale tratatului sunt:
a.Termenul-un eveniment viitor şi sigur de care depinde intrarea în vigoare sau ieşirea din
vigoare a unui tratat.
b.Condiţia-un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sau încetarea executării
obligaţiilor. În conformitate cu Convenţia de la Viena din 1969 denumirea generică de tratat
se utilizează pentru a desemna totalitatea actelor juridice din această categorie indiferent de
denumirile particulare pe care acestea le pot primi într-un caz sau altul. Practica convenţională
enumără o varietate de denumiri ale tratatelor ca:
• Tratatul este folosit pentru desemnarea unei înţelegeri solemne precum sunt tratatele de
pace, de alianţă, de neutralitate.
• Convenţia este înţelegerea pin care se reglementează relaţiile dintr-un domeniu special al
relaţiilor internaţionale. Ex. Convenţia de la Viena din 1969, 1982.
• Acordul este o înţelegere intervenită mai ales în domeniul economic, comercial, financiar,
cultural.
• Pactul este o înţelegere intervenită în domenii concrete ale relaţiilor politice dintre state şi
cu caracter solemn. Ex. Pactul Briand-Kellogg.
• Protocolul poate fi un act accesoriu la un tratat preexistent încheiat pentru al modifica,
prelungi, interpreta dar şi o înţelegere de sine stătătoare.
• Declaraţia este document multilateral prin care se fixează reguli de conduită, modalităţi de
acţiune sau punct de vedere comune ce urmează a deveni reguli de conduită, principii.
• Carta este acordul prin care se constituie o organizaţie internaţională.
• Statutul este acordul de constituire a unei organizaţii.
STRUCTURA TRATATULUI
Practica internaţională a consacrat, îndeosebi pentru principalele categorii de tratate, o
anumită formă pe care acestea trebuie să o prezinte, un sistem de organizare a materialului,
pentru a se exprima cu claritate şi fără echivoc problemele de reglementat şi pentru a se stabili
o ordine de prezentare a problemelor potrivit importanţei acestora.
De regulă, un tratat internaţional cuprinde următoarele părţi:
-preambulul;
-cuprinsul;
-partea finală;
-semnăturile;
-anexele;
a) Preambulul cuprinde menţiuni referitoare la scopul tratatului, hotărârea statelor de a-l
încheia, principiile directoare ale reglementării ce urmează, participanţii, nivelul negocierilor,
locul încheierii, eventual interpretarea unor termeni din tratat (aceştia pot fi explicaţi şi în
primul articol al tratatului, sau în partea sa finală).
b) Dispozitivul cuprinde precizarea problemelor de reglementat, într-o ordine logică a
acestora, astfel ca primele formulări să stabilească un cadru mai general al problemei şi, în
continuare, folosindu-se şi prevederile din partea iniţială, să se facă formularea amănunţită a
tuturor aspectelor pe care părţile doresc să le reglementeze.
c) Partea finală face referiri la termenul şi condiţiile de intrare în vigoare a tratatului, durata
acestuia, modalităţile prin care se pot stinge efectele lui, dacă tratatul poate sau nu să fie
denunţat, condiţiile de denunţare sau de prelungire a efectelor tratatului, statul depozitar, dacă
e necesară ratificarea, condiţiile de aderare etc.
d) Semnăturile se depun după ultima formulare din tratat, astfel: la tratatele bilaterale, prin
metoda alternatului, fiecare parte având prima semnătură (în stânga pe exemplarul care îi
revine; la tratatele multilaterale, în ordinea literelor alfabetului asupra căreia părţile sunt de
acord ( în practica generală internaţională – alfabetul englez); în trecut se folosea tehnica
semnăturii în cerc, pentru a nu dazavantaja pe nici un participant.
e) Anexele cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de calcul economic,
concretizări ale unor dispoziţii din cuprins, cifre, date, scheme, hărţi, etc.
Anexele la tratat nu constituie acte juridice separate, ci fac corp comun cu însuşi tratatul,
urmează situaţia acestuia, tratatul şi anexele sale constituind un tot unitar. Pentru acest motiv,
de regulă, anexele nici nu se semnează.
În cuprinsul tratatului în cadrul acestor părţi principale materialul se ordonează după categorii
mai mari de probleme pe părţi, titluri, capitole, paragrafe, secţiuni şi articole. Folosirea unora
sau altora din aceste elemente tehnice de ordonare a materialului este determinată de
caracterul şi complexitatea problemelor, de diversitatea acestora, etc.Părţile la tratat vor
conveni asupra unora sau altora din aceste elemente, folosirea tuturora nefiind obligatorie.
Tratatul se poate încheia într-un singur exemplar, dacă părţile hotărăsc, astfel, în care caz
statul desemnat ca depozitar este obligat să transmită celorlalte state participante copii
certificate ale tratatului.
Această formă se foloseşte pentru tratatele multilaterale.Tratatele bilaterale se încheie de
regulă în două exemplare, ambele cu valoare egală.

15) Procesul de incheiere a tratatelor inernationale

15.1) Noțiunea de puteri depline pentru încheierea tratatelor internaționale

Prin imputernicire pentru incheirea tratatelor internationale intelegem autorizare

organului competent pentru a incheia tratatul international.

15.2) Fazele și stadiile încheierii tratatelor

Încheierea tratatelor reprezintă ansamblu de activităţi desfăşurate, proceduri care

trebuie îndeplinite şi reguli care trebuie observate pentru ca tratatul să se formeze, să devină
obligatoriu pentru părţi, să intre în vigoare. Încheierea unui tratat presupune mai multe etape
ca:

a. Elaborarea textului tratatului.

b. Exprimarea consimţământului părţilor contractante de a fi legate prin tratat.

Elaborarea textului tratatului presupune unele sub faze ca:

a) Negocierea se desfăşoară între reprezentanţii statelor special abilitaţi în acest sens, fie
prin funcţiile pe care le îndeplinesc în stat, fie prin împuternicirile conferite de
deplinele puteri ce le-au fost eliberate. În cursul acesteia negociatorii îndeplinesc o
serie de proceduri, acte care duc la formarea textului tratatului. Scopul negocierii este
realizarea acordului de voinţă asupra textului tratatului şi adoptării lui. În cazul
tratatelor bilaterale iniţiativa negocierilor revine statului sau ambelor state. În cazul
tratatelor multilaterale conferinţa reprezentanţilor statelor este convocată pe baza unui
acord preliminar dintre statele interesate care conţine prevederi referitoare la locul,
data, ordinea de zi, a conferinţei. În cazul elaborării tratatelor bilaterale fiecare parte
îşi prezintă proiectul său, iar în cazul negocierilor ambele proiecte se pun de acord.
Pentru participarea la negocieri persoanele respective trebuie să dispună de depline
puteri – un document emis de autoritatea competentă a unui stat prin care sunt
desemnate una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru
negocierea, adoptarea sau semnarea unui tratat. Verificarea deplinelor puteri se face
înainte de începerea negocierilor. După ce s-a căzut asupra textului se trece la
adoptarea acestuia. În cazul tratatelor bilaterale pe bază unanimitate iar în cazul
tratatelor multilaterale cu o majoritate de 2/3 din numărul statelor prezente
După adoptarea textului se parcurge autentificarea sa prin:
a.Parafarea care constă în înscrierea iniţialelor numelui împuterniciţilor statelor pe
textul negociat.
b.Semnarea ad referendum a textului cu confirmarea ulterioară din partea executivului
sau altei autorităţi abilitate a statului.
c.Semnarea definitivă este o modalitate de autentificare atunci când tratatul urmează
să fie ratificat sau aprobat.
d.Semnarea actului final al unei conferinţe în care este consemnat textul tratatului.
e.Adoptarea unei rezoluţii speciale a organizaţiei internaţionale.
Din momentul în care textul tratatului a devenit autentic şi definitiv statele semnatare
urmează să-şi exprime consimţământul de a deveni părţi prin mijloacele juridice
ca:semnarea, schimbul instrumentelor care constituie un tratat, ratificarea, aprobarea,
acceptarea şi aderarea. Semnarea are două funcţii autentificarea textului şi exprimarea
consimţământului de a deveni parte la tratat.
Schimbul instrumentelor care constituie un tratat la fel este o modalitate de exprimare
a consimţământului statelor atunci când:
1)Instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect. 81
2)Este stabilit pe o altă cale că aceste state conveniseră ca schimbul de instrumente să
aibă acest efect. Ratificarea constituie actul juridic prin care un stat îşi exprimă
consimţământul prin intermediul autorităţilor sale competente de a fi legat printr-un
tratat internaţional semnat de reprezentanţii săi. Ratificarea poate fi făcută sub forma
unor acte de drept intern (legi, hotărâri, decrete).
Convenţia de la Viena din 1969 prevede cazurile când un stat îşi exprimă
consimţământul de a ratifica un tratat:
a. Când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare.
b. Când este stabilit că statele participante la negocieri conveniseră asupra cerinţei
ratificării.
c. Când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării.
d. Când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele
puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierilor.
Drept documente ce confirmă efectuarea ratificării servesc instrumentele de ratificare.
Acestea de regulă cuprind trei părţi:
a. Introductivă în care se indică autoritatea statului care a ratificat tratatului.
b. Dispozitivă unde este reprodus textul tratatului cu enumerarea eventuală a
rezervelor ei.
 c. Partea finală care conţine angajamentul statului de a respecta şi aplica cu bună –
credinţă tratatul.
Efectele tratatelor international:
Efectele tratatelor în ordinea internă. Tratatele prevăd obligaţii pentru state. Cu toate
acestea majoritatea tratatelor sunt destinate să producă efecte pentru persoanele fizice
şi juridice ale acestor state. Pentru a produce asemenea efecte, s-a pus problema
transformării tratatelor în norme de drept intern, aplicabile persoanelor fizice şi
juridice, mai ales în cazul în care tratatele nu sunt, potrivit modului în care sunt
redactate, direct aplicabile în dreptul intern. în teorie, această problemă este tratată în
cadrul tezelor moniste şi al celor dualiste privind raporturile dintre dreptul intern şi
dreptul internaţional.
15.3)
Convenţiile de codificare a dreptului tratatelor consacră semnarea tratatului ca mod de
exprimare a consimtămîntului . Consimţămîntul unui stat de a fi legat printr-un tratat
se exprimă prin semnătura reprezentantului acestui stat:
a) cînd tratatul prevede că semnarea va avea acest efect.
b) cînd este stabilit, pe altă cale, că statele care au participat la negociere conveniseră
că semnarea va avea acest effect
. c) cînd intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri
ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.
Legea Republicii Moldova privind tratatele, prevede că prin semnare se înţelege actul
de autentificare a textului tratatului internaţional, efectuat de către оmputerniciţii
statelor, sau modul de exprimare a consimtămîntului Republicii Moldova de a fi legată
prin tratat. Totodată, legea respectivă dă noţiunea tratatelor în formă simplificată -
tratat internaţional la care Republica Moldova a devenit parte prin simplul fapt al
semnării, menţionînd că încheierea tratatelor internaţionale în forma simplificată are
caracter de excepţie şi este autorizată în cazul: a) tratatelor a căror realizare revine
Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova;
b) tratatelor încheiate în vederea realizării unor tratate deja intrate în vigoare;
c) tratatelor încheiate pe un termen de pînă la un an şi care nu implică un angajament
financiar. Este intezisă prin lege încheierea altor tratate internaţionale în forma
simplificată, decit cele specificate. Semnarea tratatelor internaţionale specificate la
lit.b) şi c) necesită оmputerniciri exprese din partea Preşedintelui Republicii Moldova
sau a Prim-ministrului Republicii Moldova, în forma de depline puteri, pentru
exprimarea definitivă a consimtămîntului Republicii Moldova de a fi legată printr-un
tratat prin simplul fapt al semnării.
Exprimarea consimtămîntului - constă în exprimarea consimtămîntului RM de a
deveni părte la tratat. Din momentul în care textul tratatului a devenit autentic şi
definitiv, statele semnatare urmează să-şi exprime consimţămîntul de a deveni părţi la
tratat prin recurgerea la mijloacele juridice prevăzute de legislaţia lor internă.
-Consimţămîntul exprimat prin ratificare. Prin simpla participare la negocierea şi
semnarea unui tratat statele nu se consideră obligate juridic de dispoziţiile acestuia.
Ratificarea, ca act de voinţă pentru exprimarea consimtămîntului unui stat de a deveni
parte la un tratat, se face cu îndeplinirea anumitor forme şi proceduri care sunt cerute,
atât pe plan intern, cât şi internaţional, iar între aceste proceduri, pe de o parte şi actul
de voinţă, pe de altă parte, există o strînsă legătură; actul ratificării nu se poate realiza,
decât cu efectuarea cumulativă a acestor proceduri.
Pe planul dreptului intern, pentru ratificare sau cumulare, intervin acte ale organelor
competente, în formele prevăzute prin dispoziţiile constituţionale sau alte acte
normative ale statului respectiv 44 . În ceea ce priveşte procedurile de drept
 internaţional ale ratificării sau aderării, reţin atenţia forma actului folosit şi procedurile
cerute pentru ca acest act să producă efect.Exprimarea consimtămîntului unui stat de a
fi legat printr-un tratat, prin ratificare are loc: a) cînd tratatul prevede că acest
consimţămînt se exprimă prin ratificare.
b) cînd este stabilit, pe altă cale, că statele participante la negociere conveniseră asupra
cerinţei ratificării.

c) cînd reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării

d) cînd intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele
puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.

16) Efectele tratatelor internationale

16.1)

Tratatul reprezintă modalitatea principală de creare şi dezvoltare a dreptului internaţional,

indiferent de ramura sau de domeniul pe care оl reglementează . Tratatul este un act
juridic încheiat de state sau de alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se
modifică sau se sting raporturi juridice international

16.2)

Efectele tratatelor fata de parti

Conform principiului fundamental din dreptul international - pacta sunt servanda - un

tratat cteeaza obligatii juridice numai pentru partile sale, care trebuie sa îndeplineasca cu
bunacredinta si întocmai angajamentele pe care si le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu
pot avea efecte directe fata de tefti, întrucât doar acordul statului, liber exprimat, poate
constitui baza legala a unei obligatii sau a unui drept international. Conventia privind
dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeazanici drepturi, nici obligatiipentru
un stat tert,fara consimtamântul sau.

Efectele tratatelor fata de terti

Conform dispozitiilor Conventiei, statele pot dobândi drepturi înbaza unor tratate la care
nu sunt parti în urmatoarele conditii (aft.36):

a. daca partile unui tratat înteleg sa confere un drept unui stat tert sau unui grup de state,
sau tuturor statelor;

b. daca statul tert consimte, fie în mod expres, fie tacit.

Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor
nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generala în legatura
cu un diferend la care sunt parti, cu conditia sa accepte obligatiile de solutionare pasnica a
diferendelor, prevazute în Carta; dreptul de a deveni partila Statutul Curtii Internationale
de Justitie. In anumite conditii pot rezulta obligatii, în sarcina statelor, înbaza unor tratate
la care nu sunt parti. Conventia de la Viena prevede doua asemenea conditii (art.35):
a. daca partile unui tratat înteleg sa creeze o obligatie în sarcina unui stat tert;

b. daca statul tert consimte, în mod expres si în scris la aceasta obligatie.

Prin îndeplinirea acestor conditii se realizeaza de fapt un acord distinct între statele- parti
la tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentànd unicul fundament juridic al fortei I
obligatorii a unui tratat. In practica internationala exista o categorie de tratate (denumite
tratate obiective) care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului
comunitatii internationale. Asemenea Tratate, întrucât reglementeaza domenii de interes
general, pot sa cîeeze drepturi si obligatii opozabile tuturor statelor (erga omnes), chiar si
în lipsa consimtamântului lor. Din aceasta categorie fac parte:

a. tratatele multilaterale care stabilesc anumite regïmuri teritoriale (cele referitoare la

statutul de neutralitate al unei tari,laregimul Antarcticii etc);

b. tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internationala

(regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internationale );

c. tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internationala, ca subiect nou de

drept international, personalitatea juridica a organizatiei fiind opozabila tuturor statelor
comunitati i internationale.

In timp

Conventia de Ia Viena (1969) prevede regula generala a neretroactivitatii tratatelor.

(art.28) . Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar în ceea ce priveste actele sau
faptele petrecute dupa momentul intrarii în vigoare a tratatului. Statele pot sa deroge de la
regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceastaposibilitate sa fie prevazutaîn textul
tratatului. Tratatele se aplica din momentul intrarii lor în vigoare, care este stabilit în
dispozitiile tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de obicei, dupa
depunerea unui numar de instrumente de ratificare din partea statelor -parti. Durata de
aplicare a unui tratat poate fi ptevazuta în textul tratatului sau poate sa fie nedeterminata.
Aplicàrea tratatului poate sa fie suspendata sau poate sa înceteze ca urmare a intervenirii
anumitor çaùze, analizate la pct. 1 0.

Spatiu

În principiu, tratatele se aplica ansamblului teritoriului national al statelor (art.26 din

Conventia privind dreptul tratatelor). In anumite situatii statele pot sa deroge de la aceasta
regula, stabilind anumite parti din teritoriul national unde tratatul nu se aplica. De
exemplu, un stat federal poate sa excluda, prin "clauza federala", teritoriul unor parti
componente ale federatiei de Ia aplicarea unui tratat, daca dispozitiile constitutionale
pôrmit aceasta. în mod similar, puterile coloniale, aveau posibilitatea sa recur ga la
"clauza coloniala" în care stabileau daca prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau
sau nu teritoriilor coloniale.

16.3)

De regulă, statele prevăd în tratatele pe care le încheie anumite termene de valabilitate.

Împlinirea acestor termene duce la încetarea efectelor tratatului, care în cazul în care se
consideră necesar a fi menţinut trebuie să fie reînnoit.
Încetarea efectelor tratatelor sau suspendarea acestora pot să aibă loc şi în alte împrejurări.
Cazurile în care tratatele internaţionale îşi pot înceta efectele sau pot fi suspendate sunt:
a) – voinţa comună a părţilor;
b) – denunţarea unilaterală;
c) –anularea;
d) –survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare;
e)- imposibilitatea executării.
a) Voinţa comună a părţilor
Încetarea tratatului prin voinţa părţilor este situaţia cea mai frecventă şi are loc prin
inserarea în convenţie a unui termen. La împlinirea acestui termen convenţia încetează de
a mai produce efecte. Părţile pot, însă, indiferent dacă prin conventie s-a prevăzut sau nu
un termen, să considere că aceasta nu mai este în vigoare oricând doresc, de comun acord.
Alteori, încheierea unui nou tratat abrogă pe cel vechi parţial sau în totalitate. Este
preferabil ca această abrogare să fie prevăzută în mod expres în noul tratat. Noul tratat
poate să se refere la aceleaşi materii sau prin prevederile sale să fie incompatibil cu
prevederile celui vechi.
La tratatele multilaterale este mai dificil să se aplice acest procedeu, dată fiind existenţa
mai multor părţi mai greu de conciliat spre o hotărâre în sensul înlocuirii vechiului
instrument juridic.
Retragerea dintr-un tratat multilateral poate duce la desfiinţarea acestuia, dacă micşorarea
numărului participanţilor la tratat face iluzoriu însuşi scopul tratatului.
b) Denunţarea constă într-o declaraţie a uneia din părţi prin care aceasta se consideră
liberă de obligaţiile ce-i revin prin tratat. Este un mod excepţional de a pune capăt unui
tratat.
Denunţarea unilaterală poate avea loc în general numai dacă acest mod este prevăzut în
tratat sau dacă rezultă tacit din acesta. Statul ce doreşte să se retragă dintr-un tratat trebuie
să notifice acest lucru celorlalte părţi, de regulă cu minimum 12 luni înainte. Orice altă
denunţare este considerată o violare a dreptului internaţional.
c) Anularea poate avea loc atunci când partea adversă refuză în mod constant să-şi execute
obligaţiile sau prin actele sale violează substanţial prevederile acestuia. Actele de
nerespectare a tratatului trebuie să se refere la dispoziţii de esenţă ale acestuia. Anularea
pune, însă, probleme foarte dificile în ce priveşte aprecierea caracterului încălcării
prevederilor tratatului, iar invocarea acestei încălcări este foarte greu de dovedit, cel mai
adesea ambele părţi având argumente în acest sens.
d) Survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare .Tratatele pot înceta şi ca urmare a
îndeplinirii unei condiţii rezolutorii la survenirea unor fapte sau evenimente viitoare
incerte. Acestea trebuie să fie de regulă arătate expres în tratat.”Tratatul de la Varşovia”
prevedea că acesta va lua sfârşit în cazul când Europa va fi creat un sistem de securitate
colectivă şi va fi încheiat în acest scop un tratat general – european de securitate colectivă.
Nu întotdesuna asemenea evenimente pot fi prevăzute în cuprinsul unui tratat.Starea de
război este un eveniment cu importante consecinţe pentru soarta tratatelor, care pune capăt
majorităţii acestora. Problema e contraversată dacă tratatele iau sfârşit în mod automat şi
pentru întotdeauna sau dacă sunt numai suspendate pe perioada ostilităţilor. În general,
însă, tratatele cu caracter politic şi economic între statele aflate în război ca adversari îşi
încetează valabilitatea. Alte categorii de tratate ( administrative, sanitare, culturale, etc.) se
consideră în general ca suspendate.
Practic, soarta tratatelor între statele beligerante se rezolvă prin tratatul de pace.
În timpul războiului intră efectiv în funcţie, însă, prevederile convenţiilor internaţionale
care se referă la perioadă de război, îndeosebi cele privind regulile de ducere a războiului
şi dispoziţiile privind protecţia anumitor categorii de persoane în timp de război.
Clauza rebus sic stantibus este situaţia tipică. Clauza se referă la faptul ca, în cazul în care
după încheierea tratatului împrejurările se schimbă în aşa manieră încât situaţia devine
dazavantajoasă pentru una din părţi , aceasta poate să ceară anularea tratatului dacă
cealaltă parte nu convine să se pună de acord dispoziţiile acestuia cu noua situaţia. Dreptul
internaţional permite ca o parte să se dezică de tratatul pe care l-a încheiat , dacă noile
împrejurări schimbă în aşa măsură situaţia părţilor încât dacă aceasta ar fi existat în
momentul încheierii, ele nu l-ar fi încheiat. Aplicarea în practică a acestei reguli este
foarte dificilă, deoarece poate da foarte uşor loc la abuzuri din partea părţii ce invocă
clauza.
Date fiind riscurile invocării abuzive a acestei clauze, există unele condiţii pentru a fi
invocată:
-noua împrejurare să fie fundamental deosebită de împrejurările încheierii tratatului;
-noile împrejurări să transforme radical întinderea obligaţiilor părţilor.
Clauza nu va putea fi invocată: pentru a pune capăt unui tratat ce stabileşte o frontieră;
pentru retragerea dintr-un tratat multilateral; dacă schimbarea fundamentală a
împrejurărilor rezultă dintr-o încălcare a tratatului de către partea ce a invocat clauza.
e) Imposibilitatea executării poate fi invocată de oricare din părţi, dacă această
imposibilitate rezultă din dispariţia sau distrugerea obiectului tratatului fără vina acestora.

17) Tratatele internationale aleRM

17.1)

Categoriile tratatelor international.

Tratatele internationale se incheie in numele:

a) Republicii Moldova - tratate interstatale;

b) Guvernului Republicii Moldova - tratate interguvernamentale;

c) ministerelor sau departamentelor Republicii Moldova - tratate

interdepartamentale.

17.2)

17.3)

Convenţia de la Viena din 1969 defineşte rezerva la un tratat ca „o declaraţie unilaterală,

indiferent de cum este redactată sau denumită, făcută de către un stat atunci cînd
semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să excludă
sau să modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale tratatului în aplicarea lor acelui
stat”

Rezervele reprezintă un mecanism convenţional aplicabil doar în cadrul tratatelor

multilaterale. În cadrul unui tratat bilateral, formularea unei „rezerve”, deci a intenţiei unei
părţi de a exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziţii, asupra cărora se
 convenise, echivalează cu o revenire asupra textului tratatului stabilit deja între cele două
părţi şi deci cu o iniţiativă implicită de a relua negocierile.

Din prevederile art. 23 al Convenţiei de la Viena 1969 rezultă următoarele condiţii cu

privire la formularea rezervelor: rezervele să fie exprimate în scris şi să fie comunicate
statelor contractante şi altor state care au dreptul să devină părţi a tratatului. în cazul în
care rezerva a fost formulată la semnarea tratatului, supus ulterior ratificării, acceptării ori
aprobării, această rezervă trebuie să fie reconfirmată în mod formal de statul rezervatar,
atunci cînd acesta оşi exprimă consimţămîntul de a fi legat prin tratat.

18) Organizații Internaționale Interguvernamentale

18.1)

O asociere de state, constituite prin tratat, înzestrata cu o constitutie si organe comune si

posedând o personalitate juridica distincta de cea a statelor member

18.2)

18.3)

1 Nunai statele suverane pot forma org. sis a fie membri

2 Nu sunt entitati suverane

3 Sunt subiecti secundari si derivati in raport cu statele suverane

4 Nefiind suverane, ca subiect de DIP poseda o anumita autonomie in raport cu statele in

ceea ce priveste activitatea sa interna

5 Daca nu este suverana si are doar o autonomie delegate de stat , va avea o capacitate de
exercitiu speciala, care in deplina masura depinde de statele care au format organizatia.

6 Doar lui ONU statele ii recunosc vocatie de universalitate

7 Daca capaitatea speciala atunci si rs speciala:

a)politica-desfiintarea
b) forma materiala

8 Nu creeaza in mod direct norme juridice de DIP,cu exceptia unor rezolutii ale ONU

9 Unele organizatii au dreptul de a emite reguli tehnice obligatorii pentru statele membri

10 Org. au propriul drept intern obligatoriu in cadrul oraganizatiilor (soft law)

19 ONU-Organizatie cu vocatie universala

19.1 Notiunea
O organizație interguvernamentală, denumită și organizație internațională
guvernamentală, este o formă de asociere a statelor suverane sau a altor organizații
interguvernamentale, întemeiată pe dispozițiile unui tratat, având un act constitutiv și organe
comune și având o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor sau organizațiilor care o
compun.[1][2]
19.2 Istoria,crearea si evolutia ONU pina la perioada actuala

• 1919: Tratatul de la Versailles, a încheiat Primul Război Mondial, deschizând porțile unei
noi organizații: Liga Națiunilor, formată prin pacea decisă după discuțiile dintre țări.
• 1920-1933: Fără să fi primit o influență mai mare, Liga Națiunilor este un fiasco.
• 1939-1945: Are loc al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de Nord, și Pacific.
• 24 octombrie 1945: Se înființează Organizația Națiunilor Unite.

1946: Liga Națiunilor este desființată oficial.

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state
în scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice
internaţionale, ţinute în ultima parte a secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX.
Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa
statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.
În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată
ale cărei principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în
vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului.
La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a
constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina
elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul
final al acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în
unanimitate şi a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.
Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi
prevenirea războiului.
Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin
D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din
ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue
lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată
de miniştrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii
(Anthony Eden) şi ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).
Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor
Unite privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu
participarea reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care au durat două luni,
au fost consacrate elaborării Cartei ONU.
În termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu
vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi
domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
ONU nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern mondial, ci
reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca „un centru în care să se
armonizeze eforturile naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi obiective comune” .

19.3Sistemul si principiile functiei ale organelor principale permanente ONU

Structura ONU:
Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor
Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul de Securitate
al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de
Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat independent.[4] Patru
dintre cele cinci entități au sediul în New York.[5] Curtea internațională de justiție se află
în Haga, Regatul Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul Națiunilor Unite de la
Geneva [6], Biroul Națiunilor Unite de la Viena [7] și Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi [8].
În baza Convenției legată de privilegii și imunități a Națiunilor Unite, ONU și agențiile sale
au imunitate în fața legilor din țările în care își desfășoară activitatea, menținând astfel
imparțialitatea Națiunilor Unite legată de țările gazdă și statele membre.[9]
Adunarea Generală

Secretarul General Mihail Gorbaciov adresându-se Adunării Generale ONU în

decembrie 1988
Adunarea Generală este principala adunare deliberativă a Națiunilor Unite. Compusă din toate
statele membre a Națiunilor Unite, adunarea se întâlnește în sesiuni regulate în fiecare an, dar
se pot efectua și adunări de urgență.[13] Adunarea este condusă de un președinte, ales dintre
statele membre printr-o bază regională rotativă, și de 21 de vicepreședinți.[14] Prima sesiune a
fost convocată pe 10 ianuarie 1946 în Methodist Central Hall Westminster din Londra,
incluzând reprezentanți a 54 de țări.[15]
Când Adunarea Generală votează pe diferite teme, două treimi dintre votanți și voturi sunt
necesare. Exemple de întrebări importante includ recomandații privind pacea și securitatea;
selecția membrilor unei entități; admiterea, suspendarea sau expulsia unor membri; și decizii
bugetare.[16] Alte întrebări sunt decise prin majoritatea voturilor. Fiecare reprezentat al unei
țări are un vot. În afară de aprobarea problemelor bugetare, rezoluțiile nu depind de membri.
Adunarea poate face orice recomandări pe orice temă pentru ONU, exceptând cele legate de
pace și securitate, acestea fiind discutate de Consiliul de Securitate.[13]
Propuneri pentru rezoluții pot fi acordate Adunării Generale de 8 comitete:[17]

• Comitetul General - un comitet supraveghetor constând în președintele, vicepreședintele

și șefii comitetelor adunării
• Comitetul Acreditar - responsabil pentru determinarea acreditării fiecărui reprezentat al
unei țări din ONU
• Primul Comitet (Dezarmare și Securitate Internațională)
• Al Doilea Comitet (Economic și Financiar)
• Al Treilea Comitet (Social, Umanitar și Cultural)
• Al Patrulea Comitet (Special Politic și Decolonizare)
• Al Cincilea Comitet (Administrativ și Bugetar)
• Al Șaselea Comitet (Legal)

Consiliul de Securitate
Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității în state. În timp ce alte
organe ale Națiunilor Unite pot face doar „recomandări” statelor membre, Consiliul de
Securitate are puterea să ia decizii obligatorii pe care statele membre au înțeles să le accepte,
sub termenii Articolului Cartei 25.[18] Deciziile Consiliului sunt cunoscute ca rezoluțiile
Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
Secretariatul
Actualul Secretar General, António Guterres
Secretariatul ONU este condus de către Secretarul General, asistat de o echipă internațională
de funcționari civili din întreaga lume.[19] Acesta asigură studii, informații, și facilități
necesare entităților Națiunilor Unite pentru ședințele lor. De asemenea, preia și efectuează
sarcini de la Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, și de
la alte entități ONU.[20]
Curtea Internațională de Justiție
Curtea Internațională de Justiție (CIJ) se află în Haga, Olanda. Aceasta este principalul organ
judiciar al ONU. Stabilită în 1945 de Carta ONU, Curtea a fost pusă în funcțiune în 1946, ca
succesorul Permanentei Curți Internaționale de Justiție. CIJ este compusă din 15 judecători
care dețin funcția pentru 9 ani și sunt numiți de Adunarea Generală; fiecare judecător în
funcție trebuie să fie de naționalitate diferită.[22][23]
Consiliul Economic și Social
Consiliul Economic și Social (ECOSOC) asistă Adunarea Generală în promovarea cooperării
și dezvoltării economice și sociale globale. ECOSOC are 54 de membri, care sunt aleși de
Adunarea Generală timp de trei ani. Președintele este ales pentru un an din puterile mici sau
medii reprezentate de ECOSOC. Consiliul are o ședință anuală în iulie, ținută în New
York sau Geneva. Văzut separat față de entitățile pe care le coordonează, funcțiile ECOSOC
includ strângerea de informații, sfătuirea statelor membre și propunerea de
recomandări.[24][25] Avându-și mandatul extins de coordonare a mai multor agenții, ECOSOC
a fost uneori criticat ca fiind nenecesar sau instabil.[24][26]
Agenții specializate
Carta Organizației Națiunilor Unite stipulează că fiecare organ primar a ONU poate stabili
variate agenții specializate pentru a-și îndeplini datoriile.[27] Unele dintre cele mai bine
cunoscute agenții sunt Agenția Internațională pentru Energie Atomică, Organizația pentru
Alimentație și Agricultură, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și
Cultură), Banca Mondială, și Organizația Mondială a Sănătății (OMS). ONU efectuează
majoritatea acțiunilor umanitare prin aceste agenții. Exemplele includ programe de vaccinare
mondiale (prin OMS), ocolirea foametei și malnutriției (prin PAM), și protecția oamenilor
vulnerabili sau strămutați (prin Marele Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați -
MCNUR).[28]

Obiectivele tuturor Organelor Principale permanente ONU:

Menținerea păcii și securității
Drepturile omului
Dezvoltarea economică și asistența umanitară
Obiectivele de dezvoltare ale mileniului

20: Libertatile Marii deschise(libera)

Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982

20.1 Definiti notiunea de mare deschisa

Mare ce nu face parte din apele teritoriale sau interne ale unei tari si in consecinta nici un stat
nu-si poate exercita suveranitatea asupra acesteia.Prin urmare marea libera este spatial
maritim situate dincolo de marea teritoriala a statelor riverane nesupus suverantatii lor.
20.2 Examinati principiile si libertatile aplicabile regimul marii deschise
Statele riverane şi neriverane pot exercita în marea liberă următoarele libertăţi: navigaţia,
pescuitul, punerea de cablu şi conducte petroliere sau submarine. 74 Convenţia din 1982
stabileşte că regimul de mare liberă se aplică mărilor şi oceanelor situate în afara zonei
economice exclusive a mării teritoriale, apelor interioare a statelor. Regimul juridic al mării
libere este guvernat de principiul libertăţii mării potrivit căruia aceasta este deschisă tuturor
statelor. Convenţia mai prevede libertatea de pescuit în condiţii care să asigure conservarea
resurselor biologice. Marea liberă se va utiliza în scopuri paşnice şi se interzice blocarea
porturilor de către forţele armate ale altui stat. Totodată se recunoaşte navelor şi aeronavelor
dreptul de pasaj şi de trecere. Libertatea de navigaţie se realizează printr-un tranzit rapid,
navele străine sunt obligate să se abţină de la orice activităţi care reclamă autorizaţia
prealabilă a statelor riverane sau sunt interzise de acestea. Deci statele riverane au obligaţia să
asigure dreptul de pasaj în tranzit în condiţii de securitate prin strâmtorile care leagă marea
teritorială a unui stat cu o parte a mării libere sau a zonei economice exclusive a unui alt stat.
Condiţii speciale de navigaţie sunt stabilite prin tratate pentru strâmtorile: Gibraltar în baza
Convenţiei din 1904 dintre Franţa şi Anglia, Magelan prin Convenţia din 1981 dintre
Argentina şi Chille. Prin convenţia de la Cuciu-Cainargi s-au stabilit reglementări referitoare
la regimul juridic de liberă navigaţie pentru navele tuturor statelor în timp de pace şi de război
a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. În prezent regimul juridic al acestor strâmtori este stabilit
prin convenţia de la Montreo din 1936 care prevede principiul libertăţii de trecere a navelor
comerciale pe timp de pace şi pe timp de război dacă Turcia nu este beligerantă. Turcia are
dreptul de control sanitar asupra navelor şi de a percepe taxe. În timp de război dacă Turcia
este beligerantă este interzisă trecerea navelor comerciale ale statului inamic Turciei, iar
pentru cele neutre trecerea este liberă cu condiţia de a nu ajuta inamicul. Protecţia mediului
marin se realizează în bază legilor interne şi a convenţiilor internaţionale pentru zonele de sub
jurisdicţia naţională

libertatile marii sunt reglementate in Convenitia din 1982 si stabileste urmatoarele libertati:
1.Libertatea la navigatie
2. libertatea de survol
3. libertatea de a pune cabluri si conducte submarine
4. libertatea de a construe insule artificiale
5. libertatea pescuitului
6. libertatea cercetarilor stiintifice
Principiile Marii Libere
1.principiul folosirii marii in scopuri pasnice(statele riverane sunt obligate sa se abtina de la
exercitarea drepturilor si realizarea obligatiilor rezultat din activitatile maritime de la
recurgerea la forta sau amentintarea cu forta)
2.prin.Neapropriatiuni marii libere interzice statelor sa pretinda vrun drept de proprietate
asupra marii libere sau sa se supuna o parte din ea suveranitatii sale.
Principiul mării libere a fost formulat în 1609 de marele jurist Hugo Grotius, în condiţiile în
care , datorită dezvoltării comerţului internaţional, vechiul principiu al mării închise, specific
evului mediu şi de care profitau marile puteri navale ale epocii care revendicau drepturi
exclusive asupra unor mări sau a unor porţiuni din oceane, nu mai satisfăcea interesele proprii
cu acces în toate zonele lumii.
Principiul s-a impus apoi pe cale cutumiară, dar consacrarea sa convenţională nu s-a produs
decât în secolul nostru prin Convenţia de la Geneva din 1958 asupra mării libere.
Convenţia menţionată definea marea liberă ca acea parte a mării care nu aparţinea mării
teritoriale sau apelor interioare ale unui stat şi asupra căreia nu se exercită suveranitatea
vreunui stat, fiind deschisă tuturor naţiunilor. Unele noi precizări s-au adus prin Convenţia
din 1982 în care se arată că regimul juridic al mării libere se aplică „ tuturor spaţiilor marine
care nu fac parte din zona economică exclusivă, marea teritorială ori apele interioare ale unui
stat şi nici din apele arhipelagice ale unui stat – arhipeleag”.
Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii mărilor, potrivit căruia
mările şi oceanele lumii sunt deschise tuturor statelor, indiferent dacă acestea au sau nu ieşire
la mare şi nici un stat nu poate să-şi declare suveranitatea sa asupra vreunei părţi libere.
Principiul libertăţii mării conferă statelor lumii o serie de libertăţi concrete în marea liberă:
libertatea de navigaţie, libertatea de survol, libertatea de a pescui, libertatea de a aşeza cabluri
şi conducte submarine, libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de
dreptul internaţional şi libertatea cercetării ştiinţifice. Primele 4 libertăţi aparţin dreptului
clasic, fiind consacrate ca atare prin Convenţia din 1958, iar ultimele două sunt prevăzute
pentru prima oară în Convenţia din 1982, constituind una din inovaţiile în materie aduse de
aceasta.
Libertatea mărilor nu este, însă, absolută.
Convenţia din 1982 impune statelor obligaţia de a coopera în această zonă şi de a-şi exercita
libertăţile consacrate luând în consideraţie interesele celorlalte state, precum şi drepturile
acestora cu privire la activităţile din zona internaţională a spaţiilor submarine..
Marea liberă trebuie să fie utilizată în scopuri exclusiv paşnice, fiind interzise , de exemplu,
experienţele nucleare în marea liberă şi spaţiul aerian de deasupra sa (tratat din 1963) sau
plasarea de arme nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor(tratat din 1971). Marea liberă nu
este, însă, demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată, restricţiile menţionate având un
caracter parţial, astfel că în timp de pace în marea liberă este permisă existanţa flotelor
maritime militare, iar în timp de război marea liberă poate fi folosită ca teatru de operaţii
militare.
De asemenea, în marea liberă statelor le revin o serie de obligaţii în legătură cu prevenirea şi
sancţionarea unor fapte care constituie ameninţări la adresa întregii comunităţi internaţionale:
-de a preveni şi pedepsi transportul de sclavi pe navele aflate sub pavilionul lor;
-de a coopera pentru reprimarea pirateriei în orice loc aflat în afara jurisdicţiei unui stat;
-de a coopera pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrofe;
-de a coopera în interzicerea emisiunilor neautorizate de radio şi televiziune care îşi au baza în
această zonă etc.
Navele de război ale tuturor statelor au în acest sens dreptul de a vizita orice navă, indiferent
de naţionalitatea pavilionului acesteia, dacă există suspiciuni că la bordul său se săvârşesc
fapte de natura celor menţionate şi de a urmări o asemenea navă până ce aceasta intră în zona
de jurisdicţie a unui stat.
Statele au, de asemenea, obligaţia de a coopera pentru a asigura ca navele comerciale să
poată naviga în deplină securitate şi de a lua toate măsurile pentru prevenirea abordajelor pe
mare şi acordarea de ajutor navelor aflate în pericol, echipajelor acestora şi celelalte persoane
aflate la bordul navelor.
20.3Drepturile,obligatiunile statelor in marea deschisa
Drepturile statelor in marea libera :
ARTICOLUL 23 din Conventia asupra Marii libere semnata la Geneva 29 aprilie 1958
1.Dreptul de urmarire
1. Urmărirea unei nave străine poate să fie întreprinsă dacă autoritățile competente ale Statului
riveran au motive întemeiate să creadă că această navă a contravenit legilor și regulamentelor
acestui Stat. Această urmărire trebuie să înceapă cînd nava străină sau una din ambarcațiunile
sale se află în apele interioare, în marea teritorială sau în zona contiguă a Statului care
întreprinde urmărirea și nu poate să fie continuată dincolo de limitele mării teritoriale sau
zonei contigui decît cu condiția să nu fie întreruptă. Nu este necesar ca nava care ordonă
oprirea unei nave străine ce navighează în marea teritorială sau în zona contiguă să se
găsească de asemenea în limitele mării teritoriale sau zonei contigui în momentul cînd nava
vizată primește ordinul de oprire. Dacă nava străină se găsește într-o zonă contiguă, astfel
cum este definită la articolul 24 al Convenției asupra mării teritoriale și zonei contigui,
urmărirea nu poate să fie începută decît pentru o cauză de violare a drepturilor care urmau să
fie protejate prin instituirea acestei zone.
2. Dreptul de urmărire încetează din momentul în care nava urmărită intră în marea teritorială
a țării căreia îi aparține sau în aceea a unui stat terț.
3. Urmărirea nu se consideră începută decît cu condiția ca nava care urmărește să se fi
asigurat, prin mijloacele utilizabile de care dispune, că nava urmărită sau una din
ambarcațiunile sale sau alte ambarcațiuni care acționează împreună și folosesc nava urmărită
ca navă-bază, se găsesc în interiorul limitelor mării teritoriale sau, dacă este cazul, în zona
contiguă. Urmărirea nu poate să fie începută, decît după emiterea unui semnal de oprire,
vizual sau sonor, dat la o distanță care să permită navei vizate să-l vadă sau să-l audă.
4. Dreptul de urmărire nu poate să fie exercitat decît de navele de război sau de aeronavele
militare sau alte nave sau aeronave afectate unui serviciu public și special autorizate în acest
scop.

2.Dreptul de vizita
Dreptul de vizita nu este alceva decit dreptul de control efectuat de o nava de razboi sau o
nava afectata unui serviciu public asupra unei nave comerciale atunci cind are motive
intemeiate:
1.practica pirateria
2.practica transportul de sclavi
3.serveste unor emisiuni neautorizate
4.este fara nationalitate
5.este in realitate de aceeasi nationalitate cu o nava de razboi desi poarta un pavilion strain si
refuza sa il arboreze

In marea liberă, statele au patru obligaţii fundamentale:

1. Exercitarea unei jurisdicţii efective asupra navelor sale. In acest sens, statele au obligaţia de
a
exercita in mod efectiv jurisdicţia şi controlul său in domeniile administrativ, tehnic şi social
asupra navelor care poartă pavilionul său.

2. Acordarea ajutorului оn caz de pericol sau avariere. Orice stat trebuie să ceară căpitanului
navei care navighează sub pavilionul său, in măsura in care este posibil, fără a se pune in
primejdie serioasă nava, echipajul sau pasagerii, să acorde asistenţă oricărei persoane aflate in
pericol pe mare.

3. Prevenirea şi reprimarea infracţiunilor internaţionale. Statele sunt obligate de a lua măsuri

eficace pentru a preveni şi reprima infracţiunile internaţionale comise in marea liberă. Sunt
considerate ca infracţiuni comise in mare liberă transportul de sclavi, traficul ilicit de
stupefiante şi
substanţe psihotrope, pirateria maritimă şi emisiunile neautorizate difuzate din marea liberă
Potrivit articolului 101 din convenţie, prin piraterie se inţelege:
a. orice act ilicit de violenţă sau de detenţie sau orice jefuire, comise de echipajul sau
pasagerii unei nave particulare sau ai unei aeronave particulare, acţionand in scopuri
personale, şi indreptateimpotriva unei alte nave sau aeronave sau impotriva persoanelor sau
bunurilor de la
bordul acestora, in marea liberă sau intr-un loc care nu se află sub jurisdicţia vreunui stat;
b. orice act de participare voluntară la folosirea unei nave sau aeronave cand autorul are
cunoştinţă de fapte din care rezultă că această navă sau aeronavă este o navă sau aeronavă
pirat;
c. orice act comis cu intenţia de a le facilita.
Prin emisiuni neautorizate difuzate din marea liberă se inţeleg emisiunile de radio sau de
televiziune destinate a fi recepţionate de marele public, difuzate de pe o navă sau o instalaţie
din marea liberă, cu incălcarea reglementărilor internaţionale, cu excepţia transmiterii
apelurilor de salvare. Orice persoană care difuzează emisiuni neautorizate poate fi urmărită in
justiţie de:
d. statul sub pavilionul căruia se află nava emiţătoare,
e. statul de inmatriculare a instalaţiei,
f. statul al cărui cetăţean este persoana in cauză,
g. orice stat in care pot fi captate emisiunile,
h. orice stat ale cărui comunicaţii radio autorizate sunt bruiate de aceste emisiuni.

4. Conservarea şi gestionarea resurselor biologice оn marea liberă. In marea liberă statele sunt
obligate să coopereze pentru conservarea şi gestionarea resurselor biologice. In acest sens, ele
trebuie să adopte măsuri aplicabile cetăţenilor lor, care pot să fie necesare pentru conservarea
resurselor biologice ale mării libere sau să coopereze cu alte state pentru adoptarea unor
asemenea măsuri.

21: Zona Econimica Exclusiva

21.1 notiunea de zona economica exclusiva

Conform Conventiei din 1982 Zonă economică exclusivă este zona maritimă adiacentă
mării teritoriale a unui stat riveran, care se extinde până la maximum 200 mile marine în larg,
distanța fiind calculată de pe linia de bază a apelor teritoriale.[1] Ea include și zona contiguă.
Zona Econimica Exclusiva este o institutie cu un regim mixt deoarece pe o parte statul nu-si
exercita suveranitatea asupra ei,iar pe alta parte statul riveran dispune de unele drepturi
exclusive in aceasta zona.

21.2 Codificarea institutiei si drepturile si obligatiile statelor riverane in ea

Drepturile statului riveran în zona economică exclusivă

În zona economică exclusivă, statul riveran are:

• drepturi suverane în scopul explorării și exploatării, conservării și gestiunii resurselor

naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia și ale apelor
de deasupra, ca și cu privire la celelalte activități de explorare și exploatare a zonei în
scopuri economice, cum ar fi producerea de energie cu ajutorul apei, al curenților și al
vântului;
• dreptul de amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și lucrări;
• dreptul de cercetare științifică marină;
• dreptul de protecția și conservarea mediului marin;
• celelalte drepturi și obligații prevăzute de Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului
mării.
Dacă va fi necesar, statul riveran poate să stabilească în jurul acestor insule artificiale,
instalații sau lucrări, zone de securitate de dimensiuni rezonabile, în care el va putea lua
măsurile corespunzătoare pentru a asigura securitatea atât a navigației, cât și a insulelor
artificiale, instalațiilor și lucrărilor. Aceste zone de securitate sunt concepute astfel încât să
răspundă în mod convenabil naturii și funcțiilor insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor,
și ele nu pot depăși o distanță de 500 m în jurul insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor,
măsurată pornind de la fiecare punct al marginii lor exterioare, cu excepția unei derogări
autorizate de normele internaționale general acceptate sau recomandate de către organizația
internațională competentă.
21.3 drepturile si obligatiile statelor neriverane in ea

Conform art 58 (conventia din 1982) fie care statele sunt riverane sau neriverane acestea se
bucura de : În zona economică exclusivă, toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral, se
bucură, în condițiile prevăzute de dispozițiile pertinente ale convenției, de libertățile de
navigație și de survol și de a pune cabluri și conducte submarine, ca și de libertatea de a folosi
marea în alte scopuri licite pe plan internațional, legate de exercitarea acestor libertăți și
compatibile cu celelalte prevederi ale convenției, îndeosebi în cadrul exploatării navelor,
aeronavelor și cablurilor și conductelor submarine.
În exercitarea drepturilor și în îndeplinirea obligațiilor ce le revin, potrivit convenției, în zona
economică exclusivă, statele vor ține seama în mod corespunzător de drepturile și obligațiile
statului riveran și vor respecta legile și reglementările adoptate de acesta în conformitate cu
dispozițiile convenției și, în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu prezenta parte,
celelalte reguli de drept internațional.
 22 Tribunalul intern al Marii (TIM)
22.1 definitia de tribunal intern al marii
Tribunalul intern al marii este o jurisdictie international care functioneaza pe baza Conventiei
din 1982 .Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării este un organ judiciar independent
creat prin Convenţia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Mării în scopul aducerii la cunoştinţă a
diferendelor care ar putea să apară prin interpretarea şi aplicarea Convenţiei, potrivit site-ului
instituţiei.
22.2 Functiile si Scopul Tribunalului
Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării este constituit şi funcţionează conform
dispoziţiilor Convenţiei şi Statutului şi are sediul în Hamburg, Germania. Potrivit articolului
21 din Statut, competenţa acestuia priveşte toate diferendele şi cererile care îi sunt supuse în
conformitate cu Convenţia, precum şi toate chestiunile prevăzute în mod expres în orice acord
care conferă competenţă Tribunalului. Potrivit Statutului, Tribunalul stabileşte printr-un
regulament modul în care îşi exercită atribuţiile, adoptând reguli de procedură.

Tribunalul este compus din 21 de membri independenţi, aleşi prin vot secret. Fiecare din
statele părţi la Convenţie poate desemna doi candidaţi, aleşi dintre persoanele care se bucură
de cea mai înaltă reputaţie de imparţialitate şi integritate şi care au o competenţă recunoscută
în domeniul dreptului mării.. Este necesar un cvorum de 11 membri pentru a constitui
tribunalul.

Dezbaterile sunt conduse de către preşedinte sau de către vicepreşedinte, iar în lipsa acestora -
de către cel mai vechi dintre judecătorii prezenţi ai tribunalului. Dezbaterile sunt publice, cu
excepţia situaţiilor în care tribunalul decide altfel sau în care părţile solicită ca şedinţele să fie
închise.

Preşedintele şi vicepreşedintele sunt aleşi de tribunal, prin vot secret, de către majoritatea
membrilor, pentru o perioadă de 3 ani şi sunt reeligibili. Preşedintele prezidează toate
şedinţele tribunalului. De asemenea, tribunalul numeşte un grefier. Atât preşedintele cât şi
grefierul au reşedinţa la sediul tribunalului.
În prezent, preşedinte este Vladimir Vladimirovich Golitsyn (Federaţia Rusă), iar vice-
preşedinte este Boualem Bouguetaia (Algeria).
Tribunalul poate să constituie Camere pentru soluţionarea anumitor categorii de diferende,
dacă părţile o cer. Există o Cameră pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile
submarine, înfiinţată în 1997. De asemenea, au fost stabilit şase comisii care să se ocupe de
probleme specifice legate de funcţionarea Tribunalului.
Tribunalul ţine anual două sesiuni administrative, în scopul de a îndeplini anumite sarcini,
care nu sunt neapărat legate de activităţile sale, sarcini care privesc în special stabilirea
proiectului de buget, adoptarea textului raportului anual prezentat la reuniunea statelor părţi,
examinarea problemelor de organizare şi de procedură care privesc Tribunalul, precum şi
pregătirea diverselor rapoarte şi publicaţii.
Ceremonia inaugurării Tribunalului a avut loc la 18 octombrie 1996, la Hamburg, în prezenţa
Secretarului general al Naţiunilor Unite, Boutros Boutros-Ghali. La 28 octombrie 1997,
Tribunalul a adoptat Regulamentul său, iar la 3 iulie 2000 a fost inaugurat la Hamburg noul
sediu permanent al Tribunalului.
Un acord privind cooperarea şi relaţiile dintre Organizaţia Naţiunilor Unite şi Tribunalul
Internaţional pentru Dreptul Mării a fost semnat la 18 decembrie 1997, la New York, de
către secretarul general al ONU şi preşedintele Tribunalului. Acest acord, care a intrat în
vigoare la 8 septembrie 1998, instituie un mecanism de cooperare între cele două instituţii.
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a acordat Tribunalului statutul de observator (prin
Rezoluţia A/RES/51/204 a Adunării Generale din 17 decembrie 1996), statut ce-i permite să
ia parte la dezbaterile Adunării generale, când sunt examinate probleme de interes pentru
acesta.

22.3 Particularitatile procesului de solutionare a diferendelor in cadrul tribunalului:

La examinarea unui diferend supus lui,Tribunalul va aplica dispozitiile conventiei si celelalte
reguli de drept international care nu sunt compatibile cu acesta.Diferendele pot fi aduse in fata
TIM dupa caz fie prin notificare trebuie sa indice obiectul diferendului si partile acestuia.Din
momentul compromisului sau cererii ,grefierul le va comunica imediat tuturor partilor si
cointeresatilor precum si statelor-parti.Pe duratata procedurii,Tribunalul poate ordona masuri
conservatorii.Tribunalul va emite ordonante pentru conducerea procesului si stabilirea
formelor si termennilor in care fiecare parte trebuie sa-si prezinte concluziile.El va lua toate
masurile referitoare la administatrea toturor probelor.
Audierile vor di conduse de catre presedntele iar in lipsa acestuia de catre vice
presedine.Sedintele sunt publice ,inafara cazului cind Tribunalul poate decide ca sedintele sa
fie inchise.Absenta unei parti sau faptul ca o parte nu face uz de mijloace pe care le are la
dispozitie ,nu pot constitui un obstacol pentru desfasurarea procedurii.
Hotaririle TIM se iau cu majotitatea membrilor prezentu.In caz de egalitate de voturi ,votul
presedintelui sau vicepresedintelui are un rol mai important.Hotarirea trebuie sa fie motivate
mentionind numele membrilor Tribunalului si cei care au luat participare la luarea
hotaririi.Hotarirea va fi semnata de preseinte si grefier.Hotarirea va fi citita in sedinta publica
fiind notificate partile la diferent.Hotrirea este definitiva si toate partile trebuie sa i sa se
conformeze.
In cadrul TIM pentru solutionarea unei categorii aparte de diferene legate de teritoriile
submarine se constituie o Camera compusa din 11 membri alesi ca catre TIM dintre membrii
sai cu majoritatea voturilor acestora.Camera are competenta sa soluioneze categoriile de
diferente cum ar fi:diferentele intre statele-parti referitoare la interpretarea conventieisau
aplicarea in ceea ce tine de regimul juridic al zonei sau alte subiecte de acest gen.
23 Regimul juridic al zonelor polare
23.1 notiunea de zona polara
Teritoriile întinse care înconjoară cei doi poli ai planetei prezintă particularităţi geografice şi
demografice care au determinat ca statutul lor juridic să pună unele probleme deosebite şi în
final să fie diferit.
La Polul Nord, zona denumită Arctica este constituită din Oceanul Îngheţat de Nord, care
cuprinde 2/3 apă şi 1/3 pământ reprezentând mai multe insule, în mare parte acoperite de o
calotă de gheaţă.
La Polul Sud se află o zonă nesfârşită de gheaţă de 14 milioane kmp care acoperă un continent
– Antarctica.
Ambele zone sunt lipsite de populaţie.
Interesul pentru cele două zone este determinat de considerente strategice, dar şi economice şi
de natură ştiinţifică.
23.2 reglementare statului Antarcticii
Interesul deosebit pentru această zonă a început să se manifeste spre sfârşitul secolului al
XIX-lea, dar în special după primul război mondial, când s-au descoperit sub calota de gheaţă,
în subsolul continentului , importante bogăţii naturale.
Prin acte unilaterale, unele state cum sunt Anglia, Franţa şi Norvegia, au încercat la începutul
secolului nostru să-şi impună suveranitatea asupra unor porţiuni din teritoriu iar ulterior alte
state, cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile şi Argentina au ridicat pretenţii asupra
Antarcticii în virtutea principiului contiguităţii.
După al doilea război mondial s-a ridicat problema ca Antarctica să dobândească un statut
internaţional, în afara suveranităţii statelor, astfel că, în urma unei conferinţe internaţionale, în
1959 s-a încheiat la Washington „Tratatul asupra Antarcticii”, între 12 state, la care ulterior au
aderat majoritatea statelor lumii (inclusiv România).

Tratatul consacră libertatea cercetărilor ştiinţifice în zonă şi obligaţia statelor de a colabora

între ele în acest scop, precum şi principiul folosirii regiunii în scopurin exclusiv paşnice.
Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată, neutralizată şi
denuclearizată, fiind prima de acest fel în lume. Tratatul interzice de asemenea plasarea în
zonă a oricăror deşeuri radioactive.
Tratatul nu soluţionează problema suveranităţii asupra zonei, dar în cuprinsul acestuia se
precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are dreptul de a emite noi
pretenţii asupra Antarcticii, iar activităţile desfăşurate în zonă de unele state nu le îndreptăţesc
să afirme sau să conteste revendicările formulate anterior tratatului de către unele state.
Dificultăţile apărute ulterior, în special cu privire la protecţia mediului, la regimul resurselor
minerale şi al pescuitului în zonă au impus stabilirea unor norme cât mai precise privind
asemenea activităţi. Ca urmare, au fost încheiate două convenţii, una la Camberra
(Australia) în 1982, privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, iar cea de a doua
la Wellington(Noua Zeelandă) în 1988, asupra reglementării activităţii privind resursele
minerale ale Antarcticii (nu a intrat încă în vigoare).

În octombrie 1991 statele părţi la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat la Madrid

Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă, prin care, între altele, se interzice
prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani.
Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenţia comunităţii internaţionale,
regimul său juridic şi soluţionarea problemelor economice în zonă impunând noi reglementări
internaţionale.

23.3 particularitatile regimului juridic al Antarcticii

După al doilea război mondial sa ridicat problema ca Antarctica să dobândească un statut
internaţional, în afara suveranităţii statelor, astfel că, în urma unei conferinţe internaţionale,
în1959 s-a încheiat la Washington„Tratatul asupra Antarcticii”, între 12 state,la care ulterior
au aderat majoritatea statelor lumii (inclusiv România).Cele 12 state semnatare s-au angajat sa
ia toate masurile compatibile cu Carta ONU,pentru a impiedica orice activitati in Antarctica,
contrare principiilor si scopului Tratatului din1959.Tratatul a creat un statut privilegiat pentru
cele 12 state si alte state care demonstreaza interes pentru Antarctica “desfasurand activitati
substantiale de cercetare stiintifica, precum stabilirea unei statiuni sau trimiterea unei
expeditii” Tratatul consacră libertatea cercetărilor ştiinţifice în zonă şi obligaţia statelor de a
colabora între ele în acest scop, precum şi principiul folosirii regiunii în scopurin exclusiv
paşnice.Astfel,conform art. 1 au fost interzise: crearea de baze militare, construirea de
fortificaţii sau desfăşurarea manevrelor militare şi experimentarea oricărui tip de arme.
Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată neutralizată şi
denuclearizată, fiind prima de acest fel în lume. Tratatul interzice de asemenea plasarea în
zona a oricăror deşeuri radioactive.
Tratatul nu soluţionează problema suveranităţii asupra zonei, dar în cuprinsul acestuia
se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are dreptul de a
emite noi pretenţii asupra Antarcticii, iar activităţile desfăşurate în zonă de unele state nu le
îndreptăţesc să afirme sau să conteste revendicările formulate anterior tratatului de către unele
state.

Dificultăţile apărute ulterior, în special cu privire la protecţia mediului, la regimul resurselor

minerale şi al pescuitului în zonă au impus stabilirea unor norme cât mai precise privind
asemenea activităţi.Ca urmare, au fost încheiate două convenţii, una la Camberra (Australia)
în 1982,privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, iar cea de a doua la
Wellington(Noua Zeelandă)în 1988, asupra reglementării activităţii privind resursele minerale
ale Antarcticii .
Obiectivul acestei ultime convenţii este interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune
mediului sau ecosistemelor antarctice sau ar afecta climatul la nivel global sau regional.
În octombrie 1991 statele părţi la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat la Madrid
Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă, prin care, între altele, se interzice
Prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani
Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenţia comunităţii
internaţionale,regimul său juridic şi soluţionarea problemelor economice în zonă impunând
noi reglementări internaţionale.
De altfel, problema Antarcticii figurează dinanul 1983 pe ordinea de zi şi a Adunării Generale
a ONU, iar prin rezoluţia nr. 46/41 a Adunării Generale a ONU din 16 decembrie 1991, acest
forum mondial lansează teza potrivit căreia elaborarea unei convenţii care săstabilească o
rezervaţie naturală şi ecosistemele sale asociate trebuie negociată cu participarea întregii
comunităţi internaţionale.

24 Raportul dintre dreptul national si dreptul interanational public

24.1 Definiti notiunea de ordine juridica internationala

Conceptul de ordine juridică semnifică un ansamblu, o mulţ ime bine ordonată ş i coerentă
(prin aflarea unor criterii interne î n conformitate cu ale căror cerinţ e logice se constituie ş i se
validează) de norme juridice ş i de instituţ ii juridice prin care o societate se organizează juridic
ş i politic, precum ş i modul de reglementare, prin astfel de norme ş i de instituţ ii, a relaţ iilor
dintre diversele subsisteme ale societăţ ii global considerate, a relaţ iilor părţ ilor componente
ale î nsuş i ansamblului normativ ş i instituţ ional respectiv.

24.2 Analizati doctrinele si teoriile raportului intre cele doua sisteme de drept

Dreptul internaţ ional contemporan având un caracter universal obiectul său î l constituie
relaţ iile dintre toate statele indiferent de mărimea lor ş i de regiunea unde se află.

Se poate vorbi despre rolul regulator al dreptului internaţ ional care răspunde nevoii de a se
reduce anarhia î n relaţ iile internaţ ionale, prin structurarea ordini juridice internaţ ionale.
Dreptul internaţ ional public se formează pe baza acordului de voinţ ă a statelor care compun la
un moment dat societatea internaţ ională. Statele î n deplină egalitate î n drepturi ş i pe baza
liberului lor consimţ ământ î n urma realizării acordului de voinţ ă dintre ele creează norme
juridice prin intermediul tratatelor, cutumelor care mai apoi duc la formarea ş i dezvoltarea
dreptului internaţ ional public. Caracterul coordonator al voinţ ei statelor stă la baza
obligativităţ ii dreptului internaţ ional public, a aplicării ş i respectării normelor sale. Deci
statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu ş i-au dat consimţ ământul.

Acordul de voinţ ă este rezultatul manifestării tacite sau exprese a voinţ ei suverane a statelor
exprimate î n mod clar. Normele de drept internaţ ional devin obligatorii numai atunci când
decurg din voinţ a liber exprimată a acestora, voinţ ă care este manifestată î n tratate sau alte
izvoare ale dreptului internaţ ional. Voinţ a fiecărui stat este determinată î n conţ inutul său de
condiţ iile social-politice existente î n interiorul acestora, de aici rezultă că prin realizarea
acordului de voinţ ă nu se creează o voinţ ă unică ci fiecare stat î ş i păstrează voinţ a sa
suverană. Normele dreptului internaţ ional public nu pot fi create prin simple manifestări de
voinţ ă a statelor, ci numai prin consensul acestora

Cu toate deosebirile dintre dreptul internaţ ional ş i dreptul intern î ntre ele se stabilesc
raporturi de condiţ ionare şi influenţ are reciprocă adică prin acceptarea de către un stat a
normelor dreptului internaţ ional, acestea devin obligatorii ş i urmează a fi aplicate pe î ntregul
său teritoriu ş i pentru toată populaţ ia. Normele acestui drept dobândeş te valoare juridică egală
cu cea a normelor de drept intern fără a fi necesară incorporarea lor î n dreptul intern al
statelor. Există ş i tratate care pot aduce modificări î n legea internă sau să provoace obligaţ ia
statelor de a adopta anumite reglementări interne.

24.3 Estimați reglementarile constituționale privind raportul celor doua sisteme de

drept in RM

În dreptul intern al statelor există, de asemenea, şi o serie de reglementări specifice

care privesc relaţiile statelor respective cu alte state sau organizatii internaţionale producând
efecte în ordinea internaţională. Asemenea reglementări, adesea cu caracter constituţional,
privesc stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe,
probleme privind cetăţenia, statutul juridic al străinilor, procedurile de încheiere şi ratificare
sau aderare la tratate, etc.

Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern se pune, însă,
şi în sens invers, dreptul internaţional exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării
unor concepte şi reglementări de drept intern. Pornindu-se de la ideea că dreptul internaţional
exprimă interesele superioare comune ale societăţii internaţionale, statelor le revine obligaţia
de a-şi adapta propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional, existând
astfel elemente ale unui proces de internaţionalizare a dreptului intern. Deşi sistemele de
asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca
în dreptul intern, nu se poate afirma că normele dreptului internaţional nu se aplică.
Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte
norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primulo rând prin garanţia statelor înseşi
care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în
aplicare.
25 Teritoriul in dip

25.1 notiunea de terioriul in dip.

Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în al cărui limite statul îşi exercită suveranitatea
deplină şi exclusivă şi este alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi aeriene. Teritoriul de stat
reprezintă una din premisele materiale naturale de existenţă a statului ca subiect principal al
dreptului internaţional.

25.2 clasificati categoriile de teritoriul conform regimului juridic

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în :
1.Teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor
2.Teritoriul cu regim internaţional nesupuse suveranităţii statelor
3.Teritoriul cu regim juridic combinat

Teritorii cu regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor includ: zona

internaţională a spaţiilor submarine, spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti, marea liberă.
La baza acestui regim stă conceptul de res communis omnium ceia ce înseamnă patrimoniul
comun al întregii omeniri. Aceste spaţii sunt deschise folosirii de către toate statele şi
popoarele în condiţii de egalitate şi în scopuri paşnice.

Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra cărora acţionează în
acelaşi timp normele dreptului internaţional şi normele dreptului intern.
Aceste teritorii cuprind:
a.Zona contiguă reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul mării până
la distanţa de 24 mile marine măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale.
b.Zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul
mării pe o distanţă de până la 200 mile 51 marine de la liniile de bază de la care se măsoară
lăţimea mării teritoriale.
c.Platoul continental reprezintă prelungirea naturală ţărmului care coboară în pantă uşoară sub
apele mării până la marginea continentală unde adâncimea este de 150-200 m dincolo de care
începe panta continentală şi marile adâncimi.

25.3Analizati regimul juridic si procesul de stabilire a frontierelor de stat

Conform legii 215 din 04.11.2011 cu privire la frontier de stat al RM
Trasarea şi marcarea frontierei de stat

(1) Frontiera de stat se stabileşte în tratatele încheiate de Republica Moldova cu statele

vecine în baza totalurilor activităţii comisiei mixte de demarcare a frontierei de stat şi se
marchează în teren cu semne de frontieră clar vizibile. Tratatul privind trasarea şi marcarea
frontierei de stat în teren se ratifică de către Parlament.

(2) Frontiera de stat se trasează:

a) pe uscat – pe liniile distinctive de relief;
b) pe sectoarele acvatice – pe linie dreaptă, frîntă sau curbă, de la un semn de frontieră la
altul, precum urmează:
- pe sectoarele navigabile – pe mijlocul rîului ori pe mijlocul braţului său, pe mijlocul
şenalului navigabil principal sau pe talvegul rîului;
- pe sectoarele nenavigabile – de regulă, pe axa care uneşte punctele de ieşire a frontierei de
stat la malurile bazinului de apă sau pe mijlocul pînzei de apă a bazinului.

Regimul juridic al frontierei de stat al RM este stabilite prin legi interne si cuprinte totalitatea
normelor juridice si masuri privind baza si supravegherea frontierei.Legea stabileste :
1.modul de trasare a frontierei de stat
2.paza frontierei de stat
3.zona de frontier
4.conditiile in care se poate trece frontier.

26 Populatia in dip
26.1 notiunea de populatie in dip
Prin populaţie se înţelege totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui stat sau altui stat
la un momemt dat şi care sunt supuşi jurisdicţiei acestuia. Populaţia unui stat cuprinde
totalitatea cetăţenilor, străinilor, persoanelor fără cetăţenie ori cu dublă cetăţenie, refugiaţii,
persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul statului respectiv şi se supun jurisdicţiei sale

26.2 Analizati categoriile si elementele de baza a populatiei in dip

Deci din această definiţie reiese că populaţia unui stat este compusă din următoarele caregorii
de persoane:
1.Cetăţenii statului respectiv;
2.Cetăţenii străini;
3.Persoanele fără cetăţenie;

Elementele de baza a populatie ?

26.3 Formulati principiile si modalitatile de dobindire si pierdere a cetateniei
Principiile de bază a reglementării cetăţeniei:

1. Dreptul fiecărei persoane la o cetăţenie;

2. Nediscriminarea cetăţenilor, indiferent de temeiurile dobândirii cetăţeniei;
3. Inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetăţenia ei, de dreptul de a-şi schimba
cetăţenia;
4. Evitarea apatridiei;
5. Neproducerea de efecte prin schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi asupra cetăţeniei
celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei copilului dacă nu există o cerere scrisă în acest sens a
părinţilor

Modurile de dobândire a cetăţeniei

Principiile dobândirii cetăţeniei

Principiile ce stau la baza dobândirii cetăţeniei:

1. jus sanguinis (dreptul sângelui);

2. jus soli (dreptul locului, a teritoriului pe care s-a născut o persoană);
3. naturalizare sau acordarea cetăţeniei la cerere.

Cetăţenia Republicii Moldova se dobândeşte prin:

1. naştere;
2. recunoaştere;
3. înfiere;
4. redobândire;
5. naturalizare;
6. temeiul acordurilor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
7. Dobândirea cetăţeniei prin naştere
În baza acestui mod de dobândire a cetăţeniei stau două principii: jus sanguinis şi jus soli.
Legislaţia noastră aplică univoc ambele principii.
Articolul 11 al Legii cetăţeniei stabileşte că „este cetăţean al Republicii Moldova copilul
născut din părinţi, ambii sau unul dintre care la momentul naşterii copilului este cetăţean al
Republicii Moldova” (jus sanguinis).
Copilului născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt stat sau
unul dintre care este apatrid, iar celalalt cetăţean străin, dacă statul acela nu acordă copilului
cetăţenie, i se acordă cetăţenia Republicii Moldova (jus soli).
Copilul gasit pe teritoriul Republicii Moldova este considerat cetăţean al ei, atât timp cit nu
este dovedit contrariul, până la atingerea vârstei de 18 ani.

Dobândirea cetăţeniei prin recunoaştere

Sânt recunoscuţi ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care au dobândit şi au păstrat

aceasta cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare, precum şi persoanele care au dobândit
cetăţenia conform legii. Sunt recunoscuţi ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care
şi-au exprimat dorinţa de a deveni cetăţeni ai Republicii Moldova si ele fac parte din
categoriile enumerate în lege.
c. Dobândirea cetăţeniei prin înfiere
Copilul apatrid dobândeşte automat cetăţenia Republicii Moldova prin înfiere dacă înfietorii
(înfietorul) sânt cetăţeni ai Republicii Moldova.Asupra cetăţeniei copilului apatrid înfiat de
soţi unul dintre care este cetăţean al Republicii Moldova, iar celalalt cetăţean străin hotărăsc,
de comun acord, înfietorii. In cazul în care înfietorii nu cad de comun acord, asupra
apartenenţei copilului la Republica Moldova, va decide instanţa de judecata, ţinând cont de
interesele acestuia. In cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, se cere consimţământul
lui, autentificat de notar.Copilul cetăţean străin înfiat de soţi ambii sau numai unul dintre ei
fiind cetăţean al Republicii Moldova, iar celalalt cetăţean străin sau apatrid poate deveni
cetăţean al Republicii Moldova daca renunţă la cetăţenia statuluistrăin, cu excepţia cazurilor
prevăzute de acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Modurile de pierdere a cetăţeniei
Cetăţenia Republicii Moldova se pierde:
a) prin renunţare;
b) prin retragere;
c) in temeiul acordurilor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
a Renunţarea la cetăţenie
Renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova se aproba persoanei care a împlinit vârsta de 18
ani, cu excepţia cazului in care nu va prezenta adeverinţa deţinerii sau dobândirii cetăţeniei
unui alt stat, ori garanţia dobândirii unei alte cetăţenii. In cazul in care persoana căreia i s-a
aprobat renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova, in pofida garanţiei, nu va dobândi
cetăţenia unui alt stat, adică va deveni apatridă, partea din decretul Preşedintelui Republicii
Moldova privind aprobarea renunţării la cetăţenia Republicii Moldova referitoare la aceasta
persoana se va abroga în modul stabilit;- a primit ordin de chemare sau se află in serviciu
militar în termen sau de alternativă, cu condiţia deţinerii unui domiciliu legal si obişnuit în
Republica Moldova.
b. Retragerea cetăţeniei
Cetăţenia Republicii Moldova poate fi retrasa printr-un decret al Preşedintelui Republicii
Moldova persoanei care:
–a dobândit cetăţenia Republicii Moldova in mod fraudulos, prin informaţie falsă sau prin
ascunderea unui fapt pertinent;
–s-a înrolat benevol în forţe armate străine;
–a săvârşit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esenţiale statului.
Retragerea cetăţeniei Republicii Moldova persoanei nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
soţului şi copiilor ei.
27. Misiunea diplomatică
1. Noțiunea de reprezentanță diplomatică a statului
Noţiunea de reprezentanţă diplomatică este denumirea cu caracter generic care
desemnează toate organele permanente de relaţii diplomatice între state de peste hotare, în
practică însă mai frecvent este utilizat termenul de misiune diplomatică.
Misiune diplomatică- organe extrastatale de relaţii externe a statelor (şi naţiunilor în
perioada de formare) împuternicite să reprezinte statul dat (şi naţiunea în perioada de formare)
ca subiect al dreptului internaţional, să apere interesele lor şi a cetăţenilor lor şi să prezinte în
problemele internaţionale voinţa statului; organe ale statului care asigură desfăşurarea
adecvată a relaţiilor dintre state (relaţii diplomatice) şi care aduc la îndeplinire în ţara unde
sunt acreditate scopurile politice externe a statului trimiţător; organe extrastatale de relaţii
externe, instituite pe baza consimţământului reciproc de un stat pe teritoriul altui stat pentru
menţinerea contactelor oficiale permanente (sau temporare) şi care se pronunţă din numele
statului trimiţător asupra tuturor problemelor politice şi de alt tip, apărute în raporturile dintre
statele date; forme instituţionalizate care se folosesc de către subiectele de drept internaţional
pentru a asigura între ele fie permanenţa relaţiilor diplomatice, fie comunicarea între ele pe
una sau mai multe probleme de interes reciproc.
2. Categoriile de misiuni diplomatice și instituții consulare
Misiuni diplomatice: permanente (ambasadele, legaţiile, nunţiaturile,
internunţiaturile apostolice, înaltele comisariate şi înalţii reprezentanţi); temporare (delegații;
vizite de stat); specializate (pentru rezolvarea unor sarcini speciale, specifice sau pentru
îndeplinirea unei anumite misiuni)
Misiunile pemanente sunt de 2 tipuri:
- de tip clasic
a) Ambasada este misiunea diplomatică, de rang cel mai înalt. Şeful misiuni are titlul de
ambasador făcând parte din prima clasă de diplomaţi în ierarhia recunoscută de dreptul
diplomatic.
b) Nunciatura este sinonimul ambasadelor reprezentând Sfântul Scaun în relaţiile sale cu
statele sau cu alte subiecte de drept internaţional. Şeful misiuni este nunţiul, care face parte,
ca şi ambasadorul, din prima clasă în ierarhia diplomatică.
c) Legaţia este o reprezentanţă diplomatică de rang inferior, care are în frunte un ministru
plenipotenţiar sau un ministru rezident, şeful de misiune aparţinând clasei a doua în ierarhia
diplomatică.
d) Internunciatura este similară legaţiei reprezentând Sfântul Scaun în ţările în care nu
există o nunciatură. Este condusă de internunţiu care face parte din aceeaşi categorie cu
ministru plenipotenţiar.
-de tip nou
a) Înaltele comisariate sau înaltele reprezentanţe sunt misiuni diplomatice regăsite în
practica unor ţării ale căror relaţii se caracterizează prin afinităţi cu conotaţie istorică. Sunt de
notorietate relaţiile privilegiate ale Franţei cu ţările ce constituie comunitatea francofonă.
Agenţii diplomatici de tipul înalţilor comisari cum sunt denumiţi în Anglia sau de tipul
înalţilor reprezentanţi cum sunt cunoscuţi în Franţa se bucură de statutul privilegiat al
ambasadorilor.
b) Delegaţiile sau misiunile permanente sunt reprezentanţe ale diferitelor state pe lângă
organizaţiile internaţionale. Deoarece reflectă relaţiile dintre state şi organismele
internaţionale, aceste misiuni permanente beneficiază de imunităţi şi privilegii specifice
ambasadelor.
c) Misiunile organizaţilor internaţionale pe lângă statele membre sau nemembre ale
acestora reprezintă ultima categorie în domeniul reprezentării diplomatice.
Categorii de instituții consulare: consulat general, consulat, viceconsulat sau agenție
consulară.
3. Funcțiile misiunii diplomatice permanente

28. Instituțiile consulare

1. Noțiunea de instituție consulară și agent consular
Instituție consulară(post consular) - orice consulat general, consulat, viceconsulat sau
agenție consulară.
Agent consular(funcționar consular) – orice persoană, inclusiv șeful de post consular,
însărcinată în această calitate cu exercitarea funcțiilor consulare.
2. Clasificarea funcțiilor consulare și jurisdicția lor în spațiu
-functii de reprezentare si ocrotire a intereselor statului si conationalilor, de informare,
de promovare a relatiilor prietenesti si de cooperare intre statul trimitator si statul de
resedinta; aceste functii sunt comune misiunilor diplomatice si celor consulare;
-functii specifice, privind indeosebi reprezentarea, protectia, asistenta acordata
conationalilor aflati pe teritoriul statului de resedinta.

3. Formularea specificului fiecărei funcții consulare în parte

a) a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi,
persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional;
b) a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice între
statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova în orice alt mod relaţii amicale între ele în
cadrul dispoziţiilor prezentei Convenţii;
c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia vieţii comerciale,
economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă, a face rapoarte în această privinţă
către guvernul statului trimiţător şi a da informaţii persoanelor interesate;
d) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător, precum şi
vize şi alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în statul trimiţător;
e) a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai statului trimiţător;
f) a acţiona în calitate de notar şi de ofiţer de stare civilă şi a exercita funcţii similare, ca
şi unele funcţii de ordin administrativ, în măsura în care legile şi regulamentele statului nu se
opun la aceasta;
g) a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau juridice, în
succesiu- nile de pe teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate cu legile şi regulamentele
statului de reşedinţă;
h) a apăra, în limitele fixate de legile şi regulamentele statului de reşedinţă, interesele
minori- lor şi incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales atunci când este cerută
instituirea unei tutele sau curatele cu privire la ei;
i) sub rezerva practicilor şi procedurilor în vigoare în statul de reşedinţă, a reprezenta pe
cetăţenii statului trimiţător sau a lua măsuri în scopul asigurării reprezentării lor adecvate în
faţa tribunalelor sau a altor autorităţi ale statului de reşedinţă pentru a cere, în conformitate cu
legile şi regulamentele statului de reşedinţă. adoptare de măsuri provizorii în vederea apărării
drepturi- lor şi intereselor acestor cetăţeni atunci cînd, datorită absenţei lor sau din orice alte
cauze, ei nu-şi pot apăra în timp util drepturile şi interesele;
j) a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a efectua comisii rogatorii în
conformitate cu acordurile internaţionale în vigoare sau, în lipsa unor asemenea acorduri, în
orice mod com- patibil cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă; k) a exercita drepturile
de control şi de inspecţie prevăzute de legile şi regulamentele statului trimiţător asupra
navelor maritime şi a navelor f1uviale având naţionalitatea statului trimiţător şi asupra
aeronavelor înmatriculate în acest stat, ca şi asupra echipajelor lor;
1) a acorda asistenţă navelor şi aeronavelor menţionate în alineatul k din prezentul
articol, precum şi echipajelor lor, a primi declaraţiile asupra curselor acestor nave, a examina
şi a viza documentele de bord şi. fără a prejudicia prerogativele autorităţilor statului de
reşedinţă, a face anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei şi a reglementa, în
măsura în care legile şi regulamentele statului trimiţător autoriză aceasta, divergenţele de
orice natură intre căpitan, ofiţeri şi marinari;
m) a exercita orice alte funcţii încredinţate unui post consular de către statul trimiţător, care
nu sînt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la care statul de reşedinţă
nu se opune, sau care sunt menţionate în acordurile internaţionale în vigoare între statul
trimiţător şi statul de reşedinţă.
29. Imunități și privilegii diplomatice
1. Noțiunea de imunitate și privilegiu diplomatic
Imunitate diplomatică înseamnă tratamentul pe care, în baza dreptului internaţional,
statele sînt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state sau,
prin această expresie este desemnat întregul complex de garanţii de care se bucură o misiune
diplomatică şi personalul acesteia din partea statului acreditar. Imunităţile diplomatice sînt o
excepţie care se aduce principiului general, potrivit căruia orice persoană este supusă
jurisdicţiei locale.
Privilegiile diplomatice sînt înlesniri, sau avantaje juridice acordate de către statul
acreditar misiunii diplomatice sau personalului acesteia
2. Clasificarea și stabilirea subiecților beneficiari de imunitate și privilegii diplomatice
Agenţii diplomatici, cu excepţia celor care sînt cetăţeni sau rezidenţi ai statului
acreditar, se bucură de toate privilegiile şi imunităţile.
Membrii familiei agentului diplomatic se bucură, în principiu, de aceleaşi privilegii şi
imunităţi, dacă ei fac menaj în comun (“faire partie du menage”) şi nu sînt cetăţeni ai statului
acreditar.
Membrii personalului administrativ şi tehnic se bucură de inviolabilitatea persoanei
şi a locuinţei, de imunitatea de jurisdicţie funcţională, sînt scutiţi de obligaţia de a plăti
asigurări sociale, impozite şi taxe şi se bucură de exceptarea de la prestaţii personale.
Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitatea de jurisdicţie funcţională,
ei sînt scutiţi de impozite pe veniturile salariale şi de plata asigurărilor sociale.
Oamenii de serviciu particular sînt scutiţi de impozite şi taxe pe veniturile salariale.
Cetăţenii statului acreditar sau ai statelor terţe, numiţi ca agenţi diplomatici ai
statului acreditant, se bucură de anumite imunităţi şi privilegii, însă în această privinţă
practica nu este unitară şi în fiecare caz aparte statul acreditar decide despre acordarea sau
neacordarea imunităţilor şi privilegiilor reieşind din situaţii concrete. În general, cetăţeanul
statului acreditar, numit agent diplomatic al statului acreditant, se va bucura numai de
imunitatea funcţională, privind actele săvîrşite în exercitarea funcţiilor sale şi numai în calitate
de agent diplomatic. Pentru celelalte categorii ale personalului misiunilor diplomatice, faptul
de avea cetăţenia statului acreditar duce la excluderea oricărui fel de imunitate.
Curierii diplomatici nu au calitate de agenţi diplomatici, însă în legătură cu faptul că
ei sînt purtătorii sau însoţitorii corespondenţei diplomatice lor li se acordă un anumit
tratament, care exclude orice tentativă de constrîngere din partea statului acreditar. Cu alte
cuvinte, inviolabilitatea de care se bucură agentul diplomatic se extinde şi asupra curierului
diplomatic
3. Conținutul juridic al imunității și privilegiilor diplomatice
Conținutul juridic al imunității diplomatice:
a) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă;
b) imunitatea de a depune mărturie.
Inviolabilitățile(imunităţi de constrîngere sau imunităţi de coereciţiune) statul acreditar
nu poate exercita forţa de constrîngere asupra sediului misiunii diplomatice
a) inviolabilitatea localurilor misiunii;
b) inviolabilitatea documentelor şi arhivelor;
c) inviolabilitatea corespondenţei oficiale şi a valizei diplomatice;
d) inviolabilitatea personală a agenţilor diplomatici, care este imunitatea de coereciţiune
Privilegiile diplomatice:
a) scutirea de impozite şi taxe;
b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
c) scutirea de orice impozite şi taxe pentru drepturile şi taxele percepute de misiune
privind actele oficiale
Agenţii diplomatici se bucură de următoarele privilegii:
a) scutirea de impozite şi taxe;
b) scutirea de prestaţii personale;
c) scutirea de plata asigurărilor sociale;
d) scutirea de taxe şi control vamal.
Drepturile sînt permisiuni juridice acordate de statul acreditar misiunilor diplomatice
şi agenţilor diplomatici
a) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la reşedinţa
şefului de misiune şi pe mijloacele de transport al acestuia;
b) dreptul de a comunica liber în orice scopuri oficiale
c) dreptul de a folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii
diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate;
d) dreptul de a încredinţa valiza diplomatică comandantului unei aeronave comerciale.
Facilităţi:
a) înlesniri pentru procurarea de localuri;
b) facilităţile de sejur a agenţilor diplomatici;
c) exceptarea de prestaţii obligatorii.
Libertăţi:
a) libertatea de comunicare a misiunii diplomatice;
b) libertatea de deplasare şi circulaţie a agenţilor diplomatici.

30. Imunități, privilegii și libertăți consulare

1. Noțiunea de imunitate, privilegiu și libertate consulară
Imunităţile, libertățile şi privilegiile consulare sînt acele drepturi, înlesniri şi facilităţi
acordate unui post consular şi membrilor acestuia de către statul de reşedinţă în scopul
asigurării îndeplinirii eficiente a funcţiilor lor.
Imunităţile consulare sînt acele drepturi acordate unui post consular şi membrilor
acestuia de către statul de reşedinţă, potrivit cărora aceştia sunt exceptaţi de la jurisdicţia
locală. Imunitatea acordată posturilor consulare poartă caracter funcţional, şi este de drept
procesual.
Privilegiile consulare sînt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul de
reşedinţă unui post consular sau personalului acestuia şi constau în posibilitatea juridică de a
se bucura de anu- mite beneficii şi de a primi anumite onoruri. În categoria privilegiilor se
încadrează scutirea de taxe şi impozite, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi
comunicarea prin cifru, dreptul de a se servi de curieri speciali şi de valiza consulară etc.
Libertăţile sînt obligaţiuni generale ale statului acreditar acordate instituției consulare
în scopul de a nu împiedica desfăşurarea activităţii acesteia.
2. Clasificarea și stabilirea subiecților beneficiari de imunități, privilegii și libertăți consulare
Postul consular este principalul beneficiar al imunităţilor şi privilegiilor consulare,
indiferent de rangul acestuia: consulat general, consulat, viceconsulat, agenţie consulară.
Şeful de post consular nu are imunităţi şi privilegii speciale. El beneficiază doar de
două privilegii:
a)dreptul de precădere în cadrul corpului consular şi
b) dreptul de a arbora drapelul naţional al statului trimiţător pe clădirea reşedinţei sale şi pe
mijloacele de transport cu ocazia folosirii lor oficial.
Toate categoriile de personal consular beneficiază de următoarele imunităţi şi
privilegii:
a) imunitatea de a depune mărturie, care este legată de faptele oficiale;
b) scutirea de permise de muncă;
c) scutirea de regimul de securitate socială;
d) scutirea de prestaţii personale.
Funcţionarii consulari beneficiază în plus de inviolabilitate;
Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari beneficiază în plus de:
a) imunităţile de jurisdicţie;
b) scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permis de şedere;
c) scutiri fiscale;
d) scutirea de taxe vamale şi de control vamal.
Angajaţii consulari beneficiază în plus de scutirea de taxe vamale şi de control vamal
numai cu ocazia primei lor instalări.
Membrii de familie, care locuiesc împreună cu funcţionarii consulari beneficiază
numai de privilegiile următoare:
a) scutirea de impozite şi taxe fiscale;
b) scutirea de taxe vamale şi control vamal;
c) scutirea de regimul de securitate socială;
d) scutirea de prestaţii sociale;
e) scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permisele de şedere.
Membrii de familie care exercită în statul de reşedinţă o activitate particulară cu
caracter lucrativ, precum şi titularii care exercită ei însăşi în statul de reşedinţă o asemenea
activitate, nu vor beneficia de privilegii şi imunităţi.
Persoanele folosite exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului
consular, în caz dacă el nu este cetăţean al statului de reşedinţă, beneficiază de:
a) scutirea de permis de munca;
b) scutirea de obligaţiile privind asigurarea securităţii sociale.
Gerantului interimar, numit în funcţie dintre funcţionarii consulari, îi sînt aplicabile
dispoziţiile Convenţiei de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare în aceiaşi măsură
ca şi şefului de post consular în cauză.
 Totuşi, în Convenţie se precizează: “Statul de reşedinţă nu este obligat să acorde unui
gerant interimar înlesnirile, privilegiile şi imunităţile de care şeful de post consular se bucura
numai în baza unor condiţii pe care gerantul interimar nu le îndeplineşte” (art. 15, p. 3).
Postul consular condus de un funcţionar consular onorific beneficiază de
următoarele înlesniri, privilegii şi imunităţi, de care se bucură şi posturile consulare de
carieră:
a) înlesniri acordate postului consular pentru activitatea sa;
b) Folosirea drapelului şi stemei naţionale;
c) obţinerea de localuri;
d) libertatea de deplasare;
e) libertatea de comunicare;
f) comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător;
g) accesul la informaţii în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu şi de accident
aerian;
h) comunicarea cu autorităţile statului de reşedinţă;
i) perceperea de drepturi şi taxe consulare;
k) libertatea mijloacelor de comunicare, inclusiv a curierilor speciali şi a cifrului;
Posturile consulare conduse de funcţionari consulari onorifici beneficiază în plus de:
a) dreptul la protecţie pentru localurile consulare (art. 59);
b) scutirea fiscală a localurilor consulare (art. 60);
c) inviolabilitatea arhivelor (art.61);
d) scutiri vamale (art. 62);
Funcţionarii consulari onorifici se bucură de înlesniri, privilegii şi imunităţi de care
beneficiază şi funcţionarii consulari de carieră:
a) notificarea cazurilor de arestare, detenţiune sau urmărire (art. 42);
b) imunitatea funcţională de jurisdicţie (art. 43);
c) imunitatea de a depune ca martor (art. 44);
d) renunţarea la privilegii şi imunităţi (art. 45);
Funcţionarii consulari onorifici beneficiază în plus de:
a) protecţia din partea statului de reşedinţă (art. 64);
b) scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permis de şedere (art. 65);
c) scutiri fiscale (art. 66);
d) scutirea de prestaţii personale (art. 67).
Pentru ca o persoana să nu fie exclusă din beneficiul privilegiilor şi imunităţilor consulare,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. Sa aibă calitatea de cetăţean al statului trimiţător.
2. Sa nu aibă domiciliu pe teritoriul statului de reşedinţă.
3. Sa nu exercite o ocupaţie privată cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă.
4. Sa nu fie consul onorific.
Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc împreună cu el,
precum şi membrii personalului său particular, beneficiază de privilegiile şi imunităţile
respective, începînd cu una din datele următoare:
- aceea de cînd membrul respectiv al postului consular se bucură de privilegiile şi
imunităţile prevăzute de Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare;
- aceea a întrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă;
- aceea la care ei au devenit membri ai acestei familii sau ai personalului particular
respectiv.
Imunităţile şi privilegiile încetează în momentul în care persoana în cauză părăseşte
teritoriul statului de reşedinţă sau, după caz, din momentul încetării calităţii de membru al
familiei.
 Actele oficiale, săvîrşite de un funcţionar consular sau un angajat consular în
exercitarea funcţiilor sale, se bucură de imunitatea de jurisdicţie fără limită de timp.
În cazul declarării unui funcţionar consular persona non grata sau ca persoana
inacceptabilă, sau în caz de conflict armat, statul de reşedinţă acordă un termen rezonabil, la
finele căruia încetează privilegiile şi imunităţile.
3. Conținutul juridic al imunității, privilegiilor și libertăților consulare
Imunităţile consulare:
a) Imunitatea de jurisdicţie penală. Spre deosebire de diplomaţi, care beneficiază de
imunitatea de jurisdicţie penală absolută a statului acreditar, funcţionarii consulari şi angajaţii
consulari se bucură doar de imunitatea de jurisdicţie penală funcţională şi nu pot fi chemaţi în
faţa autorităţilor judiciare şi administrative ale statului de reşedinţă pentru actele săvîrşite în
exercitarea funcţiilor
b) Imunitatea de jurisdicţie civilă. Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari se bucură
de imunitatea de jurisdicţie civilă funcţională, care este chiar mai mică decît cea acordată
personalului administrativ şi tehnic al misiunilor diplomatice
c) Imunitatea de jurisdicţie administrativă - imunitatea de jurisdicţie administrativă
funcţională în statul de reşedinţă şi nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie administrativă
într-un stat terţ
d) Imunitatea de depunere a mărturiei - deşi ei pot fi chemaţi să depună mărturie în cursul
procedurilor judiciare sau administrative din statul de reşedinţă, ei nu sînt obligaţi să depună
mărturie asupra faptelor care au legătură cu exercitarea funcţiilor lor şi nu sînt obligaţi să
prezinte documentele oficiale.
e) Imunitatea de executare a hotărîrilor civile - o anumită protecţie a bunurilor lor, care
este limitată de sfera funcţională.
Inviolabilităţile consulare sînt totalitatea drepturilor acordate unui post consular şi
perso- nalului acestuia de normele dreptului internaţional, potrivit cărora statul de reşedinţă
trebuie să interzică autorităţilor sale de a dispune, în situaţii anume determinate, luarea
măsurilor de constrîngere faţă de sediul postului consular sau faţă de personalul consular, care
ar afecta funcţionalitatea postului sau libertatea personală a funcţionarilor consulari sau care
ar aduce atingere drepturilor personale, necesare îndeplinirii oficiale a funcţiilor.
a) Inviolabilitatea personală a funcţionarului consular constă în faptul, că în cazurile cînd
nu beneficiază de imunitatea de jurisdicţie, el nu poate fi pus în stare de arest sau detenţiune
preventivă, doar decît în caz de crimă gravă şi în urma unei hotărîri a autorităţii judiciare
competente. Angajaţii consulari nu beneficiază de inviolabilitate, întrucît Convenţia de la
Viena recunoaşte inviolabilitatea doar funcţionarului consular;
b) Inviolabilitatea curierului consular este absolută - el nu poate fi supus nici unei forme
de arest sau detenţiune chiar în cazul săvîrşirii unei “crime grave”, sau luării unei hotărîri
definitive a autorităţii judiciare competente. Curierul consular nu se bucură de imunitate de
jurisdicţie.În cazurile cînd valiza consulară este încredinţată comandantului navei sau
aeronavei statului trimiţător, el nu este considerat curier consular. În caz de arestare a
comandantului unei nave sau aeronave, valiza consulară este inviolabilă.
c) Inviolabilitatea sediului postului consular. Localurile consulare, noţiune care include
clădirile sau părţile de clădiri şi terenul aferent, indiferent în a cărui proprietate se află, dar
care sînt folo- site exclusiv pentru postul consular, sînt inviolabile (art. 31).
Spre deosebire de locuinţa particulară a agentului diplomatic, care se bucură de aceiaşi
ocrotire şi de aceiaşi inviolabilitate ca şi localurile misiunii diplomatice, reşedinţa şefului de
post consular şi locuinţele angajaţilor consulari nu sunt inviolabile.
d) Inviolabilitatea bunurilor postului consular. Mobilierul, bunurile şi mijloacele de
transport ale postului consular nu pot fi rechiziţionate.(art. 31, p.4);
e) Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare este absolută. Ele sînt inviolabile
în orice mo- ment şi în orice loc s-ar găsi. (art. 33). Arhiva cuprinde toate hîrtiile,
documentele, corespondenţa, cărţile, filmele, benzile de magnetofon, registrele postului
consular, cifrul, fişierele şi mobilierul destinat să le protejeze sau să le păstreze (art. 1).
f) Inviolabilitatea valizei consulare. Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă şi
nici reţinută (art. 35, p. 3). Totuşi, dacă autorităţile competente ale statului de reşedinţă au
motive serioase să creadă că valiza conţine alte obiecte decît corespondenţa, ele pot cere ca
valiza să fie deschisă în prezenta lor de către un reprezentant autorizat al statului trimiţător.
Dacă autorităţile statului trimiţător refuză să satisfacă cererea, valiza este înapoiată la locul de
origine.
Privilegiile consulare sînt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul de
reşedinţă unui post consular sau personalului acestuia şi constau în posibilitatea juridică de a
se bucura de anu- mite beneficii şi de a primi anumite onoruri. În categoria privilegiilor se
încadrează scutirea de taxe şi impozite, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi
comunicarea prin cifru, dreptul de a se servi de curieri speciali şi de valiza consulară etc.
a) Privilegiile fiscale sînt exprimate sub formă de scutiri de impozite şi taxe. Beneficiază
de aceste privilegii atît localurile consulare, cît şi funcţionarii consulari şi angajaţii consulari
(art. 32).
b) Privilegiile vamale sînt desemnate sub forma scutirii de control şi taxe vamale. De
aceste privilegii beneficiază postul consular şi funcţionarii consulari. Angajaţii consulari nu
sînt scutiţi de taxe şi control vamal, decît cu ocazia primei instalări (art. 50).
c) Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permisul de şedere este un privilegiu de care
se bucură funcţionarii consulari şi angajaţii consulari (art. 46). Scutirea de înmatriculare nu
înseamnă scutirea de obligaţia de a obţine viza, în statele unde există această procedură, şi nici
dreptul de a rămîne pe teritoriul statului de reşedinţă fără a fi notificaţi ministerului afacerilor
ex- terne al statului de reşedinţă. Funcţionarilor consulari şi angajaţilor consulari li se
eliberează, de regulă, carte de identitate care identifică statutul lor şi dau dreptul de şedere în
ţara de reşedinţă.
d) Scutirea de permise de muncă este un privilegiu acordat tuturor membrilor postului
consular. Acest privilegiu nu înseamnă altceva decît faptul, că nu este necesar de a obţine
autorizaţie pentru a desfăşura activitate la postul consular.
Unele state eliberează permise de muncă membrilor familiei funcţionarilor consulari şi
angajaţilor consulari, în caz dacă aceştea doresc să lucreze pe teritoriul statului de reşedinţă.
În aceste cazuri, persoanele care au primit permise de muncă nu beneficiază de imunitatea de
jurisdicţie civilă şi administrativă.
e) Scutirea de prestaţii personale şi de orice serviciu de interes public (art. 52) şi de
obligaţia de asigurare socială (art. 48).
Drepturile consulare sînt permisiuni juridice acordate de statul de reşedinţă unui post
consular sau personalului consular, care constau în garantarea exercitării unor acţiuni,
prevăzute de legea sta- tului trimiţător, dar care produc efecte juridice fie în statul de
reşedinţă, fie în statul trimiţător.
a) Dreptul la arborarea drapelului naţional şi aşezarea scutului cu stema de stat pe
clădirea ocupată de către postul consular şi pe mijloacele de transport ale postului consular,
atunci când acestea sînt folosite în interes de serviciu (art. 29);
b) Dreptul de a încasa taxe consulare stabilite de către statul trimiţător (art. 39);
c) Dreptul de a exporta fără taxe bunurile succesoriale, în caz de deces al unui membru al
postului consular (art. 51).
Facilităţile consulare sunt acele garanţii şi obligaţiuni generale pe care le acordă
statul de reşedinţă posturilor consulare şi personalului consular în scopul susţinerii şi înlesnirii
desfăşurării activităţii care le este proprie în condiţii cît mai bune.
 În categoria facilităţilor se încadrează obligaţiunea statului de reşedinţă de a facilita
postului consular dobândirea de terenuri sau clădiri sau procurarea lor în alt mod.
31. Funcțiile misiunii diplomatice
1. Noțiunea de misiune diplomatică
Misiune diplomatică- organe extrastatale de relaţii externe a statelor (şi naţiunilor în
perioada de formare) împuternicite să reprezinte statul dat (şi naţiunea în perioada de formare)
ca subiect al dreptului internaţional, să apere interesele lor şi a cetăţenilor lor şi să prezinte în
problemele internaţionale voinţa statului; organe ale statului care asigură desfăşurarea
adecvată a relaţiilor dintre state (relaţii diplomatice) şi care aduc la îndeplinire în ţara unde
sunt acreditate scopurile politice externe a statului trimiţător; organe extrastatale de relaţii
externe, instituite pe baza consimţământului reciproc de un stat pe teritoriul altui stat pentru
menţinerea contactelor oficiale permanente (sau temporare) şi care se pronunţă din numele
statului trimiţător asupra tuturor problemelor politice şi de alt tip, apărute în raporturile dintre
statele date; forme instituţionalizate care se folosesc de către subiectele de drept internaţional
pentru a asigura între ele fie permanenţa relaţiilor diplomatice, fie comunicarea între ele pe
una sau mai multe probleme de interes reciproc.
2. Structura unei misiuni diplomatice
Structura unei misiuni diplomatice, de obicei include: cancelaria (aici se primesc, sunt
pregătite şi trimise toate documentele care cad în competenţa şefului de misiune, unde se
coordonează munca tuturor celorlalte secţii), secţia politică(se ocupă de chestiuni politice şi
de ordin general, atât interne cât şi externe), secţia economică şi comercială (vizează
transformarea cooperării economice externe în factor principal de creştere şi dezvoltare
economică; funcții: de informare cu caracter economic şi de studiere a pieţei, de asistenţă, de
prospectare a posibilităţilor concrete de amplificare şi diversificare a schimburilor comerciale
sau alte forme de cooperare, de promovare a comerţului), biroul militar, secţia sau biroul
cultural, secţia sau biroul de presă, secţia consulară.
3. Funcțiile misiunilor diplomatice
1. reprezentarea statului acreditant în statul acreditar
2. de ocrotire a interesului statului acreditant în statul acreditar şi a cetăţenilor acestora în
limitele admise de dreptul internaţional
3. de a duce tratative sau negocieri cu statul acreditar în diverse domenii: politice, economice,
tehnico-ştiinţifice, social-umanitare
4. de informare prin mijloace licite despre viaţa economică, politică din statul acreditar
5. de promovare a relaţiilor de prietenie şi cooperare cu statul acreditar.
Funcţia de reprezentare
- participarea la ceremoniile oficiale din statul acreditar
- exprimă dorinţele statului acreditant faţă de statul acreditar
- în exprimarea punctelor de vedere faţă de politica statului acreditant
Funcţia de negociere. Negocierile pot fi:
- oficiale: cele în numele statului - început de angajare
- oficioase: neangajamente; se manifestă prin contractele de sondare a realizării ulterior a unor
contracte oficiale
- scrise
- orale
- mixte
- directe: şeful misiunii diplomatice şi şeful statului acreditar
- indirecte: şeful misiunii diplomatice şi ministrul de externe al statului acreditar.
Funcţia de observare şi informare se execută în două direcţii:
a) direcţia statului acreditant căruia i se transmit informaţii despre statul acreditar, despre
aspectele vieţii interne, politicii externe, relaţiile reciproce, orice informaţie despre statul
acreditar pe care şeful misiunii diplomatice le consideră utile pentru statul acreditant.
b) a doua direcţie - activităţile mai sus amintite pot fi şi invers. Misiunea diplomatică este
principala sursă de informare a statului acreditar despre statul acreditant. Sursele care pot fi
folosite: autorităţile oficiale, schimburile de vederi politice, economice, presa, contactele cu
cetăţenii statului acreditar.
Funcţia de ocrotire
- a intereselor statului acreditant şi cetăţenilor în statul acreditar
- se realizează prin două acţiuni:
a) prin demers: intervenţia agentului diplomatic de pe lângă statul acreditar se face ori de câte
ori misiunea diplomatică trebuie să ocrotească interesele statului şi a cetăţenilor în statul
acreditar.
b) prin asistenţă : să fie alături de reprezentanţii statului ai cetăţenilor şi să-i ajute atunci când
au nevoie.

32. Canalele internaționale

1. Noțiunea de canal internațional ca cale maritimă
Canalele internaționale sunt căi de comunicaţie maritimă şi internaţională care leagă
două mări libere. Ele mai sunt denumite canale interoceanice. Dacă strâmtoarea este calea
naturală, atunci canalul este o cale artificială săpată pe teritoriul unui stat.
2. Analiza regimurilor de navigație prin canale internaționale
Canalul este săpat în întregime pe spaţiul terestru al unui stat, fiind supus suveranităţii
sale teritoriale exclusive. Asupra canalului nu se aplică automat norma cutumiară de libertate
a comunicărilor internaţionale. Internaţionalizarea lui depinde numai de consimţământul
statului pe teritoriul căruia a fost construit, care trebuie exprimat printr-o convenţie specială,
încheiată cu alte state interesate. De aceea regimul juridic de navigaţie prin canalele
internaţionale nu este reglementat de Convenţia asupra dreptului mării din 1982.
În prezent, se bucură de statutul juridic de canal internaţional, fiind reglementate prin
convenţii speciale, trei canale internaţionale: de Suez, Panama şi Kiel.
3. Evaluarea regimului juridic al canalului de Suez și Panama
Canalul de Suez a fost săpat pe istmul de Suez şi asigură legătura dintre Marea
Mediterană şi Marea Roşie, fiind inaugurat la 17 noiembrie 1869.
Canalul de Suez a fost internaţionalizat prin Convenţia de la Constantinopol din 29
octombrie 1888, semnată de 9 state: Germania, Austro-Ungaria, Spania, Franţa, Marea-
Britanie, Italia, Olanda, Rusia şi Turcia. Potrivit convenţiei, canalul este liber şi deschis în
timp de pace şi război pentru toate navele comerciale şi militare fără deosebire de pavilion.
Între altele, Convenţia proclamă trei principii cu privire la regimul de navigaţie prin canal:
egalitatea de tratament al tuturor navelor, libertatea de acces în canal şi neutralizarea
canalului. În termenii convenţiei, Egiptul şi Turcii în calitate de suverani teritoriali erau
competenţi să garanteze respectarea acestor principii prin mijloace proprii.
Prin Declaraţia anglo-franceză din 8 aprilie 1904, Anglia recunoaşte interesele Franţei
în Maroc în schimbul acceptării din partea Franţei a prezenţei forţelor engleze în zona
canalului pentru garantarea pasajului liber prin canal. În 1936, după obţinerea independenţei,
la 26 august, Egiptul semnează cu Anglia un tratat prin care autorizează menţinerea trupelor
engleze pentru 20 de ani în zona canalului în scopul asigurării, în colaborare cu autorităţile
egiptene, apărării canalului. În principiu, tratatul a fost respectat şi la 13 iunie 1956 ultimele
contingente engleze au părăsit regiunea.
După cel de-al doilea război mondial şi în special după apariţia statului Israel, Egiptul
cu diverse ocazii a creat impedimente interzise de Convenţia de la Constantinopol în ceea ce
priveşte trecerea liberă prin canal. La 26 iulie 1956 printr-un decret unilateral, Egiptul
naţionalizează canalul, care se afla în gestiunea Companiei universale franceze. Reacţia a fost
promptă: în vara aceluiaşi an, forţele anglo-franceze au intervenit în regiune, ceea ce s-a
soldat cu blocarea canalului din partea forţelor egiptene. Pentru ameliorarea situaţiei a fost
necesară intervenţia Consiliului de Securitate al ONU, care prin Rezoluţia nr.118 din 13
octombrie 1956 a impus respectarea libertăţii de trecere prin canal, suveranităţii Egiptului, a
interzis orice intervenţie politică în gestiunea canalului, a propus fixarea taxelor de trecere
prin acorduri bilaterale între Egipt şi utilizatori, afectarea unor părţi din redevenţe întreţinerii
canalului şi, în fine, reglementa rea pe cale arbitrală a contenciosului dintre autorităţile
egiptene şi Compania universală.
Printr-o altă declaraţie unilaterală din 24 aprilie 1957, guvernul egiptean recunoaşte
validitatea Convenţiei de la Constantinopol, iar la 18 iulie, acelaşi an, recunoaşte jurisdicţia
obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la orice diferend rezultat din aplicarea
declaraţiei sale din aprilie şi Convenţiei din 1888.
Canalul Panama, având 81 km în lungime, construit pe istmul Panamez, făcând
legătura între Oceanul Atlantic şi cel Pacific, a fost inaugurat în 1914.
La 18 noiembrie 1901 este semnat tratatul anglo-american, prin care Anglia recunoaşte
guvernului Statelor Unite dreptul de administrare, gestiune şi apărare a canalului în schimbul
libertăţii de navigaţie pentru toate navele în timp de pace şi război, în pofida refuzului
Columbiei de a transfera permisiunea de construcţie guvernului american.
Cu suportul flotei marine americane, la 6 noiembrie 1903 Republica Panama devine
stat independent faţă de Columbia şi peste 12 zile de la eveniment este semnat tratatul
americano-panamez, denumit Tratatul Hay-Bunau-Varilla. Acest tratat a confirmat regimul de
navigaţie prin canal, astfel cum a fost definit în tratatul anglo-american, şi a atribuit drepturi
specifice în favoarea Statelor Unite, printre care: dreptul de ocupaţie şi control a unui teritoriu
de 10 mile de-a lungul istmului Panamez, cu excluderea jurisdicţiei Panamei, dreptul de
monopol asupra construcţiei şi gestiunii canalului şi a oricăror altor căi de comunicare de-a
lungul istmului, dreptul de apărare militară a canalului, dreptul de a fortifica canalul în caz de
necesitate şi chiar dreptul de a interveni militar pentru a asigura independenţa Panamei. În
schimbul acestor beneficii, Statele Unite s-au angajat să plătească suma de 10 milioane de
dolari şi o rentă anuală de 250 000 dolari.
După inaugurarea canalului, guvernul Panamei a solicitat în mai multe reprize
modificarea clauzelor tratatului din 1903, reuşind abia în anii 70, odată cu semnarea tratatelor
din 7 septembrie 1977 la sediul Organizaţiei Statelor Americane. Este vorba de Tratatul cu
privire la canalul Panama şi Tratatul cu privire la neutralitatea permanentă a canalului
Panama. Primul tratat a desfiinţat zona canalului, teritoriu aflat sub jurisdicţia americană, şi a
asigurat transferul gradual într-o perioadă de 20 de ani a gestiunii canalului autorităţilor
panameze. Tratatul a ajuns la scadenţă la 31 decembrie 1999. La această dată, Panama a reluat
integral administrarea canalului. Acest tratat este considerat a fi un exemplu de soluţionare
paşnică a diferendelor internaţionale şi de transfer de tehnologie în beneficiul statelor în curs
de dezvoltare.
Al doilea tratat este încă în vigoare, fiind încheiat pentru o perioadă nedeterminată. El
reglementează regimul de navigaţie prin canalul Panama, prin care statul panamez se obligă
să respecte libertatea de trecere în orice timp. Cu toate acestea, potrivit tratatului, SUA
beneficiază de această libertate în mod prioritar în caz de urgenţă şi îşi rezervă dreptul de a
recurge la forţă, inclusiv contra Panamei, pentru a asigura liberul pasaj sau securitatea
canalului. Prin acest tratat, Panama a autorizat o recurgere eventuală, nelimitată în timp şi
unilaterală la forţă din partea altui stat pe teritoriul său.
33. Platoul continental
1. Definiția platoului continental
 Convenţia din 1982 definește platoul continental, cuprinzand fundul mării şi subsolul
regiunilor submarine, situate dincolo de marea sa teritorială, pe toată întinderea prelungirii
naturale a scoarţei terestre a acestui stat, până la limita externă a marginii continentale.
Marginea continentală este prelungirea sub apă a masei terestre a statului riveran, care este
constituită din fundul mării corespunzător platoului, pantei şi povârnişului, precum şi din
subsolul acestora. Ea nu cuprinde nici marile funduri oceanice cu dorsalele lor, nici subsolul
lor.
2. Analiza istoricului codificării instituției de platou continental

3. Estimarea dreptului statului riveran ca drept exclusiv în exploatarea dreptului continental

Drepturile de care dispune statul riveran asupra platoului sunt exclusive, ceea ce
înseamnă că dacă el nu explorează platoul continental sau nu-i exploatează resursele naturale,
nimeni nu poate să întreprindă astfel de activităţi fără consimţământul său expres. Drepturile
statului rive- ran asupra platoului nu depind de ocupaţia acestuia, efectivă sau fictivă, sau de
vreo declaraţie expresă în acest sens. În competenţa exclusivă a statului riveran se include şi
dreptul de a autoriza şi reglementa forajele pe platoul său continental oricare ar fi scopurile
acestora.757 În schimb, după primii cinci ani de exploatare dintr-un loc anumit, statul riveran
trebuie să plătească anual contribuţii în bani sau natură pentru explorarea resurselor ne
biologice ale platoului continental dincolo de 200 mile marine.
Drepturile statului riveran asupra platoului continental nu aduc atingere regimului
juridic al apelor de asupra, care se supun regimului juridic fie al zonei economice exclusive,
fie al mării libere, în dependenţă de configuraţia geografică a platoului continental şi tehnica
de delimitare utilizată de statul riveran. Din aceasta rezultă că statul riveran are următoarele
obligaţii faţă de alte state:
1. să nu aducă atingere navigaţiei sau altor drepturi şi libertăţi recunoscute altor state şi
nici să limiteze în mod nejustificat exercitarea acestora,
2. să nu împiedice amplasarea cablurilor şi conductelor submarine străine pe platoul său
continental,
3. să nu împiedice întreţinerea unor asemenea cabluri sau conducte,
Totuşi, în privinţa amplasării şi întreţinerii cablurilor şi conductelor submarine, statul
ri- veran poate deroga de la obligaţiile sale numai în vederea luării unor măsuri raţionale
pentru explorarea platoului continental, pentru exploatarea resurselor sale naturale şi pentru
prevenirea, reducerea şi controlul poluării prin conducte. Traseul conductelor puse pe platoul
continental trebuie coordonat cu autorităţile statului riveran.
34. Stramtorile internaționale
1. Noțiunea de stramtoare internațională ca cale maritimă
Din punct de vedere geografic, strâmtoarea internaţională este definită ca o porţiune de
mare strânsă între două spaţii terestre care pune în comunicare două alte mări. Din punct de
vedere juridic, strâmtorile nu sunt luate în consideraţie de dreptul internaţional decât dacă ele
„servesc navigaţiei internaţionale. Astfel articolul 37 din Convenţia din 1982 fixează două
criterii cumulative pe care se fundamentează definiţia:
1. strâmtoarea pune în comunicare o zonă maritimă unde navigaţia este liberă – mare
liberă sau zona economică exclusivă şi o altă zonă având acelaşi caracter,
2. strâmtoarea trebuie să servească navigaţiei internaţionale.
2. Analiza dreptului de trecere prin stramtorile internaționale
Convenția din 1982 stabileşte două moduri distincte de trecere prin strâmtorile
internaţionale:
1. dreptul de trecere în tranzit şi
2. pasajul inofensiv.
 Prin trecere în tranzit se înţelege exercitarea libertăţii de navigaţie şi de survol numai
în scopul unui tranzit continuu şi rapid prin strâmtoare, între o parte a mării libere sau o zonă
economică exclusivă şi o altă parte a mării libere sau zonă economică exclusivă. Dreptul de
tre- cere în tranzit este recunoscut navelor şi aeronavelor tuturor statelor fără piedici, cu
restricţia că acest drept nu se extinde asupra strâmtorilor formate între teritoriul continental al
unui stat şi o insulă aparţinând acestui stat, dacă există de-a lungul insulei o rută prin marea
liberă sau o zonă economică exclusivă de comoditate comparabilă. În acest caz, cerinţa
continuităţii şi a rapidităţii tranzitului, totuşi, nu interzice trecerea prin strâmtoare pentru a
ajunge la teritoriul unui stat riveran, a-l părăsi sau a ieşi de acolo, sub rezerva condiţiilor de
intrare pe teritoriul acestui stat.
Pasajul inofensiv se aplică strâmtorilor folosite pentru navigaţia internaţională, dar
care leagă marea teritorială a unui stat şi o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă
a altui stat sau care sunt formate între teritoriul continental al unui stat şi o insulă aparţinând
acestui stat, dacă există de-a lungul insulei o rută prin marea liberă sau o zonă economică
exclusivă de comoditate comparabilă. Exercitarea dreptului de trecere inofensivă prin aceste
strâmtori nu poate fi suspendată.
În cazul strâmtorilor internaţionale dreptul de trecere în tranzit se deosebeşte de
pasajul inofensiv în principal prin recunoaşterea libertăţii de survol şi facultatea pentru
submarine de a trece sub apă, ceea ce-l aseamănă mult cu dreptul de trecere prin apele
arhipelagice. Dat fiind
importanţa strâmtorilor pentru navigaţia internaţională, regimul juridic al majoritatea a fost
totuşi reglementat prin convenţii speciale.
3. Regimul juridic al Mării Negre
Strâmtoarea Bosfor leagă Marea Neagră de Marea Marmara, care la rândul ei
comunică cu Marea Egee prin strâmtoarea Dardanele, astfel cele două strâmtori punând în co-
municare Marea Neagră şi Marea Mediterană. Ambele strâmtori se află sub jurisdicţia
Turciei.
Prima reglementare internaţională cu privire la regimul de navigaţie în Marea Neagră şi im-
plicit prin strâmtori datează odată cu Tratatul de pace de la Kuciuk-Kanardji din 1774,
încheiat între Rusia şi Turcia, când Rusia devine co-riverană la Marea Neagră. Prin acest
tratat, Turcia recunoaşte pasajul liber al navelor comerciale ruseşti. Ulterior, prin Tratatul de
la Adrianopol din 1829, această libertate se extinde asupra tuturor navelor comerciale
indiferent de pavilion, care gradual se extinde şi asupra navelor militare ruseşti prin Tratatul
ruso-turc de la Unkiar-Skelessi din 1833, ca apoi să fie interzisă pentru toate navele militare,
cu excepţia celor turceşti, prin Tra- tatul multilateral de la Londra din 1871.
După primul război mondial, regimul juridic de navigaţie prin strâmtori a fost
reglementat prin Tratatul de la Lausanne din 1923, dispoziţiile căruia au fost revizuite şi
înlocuite prin Con- venţia de la Montreux din 20 iulie 1936. Aceasta din urmă este în vigoare
şi în prezent. Cu ocazia Conferinţei de la Postdam din august 1946, URSS a cerut, fără succes,
revizuirea acestui tratat.
Convenţia de la Montreux recunoaşte de principiu libertatea de navigaţie şi trecere
prin strâ- mtori, dar o condiţionează pentru anumite situaţii: timp de pace sau de război, ziua
sau noaptea, nave comerciale sau de război, nave ale statelor riverane la Marea Neagră sau ne-
riverane.
În timp de pace, navele comerciale se bucură de o libertate deplină de trecere prin
strâm- tori, ziua şi noaptea, oricare ar fi pavilionul şi încărcătura lor, fără nici o formalitate, cu
excepţia controlului sanitar, stabilit prin regulamentele turceşti la intrare în strâmtori.
Regimul juridic de trecere a navelor de război depinde de categoria şi tonajul lor.
Navele uşoare de suprafaţă, navele mici şi cele auxiliare, oricare ar fi pavilionul lor se bucură
de dreptul de trecere prin strâmtori, dar numai ziua şi cu un preaviz dat guvernului turc pe
cale diplomatică cu 8 zile înainte, dacă e vorba de navele statelor riverane, şi cu 15 zile înainte
pentru navele state- lor ne-riverane. În preaviz trebuie să fie specificate denumirea, tipul,
numărul navelor, destinaţia, data trecerii şi întoarcerii, dacă e cazul. Tonajul global maxim al
tuturor forţelor navale străine, aflate în trecere prin strâmtori, nu trebuie să depăşească, cu
unele excepţii, 15.000 tone, cuprinse în cel mult două nave. Această restricţie nu se răsfrânge
asupra navelor militare aflate în avariere în timpul trecerii, care se supun, în asemenea
circumstanţe, măsurilor speciale de siguranţă dic- tate de guvernul turc. Navele militare de
linie cu un tonaj superior al statelor riverane au accesul prin strâmtori cu condiţia trecerii unul
câte unul, însoţite de cel mult două torpiloare. În nici un caz, navele de război nu vor putea
folosi, pe durata tranzitului strâmtorilor, aeronavele pe care le au la bord. Submarinele
militare pot trece prin strâmtori doar ziua, în mod izolat şi să navigheze la suprafaţă.
În timpde război, în situaţia când Turcia nu este parte beligerantă, navele comerciale
beneficiază de dreptul de trecere în aceleaşi condiţii ca şi în timp de pace, iar navelor militare
ale statelor be- ligerante, cu unele excepţii, le este închis accesul în strâmtori. Celelalte nave
militare se bucură de libertatea de trecere în condiţiile similare stării de pace.
În cazul în care Turcia devine beligerantă, trecerea navelor militare este lăsată total la
discreţia guvernului acestei ţări, iar navele comerciale ale statelor care nu sunt în război contra
Turciei se vor bucura de libertatea de trecere şi navigaţie prin strâmtori, cu condiţia că nu vor
ajuta în nici un mod inamicul şi vor naviga doar ziua pe şenalul indicat de autorităţile turceşti.
Acelaşi regim de trecere se menţine atunci când Turcia se consideră ameninţată de un pericol
iminent de război.
35. Fluviile internaționale
1. Noțiunea de fluviu internațional
Fluviile internaţionale sunt cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile mai
multor state şi care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean, avand un regim
internațional.
2. Clasificarea fluviilor internaționale conform regimului juridic
Nu au fost create reglementări internaţionale generale care să stabilească principii şi
norme aplicabile navigaţiei şi folosirii tuturor fluviilor internaţionale. De regulă, regimul
juridic al acestor cursuri de apă este reglementat prin convenţii bi- sau multilaterale ale
statelor riverane, evoluţia şi conţinutul acestor convenţii fiind influenţate şi determinate de
raporturile dintre ţările în cauză şi de contextul politic din zonă. Clasificare generală:
1. fluvii succesive - traversează teritorii ale statelor: Dunărea peste Ungaria, Romania
2. fluvii contigue - separă teritorii, Rinul separă Germania de Elveția sau Dunărea separă
Romania de Bulgaria
3. Regimul juridic de navigație prin Dunăre
Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la Belgrad
din 18 august 1948, încheiată de către statele riverane şi intrată în vigoare la 11 mai 1949.
Prevederile Convenţiei se aplică porţiunii navigabile a Dunării de la Ulm (RFG) până
la Ma-rea Neagră, prin canalul Sulina (România).
Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi mărfurile tuturor
statelor în condiţii de egalitate. Navele aflate pe Dunăre au dreptul să intre în porturi, să
procedeze acolo la operaţiuni de încărcare şi descărcare, să îmbarce şi să debarce călători şi să
se aprovizioneze cu combustibil şi alimente.
Navele militare ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai pe porţiunea de
fluviu cuprinsă în graniţele proprii, iar în afara acestora, numai pe bază de înţelegere între
statele interesate. Navelor militare ale statelor neriverane le este interzisă navigaţia pe Dunăre.
Stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară şi
poliţienească, precum şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice necesare menţinerii fluviului în
stare de navigaţie intră în competenţa statelor riverane.
 Convenţia de la Belgrad stabileşte şi o serie de obligaţii pentru statele riverane, printre
care: întreţinerea navigabilităţii fluviului, în sectorul lor naţional, îmbunătăţirea condiţiilor de
navigaţie, cooperarea cu Comisia Dunării în aceste domenii etc.
În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre, precum şi altor
activităţi, Convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe
internaţionale: Comisia Dunării, organ cu competenţă generală asupra întregului fluviu şi
Administraţiile fluviale speciale, organe cu competenţă limitată la anumite sectoare de pe
fluviu.
Administraţii fluviale speciale au fost instituite pentru sectorul Dunărea de Jos,
formată din reprezentanţii României şi ai fostei Uniunii Sovietice şi pentru sectorul Porţilor
de Fier, formată din reprezentanţii României şi ai Iugoslaviei.
Administraţiile fluviale speciale au misiunea de a executa lucrări hidrotehnice pentru
îmbunătăţirea navigabilităţii Dunării în anumite sectoare şi de a reglementa navigaţia în aceste
sectoare.
Administraţia fluvială pentru sectorul Dunărea de Jos, adică de la Brăila la Marea
Neagră, prin canalul Sulina, în urma demersurilor întreprinse de România, a fost desfiinţată în
1957, iar cea pentru sectorul Porţilor de Fier continuă să funcţioneze şi în prezent.
Comisia Dunării, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane, câte unul din partea
fiecărui stat, a avut iniţial sediul în oraşul Galaţi (România), iar din 1957 sediul acesteia a fost
stabilit la Budapesta.
Atribuţiile Comisiei Dunării sunt în general de coordonare şi recomandare, de
consultare şi uniformizare. Astfel, Comisia, în baza propunerilor şi proiectelor statelor
riverane, stabileşte planul general al lucrărilor în interesul navigaţiei, desfăşoară studii de
uniformizare a regulilor de navigaţie şi supraveghere fluvială, face recomandări statelor şi
transmite materialul documentar necesar pentru elaborarea de către fiecare stat riveran a
regulamentului de navigaţie, coordonează serviciile hidrometeorologice pe Dunăre, publică
pentru nevoile navigaţiei hărţi şi atlase etc.
În conformitate cu legislaţia statului pe al cărui teritoriu îşi are sediul, Comisia Dunării
se bucură de personalitate juridică, membrii ei - de imunităţi diplomatice, iar localurile
Comisiei, arhivele şi documentele ei sunt inviolabile.
Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin acorduri
încheiate între statele riverane. Drept exemplu, putem aduce Acordul dintre România şi
Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier 1, încheiat în 1963, şi
Porţile de Fier 2, încheiat în 1976.
În 1985, la Bucureşti, a fost adoptată “Declaraţia statelor dunărene în materie de gospodărire
şi protecţia apelor fluviului contra poluării”. Această declaraţie are drept scop prevenirea
poluării şi folosirea raţională a apelor fluviului.
În iunie 1994, la Sofia, a fost semnată Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi
utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Această convenţie prevede gospodărirea durabilă şi
echitabilă a apelor fluviului, măsuri de reducere a poluării, protecţia mediului acvatic,
utilizarea durabilă pentru alimentarea cu apă potabilă, industrială şi pentru irigaţii, conservare
şi construcţia ecosistemelor. Convenţia a intrat în vigoare în octombrie 1998. Părţi la
convenţie sunt statele bazinului Dunării şi Uniunea Europeană. În baza Convenţiei a fost
creată Comisia Internaţională pentru protecţia Dunării cu sediul la Viena.