Atitudinea statului față de Biserica Ortodoxă Română

în timpul regimului Ceaușescu

Istoria este știința care se bazează pe datări sigure, nu pe păreri, nu ne îngăduim a

permite emiterea ipotezelor, ci enunțarea faptelor așa cum s-au petrecut ele în mod obiectiv în
condițiile social istorice respective 1.

Odată studiată istoria Bisericii românești, care are o strânsă legătură cu istoria Bisericii
universale, avem imaginea întregii vieți atât a creștinilor din orice colț al lumii, cât și a vieții
creștinilor români 2.

Mari personalități românești socotesc Biserica Ortodoxă Română ca fiind piatră de

temelie a poporului noastru. Așadar, Mihai Eminescu spune despre Biserica Ortodoxă că este
,, Mama spirituală a poporului roman” 3. Tot o mare personalitate care aduce omagii asupra
Bisericii Ortodoxe Române este și Nicolae Iorga care spunea că „Structura noastră
sufletească este facută din Ortodoxie tot atât cât este făcuta din sângele originii noastre
daco-romane” 4.

Regimul totalitar comunist a fost un regim de maximă austeritate și în ceea ce privește

Biserica. De la demolări, la arestări, de la trimiteri în exil, la trimiteri la canale, precum cel de
tristă amintire, Dunăre-Marea Neagră. Acestea sunt câteva din replesaliile ce au fost
îndreptate către Biserică în perioada comunistă.

Odată abolită monarhia, la 30 decembrie 1947, și îndată ce regimul totalitar s-a

instalat, mai corect după anul 1948, Biserica a fost înlăturată din viața statului, activitatea
acesteia limitându-se doar la lăcașul de cult și parohii 5. În timp ce noua orânduire își întindea
brațele peste tot ceea ce însemna societate și căuta metode vaste de control asupra populației,
sute de preoți erau arestați și închiși, ori trimiși la muncă la sumbrul canal citat anterior, sau

1
Ioan Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele
noastre, editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994, p.7
2
Ibidem, p.8
3
Vasile Nechita, Biserica mărturisitoare în zeghe, editura Vasiliana `98, Iași, 2008, p. 98
4
Ibidem, p. 99
5
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editura Știința, Chișnău, 1993, p. 446
uneori erau deportați chiar și în Siberia, acuzațiile îndreptate asupra lor fiind total nefondate,
însă erau socotiți de noul regim drept persoane periculoase 6.

„Numarul preoților, monahilor, monahiilor și credincioșilor ortodocși morți pentru

apărarea credinței este considerabil, însă au murit mai mulți preoți ortodocși în închisorile și
lăgarele de exterminare comuniste din motive politice și nu religioase.” 7.

Replesaliile evidente nu s-au oprit. Odată instaurat regimul, presiunile tot mai
concludente asupra Bisericii Ortodoxe Române au născut serioase neliniști în rândul câtorva
greco-catolici, însă și printre cărturarii români, care se înspăimântau de gândul pericolului
pierderii atât a autonomiei bisericești cât și a independenței culturale. „Sovietele ruse par că
sunt pe cale să prepare un cler ortodox de paradă, cu menirea de a lua conducerea spirituală
a Ortodoxismului în Orient. […] Clerul ortodox rusesc va ști să se folosească de rivalitatea
dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Unită Catolică Română, pentru a-și atinge
scopul. Clerul Ortodox Român are naivitatea caracteristică țăranului român. El crede în
vorba scrisă sau vorba pronunțată în chip solemn. Clerul român va fi cu ușurință înșelat.” 8.

Așadar, forțele ruse încep să pună stăpânire din ce în ce mai mult pe Biserică, într-un
mod brutal. Venirea Patriarhului Alexei al Moscovei (mai-iunie 1947) a fost socotită drept o
încercare a viabilității Bisericii Ortodoxe Române, înaltul prelat rus alături de Nicodim,
Patriarhul României, au vizitat toate regiunile țării: Moldova, Muntenia, Ardealul, Banatul și
Oltenia, Mitropoliile, Episcopiile și mănăstirile cele mai importante, vizitele fiind privite ca o
înstăpânire asupra eparhiei noastre românești, chiar daca prezența Patriarhului Nicodim se
regăsea într-un refuz tacit al supunerii în fața Bisericii Ortodoxe a U.R.S.S.-ului 9.

Odată cu anul 1948 a început un control exercitat permanent asupra a tot ce înseamnă
Biserică, și a tuturor slujitorilor acesteia, fie prin așa-numiții „inspectori de culte”, dar mai

6
Ibidem, p.447
7
Ioan Bota, op. cit., p.348, apud Mărturisitori de ieri și de azi ai „Ortodoxiei”, în
„Gândirea”, Sibiu, 1992, p.9
8
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, editura Curtea
Veche, București, 2005, p.50, apud Constantin Rădulescu-Motru, „Revizuiri și adăugiri
1944”, vol. II, volumul îngrijit de Rodica Bichis, comentariu de Dinu C. Giurescu, versiune
finală de Stancu Ilin, editura Floarea Darurilor, București, 1996, p.310
9
Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-
1958, vol. I, INSTITUTUL NAȚIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI,
București, 2001, p.18
ales prin ofițerii de securitate, prezenți peste tot în instituțiile bisericești, gata oricând să
intervină asupra oricărei acțiuni considerate contrare statului ateu 10.

Cu toate acestea, Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române au fost de acord cu demolarea

lăcașurilor de cult. Iustinian Marina a fost unul dintre susținătorii regimului, așadar, acesta a
impus Bisericii ortodoxe o misiune mai mult socială, decât religioasă. A propus în 1949
reorganizarea învățământului teologic, a pus accentul pe alfabetizare, pe reforma sistemului
monahal. Acesta a susținut de asemenea și calificarea călugărilor şi maicilor într-o meserie,
încurajând mănăstirile să se implice în viața cooperatistă pentru a se autosusține. A trecut sub
tăcere persecutarea Bisericii romano-catolice şi chiar şi-a dat acordul pentru interzicerea
Bisericii greco-catolice 11
. După moartea acestuia, la 6 iunie 1948, i-a urmat la conducerea
scaunului patriarhal Iustin Moisescu, despre care „se știa că poartă epoleți sub sutană” 12
.
Iustin a dat frâu liber la demolarea mănăstirilor și bisericilor atât a celor din țară, cât și a celor
din București, pentru a putea fi construite pe locul acela diferite obiective industriale 13.Tot în
timpul lui Iustin Moisescu, prin decretul de stat nr. 140 din 1959, au fost desființate multe
schituri și mănăstiri, astfel călugării și măicuțele fiind trimiși la locurile de baștină în familiile
lor, fie erau trimiși la muncă în diferite unități din țară 14.

Chiar dacă s-a schimbat șeful de stat, represiunile au continuat, însă au cunoscut o
ușoară domolire, însă se intensifică încercările de cooptare și transformare chiar a preotului
într-un ,,om nou”, constructor conștient al socialismului. Cultele religioase trebuiau sa ignore
abuzurile ce se petreceau în interior, precum încălcările libertății religioase, demolărilor
bisericilor, etc. În momentul în care se intensifică criticile din străinătate și sunt riscuri de
trezire a vocilor din interiorul Bisericii, Ceaușescu devine amenințător și reamintește periodic
că toți cetățenii, inclusiv cultele, preoții, trebuie să-și îndeplinească neabătut îndatoririle față
de țară 15.

Demolările de biserici au continuat și sub regimul Ceaușescu. În oraşele mari s-a

trecut la lucrarea de sistematizare, în cadrul cărora, biserici din centrele istorice au fost

10
Mircea Păcurariu, op. cit., p.447
11
Ibidem, p.448
12
Ioan Bota, op. cit., p.347, apud Mircea Ciobanu, Sutanele roșii, în „Lumea creștină”,
supliment la „România liberă” din 24 ianuarie 1990
13
Ibidem
14
Mircea Păcurariu, op. cit., p.447
15
Cristian Vasile, Viața intelectuală și artistică în primu deceniu al regimului Ceaușescu
1965-1974, editura Humanitas, București, 2014, p.115
dărâmate. Numai în Bucureşti au fost dărâmate 18 clădiri ale Bisericii Ortodoxe 16, pentru a se
construi centrul civic al lui Nicolae Ceauşescu.

Ateu convins, fostul dictator a dăramat foarte multe biserici, lăsand răni nevindecate in
suflete. Intr-o incercare disperată de a salva credinţa poporului roman, oamenii de cultură au
venit cu o soluţie: mutarea lăcaşelor de cult din calea lui Ceauşescu. În acest scop, arhitectul
Eugen Iordăchescu a coordonat mutarea a trei blocuri și opt biserici din Capitală, precum și a
două din provincie 17
. Totuși a salvat doar foarte puține în comparație cu cele ce au fost
dărâmate, doar în București numărânduse 40 de biserici și mănăstiri.

Persecuțiile continuă și nu vizează doar bisericile ci îi vizează și pe copii, care erau

obligați să meargă la școală în sâmbăta Paștelui, iar de Înviere se organizau reuniuni
pionerești, unde aveau loc petreceri la care se făcea prezenţa. Cei care lipseau erau batjocoriţi
şi persecutaţi la şcoală de către profesori. Profesorii urmăreau care sunt copiii care merg la
biserică, la denii, la slujba de Înviere, iar cei care mergeau, li se scădea nota la purtare,
ascultaţi cu duritate sau scoşi în faţa clasei şi batjocoriţi.

Nici urmașul Patriarhului Iustin Moisescu, și anume Patriarhul Teoctist, n-a renunțat la
sprijinul necondiționat a politicii comuniste, iar când pe străzile din Timișoara, București,
Cluj și din alte localități din țară curgea sângele revoluționarilor pentru înlăturarea lui Nicolae
Ceaușescu, Teoctist și-a manifestat public solidaritatea cu reprimarea sângeroasă a luptătorilor
anticomuniști 18
. Demolările și-au făcut prezența și în timpul patriarhatului său. Astfel, din
ordinul Elenei Ceaușescu, Biserica Sfânta Vineri a fost demolată iar Patriarhul Teoctist nu a
schițat niciun gest 19.

Astel, la cele relatate anterior putem adăuga și spusele preotului Boris Răduleanu, și
anume că „Timp de 45 de ani, prin atitudinea lor, Patriarhul si Sinodul in loc sa-L slujeasca
pe Hristos si intru Hristos poporul roman, s-au supus si au slujit partidul comunist si pe
odiosul satanic, tradand pe Hristos, preotimea si poporul credincios. ” 20.

Totuși un număr de preoți ortodocși s-au răsculat împotriva politicii preoților și

monahilor trădători, ce erau într-un număr destul de însemnat, care îți arătau sprijinul față de

16
Ibidem, p.116
17
Ibidem, p.116
18
Ioan Bota, op. cit., p.347
19
Cristian Vasile, op. cit., p.118
20
Ioan Bota, op. cit., p.344, apud Pr. Boris Răduleanu, Către Sinodul Bisericii Ortodoxe
Române, în „Lumea Creștină”, supliment la „România Liberă” din 24 ianuarie 1990
regimul comunist. Amintim pe: Episcopul Nicolae Popovici al Oradei, care nu a dorit să-i
recunoască pe episcopii ortodocși instalați de comuniști; Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa
ce a denunțat public ateizarea tineretului; Mitropolitul Visarion Puiu al Bucovinei, ce a fost
trimis în exil la Paris 21.

Politica austeră asupra bisericii o relatează și Preotul Bălașa la înmormântarea

profesorului Ilie Barabaș, care spunea că ,,Am face mai mult pentru sufletul crestin al
neamului nostru, dar suntem legati de maini si de picioare.” 22.

În concluzie, deşi a plătit un preţ greu în număr de victime - peste 1700 de preoţi
arestaţi în anii sovietizării şi zeci de lăcaşuri de cult dărâmate, Biserica Ortodoxă a ales să
colaboreze cu statul comunist. Aceasta s-a întâmplat poate şi pentru că BOR nu a avut,
asemeni altor culte, sprijin din exterior. Astfel, putem spune că Biserica Ortodoxă Română
sub regimul comunist a fost, de fapt, „o abandonare a functiei critice profetice si
marturisitoare a Bisericii si acceptarea rolului umilitor de Biserică slujitoare a obiectivelor
ideologice ale regimului comunist” 23.

21
Ibidem, p.348
22
Ibidem
23
Pr. prof. univ. dr. Vasile Nechita, Misiunea bisericii ieri și astăzi, ediția a II-a revăzută și
adăugită, editura Vasiliana `98, Iași, 2009, p.268
 Bibliografie

Lucrări generale

1) Bota, Ioan, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în

zilele noastre, editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994
2) Nechita, Vasile, Biserica mărturisitoare în zeghe, editura Vasiliana `98, Iași, 2008
3) Nechita, Vasile, Misiunea Bisericii ieri și astăzi, ediția a II-a revăzută și adăugită,
editura Vasiliana `98, Iași, 2009
4) Vasile, Cristian, Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului
Ceauşescu, 1965-1974, editura Humanitas, București, 2014

Lucrări speciale
1) Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, editura Știința, Chișinău, 1993
2) Păiușan, Cristina, Ciuceanu, Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist
1945-1958, Vol. I, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001
3) Vasile, Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, editura
Curtea veche, București, 2005