Gh.

 IACOB

D I P L O M A Ţ I E
IAŞI – 2010

2
 S U M A R

DIPLOMAŢIA ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ  .......     5

CADRUL POLITICO­JURIDIC AL
ACTIVITĂŢII DIPLOMATICE  ..................................   38

VOCABULAR DIPLOMATIC .....................................   54

SINTEZE ŞI STUDII DE CAZ ...................................... 77

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ....................................   91

OBLIGAŢII PENTRU EXAMEN .................................. 93
 DIPLOMAŢIA ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

Adresându­se   în   primul   rând   studenţilor,   demersul   nostru   are   un

caracter didactic. 
De aceea, prima  problemă la care încercăm să răspundem este cea
privind definiţia diplomaţiei.
Dintre numeroasele definiţii şi interpretări ale „diplomaţiei” şi a ceea
ce  înseamnă  un  „diplomat”   am ales mai  întâi o menţiune a lui Harold
Nicolson, unul dintre specialiştii în diplomaţie: „Teoreticienii secolului al
XVI­lea au susţinut ideea conform căreia primii diplomaţi au fost îngerii,
ca mesageri ce făceau legătura între Cer şi Pământ”1.
Etimologic   cuvântul  diplomaţie  vine   de   la   grecescul  diplóô  care
înseamnă „dublez”, desemnând acţiunea de a redacta actele oficiale sau
diplomele   în   două   exemplare,   dintre   care   unul   era   dat   ca   scrisoare   de
împuternicire   trimişilor,   iar  celălalt   se  păstra   în   arhivă.  Cel   care  avea
acest dublet era numit diplomat, iar activitatea sa diplomaţie2.
În Imperiul Roman listele de călători erau ştampilate pe ambele foiţe
de metal, erau împăturite şi cusute apoi într­un mod particular. Acestea
erau   numite   „diplome”.   Treptat   cuvântul   „diplomă”   a   fost   extins   ca
semnificaţie şi asupra altor documente oficiale3.
Utilizarea termenilor „diplomaţie” sau „diplomatic” provine, însă, nu
din   studierea   arhivelor,   ci  din   modul de  conducere a  relaţiilor  interna­
ţionale. Termenul de „diplomaţie” a fost folosit în limba engleză încă din
anul 1645. În 1693, Leibniz publică Codex juris gentium diplomaticus
şi în 1726, Jean Dumont tipăreşte culegerea de tratate intitulate  Corps
universel diplomatique du droit des gens4. În ambele cazuri, termenul
se referă la colecţii de documente privind relaţiile internaţionale. El a fost
extins  însă şi la  persoanele  care se ocupau cu aceste probleme. Astăzi,
prin  diplomatică  se   înţelege   ştiinţa   auxiliară   a   istoriei   consacrată
modului de întocmire a documentelor şi autenticităţii lor.
Dintre definiţiile date diplomaţiei, am selectat câteva.

5
 Diplomatul şi cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomaţiei
cu o definiţie dată la 16045: „Un ambasador este un om onest trimis să
mintă  în străinătate  pentru binele  ţării sale”. Ea aparţine diplomatului
britanic   Sir   Henry   Wotton,   care,   în   drum   spre   Veneţia   s­a   oprit   la
Augsburg, în casa unui prieten. La plecare, la cererea gazdei a scris  în
glumă   aceste   rânduri   în   „cartea   de   onoare   a   oaspeţilor”.   Opt   ani   mai
târziu   un   publicist   le   descoperă   şi   publică,   aducând   mari   neplăceri
diplomaţiei   britanice   şi,   mai   ales,   autorului   lor.   Ca   o   răzbunare,   spre
sfârşitul   carierei,   fiind   întrebat   de   un   tânăr   cum   poate   fi   pus   în
încurcătură   un   adversar,   a   răspuns   scurt:   „Spune­i   adevărul”,   fapt
confirmat în dese rânduri de practică.
La începutul secolului al XIX­lea, De Flassan scria6: 

„Diplomaţia este expresia prin care este desemnată, de un număr
de   ani   încoace,   ştiinţa   raporturilor   exterioare,   care   are   ca   bază
diplome   sau   acte   scrise,   emanate   de   suverani.   Diplomaţia   nu   este
acelaşi   lucru   cu   diplomatica;   aceasta   are   ca   obiect   cunoaşterea
cărţilor, a vârstei şi autenticităţii lor”.
 
Charles   de   Martens,   în  Ghidul   diplomatic  din   1866,   defineşte
diplomaţia ca „ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor
sau, într­un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”7. Totodată,
continuă   autorul,   „Diplomaţia,   din   punct   de   vedere   teoretic,   poate   fi
considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe
noţiuni  mai   mult  sau   mai   puţin  pozitive   şi pentru  că  ea are un obiect
precis şi distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie
să existe între diverse state. În accepţia cea mai uzitată, ea este ştiinţa
relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într­un sens mai
restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”8.
Ernest   Satow,   diplomat   britanic  în   primele  decenii  ale secolului  al
XX­lea   şi   autor   al   unui   ghid   de   diplomaţie,   consideră   că   aceasta
„reprezintă   modul   de   aplicare   a   inteligenţei   şi   tactului   în   conducerea
relaţiilor   oficiale   dintre   guvernele   statelor   independente,   extinzându­se
uneori şi asupra relaţiilor cu stalele vecine”9.
H. Nicolson dă următoarea definiţie10: 

„Diplomaţia   este   conducerea   relaţiilor   internaţionale   pe   calea

negocierilor; este metoda utilizată de consuli şi ambasadori pentru a
regulariza şi întreţine aceste relaţii”.

6
 Diplomatul francez Jean Serres, care s­a preocupat şi de realizarea
unor lucrări teoretice privind diplomaţia şi protocolul, consideră că11: 

„Diplomaţia este arta de a reglementa paşnic dificultăţile care pot
apărea între state. Diplomaţii sunt executanţii ei”.

Într­o   nouă   lucrare,   relativ  recentă12,  găsim  o  prezentare   ceva  mai
detaliată13: 

„Diplomaţia guvernează raporturile între state. Aceasta este arta
de a atrage simpatiile  pentru ţara sa şi de a o înconjura de prieteni,
care să­ i protejeze independenţa şi, de asemenea, de a regla în mod
paşnic   conflictele   internaţionale”.   Ca   urmare,   „Obiectul   diplomaţiei
este, pe baza utilizării metodelor paşnice şi a practicii concilierii, de a
strânge legăturile unei ţări cu guvernele aliate, de a dezvolta relaţii
amicale cu ţările neutre şi, de asemenea, de a ţine la respect guvernele
ostile”.

Pentru   un   autor   american,   James   Rives   Childs,   „Arta   diplomaţiei

constă în a face politica unui guvern înţeleasă şi, dacă e posibil, acceptată
de alte guverne. Politica este deci esenţa relaţiilor străine; diplomaţia este
procesul prin care politica este împlinită”14.
Pe coperta lucrării lui L. Dembinski apar trei definiţii15:

diplomaţie  (subst.)   =   artă   şi   practică   în   relaţiile   internaţionale;

comportament abil în relaţiile internaţionale, tact; diplomat (subst.)
–   practician   al   diplomaţiei;   persoană   acreditată   pe   lânga   guvernul
altui stat; persoană cu calităţi în diplomaţie; diplomatic (adj.) = care
ţine   de   diplomaţie   (valiză   diplomatică,   corp   diplomatic,   imunitate
diplomatică).

În text autorul nuanţează definiţia diplomaţiei16:

Termenul de „diplomaţie” are diferite înţelesuri, după cum este
folosit de un istoric, un jurist sau un specialist în ştiinţe politice. În
cazul nostru, termenul de „diplomaţie” semnifică corpul instituţional
al   organelor   specializate,   guvernate   de   reguli   specifice   şi   al
activităţilor   încredinţate   acestora   în   scopul   stabilirii,   menţinerii   şi
dezvoltării relaţiilor de pace ale unui stat cu alţi subiecţi ai dreptului

7
 internaţional. Termenul poate semnifica, de asemenea, interacţiunea
pe scena internaţională a «diplomaţiilor» naţionale”.

W. Watson, diplomat şi autor al mai multor studii şi lucrări privind
diplomaţia, subliniază17: 

„... prin diplomaţie înţeleg dialogul dintre statele independente ...
Cred că este o greşeală a lega prea mult conceptul de diplomaţie de
ambasade şi serviciile diplomatice, aşa cum se face adeseori. Aceste
instituţii   alcătuiesc   doar   o   cale   de   realizare   a   dialogului   ...   De
asemenea,   am   găsit   preferabil   să   nu   folosesc   cuvântul   diplomaţie
sinonim cu politica externă a unui stat, cu toate că şi această utilizare
este frecventă ... Merită realizată distincţia dintre politica externă ca
substanţă   a   relaţiilor   unui   stat   cu   alte   puteri   ...   şi   diplomaţie   ca
proces   de   dialog   şi   negociere,   prin   care   statele   dintr­ un   sistem   îşi
organizează relaţiile şi îşi urmăresc obiectivele prin mijloace paşnice”.

În limba română, termenul de diplomaţie, în sensul de document în
accepţiunea veche (diplomă = hrisov), îl întâlnim la începutul secolului al
XVIII­lea   (în  Hronicul   româno­ moldovlahilor  al   lui   Dimitrie
Cantemir),   iar   ca   termen   de   drept   internaţional   şi   de   politică   externă,
spre sfârşitul secolului al XIX­lea (fiind împrumutat din limba franceză).
Termenul „diplomat”, în accepţiunea pe care i­o dăm astăzi, apare pentru
prima   dată   în  Vocabularul   francez­ român,   din   1840,   cu   sensul   de
persoană   „care   cunoaşte   diplomaţia,  se  îndeletniceşte  cu   diplomaţia,  se
află în diplomaţie”18.
Petre   Tănăsie,   autorul   unui   recent   curs   de   „Uzanţe   diplomatice”19,
consideră diplomaţia „ştiinţă, artă şi activitate”, menită să reprezinte
statele,   să   ducă   la   îndeplinire   politica   lor   externă,  sa  le   apere   şi  să   le
promoveze interesele;
 ca   ştiinţă,   diplomaţia   emite   idei,   concepţii,   principii   şi
norme privind conducerea relaţiilor internaţionale;
 ca artă ea ne oferă modalităţile, deprinderile şi abilităţile
de   a   înfăptui   în   cele   mai   bune   condiţii   orientările   de   politică
externă;
 ca   activitate,   diplomaţia   acţionează   concret   prin
mijloacele   care   îi   sunt   specifice,   îndeosebi   negocierile,   pentru
punerea în aplicare a politicii statului.

8
 Există   triada   relaţii   internaţionale – politică   externă  –  diplomaţie,
care   sunt   strâns   legate   şi   se   intercondiţionează   între   ele,   dar   nu   sunt
sinonime.   Relaţiile   internaţonale   reprezintă   ansamblul   raporturilor
oficiale,   şi   neoficiale,   politice,   economice   şi   de   altă   natură,   pe   care   le
întreţine un stat cu alte state sau cu alte subiecte de drept internaţional,
organizaţii şi organisme internaţionale.
Politica externă este totalitatea obiectivelor şi mijloacelor urmărite şi
folosite de un stat în relaţiile cu alte state. 
Diplomaţia   serveşte   obiectivele   externe,   fiind   ştiinţă,   artă   şi
activitate depusă în slujba acestei politici”20.
În   sfârşit,   din   articolul   dedicat  diplomaţiei,   în  Dicţionarul
diplomatic, selectăm câteva paragrafe21:

DIPLOMAŢIE. Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat,
sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. D. cuprinde astfel,
deopotrivă,   acţiunea   proprie   a   agenţilor   diplomatici   şi   activitatea
specifică   a   ministrului   afacerilor   externe   (secretarului   de   stat),   a
adjuncţilor săi, ca şi activitatea şefului de stat, a primului ministru,
precum şi a altor persoane în domeniul politicii externe. În acest fel, d.
se prezintă ca un instrument de bază al ansamblului relaţiilor externe
ale   unui   stat,   al   apărării   drepturilor   şi   intereselor   acestuia,   al
conduitei   sale   practice   în   viaţa   internaţională.   Formă   distinctă   a
raporturilor bilaterale şi multilaterale dintre state, caracterizată prin
întreţinerea   unor   raporturi   şi   activităţi   oficiale   şi   căutarea,   prin
intermediul negocierilor, a unei acomodări a intereselor statelor prin
înţelegeri directe. În această accepţie, vocaţia d. rezidă în asigurarea
bunăstării popoarelor, menţinerea unor relaţii paşnice, de cooperare şi
de   înţelegere   între   ele,   cu   respectarea   personalităţii   fiecărui   stat   şi
popor. În cazul unor neînţelegeri, d. este chemată să contribuie în mod
nemijlocit   la   identificarea   căilor   prin   care   să   se   restabilească
încrederea   între   state,   stingându­ se   un   anumit   diferend   şi
eliminându­ se, sau atenuându­ se cauzele care l­ au determinat.

O a doua problemă la care ne oprim priveşte funcţiile diplomaţiei.
După   J.   Serres22,   acestea   pot   fi   caracterizate   în   patru   termeni:  a
reprezenta, a proteja, a informa, a negocia.

9
 Funcţia   de   reprezentare23  constituie   elementul   primordial.
Ambasadorul reprezintă guvernul ţării sale faţă de autorităţile ţării unde
a   fost   trimis.   El   este   dotat   cu   autoritatea   necesară   pentru   a   vorbi   în
numele   său,   bază   indispensabilă   a   oricărei   negocieri.   Însărcinat   cu   a
primi   şi   cu   a   transmite   comunicările   care   se   schimbă   între   cele   două
guverne,   el   este   intermediarul   permanent   şi   sigur   a   raporturilor   între
state, ca şi sursa oficială de a obţine toate informaţiile privind propria sa
ţară. O altă accepţiune a ideii de reprezentare este la fel  de importantă.
Se ştie că diplomaţii sunt pentru masa populaţiei ţării lor de rezidenţă
imaginea   ţării   care   i­a   trimis.   Conduita   publică,   ca   şi   viaţa   privată   a
ambasadorului   şi   a   misiunii   sale   trebuie   să   fie   ireproşabilă.   Valoarea
morală a agenţilor constituie un criteriu esenţial al selecţiei şi trimiterii
lor.   Un   stat   care   ştie  că   este  reprezentat  printr­un   om  care  nu  merită
respect, nu se respectă el însuşi.
Fiecare guvern trebuie, în fine, să dea funcţionarilor pe care îi trimite
în   străinătate,   mijloacele   necesare   pentru   a   crea   autorităţilor,   ca   şi
populaţiei, cea mai bună opinie posibilă despre ceea ce este ţara lor şi, mai
ales,   de   a   duce   un   mod   de   viaţă   care   să   provoace   consideraţie.
Ambasadorii trebuie să poată primi în mod elevat cănd împrejurările o
cer, şi ei au, în această privinţă, responsabilităţi deosebite. 
O altă misiune a ambasadorului este de a proteja24 resortisanţii săi,
ca şi comerţul şi navigaţia ţării sale. Vigilenţa ca şi imaginaţia şefului
misiunii   trebuie   să   se   exercite   pentru   a   asigura   pe   concetăţenii   săi,
pavilioanele ţării sale şi raporturile comerciale, respectănd acordurile în
vigoare. El trebuie să caute să îmbunătăţească statutul concetăţenilor săi,
să   crească   traficul   comercial   şi   să   întărească   relaţiile   culturale,
elementele esenţiale ale dezvoltării bunelor raporturi şi interese paşnice
între   cele   două   ţări.   Obiectivitatea   în   examinarea   afacerilor,   ca   şi
moderaţia limbajului sunt îndispensabile în această privinţă.
O   latură   esenţială   a   activităţii   ambasadorului   este  informaţia25.
Această muncă este continuă, directă şi bilaterală.
Ambasadorul trebuie să facă cunoscută, înţeleasă şi admisă politica
generală   a   ţării   sale.   Totodată,   pentru   a   permite   guvernului   său   să­şi
elaboreze propria judecată, el trebuie să informeze corect despre ceea ce
se întâmplă în ţara sa de rezidenţă şi în statele vecine, îndeosebi despre
proiectele   autorităţilor,   cu   comentariile   sale   asupra   a   ceea   ce   vede   şi
prevede.
Cercetarea   informaţiei   se   va   realiza   prin   toate   mijloacele   licite:
lectura   presei,   întrevederile   cu   funcţionarii   Ministerului   Afacerilor

10
Externe, colegii, notabilităţile cu care ambasadorul este în relaţii continue
sau   întâmplătoare,   observaţii   în   cursul   plecării   şi   deplasării
ambasadorului şi membrilor misiunii sale. Guvernul ţării de rezidenţă nu
trebuie să împiedice diplomaţii de a circula şi de a se întrevedea în mod
liber.
În sfârşit, ambasadorul trebuie să armonizeze punctele de vedere ale
guvernului său cu cele ale celui unde a fost acreditat. Aceasta este munca
de negociere26, care constă în căutarea de soluţii prin mijloace paşnice, a
acordurilor tranzacţionale şi onorabile.  Aceasta este una dintre sarcinile
cele   mai   pasionante   şi,   de   asemenea,   uneori,   cele   mai   ingrate   şi
înşelătoare ale profesiunii diplomatice.
S­a   definit   negocierea   ca   „arta   posibiliului”.   Nu   se   poate,   de   fapt,
negocia dacă nu există o voinţă reciprocă de întreţinere, pe plan general, a
unor relaţii paşnice şi amicale, de a găsi o soluţie problemei controversate.
De  aceea,   temperamentul  personal al ambasadorului, simpatiile  pe
care   a   ştiut   să   le   obţină,   încrederea   pe   care   a   dobândit­o   se   dovedesc
capitale.   De   asemenea,   sunt   supuse   probei   imaginaţia   sa,   supleţea
inteligenţei   sale,   simţul   situaţiilor   şi   oportunităţilor   în   egală   măsură,
formarea sa profesională etc..
Aici   intră   în   joc   munca   de   informare   a   misiunii,   care   trebuie   să
cunoască obiectivele propriului său guvern, obiectivul maximum pe care­l
poate aborda, rezultatul minimum pe care­l poate obţine şi trebuie să fie
documentat   asupra   punctelor   de   vedere   ale   guvernului   străin,   ale
reacţiilor sale, asupra posibilităţilor şi limitelor în care ele se desfăşoară
şi pot evolua. 
Există şi o viziune mai realistă – poate chiar prea realistă – asupra
funcţiilor diplomaţiei27.
Din   această   perspectivă,   diplomaţia   este   văzută   ca   o   „tehnică   de
coerciţie”,   pentru   că   „şi   cea   mai   firavă   structură   a   diplomaţiei   pure
conţine importante resurse de presiune”. Este adus ca exemplu politica
regimurilor autoritare sau dictatoriale care renunţă la curtoazia şi bunele
maniere tradiţionale, preferând o atmosferă emoţională, care uneori este
eficientă.
Dacă   nu   întotdeauna   este   vorba   de   „coerciţie”,   diplomaţie   este   cel
puţin o „tehnică de persuasiune”, pentru realizarea influenţei politice a
unui guvern.
Totodată, diplomaţia are un rol important în „reglarea” raporturilor
dintre state, căci tensiunile dintre acestea nu pot fi reduse sau eliminate
decât prin mijloace diplomatice.

11
 În final, este recunoscut rolul diplomaţiei în realizarea acordurilor,
pentru   că,   dacă   „un   acord   poate   implica   coerciţie,   persuasiune,  nici  un
acord nu este posibil până nu îl acceptă ambele părţi”28.
*

O problemă abordată în aproape toate lucrările privind diplomaţia se
referă la calităţile unui diplomat. H. Nicolson alege „portretul” pe care
îl   realizează   François   de   Callières,   diplomat   francez   de   la   mijlocul
secolului al XVII­lea29:

„Un bun diplomat – scria el – trebuie să aibă spirit de observaţie,
darul sârguinţei, să nu se lase tentat de plăceri şi distracţii frivole, să
posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor
valoare şi să meargă drept la ţintă pe calea cea mai scurtă şi mai
simplă, fără a se împotmoli în rafinamente şi subtilităţi inutile.
Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă
să­ i  dezvăluie  gândurile  oamenilor  şi,  pornind   de  la cea  mai  mică
schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi animă.
Un   diplomat   trebuie   să   fie   prompt,   să   ştie   să   se   descurce,   să
asculte, să rămână mereu politicos şi amabil. Nu trebuie să caute să
dobândească reputaţia de om spiritual şi nici, antrenat de dispută, să
ajungă   la   divulgarea   unor   informaţii   secrete   de   dragul   unui
argument hotărâtor. Mai presus de orice, un bun diplomat trebuie să
posede   suficientă   stăpânire   de   sine,   pentru   a   rezista   tentaţiei   de   a
vorbi înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie să
evite greşeala de a crede că aerele misterioase, care creează secrete din
nimic   şi   exagerează   fleacurile   la   proporţiile   unor   probleme   de   stat,
reprezintă   altceva   decât   un   simptom   al   lipsei   de   inteligenţă.   Un
diplomat trebuie sa fie atent cu femeile, fără a­ şi pierde însă capul.
Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o are,
dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust. 
Curajul constituie, de asemenea, o calitate esenţială, căci nici un
om   timid   nu   poate   trage   speranţă   să   aibă   succes   în   tratativele
confidenţiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare de ceasornic şi să
nu fie victima prejudecăţilor. Trebuie să fie calm din fire, capabil să­ i
suporte   cu   amabilitate   pe   neghiobi,   să   nu   cadă   pradă   băuturii,
jocurilor de noroc, femeilor, furiei şi oricăror altor excentricităţi sau
gesturi deplasate. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze istoria şi
memorialistica, să fie familiarizat cu obiceiurile şi instituţiile străine

12
 şi   capabil   să   spună,   în   orice   ţară   străină,   cui   îi   aparţine   puterea
reală. 
Oricine   vrea   să   păşească   în   cariera   diplomatică   trebuie   să
cunoască   germana,   italiana   şi   spaniola   tot   atât   de   bine   ca   latina;
necunoaşterea celei din urmă constituie o dezonoare şi o ruşine pentru
oricare om de stat, căci latina e limba generală a naţiunilor creştine.
De   asemenea,   trebuie   să   mai   posede   noţiuni   de   literatură,   ştiinţă,
matematică şi jurisprudenţă. În fine, trebuie sa fie o gazdă pricepută.
Un bucătar bun a fost nu arareori un excelent mediator”.

În   privinţa   raportului   adevăr/minciună   în   diplomaţie,   problemă

abordată şi în „diplomaţia curentă”, acelaşi autor aprecia30:

„Un diplomat trebuie să ţină minte că baza încrederii o constituie
politica   deschisă;   el   trebuie   să   împărtăşească   celorlalţi   orice
informaţie,   cu   excepţia   celor   pe   care   trebuie   să   le   tăinuiască   în
virtutea datoriei sale... Un bun diplomat nu­ şi va întemeia niciodată
succesul misiunii pe rea­ credinţă sau pe făgăduieli imposibil de ţinut.
Părerea că un diplomat lucid trebuie să fie un maestru al înşelăciunii
este fundamental eronată, deşi larg răspândită. 
În fapt, înşelăciunea constituie criteriul de apreciere a obtuzităţii
celui care o foloseşte; ea exprimă lipsa de inteligenţă şi neputinţa lui
de a­ şi atinge scopul prin mijloace cinstite  şi raţionale. Onestitatea
constituie  aici,   ca   şi  pretutindeni, cea mai  bună politică.  Minciuna
lasă   întodeauna   în   urmă   dâre   de   venin,   şi   un   succes   diplomatic,
oricât de strălucit, dobândit prin subterfugii stă pe o temelie nesigură
deoarece stârneşte la cei invinşi iritare, dorinţă de răzbunare şi ură,
izvoare   permanente   de   adversitate.   Utilizarea   în   diplomaţie   a
înşelăciunii e limitată de însăşi natura acestui mijloc, fiindcă nici un
blestem   nu   apasă   mai   greu   decât   minciuna   dezvăluită.   Abstracţie
făcând de faptul că o minciună e nedemnă de un mare ambasador,
practic ea aduce mai mult pagubă decât folos, căci dacă poate asigura
astăzi   o   izbândă,   creează   totodată   o   atmosferă   de   suspiciune,   care
mâine împiedică orice nou succes... Prin urmare, diplomatul trebuie
să fie un om al probităţii şi al adevărului, altminteri nu va reuşi să
inspire încredere” ...

J. Serres, scriind în secolul al XX­lea, nunţează această problemă31: 

13
 „Nu   înseamnă   că   ambasadorul   este   obligat   să   spună   în   orice
moment   tot   adevărul.   Există   negocieri   în   care   relevarea   prematură
poate să impiedice un sfârşit fericit. El are totdeauna dreptul, dacă i
se pune o problemă insidioasă, de a refuza să răspundă. Depinde de
priceperea   sa   să   abată   cursul   unei   întrevederi   dacă   vede   că   ea   se
orientează spre un subiect delicat. Ceea ce îi este lui interzis, este să
mintă. Se poate întâmpla ca guvernul său să­ i dea un asemenea ordin
(să   mintă).   Foarte   rar   ca   acest   fapt   să   nu   fie   descoperit.   Dacă
ambasadorul care nu a spus adevărul se desconsideră, în mod sigur,
la fel se întâmplă şi cu guvernul, care prins asupra greşelii, nu a avut
curajul şi demnitatea de a­ şi asuma deplina responsabilitate a actelor
sale. Mai ales, că nu este ca în timp de război, când interesul naţional
sau   al   aliaţilor   este   în   joc   şi   când   declaraţiile   false   constituie   o
practică   curentă.  Dar   atunci   acestea   sunt   mijloace   de   război   şi
scepticismul este regula”.

Concluzia unei analize privind „Succesul şi eşecul în diplomaţie” este
că un diplomat bun trebuie să răspundă la patru cerinţe fundamentale32.
Mai întâi, el trebuie să înţeleagă perfect şi corect situaţia în care îşi
desfăşoară activitatea, pentru a putea aprecia în orice moment raportul
dintre obiectivele sale şi punctele de vedere ale altor forţe implicate.
Apoi, trebuie să facă o evaluare cât mai exactă a capacităţii sale de
acţiune.   Nu   trebuie   să   aibă   iniţiative   fără   acoperire,   dar   nici   să   se
mulţumească cu realizarea la parametri minimi a obiectivelor urmărite.
În   al   treilea   rând,   trebuie   să   manifeste   o   mare   flexibilitate,   să   fie
pregătit   pentru   schimbări   neaşteptate,   să   aibă   variante   de   rezervă,   să
aplice cu fineţe şi pricepere metodologia în negocieri. Este necesar „să facă
deosebirea pe cât mai mult posibil, între pincipiile abstracte şi interesele
concrete, rămânând ferm pentru acestea din urmă şi flexibil în privinţa
primelor”33.
În al patrulea rând, un bun diplomat acceptă compromisul doar în
limitele pe care şi le­a propus de la început, ştiind foarte clar care sunt
problemele negociabile şi care nu. El trebuie să fie capabil să ierarhizeze
priorităţile,   pentru   a   putea   renunţa   la   un   moment   al   negocierii,   la   o
prioritate de mai mică importanţă pentru o alta majoră. Aceasta deoarece
„criteriul   unei   bune   negocieri   diplomatice   stă   mai   puţin   în   ceea   ce   s­a
renunţat şi mai mult în cât s­a câştigat”34.

14
 Totodată,   în   numeroase   situaţii,   un   ambasador   trebuie   să­şi
coordoneze   acţiunile   cu   cele   ale   altor   ambasadori   din   aceeaşi   capitală,
care au primit instrucţiuni asemănătoare de la guvernele lor, de obicei ale
unor   ţări   aliate   sau   prietene;   în   unele   probleme   coordonarea   se   poate
realiza şi cu trimişi din ţări cu care legăturile sunt nesemnificative35.
De   asemenea,   un   diplomat   trebuie   să   cultive   în   afara   raporturilor
oficiale   cu   guvernul,   relaţii   cu   diverse   personalităţi   din   administraţie,
cultură, partidele politice, mass­media ş.a.
În   legătură   directă   cu   calităţile   unui   diplomat   este   problema
raportului profesiune/amatorie  sau, cu alte cuvinte, ce este de preferat,
diplomatul   de   carieră   sau   un   amator   din   sfera   politicii,   armatei,
afacerilor, culturii etc.? La întrebare au răspuns atât cercetătorii asupra
diplomaţiei, cât şi diplomaţi în funcţie sau foşti diplomaţi; trebuie poate
precizat de la început că în practica politică s­a ţinut prea puţin seama de
concluziile studiilor teoretice sau părerile diplomaţilor.
Pentru Hugh S.  Gibson37, „Diplomaţia nu este un lucru ce poate fi
stăpănit pe de­a­ntregul de orice sistem de educaţie şi profesionalismul
poate fi asigurat numai după o experienţă îndelungată”.
Un   portret   metaforic   ne  ofera  George   F.  Kennan 38:   „Diplomatul   de
profesie este în fond un fel de doctor. El are ca şi doctorul un grup vechi şi
iritant de pacienţi ... El va continua să­i trateze atât timp cât i se permite,
salvându­i cât de mult poate să facă greşeli, cârpind daunele făcute, pe
care nu le­a putut preveni. El va face acestea, deoarece este misiunea sa
profesională   şi,   probabil,   pentru   că   îndrăgeşte   în   adâncul   sufletului   pe
aceşti pacienţi, chiar dacă se chinuie cu ei”.
Lincoln   Gordon39,   reprezentant   al   ambasadorilor   care   nu   erau   de
carieră, consideră că treptat diplomaţii de cariera ar trebui să ocupe „o
proporţie tot mai mare” în posturile diplomatice. În acelaşi timp, continua
autorul, „m­ar surprinde dacă 20­30% din posturile de ambasadori n­ar
continua sa fie ocupate de «semiprofesionişti»„.
Charles   W.   Thayer,   înalt   funcţionar   diplomatic   american,   insistă
pentru folosirea în majoritatea cazurilor a profesioniştilor. Este de acord
că au existat şi situaţii când un amator s­a dovedit un ambasador abil,
fapt   ce   nu   compensează   nenumăratele   eşecuri   ale   amatorilor.   De
asemenea,   nu   este   de   acord   cu   folosirea   misiunilor   diplomatice   drept
compensări pentru servicii politice.
Pentru a­şi susţine punctul de vedere citează şi opiniile lui Callières –
diplomat francez din secolul al XVII­lea – conform cărora, „Dacă preoţii,
militarii,   avocaţii   şi   oamenii   de   afaceri   sunt   slabi   diplomaţi,   diletanţii

15
sunt cei mai slabi dintre toţi. Oamenii cu minte puţină ar trebui să se
mulţumească cu slujbe acasă, acolo unde greşelile lor pot fi uşor reparate;
pentru greşelile de afară, adesea nu se mai poate face nimic”41.
Autorul citează numeroase exemple din perioada contemporană, când
alegerea   unui   ambasador   nu   avea   legătură   cu   pregătirea   sa   în
diplomaţie42.   Preşedintele   F.D.   Roosevelt   a   numit   în   Germania   un
profesor de limbă germană, cu vederi antinaziste, dar care ca diplomat
„era un dezastru”. Preşedintele Eisenhower a trimis în Asia de sud­vest
un   ambasador   care   avea   meritul   că   ştie   zona   respectiva   din   diverse
expediţii.
În astfel de situaţii, chiar dacă un stat nu riscă să refuze agrementul
– uneori poate chiar să nu aibă acest interes ! – găseşte căi să­şi exprime
nemulţumirea. Un exemplu este Canada, care la un moment dat s­a plâns
S.U.A că şi­a primit „partea sa de diletanţi” ca diplomaţi; reacţia a fost
promptă   şi   S.U.A   au   trimis   o   personalitate   reprezentativă   pentru
diplomaţie43.
În destule situaţii – care s­au transformat în tradiţie – schimbarea
diplomaţuilor   de   cariera   cu   amatori  se datorează   şi  venirii la  putere  a
unui   nou   partid   sau   unui   nou   preşedinte.   Spre   exemplu,   în   urma
alegerilor   „un   ambasador   în   Scandinavia   a   citit   în   ziarul   local   că
Washingtonul a numit un succesor al său. Supărat a cerut confirmarea .
Imediat a primit­o, alături de o cerere urgentă pentru „demisia sa”44.
Asupra   raportului   profesionişti/amatori   în   diplomaţie   avem   mai
multe informaţii privind situaţia din S.U.A în diferite perioade istorice.
De   subliniat   că   tendinţa   generală   a   fost   aceea   de   a     mări   ponderea
diplomaţilor de profesie. Faptul a fost impus de creşterea complexităţii
problematicii   relaţiilor   internaţionale,   dar   şi   al   rolului   S.U.A   în   acest
cadru.
Astfel, dacă până la declanşarea primului război mondial, procentul
profesioniştilor era de aprox. 40%, după 1915, acesta creşte la 54%, iar
după 1940 la peste 60%, depăşind 65% în anii '5045.
După al doilea război mondial, o atenţie specială s­a acordat ţărilor
intrate în sfera de influenţă sovietică; în aceste ţări aprox. două treimi
dintre diplomaţi erau profesionişti.
În anumite etape, „fiecare dintre ambasadorii SUA din ţările de după
cortina de fier este profesionist”46. Aceeaşi atenţie s­a acordat şi zonelor
considerate sensibile de pe toate continentele47 globului.
Încercând   să   stabilească   o   tipologie   pentru   diplomaţi,   E.   Clark48
consideră că diplomatul este ca un actor care nu este niciodată sigur când

16
se află sau nu pe scenă. De aceea frazele alese şi zâmbetul „de serviciu”
devin parte intrinsecă a personalităţii sale.
Munca sa impune calm şi prudenţă. Nu de puţine ori, în convorbirile
oficiale,   mimează   ignoranţa   în   probleme   foarte   bine   cunoscute,   tocmai
pentru a avea mai mult timp de reflecţie. Deşi are opinii bine întemeiate,
un diplomat este obişnuit să converseze „cu o politicoasă îndoială”.
Un   expert   în   diplomaţia   de   conferinţă,   Johan   Kaufmann49,  oferă
câteva exemple privind frazele convenţionale care nu exprimă ceea ce ar
părea   pentru   un   amator   (novice),   dar   sunt   imediat   înţelese   de   către
diplomaţi.   Astfel,   declaraţia   de   tipul:   „În   timp   ce   au   un   mare   respect
pentru distinsul delegat din ... care şi­a exprimat părerile cu inteligenţă şi
convingere, trebuie să scot în evidenţă faptul că .... „ înseamnă, în mod
probabil, „Nu sunt de acord cu delegatul din .....” . Sau, „Propunerea este
foarte   interesantă,   dar   trebuie   să   evităm   suprapunerea   activităţilor
noastre cu cele ale altor organizaţii – trebuie „tradusă” în – „Propunerea
nu este compatibilă cu statutul acestei organizaţii”.
De   altfel,   există   o   adevărată   „şcoală”   de   stabilire   a   unor   formule
diplomatice   care   să   „salveze   aparenţele”.   Acestea   satisfac   de   multe   ori
opinia publică, dar     sunt exact  înţelese de către cei avizaţi. Formulele
găsite   la   Madrid   în   privinţa   lărgirii   NATO   şi   anume  invitarea   tuturor
doritorilor, anunţarea celui de­al II­lea val, parteneriatele ş.a. pot fi citite
şi într­o astfel de „cheie” diplomatică.
Încheiem cu opinia lui Sir Harold Nicolson50:

„Acestea sunt calităţile diplomatului meu ideal. Adevăr, precizie,
răbdare,   bună   dispoziţie,   modestie   şi   loialitate.   Acestea   sunt,   în
acelaşi timp, calităţile unei diplomaţii model.
Cititorul   poate   să   obiecteze:   aţi   omis   inteligenţa,   cultura,
discernământul,   prudenţa,   supleţea,   farmecul,   hărnicia,   curajul   şi
chiar tactul. Nu le­ am omis. Le­ am considerat ca subînţelese”.

O   problemă,   poate   de   cea   mai   mare   importanţă   este   cea   privind

diplomaţia   „veche”  şi  diplomaţia   „nouă”.  De   când   putem   vorbi   de
practică diplomatică, până când există o diplomaţie „veche”, când începe
cea nouă? Astfel, pentru a delimita cele două epoci se poate opta pentru
mai multe momente istorice:  Pacea din Westfalia (1648), Conferinţa de

17
pace   de   la   Paris   (1919­1920),   Conferinţa   de   pace   de   la   Paris   (1946),
crearea O.N.U., căderea regimurilor comuniste din Europa ş.a.
În   legătură   cu   începuturile   diplomaţiei,   W.   Watson51  le   fixează   în
Epoca   de   piatră.   Oferă   exemplul   Australiei,   în   care   şefii,   cu
consimţământul   tribului,   încheie   alianţe,   hotărăsc   asupra   războiului,
păcii şi prieteniei şi trimit soli – la ocaziile foarte importante, ambasadori
– care să trateze cu triburile din vecinătate. Astfel de soli sunt trataţi cu
deplina   politeţe   şi  nu   sunt  niciodată  molestaţi   în   nici   un  fel   în   timpul
misiunilor lor.
În alte grupuri de triburi primitive, ca şi în civilizaţii mai avansate,
crainicilor   şi   trimişilor   le­a   fost   în   mod   virtual   întotdeauna   garantată
imunitatea. Nu este nici o îndoială că aceasta a fost din cauza unui tabu
religios, care oprea oamenii de a atinge sau molesta un trimis care venea
cu   un   steag   de   armistiţiu;   de   asemenea,   pentru   faptul   că   legiuitorii,
comandanţii şi guvernele au dorit să trimită mesaje şi să cunoască ce are
de spus cealaltă parte, chiar dacă nu credeau întotdeauna acest lucru.
Aspecte   ale   diplomaţiei   sunt   clar   ilustrate   într­o   foarte   veche
corespondenţă dintre Faraon şi marele rege al hitiţilor în secolul 14 d.H..
Textele de la Tell el Amarna sunt scrise în cuneiforma aramaică, care nu
a   fost   nici   limba   egiptenilor   nici   a   hitiţilor,   ci   limba   internaţională   a
timpului.   Cei   doi   conducători   par   să   fi   convenit   că   este   în   interesul
ambilor să păstreze relaţia dintre ei şi să nu permită ca iritarea la unele
manevre sau întârzieri ale celeilalte părţi să afecteze relaţia diplomatică
în   sine.   Astfel,   când   regele   hitiţilor   a   primit   de   la   faraon   o   plată   în
lingouri de aur, care s­au dovedit a conţine înăuntru alt material, el i­a
scris,   avertizându­l   cu   foarte   mult   tact,   că   există   un   administrator
necinstit   în   casa   faraonului,   care   a   înlocuit   lingourile,   sugerând   că
administratorul necinstit i­a înşelat pe amândoi. 
Atât de mult din diplomaţia modernă poate fi găsit în textelele de la
Tell el Amarna, încât unii autori au sugerat chiar, că nu există nici o idee
nouă în practica diplomatică până la fundarea Ligii Naţiunilor.
Destul de mult timp, raporturile între grupurile tribale, apoi feudale,
au   fost   doar   episodice.   Veneau   misiuni   pentru     a   stabili   o   alianţă,   o
căsătorie, un tratat comercial, apoi se întorceau fără a lăsa în urma lor un
element permanent.
O   revoluţie52  în   cadrul   metodelor   relaţiilor   dintre   state   s­a   produs
atunci când s­a dobândit obişnuinţa de a menţine misiuni permanente în
capitalele   străine.   Această   practică,   inaugurată   în   sec.   al   XVI­lea,   s­a
impus   pe   măsură   ce   state   naţionale   puternice   şi   unificate   au   înlocuit

18
suveranităţile feudale. Ea s­a generalizat în Europa în cursul secolului al
XVII­lea, atunci cănd, după tratatele din Westfalia, dezvoltarea relaţiilor
a multiplicat problemele ce trebuiau rezolvate. Cardinalul Richelieu a fost
marele teoretician al „negocierii permanente”. 
Lumea,   desigur,   a   evoluat   după  această   epocă,   îndeosebi   în   cursul
secolului  al  XIX­lea.  Se  ştie  că  până   în  1914 Europa a condus singură
jocul politicii internaţionale. A fost în fapt, o politică a Curţilor. Amintim
că în anul 1900 nu existau decât trei republici în Europa: Franţa, Elveţia
şi San­Marino. 
Negocierile   erau   duse   prin   intermediul   misiunilor   diplomatice.
Ambasadorii primeau instrucţiuni generale, lăsându­se la latitudinea lor
de   a   manevra   mai   bine   după   circumstanţe;   guvernanţii   primeau
informaţii   necesare   pentru   a   judeca   evenimentele.   Foarte   rar   ca   un
prim­ministru   sau   un   ministru   al   afacerilor   externe   să   se   deplaseze
pentru   a   negocia.   Asemenea   călătorii,   care   urmăreau   totdeauna   un
obiectiv   politic   excepţional   erau   pregătite   cu   mult   timp   înainte   şi
rezultatele,   pe   care   întrevederea   trebuia   sa   le   consacre   şi   să   le   facă
publice, erau, în general, cunoscute dinainte. 
Primul război mondial a bulversat echilibrul stabilit.
Şi Harold Nicolson consideră că demarcaţia dintre diplomaţia „veche”
şi cea „nouă” o face Conferinţa de Pace de la Paris (1919)53:

„Nu,   nu   telefonul   a   fost   pricina   trecerii   de   la   vechea   la   noua

diplomaţie după anul 1919, ci convingerea că în afacerile externe sunt
aplicabile aceleaşi idei şi practici care în afacerile interne au fost timp
de multe generaţii considerate esenţiale pentru democraţia liberală”.

În viziunea sa trăsăturile „vechii diplomaţii” erau:
 concepţia   care   socotea   Europa   centrul   de   greutate
internaţional;
 ideea că marile puteri angrenate în concertul Europei erau mai
importante şi cumulau mai multe răspunderi decât micile puteri;
 existenţa   în   fiecare   ţară   a   unui   serviciu   diplomatic   cu
experienţă, având aceleaşi norme de conduită profesională;
 în sfârşit, convingerea că tratativele trebuie să constituie mai
de grabă un proces decăt un episod şi că fiecare etapă trebuie să
rămână confidenţială.

19
 Oprindu­ne doar la ultima caracteristică a diplomaţiei „vechi” trebuie
subliniat că negocierile, fiind secrete şi nesupuse unor limite temporare,
aveau mai mari  şanse de reuşită. Spre exemplu, tratatul anglo­rus din
1907   a   fost   rezultatul   unor   negocieri   care   au   durat   15   luni.   În   acelaşi
timp,   însă,   o   atmosferă   dominată   de   secret,   punea,   nu   de   puţine   ori,
oameni politici şi diplomaţi în situaţii delicate. Ca rezultat al unor astfel
de   practici,   în   anul   1914   Parlamentul   Franţei   nu   cunoştea   clauzele
secrete ale tratatului franco­rus54.
Şi   în   istoria   României   este   cunoscut   faptul   că   tratatul   cu   Puterile
Centrale   din   anul   1883   era   cunoscut   doar   de   Rege   şi   câţiva   oameni
politici55.
Diplomaţia   capătă   noi  dimensiuni  după   al   II­lea  război   mondial   şi
datorită creşterii numărului de state independente participante la viaţa
internaţională. Dacă în anul 1945 la Conferinţa de la San Francisco au
participat 50 de state, în prezent la ONU numărul acestora a crescut de
peste trei ori.
O   primă   consecinţă   a   fost   creşterea   numărului   de   misiuni
diplomatice, atât a celor permanente cât şi a celor temporare, cu unele
implicaţii   asupra   poziţiei   şi   prestigiului   diplomaţilor   şi   a   misiunilor
diplomatice   în   opinia   publica.   Unii   autori   vorbesc   despre   o
„democratizare” a carierei de diplomat. Noi credem că are loc o anumită
erodare a portretului „clasic” al diplomatului, care are o cultură generală
solidă,   cunoaşte   perfect   scena   relaţiilor   internaţionale,   manifestă
curtoazie   şi   fineţe   în   relaţiile   publice   etc.   Prea   puţini   din   membrii
corpului diplomatic dintr­o ţară oarecare mai corespund acestor cerinţe.
Mai   ales,   că   lărgirea   spectaculoasă   a   sferei   relaţiilor   internaţionale   a
însemnat   şi   o   creştere   proporţională   a   diversităţii   mediilor   culturale,
politice, economice etc. De aceea se poate întâmpla „fie ca diplomatul să
nu  se  comporte   aşa   cum  statul acreditar  se aşteaptă,  fie ca acesta din
urmă să nu acorde toate garanţiile sau tratamentul prevăzut prin lege”56.
În   lucrarea   sa   „Diplomaţia   contemporană”57.   Robert   J.   Pranger
consideră   că   trecerea   de   la   „vechea”   la   „noua”   diplomaţie   se   datorează
creşterii   complexităţii   şi   sofisticării   comunităţii   mondiale,   a
interdependenţelor, mai ales de natură economică, a naţiunilor. El susţine
că „noua” diplomaţie priveşte mijloacele diplomatice noi, care să răspundă
noilor necesităţi ale relaţiilor internaţionale. În cadrul acestui proces un
rol tot mai important trebuie să revină diplomaţilor înşişi, care trebuie sa
se implice tot mai mult în viaţa publică.

20
 Creşterea   numărului   de   state   determină   sporirea   importanţei
diplomaţiei  multilaterale.  Acest tip de activitate  necesită  noi genuri de
misiuni:   misiuni   permanente   acreditate   pe   lânga   organizaţiile
internaţionale;   misiuni   ad­hoc   având   sarcini   impuse   de   evenimente
speciale; delegaţii la organisme şi conferinţe internaţionale.
Şi D. Hammarskjöld, în lucrarea „Tehnici diplomatice noi într­o lume
nouă”58,   susţine   diplomaţia   multilaterală   ca   principala   cale   de   a
corespunde interdependenţelor mondiale. Ca urmare, un diplomat trebuie
să reprezinte pe lângă interesele statului său şi pe cele ale comunităţii
internaţionale. De aceea este mai eficientă diplomaţia deschisă decât cea
secretă specifică „vechii” diplomaţii.
Noile   tipuri   de   misiuni   externe   ale   statelor   diferă   de   misiunile
diplomatice tradiţionale prin   statutul şi forma de organizare şi, adesea,
prin  activităţile  lor  – mai  ales  în cazul misiunilor speciale. Cooperarea
internaţională   s­a   extins   în   zilele  noastre  la  o multitudine  de  domenii.
Multe dintre ele vizează tehnica de vârf şi nu au foarte multe elemente în
comun   cu   diplomaţia   tradiţională.   Acest   lucru   este   valabil   în   cazul
sistemului Naţiunilor Unite şi al altor organizaţii internaţionale „active”.
În cadrul unor astfel de misiuni şi delegaţii participă mai mult tehnicieni
decât   diplomaţi,   iar   competenţele   aparţin   mai   degrabă   de   ministerele
aferente   decât   de   cel   al   afacerilor   exterme.   Evident,   ele   acţionează   ca
reprezentanţi ai statului lor  în relaţie cu alte ţări, indiferent de cât de
„tehnice” sunt problemele pe care le dezbat. De aceea, din punct de vedere
legal, aceste misiuni sunt considerate misiuni diplomatice.
Cu alte cuvinte, participarea experţilor la activitatea diplomatică se
poate   realiza   ca   membri   ai   corpului   diplomatic   sau   ca   principali
negociatori   în   cadrul   unor   acţiuni   organizate   de   ambasade.   În   prima
calitate ei sunt consilieri sau conduc birouri specializate ale ambasadelor.
În al doilea caz ei pot conduce efectiv negocierile asupra unor probleme de
strictă specialitate.
Extinderea   competenţelor   relaţiilor   diplomatice   are   implicaţii   şi
asupra interdependenţelor dintre posturile consulare şi cele ale misiunilor
diplomatice.  Aceste   două   tipuri   de   misiuni   externe   ale   statelor   s­au
dezvoltat,   încă   de   la   început,   independent   unul   de   altul.   Diplomaţii
reprezentau suveranitatea, pe când consulii – ale căror titluri oficiale au
diferit în timp şi de la ţară la ţară – reprezentau interesele cetăţenilor şi
ale statului acreditant. Distincţia s­a păstrat mult dimp, atât în teorie, cât
şi în practică.

21
 Practica ne arată, însă, că diferenţele mai sus menţionate au devenit
de prisos. În primul rând, ţările direct angajate în comerţul internaţional
încredinţează   competenţele   directe   misiunilor   diplomatice   sau
reprezentanţelor   economice   mai   degrabă   decât   consulilor.  Ca   urmare,
posturile   consulare   în   capitale   sau   în   alte   oraşe   importante   devin
redundante atâta vreme cât nu fac parte din ambasade.
Pe   de   altă   parte,   funcţiile   consulilor   privind   cetăţenii   statului
acreditant s­au extins considerabil, mai ales ca urmare a călătoriilor şi
migraţiei   internaţionale.   În   consecinţă,   din   ce   în   ce   mai   multe   state
încredinţează   funcţiile   consulare   misiunilor   lor   diplomatice,   în   virtutea
convenţiilor de la Viena din 1961 şi 1963.
În   sfârşit,   există   astăzi   un   numar   considerabil   de   misiuni   ale
organizaţiilor internaţionale în multe state sau acreditate pe lângă alte
organizaţii. Până acum, nu au fost privite în legătură directă cu misiunile
statelor. Deşi funcţiile lor diferă oarecum de cele ale misiunilor statului,
sunt totuşi subiecte de drept internaţional şi se bucură – în grade diferite
– de imunităţi şi privilegii diplomatice.
O   deosebită   importanţă   prezintă   diferenţele   social­economice   şi
politice   dintre   state.   Un   diplomat   dintr­o   ţară   în   curs   de   dezvoltare
acreditat într­una industrializată sau invers se va preocupa mai mult de
problemele economice decât de cele politice.
Nu pot fi ignorate – ca elemente de noutate în activitatea diplomatică
– actele de terorism îndreptate impotriva diplomaţilor, fapt care face ca
această   profesie   să   fie   astăzi   uneori   mai   periculoasă   decât   în   timp   de
război.
Dupa cum concluziona L. Dembinski, „toate aceste tendinţe dovedesc
că   limitele   înguste   impuse   conceptului   de   diplomaţie   prin   tradiţie   şi
doctrină sunt astăzi depăşite de impactul noilor cerinţe ale comunităţii
internaţionale”59.
Şi   Eric   Clark60  evidenţiază   asemănările,   dar   mai   ales   deosebirile,
dintre ceea ce putem numi diplomaţia „veche” şi diplomaţia „nouă”. Dato­
rită perfecţionării mijloacelor de comunicare, dar şi a creşterii complexită­
ţii problematicii aflate în faţa diplomaţiei, limita dintre diplomaţia „ve­
che” şi cea „nouă” evoluează în timp, apropiindu­se, de perioada actuală.
În secolul trecut rolul unui şef de misiune – aflat la mare distanţa de
capitala sa – poate fi hotărâtor. Este citat exemplul ambasadorului Marii
Britanii la Constantinopol, Sir Stratford  Canning, căruia i s­a cerut sa
promită că ţara sa va ajuta Turcia în cazul în care va fi atacată de către
Rusia   şi   Austria.   Deoarece   consultarea   cabinetului   de   la   Londra   ar   fi

22
durat aproape două luni, el şi­a asumat acest angajament. Pe când astăzi,
„oriunde ar fi diplomatul,  este un mesager la capătul celălalt al telefo­
nului”61.
În   perioada   diplomaţiei   „clasice”   şefii   de   stat,   primii   miniştri   sau
miniştrii de externe se deplasau foarte rar. În ultimele decenii a devenit o
practică obişnuită. Spre exemplu, în primele 21 de luni ale administraţiei
Kennedy,   S.U.A   au   fost   vizitate   de   peste   50   de   şefi   de   state   sau   de
guverne.
De   asemenea,   numărul   persoanelor   implicate   în   activitatea
diplomatică a crescut continuu. Primul secretar de stat american, Thomas
Jefferson avea 5 funcţionari, 2 mesageri şi un translator cu jumătate de
normă. În 1936 întregul personal al Departamentului de stat putea face o
fotografie   împreună.   În   anul   1968   acelaşi   departament   avea   11.000   de
angajaţi, dintre care 7000 peste hotare62.
O situaţie asemanătoare găsim în Marea Britanie. În anul 1914 – în
plină   glorie   a   Imperiului   Britanic   –   lucrau   în   diplomaţie   –   inclusiv
personal auxiliar – 176 persoane la Londra şi 450 în diferite ţări. În anul
1969 existau 6400 diplomaţi, 240 ataşaţi speciali şi 7000 angajaţi locali63.
O   notă   specială   pentru   „noua”   diplomaţie   o   reprezintă   creşterea
numărului   de   vizite   ale   personalităţilor   politice,   ca   şi   a   numărului   de
tratate, convenţii, acorduri semnate. Spre exemplu, în anul 1981 SUA au
condus 88 de negocieri legate de relaţiile Nord­Sud. Iar între anii 1980­
1985 S.U.A au încheiat peste 100 de tratate şi aproape 2000 de acorduri
internaţionale64. 
Implicarea   personalităţilor   politice   de   prim   rang   în   activitatea
diplomatică   a   fost   caracterizată   ca   „diplomaţia   personală”,   fiind
considerată  una dintre principalele trăsături ale diplomaţiei „noi”. Încă
din anii '50 mass­media folosea termenul de „diplomaţie de vârf”, iar mai
apoi de „diplomaţie la cel mai înalt nivel”. După opinia lui E. Plischke,
exercitarea în SUA de către preşedinte a funcţiei de „diplomat principal”
nu   garantează   soluţii   favorabile   în   toate   problemele   de   relaţii
internaţionale, în care sunt implicate S.U.A65.
Între anii 1970­1974, preşedintele R. Nixon a efectuat 12 călătorii în
străinătate, iar preşedintele G. Ford, 7 între anii 1974­1975. H. Kissinger
a   întreprins   23   de   călătorii   în   anii   1975­1976.   Conform   statisticii
Departamentului   de   stat,   între   anii   1970­1977   la   Washington   au   venit
222 delegaţii la nivel înalt66.
Volumul  comunicaţiilor  diplomatice  este  într­o continuă creştere  în
ultimele decenii. Spre exemplu, la Departamentul de Stat al SUA sunt

23
transmise milioane de mesaje anual, dintre care peste 4000 de telegrame
pe   zi.   Dean   Rusk   declara   că   în   cei   8   ani   cât   a   fost   secretar   de   stat   a
semnat   peste   2   milioane   de   telegrame,   fără   a   include   mesajele   unor
instituţii care îi erau, de asemenea, subordonate67.
Extinderea   activităţii   diplomatice   este   reflectată   şi   în   creşterea
documentaţiei68. Din 1970 arhivele Departamentului de Stat au crescut cu
peste   357.000   picioare   cubice.   Din   acestea   167.000   picioare   cubice   au
rămas   la   Departament,   restul   fiind   transferat   la   Arhivele   Naţionale,
urmând a fi puse la dispoziţia cercetătorilor în termenele legale.
De asemenea, dacă în secolul trecut era publicat câte un volum pe an
de documente diplomatice, în ultimele decenii se publică 8­10 volume, de
aprox. 1000 de pagini.
Evoluţii   interesante   şi   complexe   au   avut   şi   au   loc   şi   în   privinţa
caracterului   activităţii   diplomatice,   „secretă”  sau   „deschisă”.   Până   la
primul război mondial rolul diplomaţilor era limitat pe lângă şefii de stat,
de   guvern,   miniştri   afacerilor   străine   şi   elita   politică,   eventual   si   cea
culturală. La sfârşitul secolului al XIX­lea ambasadorul Marii Britanii la
Washington, Lordul Lyons69  nu a rostit cel puţin un discurs în cei 5 ani
petrecuţi în S.U.A.
Pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, diplomaţia americană, în
frunte   cu   preşedintele   Wilson,   a   acreditat   ideea   că   una   dintre   cauzele
războiului a fost diplomaţia secretă. De aceea politica externă a statelor
trebuia adusă sub controlul opiniei publice. Printre primii care s­a dezis
de   acest   principiu   a   fost   chiar   preşedintele   Wilson.   Într­o   scrisoare
adresată secretarului său de stat, Robert Lansing, el explica: „Când m­am
pronunţat pentru o diplomaţie deschisă n­am vrut să spun că nu vor mai
exista   discuţii private  asupra  unor probleme delicate,  ci că  nu vor mai
exista nici un fel de înţelegeri secrete şi că toate tratatele şi înţelegerile
internaţionale   trebuie   făcute   publice”70.   De   altfel,   după   cum   este   bine
cunoscut, tratatele semnate la Paris au fost  în bună măsură rezultatul
tratativelor   secrete   dintre   cei   patru   mari,   Wilson,   Lloyd   George,
Clemenceau,   Orlando71.   Este   la   fel   de   adevărat   că   s­a   introdus
obligativitatea înregistrării la Liga Naţiunilor a tratatelor încheiate între
state.
Totodată, diplomaţia se caracterizează printr­o gamă nouă de metode
şi mijloace de acţiune. Dacă, în trecut, „tot ceea ce trebuia să faci era să te
plimbi cu regii”, acum „trebuie să fii pe placul şefului ţării, importatorilor
locali, telespectatorilor, sindicatelor comerciale etc.”.

24
 Un   ambasador   englez   dintr­o   ţară   mică   crede   că   cea   mai   bună
imagine pentru  ţara sa a fost rezultatul impactului pe care l­a avut la
televiziune printr­o declaraţie scurtă, repetată cu atenţie, într­un dialect
local. Unul dintre angajaţii săi i­a declarat: „Aproape am plâns când v­am
văzut.   Acest   interviu   a   făcut   ţării   tale   foarte   mult   bine.   Accentul   era
perfect, mai ales că nu este o limbă uşoară”72.
Seria   exemplelor   este   variată.   Ambasadorul   britanic   la   Varşovia   a
invitat   grupul   pop   „Marmelade”   la   o   masă   de   „steack   and   chips”   la
ambasadă, dupa ce cu o seară înainte participase împreună cu membri ai
ambasadei la spectacol. Colegul său de la Haga a inaugurat o cârciumă
englezească acolo, „Rose and range”, deschizând prima sticlă cu bere73.
Surprinzând   această   nouă   orientare   în   activitatea   diplomatică,   un
raport   al   Seminarului   de   diplomaţie   al   ţărilor   din   Commonwealth
susţinea   că   „Datorită   mass­mediei,   ambasadorii   vorbesc   mai   des   cu
ziariştii,   fermierii,   studenţii,   muncitorii   decât   cu   monarhii   sau   şefii
statelor”74.
Nu în puţine cazuri raportul politică/diplomaţie este văzut diferit
de către politicieni şi diplomaţi.
Pierre Trudeau, în calitate de prim ministru al Canadei consideră că
„întregul   concept   al   diplomaţiei   de   astăzi   este   puţin   demodat.   Cred   că
mare   parte   din   acest   concept   ne   duce   cu   gândul   la   primii   ani   ai
telegrafului, când aveai nevoie de o telegramă ca să ştii ce se întâmplă în
ţara A, în timp ce astăzi poţi foarte bine să citeşti un ziar bun”75.
Richard   Nixon   reproşa   ambasadorului   S.U.A   la   Tokyo   că   nu   a
desfăşurat   o   activitate   mai   eficientă   pentru   a   impune   interesele
economice americane76.
Pentru   diplomaţi,   misiunea   lor   nu   este   de   a   face   politică,   ci   de   a
executa.   O   astfel   de   abordare   permite   două   alternative   pozitive:   dacă
misiunea dă greş, de vină a fost politica; dacă misiunea reuşeşte, politica
a   fost   bună,   dar   realizarea   ei   a   depins   în   bună   măsură   de   acţiunea
diplomatului.   Un   diplomat   canadian   sintetiza   astfel   aceste
raporturi:”lucrezi   asupra   unei   probleme   mai   multe   luni,   liniştit   şi   cu
răbdare. Când totul este gata, ministrul vine şi semnează documentul cu
un stilou de aur. Apoi toţi cei de acasă spun cât de extraordinar este şi
susţin că noi, diplomaţii, nu mai suntem necesari de acum  încolo”. Mai
mult, în alte situaţii noi „trebuie să găsim metoda de a traduce în fapte
ceea ce el a crezut că a realizat deja”77.
În final, apelăm tot la punctul de vedere a lui H. Nicolson78:

25
 „După   părerea   mea,   ar   fi   o   greşeală   să   luăm   drept   exemplu
pentru   metodele   diplomatice   moderne   discuţiile   din   Consiliul   de
Securitate   şi   din   Adunarea   Generală   a   Naţiunilor   Unite.   Putem   fi
indignaţi   de   risipa   de   timp,   energie   şi   bani,   putem   regreta   că   în
extinderea sistemului parlamentar asupra afacerilor externe n­ a fost
ales   drept   model   un   tip   mai   eficient   de   parlament,   putem   să
deplângem faptul că schimbul de invective din aceste foruri sporeşte
tensiunea   şi   dezorientarea   în   lume.   Dar   dacă   la   New   York   se   duc
tratative, în nici un caz ele nu se desfăşoară între zidurile înaltului
edificiu de pe East River. Ele au loc altundeva, potrivit principiilor
curtoaziei,   încrederii   şi   discreţiei,   care   vor   rămâne   întotdeauna
singurele   principii   capabile   să   ducă   la   reglementarea   paşnică   a
litigiilor ...
Astăzi  (anii '60 – n.ns. – Gh.I.)  când vechea putere papală sau
imperială,   vechile   instituţii   ale   concertului   european   şi   ale
echilibrului de forţe aparţin trecutului, este regretabil că autoritatea
exercitată de Statele Unite nu are mai multă consistenţă, mai multă
putere de convingere şi mai multă fermitate. Nu sunt însă  pesimist cu
privire   la   evoluţia   metodelor   diplomatice   americane.   Ştiu   că
americanii au mai multe resurse decât a posedat vreodată oricare altă
mare putere. Ştiu că, deşi arborează dispreţul pentru învăţămintele
istoriei, sunt uimitor de prompţi în asimilarea experienţei altora. Şi
cred că principiile diplomaţiei serioase, imuabile prin natura lor, vor
triumfa în cele din urmă şi vor introduce calmul in haosul şi confuzia
provocate de trecerea de la vechea la noua diplomaţie”.

Să sperăm că generaţia secolului XXI va împlini aceste obiective.

O problemă aflată în strânsă legătură atât cu diplomaţia „veche” cât
şi cu cea „nouă” este cea a raportului dintre diplomaţie şi spionaj”.
Într­o interesantă analiză, E. Clark concluziona: 

„Adevărul este că toate ţările spionează în funcţie de mijloacele de
care dispun utilizând cele mai convenabile metode: folosirea ambasa­
delor ca baze de spionaj este o cale bună din mai multe motive”79.

26
 Procesele spionilor, atât din vest cât şi din est, arată cât de mult se
întrepătrunde   lumea   ambasadelor   cu   cea   a   spionilor.   Opt   diplomaţi
englezi şi cinci americani la Moscova, spre exemplu, erau în legătură cu
Oleg  Penkorosky,   un  ofiţer   de  informaţii  sovietic  care  dădea  informaţii
vestului. Într­o ocazie, Penkorosky a transmis un film prin intermediul
unei cutii de bomboane, pe care i­a dat­o unui copil pentru mama lui –
soţia unui ataşat britanic la ambasadă80.
Spionajul  nu  este  nou:  chinezii  îl practicau   înainte de naşterea lui
Iisus Hristos şi practic metodele de înşelare şi tipurile de agenţi nu s­au
schimbat   mult   de­a   lungul   secolelor.   Omul   care   îl   spiona   pe   Benjamin
Franklin pentru englezi, în timp ce acesta conducea o misiune pentru a
asigura asistenţa Franţei pentru cauza colonială, şi­a transmis mesajele
punându­le   într­o   sticlă   în   trunchiul   găunos   al   unui   copac.  Problema
fundamentală – obţinerea de secrete pe care cealaltă parte doreşte să le
păstreze – este de asemenea de când lumea. Dar aici priorităţile în tipul
de material căutat pot diferi. Americanii sunt cel mai mult interesaţi în
echipament militar, capacităţile şi politicile ţărilor comuniste. În privinţa
aspectului politic,  se acordă o mare atenţie în strângerea de informaţii
care  vor  ajuta  politicienii  să  judece în mod corect ce vor face ruşii sau
chinezii   „dacă”.   Cu   toate   că   în   mod   normal   era   interesat   de   partea
militară,   spionajul   sovietic   era   direcţionat   şi   spre   obţinerea   de   secrete
ştiintifice şi tehnologice. A fost semnificativ când, în 1971, Marea Britanie
a trimis acasă 80 de oficiali ruşi si a interzis altor 15 să se mai întoarcă;
s­a descoperit că majoritatea activităţilor clandestine s­au desfăşurat în
domeniul industrial, ştiinţific şi în tehnologia militară81.
Un   om   de   ştiinţă   şi   om   de   afaceri   pe   care   ruşii   au   crezut   că   l­au
recrutat în SUA (el de fapt a informat FBI despre contact şi a lucrat sub
instrucţiunile lui) a descris mai târziu informaţiile pe care îi interesau pe
sovietici:   „În   mod   clar   ei   doreau   rapoarte   inginereşti   şi   ştiinţifice.   Ei
credeau, aşa am dedus eu, că tehnologia loc nu era atât de avansată ca a
noastră şi cred că de fapt asta doreau. Ei nu avea, nevoie de informaţii
despre mişcări de trupe şi alte asemenea lucruri pe care le făceau spionii
din   timpul   celui   de­al   doilea   război   mondial.   Ei   vroiau   tehnologie,   noi
arme82, avioane mai rapide, rachete, chestii de genul ăsta”.
Cea mai „ocupată de spioni” capitală din lume era probabil Viena 83 –
cel   puţin   după   spusele   Ministrului   de   Interne   Austriac   în   1970.  El   a
estimat   că,   cu   cei   peste   50.000   de   agenţi   secreţi   (jumatate   din   Vest   şi
jumatate   din   blocul   ţărilor   sovietice)   oraşul   reprezenta   capitala
spionajului din toată lumea. Viena este în mod sigur folosită ca o casă de

27
clearing şi ca un punct de schimb pentru materiale – câteodată de la o
ţara la alta duşmană – prin intermediul unei a treia părţi.
Este   arhicunoscut   că   ţările   îşi  spionează   mai  ales  inamicii  săi.  Cu
toate că o mare agenţie de informaţii îşi va direcţiona cea mai mare parte
a   muncii   sale   spre   inamicul   ei   natural,   ea   va   căuta   de   asemenea
informaţii   secrete   despre   planurile   şi   intenţiile   chiar   ale   celor   mai
apropiaţi   aliaţi.   S.U.A,   de  pildă,  a  ştiut   înainte  de  invazia  Suezului  în
1956 ce vor face Israelul, Marea Britanie şi Franţa. Serviciul american a
spionat toate cele 3 ţări, probabil interceptând mesajele radio.
Reţelele   informaţionale   pot   de   asemenea   fi   „admise”   neoficial   să
opereze   într­un  mod  clandestin  într­o  ţară  străină, atâta timp  cât  ţara
respectivă simte că ţinta lor nu o reprezintă proprii cetăţeni. Un exemplu
clasic  al unei  asemenea  operaţiuni este cea a serviciului sud­african la
Londra   dirijat   de   ambasadă,   care   s­a   concentrat   asupra   propriilor
„dizidenţi” naţionali şi asupra organizaţiilor anti­aparheid. I­a fost permis
să funcţioneze pentru o lungă perioadă şi chiar i s­a oferit cooperare. În
schimb, serviciul britanic a cerut informaţii. 
Ofiţerul poate fi ceea ce sovieticii numesc „legal” sau poate fi „ilegal”.
Cei legitimi sunt ofiţerii care lucrează pentru ambasade; nelegitimi sunt
cei care se infliltrează într­o ţară, trăind acolo ca cetăţeni cu naţionalitate,
probabil lucrând sub acoperirea unei afaceri. 
„Legalii” şi „ilegalii” au propriile lor sisteme de comunicaţii separate.
„Ilegalul”   este   deseori   dotat   cu   un   radio.   „Ilegalii”   au   o   problemă   de
comunicare prin care semnalele ilicite radio pot fi înregistrate de serviciile
de urmărire ale ţării în care operează. Cu toate acestea, mesajele pot fi
iniţial   înregistrate   şi   apoi   transmise   cu   o   viteză   mai   mare   astfel   încât
aparatul să nu stea niciodată prea mult în emisie pentru a fi localizat.
Un spion israelian, Eliahu Shaul Cohen, care s­a infiltrat cu succes în
Siria dându­se drept un libanez cu descendenţă siriană, a lucrat atât de
bine   încât   era   pe   punctul   de   a   deveni   reprezentantul   ministerului
apărării.   El   a   trimis   rapoarte   cu   date   aproape   în   fiecare   zi   timp   de
aproape 2 ani până când a fost arestat în 1965. Şi­a ales ca punct pentru
transmisiile sale clandestine un loc în cartierul diplomatic din Damasc. În
acest fel, semnalele sale codate erau unele dintre multe altele care erau
monitorizate de serviciile siriene. Schema sa a mers până în ziua în care
sirienii   s­au   decis   să   verifice   un   nou   echipament   rusesc   şi   au   ordonat
tuturor misiunlor să înceteze transmisiile. Numai semnalul lui Cohen a
rămas şi a fost localizat; a fost judecat şi spănzurat85.

28
 În   comparaţie   cu   colegii   lor   din   ilegalitate,   diplomaţii   spioni   de   la
misiuni   au   un   mare   dezavantaj.   Ei   se   află   sub   supraveghere   şi   sunt
deseori urmăriţi. Ataşatul de presă sovietic la Ottawa la mijlocul anilor
'60 se plângea: „Sunt urmărit tot timpul, zi şi noapte. Sunt urmărit când
mă duc la pescuit şi cănd îmi iau soţia şi copilul de trei ani la o îngheţată.
Câteodată   mă   urmăreşte   o   maşină   de   poliţie,   câteodată   trei.   Când   se
întămplă   să   mă   rătăcesc   îi   întreb   pe   ei   drumul” 86.   Numărul   celor   care
trebuie urmăriţi în unele ţări poate fi uriaş (acesta este o explicaţie de ce
englezii au expulzat 105 sovietici, deoarece urmărirea devenea imposibilă
cu atât de mulţi ruşi la Londra; „cea mai mare parte din timp nu ştiam,
pentru   cea   mai   mare   parte   din   ei,   unde   se   află”,   spunea   un   ofiţer).
Experţii   spun   că   este   nevoie   de   8   oameni   pentru   a   supraveghea   zi   şi
noapte unul singur87.
În   serviciile   din   vest,   cel   puţin,   omul   de   la   informaţii   este   sub
controlul   ambasadorului.   Documentul   preşedintelui   Kennedy   din   1961,
prin care creşte autoritatea ambasadorilor asupra staffului misiunii a fost
rezultatul, în parte, al activităţilor CIA din cadrul ambasadelor, care au
scăpat   de   sub   control.   În   mod   normal,   astăzi,   angajatul   CIA   spune
ambasadorului ce activitate desfăşoară şi îşi arată rapoartele sale. Dar nu
va   explica   cum   plănuieşte   să­şi   îndeplinească   sarcinile,   nici   să   divulge
sursa informaţiilor conţinute în rapoarte88.
Din   cauză   că   protecţia   codurilor  este  atât  de  importantă,  camerele
pentru mesajele cifrate sunt păzite în mod special în toate misiunile89. La
misiunea americană de la ONU camera de cod are o uşă din oţel groasa de
3     inci   şi   un   sfert   şi   gărzi   la   intrare.   Dezertorii   în   vest   au   relevat
precauţiunile   luate   de   sovietici   la   ambasadele   lor.   În   Ottawa   cheile
cryptografice   erau   ţinute   într­o   valiză   sigilată   care   era   pusă   în   fiecare
noapte într­un seif de oţel care se află intr­o suită de camere închise cu
uşi din oţel. În Australia, cheia de la seiful unde se aflau documentele
cifrate era depozitată  într­un plic sigilat cu ceară şi încuiat într­un alt
seif.   În   1960   la   ambasada   sovietică   din   Washington   existau   substanţe
chimice care puteau distruge un strat de documente  în câteva secunde.
Probabil   cel   mai   dramatic   exemplu   pentru   a   ilustra   cât   de   bine   îşi
păstrează ţările codurile, este acela din 1956 la Ottawa, când a luat foc
ambasada sovietică. Ruşii au lăsat să ardă toată clădirea decât să permită
pătrunderea de străini.
În mod sigur un diplomat aflat într­o ţară „duşmană” ia drept normal
faptul că telefonul  său este ascultat. La fel şi în cazul diplomaţilor care se
află   într­o   serie   de   ţări   care   au   o   astfel   de   reputaţie.   Un   ambasador

29
britanic   spune:   „Eu   adopt   sistemul   fie   nespunând   nimic   important,   fie
spunând în mod deliberat lucruri în timpul conversaţiei pe care eu vreau
ca ei să le ştie”90.
Ambasadele   ţărilor   comuniste   la   Oslo   (la   mijlocul   anilor   '60)   au
încercat   să   afle  dacă   telefoanele lor sunt  urmărite.  Astfel, la telefon  ei
schimbau   mesaje   despre   o   presupusă   demonstraţie   la   ambasada
americană. Demonstraţia era o ficţiune. Dar pentru momentul în care ei
au spus că va avea loc, ei puteau observa dacă exista o grupare a poliţiei
în zona ambasadei americane91. 
În   1964 Departamentul de Stat a anunţat că experţii au descoperit
40 de microfoane care au fost fixate  în pereţii ambasadei americane la
Moscova cu 11 ani mai devreme. După acelaşi Departament, între 1949 si
1964 peste 130 de aparate de ascultat de diferite feluri au fost găsite în
misiunile americane din ţările comuniste. Probabil cel mai faimos caz a
fost acela al microfonului plasat în replica din lemn a Marelui Sigiliu al
SUA care a fost prezentat la ambasada americană la Moscova în 1945. A
fost descoperit în 1952 şi a fost prezentat de SUA în timpul dezbaterilor
Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din 1960.
Biroul   de   Securitate   al   Departamentului   de   Stat   a   întâlnit   un   caz
într­o ţară comunistă unde un microfon a fost descoperit numai datorită
urletului unui câine92. Câinele a început că scheune în timp ce un expert
verifica casa unui ataşat militar. Animalul părea că suferă şi că se află
într­o luptă încinsă cu un duşman invizibil într­un colţ al camerei.
Fiind   contrariat,   inginerul   a   oprit   munca   pentru   a   cerceta.   După
câteva   minute   de   studiu,   el   a   observat   că   pachetul   unde   luptătorul
invizibil se lupta cu câinele arăta semne că s­a umblat recent – ceea ce i­a
crescut curiozitatea. Ridicând mai multe plăci de parchet, el a descoperit
un aparat F.M. care transmitea către un ascultător aflat la distanţă toate
conversaţiile ce se ţineau în acea cameră.
Experţii   de  la   informaţii  spun   că  echipele   de   tehnicieni,   indiferent
dacă au sau nu succes în căutările lor, au un efect determinant asupra
serviciilor secrete străine:” Printr­o continuă verificare îi descurajezi să
facă lucruri pe care le­ar face excesiv dacă ar fi altfel” spune un ofiţer de
informaţii american. „Este la fel ca verificarea oamenilor. Poţi să găseşti
numai 2% dintre ei care prezintă un risc potenţial – dar nu trebuie să
uităm pe toţi aceia căror le este frică să mai facă ceva din cauză că i­au
investigat”93.
După cum s­a observat, exemplele citate de E. Clark sunt din anii
războiului   rece.   Este   de   presupus   că   în   ultimul   deceniu   orientarea

30
spionajului  cunoaşte   noi  coordonate   şi mai  ales noi mijloace,   în  pas cu
tehnica   anului   2000.   Credem,   însă,   ca   nu   s­a   renunţat   cu   totul   la
„mijloacele clasice” pentru a obţine informaţii.
Am insistat asupra acestei probleme şi am ales un număr mai mare
de exemple pentru a oferi motive de reflecţie acelor politicieni care vorbesc
cu prea multă uşurinţă despre „cinste” în diplomaţie.

O   problemă,   „veche”   şi   „noua”   în   acelaşi   timp,   se   referă   la

„codificarea” relaţiilor diplomatice.
În   mod   firesc,   şeful   unei   misiuni   diplomatice   trebuie   să   aibă
posibilitatea de a reprezenta interesele statului acreditant. Prin tradiţie,
el   s­a   bucurat   de   o   serie   de   privilegii   şi   imunităţi.   Oricât   ar   părea   de
curios, abia în anul 1961, prin Convenţia de la Viena, s­a asigurat cadrul
juridic pentru relaţiile diplomatice dintre state94.
Imunităţile acordate membrilor misiunilor diplomatice  urmăresc ca
aceştia   să­şi   poată   îndeplini   misiunea   lor.   În   acelaşi   timp,   însă   ,   au
obligaţii precise faţa de statul acreditar.
Dintre   imunităţi   –   prezentate   în   capitolul  următor   –  o menţionăm
doar pe cea din art. 29 al Convenţiei95:
„Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus
nici unei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditat îl tratează cu
respectul  care i se cuvine  şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a
împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale”.
Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele96:

 libertatea de comunicare;
 libertatea de mişcare;
 facilităţi vamale;
 facilităţi fiscale;
 dreptul de a aborda drapelul naţional pe clădirea misiunii, a
locuinţei şefului misiunii şi pe automobilul acestuia;
 facilităţi privind acordarea vizei;
 scutiri de prestaţii personale;
 dreptul de capelă (dreptul de a organiza slujbe în ritul statului
acreditant la sediul ambasadei);
 şi   altele,   dintre   care   unele   pot   fi   stabilite   în   regim   de
reciprocitate între doua state.

31
 *

O   ultimă   problemă   la   care   ne   referim   priveşte  protocolul  şi

precăderea.

„Ceremonialul   diplomatic   poate   fi   definit   ca   un   ansamblu   al

formelor   de   curtoazie   folosite   în   raporturile   dintre   state.   Protocolul
reprezintă totalitatea regulilor după care se conduce ceremonialul. 
În   doctrina   diplomatică   se   constată   două   tendinţe   în   ceea   ce
priveşte importanţa ceremonialului  şi protocolului; pe de o parte se
recunoaşte necesitatea respectării curtoaziei si normelor protocolare,
pe   de   altă   parte   se   consideră   că   ele   generează   un   formalism   care
împovărează activitatea diplomatică. Permanenta lor actualitate este,
însă, demonstrată de faptul ca ele sunt în continuare respectate, deşi
în unele privinţe au fost simplificate. Unul din cele mai importante
argumente este că ceremonialul şi protocolul contribuie la înfăptuirea
egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor”97.

Unul   dintre   obiectivele   Protocolului   este   de   a   determina   ordinea

ierarhică   după   care   trebuie   dispuse   autorităţile   unui   stat,   ale   unui
organism sau ale oricărui corp organizat sau grup social.
Respectul prezentărilor şi a formelor este esenţial în recepţiile oficiale
şi   private.   Orice   greşeală   protocolară   tulbură   armonia   unei   reuniuni.
Regulile   curtoaziei   intervin   mai   ales   în   denumirile   şi   titlurile   date
invitaţilor şi în plasarea notabilităţilor printre personajele oficiale98.
Istoria   diplomaţiei   înregistrează   zeci,   poate   sute   de   exemple,   care
confirmă aceste aprecieri generale. Am selectat doar câteva.
În   1661,   ambasadele   franceze   şi   spaniole   din   Londra   au   trimis
delegaţii,   după   obiceiul   timpului,   pentru   a   întâmpina   un   ambasador
suedez tocmai sosit pe cheiurile Londrei. În timp ce escorta noului sosit se
forma pentru călătoria de întoarcere, contingentul francez a încercat să­şi
facă loc în locul de onoare în spatele caleştii suedeze. Delegaţia spaniolă,
care   în   mod   providenţial   adusese   o   escortă   armată   de   aprox.   40   de
oameni, a atacat delegaţia franceză, le­a schilodit caii, au rănit birjarul
provocând un dezastru general. Astfel francezii au fost anihilaţi, spaniolii
ocupând locul de onoare. Când Ludovic al XIV­lea a auzit de incident el a
fost atât de mânios încât a rupt relaţiile diplomatice cu Madridul99.

32
 O soluţie mai fericită a fost găsită cam în aceeaşi perioadă la Haga,
unde   trăsurile   ambasadorilor   francezi   şi   spanioli   s­au   întâlnit   pe   o
stradelă îngustă, fiecare refuzând în mod solemn sa cedeze trecerea. După
o lungă dispută, s­a decis să se demoleze gardul de la marginea drumului,
astfel încât să poată trece fără a­şi acorda prioritate unul altuia100.
Ruşii nu erau mai puţini perseverenţi în apărarea prerogativelor lor.
Un secol după aceste incidente, la un bal la curtea Londrei, ambasadorul
Rusiei,   sosind   mai   devreme,   s­a   aşezat   în   locul     de   onoare   în   dreapta
ambasadorului  austriac  al  Sfântului Imperiu  Roman. Francezul, sosind
câteva minute mai târziu şi găsind ceea ce el considera că fiind locul său
ocupat de catre rus, a sărit peste marginea banchetei pe care şedeau cei
doi, şi a reuşit să­şi facă loc între ei. Cearta care a urmat a dus în cele din
urmă la un duel între francez şi rus, în urma căruia rusul a fost rănit101.
Benjamin   Franklin   şi­a   făcut   apariţia   la   curtea   de   la   Versailles
îmbrăcat într­o haină veche, cu capul chel neacoperit de vreo perucă. A
descoperit   însă   repede   că   pentru   a   putea   să­şi   aducă   contribuţia   la
apărarea Americii republicane, pe atunci fragilă, ar fi făcut mult mai bine
să   se   conformeze   obiceiurilor   locale   decât   sa   adopte   o   tactică   de   atac
asupra obiceiurilor europene. În acest scop a născocit ceea ce el numea o
uniformă   de   curte   modestă   dar   elegantă.  Trimişii   americani   care   i­au
urmat au adoptat exemplul său102.
În   ciuda   eforturilor   lui   Grotius   si   a   altor   autorităţi   de   a   stabili
ordinea   în   acest   haos,   nimic   nu   a   putut     fi   făcut   până   la   războiele
napoleniene, care au răsturnat clasamentele ierahice  încât unele reguli
internaţionale   au   devenit   esenţiale.  La   Congresul   de   la   Viena103  a   fost
încheiată   o   convenţie   specială   care   stabilea   întâietatea   trimişilor
diplomatici. Pentru a înfrânge pretenţiile diferitelor curţi la locul întâi,
convenţia a adoptat principiul „primul sosit, primul servit”.
Astfel, ambasadorul care a servit cel mai mult la post este considerat
decan, şi oricare altul dobândeşte întâietate în funcţie de data la care şi­a
prezentat   scrisorile   de   acreditare.   Miniştrii   se   clasificau   după   acelaşi
principiu.
Existau   desigur   excepţii.   De   exemplu   în   ţările   catolice,   nunţiul,
ambasadorul   Vaticanului,   este   în   mod   automat   decanul   corpului
diplomatic.
După   L.   Dussault104,   dacă   precăderea   înseamnă   a   stabili   în   mod
ordonat   ce   personalitate   va   avea   prioritate   într­un   grup,   cine   trece
înaintea cui, aşezarea se referă la loc, la spaţiul care va fi ocupat. Cuiva i
se atribuie primul loc sau al doilea sau al treilea, în funcţie de rangul pe

33
care i­l atribuie protocolul. A hotărâ, că locul său va fi pe scenă sau în
sală,   mai   în   spate,   în   mijlocul   sau   printre   alte   cinci   personalităţi,   la
dreapta gazdei sau la stânga sa, toate acestea ţin de stabilirea locurilor.
În acest domeniu posibilităţile sunt infinite. Prin conjugarea principiilor
de   ordine   protocolară   şi   a   datelor   referitoare   la   aşezarea   invitaţilor   se
determină locul pe care îl va ocupa o personalitate, fie că este vorba de o
ceremonie, un dineu sau o conferinţă105.
Alegerea   este   greu   de   făcut,   dar   asta   nu   e   de   mirare.   Conform
diplomatului Van Veld Hoven, există 3.268.082 de posibilităţi de a aşeza
zece persoane la o masă! Ceea ce e uşor de înţeles, dacă ţinem seama de
toate variabilele. Este vorba de un dineu unde invitaţii vin în cuplu, sau
nu? Cu oaspeţi din afară? Vor sta la o masă rotundă, dreptunghiulară sau
pătrată sau vor fi aşezaţi la o masă de onoare cu invitaţi plasaţi doar pe o
parte? Gazda şi invitatul său principal sunt aşezaţi alături sau faţă în
faţă?   Elementele   de   care   trebuie   să   ţinem   seama   sunt   adesea   foarte
numeroase.
Deşi precăderea şi stabilirea locurilor se fac simultan, dacă ar trebui
sa stabilim o succesiune a operaţiilor, vom determina mai întâi ordinea
protocolară pe categorii de invitaţi, rezervând fiecăreia dintre ele rangul
celor care o compun, apoi vom stabili locul pe care îl vor ocupa, conform
planului de aşezare stabilit106.
De  o  importanţă   majoră   este  precăderea  oficialităţilor   unui  stat   în
cadrul a diverse ceremonii. De aceea statele cu tradiţie au o adevarată
legislaţie   în   problemă.  În   penultimul   capitol   am   selectat   câteva   din
regulamentele   care   privesc   „Ordinea   protocolară”   în   diferite   ţări.   Cu
regret trebuie să o spunem, că deşi am făcut mari eforturi, nu am găsit
aşa ceva pentru ţara noastră.

N O T E

  1.  H. Nicolson, Diplomacy, Londra, 1950, p.17.
  2.  M. Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970, p.31.
  3.  H. Nicolson, Diplomacy... , p.19.
  4.  E. Satow, A Guide to Diplomatic Practice, 1957, p.3, apud I.M. Anghel, Drep­
tul diplomatic, Bucureşti, 1984, p.8.
  5.  Herman   F.   Eilts,  Diplomacy   –   Contemporary   Practice,   în  Modern   Diplo­
macy. The Art and the artisans, Ed. by Elmer Plischke, Washington, 1979,
p.3­4.
  6.  E. Satow, op.cit., p.1.
  7.  Ibidem.

34
  8.  M. Maliţa, op.cit., p.42.
  9.  E. Satow, op.cit., p.1.
10.  I.M. Anghel, op.cit., p.17.
11.  J. Serres, Le protocol et les usages, Paris, 1961, p.20, apud, M. Maliţa, op.cit.,
p.47.
12.  J.Serres, Manuel practique de protocole, Paris, 1992.
13.  Ibidem, p.16.
14.  E. Plischke, op.cit., p.1.
15.  L. Dembinski,  The modern law of diplomacy. External  missions of state
and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster, 1988.
16.  Ibidem, p.4.
17.  W. Watson, Diplomacy. The Dialogue Between States, Londra, 1982, p.11.
18.  I.M. Anghel, op.cit., p.10.
19.  P. Tănăsie, Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.
20.  Ibidem, p.11.
21.  Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979, p.356.
22.  J. Serres, Manuel practique ..., p.24; vezi şi R.P. Barston, Modern Diplomacy,
Londra, New York, 1988,  p.2­3.
23.  J. Serres,  Manuel practique, p.24; vezi şi G.R. Beridge,  Diplomacy. Theory
and practice, Londra, 1995,  p.34­35.
24.  J. Serres, Manuel practique, p.26.
25.  Ibidem,
26.  Ibidem, p.27­28.
27.  C.O. Lerche, Jr., Abdul A. Said,  Diplomacy – Political Tehnique for Imple­
menting Foreign Policy, în E. Plischke, op.cit.
28.  Ibidem, p.20­21.
29.  H. Nicolson, Arta diplomatică ..., p.54­55.
30.  Ibidem, p.52­53.
31.  J. Serres, Manuel practique..., p.29.
32.  C.O. Lerche, Jr., Abdul A Said, op.cit., p.21.
33.  Ibidem, p.22.
34.  Ibidem.
35.  A. Watson, op.cit, p.125.
36.  Ibidem, p.126.
37.  W. Barnes, J.H. Morgan, Foreign Service as a Career, in E. Plischke, op.cit.,
p.277.
38.  Ibidem.
39.  L. Gordon, Carrerists vs. Noncareerists, în E. Plischke, op.cit., p.321.
40.  Ch.W. Thayer, Case for Professional Diplomats, în E. Plischke, op.cit., p.232
şi urm.
41.  Ibidem, p.327.
42.  Ibidem, p.328.
43.  Ibidem.
44.  Ibidem, p.332.
45.  E.   Plischke,  Career   Status   of   United   States   Diplomats,   în   Idem,  op.cit.,
p.300.
46.  Clare Boothe Luce,  Ambasadors: Profesionals or Amateurs, în E. Plischke,
op.cit., p.307.
47.  Ibidem.
48.  E. Clark, Corps diplomatique, Londra, 1973, p.15.

35
49.  Ibidem, p. 17.
50.  H. Nicolson, Diplomacy, ..., p.126.
51.  W. Watson, op.cit., p.83 şi urm.
52.  J. Serres, Manuel practique de protocole .., p.18 şi urm.
53.  H. Nicolson, Arta diplomatică, Bucureşti, 1966, p.70.
54.  Ibidem, p.65.
55.  Vezi pe larg, Gh. Platon, V. Rusu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei,  Cum
s­ a înfăptuit România modernă, Iaşi, 1993, p.255 şi urm.
56.  L. Dembinski, op.cit., p.5.
57.  W. Christopher,  Normalization of Diplomatic Relations, în Elmer Plischke,
op.cit., p.42.
58.  Ibidem.
59.  L. Dembinski, op.cit., p.7.
60.  E. Clark, op.cit.
61.  Ibidem, p.1.
62.  Ibidem, p.2.
63.  Ibidem.
64.  R.P. Barston, op.cit., p.7.
65.  E. Plischke, The New Diplomacy în E. Plischke, op.cit., p. 71.
66.  R.J. Franger,  New Diplomatic Tehniques in a New World, în E. Plischke,
op.cit., p.77.
67.  E. Plischke, The New Diplomacy ..., p.63.
68.  Ibidem.
69.  E. Clark, op.cit., p.9.
70.  Ibidem, p.8.
71.  Vezi pe larg: S.D. Spector, Romania at the Paris Peace Conference: A study
of the Diplomacy of Ioan I.C. Brătianu, Iaşi, 1995; C. Botoran, I. Calafeteanu,
E. Campus, V. Moisuc,  România şi Conferinţa de pace de la Paris (1918­
1920),  Cluj Napoca, 1983; V.Fl. Dobrinescu,  România şi sistemul tratatelor
de pace de la Paris (1919­1923), Iaşi, 1993; I. Ciupercă,  România în faţa
recunoaşterii unităţii nationale. Repere, Iaşi, 1996.
72.  E. Clark, op.cit., p.9­10.
73.  Ibidem, p.9.
74.  Ibidem, p.8.
75.  Ibidem, p.1.
76.  Ibidem, p.4.
77.  Ibidem, p.3.
78.  H. Nicolson, Arta diplomatică .., p.75­77.
79.  E. Clark,  op.cit., p.184; vezi şi A. Fontaine,  Istoria războiului rece, vol. III,
Bucureşti, 1993.
80.  E. Clark, p.185.
81.  Ibidem.
82.  Ibidem, p.188.
83.  Ibidem, p.186.
84.  Ibidem.
85.  Ibidem, p.190.
86.  Ibidem, p.191.
87.  Ibidem.
88.  Ibidem, p.192.
89.  Ibidem, p.202.

36
90.  Ibidem, p.203.
91.  Ibidem.
92.  Ibidem, p.204.
93.  Ibidem, p.205.
94.  Convenţia   de   la   Viena   cu   privire   la   relaţiile   diplomatice   (18   aprilie
1961), în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 89/1968.
95.  Ibidem.
96.  Vezi pe larg: I.M. Anghel, Dreptul diplomatic ..., p.625­668. A. Bonciog, Drept
diplomatic ..., p.91­129; J. Serres,  Manuel practique de protocol ..,  p.65­86;
Eileen, Denza, Diplomatic Law, New York, Londra, 1976, ş.a.
  97.  T. Georgescu,  Protocolul în relaţiile economice şi comerciale, Brăila, 1994,
p.16; vezi şi G.R. Berridge,  op.cit., p. 5­7; Letiţia Baldrige,  Codul manierelor
în afaceri, Bucureşti, 1994, p.233 şi urm.; D. Popescu, Conducerea afacerilor,
Bucureşti, 1998; Ştefan Pruteanu,  Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi,
1998.
  98.  J. Serres, Manuel practique de protocole .., p.107; 137.
  99.  Ch. Thayer, Diplomat, Londra, 1960, p.217.
100.  Ibidem, p.218.
101.  Ibidem.
102.  Ibidem, p.229.
103.  Ibidem, p.218­219.
104.  L.Dussault, Protocolul – instrument de comunicare, Bucureşti, 1996, p.100.
105.  Ibidem.
106.  Ibidem.

37
 CADRUL POLITICO­JURIDIC
AL ACTIVITĂŢILOR DIPLOMATICE

Regulamentul de la Viena din 1815
cu privire la rangul agenţilor diplomatici

Pentru a preveni neînţelegerile care au avut loc frecvent şi care s­ar mai
putea   ivi   din   pretenţiile   de   precădere   între   diferiţii   agenţi   diplomatici,
plenipotenţiarii puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris au convenit
asupra   articolelor   care   urmează   şi   ei   găsesc   necesar   să   invite   pe
reprezentanţii altor suverani să adopte acelaşi regulament:
Art. 1. Funcţionarii diplomatici se împart în trei clase:
a) aceea a ambasadorilor, legaţilor şi nunţilor;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau altora, acreditaţi pe lângă suverani;
c) aceea   a   însărcinaţilor   cu   afaceri   acreditaţi   pe   lângă   miniştri
însărcinaţi cu portofoliul Afacerilor Externe.
Art. 2. Ambasadorii,   legaţii   sau   nunţii   sunt   singurii   care   au   caracter
reprezentativ.
Art. 3. Funcţionarii   diplomatici   în   misiune   extraordinară   nu   au   în
această calitate nici o superioritate de rang.
Art. 4. Ordinea   de   precădere   a   funcţionarilor   diplomatici   va   fi
determinată,   în   fiecare   clasă,   de   data   notificării   oficiale   a   sosirii   lor.
Prezentul regulament nu va aduce nici o modificare  în ceea ce priveşte pe
reprezentanţii Papei.
Art. 5. În   fiecare   stat   se   va   stabili   un   mod   uniform   de   primire   a
funcţionarilor diplomatici din fiecare clasă.
Art. 6. Legăturile   de   rudenie   sau   de   alianţa   între   curţi   nu   au     nici   o
influenţă asupra rangului funcţionarilor lor diplomatici.  Acelaşi lucru este
valabil şi în cazul alianţelor politice.
Art. 7. În   actele   şi   tratatele   dintre   mai   multe   puteri   care   admit
alternanţa, ordinea în care miniştrii vor trebui să­şi aplice semnăturile va fi
stabilită prin tragere la sorţi.
Prezentul regulament va fi inclus în protocolul plenipotenţiarilor celor
opt puteri semnatare ale Tratatului de la Paris în şedinţa lor din 19 martie
1815.

38
 Protocolul de la Aix­la­Chapelle din 1818

Pentru a evita discuţiile  dezagreabile  care ar putea avea loc  în viitor

într­o chestiune de etichetă diplomatică pe care anexa la actul general final
de la Viena, prin care au fost reglementate problemele de rang, pare să nu o
fi prevăzut, cele cinci Curţi au hotărât că miniştrii rezidenţi acreditaţi pe
lângă   ele   vor   forma   în   raport   cu   rangul   lor   o   clasă   intermediară   între
miniştrii de ordin secund şi însărcinaţii cu afaceri.

(Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii,
Bucureşti, 1970, p. 529­530)

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice
(18 aprilie 1961)

Statele părţi la prezenta convenţie,
amintind că, dintr­o epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor recunosc
statutul agenţilor diplomatici,
conştiente   de   scopurile   şi   principiile   Cartei   Organizaţiei   Naţiunilor   Unite
privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii
internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni, 
convinse că o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi
imunităţile   diplomatice   ar   contribui   la   favorizarea   relaţiilor   de
prietenie   între   ţări,   oricare   ar   fi   diversitatea   regimurilor   lor
constituţionale şi sociale, 
convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje
unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor
diplomatice ca organe de reprezentare a statelor,
afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie sa continue a
guverna   materiile   care   n­au   fost   reglementate   în   mod   expres   în
dispoziţiile prezentei convenţii,
au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1
În sensul prezentei convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa cum se
precizează mai jos:
a) prin   expresia   „şef   de   misiune”   se   înţelege   persoana   însarcinată   de
statul acreditant să acţioneze în această calitate;
b) prin expresia „membrii misiunii” se înţelege şeful misiunii şi membrii
personalului misiunii;
c) prin   expresia   „membrii   personalului   misiunii”   se   înţelege   membrii
personalului   diplomatic,   ai   personalului   administrativ   şi   tehnic   şi   ai
personalului de serviciu al misiunii;
d) prin   expresia   „membrii   personalului   diplomatic”   se   înţelege   membrii
personalului misiunii care au calitatea de diplomaţi;

39
 e) prin   expresia   „agent   diplomatic”   se   înţelege   şeful   misiunii   sau   un
membru al personalului diplomatic al  misiunii;
f) prin   expresia   „membrii   personalului   administrativ   şi   tehnic”   se   înţelege
membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnico­administrativ al
misiunii;
g) prin   expresia   „membrii   personalului   de   serviciu”   se   înţelege   membrii
personalului misiunii angajaţi în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia „om de serviciu particular” se înţelege persoanele folosite
în   serviciul   casnic   al   unui   membru   al   misiunii,   care   nu   sunt   angajaţi   ai
statului acreditant;
i) prin expresia „localuri ale misiunii” se înţelege clădirile sau părţile din
clădiri   şi   din   terenul   aferent   care,   indiferent   de   proprietar,   sunt   folosite
pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv reşedinţa şefului misiunii.

Articolul 2
Stabilirea   de   relaţii   diplomatice   între   state   şi   trimiterea   de   misiuni
diplomatice permanente se fac prin consimţământul mutual.

Articolul 3
1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant in statul acreditar;
b) a   ocroti   în   statul   acreditar   interesele   statului   acreditant   şi   ale
cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor   din   statul   acreditar   şi   a   raporta   cu   privire   la   acestea
guvernului statului acreditant;
e) a   promova   relaţii   de   prietenie   şi   a   dezvolta   relaţiile   economice,
culturale şi ştiintifice între statul acreditant şi statul acreditar.
2. Nici   o   dispoziţie   a   prezentei   convenţii   nu   poate   fi   interpretată   ca
interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.

Articolul 4
1. Statul   acreditant   trebuie   să   se   asigure   că   persoana   pe   care
intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a primit
agrementul acestui stat.
2. Statul   acreditar   nu   este   obligat   să   comunice   statului   acreditant
motivele refuzului agrementului.

Articolul 5
1. Statul   acreditant,   după   ce   a   făcut   notificarea   cuvenită   statelor
acreditare   interesate,   poate   acredita   un   şef   de   misiune   sau   afecta   un
membru   al   personalului   diplomatic,   după   caz,   în   mai   multe   state,   afară
numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta.
2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau mai
multe   alte   state,   el   poate   stabili   o   misiune   diplomatică   condusă   de   un
însărcinat cu afaceri ad­interim în fiecare din statele în care şeful misiunii
nu­şi are reşedinţa sa permanentă.
3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii
poate reprezenta statul acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională.

40
 Articolul 6
Mai   multe   state   pot   acredita   aceeaşi   persoană   în   calitate   de   şef   de
misiune într­un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.

Articolul 7
Sub   rezerva   dispoziţiilor   articolelor   5,   8,   9   şi   11,   statul   acreditant
numeşte la alegerea sa pe membrii personalului misiunii. În ceea ce priveşte
pe ataşaţii militari, navali sau aerieni, statul acreditar poate cere ca numele
lor să­i fie supuse mai înainte spre aprobare.

Articolul 8
1. Membrii   personalului   diplomatic   al   misiunii   vor   avea,   în   principiu,
naţionalitatea statului acreditant.
2. Membrii   personalului   diplomatic   al   misiunii   nu   pot   fi   aleşi   dintre
cetăţenii statului acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care poate
oricând să şi­l retragă.
3. Statul acreditar poate să­şi rezerve acelaşi drept ce priveşte cetăţenii
unui al treilea stat care nu sunt cetăţeni ai statului acreditant.

Articolul 9
1. Statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze hotărârea,
să   informeze   statul   acreditant   că   şeful   sau   oricare   alt   membru   al
personalului   diplomatic   a   misiunii   este  persoana   non   grata  sau   că   orice   alt
membru al personalului misiunii nu este acceptabil.
În   acest   caz,   statul   acreditant   va   rechema   persoana   în   cauză   sau   va
pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi
declarată  non   grata  sau   inacceptabilă   înainte   de   a   ajunge   pe   teritoriul
statului acreditar.
2. Dacă   statul   acreditant   refuză   să   execute   sau   nu   execută   într­un
termen   rezonabil   obligaţiile   care   îi   incumbă   conform   paragrafului   1   al
prezentului articol, statul acreditar poate refuza să recunoască persoanei în
cauză calitatea de membru al misiunii.

Articolul 10
1. Se notifică Ministerului  Afacerilor  Externe al statului acreditar  sau
oricărui alt ministru asupra căruia va fi convenit:
a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau
încetarea funcţiilor lor la misiune;
b) sosirea   şi   plecarea   definitivă   a   unei   persoane   aparţinând   familiei
unui membru al misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau
încetează de a fi membru al familiei unui membru al misiunii;
c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflaţi
în   serviciul   persoanelor   menţionate   în   alineatul   de   mai   sus   şi,   dacă   este
cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;
d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul
acreditar,   în   calitate   de   membri   ai   misiunii   sau   în   calitate   de   oameni   de
serviciu particulari având dreptul la privilegii şi imunităţi.
2. Ori de câte ori este posibil, sosirea  şi plecarea definitivă trebuie să
facă de asemenea obiectul unei notificări prealabile.
Articolul 11
41
 1. În   lipsa   unui   acord   explicit   asupra   efectivului   misiunii,   statul
acreditar poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele a ceea ce el
consideră ca rezonabil şi normal, având în vedere împrejurările şi condiţiile
existente în acest stat şi nevoile misiunii în cauză.
2. Statul   acreditar   poate,   de   asemenea,   în   aceleaşi   limite   şi   fără
discriminare, să refuze a admite funcţionari de o anumită categorie.

Articolul 12
Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără a fi obţinut în prealabil
consimţământul   expres   al   statului   acreditar,   birouri   făcând   parte   din
misiune în alte localităţi decât cele în care este stabilită misiunea însăşi.

Articolul 13
1. Şeful   misiunii   este   considerat   că   şi­a   asumat   funcţiile   în   statul
acreditar de îndată ce şi­a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce
şi­a   comunicat   sosirea   şi   o   copie   a   scrisorilor   sale   de   acreditare   a   fost
prezentată Ministrului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui
alt minister asupra căruia se va fi convenit, conform practicii în vigoare în
statul acreditar, care trebuie să fie aplicată în mod uniform.
2. Ordinea   prezentării   scrisorilor   de   acreditare   sau   a   unei   copii   a
acestor scrisori este determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii.

Articolul 14
1. Şefii de misiuni se împart în trei clase, şi anume:
a) aceea a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi
a celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent;
b) aceea   a   trimişilor,   miniştrilor   sau   internunţilor   acreditaţi   pe   lângă
şefii de stat;
c) aceea   a   însărcinaţilor   cu   afaceri   acreditaţi   pe   lângă   ministerele
afacerilor externe.
2. În afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o diferenţă între şefii
de misiune în raport cu clasa lor.

Articolul 15
Statele convin asupra clasei căreia trebuie să­i aparţină şefii misiunilor
lor.

Articolul 16
1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora la
care şi­au asumat funcţiile, în conformitate cu articolul 13.
2. Modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui şef de misiune,
care nu implică schimbări de clasă, nu afectează rangul său de precădere.
3. Prezentul   articol   nu   afectează   uzanţele   care   sunt   sau   ar   putea   fi
acceptate   de   statul   acreditar   în   ceea   ce   priveşte   precăderea
reprezentantului Sfântului Scaun.

Articolul 17
Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii
este   notificată   de   către   şeful   misiunii   Ministerului   Afacerilor   Externe   sau
oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
Articolul 18

42
 În fiecare stat procedura ce trebuie urmată pentru primirea şefilor de
misiuni trebuie sa fie uniformă faţă de fiecare clasă.

Articolul 19
1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful misiunii este
împiedicat   să­şi   exercite   funcţiile,   un   însărcinat   cu   afaceri   ad­interim
funcţionează cu titlul provizoriu ca şef al misiunii. Numele insărcinatului cu
afaceri ad­interim va fi notificat fie de către şeful misiunii, fie, în cazul în
care acesta este impiedicat să facă acest lucru, de catre Ministerul Afacerilor
Externe   al   statului   acreditant   Ministerului   Afacerilor   Externe   al   statului
acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
2. În cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al misiunii
nu este prezent în statul acreditar, un membru al personalului administrativ
şi   tehnic   poate,   cu   consimţământul   statului   acreditar,   să   fie   desemnat   de
către   statul   acreditant   pentru   a   gira   afacerile   administrative   curente   ale
misiunii.

Articolul 20
Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună stema
statului   acreditant   pe   localurile   misiunii,   inclusiv   reşedinţa   şefului   de
misiune şi pe mijloacele de transport ale acestuia.

Articolul 21
1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe teritoriul
său,   în   cadrul   legislaţiei   sale,   de   către   statul   acreditant   al   localurilor
necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant să­şi procure localuri în
alt fel.
2. El   trebuie   de   asemenea,   dacă   este   nevoie,   să   ajute   misiunile   în
obţinerea de locuinţe convenabile pentru membrii lor.

Articolul 22
1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului
acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
2. Statul   acreditar   are   obligaţia   specială   de   a   lua   toate   măsurile
potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii,
tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia.
3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc
acolo,  precum  şi mijloacele de transport  ale misiunii,  nu pot face obiectul
nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii.

Articolul 23
1. Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe
naţionale,   regionale   sau   comunale   asupra   localurilor   misiunii   ai   căror
proprietari sau locatari sunt, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute
ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate.
2. Scutirea   fiscală   prevăzută   în   prezentul   articol   nu   se   aplică   acestor
impozite şi taxe când, după legislaţia statului acreditar, ele cad în sarcina
persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii.
Articolul 24

43
 Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în
orice loc s­ar afla.

Articolul 25
Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor
misiunii.

Articolul 26
Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care
accesul   este   interzis   sau   reglementat   din   motive   de   securitate   naţională,
statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriuul
său tuturor membrilor misiunii.

Articolul 27
1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a misiunii în
orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte
misiuni   şi   consulate   ale   statului   acreditant,   oriunde   se   găsesc   acesta,
misiunea   poate   folosi   toate   mijloacele   de   comunicare   potrivite,   inclusiv
curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, misiunea nu poate
instala   si   utiliza   un   post   de   radio­emisie   decât   cu   asentimentul   statului
acreditar.
2. Corespondenţa   oficiala   a   misiunii   este   inviolabilă.   Prin   expresia
„corespondenţă   oficială”   se   înţelege   întreaga   corespondenţă   referitoare   la
misiune şi la funcţiile sale.
3. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută.
4. Coletele   care   compun   valiza   diplomatică   trebuie   să   poarte   semne
exterioare vizibile ale caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente
diplomatice sau obiecte de uz oficial.
5. Curierul   diplomatic   care   trebuie   să   fie   purtător   al   unui   document
oficial ce atestă calitatea sa şi precizează numărul de colete care constituie
valiza   diplomatică,   este   ocrotit   în   exercitarea   funcţiilor   sale,   de   statul
acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus
nici unei forme de arestare sau de detenţiune.
6. Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici  adhoc.
În   acest   caz,   dispoziţiile   paragrafului   5   al   prezentului   articol   vor   fi   de
asemenea aplicabile, sub rezerva ca imunităţile pe care le menţionează vor
înceta   să   se   aplice   de   îndată   ce   curierul   a   remis   destinatarului   valiza
diplomatică pe care o are în grijă.
7. Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave
comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest
comandant   trebuie   sa   fie   purtătorul   unui   document   oficial   care   să   indice
numărul coletelor ce constituie valiza, dar el nu este considerat ca un curier
diplomatic.   Misiunea   poate   trimite   pe   unul   dintre   membrii   săi   să   ia   în
posesie, în mod direct şi liber, valiza diplomatică din mâinile comandantului
aeronavei.

Articolul 28
Drepturile   şi   redevenţele   percepute   de   către   misiune   pentru   acte
oficiale sunt scutite de orice impozite şi taxe.
Articolul 29

44
 Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici
unei forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul
care   i   se   cuvine   şi   ia   toate   măsurile   corespunzătoare   pentru   a   împiedica
orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.

Articolul 30
1. Locuinţa   particulară   a   agentului   diplomatic   se   bucură   de   aceeaşi
inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii.
2. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva paragrafului 3 al
art. 31, bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate.

Articolul 31
1. Agentul   diplomatic   se  bucură   de  imunitatea   de   jurisdicţie   penală   a
statului   acreditar.   El   se   bucură   de   asemenea   de   imunitatea   de   jurisdicţie
civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este vorba:
a) de   o   acţiune   reală   privind   un   imobil   particular   situat   pe   teritoriul
statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu­l posedă în contul
statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;
b) de   o   acţiune   privind   o   succesiune,   în   care   agentul   diplomatic
figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu
titlul particular, şi nu în numele statului acreditant;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare
ar   fi   ea,   exercitată   de   agentul   diplomatic   în   statul   acreditar   în   afara
funcţiilor sale oficiale.
2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
3. Faţă   de   agentul   diplomatic   nu   poate   fi   luată   nici   o   măsură   de
executare,   în   afară   de   cazurile   prevăzute   la   alineatele   a),   b)   şi   c)   ale
paragrafului 1 din prezentul articol şi numai dacă executarea poate avea loc
făra a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale.
4. Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul acreditar
nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant.

Articolul 32
1. Statul   acreditant   poate   renunţa   la   imunitatea   de   jurisdicţie   a
agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza
articolului 37.
2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.
3. Dacă   un   agent   diplomatic   sau   o   persoană   care   beneficiază   de
imunitate de jurisdicţie în baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate
invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională direct
legată de cererea principală.
4. Renunţarea   la  imunitatea   de  jurisdicţie   pentru   o  acţiune   civilă   sau
administrativă  nu este considerată   ca  implicând renunţarea   la imunitatea
privind   măsurile   de   executare   a   hotărârii,   pentru   care   este   necesară   o
renunţare deosebită.

Articolul 33
1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul
diplomatic este, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, scutit
de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

45
 2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică şi
oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului
diplomatic, cu condiţia:
a) ca   ei   să   nu   fie     cetăţeni   ai   statului   acreditar   sau   să   nu   aibă   aici
reşedinţa lor permanentă;
b) ca ei să nu fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în
vigoare în statul acreditant sau într­un al treilea stat.
3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se
aplică   scutirea   prevăzută   la   paragraful   2   din   prezentul   articol   trebuie   să
respecte   obligaţiile   pe   care   dispoziţiile   statului   acreditar   cu   privire   la
asigurările sociale le impun celui care angajează.

Articolul 34
Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau
reale, naţionale, regionale sau comunale cu excepţia:
a) impozitelor   indirecte   care   prin   natura   lor   sunt   în   mod   normal
încorporate în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe
teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă
în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva
dispoziţiilor paragrafului 4 din articolul 39;
d) impozitelor   şi   taxelor   pe   veniturile   particulare   care­şi   au   sursa   în
statul   acreditar   şi   a   impozitelor   pe   capital   prelevate   asupra   investiţiilor
efectuate în întreprinderi comerciale situate în statul acreditar;
e) impozitelor   şi   taxelor   percepute   ca   remuneraţie   pentru   servicii
particulare prestate;
f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte
bunurile imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor articolului 23.

Articolul 35
Statul   acreditar   trebuie   să   scutească   pe   agenţii   diplomatici   de   orice
prestaţie personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa,  şi de
sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.

Articolul 36
1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta,
statul   acreditar   acordă   intrarea   şi   scutirea   de   plata   drepturilor   de   vamă,
taxelor   şi altor  drepturi  conexe,  altele  decât  cheltuielile  de  depozitare,   de
transport şi cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
b) obiectele   destinate   uzului   personal   al   agentului   diplomatic   sau   al
membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele
destinate instalării sale.
2. Agentul   diplomatic   este   scutit   de   controlul   bagajului   său   personal,
afară de cazul că ar exista motive serioase  să se creadă ca acesta conţine
obiecte   care   nu   beneficiază   de   scutirile   menţionate   la   paragraful   1   din
prezentul   articol,   sau   obiecte   al   căror   import   sau   export   este   interzis   de
legislaţia  sau supus regulamentelor  de carantină  ale statului  acreditar.   În

46
asemenea caz, controlul  nu trebuie sa se facă decât în prezenţa agentului
diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

Articolul 37
1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria
sa beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29­36, cu
condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar.
2. Membrii personalului administratriv şi tehnic al misiunii, precum şi
membrii   familiilor   lor   care   fac   parte   din   gospodăriile   lor   respective,
beneficiază,  dacă nu sunt cetăţeni  ai statului  acreditar  sau dacă nu au  în
acest stat reşedinţa lor permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate
în   articolele   29­35,   dar   imunitatea   de  jurisdicţie   civilă   şi   administrativă   a
statului acreditar menţionată la paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică
actelor   îndeplinite   în   afara   exercitării   funcţiilor   lor.   Ei   beneficiază   de
asemenea de privilegiile  menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea
ce priveşte obiectele importante cu ocazia primei lor instalări.
3. Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetăţeni ai
statului acreditar sau nu­şi au în acesta reşedinţa permanentă beneficiază
de   imunitate   pentru   actele   îndeplinite   în   exerciţiul   funcţiilor   lor   şi   de
scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile
lor, precum şi de scutirea prevăzută la articolul 33.
4. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii, care nu sunt
cetăţeni ai statului acreditar şi nu­şi au în acesta reşedinţa lor permanentă,
sunt   sctutiţi   de   impozite   şi   taxe   pe   salariile   pe   care   le   primesc   pentru
serviciile   lor.   În   toate   celelalte   privinţe,   ei   nu   beneficiază   de   privilegii   şi
imunităţi decât în măsura admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar
trebuie să­şi exercite jurisdicţia  asupra acestor persoane în aşa fel încât să
nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 38
1. Exceptând cazul  în care privilegii   şi imunităţi  suplimentare  au fost
acordate   de   statul   acreditar,   agentul   diplomatic   care   are   naţionalitatea
statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu beneficiază
de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele oficiale
îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale.
2. Ceilalţi   membri   ai   personalului   misiunii   şi   oamenii   de   serviciu
particulari   care   sunt   cetăţeni   ai   statului   acreditar   sau   îşi   au   în   acesta
reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în
măsura   în   care   le   sunt   recunoscute   de   acest   stat.   Totuşi,   statul   acreditar
trebuie să­şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să
nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 39
1. Orice persoană care are drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de
ele de indată ce pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a­şi lua în
primire   postul   său,   dacă   ea   se   află   deja   pe   acest   teritoriu,   de   indată   ce
numirea sa a fost notificată Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt
minister asupra căruia se va fi convenit.
2. Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii iau sfârşit,
aceste privilegii şi imunităţi incetează în mod normal în momentul în care

47
această persoană părăseşte ţara, sau la expirarea unui termen potrivit, care
îi va fi acordat în acest scop, dar ele continuă până în acest moment, chiar în
caz de conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele
indeplinite   de   către   această   persoană   în   exercitarea   funcţiilor   sale   ca
membru al misiunii.
3. În   caz   de   deces   al   unui   membru   al   misiunii,   membrii   familiei   sale
continuă să beneficieze de privilegiile şi imunităţile de care ei beneficiază,
până   la   expirarea   unui   termen   potrivit,   care   să   le   permită   să   părăsească
teritoriul statului acreditar.
4. În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este cetăţean al
statului acreditar sau nu­şi are reşedinţa permanentă în acesta sau al unui
membru al familiei sale care face parte din gospodăria sa, statul acreditar
permite   retragerea   bunurilor   mobile   ale   defunctului,   cu   excepţia   acelora
care   au   fost   achiziţionate   în   ţară   şi   care   fac   obiectul   unei   interziceri   de
export   în   momentul   decesului   său.   Nu   se   vor   percepe   taxe   de   succesiune
asupra   bunurilor   mobile   a  căror   prezenţă   în   statul   acreditar   se   datora   în
mod exclusiv prezenţei în acest stat a defunctului în calitate de membru al
misiunii sau de membru al familiei unui membru al misiunii.

Articolul 40
1. Dacă   agentul   diplomatic   traversează   teritoriul   sau   se   găseşte   pe
teritoriul unui al treilea stat, care i­a acordat o viză de paşaport, în cazul în
care această viză este cerută, pentru a merge să­şi asume funcţiile sau să­şi
ia   în   primire   postul   sau   pentru   a   se   intoarce   în   ţara   sa,   statul   terţ   îi   va
acorda   inviolabilitatea   şi   toate   celelalte   imunităţi   necesare   pentru   a­i
permite   trecerea   sau   întoarcerea.   În   acelaşi   fel   va   proceda   şi   cu   membrii
familiei   agentului   diplomatic   care   beneficiază   de   privilegii   şi   imunităţi   şi
care însoţesc sau care călătoresc pentru a­l întâlni sau pentru a se întoarce
în ţara lor.
2. În condiţiile similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1 al
prezentului   articol,   statele   terţe   nu   trebuie   să   stânjenească   trecerea   pe
teritoriul   lor   a   membrilor   personalului   administratriv   şi   tehnic   sau   de
serviciu al misiunii şi a membrilor familiilor lor.
3. Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale în
tranzit, inclusiv mesajele în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi
statul   acreditar.   Ele   acordă   curierilor   diplomatici,   cărora   li   s­a   acordat   o
viză de paşaport, dacă această viză este cerută, şi valizelor diplomatice în
tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este
obligat să le­o acorde.
4. Obligaţiile   statelor   terţe   prevăzute   la   paragrafele   1,   2   şi   3   ale
prezentului articol se aplică de asemenea persoanelor respective menţionate
la   aceste   paragrafe,   cât   şi   comunicărilor   oficiale   şi   valizelor   diplomatice,
când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este datorată forţei majore.

Articolul 41
1. Fără prejudiciul privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care
beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi
regulamentele   statului   acreditar.   Ele   au,   de   asemenea,   datoria   de   a   nu   se
amesteca în treburile interne ale acestui stat.

48
 2. Toate   problemele   oficiale   tratate   cu   statul   acreditar,   încredinţate
misiunii   de   catre   statul   acreditant,   trebuie   să   fie   tratate   cu   Ministerul
Afacerilor   Externe   al   statului   acreditar   sau   prin   intermediul   său,   sau   cu
oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit.
3. Localurile   misiunii   nu   vor   fi   utilizate   într­un   mod   incompatibil   cu
funcţiile  misiunii aşa cum sunt ele anunţate în prezenta convenţie, sau în
alte reguli ale dreptului internaţional general, sau în acordurile speciale în
vigoare între statul acreditant şi statul acreditar.

Articolul 42
Agentul   diplomatic   nu   va   exercita   în   statul   acreditar   vreo   activitate
profesională sau comercială în vederea unui câştig personal.

Articolul 43
Funcţiile unui agent diplomatic iau sfârşit în special:
a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile
agentului diplomatic au luat sfârşit;
b) prin   notificarea   statului   acreditar   către   statul   acreditant   că,   în
conformitate cu paragraful 2 al articolului 9, acest stat refuză sa recunoască
agentul diplomatic ca membru al misiunii.

Articolul 44
Statul   acreditar   trebuie,   chiar   şi   în   caz   de   conflict   armat,   să   acorde
înlesniri   care   să   permită   persoanelor   care   beneficiază   de   privilegii   şi
imunităţi, altele decât cetăţenii statului acreditar, ca şi membrilor familiei
acestor   persoane,   indiferent   de  naţionalitatea   lor,   să   părăsească   teritoriul
său în termenele cele mai potrivite. El trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să
le   pună   la   dispoziţie   mijloacele   de   transport   necesare   pentru   ei   înşişi   şi
pentru bunurile lor.

Articolul 45
În   cazul   ruperii   relaţiilor   diplomatice   între   două   state,   sau   dacă   o
misiune este rechemată definitiv sau temporar:
a)   statul   acreditar   este   obligat,   chiar   în   caz   de   conflict   armat,   să
respecte şi să ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele
sale;
b) statul   acreditant   poate   incredinţa   paza   localurilor   misiunii,   cu
bunurile   care   se   găsesc   aici,   precum   şi   arhivele   unui   stat   terţ   acceptabil
pentru statul acreditar;
c) statul   acreditant   poate   încredinţa   ocrotirea   intereselor   sale   şi   ale
cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar.

Articolul 46
Cu consimţământul prealabil al statului acreditat şi la cererea unui stat
terţ nereprezentat în acest stat, statul acreditant poate să asume ocrotirea
temporară a intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor acestuia.

Articolul 47
1. Aplicând dispoziţiile prezentei Convenţii, statul acreditar nu va face
discriminare între state.

49
 2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a) faptul   că   statul   acreditar   aplică   in   mod   restrictiv   una   dintre
dispoziţiile   prezentei  Convenţii  pentru motivul   că  aceasta este aplicată  în
acest mod misiunii sale din statul acreditant;
b) faptul că unele state îsi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe
cale   de   acord,   un   tratament   mai   favorabil   decât   cel   cerut   de   dispoziţiile
prezentei Convenţii.

Articolul 48
Prezenta Convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi
oricărui stat parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt
stat invitat de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină
parte   la   Convenţie,   dupa   cum   urmează:   până   la   31   octombrie   1961,   la
Ministerul   Federal   al   Afacerilor   Externe   al   Austriei,   şi   apoi,   până   la   31
martie 1962, la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.

Articolul 49
Prezenta   Convenţie   va   fi   ratificată.   Instrumentele   de   ratificare   vor   fi
depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 50
Prezenta   Convenţie   va   rămâne   deschisă   aderării   oricărui   stat   care
aparţine   uneia   din   cele   patru   categorii   menţionate   la   articolul   48.
Instrumentele   de   aderare   vor   fi   depuse   la   Secretariatul   general   al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 51
1. Prezenta   Convenţie   va   intra   în   vigoare   în   a   treizecea   zi   de  la   data
depunerii la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de­al
douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la
aceasta   după   depunerea   celui   de­al   douăzeci   şi   doilea   instrument   de
ratificare  sau de aderare, Convenţia va intra în vigoare într­a treizecea zi
după depunerea de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de
aderare.

Articolul 52
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor
statelor care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate la articolul
48:
a) semnăturile puse pe prezenta Convenţie şi depunerea instrumentelor
de ratificare sau de aderare, în conformitate cu articolele 48, 49 şi 50;
b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate
cu articolul 51.

Articolul 53
Originalul   prezentei   Convenţii   ale   cărei   texte   englez,   chinez,   spaniol,
francez   şi   rus   au   aceeaşi   valoare,   va   fi   depus   la   Secretarul   general   al
Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va transmite o copie certificată conformă

50
tuturor   statelor   aparţinând   uneia   din   cele   patru   categorii   menţionate   la
articolul 48.
Drept care plenipotenţiarii mai jos semnaţi, autorizaţi în modul cuvenit
de guvernele lor respective, au semnat prezenta Convenţie.
Încheiată la Viena, la optsprezece aprilie una mie nouă sute şaizeci şi
unu.
(„Monitorul Oficial”, partea I, nr. 89/1968)

51
 MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 44/23.VI.2003

LEGI ŞI DECRETE

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR SENATUL

LEGE
privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României

Parlamentul României
adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Prezenta lege reglementează Statutul Corpului diplomatic şi consular
al României.
(2) Membrii Corpului diplomatic şi consular sunt, de regulă, diplomaţi de carieră şi
au un statut socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi răspunderile ce le revin
pentru înfăptuirea politicii externe a României, conform prevederilor prezentei legi.
Art. 2. – (1) Au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României:
a) ministrul afacerilor externe;
b) secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe;
c) personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia
centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe
lângă   organizaţiile   internaţionale   şi   oficiile   consulare   ale   României,   inclusiv
persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere
şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice
sau consulare.
(2) Ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul
general   şi   secretarul   general   adjunct   fac   parte   de   drept   din   Corpul   diplomatic   şi
consular al României, pe durata exercitării funcţiei.

52
 Art. 3. – (1) Statutul Corpului diplomatic şi consular al României se completează cu
prevederile cuprinse în legislaţia muncii şi în Statutul funcţionarilor publici, dacă prin
prezentul statut nu se stabileşte altfel.
(2) Pe perioada cât se află în misiune în străinătate, membrilor Corpului diplomatic
şi consular şi se aplică şi prevederile tratatelor la care România este parte, precum şi
alte reguli care decurg din normele dreptului internaţional.
CAPITOLUL II
Gradele şi funcţiile diplomatice sau consulare.
Modul de acordare, echivalare şi păstrare ale acestora

SECŢIUNEA I
Gradele diplomatice sau consulare

Art.   4.   –   Membrii   Corpului   diplomatic   şi   consular   al   României   pot   dobândi

următoarele grade:
a) gradele diplomatice:
– ambasador;
– ministru plenipotenţiar;
– ministru­consilier;
– consilier diplomatic;
– secretar I;
– secretar II;
– secretar III;
– ataşat diplomatic;
b) gradele consulare:
– consul general;
– consul;
– agent consular.
Art.   5.   –   Membrii   Corpului   diplomatic   şi   consular   al   României   ocupă,   în
administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi la misiunile diplomatice şi
oficiile consulare, funcţii diplomatice şi consulare echivalente gradelor diplomatice sau
consulare pe care le deţin.

53
 VOCABULAR DIPLOMATIC

Accensiune, este – ca şi aderarea – actul internaţional prin care un stat
care nu a participat la negocierea şi semnarea unui tratat îşi exprimă
consimţământul de a deveni parte la el. Accesiunea sau aderarea este
posibilă   atunci  când   prevederile   tratatului   o   permit   (dacă   tratatul,
conţinând o clauză de accesiune – „accession clause” – este un tratat
„deschis”.
Acord, termenul se aplică în general înţelegerilor intervenite între state
în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale, îndeosebi în domeniile
economic, comercial, financiar, cultural.
Acreditant, stat care numeşte un reprezentant diplomatic  într­un stat
străin sau pe lângă o organizaţie internaţională.
Acreditar, stat în care  este  numit un reprezentant diplomatic  al altui
stat.
Acreditare, procedură de numire şi de intrare în funcţiune a şefului unei
misiuni  diplomatice   în străinătate. În practica statelor se cere mai
întâi   consimţământul   statului   străin   pentru  numirea   diplomatului.
După  primirea  consimţământului, diplomatul este numit  în funcţie
de   către   organul   competent,   conform   normelor   metodologice   ale
statului   acreditant.   În   statul   de   reşedinţă,   după   ce   diplomatul   ia
contact  cu ministrul  de externe,  înmânează scrisorile de acreditare
şefului statului, în cadrul unei solemnităţi (în cazul unui diplomat cu
rang de ambasador sau de ministru plenipotenţiar). Însărcinatul cu
afaceri     se   acreditează   pe   lângă   ministrul   de   externe   al   statului
acreditar.   Remiterea   scrisorilor  de  acreditare  marchează   momentul
intrării în funcţie a diplomatului ca reprezentant al statului său.
Ad­ hoc,   locuţiune   latină   cu   sensul   „pentru   acest   (scop)”.   În   dreptul
internaţional   public   se   foloseşte   pentru   a   caracteriza   o   instituţie
creată   în   vederea   îndeplinirii   unei   sarcini   speciale   şi,   în   general,
temporare.

54
Ad interim. Expresia are în mod curent sensul de „provizoriu”, „care ţine
locul   titularului”.   În   terminologia   diplomatică,   indică   de   obicei   pe
agentul care îndeplineşte funcţia de şef al unei misiuni diplomatice,
atunci când postul de şef al misiunii este vacant sau şeful misiunii
este împiedicat să­şi exercite funcţiile.
Ad  referendum.   Ca   o  etapă  intermediară   între  redactare   şi semnarea
definitivă, un tratat poate fi semnat „ad referendum” („pentru a se
referi la el, până la hotărârea definitivă”).
Semnarea „ad referendum” intervine atunci când reprezentantul este
împuternicit   să   negocieze,   dar   nu   are   împuternicire   sa   semneze
tratatul   decât   „ad   referendum”,   ceea   ce   înseamnă   „sub   rezerva
aprobării guvernului” său.
Agrement. La numirea (acreditarea) unei persoane ca şef al unei misiuni
diplomatice,   statul   acreditant   trebuie   să   ceară   acordul   prealabil   al
statului de reşedinţă asupra persoanei respective (agréer = a accepta,
a aproba).
Acordarea agrementului este o prerogativă a statului acreditar, care
nu este obligat, în cazul unui dezacord să­şi motiveze refuzul.
Pentru   a   se   evita   eventualele   refuzuri   oficiale,   este   uzual   să   se
sondeze guvernul statului străin, în mod neoficial, înainte de a se face
o  cerere formală pentru agrement (demande d'agréation).
Alternat.  Este   denumirea   ce  se  dă  ansamblului  de  reguli  procedurale,
după care se efectuează punerea semnăturilor pe tratat, astfel încât
să   fie   respectat   principiul   egalităţii   statelor.   În   cazul   tratatelor
bilaterale, când sunt mai mulţi plenipotenţiari, semnăturile se pun
faţă în faţă, pe partea stângă şi pe partea dreaptă. Ele alternează în
aşa fel încât semnăturile plenipotenţiarilor pe exemplarul pe care­l
reţin pentru statul lor, să fie puse pe primul loc (pe partea stângă).
Când tratatul se semnează de către un singur împuternicit de fiecare
parte,   semnăturile   pot   fi   puse   una   sub   cealaltă,   alternând   pe   cele
două exemplare.
La semnarea unui tratat multilateral, plenipotenţiarii semnează în
ordinea alfabetică a statelor părţi.
Aide­ mémoire,   notă   diplomatică   înmânată   de   un   agent   diplomatic
celelalte părţi, în cursul unor tratative sau convorbiri, cu scopul de a
rezuma  problema  discutată, a preciza anumite aspecte ale acesteia
sau pentru a confirma declaraţiile făcute verbal. A.m. nu poartă decât
menţiunea locului şi datei remiterii. Nu este semnat si nu conţine nici
o formulă de politeţe.

55
Amendament  (în dreptul internaţional), text propus spre a fi introdus
într­un proiect de act (tratat, rezoluţie, cartă, statut, regulament etc.)
cu scopul de a preciza, completa sau modifica una sau mai multe din
prevederile iniţiale.
Ataşat.   Există   trei   categorii   de   ataşaţi.   Din   prima   fac   parte   ataşaţii
navali,   militari,   ai   aerului   sau   comerciali   pe   lângă   misiunile
diplomatice   pentru   servicii   de   specialitate.   A   doua   categorie   o
formează ataşaţii diplomatici, reprezentând primul grad în ierarhia
agenţilor diplomatici. În a treia categorie, îi găsim pe ataşaţii onorari
(honorary   attachê).   Aceştia   sunt   voluntari   nesalariaţi,   tineri   cu   o
anumită poziţie socială care, îndeosebi în sistemul englez, îşi petrec o
perioadă   de   timp   într­o   ambasadă  sau   într­o   legaţie   la   terminarea
studiilor universitare, până la stabilirea lor în societate.
Armistiţiu.   Instrument   juridic   prin   care   beligeranţii   s­au   înţeles   să
suspende   temporar   ostilităţile   şi   care   reglementează   raporturile
dintre beligeranţi în această perioadă.
Barter, operaţie prin care părţile convin să schimbe între ele mărfuri de
valori   echivalente,   care   se   derulează   în   baza   acordului   de  b.  În
asemenea   operaţiuni   nu   intervin,   practic,   transferuri   de   sume   de
bani,   valorile   mărfurilor   care  se   schimbă   compensându­se  reciproc.
Caracteristic   pentru   o   operaţie   de  b.  este   faptul   că   fiecare   dintre
părţile contractante este în acelaşi timp şi vânzător şi cumpărător.
Operaţiunile de b., denumite şi compensaţii sau operaţii de troc, s­au
dezvoltat ca urmare a restricţiilor valutare impuse de diferite ţări.
Beligeranţă,   participare   a   unui   stat,   a   unei   mişcări   de   eliberare
naţională la un conflict armat. Situaţia de b. prezintă importanţă în
raport cu legile şi obiceiurile aplicabile în caz de conflict armat, toate
părţile beligerante beneficiind, în condiţii de reciprocitate, de aceste
legi şi obiceiuri. Recunoaşterea  b.  are drept scop şi efect asimilarea
combatanţilor   la   un   conflict   neinternaţional   cu   combatanţii
participând la conflictele internaţionale.
Beligerant.   Termenul   defineşte   situaţia   juridică   a   unui   stat   aflat   în
război cu alt stat. Statele beligerante au anumite drepturi şi obligaţii
prin legile şi obiceiurile războiului.
Acestea   se   aplică   atât   statelor   beligerante   cât   şi   părţilor   aflate
într­un conflict armat cărora li s­a recunoscut calitatea de răsculaţi
sau de beligeranţi.
Boicot,   mijloc   de   constrângere   care   constă   în   întreruperea   relaţiilor
economice, a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale şi a

56
 altor   mijloace   de   comunicaţii,   precum   şi   ruperea   relaţiilor
diplomatice.  B.  a apărut în practica internaţională la începutul sec.
XX. Pe baza Cartei ONU, dreptul de a hotărâ instituirea b. faţă de un
stat aparţine Consiliului de Securitate.
Bulă   Papală,   act   oficial   emis   de   Sf.   Scaun   pentru   soluţionarea   unor
importante probleme de drept canonic şi, câteodată, de ordin politic.
B.p.  sunt redactate de către cancelaria papală, semnate de Papă şi
întărite   cu   o   pecete   sferică   –   bulă.   În   general,   sunt   denumite   cu
primele cuvinte cu care începe textul lor.
Bune oficii. Prin „bune oficii” un stat intervine în litigiul existent sau pe
cale sa se declare între alte două state, mijlocind soluţionarea paşnică
a diferendului.
Punând   bunele   sale   oficii   la   dispoziţia   a   două   state   părţi   într­un
litigiu, un guvern joacă un rol mai important decât acela de simplu
canal de comunicaţie.
Bunele oficii nu se confundă cu mediaţia – mijloc de rezolvare paşnică
a   litigiilor   internaţionale   –   care   presupune   conducerea   efectivă   a
tratativelor de către mediator.
Caducitate, încetarea valabilităţii unui tratat ca urmare a faptului că
nici   una   din   părţi   nu­l   mai   aplică   sau   nu­l   recunoaşte,   dată   fiind
apariţia   unei   situaţii   care   face   imposibilă   executarea   sa.
Imposibilitatea   de   executare   a   unui   tratat   ca   urmare   a   dispariţiei
definitive   a   unui   element   indispensabil   executării   tratatului.  C.
diferă de abrogare, denunţare, şi de ieşirea din vigoare a tratatelor
conform prevederilor lor exprese.
Canal  diplomatic,  legătura şi comunicarea  între două sau mai multe
state   prin   intermediul   ministerelor   de   externe   şi   misiunilor
diplomatice, în forme şi metode specifice activităţii diplomatice.
Casus   Belli,   expresie   latină   cu   sensul   „caz   (motiv)   de   război”.
Desemnează actele sau evenimentele care, violând sau ameninţând în
mod grav interesele fundamentale ale unui stat, justifică declararea
războiului.
Cifru diplomatic, ansamblul de caractere convenţionale (cifre şi semne)
folosite pentru transmiterea corespondenţei diplomatice, spre a i se
asigura   respectarea   caracterului   său   secret.   Dreptul   misiunilor
diplomatice de a folosi un cifru este unanim recunoscut.
Clase   ale   consulilor,   categorii   în   care   sunt   împărţiti   şefii   posturilor
consulare.   Conform   Convenţiei   de   la   Viena   cu   privire   la   relaţiile
consulare  (1963),   aceste  clase sunt: consul general, consul  şi agent

57
 consular. Statele au dreptul să­şi fixeze şi alte denumiri pentru şefii
posturilor consulare. Consulii, indiferent de clasa căreia îi aparţin, se
bucură,   din   partea   statului   pe   al   cărui   teritoriu   funcţionează,   de
aceleaşi drepturi şi au  aceleaşi îndatoriri faţă de acel stat.
Clase   ale   şefilor  misiunilor   diplomatice, categorii  (ranguri)   în  care
sunt  impărţiţi   şefii   misiunilor diplomatice.  Au  fost stabilite  pentru
prima   dată   la   Congresul   de   la   Viena   din   1815   şi   completate   la
Congresul de la Aachen din 1818. Convenţia de la Viena cu privire la
relaţiile diplomatice, din 18 apr. 1961, prevede, în art. 14, că: „Şefii de
misiune   se   împart   în   trei   clase,   şi   anume:   a   ambasadorilor   sau
nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de state şi a celorlalţi şefi de misiune
cu   rang   echivalent;   a   trimişilor,   miniştrilor   sau   internunţilor
acreditaţi pe lângă şefii de state; a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi
pe lângă ministerele afacerilor externe”. Şefii misiunilor diplomatice
de   toate   clasele   se   bucură   de   aceleaşi   drepturi   în   îndeplinirea
funcţiilor lor. Deosebirea dintre diferitele clase apare numai în ceea
ce  priveşte   ceremonialul  şi  protocolul  diplomatic;  ambasadorii  sunt
consideraţi ca reprezentând nu numai statul, ci şi personal pe şeful
statului;   ei   pot   duce   tratative   cu   şeful   statului   străin;   de   obicei,
ambasadorii   şi   miniştrii   plenipotenţiari   sunt   numiţi   de   către   şeful
statului,   iar   însărcinaţii   cu   afaceri,   de   către   ministrul   de   externe.
Ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt acreditaţi pe lângă şeful
statului de reşedinţă, iar însărcinaţii cu afaceri, pe lângă Ministerul
de Externe al statului de reşedinţă.
Cobeligeranţă, situaţie în care se află un stat care participă la război
alături   de   alte   state,   împotriva   unui   inamic   comun,   dar   fără   ca
această participare să aibă la bază un tratat de alianţă. Calitatea de
c.  dă   dreptul   statului   respectiv   sa   ia   parte,   împreună   cu   celelalte
state beligerante, la negocierile pentru încheierea păcii, să fie parte
contractantă   la   tratatul   de   pace,   să   primească   reparaţii   pentru
daunele cauzate de război etc.
Compromis.   Este   acordul   intervenit   între   două   state   care   convin   să
transmită   spre   rezolvare,   unei   instanţe   arbitrale   sau   judiciare
internaţionale, un litigiu pendinte între ele.
Prin „compromis” (care mai este denumit şi „compromis de arbitraj”)
se stabileşte şi procedura de urmat pentru soluţionarea litigiului.
Concordat,   convenţie   încheiată   între   guvernul   unui   stat   şi   papă,   în
calitatea   acestuia   de   cap   al   bisericii   romano­catolice.  C.
reglementează   probleme   cum   ar   fi:   exercitarea   libertăţii   cultului

58
 catolic,   învăţământul   profesional,   statutul   clerului   (in   special   în
desemnarea   şi   investirea   episcopilor),   drepturile   şi   obligaţiile
patrimoniale   ale   bisericii   (inclusiv   eventualele   subvenţii   de   stat),
trimiterea unui nunţiu apostolic etc. Deşi, potrivit sistemului juridic
contemporan,  c.  au ca  obiect esenţial raporturi juridice  aparţinând
dreptului   intern   al   unui   stat,   încheierea   lor   urmează   normele
dreptului tratatelor.
Condominium, formă de exercitare în comun – de multe ori cu caracter
provizoriu – de către două sau mai multe state a suveranităţii asupra
aceluiaşi   teritoriu.  C.  reprezintă   un   mod   de   rezolvare   provizorie   a
contrarietăţii de interese între state revendicând un anumit teritoriu.
Consens (înţelegere, acord în practica internaţională), mod de adoptare a
unei   hotărâri   în   cadrul   unor   conferinţe   sau   al   reuniunilor   unor
organe internaţionale multilaterale, nu prin vot, ci prin asentimentul
tuturor statelor (organizaţiilor) participante.
Consul,   persoană   numită   de   un   stat   în   calitate   de   şef   al   unui   post
consular   al   său   pentru   îndeplinirea   funcţiilor   consulare   într­o
anumită  circumscripţie consulară.  C.  urmează  în grad după consul
general. În Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile şi imunităţile
consulare   (1963),  c.  este   numit   „funcţionar   consular”,   termen   prin
care   se   înţelege   orice   persoană,   inclusiv   şeful   de   post   consular.
Procedura   de   numire   şi   rechemare   a  c.,   sediul   şi   circumscripţia
consulară sunt reglementate de statul care îl numeşte, în înţelegere
cu   statul   de   reşedinţă.   Spre   deosebire   de   diplomaţi,  c.  nu   sunt
reprezentanţi   politici   ai   statului   lor.   Ei   nu   reprezintă   ţara   lor   în
totalitatea relaţiilor cu statul străin, ci numai în domeniul relaţiilor
consulare. În cazul în care ţara sa întreţine în ţara de reşedinţă şi un
consulat general, c. va fi subordonat consulului general.
Convenţie, înţelegerea realizată între două sau mai multe state prin care
se   reglementează   relaţiile   lor   într­un   anumit   domeniu.   După
semnarea   sa   de   catre   reprezentanţii   împuterniciţi   ai   statelor
contractante,  c.  intră   în   vigoare   prin   aprobare   sau   ratificare,   dacă
această din urmă condiţie este prevăzută în c. Ca şi pentru orice alt
tratat  internaţional, principiul de baza care guvernează  materia  c.
internaţionale  este   „pacta   sunt   servanda”,   adică   obligaţia   de   a   le
respecta şi aplica cu bună credinţă.
Corespondenţa diplomatică, comunicare oficială, făcută în scris, între
şefii de stat şi de guvern, între Ministerul Afacerilor Externe şi alte
ministere   ale   statului   acreditar   şi   misiunile   diplomatice   străine,

59
 precum şi între misiunile diplomatice acreditate în capitala aceluiaşi
stat. Formele c.d. sunt împărţite, după conţinut şi după aspectul lor
tehnic,   în:   notă   personală;   notă   diplomatică,   aide­mémoire;
memorandum;  scrisoare particulară  cu caracter  semioficial.  C.d.  se
redactează   în   limba   statului   de   la   care   provine   şi   este   însoţită,   în
semn   de   curtoazie,   de   o   traducere   neoficială   în   limba   statului
destinatar. În corespondenţa diplomatică se folosesc şi alte limbi de
circulaţie   internaţională   (franceza,   engleza,   rusa   etc.).  C.d.  are   un
caracter   oficial.   În   documentele  c.d.  nu   se   admit   corecturi,
prescurtări   şi   sublinieri.  C.d.  se   transmite   prin   curier   special,   dar
poate fi înmânată şi personal sau transmisă prin poştă.
Corp   consular,   totalitatea   consulilor   –   consuli   generali,   consuli,
viceconsuli   şi   agenţi   consulari   –   care   funcţionează   într­o   anumită
localitate   (oraş,   port,   regiune   etc.).   În   cadrul  c.c.,   precăderea
consulilor se stabileşte în funcţie de rang şi de clasă, iar în cadrul
aceluiaşi   rang,   după   data   intrării   în   funcţiune,   în   mod   oficial,   a
consulului,   cu   gradul   respectiv,   în   circumscripţia   consulară
respectivă.
Corp   diplomatic.   În   sens   larg,   corpul   diplomatic   este   compus   din
totalitatea   agenţilor   diplomatici   aflaţi   pe   teritoriul   statului   de
reşedinţă, împreună cu membrii familiilor lor. Corpul diplomatic, în
sens larg, este alcătuit din şefii reprezentanţelor diplomatice. Corpul
diplomatic   este  reprezentat  de un decan (fr. „doyen”, engl. „dean”),
care este şeful misiunii diplomatice cel mai vechi acreditat în statul
de reşedinţă, cu rangul cel mai înalt.
Curier diplomatic, persoană care transportă corespondenţă diplomatică.
C.d. nu poate fi reţinut, sechestrat sau percheziţionat. Statele străine
pe   al   căror   teritoriu   trece  c.d.,   sunt   obligate,   conform   dreptului
internaţional,   să­l   sprijine   şi   să­l   ocrotească.  C.d.  are   paşaport
diplomatic şi buletin de curier diplomatic.
Cutuma internaţională, izvor al dreptului internaţional,  c.i.  cuprinde
totalitatea   regulilor   de   conduită   apărute   în   practica   relaţiilor
interstatale   şi   recunoscute   de   state   ca   având   valoare   juridică,   în
sensul că exprimă o normă de drept internaţional. La formularea c.i.
contribuie   existenţa   unei   practici   îndelungate   şi   generalizate   a
statelor (inveterata consuetudo), precum şi recunoaşterea lor că acea
practică are forţă juridică obligatorie (opinio juris).  C.i.  joacă un rol
important în relaţiile internaţionale, normele dreptului internaţional
general, în bună parte, fiind de origine cutumiară.

60
Decanul corpului diplomatic, diplomatul, cel mai înalt în rang şi cel
mai vechi acreditat în acest rang într­un stat, care se află în fruntea
corpului diplomatic. În unele state, în care sunt acreditaţi nunţii pa­
pali, există obiceiul ca nunţiul, indiferent de vechimea sa în acredi­
tare, să îndeplinească funcţia de d.c.d. D.c.d. îndeplineşte funcţii de
ordin protocolar, de acord cu ceilalţi membri ai corpului diplomatic,
prezintă felicitări în numele corpului sau, după caz, exprimă condo­
leanţe guvernului sau şefului statului de reşedinţă; el conduce corpul
diplomatic la diferite ceremonii etc.; dă informaţii şi consultaţii cole­
gilor săi diplomatici asupra practicii protocolare din statul de reşedin­
ţă; informează corpul diplomatic asupra dorinţelor exprimate de Mi­
nisterul Afacerilor Externe al ţării de reşedinţă sau cu privire la di­
verse dispoziţii protocolare. D.c.d. poate lua apărarea privilegiilor de
ceremonial   ale   membrilor   corpului   diplomatic   faţă   de   autorităţile
ţării de reşedinţă (de ex. precăderea membrilor corpului diplomatic
faţă   de   autorităţile   locale,   participarea   corpului   diplomatic   la
ceremonii,   locul   corpului   diplomatic   la   aceste   ceremonii   etc.).   La
cerere, decanul poate avea rolul de arbitru în  litigiile dintre membrii
corpului diplomatic.  D.c.d.  trebuie să se abţină de la intervenţii în
afacerile interne ale ţării de reşedinţă, de la exercitarea de presiuni
asupra   guvernului  şi  de  la orice acţiuni care ar duce la  încălcarea
dreptului internaţional.
De facto, expresie latină ce desemnează existenţa unei anumite situaţii
de fapt, care nu are, ori care nu a dobândit şi consacrarea juridică
necesară.
De jure, expresie latină ce desemnează existenţa unei situaţii conforme
cu normele de drept.
Demers   diplomatic,   acţiune  întreprinsă   de  guvernul  unui  stat   –  prin
Ministerul Afacerilor Externe, misiunile diplomatice sau alte organe
de relaţii externe – pe lângă guvernul unui alt stat.
Sub aspect formal, d.d. pot fi clasificate în trei categorii:
a) Demersurile orale, care se fac în cadrul intrevederilor dintre şeful
misiunii   diplomatice   şi   ministrul   afacerilor   externe   al   statului
acreditar sau un funcţionar superior din acest minister.
Din categoria demersurilor orale fac parte:
­  declaraţia,   conţinând   afirmarea   poziţiei   politice   a   statului
acreditant, fie că este vorba de o poziţie de principiu, fie că se referă
la o problemă politică determinată;

61
 ­ notificarea  este   demersul  prin  care  misiunea  diplomatică  pune  în
gardă   guvernul  statului  acreditar  cu  privire  la o anumită  stare de
lucruri, atrăgăndu­i atenţia asupra unei situaţii care ar putea avea
anumite urmări;
­ reprezentarea,   demers   de   o   gravitate   mai   mare,   deoarece   conţine
aprecieri ale statului acreditant cu privire la o anumită comportare a
statului acreditar;
­ comunicarea, act pur şi simplu de informare a guvernului din ţara
de reşedinţă.
b) Demersurile   scrise   se   concretizează   în   trimiterea   de   note
diplomatice.   Trăsăturile   caracteristice   ale   notelor   diplomatice   sunt
următoarele:
­  sunt   comunicări  oficiale ale misiunii diplomatice  către  ministerul
afacerilor externe ale statului acreditar sau ale acestui minister către
misiunea diplomatică;
­ pot   emana   de   la   misiunea   diplomatică   ca   organ   permanent   al
relaţiilor internaţionale ale unui stat sau de la şeful misiunii;
­ cuprind o expresie de voinţă unilaterală;
­ trebuie sa satisfacă cerinţele stilului diplomatic.
c) Demersurile mixte care îmbină procedeele demersului oral cu ale
celui   scris.   Într­o   primă   fază,   demersul   se   concretizează   într­o
intrevedere   între   şeful   misiunii   diplomatice   şi   ministrul   afacerilor
externe al statului acreditar; în a doua fază, printr­o notă diplomatică
se stabilesc în mod clar şi în detaliu poziţiile exprimate şi elementele
problemei.
Denunţarea tratatelor, act unilateral al unui stat, parte la un tratat,
prin care acesta face cunoscut că nu se mai consideră legat de acel
tratat. De regulă d.t.  se poate face în virtutea unei clauze exprese a
tratatului, ori atunci când celelalte părţi consimt la aceasta. D.t.  se
poate face atât în cazul tratatelor bilaterale, cât şi în cazul tratatelor
multilaterale.   În   prima   ipoteză,   denunţarea   are   ca   efect   încetarea
aplicării tratatului. În cea de­a doua, tratatul rămâne în vigoare faţă
de   părţile   care   nu   l­au   denunţat.  D.t.  trebuie   notificată   în   mod
expres. De obicei, această notificare se face depozitarului tratatului.
În   situaţia   când   tratatul   nu   conţine   prevederi   în   legătură   cu
denunţarea, aceasta trebuie notificată cu cel puţin 12 luni înainte de
data de la care statul respectiv nu mai doreşte să se considere legat
de acel tratat.

62
Depline   puteri   (plenipotenţe),   document   care   conferă,   după   caz,
persoanei   indicate   în   cuprinsul   lui,   dreptul   de   a   semna   tratate
internaţionale, de a participa la congrese şi conferinţe internaţionale
sau de a purta negocieri în numele statului de la care emană.
Dreptul de azil, dreptul unui stat de a acorda în virtutea suveranităţii
sale permisiunea de a intra şi de a se stabili pe teritoriul său unor
cetăţeni   străini   sau   unor   persoane   fără   cetăţenie,   urmărite   pentru
activitatea politică, ştiinţifică etc. desfăşurată în ţara lor. Acordarea
d.   de   a.  presupune   în   mod   corelativ   şi   refuzul   de   a   dispune
extrădarea celui ce a beneficiat de azil politic.
Excelenţă, titlu acordat, în unele ţări, demnitarilor (şefi de state, membri
ai guvernului, ambasadori sau miniştri plenipotenţiari).
Imunităţi consulare, totalitatea drepturilor de care beneficiază un post
consular   şi   membrii   postului   consular   pe   teritoriul   statului   de
reşedinţă,   ca   urmare   a   exceptării   acestora   de   la  jurisdicţia   acestui
stat. I.c. se acordă pe bază de reciprocitate, prin  convenţii bilaterale.
Convenţia multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la relaţiile
consulare lărgeşte sfera şi conţinutul i.c. apropiindu­le de imunităţile
diplomatice.
Imunităţi   diplomatice,   totalitatea   drepturilor   de   care   beneficiază   o
misiune diplomatică şi membrii personalului diplomatic pe teritoriul
statului unde îşi desfăşoară activitatea (statul acreditar), ca urmare a
exceptării   acestora   de   la   jurisdicţia   statului   de   reşedinţă.  I.d.  se
acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale, în virtutea
egalităţii suverane a statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în
cât   mai   bune   condiţii   a   funcţiilor   misiunii   diplomatice.  I.d.  sunt
reglementate   şi   prin   Convenţia  de   la  Viena  din   1961  cu   privire   la
relaţiile diplomatice.
Principalele imunităţi ale misiunii diplomatice sunt: inviolabilitatea
localurilor misiunii, a arhivei şi documentelor diplomatice; organele
statului de reşedinţă nu au dreptul să pătrundă în localul misiunii
decât   cu   consimţământul   şefului   misiunii;   misiunea   are   deplina
libertate  de  a  comunica  cu  guvernul său, inclusiv prin  intermediul
curierilor diplomatici, mesaje prin cod sau cifrate şi poate utiliza, cu
asentimentul   statului   de   reşedinţă,   un   post   de   radioemisie;
corespondenţa oficială şi valiza diplomatică sunt inviolabile; curierul
diplomatic se bucură de inviolabilitatea persoanei sale. 
În   ce   priveşte  i.d.  personale   ale   agenţilor   diplomatici,   de   care
beneficiază   şi   membrii   familiilor   acestora,   sunt   următoarele:

63
 inviolabilitatea   persoanei   agentului   diplomatic   (acesta   neputând   fi
reţinut   sau   arestat   sub   nici   o   formă),   precum   şi   a   locuinţei   sale
particulare,   a   documentelor,   corespondenţei   şi   bunurilor   sale;   se
bucură de imunitate deplină de jurisdicţie penală a statului acreditar
şi,   cu   anumite   excepţii,   de   imunitate   de   jurisdicţie   civilă   şi
administrativă. Deşi nu există obligaţia statelor de a acorda  i.d.  şi
membrilor   personalului   administrativ   şi   tehnic,   precum   şi   celui   de
serviciu,   totuşi,   pe   bază   de  reciprocitate   şi  de  curtoazie   internaţio­
nală, statele acordă acestor categorii de persoane anumite imunităţi,
dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. Această practică  a fost
consacrată şi în Convenţia de la Viena din 1961 (art. 37). 
I.d.  încep   să­şi   producă   efectul   din   momentul   în   care   persoana,
îndreptăţită   să   beneficieze   de   ele,   a   trecut   graniţa   statului   de
reşedinţă şi încetează în momentul în care acea persoană a părăsit
teritoriul   statului   acreditar.   Persoanele   ce   beneficiază   de  i.d.  au
datoria să respecte legile statului acreditar şi să nu se amestece în
treburile interne ale acestuia. La  i.d.  nu poate renunţa decât statul
acreditant, agenţii diplomatici neavând un astfel de drept.
Instrument  de  ratificare,   document  prin   care se confirmă   ratificarea
unui   tratat   bi­   sau   multilateral   de   către   statul   care   l­a   încheiat.
Semnat de persoana care este competentă să angajeze statul parte la
tratat şi care este, de obicei, şeful statului, documentul este destinat
să   fie   remis   fie   guvernului   celuilalt   stat   contractant,   fie   unui   alt
guvern, anume indicat în tratat (depozitarul). Nu toate tratatele sunt
supuse ratificării. Sunt tratate care intră în vigoare fără a aştepta
procedura schimbului instrumentelor de ratificare, adică la semnare
sau aderare.
Inviolabilitate, imunitate conferită de dreptul internaţional, de care se
bucură anumite persoane când se află în străinatate – şeful statului,
şeful   guvernului,   membrii   reprezentanţelor   diplomatice,   membrii
forţelor armate ş.a., precum şi bunurile statului aflate în străinatate.
I. personală a diplomatului, cea mai importantă dintre imunităţile şi
privilegiile   personale   ale   diplomaţilor.   Ea   constă   în   ocrotirea
diplomatului, de către statul de reşedinţă, împotriva oricăror atentate
şi în garanţia că impotriva persoanei lui nu vor fi aplicate nici un fel
de   măsuri   de   constrângere   şi   nici   un   fel   de   presiuni   din   partea
autorităţilor   şi   a   funcţionarilor   ţării   de   reşedinţă.   Diplomatul   nu
poate fi arestat sau reţinut pe cale judiciară sau administrativă, iar
autorităţile ţării de reşedinţă trebuie să ia toate măsurile pentru a

64
 împiedica   orice   atingere   adusă   persoanei   diplomatului,   libertăţii,
demnităţii   şi   onoarei   lui.  I.  sediului   şi   a   arhivelor   misiunii
diplomatice obligă autorităţile statului de reşedinţă să nu pătrundă şi
să nu permită ca cineva să pătrundă în sediul misiunii diplomatice
fără asentimentul şefului misiunii. Statul de reşedinţă are obligaţia
de   a   lua   măsurile   necesare   pentru   ocrotirea   sediului   misiunii
diplomatice şi a arhivei împotriva oricăror atentate.
Însărcinat   cu   afaceri,   şef   de   reprezentanţă   diplomatică   de   clasă
inferioară. Spre deosebire de ambasador, care este acreditat pe lângă
şeful   statului,  î.   cu   a.  titular   este   acreditat   pe   lăngă   ministrul
afacerilor   externe,   printr­o   scrisoare   de   cabinet.  Î.   cu   a.  pot   fi
permanenţi   şi   temporari   sau  ad­ interim,   când   înlocuiesc   pe   şeful
reprezentanţei în timpul absenţei sale din  statul de reşedinţă, sau în
cazul  decesului  acestuia.   În   prima   situaţie,  î.  cu  a.  este   numit  de
ministrul afacerilor externe, în a doua situaţie, devine însărcinat cu
afaceri   un   membru   al   reprezentanţei.   Numele   acestei   persoane   se
comunică Ministrului Afacerilor Externe.
Legaţie,   misiune   diplomatică   cu   rang   diplomatic   inferior   ambasadei.
Primele  l.  au fost înfiinţate în sec. 16.  L.  sunt conduse de un trimis
extraordinar   şi   ministru   plenipotenţiar   sau   de   un   insărcinat   cu
afaceri.   Celelalte   ranguri   diplomatice   au   aceleaşi   denumiri   ca   la
ambasade.   Personalul  l.  este,   de   obicei,   mai   redus   decât   cel   al
ambasadelor.
Ministru   consilier,   funcţie   sau   rang   dipliomatic   într­o   misiune
diplomatică sau minister al afacerilor externe.
Ministru   plenipotenţiar  (trimis   extraordinar),   agent   diplomatic   care
îndeplineşte   în   mod   permanent   funcţia   de   şef   al   unei   misiuni
diplomatice cu rang de legaţie.
Ministru rezident, al treilea rang diplomatic în ierarhia claselor şefilor
misiunilor diplomatice, stabilită la Congresele de la Viena din 1815 şi
Aix­la­Chapelle,  din  1818.  În practica actuală a statelor, rangul de
m.r. nu mai este folosit. Convenţia referitoare la relaţiile diplomatice
de la Viena, din 1961, nu a mai menţionat acest rang diplomatic.
Misiune diplomatică. Organ specific, în domeniul relaţiilor externe, ce
are ca scop asigurarea şi dezvoltarea relaţiilor normale dintre state şi
promovarea   intereselor   reciproce   dintre   acestea.   Are   sediul
permanent   pe   teritoriul   statului   acreditar   şi   funcţionează   pe   baza
normelor   şi   principiilor   dreptului   internaţional,   ale   dreptului
diplomatic şi a acordului dintre state.  M.d.  permanentă a apărut ca

65
 instituţie a relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional după
Pacea   Westfalică   din   1648,   respectiv   în   perioada   formării   şi
dezvoltării   statelor   centralizate   europene.   Principalele   aspecte   ace
acestei   instituţii   au   fost   pentru   prima   dată   reglementate   pe   plan
internaţional prin Regulamentul de la Viena, din 1815, si Protocolul
de   la   Aix­la­Chapelle,   din   1818.   După   al   doilea   război   mondial,   ca
urmare   a   transformărilor   profunde   înregistrate   în   relaţiile
internaţionale, s­a impus necesitatea adaptării normelor anterioare
privind   relaţiile   diplomatice,   inclusiv  m.d.  şi,   ca   atare,   a   fost
negociată şi adoptată Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice de
la Viena, din 1961.
Misiune   permanentă,   reprezentanţa   unui  stat   pe   lângă   o  organizaţie
internaţională   în   scopul   de   a   asigura   o   legătură   permanentă   între
acel   stat   şi   organizaţia   respectivă.   Apărute   în   perioada   Societăţii
Naţiunilor   (în   1930   existau   43   de   astfel   de   reprezentanţe),   şi
asimilate   din   punct   de   vedere   al   statutului     lor   cu   misiunile
diplomatice   (în   acest   sens   Consiliul   federal   elveţian,   pe   teritoriul
căreia   se   aflau,   a   emis   o   hotărâre   în   1922),  m.p.  s­au   înmulţit
continuu în ultimele decenii, îndeosebi ca urmare a creşterii rolului
organizaţiilor   internaţionale   în   realizarea   diferitelor   forme   de
colaborare între state.
Misiune specială, misiune temporară, reprezentativă, trimisă de un stat
pe lângă un alt stat, cu consimţământul acestuia din urmă, pentru a
trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini, pe lângă el,
o   anumită   sarcină.  M.s.  este   constituită   din   unul   sau   mai   mulţi
reprezentanţi ai statului trimiţător, dintre care este desemnat şeful
misiunii   şi   poate   cuprinde,   în   plus,   personal   diplomatic,
administrativ, tehnic şi de serviciu. M.s. capătă o importanţă tot mai
mare   în   prezent,   fiind   folosite   pentru   contacte   la   nivel   înalt   între
state.
Modus vivendi, expresie latină cu sensul de „mod de existenţă”, folosită
pentru   a   desemna   acorduri   internaţionale   cu   caracter   temporar,
provizoriu, ce urmează să fie înlocuite ulterior printr­un tratat sau
printr­o   convenţie   definitivă.   De   obicei,   statele   recurg   la   această
formă   de   acord   internaţional   atunci   când   nu   au   ajuns   decât   la   o
soluţionare   parţială   a   problemelor   negociate,   ori   când   situaţia
concretă   ce   face   obiectul   tratativelor  impune   ca   până   la  realizarea
unui acord complet sau de lungă durată să existe o reglementare, fie
ea şi provizorie, rezervându­se poziţia părţilor pentru viitor, când se

66
 va reglementa problema în cauză.  Din punct de vedere al forţei sale
obligatorii, m.v. are aceeaşi valoare ca oricare alt acord internaţional.
Notă diplomatică, formă a corespondenţei diplomatice între Ministerul
Afacerilor Externe sau alt organ central al unui stat şi misiunile di­
plomatice străine, acreditate în acel stat şi viceversa, precum şi între
misiunile acreditate în aceeaşi capitală. Ea poate avea mai multe for­
me:
1) Nota   verbală:   este   o   comunicare   scrisă,   nesemnată,   redactată   la
persoana a III­a şi care emană de la misiunea diplomatică sau de la
ministerul afacerilor externe al statului acreditar; în introducere şi in
încheiere, nota verbală conţine formule consacrate de curtoazie.
Notele verbale se folosesc de obicei în urma unei întrevederi pentru a
fixa în scris ceea ce s­a discutat verbal.
În principiu sunt utilizate  în materie de importanţă secundară; to­
tuşi, faţă de supleţea lor, ele pot fi folosite şi pentru probleme mai im­
portante.
2) Nota semnată: este un document mai solemn; este adresată perso­
nal ministrului afacerilor externe sau şefului misiunii; este semnată
de expeditor.
Nota semnată începe prin formula „Domnule ministru” sau „Domnule
ambasador” şi se termină prin formula de curtoazie „vă rog să primiţi,
domnule ministru, asigurarea înaltei mele consideraţiuni”.
3) Scrisoarea   personală  este   adresată   de   şeful   misiunii   diplomatice
ministrului afacerilor externe şi invers. Este un document mai puţin
protocolar   decât   notele,   ţinând   mai   degrabă   de   domeniul   relaţiilor
personale,   amicale,   decât  de   domeniul   relaţiilor   oficiale.   Scrisoarea
personală are aplicaţie limitată; prin ea nu se angajează statele, cum
este cazul notelor diplomatice.
4) Nota   colectivă  este   o   formă   de   comunicare   deosebit   de   solemnă.
Nota   colectivă   se   adresează   guvernului   statului   de   reşedinţă   de
reprezentanţii mai multor state, exprimând punctul de vedere comun
al acestora.
5) Aide mémoire­ ul  este un document având drept scop să puncteze
aspectele  unei  probleme   care a făcut  sau  urmează  să  facă  obiectul
unor tratative, să sublinieze consecinţele juridice şi să arate punctul
de vedere al statului care trimite aide­mémoire­ul.
Acest document emană de la misiunea diplomatică ca organ al relaţii­
lor externe al unui stat, este adresat ministrului afacerilor externe al
statului acreditar, nu este semnat şi nu conţine formula de curtoazie.

67
 6) Memorandumul,   identic   ca   formă   cu   aide­mémoire­ul,   diferă   de
acesta în ceea ce priveşte conţinutul său mult mai complet. Scopul
memorandum­ului este de a face istoricul problemei şi al negocierilor
în curs, de a justifica politica urmată  de statul care­l trimite, de a
preciza termenii politici şi juridici ai unei probleme.
Memorandum­ul este adresat adesea si unor state terţe pentru a le
demonstra justeţea pretenţiilor sau poziţiei statului de la care emană.
Pe   de   altă   parte,   nu   numai   misiunile   diplomatice,   ci   şi   delegaţiile
statelor   la   conferinţele   internaţionale   pot   face   uz   de
memorandum­uri.
7) Schimbul   de   note  are   loc   între   ministrul   afacerilor   externe   şi
misiunea diplomatică atunci când negocierile s­au încheiat cu succes,
printr­un acord.
Forma şi conţinutul notelor se stabilesc în prealabil de comun acord
iar schimbul lor se face în acelaşi timp.
Notele  pot   avea   forma   unor note  verbale (în  cadrul unor  chestiuni
secundare, de exemplu: reglementarea unui incident) sau a unor note
semnate (în cazul încheierii unui acord etc.).
8) Ultimatum­ ul  este documentul prin care un stat îşi exprimă faţa
de un altul, poziţia sa ultimă şi irevocabilă.
Oficios, ştire sau comunicat ce emană de la o autoritate, fără a avea însă
un caracter oficial. Calificativ dat organelor de presă, agenţiilor de
ştiri   etc.   care   exprimă   punctul   de   vedere   al   unui   guvern,   fără   ca
acesta să fie însă oficial. Acestea au o strânsă legătură cu autorităţile,
redau   linia   lor   politica,   însă   formal   nu   depind   de   ele  şi,  în   ultimă
instanţă, nu le angajează.
Parafare, semnare prealabilă a tratatelor sau a unor părţi ale acestora
numai cu iniţialele numelui împuterniciţilor părţilor contractante. P.
marchează   acea   fază   în   procesul   de   încheiere   a   tratatului   în   care
părţile   s­au   înţeles   asupra   textului   elaborat   al   tratatului   care
urmează   să   fie   supus   guvernelor   respective   spre   a   hotărâ   dacă
instrumentul, cuprinzând textul parafat, va fi încheiat.  P.  are drept
efect, în principiu, certificarea textului rezultat din tratative: acesta
nu   mai   poate   fi   modificat   de   împuterniciţi.  P.  poate   constitui   o
semnare   definitivă   atunci   când   părţile   care   au   negociat   textul
tratatului  respectiv s­au înţeles în acest sens. Statele  în cauză pot
conveni să modifice textul parafat.
Persona grata, expresie latină cu sensul „persoană agreată”, folosită în
relaţiile   diplomatice   spre   a   desemna   un   diplomat   pentru   a   cărui

68
 numire în calitate de şef al misiunii diplomatice, statul acreditar şi­a
dat   agrementul.   Orice   alt   membru   al   personalului   diplomatic   al
misiunii   devine  p.g.  după   primirea   vizei   diplomatice   de  intrare   pe
teritoriul statului de reşedinţă al misiunii sau după ce numirea sa a
fost adusă la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Externe al statului
de   reşedinţă   şi   acesta   nu   a   manifestat   opunere   într­un   termen
rezonabil.
Persona   non   grata,   expresie   latină   cu   sensul   „persoană   neagreată”
folosită în practica diplomatică spre a desemna o persoană pentru a
cărei numire în calitate de şef al misiunii diplomatice nu s­a primit
agrementul statului acreditar. De asemenea, este considerat  p. non
g. diplomatul căruia statul de reşedinţă al misiunii i­a cerut să pără­
sească teritoriul său, fie datorită  comportării  ofensatoare la adresa
guvernului, a intervenţiei în  afacerile interne ale acelei ţări, a neres­
pectării legilor şi obiceiurilor locale, a folosirii abuzive a privilegiilor
şi imunităţilor diplomatice, a încălcării normelor generale de compor­
tare a diplomaţilor, fie ca retorsiune împotriva declarării p. non g. a
unui diplomat al statului de reşedinţă de către statul trimiţător. Ter­
menul   de  p.   non   g.  este   folosit   doar   pentru   membrii   personalului
diplomatic. În urma declarării  p. non g., diplomatul trebuie să pă­
răsească în cel mai scurt timp teritoriul străin; în caz contrar împo­
triva lui se poate lua măsura expulzării.
Plenipotenţiar, persoana investită cu depline puteri de către autoritatea
competentă a unui stat, în scopul de a reprezenta acel stat în vederea
negocierii, adoptării, autentificării sau semnării unui tratat interna­
ţional. Spre deosebire de trecut când  p.  angaja, de regulă, statul pe
care   îl   reprezenta,   în   prezent   el   are   puteri   limitate   (stabilite   prin
mandatul primit), a căror depăşire sau încălcare lipseşte de orice va­
loare juridică actele încheiate. Termenul de  p.  este folosit adesea în
preambulul   ori   în   clauzele   finale   ale   tratatelor,   pentru   a   desemna
persoana însărcinată să negocieze, să redacteze ori să semneze trata­
tul. P. trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, rang diplomatic
stabilit   de   Congresul   de   la   Viena   din   1815   şi   recunoscut   prin
Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice.
Precădere   diplomatică,   una  dintre  cele  mai importante  instituţii  ale
ceremonialului diplomatic, conform căreia se stabileşte locul fiecărui
diplomat cu ocazia festivităţilor sau primirilor oficiale.  P.d.  poate fi
de   mai   multe   feluri:   a) precăderea   corpului   diplomatic   invitat   la
adunări sau festivităţi publice; i se acordă un loc de onoare, în apro­

69
 pierea şefului statului sau guvernului statului gazdă, acelaşi pentru
toţi membrii corpului diplomatic; b) precăderea între şefii misiunilor
diplomatice;   este   stabilită   conform   claselor,   rangurilor   din   care   fac
parte,   iar   în   cadrul   fiecărei   clase   după   vechimea   în   acreditare.
Precăderea între ceilalţi diplomaţi se stabileşte după rangul lor, iar la
rang egal după vechimea în rangul actual în statul de reşedinţă. În
unele   ţări   catolice,   nunţiul   papal   se   bucură   de   precădere   faţă   de
ceilalţi ambasadori; c) precăderea între reprezentanţii diplomatici şi
autorităţile   ţării   de   reşedinţă   se   stabileşte   după   regula   că
ambasadorii   străini,   reprezentanţi   ai   şefului   statului   lor,   urmează
imediat   după   şeful   statului   de   reşedinţă;   din   considerente   de
curtoazie,   ambasadorii   străini   cedează   însă   acest   loc   primului
ministru al  ţării de reşedinţă; d) precăderea diplomaţilor, în cadrul
personalului misiunii diplomatice este stabilită  de statul pe care  îl
reprezintă misiunea diplomatică şi comunicată statului de reşedinţă.
Privilegii   consulare,   totalitatea   înlesnirilor   şi   avantajelor   juridice,
altele   decât   imunităţi   acordate   unui   post   consular   şi   membrilor
postului consular pe teritoriul statului de reşedinţă. P.c. se acordă pe
bază   de   reciprocitate,   prin   convenţii   bilaterale.   Convenţia
multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la relaţiile consulare
lărgeşte   sfera  p.c.,   apropiindu­le   astfel   de   privilegiile   diplomatice.
Trebuie făcută distincţia între privilegiile acordate postului consular
şi   cele   de   care   beneficiază   membrii   postului   consular.   În   prima
categorie sunt incluse: dreptul statului trimiţător de a folosi drapelul
său naţional şi stema sa pe clădirea postului consular şi la reşedinţa
şefului oficiului consular; exonerarea de impozite a postului consular
pentru taxele percepute în legătură cu actele consulare. În ce priveşte
privilegiile acordate membrilor postului consular, de care beneficiază
şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele: scutirea de toate
obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă
în materie de inmatriculare a străinilor şi de permise de şedere, ori
de   permise   de   muncă;   scutirea   fiscală,   cu   excepţia   impozitelor
indirecte,   a   celor   pe   bunuri   imobile   particulare   ori   pe   venituri
particulare,   a   celor   privind   drepturile   de   succesiune   ori   a   taxelor
judiciare, scutirea de taxe vamale şi de control vamal pentru obiectele
de uz personal; scutirea de prestaţii personale.
Privilegii   diplomatice,   totalitatea   înlesnirilor   şi   avantajelor   de   care
beneficiază o misiune diplomatică şi membrii personalului diplomatic
pe   teritoriul   şi   din   partea   statului   unde   îşi   desfăşoară   activitatea

70
 (statul   acreditar).  P.d.  se   acordă   pe   bază   de   reciprocitate,   prin
convenţii   bilaterale,   în   virtutea   egalităţii   suverane   a   statelor,   în
scopul de a asigura îndeplinirea în cât mai bune condiţii a funcţiilor
misiunii diplomatice. P.d. îşi găsesc reglementarea şi prin Convenţia
de la Viena, din 1961, cu privire la relaţiile diplomatice. 
Principalele   privilegii   ale   misiunii   diplomatice   sunt   următoarele:
misiunea   şi   şeful   său   au   dreptul   să   arboreze   drapelul   şi   să   aşeze
stema   statului   acreditant   pe   localurile   misiunii,   inclusiv   reşedinţa
şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acestuia; statul
acreditant   şi   şeful   misiunii   sunt   scutiţi   de   orice   impozite   şi   taxe
asupra   localurilor   misiunii,   cu   excepţia   impozitelor   sau   taxelor
percepute  ca   remuneraţie pentru  servicii particulare prestate; sunt
scutite de orice impozite şi taxe drepturile şi taxele percepute de către
misiune pentru actele oficiale întocmite. 
În ceea ce priveşte privilegiile personale ale agenţilor diplomatici, de
care beneficiază şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele:
scutirea de orice impozite şi taxe personale sau asupra bunurilor, cu
excepţia   impozitelor   indirecte,   a   impozitelor   şi   taxelor   asupra
bunurilor   imobile   particulare   aflate   pe   teritoriul   statului   de
reşedinţă, dacă diplomatul nu le foloseşte în  scopul indeplinirii unor
atribuţii   de   serviciu,   a   impozitelor   pe   succesiune,   a   impozitelor   pe
venituri   particulare,   a   impozitelor   pentru   prestări   de   servicii   şi   a
taxelor judiciare; scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate
uzului personal al agentului diplomatic ori a membrilor familiei sale;
scutirea   de   controlul   vamal   a   bagajului   personal.   Pe   bază   de
reciprocitate   şi   de   curtoazie   internaţională,   statele   acordă   unele
privilegii şi membrilor personalului administrativ şi tehnic, precum şi
celui de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. P.d. îşi
produc efectul din momentul în care cel îndreptăţit să beneficieze de
ele   a   trecut   graniţa   statului   de   reşedinţă   şi   încetează   atunci   când
acea persoană a părăsit teritoriul statului acreditar.
Pro   memoria  (în   practica   relaţiilor   diplomatice),   document   fără
semnătură   şi   lipsit   de   formule   de   politeţe,   care   conţine   o   simplă
expunere  a   unor  fapte   sau  redarea  unor taxe  care  privesc  obiectul
unei   convorbiri,   înmânat   de   un   diplomat   celeilalte   părţi   „pentru
memorie”.
Promulgare,   act   prin   care   organul   de   stat   competent,   stabilit   de
Constituţie, constată că o lege a fost adoptată de forul legislativ.  P.
are drept efect de a face ca legea să devină executorie.

71
Protocol, înţelegere internaţională încheiată în diferite domenii (de ex.
protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii gazelor
asfixiate,   toxice   sau   altele   asemănatoare   şi   a   mijloacelor
bacteriologice).  Accesoriu   la   un   tratat,   prin   care   se   modifică,   se
completează,   se   înterpretează,   se   prelungeşte   valabilitatea   unui
tratat   încheiat   anterior   (protocol   adiţional).   Document   întocmit
pentru a consemna o acţiune în domeniul încheierii tratatelor (de ex.
Protocolul   referitor   la   schimbul   instrumentelor   de   ratificare,   la
semnarea   unor   tratate,   la   încheierea   unor   tratative   etc.).
Procesul­verbal   al   dezbaterilor   conferinţelor   sau   al   sesiunilor
organizaţiilor   internaţionale,   care   este   semnat   de   participanţi.
Ceremonial, etichetă.  V.  şi  protocol  diplomatic,  totalitatea regulilor
care  stabilesc   formele   ceremoniale  ale  relaţiilor  dintre   diplomaţi   şi
dintre aceştia şi reprezentanţii ţării de reşedinţă, precum şi modul de
desfăşurare a diferitelor manifestări diplomatice.
Publicarea   tratatelor,   ansamblul   de   măsuri   luate   la   nivel
guvernamental   pe   plan   intern   şi   internaţional   pentru   ca   tratatele
internaţionale   încheiate   de   un   stat   să   fie   aduse   la   cunoştinţa
generală.  P.t.  pe   plan   intern   are   loc,   de   regulă,   prin   inserarea
textului lor în buletinul oficial de publicaţii al statului respectiv. Pe
plan  internaţional,  p.t.,   a cărei apariţie se datorează  dorinţei de a
desfiinţa diplomaţia secretă, este reglementată din timpul Societăţii
Naţiunilor,   fiind   consacrat   în   Pactul   acestei   organizaţii.  P.t.  este
consacrată   în   Carta   O.N.U.,  care   prevede   că  tratatele   încheiate   de
membrii   O.N.U   trebuie   înregistrate   la   Secretariatul   O.N.U   şi
publicate de către acesta. Tot astfel, Convenţia de la Viena asupra
dreptului tratatelor (1969) prevede  p.t.  după intrarea lor în vigoare.
De   asemenea,   orice   schimbări   privind   părţile   la   tratat   ori   clauzele
acestuia   trebuie   să   fie   înregistrate   la   Secretariatul   O.N.U.   şi
publicate în colecţia de tratate ale acestei organizaţii.
Ratificare,   act   prin   care   un   stat,   prin   organele   sale   competente,   îşi
exprimă   consimţământul   de   a   fi   parte   la   un   tratat   semnat   de
plenipotenţiarii săi. Un tratat supus r. nu are forţă obligatorie decât
după  r.  sa. În general,  r.  este de competenţa şefului statului sau a
parlamentului.  R.  constituie   un   act   de   suveranitate   a   statului;   ca
atare ea poate fi refuzată, fără a fi necesară motivarea refuzului. Cu
prilejul  r.  unui   tratat   multilateral,   statele   pot   face   rezerve.  R.  se
efectuează   prin   întocmirea   unui   document   special,   denumit
instrument   de  r.  Tratatele   bilaterale   intră   în   vigoare   la   data

72
 efectuării   schimbului   instrumentelor   de  r.  Instrumentele   de  r.  ale
unui tratat multilateral se depun spre păstrare statului depozitar al
tratatului,   iar   în   cazul   tratatelor   încheiate   sub   egida   O.N.U.,
Secretariatului O.N.U. Intrarea în vigoare a unui tratat multilateral,
pentru   statele   care   au  r.  tratatul,   are   loc   după   depunerea   unui
anumit număr de instrumente de r. prevăzut în tratat.
Raţiune  de stat, teorie politică   şi diplomatică  după care interesele de
stat   primează   asupra   oricăror   considerente   de   drept   şi   morală.
Expresia   se   foloseşte   în   unele   state   drept   explicaţie,   fără   alte
argumente,   pentru   măsuri   luate   în   cadrul   politicii   externe   sau
interne a statelor respective.
Relaţii   diplomatice,   raporturi   politice   cu   caracter   oficial   şi   de
continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voinţă reciproc,
prin misiuni diplomatice permanente pe care statele  şi le trimit în
scopul dezvoltării colaborării internaţionale şi al apărării intereselor
fiecărui   stat   şi   ale   cetăţenilor   săi   pe   teritoriul   celuilalt   stat.  R.d.
reprezintă forma superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie
la lărgirea şi intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile
de activitate (politic, economic, cultural­ştiintific, consulare etc.).
Resortisant, termen folosit  în literatura de drept internaţional, uneori
sinonim   cu   acela   de   naţional   (cetăţean),   iar   alteori,   într­o   accepţie
mai   largă,   desemnând   toate   persoanele   care   sunt   supuse
suveranităţii unui stat. El se referă atât la persoanele fizice, cât şi la
persoanele juridice care au naţionalitatea unui anumit stat. În mod
excepţional,   termenul  r.  a     fost   folosit   de   jurisdicţia   franceză   în
aplicarea   dispoziţiilor   tratatelor   de   pace   cu   privire   la   bunurile,
drepturile şi interesele „resortisanţilor” statelor inamice, în legătură
cu apartenenţa unei persoane, care, fără a avea naţionalitatea unui
stat inamic, a servit în armata acestuia.
Restitutio   in   integrum,   reparare   integrală   a   prejudiciilor   cauzate   cu
încălcarea normelor de drepr, prin restabilirea situaţiei care existase
înainte   de   producerea   actului   ilicit.   Este   modul   cel   mai   adecvat
pentru   repararea   prejudiciului   cauzat,   atunci   când   acest   mod   de
reparare   este   posibil   în   practică.   În   cazul   în   care  r.   in   i.  nu   este
posibilă,   răspunderea   celui   în   culpă   se   va   materializa   într­o
despăgubire   bănească   sau   o   altă   formă   de   reparaţie   cunoscută   de
părţi sau hotărâtă de instanţa juridică competentă.
Ruperea   relaţiilor   diplomatice,   curmarea   raporturilor   diplomatice
directe   între   două   state   prin   rechemarea   agenţilor   diplomatici,   la

73
 iniţiativa   unuia   din   statele   în   cauză.  R.r.d.  se   poate   produce   în
împrejurări   diverse   ca   urmare   a   unor   dificultăţi   intervenite   în
raporturile dintre cele două state sau în caz de război. R.r.d. trebuie
să   rezulte   din   declaraţii   sau   acte   fără   echivoc.   Spre   deosebire   de
starea de război,  r.r.d.  nu duce la desfiinţarea tratatelor bilaterale
între cele două state (cu excepţia celor care presupun în mod necesar
existenţa   acestor   relaţii),   nici   la   înlăturarea   tuturor   raporturilor
bilaterale.  Statele   respective  pot   întreţine,   în   continuare,   raporturi
consulare, legături comerciale, pot trimite şi primi misiuni speciale
etc.   Se   face   distincţie   între  r.r.d.  (când   misiunea   diplomatică
încetează definitiv, întregul personal al misiunii este rechemat etc.) şi
suspendarea   relaţiilor   diplomatice   (retragerea   temporară   a
personalului misiunii).
Schimb   de   note,   mod   de   realizare   a   unei   înţelegeri   între   două   state,
într­o   anumită   problemă,   pe   calea   remiterii   reciproce   a   unor   note
diplomatice, având acelaşi conţinut şi purtând aceeaşi dată. S. de n.
se   efectuează   de   către   Ministerul   Afacerilor   Externe   şi   misiunea
diplomatică a celuilalt stat acreditată în ţara respectivă.
Scrisoare   de   acreditare,   document   oficial,   emanând   de   la   statul
acreditant,   prin   care   se   atestă   calitatea   oficială   a   şefului   misiunii
diplomatice.  S.   de   a.  sunt   semnate   de   şeful   statului   acreditant   şi
adresate şefului statului acreditar, în cazul în care şefii de misiune
sunt   ambasadori   sau   miniştri   plenipotenţiari.  S.   de   a.  pentru
însărcinatul cu afaceri este denumită scrisoare de cabinet. De regulă,
s.   de   a.  cuprind   numele,   titlul,   calitatea   specială   a   diplomatului,
obiectul general al misiunii sale şi apelul de a i se acorda sprijin în
îndeplinirea   acesteia   etc.   Remiterea  s.   de   a.  fixează,   de   regulă,
momentul începerii activităţii oficiale a şefului misiunii diplomatice.
Acţiunea   de   remitere   are   lor   în   cadrul   unei   ceremonii   solemne.
Acreditarea  concomitentă  a aceluiaşi  şef de misiune pe lângă două
sau   mai   multe   state   este   denumită   dublă   acreditare,   acreditare
multiplă   sau   concurentă.   Ea   se   poate   efectua   numai   cu
consimţământul   fiecăruia   dintre   statele   în   cauză.   Situaţia   inversă
acreditării   multiple   este   acreditarea   de   catre   mai   multe   state   a
aceleiaşi persoane ca şef de misiune pe lângă un stat, dacă acesta este
de acord.
Scrisoare   de   rechemare,   document   care   confirmă   faptul   că   şeful
misiunii   diplomatice,   ambasador   sau   ministru   plenipotenţiar   este
rechemat   din   funcţie   de   către  guvernul  său.  S.  de  r.  emană  de   la

74
 şeful statului pe care îl reprezintă diplomatul şi sunt adresate şefului
statului  de  reşedinţă   a   misiunii  diplomatice.  De  obicei,  în  s.  de   r.
sunt   explicate,   pe   scurt,   cauzele   oficiale   ale   rechemării   (cererea
reprezentantului   diplomatic   de   a   fi   rechemat,   starea   sănătăţii,
încredinţarea altor însarcinări etc.).  S. de r.  sunt înmânate şefului
statului de reşedinţă fie de către reprezentantul diplomatic care este
rechemat,   în   cadrul   unei   audienţe   de   rămas   bun,   fără   ceremonii
speciale, fie, dacă reprezentantul diplomatic a părăsit teritoriul ţării
de reşedinţă a misiunii, de către succesorul lui în acel post, cu ocazia
prezentării   de   către   acesta   a   scrisorilor   de   acreditare,   ca   şef   al
misiunii diplomatice.
Sigiliu, pecete, ştampila pe a cărei faţă este desenată stema statului şi
înscrisă   denumirea   acestuia,   şi   care   se   aplică   pe   un   act,   tratat,
convenţie   etc.   Împreună   cu   semnătura   şefului   statului   sau
guvernului,   ori   a   plenipotenţiarului   îndrituit,   conferă   acestora
autenticitate.
Sine   die,   expresie   latină   cu   sensul   „fără   termen”,  folosită   pentru   a  se
arăta că realizarea unor acţiuni a fost amânată în viitor, fără a se
preciza vreun termen oarecare în această privinţă.
Statu quo, expresie latină, având în limba română sensul: „în situaţia în
care”.   Expresia,   având  o  frecventă  aplicaţie   în   limbajul  diplomatic,
evocă o  situaţie  de fapt existentă la un moment dat, determinarea
momentului de referinţă fiind foarte importantă.
În   literatura   engleză   se   foloseşte   expresia   „status   quo”,   cu   aceeaşi
semnificaţie. Se mai folosesc expresiile „statu quo ante bellum” sau
„statu quo ante”, având sensul: „în situaţia dinainte de război”.
Ultimatum.   Ultimatum­ul   este   un   document   diplomatic   redactat   de
regulă în  formă  de notă  sau  memorandum,  în  care se pun  condiţii
irevocabile,   reprezentând   „ultimul   cuvănt”   înainte   de   ruperea
negocierilor.   Prin   ultimatum,   una   din   părţi   aduce   la   cunoştinţa
celeilalte   că   dacă   nu   va   primi   un   răspuns   satisfăcător   până   la   o
anumită   dată,   la   o   oră   determinată,   se   vor   produce   anumite
consecinţe.
Aceste   „consecinţe”   nu   trebuie   să   fie,   neapărat,   războiul;   astfel
ultimatum­ul nu este sinonim cu „declaraţia de război”, aşa cum este
privit uneori.
Nu întotdeauna ultimatum­ul constituie un mijloc de intimidare; el
poate   fi   o   ultimă   încercare   de   rezolvare   paşnică   a   unui   diferend
internaţional.

75
Valiza   diplomatică.   Prin   această   expresie   se   desemnează   în  practica
diplomatică   coletul   sau   coletele   care   conţin   documente   diplomatice
sau obiecte de uz oficial.
Valiza   diplomatică   nu   poate   fi   deschisă   nici   reţinută:   ea   este
încredinţată curierilor diplomatici, persoane care posedă paşapoarte
speciale   şi   care,   în   exerciţiul   lor,   se   bucură   de   protecţie   în   statul
acreditar.
Deşi   în   practică   valiza   diplomatică   conţine   şi   corespondenţa
particulară,   precum   şi   obiecte   de   uz   privat,   tendinţa   practicii
diplomatice mai recente este de a limita folosirea valizei diplomatice
la documentele strict personale.

_____________
(Termeni şi informaţii din:  Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979; M. Maliţa,  Di­
plomaţia.   Şcoli   şi   instituţii,   Bucureşti,   1970;   H.   Nicolson,  Diplomacy,   Londra,
1950; L. Dembinski, The modern law of diplomacy. External missions of states
and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster. 1988; W. Watson,
Diplomacy. The dialogue between states, Londra, 1982; I.M. Anghel, Dreptul di­
plomatic, Bucureşti, 1984; I.M. Anghel, Dreptul consular, Bucureşti, 1978; A. Bon­
ciog,  Drept  diplomatic, Bucureşti, 1997; J. Serres,  Manuel  practique de proto­
cole, Paris, 1992; P. Tănăsie, Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993)

76
 SINTEZE  ŞI  STUDII DE CAZ

Negocierea

I. Tehnici şi tactici integrative (cooperative, constructive)

 Tehnica concesiilor simetrice

 Negocierea tip „salam“ (felie cu felie, punct cu punct)

 Tehnica lărgirii câmpului de negociere

 Tehnica transformării câmpului de negociere

 Tehnica de folosire a circumstanţelor

 Tehnica apelării la un terţ

 Jocul cu cărţile pe faţă

 Tactica prieteniei şi a ospitalităţii

 Reformularea propunerilor

 Promisiunea condiţionată

 Apelul la legislaţie

 Testările

77
  Abţinerea sau punerea între paranteze a unei probleme dificile

 „Ceea ce pot accepta este doar 60%“

 Persuasiunea

II. Tehnici şi tactici manipulatoare

 Scurtarea perioadei de negociere

 Tehnica concesiei limită

 Tehnica enervării partenerului

 Tehnica culpabilizării

 Tehnica apelării la „marele patron“

 Tehnica „Da, dar...“

 Ultimatumul

 „Bluff“­ul sau praful în ochi

 Dezinformarea sistematică

 Minciuna sistematică

 Atacul la persoană

 Adresarea agresivă

 Ameninţarea

 Ironizarea

78
  Apelarea la informaţii false

 Politica faptului împlinit

 Surpriza

 Tactica tăcerii

 Pauzele

 Schimbarea planului negocierii

 Mimarea ignoranţei

 Revenirea la punctele deja discutate

 Obiecţiile sistematice

 Apelul la tactici nonverbale (mimică, gesturi etc.)

III. Principii privind acordarea concesiilor

 Nu se fac concesii înainte de a fi nevoie

 Este   necesară   pregătirea   unei   motivaţii   credibile   pentru   o

marjă de negociere de 10­20%

 Nu se acceptă prima oferă a partenerului

 Nu se cedează de la început într­un aspect major; se începe cu
o concesie minoră

 Concesiile nu se acordă pe gratis

 Concesiile se contabilizează – ca număr şi ca valoare – pentru
a se putea reacţiona corespunzător

79
  Ritmul concesiilor trebuie să fie reciproc – ca valoare – între
părţi

 Dacă nu se obţine o concesie trebuie să se încerce cel puţin o
promisiune

 Eşalonarea concesiilor trebuie să urmeze o „schemă“, care să
asigure „beneficiul“ final

Studiu de caz  Tactica tăcerii *

În   cursul   celui   de­al   doilea   război   mondial,   primul   ministru

englez Chamberlain a demisionat, propunându­i regelui George
al V­lea să­l numească pe Lord Halifax în locul său şi rugându­l
pe   Churchill   să   primească   să   fie   „numărul   doi“.   Aflând   acest
lucru, Beaverbrook, magnatul presei conservatoare, se duce glonţ
la Churchill acasă strigând: „Winston, nu ţi se potriveşte rolul de
strălucit secund“. El îi smulge omului politic o promisiune: „Când
veţi fi convocaţi pentru acceptul definitiv, jură­mi că vei păstra
trei minute de tăcere înainte de a spune «da»“. Chamberlain  îi
cheamă   pe   Churchill   şi   pe   Halifax.   El   îi   cere   lui   Churchill   să
confirme că acceptă să fie „numărul doi“. Churchill aşteaptă 20
de   secunde,   30,   60,   un   minut   şi   jumătate...   Atunci,   Halifax  se
ridică şi afirmă flegmatic: „Am înţeles. Nu eu trebuie să fiu prim­
ministru, ci Winston Churchill“.

Imunităţi şi privilegii diplomatice

Studii de caz

În 1982, un om a fost împuşcat într­un bar din Washington, de
către un tânăr de 18 ani, fiul unui diplomat de la Ambasada Bra­
ziliei  în   S.U.A.   Acesta   nu  a  fost  nici arestat   şi  nici  judecat   şi,
* Micaela Gulea, Strategii, tehnici, tactici de negociere, ASE, Bucureşti, 1995, p. 42.

80
 beneficiind de imunitate ca membru al familiei unui agent diplo­
matic, i s­a permis să părăsească liber teritoriul S.U.A.  *

În 1984, o poliţistă britanică, Yvonne Fletcher, a fost ucisă cu fo­
curi de armă trase din clădirea ambasadei Libiei la Londra. Mă­
sura întreprinsă de guvernul britanic a fost aceea de a rupe rela­
ţiile diplomatice cu Libia, ceea ce impunea părăsirea Marii Brita­
nii   de   către   toţi   agenţii   diplomatici   libieni.   În   conformitate   cu
imunitatea   la   care   au   dreptul   agenţii   diplomatici,   s­a   asigurat
ieşirea   liberă   din   ţară   a   întregului   personal   diplomatic   libian,
inclusiv făptuitorul omorului, iar curierul diplomatic al ambasa­
dei, care cu certitudine conţinea şi arma cu care s­a tras, nu a
fost confiscat.  *
*

Violarea   dreptului   inviolabilităţii   poate   lua   forme   mai   puţin

vizibile, însă mult mai sofisticate. Aşa s­a întâmplat, de exemplu,
în Varşovia, când dispozitive de ascultare au fost descoperite în
noile clădiri ale ambasadelor americană, engleză şi franceză, lo­
caţii construite prin contracte locale. Cazuri similare au avut loc
şi în alte capitale. O instalaţie de o importanţă particulară a fost
găsită în 1978 în ambasada americană din Moscova. Ca replică la
protestul american, autorităţile sovietice au afirmat că dispoziti­
vul era pur şi simplu o măsură de protecţie împotriva spionajului
şi activităţilor subversive ale serviciului secret american. Depar­
tamentul de Stat a descoperit totodată că ambasada americană
din Moscova a fost expusă timp de 10 ani unor radiaţii misterioa­
se, a căror natură şi origine nu au putut fi determinate. Presupu­
nea   era  că  acestea   serveau  fie pentru blocarea echipamentului
electronic de supraveghere al ambasadei, fie ca telecomandă pen­
tru dispozitivele secrete de înregistrare.  ** *

*  L. Dembinski,  The Modern Law of Diplomacy, Boston, Dordrecht, Lancaster, 1988,

p. 14­15.
**  G.V. McClanahan,  Diplomatic Immunity Principles, Practices, Problems, Hurst &

Company, London, 1989, p. 5.
*** L. Dembinsky, op. cit., p. 194.

81
 Un caz semnificativ de refuzare a azilului diplomatic s­a produs
din   partea   ambasadei   Israelului   la   Washington.   Jonathan   J.
Pollard, un cetăţean american care lucra pentru serviciile de in­
formaţii israeliene, aflat sub supravegherea F.B.I., a solicitat, la
21   noiembrie   1985,   ambasadei   Israelului   din   Washington   azil
diplomatic, împreună cu soţia sa, Anne Henderson­Pollard. Azi­
lul i­a fost refuzat, probabil pentru a se evita complicaţiile politi­
ce care ar fi apărut în relaţiile dintre S.U.A. şi Israel, de altfel
deosebit de strânse. Cele două persoane de contact ale lui Pollard
din ambasadă, care aveau, bineînţeles, imunitate diplomatică, au
fost retrase imediat de la post. Pollard şi soţia lui au fost arestaţi,
iar în procesul care a urmat, Pollard şi­a recunoscut vinovăţia la
acuzaţia de spionaj.  *

Un caz deosebit s­a petrecut în iulie 1984, când un camion de 9
tone, sigilat împotriva inspecţiei vamale, a venit din Uniunea So­
vietică în Elveţia cu titlu de „valiză diplomatică“. Vama elveţiană
nu a acceptat să trateze camionul sigilat drept valiză diplomatică
şi a cerut fie să inspecteze camionul, fie ca acesta să fie retras.
Camionul a fost deplasat de sovietici în Germania federală, unde
autorităţile, de asemenea, au apreciat că o „valiză diplomatică“
motorizată,   capabilă   să   se   deplaseze   singură,   nu   se   înscrie   în
înţelesul pe care Convenţia de la Viena îl dă valizei diplomatice.
În cele din urmă, camionul a făcut cale întoarsă în Uniunea So­
vietică.  *
*

Presa română a relatat cazul a doi diplomaţi nord­coreeni acredi­
taţi la Bucureşti, care au fost reţinuţi de autorităţile bulgare la
punctul de frontieră Giurgiu­Ruse. Cei doi călătoreau cu un mi­
crobuz aparţinând ambasadei R.P.D. Coreene la Bucureşti şi au
declarat că transportau valiza diplomatică. Documentele prezen­
tate au trezit suspiciunea vameşilor bulgari, care au insistat că
verifice transportul. Diplomaţii au refuzat, cerând asistenţa con­

* G.V. McClanahan, op. cit., p. 55.

** T. Chebeleu, Drept diplomatic şi consular, Oradea, 2000, p. 542.

82
 sulului nord­coreean de la Bucureşti, care s­a deplasat la faţa lo­
cului. După 10 ore de proteste, diplomaţii nord­coreeni au accep­
tat controlul vamal, în urma căruia au fost descoperite ţigări de
contrabandă în valoare de 20.000 dolari, cumpărate în Bulgaria.
Autorităţile bulgare au dispus confiscarea  întregului transport,
precum   şi   a   microbuzului   cu   care   călătoreau   diplomaţii   nord­
coreeni,  cărora  li  s­a  permis a doua zi să  părăsească teritoriul
bulgar.  *

Deosebit de interesant este cazul cardinalului Joszef Mindszenty
care, în timpul evenimentelor din Ungaria din 1956, s­a refugiat
la ambasada S.U.A. de la Budapesta. A rămas în localul ambasa­
dei S.U.A. timp de 15 ani, dat fiind că autorităţile ungare au re­
fuzat să­i permită părăsirea ţării. S.U.A., care nu recunosc insti­
tuţia   azilului   diplomatic,   l­a   tratat   pe   cardinal   ca   „oaspete“   al
ambasadei   lor   la   Budapesta;   pentru   guvernul   ungar,   prezenţa
cardinalului în localul ambasadei S.U.A. era un act ilegal, pentru
repararea căruia nu putea însă face nimic, dat fiind că ambasada
se bucura de inviolabilitate. Cardinalul a putut părăsi ambasada
cu consimţământul autorităţilor ungare abia în 1971, ca urmare
a unei înţelegeri între guvernele celor două ţări, care s­a putut
realiza în condiţiile destinderii intervenite în acei ani în relaţiile
dintre statele occidentale şi cele aşa­numite socialiste.  * *

Semnificaţia diferenţelor culturale în relaţiile cu străinii

Studii de caz  **
*

Un american la Ploieşti...

Printr­un concurs de împrejurări, vara anului trecut societatea
la   care  lucrez   a   avut   ca   vizitator  un  om  de   afaceri  din  S.U.A.

* T. Chebeleu, op. cit., p. 543­544.

** T. Chebeleu, op. cit., p. 617.

*** Gh. Iacob, Introducere în diplomaţie, Iaşi, 1998, cap. V.

83
(unul   din   cei   mai   mari   distribuitori   de   produse   alimentare   şi
nealimentare de pe coasta de vest).
Surpriza cea mare pentru mine a fost momentul în care direc­
torul general m­a întrebat dacă mă simt în stare să fiu transla­
tor. Spun surpriză, pentru că trebuie să recunosc cu toată sinceri­
tatea că nu stăpânesc limba engleză la perfecţie. În plus, mai era
un punct delicat; omul trebuia să plece din ţară convins că una
din cele mai sigure investiţii ale sale ar putea fi în România, iar
singura şansă pentru a reuşi era să o facă prin noi. Eu, ca trans­
lator şi însoţitor trebuia să­i răspund la întrebări şi să­i înfăţişez
lucrurile în aşa manieră, încât să fie convins că numai aici şi nu­
mai prin noi putea da lovitura vieţii lui.
În fine, a venit ziua cea mare. Toată lumea la aeroport; şeful,
un prieten al celui ce urma să vină (stabilit de câţiva ani buni în
America), şoferii şi, bineînţeles, eu. Bănuiesc că fiecare din noi,
mai puţin prietenul lui, şi­l imagina în felul său pe marele om de
afaceri venit să salveze o parte a economiei naţionale de la ruină.
În momentul apariţiei, toată lumea a scos un suspin. Aveam în
faţă un bărbat înalt, gras, cu ochelari şi mustaţă, în blugi şi că­
maşă cadrilată, ceva între un şofer de camion din filmele ameri­
cane şi un bunic sfătos şi glumeţ. În plus, părea aproape la fel de
dezorientat ca noi. Şeful a murmurat printre dinţi „Ăstuia, vaca­i
mai lipseşte“ şi a pornit zâmbind spre el. Momentul în care toată
lumea a făcut cunoştinţă a mai fost cum a mai fost; s­au folosit
câteva cuvinte uzuale, întâlnite de altfel în orice ghid de conver­
saţie. Disperarea mea a început în maşină, în drum spre Ploieşti,
unde urma să fim cazaţi. Omul nostru şi românul americanizat
stăteau  de  vorbă  bine  mersi pe bancheta din  spate. Din  cauza
accentului tipic (care nu semăna cu nimic din ceea ce auzisem eu
până atunci) şi a emoţiei, nu reuşeam să înţeleg o iotă din ce spu­
nea.
Drumul Bucureşti – Ploieşti nu e un traseu din cele mai pito­
reşti, dar fiind oră de după­amiază, în tipic stil românesc, prin
sate lumea ieşise în faţa porţii la o vorbă, se aduceau vitele de la
păşune şi aşa mai departe. La un moment dat, omul nostru se
apleacă spre mine şi mă întreabă: „De ce fiecare bărbat şi femeie
plimbă câte o vacă?“. Zbang. Fie că­mi convine sau nu, acesta a
fost realul început al conversaţiei noastre.

84
 Ajungem la hotel. Ne aşezăm, coborâm la masă. Aşezaţi alături,
încercăm fiecare din noi să ne spunem câte ceva. Până la urmă,
ca să ajungem la un oarecare fir, mă roagă să­i povestesc despre
România. Îl întreb ce ştie despre noi.
Răspunsul vine  prompt  – sângeroasa „revoluţie“,   împuşcarea
soţilor   Ceauşescu   în   seara   de   Crăciun   şi   copii   handicapaţi   şi
abandonaţi. În plus – Dracula. În concluzie, o imagine „de râs“ a
ţării noastre. Cert este că discuţia despre România a durat pe
parcursul celor zece zile cât a durat vizita sa.
După masă – întâlnire în holul hotelului. Urma să­i prezint în
detaliu programul celor zece zile ce urmau (în mare, acest pro­
gram îi fusese prezentat cu două săptămâni înainte de venirea în
ţară). Tot programul fusese alcătuit după gustul celor de aici şi
nimeni  nu   se  gândise  că  omul  ar fi putut  avea  şi alte  gusturi
decât ale noastre, că venea dintr­o ţară cu o civilizaţie, dacă nu
complet, atunci în foarte mare parte diferită de a noastră, că ar fi
putut avea anumite preferinţe în privinţa programului. Asta am
aflat­o de la el mai târziu. Pentru el, întâlnire de afaceri înseam­
nă văzut, discutat, stabilit, strâns mâna, eventual, şi la revedere.
Se fixează întâlniri cu prefecţi, primari, directori de societăţi
comerciale ale marilor oraşe, vizite în ministere, bănci, în fine,
întâlniri cu tot felul de personaje şi formalităţi.
Orice european, nu mai vorbesc de un român, ar fi fost flatat de
această avalanşă de întâlniri oficiale şi de vizite (care s­au dove­
dit   ulterior   a   se  desfăşura  cu  mare  tam­tam   din  partea  româ­
nească – doar veneau americanii, nu?).
În   momentul   în   care   s­au   terminat   de   înfăţişat   programele,
omul nostru cu toată prestanţa pe care o avea, s­a făcut mic şi a
întrebat:   „Chiar   trebuie   să   fiu   arătat   tuturor   acestor   oameni?
Chiar trebuie să am toate aceste întâlniri plictisitoare? Aş fi vrut
în zilele astea să fac pur şi simplu un studiu al pieţei din punctul
de vedere al consumatorului“. Până la urmă a trebuit să­i explic
că în România oricât de mulţi bani ai avea, ori marfă extraordi­
nară, ori idei de investiţii nemaipomenite, nu poţi realiza nimic
fără o relaţie potrivită, la locul potrivit.
Exact în momentul în care discuţia prinsese cheag, cu cea mai
mare nonşalanţă din lume, omul şi­a pus picioarele pe masă (era

85
o măsuţă joacă, ca­n orice hol de hotel). În momentul acela m­am
blocat, mi­am cerut scuze şi am încercat să­i explic că a­ţi pune
picioarele pa masă, la noi, este un act cât se poate de nepoliticos.
Cu cea mai mare naturaleţe mi­a spus că în cazul acesta se
poate descălţa. Am crezut că leşin şi i­am explicat că, în general,
a­ţi   pune   picioarele   pe   masă,   acolo   unde   se   pune   paharul   sau
farfuria, nu este acceptat sub nici o formă.
Şi­a cerut scuze, explicându­mi că la ei a te simţi bine este cel
mai important lucru.

(D.T., studentă anul IV, Finanţe)

Femeia în lumea musulmană

Implicaţiile educaţiei religioase în raporturile cu străinii trebu­
iesc privite cu cea mai mare atenţie, pentru că acestea pot genera
conflicte cu implicaţii şi importanţă deosebite.
În acest sens, voi exemplifica cu o întâmplare reală, trăită per­
sonal la locul de muncă.
Ca   referent,   în   cadrul   Serviciului   Operaţiuni   Necomerciale,
una din sarcinile mele de serviciu este de a efectua operaţiuni de
cont   curent   personal   pentru   persoanele   fizice   străine.   Într­o  zi
obişnuită de lucru am terminat operaţiunile cu clienţii de la ghi­
şeul meu. Deoarece la ghişeul de alături erau mai multe persoa­
ne,   am   chemat   două   dintre   acestea   să   vină   să   le   efectuez   eu
operaţiunile dorite. Două persoane s­au deplasat pentru aceasta.
Erau doi tineri din Pakistan, studenţi la U.M.F.
Tânărul, care stătea mai în faţă, a aruncat două paşapoarte pe
ghişeu   şi   s­a   instalat   confortabil,   cu   spatele   la   tânăra   care   îl
însoţea.   Am   luat   paşaportul   de   deasupra   în   vederea   efectuării
operaţiunilor de cont. Am solicitat ca posesoarea paşaportului să
se apropie, pentru a putea discuta cu ea. În acel moment, s­a de­
clanşat starea conflictuală: tânărul pakistanez a început să voci­
fereze pe un ton agresiv, susţinând că pe mine nu trebuie să mă
intereseze persoana cealaltă, că el este cel cu care trebuie să dis­
cut şi, în asemenea condiţii normale pentru el, eu nu trebuie să
apelez la titulara paşaportului. Educaţia islamică îşi spunea cu­

86
vântul.
I­am explicat cu calm că nu am nimic personal cu el şi că îmi
făceam doar datoria de a verifica identitatea fiecărui client şi a
asculta cererea verbală a acestuia în vederea efectuării operaţiu­
nii. Cred că am făcut o greşeală în momentul în care i­am spus
tânărului   că   în   România,   de   obicei,   tinerii   sunt   politicoşi   cu
doamnele sau domnişoarele şi le acordă întâietatea în cele mai
multe cazuri. Această remarcă a mea a determinat ca tânărul pa­
kistanez să se înfurie şi mai tare şi să ceară lichidarea ambelor
conturi,   spunând   că   el   nu   va   mai   apela   niciodată   la   serviciile
băncii. Am cerut confirmarea celor spuse şi de la tânăra clientă,
după care am procedat la efectuarea dorinţelor lor.
Am fost ameninţat că voi fi reclamat directorului pentru com­
portamentul meu şi i­am răspuns că, dacă doreşte cu adevărat, îl
voi   conduce   personal   la   biroul   acestuia.   Am   spus   aceasta   din
două motive: în primul rând pentru a­i tempera avântul şi, în al
doilea rând, pentru a putea înfăţişa evenimentul şi din punctul
meu de vedere.
Totul s­a terminat fără alte incidente verbale dar, la plecarea
clienţilor, am observat că fata îl urma pe băiat la câţiva paşi în
urmă, cu capul plecat şi am realizat că în tot timpul incidentului
aceasta nu a vorbit din proprie iniţiativă, ci numai în momentul
în care eu am insistat să­mi confirme cerinţele însoţitorului ei.

(M.T., studentă la Şcoala Postuniversitară SCOP­2M)

Să doarmă, dar de ce cu lumina aprinsă?...

Întâia oară când am avut posibilitatea să cunosc îndeaproape
un   străin   –   şi   nu   un   român   stabilit   în   străinătate   –  a   fost   în
primul an de liceu, imediat după 1989. În acea perioadă a venit
în   România   primul   val   de   profesori   „misionari“,   după   cum   le
spuneam   noi,   din   alte   ţări.  Deşi  ad   litteram  apelativul   nu  era
valabil, ne consideram îndreptăţiţi să­i numim astfel, dacă fiind
structura şi motivaţia lor personală, unele dintre ele erau foarte
tinere, care nu­şi mai găseau locul sau utilitatea acolo, sau cum
am spune cu puţină răutate, se plictiseau şi au venit să sondeze

87
noi terenuri. Pe­atunci nu­mi amintesc să mă fi frapat, în primul
rând, diferenţele culturale. Este adevărat că îi priveam ca venind
din altă lume (şi aşa şi era), lume la care, dată fiind vârsta şi
„epoca“   plină   de   speranţe,   aşteptam   să   accedem   în   curând.   Le
ascultam, aşadar, povestirile ca pe ceva ce ni se va întâmpla, şi la
noi.
Ulterior, într­o lume care dacă se mişcă atunci involuează în
cele mai frecvente cazuri, starea de spirit s­a schimbat. Însă noi,
românii, am fost mai întâi furioşi, apoi am început să ne amuzăm
(un umor oarecum „disperat“) pe seama a ceea ce ni se întâmpla;
ca popor, devenisem incorigibili. Interesant, totuşi, că reacţionăm
plini   de   indignare   atunci   când   străinii   în   vizită   în   România,
extrapolând puţin starea de fapt, ne încadrau în rândul ţărilor
din lumea a treia. Şi aceasta nici măcar explicit, ci relatând ceea
ce au văzut sau li s­a întâmplat în România. Se pare că oricât de
realist ar fi, omului nu­i place să i se spună în faţă un adevăr,
chiar   dacă   acceptat.   Şi   apoi,   cum   să   nu   te   înfurii   când   eşti
întrebat dacă toată lumea în România are televizor! Deşi...
Aceasta, legat de impresiile pe care ni le­au produs întâlnirile
cu străinii veniţi în România.
Aş mai avea ceva de adăugat, ceva ce are de­a face cu faptul că,
oricât de cunoscut, chiar legendar ar fi un lucru, acesta nu are un
efect atât de puternic ca atunci când iei contact cu el. Într­una
din întreprinderile ieşene lucrează temporar un maistru german.
Venit   să   supravegheze   realizarea   unor   lucrări   pentru   firma
germană la care lucrează şi care „înnebuneşte“ pe toată lumea,
chiar şi numai prin energia de care se arată capabil. Cei de acolo
spun   că   numai  cinci  ca   el ar pune pe roate   întreaga  economie
ieşeană.   Într­o   noapte,   trecând   printr­o   secţie,   şi­a   exprimat
uimirea că, deşi aceasta era în funcţiune, nu era nimeni care să
lucreze.   Cum   putea   fi   altfel,   dacă   imediat   i­a   găsit   pe   toţi
dormind   de­a   binelea   pe   la   vestiare.   Reacţia   pe   care   a   avut­o
spune multe, dacă mai era nevoie, despre ei: „Că dormeau, nu ar
fi un capăt de ţară, vor fi concediaţi (deşi, bineînţeles, nu a fost
aşa); dar de ce ţineau lumina aprinsă?“

(G.A., student anul IV, REI)

88
 Salutul la francezi

Îmi amintesc de primul meu contact cu o familie de francezi.
Ajungând dimineaţa în Chambery, profesorul care s­a ocupat de
noi pe timpul sejurului în Franţa, ne­a condus de la gară direct
acasă   la   el.   Atunci   când   ne­a   prezentat   soţia,   eu,   ca   un   „bine
crescut român“, am luat mâna pe care dumneaei mi­o întinsese şi
i­am sărutat­o. Am simţit o uşoară împotrivire, dar gestul meu
sigur şi neaşteptat a luat­o prin surprindere. Mai târziu, după ce
ne cunoscusem mai bine, ne­a povestit amuzată cât de surprinsă
a fost de gestul meu. A fost chiar puţin speriată. Pentru ei, gestul
de a săruta mâna este un gest de galanterie rar utilizat. Este un
gest care s­ar potrivi mai ales unei relaţii amoroase, gest expri­
mând sentimentele profunde, împărtăşite de două persoane între
care   există   o   legătură   afectivă   puternică.   Strângerea   uşoară   a
mâinii ce ţi­o întinde o femeie, însoţită de formule verbale, este
gestul de salut obişnuit la francezi.
După câteva săptămâni, am asistat amuzat la o situaţie în care
un alt român, în acelaşi context, a „forţat“ mâna doamnei Barte­
lémy, cu acelaşi gest galant.
Când am început să frecventăm cursurile de la D.E.S.S. (studii
aprofundate), am observat alte diferenţe între modul de salut. În
primul rând, mi se părea puţin ridicolă formula de salut folosită
între colegii mai apropiaţi. La intrarea  în sala de curs, fiecare
dintre fete (de regulă, ele aveau privilegiul de a iniţia acest „ri­
tual“), după banalul „bonjour“, se apropia de fiecare  şi îşi lipea
într­un gest scurt faţa de cea/cel salutat, schiţând cu buzele un
sărut. Când am fost pus şi eu într­o astfel de situaţie „delicată“,
am reprodus (credeam eu!) acelaşi gest. Mai târziu am remarcat
că nu trebuie să atingi cu buzele obrazul celuilalt, ci doar să îţi
lipseşti uşor obrazul şi să schiţezi acel sărut imaginar, însoţit de
un sunet discret, exprimând simbolic sărutul.
Într­o zi,  am  înţeles că acel banal „bonjour“ poate  şi el avea
sensuri diferite. Înainte de începerea unui curs, pe măsură ce ne
adunam în sala în care avea să aibă loc întâlnirea cu profesorul,
fiecare nou venit saluta cu un „bonjour“, iar ceilalţi răspundeau.
La un moment dat, fiind prins  într­o discuţie, am răspuns mai

89
târziu celui care tocmai intrase şi ne salutase. El s­a întors sur­
prins şi mi­a spus că m­a salutat deja. Am rămas puţin contra­
riat şi nu am înţeles de ce mi­a replicat. Într­o altă zi, mi se în­
tâmplă acelaşi lucru cu o colegă. După o discuţie puţin confuză la
început, am înţeles în sfârşit. Cel care salută primul rosteşte un
„bonjour“ sonor, uşor cântat, cu ridicarea tonului spre finalul cu­
vântului. Cel  care răspunde la salut rosteşte acelaşi „bonjour“,
dar pe un ton mai jos. Aceleaşi reguli sunt respectate şi în cazul
formulei „Salut“.

(T.C., preparator, Catedra de psihologie)

Bahus şi marcajul

La serbarea tradiţională a firmei Microsoft Seattle am sesizat o
brăţară din plastic la încheietura soţului meu. Cum îi ştiam rafi­
namentul şi refuzul categoric kitsch­ului, m­a mirat, aşa că, evi­
dent, l­am chestionat. Răspunsul a fost total neaşteptat pentru
mine. Era  semnul  că,  „în conformitate cu legislaţia americană,
era major“ pentru licori bahice şi acces la punctele unde se distri­
buiau. Nu am putut să nu remarc şi să compar diferenţa faţă de
lumea   românească   tradiţională,   în   care   Bahus   intră   dezinvolt
chiar şi în lumea copilăriei ca... tămăduitor.
Acelaşi zeu, alte credinţe şi, mai ales, uzanţe.

(D.R., absolventă Psihologie)

90
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

  1.  Anghel, I.M., Dreptul diplomatic, Bucureşti, 1984.
  2.  Anghel, I.M., Dreptul consular, Bucureşti, 1978.
  3.  Barston, R.P., Modern diplomacy, Londra, New York, 1988.
  4.  Berridge, G.R., Diplomacy. Theory and Practice, Londra ş.a., 1995.
  5.  Burton, J.W., Systems, States, Diplomacy and rules, Cambridge, 1968.
  6.  Burton, J.W.,  Conflict and Comunication. The Use of Controlled in Inter­
national Relations, Londra, 1969.
  7.  Bonciog, A., Drept diplomatic, Bucureşti, 1997.
  8. Chebeleu, T., Drept diplomatic şi consular, Oradea, 2000.
  9.  ***, Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979.
10.  Clark, E., Corps diplomatique, Londra, 1973.
11.  Dupont, C., La Négociation: conduite, théorie, aplications, Paris, 1994.
12.  Dupont, C., La Négociation: applications et exercices, Paris, 1994.
13.  Dussault L., Protocolul – instrument de comunicare, Bucureşti, 1996.
14.  Denza, Eileen, Diplomatic Law, New York, Londra, 1976.
15.  Dembinski, L.,  The modern law of diplomacy. External missions of states
and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster, 1988.
16.  Deutsch,   K.W.,  The   analysis   of   international   relations,   ed.   a   II­a,   New
Jersey, 1978.
17.  Dixon, M., Textbook on International law, ed.a III­a, London, 1990.
18.  Hall, T., Hall Mildred,  Guide du comportement dans les affaires interna­
tionales, Paris, 1990.
19.  Hoffman, A.S. (ed.), International Communication and the New Diplomacy,
Londra, 1968.
20.  Kissinger, H., Diplomacy, New York ş.a. 1994.
21.  Lauren,   P.G.,  Diplomcy.   New   approaches   in   history,   theory   and   policy,
Londra, 1979.
22.  Maliţa, M., Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970.
23.  Marin,   G.   (coordonator),  Uzanţe   diplomatice   şi   de   protocol.  Caiet   de
seminar, Bucureşti, 1996.
24.  McClanahan, G.V.,  Diplomatic Immunity. Principles, Practices Problems,
Londra, 1989.

91
25.  Martin, L.W.,  Diplomacy in Modern European History, New York, Londra,
1966.
26.  Năstase, A. şi alţii, Drept diplomatic şi consular, Bucureşti, 2002.
27.  Nicolson, H., Diplomacy, Londra, 1950.
28.  Idem, Arta diplomatică, Bucureşti, 1966.
29.  Pistol, G.M., Negocieri şi uzanţe de protocol, Bucureşti, 1999.
30.  Plantey,   A.,  La   negociation   international.   Principes   et   metodes,   Paris,
1992.
31.  Plischke, E. (ed.), Modern diplomacy. The art and the artisans, Washington,
1979.
32.  Pruteanu, Şt., Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, 1998.
33.  Serres, J., Manuel practique de protocole, Paris, 1992.
34.  Shaw, M.N., International Law, Cambridge, 1995.
35.  Tănăsie, P., Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.
36.  Tănăsie, P., Marin, G., Dumitriu, D., Uzanţe diplomatice şi de protocol, 2000.
37.  Thayer, Ch., Diplomat, Londra, 1960.
38.  Ury, W., Dincolo de refuz, Timişoara, 1994.
39.  Watson, W., Diplomacy. The dialogue between states, Londra, 1982.

92