Vous êtes sur la page 1sur 21

Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007

Protecţia juridică a intereselor private. Încercare de tipologie


Răzvan Dincă
Asist. univ. – Facultatea de Drept,
Universitatea din Bucureşti
Résumé
La protection juridique des intérets prives. Essai de typologie
Le systeme de droit est une création de l’Etat ; en conséquence, son but est de servir la fonction de l’Etat ) – celle d’administrer la société, a savoir les individus
vivant ensemble. Ainsi, par sa meme fonction, le systeme de droit protege l’intéret public, a savoir ces intérets qui permettent la cohabitation des individus.
Pourtant, tres souvent, la meilleure protection de l’intéret public est accomplie au cours de la promotion et de la protection d’intérets individuels.
La protection des intérets individuels peut etre assurée soit d’une maniere directe, par la création d’un droit subjectif substantiel, soit d’une maniere indirecte,
par la seule reconnaissance d’un droit matériel a l’action. Dans le premier cas, une norme spécifique est destinée a protéger un intéret particulier; dans le
second, le titulaire peut entraîner la sanction étatique pour l’atteinte apportée a son intéret suite a la violation d’une norme qui n’a pas été institué afin de
protéger son intéret, mais elle se justifie bien par d’autres raisons d’intéret publique ou privé.
Les intérets protégés indirectement par ce mécanisme sont considérés légitimes dans le sens ou ils peuvent etre suivis par les particuliers lors de l’exercice
des libertés générales, indéterminées et inconditionnées. Les libertés sont absolues et indisponibles, mais concurrentes. Par contre, les droits subjectifs
sont des prérogatives déterminées et conditionnées, exclusives, absolues et disponibles.
Cet article explore quelques conséquences autant d’ordre théorique que d’ordre pratique de ces distinctions.
Abstract
The juridical protection of private interests. Essay on typology
The system of law is a creation of the state and therefore its purpose is to serve the function of the state which is to administrate the society, namely the
individuals living together. Thus, by its very function, the system of law protects the public interest, namely those interests that allow cohabitation among
individuals. However, very often, the best protection of public interest is achieved throughout the promotion and the protection of individual interests.
The protection of the individual interests may be ensured either directly, through the creation of a substantial subjective right, or indirectly through the license
of a substantive right to formulate claims. In the first situation, a specific norm is meant to protect a determined particular interest; in the second situation, the
owner of the interest may determine the enforcement of the State’s sanction, for the harm brought to that specific interest, throughout the breach of a norm
that was not instituted to protect it, but was justified through some other grounds of public or private interests. The interests indirectly protected by such
mechanism are considered to be legitimate, meaning that the law allows the individuals to accomplish such interests whilst exerting general, undetermined
and unconditioned liberties. The liberties are absolute and inalienable, yet they are concurrent. On the contrary, subjective rights are prerogatives that are
determined and conditioned, absolute, alienable and exclusive.
This article explores some of the consequences of those distinctions, both with regard to the theory as to the practice.
I. Preliminarii
1. O încercare îndoit riscantă. Teoria discursului ne învaţă că nu e recomandabil să începi o expunere cu o banalitate.
Or, deşi la ora primei sale rostiri, ideea că dreptul trebuie sa asigure echilibrul libertăţilor individuale a fost o reflexie
percutantă şi fundamentală, succesul său a transformat-o peste timp în banalitate. O evocăm totuşi pentru că în acest
studiu ne propunem să-i explorăm una dintre consecinţe. Libertatea persoanei este în mod fundamental libertatea de a-şi
urmări propriul interes. Când asigură echilibrul libertăţilor individuale, dreptul trebuie să ofere mijloacele prin care aceste
interese să poată fi promovate concomitent de membrii corpului social. Una dintre funcţiile dreptului este deci de a furniza
instrumentele juridice de armonizare a intereselor concurente ale indivizilor. Iar ceea ce ne propunem în aceste pagini este o
privire globală asupra modului în care dreptul îşi îndeplineşte această funcţie.
Această încercare este riscantă din dublă perspectivă.
Studiul acesta are ca obiect de cercetare categorii fundamentale ale ştiinţei dreptului: dreptul obiectiv, interesul, dreptul
subiectiv, acţiunea în justiţie, răspunderea juridică, relativitate şi opozabilitate, relaţia dintre opozabilitatea drepturilor şi
răspundere. Nu există autor de drept care să se poată dispensa de aceste categorii; nu există jurist care să nu le fi folosit
ori aplicat. De aceea, un studiu consacrat revizitării acestor concepte navighează temerar între Scylla unei colecţii de
banalităţi şi Caribda unei iluzorii revoluţii solitare. Este primul risc ce stă în faţa reflexiei pe care o propunem.
Apoi, tocmai întrucât lucrează cu categorii atât de generale, aflate la temelia ştiinţei juridice, acest studiu poate fi
perceput ca o simplă articulaţie abstractă lipsită de aplicaţiune şi deci de interes practic. Acesta este al doilea risc cu care
cercetarea noastră confruntă.
Nutrim speranţa de a depăşi aceste riscuri.
În ce-l priveşte pe primul, trecerea în revistă a literaturii juridice consacrate în ultimii ani temei în discuţie, atât în ţara
noastră cât şi în dreptul comparat, demonstrează că noţiunile pe care le vom cerceta sunt, deşi fundamentale, extrem de
controversate. Contribuţia noastră rezidă numai în tentativa de a decela din aceste controverse elemente pe care le
considerăm apte de a intra în canonul ştiinţei noastre juridice, de a-i cizela imperfecţiunile şi de a-i întări vocaţia sistemică.
Ne vom limita deci la evidenţierea unor corelaţii, până acum insuficient reliefate, între elemente deja cunoscute şi analizate.
În măsura în care controversele evocate poartă asupra notelor de conţinut ale unor concepte fundamentale, aptitudinea lor
de a intra în relaţie fără încălcarea principiului noncontradicţiei validează logic şi juridic notele de conţinut astfel antrenate. De
aceea, punând în lumină aceste corelaţii, sperăm să evităm şi banalitatea şi revoluţia.
În privinţa celui de-al doilea risc, mărturisim l-am invocat numai spre a preveni eroarea unei priviri grăbite. Expunerea va
ilustra şi va pune, sperăm, într-o lumină mai clară aspecte utile interpretării şi aplicării dreptului pozitiv, cum ar fi natura
protecţiei posesorii, răspunderea pentru atingerea unui simplu interes, raportul dintre interesul public şi interesul privat în
clasificarea nulităţilor actului juridic, raportul dintre dreptul subiectiv şi răspunderea civilă, raportul dintre culpă şi opozabilitate
etc. Practicianul va descoperi deci exemple şi aplicaţiuni care relevă importanţa practică a tematicii studiului. De altfel, de
vreme ce noţiunile analizate sunt de cea mai largă aplicare este firesc ca şi raporturile dintre aceste noţiuni pe care analiza le
va revela să aibă un impact practic considerabil.
În continuare, înainte de a pătrunde în substanţa studiului nostru, vom face două precizări preliminare, de natură să-i
delimiteze mai bine sfera şi scopul.
2. Din perspectivă juridică, interesul privat este un interes de rang secund. Cercetarea noastră se desfăşoară cu
precădere în sfera dreptului privat. În privinţa noţiunii de interes, dreptul privat se confruntă cu un paradox de esenţă. Astfel,
elementul definitoriu al dreptului privat, care-l deosebeşte de dreptul public, este obiectul de reglementare, şi anume relaţiile
sociale dintre persoane fizice sau juridice aflate în raporturi de egalitate juridică,1) adică relaţiile particularilor în funcţie de
interesele lor. În consecinţă, domeniul de reglementare al dreptului privat pare a fi legat prin excelenţă de interesele
particulare, individuale. Cu toate acestea, dacă aceste interese ar rămâne strict în sfera privată atunci ele ar trebui să
pag. 1 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
rămână complet exterioare reglementării juridice, întrucât, ca garant al păcii sociale, dreptul e chemat numai să vegheze la
interesul social. Or însăşi existenţa dreptului privat demonstrează că adesea, interesul social, public, general, se manifestă
prin reglementarea şi, implicit, uneori prin promovarea unor interese private. În schimb interesele private nu sunt ocrotite de
drept decât dacă aceasta scopului dreptului şi anume unui interes general.
1 ) V . , p e n t r u a c e a s t ă d e f i n i ţ i e a d r e Dp rt eu pl ut i c ci vi vi li l ,r o dm r âe n
d r e p t u l c i v i l . S eu db . i e a c t Ve I l I e I - da r , e pr et uv ăl uz iu t că i vş i i l , a d ă u g i t ă d e
2 0 0 3 , p . 1 2 .

Fenomenul a fost analizat, spre exemplu, în materia nulităţilor actului juridic. După cum este general cunoscut, canonul
juridic al teoriei nulităţilor exprimă succint criteriul de distincţie dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă în felul următor.
Pe când nulitatea absolută este determinată de încălcarea condiţiilor de validitate ale actului juridic instituite pentru protecţia
intereselor publice, nulitatea relativă sancţionează actul juridic încheiat cu încălcarea condiţiilor sale de validitate instituite
pentru protecţia intereselor individuale. Ar rezulta prin extrapolare că în drept unele norme ocrotesc interese publice, altele
ocrotesc interese private.
Cercetătorii nulităţii actului juridic civil au prevenit însă această simplificare încă de la fondarea canonului pe care l-am
citat.2) S-a precizat în context că în toate cazurile, interesele publice şi cele private se întrepătrund şi nu se exclud unele pe
altele. Prin urmare, criteriul nulităţii este al interesului preponderent ocrotit, iar nu al singurului interes ocrotit. Observăm însă
că dreptul obiectiv răspunde întotdeauna unei necesitaţi de interes public întrucât scopul juridicului, al dreptului în general
rezidă în salvgardarea interesului public al convieţuirii în societate. Normele juridice pot urmări însă ocrotirea acestui interes
public fie în mod nemijlocit, fie în mod mediat, prin promovarea şi ocrotirea unor interese individuale. În consecinţă, chiar
atunci când urmăreşte ocrotirea unor interese individuale, dreptul obiectiv subsumează aceste interese interesului general,
indiferent cât de largă ar definiţia sa (echitate, securitatea circuitului civil, previzibilitate, pace socială etc.).
2 )A s e v e d e a T . N I u o l ni at aş tc eu a, aE c. î t n A
u .l T u . BT
i arI jaro uatn rasai tcşd hcid ,cue , c d i r v ei pl ,t c iE v d i . l .
A c a d e m i e i , B u c u r e ş t i , C1 u9 6 p 7 r , i v pi .r e 3 1l a7 cş ri i tu er rm i . u ; l Cg . e nS e t ră at le
î n c h e i a t e d e o rî gn a Jn ui zs at iţ ţi ii al e n so ou că i an lr i. s 5t e/ 1, 9 6 3 , p . 8 5 .

În consecinţă când distingem între norme ce ocrotesc interese publice şi norme ce ocrotesc interese personale avem în
vedere de fapt distincţia între normele de drept obiectiv ce urmăresc interesul general în mod direct şi imediat şi normele
de drept obiectiv care urmăresc interesul general prin intermediul promovării şi ocrotirii unor interese individuale. Această
ultimă ipoteză este aceea care face obiectul prezentului studiu.
Din faptul că ocrotirea juridica a unui interes privat este întotdeauna mijlocul prin care se asigură ocrotirea unui interes
public nu rezultă automat că orice interes public poate înlătura protecţia acordată interesului privat, în virtutea rangului
secund al celui din urmă. Consecinţele unei asemenea judecăţi pripite s-au făcut simţite până la paroxism înainte de 1990,
iar sechelele lor n-au fost eliminate nici până astăzi. De fapt, atunci când interesul privat se confruntă cu un interes public
protejat direct, este posibil ca primul să fie preferat, în măsura în care el este mijlocul de realizare şi ocrotire a unui interes
public prevalent.
Spre exemplu, legiuitorul constituant a considerat că principiul securităţii statice a raporturilor de proprietate este
preferabil faţă de orice cauză de utilitate publică, dacă pentru expropriere nu s-a acordat o justă şi prealabilă despăgubire.
Cât timp nu este despăgubit, proprietarul nu îşi poate pierde dreptul, chiar interesul său privat prevalează asupra utilităţii
publice a exproprierii. În schimb, dacă s-a acordat despăgubire justă şi prealabilă, atunci atingerea adusă interesului privat (al
proprietarului), interes care mijloceşte interesul public al securităţii statice a circuitului civil, este tolerabilă în perspectiva
interesului general de utilitate publică aflat la originea exproprierii.
3. Drept material la acţiune. Interes substanţial şi interes procesual. În paragraful anterior am arătat că orice
normă de drept obiectiv ocroteşte un interes public. Uneori, interesul public e ocrotit prin intermediul protecţiei acordate
unor interese individuale. În toate cazurile, ca manifestare a forţei de coercitive a statului, sancţiunea pentru încălcarea
normei este aplicată de către autorităţile publice, de regulă instanţele judecătoreşti. Atunci când însă norma ocroteşte (şi)
interese private, legea lasă titularilor acestor interese posibilitatea ca ei să obţină la cerere aplicarea sancţiunii sau aplicarea
uneia dintre formele sancţiunii. Această posibilitate poartă numele de drept material la acţiune. Dreptul material la acţiune
este posibilitatea pe care o are titularului unui interes ocrotit de a obţine condamnarea în justiţie a aceluia care a încălcat
respectivul interes.
Noţiunea de interes în dreptul substanţial nu se confundă cu noţiunea de interes în dreptul procesual.
Se ştie că una dintre condiţiile acţiunii este ca reclamantul să aibă un interes legitim, personal născut şi actual de a o
promova. În acest enunţ, conceptul de interes are un sens procesual; el reprezintă o condiţie de exerciţiu al acţiunii civile şi
constă în folosul practic, material sau moral, pe care reclamantul urmăreşte să-l obţină prin introducerea acţiunii.3) Atunci
când acest folos este întemeiat, interesul procesual este protejat printr-un drept subiectiv: dreptul material la acţiune.
3 )V . , s p r e eT xr .a , t a V t . t Me . o r Ce i t o i bc a şn iuv o, p l r . a cI ,t i Ec d d. e N pa rţ oi oc ne ad lu , r ă B uc ci uv r

În schimb, interesul substanţial, ca obiect al acţiunii civile, reprezintă interesul a cărui protecţie, realizare sau recunoaştere
se solicită prin exercitarea unui drept la acţiune în sens material. De regulă, acest interes este protejat printr-un drept
subiectiv substanţial.
Aceeaşi realitate dintr-o altă perspectivă: dreptul material la acţiune este instrumentul de protecţie a unui interes
substanţial. Rezultatul exercitării acestui drept, condamnarea pârâtului, reprezintă interesul procesual pe care titularul îl
urmăreşte atunci când promovează acţiunea. Interesul substanţial este ceea ce se protejează; interesul procesual este
rezultatul aplicării protecţiei. În raport cu acţiunea, interesul substanţial îi serveşte drept obiect, iar interesul procesual drept
condiţie de exerciţiu.
Spre exemplu, în acţiunea posesorie, interesul substanţial al posesorului rezidă în liniştita posesiune; oricine încalcă acest
interes poate fi condamnat prin exercitarea de către posesor a dreptului la acţiune asociat interesului său substanţial. La
introducerea acţiunii posesorii şi pe parcursul judecării acesteia, reclamantul va trebui să justifice un interes procesual,
constând în acest caz în încetarea tulburării adusă posesiei sale.
În cele ce urmează ne vom referi numai la protecţia intereselor private substanţiale prin dreptul obiectiv. În toate cazurile
această protecţie se realizează prin intermediul unui drept subiectiv, dreptul material la acţiune. De cele mai multe ori, acest
pag. 2 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
drept reprezintă mijlocul de sancţionare a încălcărilor unui alt drept subiectiv, drept subiectiv substanţial (II şi III). În unele
cazuri însă dreptul material la acţiune sancţionează încălcarea unui interes individual care nu este protejat printr-un drept
subiectiv substanţial (IV).
II. Conceptul de drept subiectiv civil
4. Dificultăţile unui implant istoric. Din perspectiva instrumentelor de analiză ale ştiinţei juridice în dreptul continental,
dreptul subiectiv reprezintă unul dintre cele mai importante concepte. După cum se ştie, dreptul continental este un avatar
al evoluţiei istorice a dreptului roman. Dreptul roman nu a cunoscut conceptul de drept subiectiv, care a apărut ca un
construct al scolii umaniste a dreptului natural4), în raport cu care s-a emancipat sub influenţele individualiste ale
iluminismului francez şi cu contribuţiile filosofice ale idealismului german.5)
4 )A s e v e d eC a h r Mi .s t Ti ah no m Wa on l n f ,Af r ce ht i lv ee s d rd oe i t p hs i u l bo j s e o c p t hi if Ee, x i d s u t ă d
d r e p t u r i i n d i v i d, u î a n l e M .c a D udE m rx epi tpl rot uur ,ră i r Si n. la E
Vot digu e.ir rca H
uol ,ue- fm i al no iz t o a f si ,c e B, u c
ş i u r m , î n s p e c i a l , Pp r . e s3 c1 r2 i . p ţUEi nad i . i e Rxa ot u i st n eo c tr t ti i i v,( ăv B,. u Mc .u r Ne i ş c t oi l, a 2e
î n n o t a 1 ) a u d e p i s t a t f u n d a m e n t e l e c o n c e p t u l u i d e
d i s t r i b u t iE vt ăi c (a v . N, iA cEr odi m
s. ta Ioh Rt i eI c ,l ă , B u c u r e ş t i , 1 9 9 8 , C a r t e a a V
5 )A s e v e Ld ae a s iH g. n C
i fo i i c na gt ,i o n d î en l Aa r cn ho i t vi eo sn dd ee pd hr io l i ot s so up bh ji ee c

Născut ca instrument al gândirii politice şi filosofice, conceptul de drept subiectiv a coborât în domeniul dreptului, care l-a
receptat6) încercând să-l integreze în structura romană a instituţiilor sale: persoane, bunuri, acţiuni. Pe când aceste instituţii
descindeau din geniul pragmatic al romanilor prin procedeul extinderii inductive, sub imperiul necesităţilor vieţii practice,
dreptul subiectiv parcurgea drumul invers, încercând să le conexeze şi să le înglobeze printr-un proces de generalizare şi
abstractizare ca bază pentru implicaţii deductive.7) Această schismă genetică dintre dreptul subiectiv şi realităţile juridice pe
care îşi propune să le explice şi să le integreze sistemic a determinat rezistenţa pe care aceste realităţi i-au opus-o în
decursul vremii, şi, prin consecinţă, nenumăratele încercări de definire şi redefinire prin care a trecut această noţiune.
6 )P e n t r u v a l o a r e a e x p l i c a t i v ă ş i m e t o d o l o g i c ă a n o ţ i u n
d i n a m i c ă a c i r c S
u ci ti ue ln uc i e j eu t r i t d e i cc h, n vi o.q lu F. e r I. eI nIG , e d nSr yio , r i et y ,p r Pi av ér i sp ,o
7 ) N u e s t e l i p s i t d e i n t e r e s s ă r e m a r cc oă m m m co căn a nrl eoa ţw pi uo nr en ae ş
l a o r ă d ă c i n ă r o m a n ă , a s u p r a c ă r e i a î n s ă i n f l u e n ţ a b
d e g â n d i r e e m p i r i Ls et ă d. r Ao i st e s uv be jd eeC caa t mi Gfb . r ai Snd adg me Eu neL gla ,lw i s J h o ul ra nw a, l
u r m .

Sub aspect tehnic, apariţia conceptului de drept subiectiv este mijlocită de dreptul medieval, care a prelucrat noţiunea de
dominium din dreptul roman.8)
8 ) V . , p e n t r u a c e a s t ă L a c o p n r co ep pr ţ i i é e t , é , F . m éZ ce an îna ni t si R
m
- C
ee va usf oet an tid rna i gmm, ee ns
c i v i l ( î n c o n t i n u a r e : R T D c i v . ) , 2 0 0 6 , p . 4 4 5 ş i u r m . ,

În dreptul roman, domeniul desemna o putere eminamente subiectivă, indisociabilă în raport cu subiectul incluzând fără
excepţie tot ceea ce-i aparţinea titularului, tot ceea ce era al său. Dominium, puterea subiectului asupra a ceea ce este al
său este o noţiune complementară dar inconfundabilă cu proprietas, adică acea calitate a lucrului de a fi propriu, de a
aparţine unui subiect.9) Ca trăsătură a lucrului, proprietas se distingea de alte trăsături cum ar fi usus (utilitatea lucrului) sau
fructus (calitatea sa de a fi frugifer). Proprietarul lucrului, adică subiectul căruia lucrul îi aparţinea, se putea lipsi temporar de
usus sau fructus prin atribuirea folosului acestor trăsături ale bunului unor alte persoane care beneficiau astfel de un jus in re
aliena. În sfera de apartenenţă desemnată prin domeniu nu se includeau numai proprietăţile sale, lucruri corporale proprii
(proprietas), ci şi drepturile asupra lucrului altuia (jus in re aliena).
9 )A s e v e Ld ’ e i ad é Me . d V e i l dl re oy i, t s u b j e îc nt i R
f He Dt 1l e9 4 s6 y- s1 t 9 e 4 m7 e, jp u. r i2 d0 i 1

Pe această fundaţie romană, dreptul medieval produce o mutaţie fundamentală sub dublu aspect.
Pe de o parte, domeniul roman a început să se confunde cu unul dintre obiectele sale, drepturile reale. Procesul implică un
soi de hibridizare: domeniul îşi pierde din dimensiunea de putere şi devine bun iar în paralel, drepturile reale concepute înainte
ca simple lucruri incorporale devin puteri precum era odinioară domeniul.10)
1 0 P
) e n t r u r o l u l e m i n e n t a l l u i B a r t o lN d o u t se s î ns u p r r ol ca e sf ou rl m a
d i v i s é d u X I I - e a u X I V - e s i e c l e , d a n s l e Is I , r o Mmo an nt ip se t l el si ,e
ş i u r m .

Pe de altă parte, în sistemul iniţial al relaţiilor medievale de tip feudo-vasalic, seniorul deţinea proprietatea fondului funciar,
şi în această calitate deţinea dominium eminens, pe când vasalul care stăpânea bunul în concret profita de utilitatea sa, şi în
această calitate exercita dominium utilae, similar conceptului roman de jus in re aliena. Evoluţiile ulterioare în sensul creşterii
influenţei politice şi sociale a deţinătorilor efectivi ai feudelor a condus la o răsturnare de perspectivă, astfel încât vasalul era
considerat proprietar, fondul fiind numai grevat cu o sarcină în favoarea seniorului.11)
1 1 A) s e v e T d r ea ai t P
é o dt uh i de r ,o i t nd re . d 2a o p mşu Fai d .o unZr eem n.d aoe t p i p.,- rCcopaip. st r .t4i aé5 i t2né, g, ,n o t a

În procesul acestor inversări, proprietatea însăşi a cunoscut o retrogradare. La Roma ea nu fusese nicicând considerată
un simplu drept; la sfârşitul evului mediu proprietarul este văzut numai ca deţinător al unui jus. În evoluţia sa de la domeniu
util la proprietate, puterea vasalului şi-a păstrat statutul de jus; în schimb în involuţia sa de la domeniu eminent la sarcină
puterea seniorului şi pierdut statutul de dominium. Ca urmare, şi proprietatea şi sarcina au devenit subsumate genului
proxim „drepturi”.
Domeniul roman a lăsat însă moştenire şi ataşamentul dreptului faţă de subiect: precum domeniul desemna o putere a
persoanei, dreptul exprimă la rândul său ideea de apartenenţă la un subiect. Purtând amprenta domeniului, dreptul subiectiv
a fost mai întâi definit ca putere a subiectului.12)
1 2 A
) s e v e d Le ea dH r . o i Gt r od t e i u l sat , . g Ia , i r Pe a re i t s ,d e 1 6l 8a 7a p, p au LFi d ix. v, rZ ee n I a , t i c - hC
e o d ,. nl o ct a. 2 7 .

pag. 3 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro


Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
5. Definiri şi redefiniri. Putere de voinţă. Şcoala juridică germană a ştiinţei conceptelor definea dreptul subiectiv ca
fiind garanţia juridică a puterii de voinţă a individului ca subiect de voinţă.13) Purtând amprenta puternică a raţionalismului şi
idealismului obiectiv (Kant, 14) Hegel15)), această definiţie făcea din dreptul subiectiv o manifestare a libertăţii omului în
spaţiul social, iar forţa motrice a acestei manifestări era voinţa subiectului raţional. Voinţa subiectului raţional nu se confundă
cu voinţa psihologică, direct supusă tuturor afectelor şi pornirilor individului, ci este o voinţă cenzurată de scopul moral al
manifestării sale. Direcţionarea morală a voinţei a îndreptăţit savanţi ulteriori să justifice, pe de o parte limitele dreptului
subiectiv, pe de altă parte îndatoririle juridice care însoţesc exercitarea dreptului.16)
1 3 A) s e v e d e a S yF s. t K e m. v d o e n s Sh ae v u i t g i vngoyel , n. IR , ö m1 i8 s4 c0 h, e rn e eR de ic t h a t r s e, S c
G . - F . I Pn us tc ih t t uav t o, i l o . n eI ,m , E d . B r e i t k o p f & H ä r L t ee hl r, b Lu ec ih p zd i e g, s , E P1d a8. n4
L i t e r a r i s c h e A n s t a l t R ü t t e n & K o n i g , F r a n k f u r t , a 3 - a
1 4 )„ L i b e r t a t e a ( i n d e p e n d e n ţ a f a ţ ă d e l i b e r u l a r b i t r u
c e l o r l a l ţ i , c o n f o r m u n e i l e g i u n i v e r s a l e , e s t e M ea t c ae f s i tz i d
m o r a ,v u Er di l. o rA n y t a i o s , „ C B uâ cn ud r eo ş ta i n, u m 1 9i t9 ă9 , î np t . r e 7 b 5 u ) i . n ţ a r e a
a c e s t e i a , d u p ă l e g i u n i v e r s a l e ( a d i c ă e s t e n e d r e a p t ă
î n t â m p i n a t d e l i b e r t a t e , s e a c o r d ă c u l i b e r t a t e a , c o
c o n t r a d i c ţ i e i , d r e p t u l u i i s e a s o c i a z (ă p .„î C m 6 ep 9 eu ) at . e cr ne i ce i s r t ee a
p u n c t d e v e d e r e j u r i d i c ( m e u m i u r i s ) e s t e a c e l c e v a a
m e u m - a r l e z a . C o n d i ţ i a s u b i e c t i v ă a p o s i b i l i t ă ţ i i d
n u m a i a t u n c i c â n d e u a ş p u t e a a d m i t e c ă a r f i p o s i b i
p o s e s i u n e e u ( pn .u„ O 8mb 1 iă ) e . ca tf el ul e î ne cx ăt e” r i o a r e a l e l i b e r u l u i a r
m i e ; 2 ) l i b e r u l a r b i t r u a l a l t u i a c u p r i v i r e l a f a ( p p t .ă (
8 3 ) .
1 5„ )V o i n ţ a î n ş i p e n t r u s i n e l i b e r ă , a ş a c u m e a e s t e î n
e s t e r e a l i t a t e a e i n e g a t i v ă f a ţ ă d e c e e r e a l , r a p o r t
s u b i e c t . P r i n m o m e n t u l p a r t i c u l a r i t ă ţ i i v o i n ţ e i , e a a
e x c l u d e , e a a r e î n a c e l a ş i t i m p a c e s t c o( Gn .ţ W
i n. PuF rt. i ncH cae i gppei el
f i l o z o f i eE id . d r I eR pI t, u Bl uu ic , u r e ş t i , 1 9 9 6 , p . 5 7 ) .
1 6 A) s e v e d De ea s pM r. e D i j du ev ea ar a d, e d îEr nes pe tu r si u db ei e fc ,i t l i E
ov ds o.ş fi Ti eor eb ai l ,i dg Bra ueţ cip
p p . 9 9 - 1 1 8 .

Prin aceasta se consolidează o trăsătură a dreptului subiectiv al cărui germene apărea din primele sale definiţii: el nu este
doar voinţă sau putere de voinţă, ci este garanţia juridică a acestei puteri. Or, această garanţie juridică este exterioară
subiectului de voinţă, ea este produsul dreptului obiectiv. De aceea, unul dintre cei care au îmbrăţişat iniţial definiţia dată de
şcoala conceptelor, Windscheid, a procedat în lucrările sale ulterioare tocmai la această deplasare de accent asupra rolului
dreptului obiectiv în formarea dreptului subiectiv: acesta devine o «putere de voinţă concedată de dreptul obiectiv».17)
1 7 A) s e v e d e La e Bh .r b Wu ic nh d sd ce , hs eE P
i d da. ,n Ld ie t k e t r e a n r r i es cc hh t e A n s t a l t R ü t t
d i r e c ţ i a l u i T H . K I P P , p . 1 5 8 , n o t a 3 . U n e c o u t â r z i u
r o m â n d r e p t u l u i s u b i e c t i v ş i a b u z u l u i d e d r e p t d e p r o
t i t u l a r u l u i d r e p t uD lr ue i p t su ur bi li ee c st ui vb ” i . e cE( t dI i .. v eDD eaş lci ei aaa n, b u u C, z l uu l j - dN ea p d
a s e m e n e a , F a y e z H a g e - C h a h i n e a c c e n t u â n d a s p e c t u l s o
c a „ a b i l i t a r e , p r i n d r e p t u l o b i e c t i v , d e aE s es xa ei r cd i’ tu an e o
c l a s s i f i c a t i o î n n d Re Ts D d cr io vi . t s 1 9p 8r 2i v, é ps ., 7 0 5 ş i u r m , î n s p e c i

6. Definiri şi redefiniri. Interes protejat juridic. Într-o etapă ulterioară, autorii s-au preocupat să examineze raţiunile
pentru care dreptul obiectiv ocroteşte şi garantează această putere. Voinţa individuală era în sine incapabilă să ofere un
temei suficient câtă vreme, pe de o parte, există voinţe ce exced dreptului, sunt sancţionate de acesta, tot astfel cum
există şi puteri ocrotite juridic, deşi nu există o voinţă raţională aptă să susţină exercitarea lor (cazul incapabililor).18)
Pornind de la această critică, Rudolf von Jhering îşi întemeiază concepţia potrivit căreia dreptul obiectiv, care asigură
condiţiile de existenţă ale societăţii prin constrângere, este arbitrul între diversele interese sociale aflate în conflict, iar dreptul
subiectiv este un interes ocrotit juridic.19) Nu putem voi în abstract; voim întotdeauna ceva anume; obiectul voinţei noastre
îl constituie interesul, iar dreptul subiectiv marchează modul în care acesta e ocrotit de legea obiectivă. Interesul este scopul
dreptului, iar scopul este creatorul oricărui drept.20)
1 8 )D r e p t u l s u b i e c t i v c a p u t e r e d e v o i n ţ ă a s e r v i t c a
p r o m o v a t ă d e L e o n D u g u i t . S a v a n t u l f r a n c e z a r ă t a c ă
s u p e r i o r i t a t e f a ţ ă d e v o i n ţ a a l t u i a . Î n r e a l i t a t e , î n
d e t e r m i n a t e î n a n u m i t e s i t u a ţ i i j u r i d i c e o b i e c t i v e s a
c a r e o o c u p ă î n r e s p e c t i v e T l r e a i st ié t u d a e ţ i di r ovj uoi trl .i cd oIi ,cn es e .t di .t( uA at is o3e n-
L i b r a i r i e F o n t e m o i n g & C o . , P a r i s , 1 9 2 7 , p . 1 6 ) .
1 9 A) s e v e d e La ’ eR s. p rv io t n d J u h ed r r i o n i gt , r o m a n d a n es d l . e sa d3 i- va e, r 1s 8e 8s 8
2 0 T) o t p r i n t r e d e f i n i ţ i i l e „ f i n a l i s t e ” a l e d r e p t u l u i s u b
„ p a r t i c i p a r e a f i e c ă r u i a l ea o db u lDn o eu c r . ai ) ”s. e ( md ee nf ie na i , ţ i me a ic i rt ea ct ăe n dt
s u b i e c t i v a f o s t d e f i n i t c a „ a c e l i n t e r e s i n d i v i d u a l p
– e x p r i m a t î n n o r m a d e d r e p t – ş i î n v i r t u t e a c ă r u i a
a b ţ i n ă d e l a s ă v â r ş i r e a uC no en i t r ai cb ţ u i ţ u i ni i .l ”a (e Al a s b e o r v a e r d e e aî an u Dn . e
D r e p t u l n r . 7 - 8 / 1 9 9 1 , p p . 7 7 - 8 3 , î n s p e c . p . 8 2 ) .

Ceea ce s-a reproşat acestor definiţii este că, în loc să arate ce este dreptul subiectiv, ea se mărgineşte să spună ce
urmăreşte el. „Deşi dreptul are un scop, este o eroare să defineşti dreptul prin scopul lui; în felul acesta indici scopul
dreptului, dar nu se defineşte dreptul.”21)
2 1 J) . LD ea b di rn o, i tD as l u l bo j z e, c P
t ia f r, i s , 1 9 5 2 , p . 6 9 .

Raţionaliştii au remarcat că există interese, cum ar fi apărarea naţională sau alte interese generale, a căror ocrotire
juridică nu generează drepturi subiective.22) În optica lor, ceea ce diferenţiază interesul protejat ca drept subiectiv de
pag. 4 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
interesul protejat fără a se genera un asemenea drept este puterea de voinţă recunoscută subiectului numai în cazul
dreptului subiectiv.
2 2 A) s e v e d e La e cG ţ. i id e d l e V f eEi cdl co. hs Eio ouf ,ir eo p j a u r Ni od vi ac ,ă , B u c u r e ş t i , 1 9 9

Normativiştii, în schimb, au remarcat că, astfel cum sunt contrapuse în teoria drepturilor subiective, ca interese protejate
de dreptul obiectiv, dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv nu pot fi supuse unui numitor comun. Privit din perspectiva dreptului
ca sistem de norme, „un drept subiectiv nu poate fi un interes ocrotit de drept, ci doar ocrotirea, ce constă în dreptul
obiectiv, a acestui interes. Iar această ocrotire constă în aceea că ordinea de drept leagă de lezarea acestui interes o
sancţiune, deci statuează o obligaţie juridică de a nu leza interesul.”23)
2 3 H
) . KD eo l c s t er ni n, a p E
u rd ă. a u dm r ae np i t t u a l su , i , B u c u r e ş t i ,
H 2 0 0 0 , p . 1 7

Sub acest asalt, Jhering însuşi a trebuit să se replieze, adăugând definiţiei sale ideea că subiectul trebuie să aibă
posibilitatea de a declanşa el însuşi sancţiunea juridică ce-i protejează interesul, ceea ce reintroducea puterea de voinţă a
subiectului în conţinutul conceptului de drept subiectiv. Discipolul său, Jellinek, definea dreptul subiectiv ca „putere de voinţă
concedată pentru satisfacerea intereselor.” 24) Această ultimă menţiune fiind de natură să determine obiectul voinţei. În
aceeaşi linie, O. Ionescu definea dreptul subiectiv ca „putere de a acţiona în scopul de a asigura diferite interese în limitele
legii”,25) iar M. Verdier ca „putere de a acţiona a unei persoane individuale sau colective pentru a realiza un interes în limitele
legii”26). În fine, tot în rândul definiţiilor care armonizează puterea de voinţă şi interesul, o cităm şi pe aceea a lui J. Derruppé
care vede în dreptul subiectiv „o putere juridiceşte protejată pe care societatea o recunoaşte individului în vederea
satisfacerii anumitor interese de natură individuală sau socială şi exercitată printr-o voinţă autonomă”.27)
2 4 W
) . J Ve el rl w
i na el tk, u, en dg .s r ae c 3 h - t a , 1 9 3 1 , r e i m p r i m a t ă î n 1 9 4 8 , E
2 5 O
) . I Lo an e ns oc t u i , o n d e d r o i ta s 2u - b a j e e c d t . i , f B
. d r a u n x s e l l l e e sd , r o 1 i 9t 7 p8 r, i vp é.
2 6 M
) . VL ee r s d i d e r r o , i t s é v e n t u e l s . C o n t r t i eb z uă t , i oP n a r a i s l , a 1 f 9o 5r 5m , a t p i . o
2 7 J) . D eL ar r un pa pt ué r, e j u r i d i q u e d u d r o i t d u p r e n e u r t e a z ă b , a iP l a
1 9 5 2 , p . 2 8 8 .

7. Definiri şi redefiniri. Dreptul reflex. Din critica adusă de Kelsen teoriei lui Jhering astfel cum aceasta a fost
prezentată pe scurt mai sus, răzbate o idee fundamentală pentru concepţia normativistă asupra dreptului subiectiv: de
regulă, acesta nu ar fi decât reflexul unei obligaţii a altuia de a nu-l leza pe titular. În concluzia capitolului dedicat drepturilor
subiective în „Doctrina pură a dreptului”, Kelsen scrie: „dreptul subiectiv al unui individ este ori un simplu drept reflex, adică
reflexul unei obligaţii legale ce există faţă de acest individ, ori un drept privat subiectiv în sens tehnic, adică puterea legală
conferită unui individ de a reclama prin plângere judiciară neîndeplinirea unei obligaţii legale ce există faţă de el, puterea
legală de a participa la producerea normei individuale prin care se ordonă sancţiunea legată de neîndeplinire”.28)
2 8 )H . Ko ep l . s pec .ni t, 1. ,8 2 . A m l i m i t a t c i t a t u l l a r e f e r i r i l e a u t
v i z e a z ă d e a s e m e n e a d r e p t u r i l e s u b i e c t i v e p u b l i c e , c
p o z i t i v e .

Această concepţie este urmată şi de unii autori contemporani care se mărginesc să observe: „dacă o persoană are un
drept subiectiv înseamnă că îi este datorat ceva”. 29) Alt autor defineşte dreptul subiectiv ca „facultate a individului de a
declanşa imperativul conţinut în regula de drept”.30)
2 9 K) . LA al rl ge en m
z ,e i n e r T e i ,l ed de .s ab ü7 r - ga e, r lE i d c . h eC n. H R. e Bc eh ct sk , M u n c h
3 0 H
) . M Po r t i u n l cs i k p i e, s d ’ u n e r e a l i E s d a . t i So i n r e my é, t Ph ao rd i i sq ,u e1 9 d 4 u 8 ,d r p o . i t 2

Pornind de la viziunea dreptului ca simplu revers al obligaţiei, regimurile autoritare au sfârşit uneori prin a suprima complet
drepturile individuale spre a afirma că omul nu are decât îndatoriri.31) Dar dincolo de aceste excese, ideea obligaţiei
corelative oricărui drept subiectiv trebuie reţinută chiar dacă, printr-o alegere de politică juridică, primatul se acordă
dreptului, iar nu obligaţiei. Cităm în acest context, definiţia dată dreptului subiectiv de Giorgio del Vechio: „facultatea atribuită
unui subiect de a voi şi de a pretinde, căreia îi corespunde o obligaţie din partea altuia”.32)
3 1 )A s u p r a a c e s t u i g e n d e e x cD e i se î u n n d Gb ee r g mr ae nn iz at e n aA zu i s s l te ăg
P r i v a t r e c h t s o r d n u n E g d . i mM o N h a r t , i oT nü ar lb - i sn og ze i n a , l i 1 s 9 m6 u8 s, , p . 3 3 9 ş
3 2 G
) . d e ol p V. e pcc . i c t h2. i4, o6 , .

Cum, nu o dată, obligaţia a fost definită ca fiind o limitare a libertăţii cu privire la o conduită determinată, din această
viziune rezultă şi definiţiile care văd în dreptul subiectiv o „restricţie legitimă a libertăţii altuia, stabilită de norma obiectivă în
favoarea subiectului, care beneficiază astfel de un domeniu rezervat pentru a-şi exercita prerogativele”.33) În interiorul sferei
de activitate astfel recunoscute indivizilor, aceştia beneficiază de protecţia puterilor publice. 34) Ordinea juridică recunoaşte
această prerogativă în folosul unui particular, în calitate de persoană şi membru al societăţii, în scopul de a desfăşura o
activitate utilă lui însuşi şi binelui comun.35) De aici ideea că, atunci când prerogativa nu se exercită în conformitate cu
interesul ocrotit de legiuitor, ci este aservită unui alt interes, exerciţiul dreptului depăşeşte limitele sale interne şi poate fi
sancţionat ca abuziv, fie activ, prin nerecunoaşterea dreptului astfel exercitat, fie pasiv, prin răspunderea civilă delictuală a
titularului.36)
3 3 J) . G h e s t i n , G . G, o Tu r r ab i e t aé u xd ,e Md . r o F i at be crd ie. v- iM
a l a. 4g -In ana ,tn r Po ad ru i c s t , i o L n G
3 4 A
) s e v e d e a D Ar . o i Wt e ci il vl ,i l F
. r , I. n eTt dre .or dr aéu ,c 4 t -i ao ,n Dg aé al n lp éou rFzda., l eHP a gr ie s- ,C h
e o d . l o c .
3 5 A) s e v e d e a G .L ’ Mé i v co h l au et il oi dn e rs é N
c eo nu ta er î onds e,R Tl aD nc oi vt .i o 1n 9 6d 6e , d pr .o

pag. 5 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro


Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
3 6 A) s u p r a a c e s t e i i d eo i p , .; v cI. i., t .Dso ep lr. ee pca pien .t xu . e,5, m0 p- l5 ou1 p, ; ., MGcp. hi . t. D. 8jB 8u e ;v l aeCr i .au , , S
B î r D
s ar en p, t c i v i l . T e o re i d a . ga e 3n -e ar ,a l Eă d a. Ao l b l l i Bg e a c ţ ki ,i l Bo ur ,c u r e ş t i ,

8. Definiri şi redefiniri. Literatura română postbelică. Literatura română a receptat, a reflectat şi a participat la
aceste dezbateri privind conceptul de drept subiectiv. În definiţiile pe care le-au reţinut, autorii români au accentuat mai ales
aspectele tehnice ale structurii dreptului, precum şi finalitatea acestuia, fie sub aspectul obiectului, fie sub aspectul scopului
recunoaşterii legale a drepturilor subiective.
Spre exemplu, în 1967, Eleonora Roman, prelucrând o definiţie a lui Traian Ionaşcu, 37) definea dreptul subiectiv civil ca
fiind „puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor juridice (denumite titulare
ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea, să facă ori să
nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul de constrângere al
statului”.38)
3 7 A) s e v e d Ce ua r sT r d. e I od nr ae şp ct u c, i v i 1l 9. 4 I 7 n - t 1 r 9o 4d 8u , c ep r p e . î 5 n - 6d . r e p t u l
3 8 A) s e v e dC e o a n ţ Ei .n uR t ou ml a r n a , p o Tr . t u I lTo urn iaa t şj a uc t ru i ,d d e i c ,d rcpei . pv ti 1 l 8c, 2i a.v pi lu , d o p .

În monografia sa destinata dreptului subiectiv şi abuzul de drept, Profesorul Ioan Deleanu opta pentru o amplă definiţie cu
certe valenţe explicative: „Dreptul subiectiv ar putea fi definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul
dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită sau să ceară altor desfăşurarea unei conduite adecvate
dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim
şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu regulile de convieţuire socială”.39)
3 9 A) s e v e d o e p a ., I cp. i . t D. 4e 9l .e a n u ,

Criticând această definiţie tocmai pentru că este prea amplă şi pentru că lasă posibilă explicarea dreptului ca obligaţie
impusă titularului său,40) Gheorghe Beleiu reţine, mai concis, că „dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de
legea civilă subiectului activ – persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi
moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la
subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului în caz de nevoie”.41)
4 0 A) s e v e d o e p a ., Gcp hi . t. . 7 B5 e . l e i u ,
4 1I )b i d pe . m ,7 6 .

După cum s-a arătat în literatura juridică recentă, această definiţie prezintă neajunsul că se limitează la juxtapunerea
prerogativelor principalelor categorii de drepturi subiective şi a prerogativei de a face apel la coerciţia statului, fără însă a
sesiza ceea ce le este esenţial şi comun, reunindu-le într-o noţiune unitară. De asemenea, introducerea posibilităţii de a
apela la forţa de constrângere a statului a fost criticată, întrucât ea este caracteristică numai drepturilor materiale la acţiune
care, în concepţia autorului criticii, sunt distincte de dreptul subiectiv material încălcat.
În consecinţă, Profesorul Marian Nicolae propune o altă definiţie a dreptului subiectiv civil, anume: „acea prerogativă
recunoscută şi garantată de normele dreptului obiectiv în temeiul căreia titularul dreptului poate trage dintr-o situaţie juridică
determinată un anumit avantaj sau folos material sau moral, după caz”.42)
4 2 M
) . No i pc .,o l cpa i . et ., 8 3 .

9. Specificul sancţiunii dreptului subiectiv. În opinia noastră, definiţia propusă de profesorul Nicolae este cea mai
adecvată obiectului definit. Din această definiţie rezultă cu claritate că dreptul subiectiv este 1) o putere – prerogativă, 2)
garantată juridic de dreptul obiectiv, şi dublu determinată, 3) mai întâi prin situaţia juridică ce îi condiţionează apariţia, 4)
apoi prin folosul pe care îl poate procura titularului.
Constatăm totuşi că trăsătura nr. 4 reia parţial trăsătura nr. 1 întrucât nu este de conceput o putere (prerogativă) fără
un obiect. Orice prerogativă înseamnă a putea ceva. Însuşi profesorul Nicolae reţine,43) citându-l pe profesorul Deleanu,44)
că „prerogativa juridică este o abilitare sau împuternicire legală, mai exact, recunoscută sau acordată de normele dreptului
subiectiv subiectelor de drept în scopul de a avea sau a face ceva” (s.n. – RD). Prerogativa, include, deci, între notele sale
de conţinut, o aptitudine determinată prin obiectul său. Dacă acest obiect este ori nu un avantaj pentru titular depinde de
modul concret în care această aptitudine se concretizează şi dreptul nu este mai puţin drept dacă exercitarea lui nu-i aduce
titularului un avantaj, ci mai curând îi ridică probleme sau îi procură insatisfacţii.
4 3I )b i , d ep m. 8 2 , n o t a 3 .
4 4 A) s e v e d o e p a ., I cp. i . t D. 4e 0l .e a n u ,

De asemenea, trăsătura nr. 3 este doar o consecinţă a trăsăturii nr. 2 întrucât garanţia juridică se realizează printr-o
normă, iar norma juridică este necesarmente dotată cu o ipoteză, adică situaţie juridică în care se naşte dreptul.
În schimb, definiţia nu pune în lumină specificul modului în care se aplică sancţiunea din structura normei ce garantează
dreptul subiectiv, şi anume, faptul că însuşi titularul dreptului poate determina aplicarea acestei sancţiuni apelând la
constrângerea statală.
Desigur că dreptul material la acţiune, adică dreptul de a determina aplicarea sancţiunii normei care garantează dreptul
subiectiv este distinct de dreptul subiectiv substanţial. Totuşi, garanţia juridică prin intermediul acestui drept material la
acţiune este definitorie pentru dreptul subiectiv însuşi. Instrumentul de protecţie – dreptul material la acţiune – este diferit de
scopul urmărit – protecţia juridică a dreptului substanţial. Totuşi, acest din urmă drept se defineşte ca drept subiectiv doar
prin posibilitatea subiectului său activ – titularul dreptului, de a-l apăra personal prin acest instrument. Pentru dreptul
subiectiv nu este definitoriu dreptul la acţiune în sine, ci faptul că încălcarea dreptului subiectiv generează un drept la acţiune.
Prin urmare, în definiţia dreptului subiectiv se va menţiona că el este ocrotit printr-un drept la acţiune fără ca, necesarmente,
acest drept la acţiune să facă parte din dreptul subiectiv ori să se confunde cu acesta.
Autorul care a propus definiţia comentată a justificat excluderea din definiţie a dreptului material la acţiune prin aceea că
pag. 6 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
există drepturi subiective lipsite de apărare, cum ar fi drepturile născute din joc sau prinsoare ori drepturile prescrise.45) Dar
chiar definiţia pe care o propune în schimb se loveşte de această problemă, întrucât este îndoielnică existenţa unei garanţii
juridice cu privire la categoriile de drepturi menţionate. De asemenea, în cazul drepturilor prescrise, posibilitatea subiectului
activ de a apela la constrângerea statală a existat iniţial, dar s-a stins pentru că titularul său nu a exercitat-o în termenul
prevăzut de lege. Or, o definiţie nu trebuie să se plaseze la un moment contingent în existenţa obiectului definit, ci trebuie
să-l privească în calitate de fenomen, în ansamblul determinaţiilor sale. Esenţială este potenţialitatea exercitării dreptului la
acţiune, aptitudinea titularului de a-şi apăra dreptul subiectiv prin exercitarea dreptului la acţiune, iar nu dacă acest drept a
fost exercitat în mod actual sau dacă, în urma neexercitării, o anumită încălcare a dreptului subiectiv a rămas ori poate
rămâne nesancţionată.
4 5 A) s e v e d o e p a ., Mcp .i . t N. 8 i 3 c . o l a e ,

10. Definiţia pe care o reţinem. Definim dreptul subiectiv ca fiind o prerogativă condiţionată şi determinată, acordată în
scopul ocrotirii unui interes legitim al titularului şi garantată de dreptul obiectiv prin aceea că titularul poate obţine
sancţionarea încălcărilor sale prin coerciţie statală.
Din această definiţie rezultă că:
a) dreptul subiectiv este o prerogativă, în virtutea căreia titularul are puterea de a adopta sau pretinde o anumită
conduită. Notăm că, în drept, noţiunea de putere este definită şi într-un sens mai larg, de ansamblu de prerogative
exercitate în interesul unei alte persoane. În acel sens vorbim despre puterile tutorelui, despre puterea de reprezentare, sau
despre puterile în stat (exercitate în principiu în interesul colectivităţii).
b) prerogativa este condiţionată în sensul că naşterea sa este supusă anumitor condiţii aplicate faptului generator al
dreptului. În măsura în care aceste condiţii sunt îndeplinite, de vreme ce faptul generator produce efectul juridic al unui drept
subiectiv, acesta este un fapt juridic lato sensu, putând consta fie într-un fapt juridic stricto sensu, fie într-un act juridic. Prin
această trăsătură, drepturile subiective se diferenţiază de libertăţi care aparţin oricărui subiect de drept, iar naşterea lor nu
este supusă nici unei condiţii.
c) prerogativa este determinată prin obiectul său, în sensul că acea conduită pe care titularul o poate pretinde sau avea
în virtutea dreptului subiectiv este determinată sau determinabilă, în sensul că poate fi determinată la momentul exercitării
dreptului. Şi prin aceasta, dreptul subiectiv se deosebeşte de libertate care deschide pentru titular o întreagă plajă de
conduite posibile, unite numai prin domeniul în care se manifestă interesele pe care le protejează. De asemenea, prin
această trăsătură, dreptul subiectiv se diferenţiază şi de facultate, în măsura în care aceasta este acceptată ca noţiune
autonomă, şi care ar consta în posibilitatea de a alege între mai multe variante determinate în vederea creării unei situaţii
juridice.46)
4 6 P) e n t r u c e a m a i r e c e n t ă t r e c e r e î n r e v i s t ă a d i s t i n c
s u b i e c t i v e , l i b e r t ă Aţ i c , t uf la c u u n l i t l ă a ţ t i e Erş dai .l p H
î u nat m
e d rar i ne, gp ivt u.u ,l M Bp. ur Aci vvu rar ate m

d) prerogativa este acordată în scopul ocrotirii unui interes legitim al titularului. Faptul că dreptul subiectiv se acordă în
interesul titularului îl deosebeşte de putere, în sens tehnic juridic, care se acordă în interesul altuia. După cum vom explica pe
larg în partea a IV-a a acestui studiu, însă, această trăsătură este importantă şi pentru distincţia dintre dreptul subiectiv şi
alte interese protejate. Ea fixează dreptului subiectiv şi aspectul teleologic al normei care îl acordă şi garantează. Important
de reţinut este că, deşi, ca orice normă a dreptului obiectiv, norma ce acordă şi garantează dreptul subiectiv ocroteşte un
interes social, specificul său constă în aceea că interesul social este promovat prin intermediul ocrotirii unui interes particular,
socotit legitim tocmai pentru că este compatibil cu interesul social urmărit de dreptul obiectiv. Altfel spus, dreptul este în
slujba unui interes particular, dar ocrotirea acelui interes particular prin intermediul dreptului este utilă şi interesului social,
ceea ce justifică garanţia acordată dreptului subiectiv de către dreptul obiectiv.
e) prerogativa este garantată de dreptul obiectiv. Garanţia legală fixează limitele dreptului subiectiv, limite care
acţionează în dublu sens: faţă de titular şi faţă de terţi. Astfel, pe de o parte, puterea exercitată de către titular dincolo de
limitele dreptului nu este ocrotită juridic. Pe de altă parte, terţii sunt sancţionaţi dacă împiedică exercitarea de către titular a
puterii sale în limitele dreptului. Limitele conferite dreptului subiectiv de către dreptul obiectiv sunt limite interne şi limite
externe. Limitele externe decurg din conţinutul normei obiective care ocroteşte dreptul subiectiv. Limitele interne decurg din
interesul socotit legitim în raport cu dreptul obiectiv care ocroteşte dreptul subiectiv. Astfel, protecţia juridică a dreptului
subiectiv este un instrument pus în slujba anumitor interese pe care legiuitorul le-a considerat utile sau cel puţin tolerabile în
raport cu interesul social general pe care norma obiectivă e menită să-l promoveze. Exercitarea dreptului subiectiv
conformă în scopul ocrotirii sau realizării acestor interese utile ori tolerabile social, este circumscrisă limitelor interne ale
dreptului, deci garantată juridic. Exercitarea dreptului în serviciul unor interese care nu sunt tolerabile potrivit dreptului
obiectiv reprezintă abuz de drept şi nu se bucură de această garanţie.47)
4 7 P) o t r i v i t a r t . 3 a l i n . 2 d i n D e c r e t u l n r . 3 1 / 1 9 5 4 , d r
V . ş i s nu o.p t r aVa . ,3 6 d e a s eD mr ee pn te a c , i v C i . l . B Dî r r seEapdnt . ,u rA i l l l e B r e e c a k l , e B p u r ci un rc ei
E l i eR s ă c s u p , u n d e r e a Ec di .v i Al că a d e lm i i c e t i u , a l B ă u , c u r eo şp t. , i , c p i .1t 9. 27 02 5D
, ; r pe Vpp . .t S
c i v i l . D r e p t u rv io l l e. rI e, a El de . p Hr ui nm c a i np i a t l a e s , , B u c u r e ş t i , 2 0 0 4 , p

f) specificul garanţiei legale a dreptului subiectiv constă în aceea că titularul dreptului poate obţine sancţionarea
încălcărilor sale prin coerciţie statală. Aceasta nu înseamnă că dreptul subiectiv este însăşi această posibilitate, dar
existenţa acestei posibilităţi este de esenţa dreptului subiectiv. Pentru ca un interes să fie calificat ca drept subiectiv este
necesar (nu şi suficient) ca orice încălcare a acelui interes să poată fi sancţionată prin naşterea unui drept material la
acţiune. Acesta este, de altfel, fundamentul interdependenţei dintre dreptul subiectiv şi dreptul material la acţiune.48)
4 8 P) e n t r u c o n ţ i n u t u l a c oe ps .t epci . i ti 1.n 2, t 1e . r d e p e n d e n ţ e , v . M . N i

11. Caracterele dreptului subiectiv: exclusiv, absolut, disponibil. Într-o monografie esenţială pentru bibliografia
chestiunii care face obiectul acestei secţiuni, Jean Dabin oferea o definiţie a dreptului subiectiv care nu pare a se încadra în
curentele de tradiţie pe care am încercat să le inventariem. Potrivit lui Dabin, dreptul subiectiv este prerogativa concedată
unei persoane de către dreptul obiectiv şi garantată prin căi juridice de a dispune ca stăpân de un bun care este recunoscut
ca a-i aparţine, fie ca al său, fie ca datorat acestei persoane”. 49) După cum se vede această definiţie este construită în jurul
pag. 7 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
ideii de apartenenţă – stăpânire.50)
4 9 J) . oD pa .b, i cpn i ., t . 1 0 5 .
5 0I )b i , d ep m. 8 0 ş i u r m .

Pe această idee se întemeiază şi caracterul exclusiv al dreptului subiectiv. Aşa cum arăta Dabin, „prerogativă a unei
persoane, adică subiectul, dreptul subiectiv implică în acelaşi timp alteritate, adică unul sau mai multe alte subiecte, în
consecinţă, inter-subiectivitatea. Prin definiţie, apartenenţa şi stăpânirea îl exclud pe altul şi, prin aceasta îi sunt opozabile.
Un lucru nu este al meu, direct sau indirect (prin intermediul unui debitor), decât în măsura în care nu este al altuia;
stăpânirea nu există decât atâta vreme cât sunt singurul stăpân”.51)
5 1I )b i , d ep mp . 9 4 - 9 5 .

Reţinem, deci, că orice drept subiectiv care aparţine52) unui titular este prin aceasta chiar sustras stăpânirii şi apartenenţei
oricărui alt titular, deci exclusiv. 53) Toate celelalte subiecte de drept fiind excluse de la exerciţiul dreptului, sunt ţinute de
obligaţia generală şi abstractă de a nu face nimic de natură să împiedice acest exerciţiu. Sub acest aspect, dreptul subiectiv
nu este numai exclusiv, ci şi absolut, opozabil erga omnes. De vreme ce dreptul subiectiv este o prerogativă garantată prin
norma de drept obiectiv, el se bucură de aceeaşi putere obligatorie şi opozabilă tuturor a normei înseşi.54)
5 2 P
) e n t r u i d e e a d e a p a r t e n e n ţ ă , c a f u n d a m e n t a l p u t e r
s ă u , v . o pV .., cS
p i pt t o. . i c7 a5 ,- 7 7 . P r o b a b i l a c e a s t ă i d e e e x p r i m ă c
c o n c e p t u l r o m a n d e d o m e n i u , a s t f e ol p c. , u cm p i . t a. 4 5f 3o )s .t Ai ul ut os rt
d i s t i n c ţ i a d i n t r e d r e p t u l s u b i e c t i v ş i d o m e n i u c o n s t
d r e p t u r i l e s u b i e c t i v e s u n t m u li tb i i p, d l eep m,. î4 n5 2 r ) e. l aN ţ o i te ă mc u î nm s u ă
s f e r ă d e a p a r t e n e n ţ ă ş i a c e e a ş i r e l a ţ i e b i u n i v o c ă c u
p r e z i n t ă a s t ă z i p a t r i m o n i u l î n c o n c e p ţ i a i m p u s ă d e A u
5 3 G
) e o r g e s R i p e r t d e d u c e a c a r a c t e r u l e s e n ţ i a l m e na t l e e
s ă u( .G . L Re i pd ee r c t l , i L n G Dd Ju , d 1 r 9o 4i 9t ,, p . 1 9 5 ) .
5 4 )V . m a i a l De rs o i St . r Gé ie nl o, s ps ra or p, r i é t é e t c r é a n c e , E l La G b D o rJ a, t
P a r i s , 1 9 i 6d 0,eP, mo nu °r u2 n2 e- 3 m
4 ,e i l l e u r e d é f i n i î tn i o Rn T Dd u c i d v r . o i 1 t 9 6r 2é ,e
s p e c . 5 7 4 - 5 7 6 .

În fine, după cum s-a remarcat cu explicaţii diverse în doctrină,55) legat de ideea de stăpânire, titularul unui drept subiectiv
are în principiu şi puterea de a face ce doreşte cu dreptul său (de a-l înstrăina, de a-i suprima sau modifica obiectul, de a
renunţa la drept etc.). Această putere a fost numită dispoziţie. Atunci când, din raţiuni de eficienţă economică sau alte
preferinţe distribuţionale, legiuitorul consideră că o anumită categorie de drepturi subiective este atât de ataşată de
persoana titularului, încât exercitarea dispoziţiei asupra acelor drepturi ar prejudicia interesul social, dreptul obiectiv retrage
puterea de dispoziţie şi declară acele drepturi drept inalienabile şi nesusceptibile de renunţare.56)
5 5 V
) . , m a i a l e s î n m a t e r i a d r e p L t au l du éi f id ne i t p i ro on p re i t e t l aa t en , o t M
î n R T D c i v . 1 9 0 5 , p . 4 4 3 D
ş ui u„ rj um s. , î an îb n uR tTs eDp n e dcc i i . ”v, , . 4 1 4 9 9 1 - 34 , 5 5p ; . F
3 3 9 - 3 4 3 P; o Fu .r Zu en ne a tr ié , n o v a t i o nî n d R e T l Da ct i h v é . o 1r i9 e9 3 d , e p l . a 3 p1 r 7 o . p r i
5 6 A) s e v e d e a G . O Cn ae l aV bi re ew s io , fH aDt r.h ve aM reC dl a a t Lmh a e wd ,r Ra el v, i e w , 1 9 7 2 ,
p p . 1 1 1 - 1 1 5 .

Situaţia regulă, însă, este aceea în care dreptul subiectiv este însoţit de puterea titularului său de a-l suprima, modifica
sau transmite.57) În aceste cazuri, puterea de dispoziţie este de ordine publică, ceea ce explică admisibilitatea extrem de
limitată a inalienabilităţii convenţionale.58)
5 7 )P e n t r u t e z a c o n f o r m c ă r e i a c a r a c t e r u l D é d l i i sm p i ot na it bi oi ln e
p r a t i q u e s d e l a c îa nt é Ag Po Dr ,i é 1 9d 6e 4 d, r po .i t 8 s3 u. b j e c t i f ,
5 8 )V . , s p r e e x Ce l ma pu l z ua , dCe . i Zn aa ml iş ea n, a b i l i t aC t ue l . e gN e a r It e nu r dah eo j n uso rt r iue
C o r n e l i u B E î dr .s a Rn o, s Le .t t P i ,o pB , u c u r e ş t i , 2 0 0 6 , p p . 2 1 7 - 2 2 8 .

Deşi se exercită asupra dreptului şi pare astfel distinctă de acel drept,59) prerogativa dispoziţiei nu poate fi totuşi
independentă de dreptul căruia i se aplică. De aceea, nu împărtăşim ideea după care dispoziţia juridică ar fi un aspect al
capacităţii de exerciţiu în sens larg,60) întrucât, pe când cea din urmă este generală şi abstractă, cea dintâi este concretă,
determinată şi condiţională. Din perspectiva dreptului subiectiv, putem spune că între caracterele sale juridice se află şi acela
de a fi de regulă disponibil, în sensul că este susceptibil de a face obiectul dispoziţiei titularului său.
5 9 P
) e n t r u a c e a s t ă o b s e r v a ţ i e , î nT r la ei gt éă t ué rl ăé m ce un t da r i er pe t ud le
L G D J , P, ap r p i . s , 7 51 69 - 2 7 5 5 7 .
6 0 P) e n t r u a c e a s t eă o id d. e le o, c .v . F . d e V i s s c h e r ,

III. Structura dreptului subiectiv. Clasificarea drepturilor


12. Obligaţia pasivă universală este caracteristică oricărui drept subiectiv. Unii autori au utilizat obligaţia pasivă
universală ca un criteriu de distincţie între dreptul real şi dreptul de creanţă. Astfel, potrivit unei opinii larg împărtăşite,
„Drepturile absolute produc efecte faţă de toată lumea, presupunând un raport juridic stabilit între titularul dreptului
subiectiv, ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive, neindividualizate, în momentul naşterii raportului
juridic. Obligaţia celorlalte persoane constă, în genere, în abţinerea de la săvârşirea unor acte sau fapte care ar aduce
atingere dreptului subiectiv. Obligaţia corelativă dreptului subiectiv absolut poate fi considerată, aşadar, ca o obligaţie
negativă universală. În categoria drepturilor absolute intră atât unele drepturi patrimoniale, cum sunt drepturile de
proprietate şi drepturile reale în general (...), cât şi drepturile personal nepatrimoniale (...). În cazul drepturilor relative,
efectele se produc numai între titularul dreptului subiectiv, ca subiect activ, şi una sau mai multe persoane individualizate
încă de la naşterea raportului juridic, ca subiecte pasive, între care se stabileşte raportul juridic. Obligaţia corelativă unui
pag. 8 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
drept relativ constă în îndatorirea unei (sau mai multor) persoane individualizate de a avea comportarea pe care o pretinde
subiectul activ. (...) Drepturile de creanţă sunt întotdeauna drepturi relative”.61)
6 1 E) . Ro op m., a cpn i p, t . . 1 9 1 - 1 9 2 .

Această clasificare poartă amprenta unei remarci a lui Planiol care a arătat, în legătură cu dreptul real, că acesta nu poate
fi un simplu raport între titular şi bun. Un raport juridic este o relaţie socială reglementată juridic, adică o relaţie între
persoane. De aceea, drepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul raportului juridic nu se pot stabili între persoane şi bunuri,
ci numai între persoane. În consecinţă, după cum drepturile de creanţă sunt raporturi între creditor şi debitor, drepturile reale
sunt raporturi între titular şi ansamblul componenţilor mediului social, care sunt ţinuţi să nu facă nimic de natură să împiedice
exercitarea de către titular a dreptului real asupra bunului care-i formează obiectul.62)
6 2 A) s e v e do ep a., M
cp i. . t .P6 l 8 a 4 n . i o l ,

Totuşi, ulterior, doctrina franceză a prelucrat critic observaţia lui Planiol. Astfel, s-a remarcat că obligaţia pasivă universală
nu este caracteristică numai drepturilor reale, ci şi drepturilor de creanţă. Şi în cazul acestor drepturi, terţii sunt ţinuţi să nu
facă nimic de natură să-l împiedice pe creditor în exercitarea dreptului său asupra debitorului.63) Opozabilitatea erga omnes
este aşadar proprie atât drepturilor de creanţă, cât şi drepturilor reale şi prezenţa acestei trăsături nu poate fi folosită ca un
criteriu util spre a distinge între cele două categorii de drepturi.64)
6 3 A) s e v e d e oa d S. . l oG ci .n o s s a r ,
6 4 P
) e n t r u o t r a t a r e m o n o g r a f i c ăL ’ oa p tp eo os ra i be i i l i gt eé n. e Er as L sl Gea Di Ja d, o’
P a r i s , 1 9 8 4 .

Unii autori65) au distins între opozabilitatea (conţinutului) dreptului şi opozabilitatea titlului. Opozabilitatea conţinutului
dreptului presupune îndatorirea terţilor de a îşi desfăşura propria conduită în limita propriei lor sfere juridice, fără a aduce
atingere unei alte sfere juridice, indiferent cui anume i-ar aparţine acea altă sferă juridică. În acest sens, orice terţ este ţinut
să se abţină de la o conduită care excede libertăţii sale, fiind de natură să împiedice exercitarea prerogativelor altei
persoane, oricare ar fi aceasta. Spre exemplu, nicio persoană nu poate folosi un bun care nu este al său, pentru că, în felul
acesta, aduce sigur atingere dreptului altuia, chiar dacă nu ştie cui îi aparţinea bunul.
6 5 A) s e v e d De r a o i Pt . s Rs ou ub bj ie ec r t , i , f sL Ge Dt J s, i tP ua ar ti is o, n 1s 9o j 6pu 3. r , ipcd.pi i .t q3. u2, e15 s.8 ş

Opozabilitatea titlului priveşte îndatorirea terţilor de a respecta calitatea unei persoane determinate de a fi titular al
dreptului. Ea pretinde terţilor să respecte efectele decurgând din actul de dobândire a dreptului de către o anumită persoană.
Spre exemplu, să presupunem că A are asupra unui lucru un drept de proprietate opozabil terţilor, iar B îi atribuie lui C
folosinţa acelui lucru. A îl poate împiedica pe C să beneficieze de această folosinţă pentru că terţului C îi era opozabilă
calitatea lui A de titular al dreptului de proprietate, astfel încât el trebuie să ţină cont că numai A, iar nu B, îl putea autoriza să
folosească bunul.
13. Literatura juridică recentă admite opozabilitatea oricărui drept subiectiv. Autorii români din ultimele decenii au
recepţionat în chip diferit, dar tot mai larg ideea conform căreia orice drept subiectiv este opozabil şi prin aceasta determină
în sarcina terţilor o obligaţie pasivă universală.
Credem că din acest motiv profesorul Beleiu nu utilizează existenţa acestei obligaţii drept criteriu de distincţie între
drepturile relative şi drepturile absolute. Dimpotrivă, potrivit definiţiilor reputatului profesor, criteriul acestei distincţii se
localizează la nivelul modului de exercitare a dreptului, după cum această exercitare necesită sau nu conduita unei alte
persoane. „Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea cărora titularul său poate avea o anumită conduită, fără
a face apel la altcineva pentru a şi-l realiza (...) Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate
pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza”.66)
6 6 G
) h . o B p e ., l ecp i i . ut ., 7 7 .

De asemenea, în contextul efectelor actului juridic, profesorii Stătescu şi Bîrsan arata „contractul, privit ca realitate
socială, ca fapt social, este opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de aceia care nu au participat la încheierea lui (...) Din
punctul de vedere al terţilor, contractul nu mai este luat în considerare în calitatea sa de act juridic, ci apare ca simplu fapt
juridic, în înţelesul restrâns al acestei noţiuni”. 67) Or, efectul juridic suportat de terţi în urma faptului juridic care este actul la
care nu sunt parte este tocmai îndatorirea lor de a nu împiedica exercitarea drepturilor născute pentru părţi din act.
6 7 C
) . S t ă t e os pc .,u , cp i pCt ... 6B 2î r- s6 a3 n. ,

De asemenea, discutând distincţia dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă, profesorul Bîrsan arată „afirmaţia că
dreptul real este absolut pe când cel de creanţă este relativ trebuie nuanţată. Într-adevăr, dreptul de creanţă este relativ în
sensul efectelor sale obligatorii; dreptul la care dă naştere poate fi exercitat de către creditor, iar obligaţia trebuie executată
de către debitor. Dimpotrivă, situaţia juridică creată între părţi este opozabilă erga omnes, în sensul că nimeni nu poate să
stânjenească în vreun fel exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Este vorba aici despre clasica distincţie în materia
efectelor contractului între relativitate şi opozabilitate”.68)
6 8 C
) . Bo îp r ., s acp in. t, . 2 1 .

Aceeaşi distincţie este explicată de profesorul Paul Vasilescu ca o consecinţă a normei juridice private pe care părţile
actului juridic o creează prin procedura specifică a încheierii acestui act, spre a li se aplica în mod relativ şi pe care terţii au
obligaţia de a o respecta în virtutea normei generale de drept obiectiv. 69) Într-o monografie destinată acestui subiect,
profesorul Deleanu analizează opozabilitatea, ca atribut inerent al oricărui drept subiectiv. 70) Existenţa unei obligaţii pasive
universale corespunzătoare oricărui drept subiectiv este recunoscută şi de profesorul Stoica71), iar d-na profesor Marieta
Avram echivalează această obligaţie cu îndatorirea ce dă conţinut atributului oricărui drept subiectiv de a fi inviolabil.72)
6 9 )A s e v e d e Ra e l Pa . t i Vv ai st ai lt e sa c Eua d ,c . t u Rl ou si e jt ut ir ,i d Bi cu c cu i r R
ve ieş l l t , ai t, i v2 i 0 t 0a 3
o p o z a b i l i t a t pe pa . a 2 c 7 t 0u - l 3u 2i 6 j . u r i d i c ,

pag. 9 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro


Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
7 0 A) s e v e d Pe ăa r ţ I i . l eD eş l i e at en ru ţ, i i . R e l a t i v Ei dt a. t R
e ao s şe i t t oi ,p o Bz ua cb u i rl e
p p . 1 6 7 - 1 6 8 .
7 1 A) n a l i z â n d c r i t i c t e o r i a p o t r i v i t c ă r e i a , d a t o r i t ă o p o
a r a t ă „ N u i d e e a e x c l eu rs gi av i t odă miţ fni eie rs eş ni ţ i i ad ze ăe a d r o e p p o t zu ar bi li el i t r ă e ţ
p r e r o g a t i v e l e p e c a r e l e c o n f e r ă a c e s t e d r e p t u or pi . , t ic ti ut .l
p . 1 0 9 ) .
7 2 A) s e v e do ep a., cM
p i p. t . . A 1v r1 a7 m- 1, 2 1 .

14. Inviolabilitatea dă conţinut unui raport juridic. În concepţia celui din urmă autor menţionat, îndatorirea de a nu
împiedica exercitarea dreptului subiectiv nu formează conţinutul unui raport juridic. Preluând critica împărtăşită majoritar de
doctrina română interbelică,73) d-na profesor Avram consideră fictivă şi artificială construcţia juridică potrivit căreia fiecare
subiect de drept s-ar afla în raporturi juridice cu toţi membrii societăţii,74) chiar dacă majoritatea îi sunt necunoscuţi şi chiar
dacă, evident, conţinutul juridic al fiecăruia dintre drepturile lor subiective, conţinut pe care este îndatorat să îl respecte, îi
este de asemenea necunoscut. Prin urmare, în opinia autoarei, una dintre principalele diferenţe între exigibilitate (care
permite titularului dreptului să ceară o anumită conduită unui subiect determinat) şi inviolabilitate (căreia îi corespunde doar
o datorie abstractă a unui subiect pasiv nedeterminat de a nu aduce atingere dreptului subiectiv) este aceea că, pe când
prima dă conţinut unui raport juridic, cea de-a doua nu angajează un asemenea raport.
7 3 A) s e v e d e a C . H a m a n g i uT ,r a I t . a t R od se e ,td t r vi e -o pBl t .ă l cI ai, nv eiE lsd c. r u o N
, ma Aâţ lni . o n
p p . 8 5 4 - 8 5 R6 e; p Pe . t i C
ţ i . aV l pa rh i i ,nd cev i ,op l i . i l Io , r Ed de . d E r ue r p o t p ac i N
v io Cl v ua r , s B du ec
d r e p t E dc i. v Ai l l, B e c k , B u c u r e ş t i , 2 0 0 0 , p . 9 0 .
7 4 A) s e v e do ep a., cM
p i p. t . . A 1v r2 a0 m- 1, 2 1 .

Nu împărtăşim această opinie. Achiesăm în schimb la construcţia tehnică75) potrivit căreia orice drept subiectiv este
alcătuit dintr-un element intern în temeiul căruia titularul poate adopta sau pretinde de la un subiect determinat o anumită
conduită, şi un element extern în virtutea căruia orice persoană este ţinută să nu împiedice realizarea elementului intern.
Elementul intern la care dreptul subiectiv este relativ poate intra sau nu în conţinutul unui raport juridic, după cum dreptul
subiectiv este cu realizare mediată sau imediată.76) Elementul extern, denumit opozabilitate sau inviolabilitate, intră
întotdeauna în conţinutul unui raport juridic.
7 5 A) s e v e do ep a., cJp i. . t .D1 u3 c0 ol ; po .Is, ., cp iD. t e . 1l 6e 8a .n u ,
7 6 V
i) n. , f r na r . 1 5 .

Raţionamentul pe care se întemeiază această opinie comportă următorii paşi:


a) Raportul juridic este o relaţie socială reglementată juridic;
b) Odată ce se admite că orice terţ este ţinut să nu împiedice exercitarea de către titular a dreptului subiectiv, rezultă că,
de îndată ce terţul şi titularul dreptului subiectiv ajung într-o relaţie oarecare, această relaţie comportă o reglementare
juridică, prin urmare este un raport juridic;
c) Spre deosebire de raportul de exigibilitate, acest raport juridic nu este o intruziune în libertatea altei persoane, ci o
delimitare a sferelor de libertate dintre persoane; prin urmare, atunci când drepturile implicate sunt patrimoniale, raportul de
inviolabilitate nu are un efect patrimonial asupra terţului ţinut să îl respecte, pe când raportul de exigibilitate diminuează
patrimoniul celui ţinut să-l respecte.
d) Caracterul abstract al raportului juridic extern nu reprezintă un contraargument convingător împotriva admiterii acestui
raport. Cu toate acestea, de îndată ce într-o situaţie concretă sfera de acţiune, deci de libertate, a unui terţ are aptitudinea
de a atenta la conţinutul dreptului subiectiv civil, raportul extern se actualizează şi, în situaţia dată, libertatea terţului este
limitată prin îndatorirea de a nu împiedica exerciţiul acelui drept subiectiv civil. Abstracţiunea subiectului pasiv nedeterminat,
nu numai că nu este inutilă dar, prin aptitudinea potenţială de a cuprinde orice membru al societăţii, este chiar necesară spre
a-l pune pe titular la adăpost de orice atingere adusă dreptului său subiectiv, indiferent de contingenţa relaţiilor sale sociale
viitoare;
e) Nici posibilitatea ca terţul ţinut să respecte inviolabilitatea dreptului subiectiv, deşi nu îl cunoaşte pe titular şi nu
cunoaşte nici prerogativele şi obiectul acestui drept, nu este un obstacol insurmontabil pentru a admite că această invio-
labilitate dă conţinut unui raport juridic. După cum vom vedea,77) răspunderea pentru încălcarea inviolabilităţii dreptului
subiectiv se întemeiază pe cunoaşterea reală sau prezumată şi acţionează diferit după cum cunoaşterea priveşte conţinutul
dreptului sau pe titular.
7 7 V
i) n. , f r na r . 1 7 .

15. Drepturi cu realizare mediată şi drepturi cu realizare imediată. Ne-am ocupat în paragraful precedent de
elementul extern al dreptului subiectiv civil, inviolabilitatea, despre care am conchis că formează întotdeauna conţinutul unui
raport juridic, dar este o trăsătură comună tuturor drepturilor subiective, fiind, deci, inaptă de a sta la baza unui criteriu de
clasificare a acestor drepturi. În prezentul paragraf ne vom ocupa mai mult de elementul intern al acestor drepturi, care, în
opinia noastră, fixează reperele unei summa divisio a drepturilor subiective.
După cum s-a spus, din perspectiva elementului intern, „toate drepturile subiective (...) sunt relative, delimitând zona de
acţiune directă a titularului dreptului”. 78) După cum elementul intern se realizează sau nu prin intermediul unui subiect pasiv
determinat, drepturile subiective sunt grupate în drepturi cu realizare imediată, care nu presupun un subiect pasiv
determinat, şi drepturile cu realizare mediată, care se exercită numai asupra unui subiect pasiv determinat.
7 8 I) . D oe pl .e, a cpn i . ut ., 1 6 8 . o V
p .., şcp i . t J. 1 . 6 0D . u c l o s ,

Potrivit unei clasificări propuse în doctrina franceză,79) drepturile de realizare imediată sunt drepturile personalităţii,
dreptul de proprietate, drepturile de proprietate intelectuală şi, în opinia autorului care a avansat propunerea, libertăţile, iar
drepturile cu realizare mediată sunt drepturile de creanţă, drepturile potestative80) şi drepturile injonctive.81) Credem că din
pag. 10 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
această clasificare trebuie excluse libertăţile care, deşi sunt cu realizare imediată, după cum am arătat,82) prin
nedeterminare şi necondiţionare, sunt în afara categoriei drepturilor subiective. Cât priveşte drepturile reale asupra lucrului
altuia, pe care acelaşi autor le repartizează în fiecare dintre cele trei categorii de drepturi cu realizare mediată pe care le
propune, le vom dedica o analiză specială în paragrafele următoare.
7 9 A) s e v e d e a o pF . cH ia t g . e - C h a h i n e ,
8 0 )P e n t r u d r e p t u r i l e p o t Ue ns et la et i vp er o (b sl ee cm ue n dp ar ri ev )i ,t o va .r e M .l a E
v i i t o a r e r e , g l î en m S e nC tJ ă rn i r . l e1 g/ Pa1 rl9 oe5 m6 i , s i p u . n e2 a5 8 u; n D i l . a tC eh r i aî r nl i ăc Ră dD, eC a
9 / 1 9 9 9 , p . P 4a 5c ; t u Dl . d, eC hî npi rr ieRcf Dăe C,r i nn ţr ă. 1 1 /D 1e 9n 9u 9n , ţ a pr .e a 3 1u ; n i Dl .a t eC
s i n a l a g m a t i c e , d eî n v âD nr ze ap rt ue l- c nu rm.P p r 3ăo /r m2a i 0r se0 i 1u , n ep a. s2 i8 n; a D l a. g C m ha i t ri ic
f o r m ă a u t o n oî nm ă S Ud B e B c on nr .t r 2aN/c o2t t0,l ăa0 0 d, e pc . 1n 5r .; 6M 1. 4 A/ 2v r0 a0 m2 , a C S J
7 2 - 7 3 ; JA . c oG r o d i uc l o , vd i îec n i p, Dr ir ne cp it pu il u n r . 4o / p 2 . , 0 0cp 2i . t, . 2 p0 p6 . ş6 io0 p- u.6, r 2m cp; i. p t. I..; .
5 5 - 5 8 ; CI .o n Rs ei dg eh ri na iţ ,i i p r i , v i î nn d P d R r e np r t . u r 4 i / l 2e 0 0po 3op ,t . ,e pscppt i pa. t .t. 2i v43 e46 6- 2- 44
A v r Aa cm t , u l u , no ip l . ,a tcpei prt .a. l 1 3. .9 .L- e1 7 d0 r; o Ii .t N
d ’a oj pj at ir o, n . C o n t r i b u t i o n
u n i l , a t L é Gr Da Jl , P a r i Ls a, p1 o9 t 6 e 7 s ; t a S t t i . v i Vt aé l od ra y nP, sr e l s e s s e sr e Ul an ti iv oe nr s i tc ao
1 9 9 9 .
8 1 D
) r e p t u l i n j o n c t i v e s t e d r e p t u l c o r e s p u n z ă t o r u n e i s
e x e r c i t e u n a n u m i t a c t s a u o a n u m i t ă p r e s t a ţ i e s u b s
d r e p t u l d e a i n v o c a b e n e f i c i u l p r e s c r i p ţ i e i , a l d e c ă d
n e e x e c u t a r e e t c . Ao p s., e cp vi p te . .d e7 a3 9 F- .7 4 H 1 a . g e - C h a h i n e ,
8 2 V
s) .u ,p r na r . 1 0 .

În acest moment, remarcăm numai că dintre cele două grupe de drepturi, numai pentru drepturile cu realizare mediată
elementul intern intră în conţinutul unui raport juridic. Pentru drepturile cu realizare imediată, de vreme ce nu există un
subiect pasiv determinat, elementul intern nu rezidă într-o relaţie între două persoane. De aceea, latura socială a drepturilor
subiective cu realizare imediată este asigurată numai de raportul juridic extern, elementul intern constând în raportul
titularului cu un bun, corporal ori incorporal, ori cu o anumită valoare morală. În acest sens trebuie înţeleasă şi observaţia
subtilă a autorului care a propus clasificare pe care, în linii generale, o adoptăm, potrivit căreia această clasificare operează
după criteriul naturii drepturilor, iar nu al obiectului drepturilor. Criteriul nu rezidă în exercitarea dreptului asupra conduitei unui
subiect determinat, ci în chiar existenţa unui asemenea subiect. Subiectul pasiv determinat – care permite transformarea
elementului intern al dreptului în conţinutul unui raport juridic, am adăuga noi – este instrumentul tehnic al clasificării tuturor
drepturilor.83)
8 3 A) s e v e d e a o pF ., cHp ia. t g . 7e 4- 1C . h a h i n e ,

Este însă adevărat că, în măsura în care dreptul permite titularului să ceară o anumită conduită subiectului pasiv
determinat, raportul juridic de exigibilitate permite încadrarea dreptului într-o categorie anume a drepturilor de realizare
mediată şi anume a drepturilor de subordonare patrimonială. Criteriul nu este însă nici de această dată obiectul dreptului, ci
situaţia subiectului pasiv, obligat să dea, să facă ori să nu facă. După cum am arătat, autorul include în această categorie
atât drepturile de creanţă, cât şi unele drepturi reale asupra lucrului altuia.
Categoria drepturilor reale asupra lucrului altuia merită o atenţie specială în cadrul prezentului studiu. În clasificarea
propusă de Fayez Hage-Cahine, această clasă de drepturi este dezintegrată ca o categorie autonomă, iar componentele
sale sunt repartizate între cele trei grupe de drepturi cu realizare mediată. Vom stărui asupra acestei chestiuni în paragrafele
următoare.
16. Controversa privind structura drepturilor reale asupra bunului altuia. Problema naturii juridice a drepturilor
reale asupra lucrului altuia a suscitat controverse notabile în literatura juridică a ultimilor ani. În doctrina tradiţională,84)
drepturile reale asupra lucrului altuia85) sunt considerate drepturi subiective absolute care permit contactul material al
titularului cu bunul. Raporturile dintre titularul dreptului real asupra lucrului altuia şi proprietar nu sunt raporturi obligaţionale,
ci sunt generate de obligaţia pasivă universală corespunzătoare celor două drepturi reale care se exercită concurent asupra
aceluiaşi bun.
8 4 V
) . , s p r e e Ux ne em pn l ou u, v eJ l. l eD a db îéi nfn i , nR iT t Di o cn i vd . u 1 d9 r 6 o 2 i , t pr pé .e ol 2p, 0. - 4 4
c i, t .p . 1 1 1 .
8 5 P) e n t r u c r i t i c a n o ţ i u n i i d e d e z m e m b r ăo m
p .â, n cpt i p t a. . l 4 d8 r7 e- p4 t9 u5 l

Alţi autori86) consideră că drepturile reale asupra lucrului altuia sunt drepturi corespunzătoare unor obligaţii personale ale
nudului proprietar, obligaţii care au particularitatea că executarea lor se realizează nu asupra întregului patrimoniu al
debitorului, ca în cazul drepturilor de creanţă, ci asupra unui bun determinat din acest patrimoniu, obiect – derivat – al
dreptului real. Promotorul acestei opinii, Ginossar a adus în favoarea sa următoarele argumente:
8 6 A) s e v e d D
e ar o Si t. rG é,i en plo . s . s.3 i.a4 d,r ,e, D
şo miep f. ui rnc mii tt. i.;, o np p . . . . 5 , 8 0o -p 5. 8 c8 i . t .

– în unele cazuri, obligaţia negativă a nudului proprietar are exact acelaşi conţinut şi acelaşi obiect ca o obligaţie
personală; spre exemplu în cazul servituţii de a nu construi. În asemenea cazuri, obligaţia incumbă unei singure persoane,
determinate, şi nu poate fi redusă la obligaţia pasivă universală, comună tuturor;
– proprietarul unui bun grevat de dreptul altuia care doreşte să-şi înstrăineze bunul trebuie să declare dreptul real
cocontractantului său, altfel, e dator să-l garanteze contra evicţiunii. Cum s-ar putea explica o asemenea garanţie dacă
obligaţia nudului proprietar transmisă odată cu bunul ar fi tocmai obligaţia pasivă universală care, îi incumba dobânditorului şi
înainte de încheierea contractului de înstrăinare?;
– dacă titularul dreptului real dobândeşte proprietatea asupra bunului, dreptul său se stinge prin consolidare întocmai cum
obligaţia debitorului care dobândeşte calitatea de creditor se stinge prin confuziune;
– obligaţia proprietarului grevat se repercutează asupra patrimoniului său, patrimoniu a cărui valoare se diminuează
corespunzător, consecinţă pe care obligaţia pasivă universală nu o poate avea;

pag. 11 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro


Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
– pe când obligaţia universală este în mod esenţial o obligaţie de abstenţiune, pasivă, obligaţiile nudului proprietar pot fi în
anumite cazuri obligaţii pozitive. Or, obligaţia pozitivă face indispensabilă calitatea subiectului pasiv de persoană
determinată, ceea ce distinge în mod esenţial obligaţiile nudului proprietar faţă de titularul dreptului real asupra bunului său
de obligaţia universală, cu subiect pasiv nedeterminat.
Într-o opinie încă şi mai nuanţată,87) drepturile reale asupra lucrului altuia sunt fie drepturi de creanţă (servituţi implicând
o obligaţie de a nu face sau o obligaţie de a face neînsoţită de facultatea de abandon), drepturi potestative (uzufructul,
servitutea de trecere, prerogativa preferinţei), fie drepturi injonctive (servituţi implicând o obligaţie de a face implicând
facultatea de abandon şi prerogativa urmăririi). În aceste condiţii, singurul drept real cu realizare imediată ar fi dreptul de
proprietate.
8 7 F) . H a g oe p- .C
, hcp ai . ht .i7 n4 e2 , .

17. Drepturile reale asupra lucrului altuia sunt drepturi cu realizare imediată. În ceea ce ne priveşte, mărturisim
că argumentele de mai sus nu ne-au convins. Ele par a ignora elementul esenţial88) că, spre deosebire de dreptul de
creanţă, dreptul real asupra lucrului altuia permite exercitarea directă a prerogativelor titularului asupra acelui lucru.89) Acest
element esenţial, împreună cu instrumentele tehnice constând în conceptul de limite externe ale dreptului şi în cel de
obligaţie pasivă universală, sunt suficiente pentru a explica relaţiile titularului dreptului real asupra lucrului altuia cu nudul
proprietar.
8 8 A) s e v e od pe .a, cpJ i .. t . 2D 9a .b i n ,
8 9 Î) n o p i n i a n o a s t r ă , t o c m a i a c e s t a s p e c t r i d i c ă u n s
d r e p t u r i r e a l e . D a r a c e a s t ă c h e s t i u n e e s t e î n d e p ă r t a t

Spre exemplu, identitatea de conţinut între obligaţia negativă de a nu construi pe un anumit teren şi servitutea de non
aedificandi este numai aparentă.
Obligaţia negativă incumbă numai celui ce şi-a asumat-o şi moştenitorilor săi şi reprezintă o intruziune în libertatea lor de
acţiune, creată numai în beneficiul creditorului şi succesorului său în drepturi. Numai dacă debitorul construieşte, creditorul îl
poate sancţiona. În temeiul opozabilităţii dreptului său subiectiv, îi poate sancţiona de asemenea, delictual, pe terţii care cu
bună ştiinţă contribuie la încălcarea obligaţiei de către debitor. Creditorul nu va putea însă să-i sancţioneze pe terţii care au
construit pe terenul respectiv, întrucât aceia nu îşi asumaseră nicio obligaţie personală faţă de el.
În schimb, servitutea de non aedificandi reprezintă o amputare a prerogativelor proprietarului fondului aservit, dreptul său
de proprietate fiind lipsit de prerogativa de a construi pe fond. Ca atare, titularul poate transmite dreptul numai aşa cum el
este limitat, atât prin acte între vii, cât şi pentru cauză de moarte. În schimb, proprietăţii fondului dominant i se alătură şi
prerogativa conferită de servitute care se exercită – direct asupra fondului aservit – prin simplul fapt că pe fondul aservit nu
se construieşte. Dacă pe fondul aservit se construieşte, ceea ce se încalcă este obligaţia negativă generală, iar sancţiunea
va fi aceeaşi, ridicarea construcţiei pe cheltuiala constructorului şi despăgubiri, indiferent dacă autorul construcţiei a fost
proprietarul fondului aservit sau o altă persoană. Atunci când constructorul a fost un terţ răspunderea sa va fi antrenată nu
numai de titularul dreptului de servitute, ci şi de proprietarul fondului aservit căruia i s-a încălcat alte prerogative din
conţinutul dreptului său (dispoziţie materială, folosinţă, accesiune90) etc.)
9 0 Î) n s e n s u l c a d r e p t u l p o t e s t a t i v d e a c c e s i u n e n u a r
p o t e s t a t i v ă , c a r e s e n a ş t e d i n f a p t u l m a t e r i aS l e na sl u ur ni li er
t i p o l o g i a î n a cD cr ee sp i t uu nl i in , r . 1 0 / 2 0 0 5 , p . 4 6 ş i u r m . , î n s p e

Cu privire la obligaţia proprietarului înstrăinător de a-l garanta pe dobânditor contra evicţiunii provenind din preexistenţa
unui drept real al altuia asupra bunului înstrăinat, observăm că obligaţia ce incumbă nudului proprietar corelativ dreptului real
nu este decisivă pentru a stabili temeiul şi conţinutul obligaţiei de garanţie. Într-adevăr, pentru ca înstrăinătorul să răspundă
pentru evicţiune nu este necesar ca dobânditorul să fi preluat obligaţii care nu îi incumbau înainte de preluare. Temeiul
răspunderii pentru evicţiune în acest caz nu rezidă în asemenea obligaţii ci, în faptul că dreptul transmis conţine mai puţine
prerogative decât s-a declarat la momentul transmiterii. Altfel spus, pentru dreptul de proprietate înstrăinat, dreptul real al
altuia reprezintă o limitare excepţională, iar cel care transmite dreptul de proprietate trebuie să îl informeze pe dobânditor
asupra existenţei acestei limitări, care urmează a afecta şi liniştita folosinţă a bunului transmis. Aşadar, înstrăinătorul nu
răspunde pentru că aduce dobânditorului obligaţii noi şi nedeclarate, ci pentru că i-a transferat mai puţin decât a declarat că
transferă, întrucât dreptul transmis era supus unei limitări – dreptul real al altuia – necomunicate dobânditorului.
Parcurgând în continuare argumentele lui Ginossar, observăm că stingerea prin consolidare a dreptului real al lucrului
altuia nu se datorează imposibilităţii de exercitare, aşa cum se întâmplă în cazul stingerii prin confuziune a creanţelor. 91)
Consolidarea nu împiedică exercitarea prerogativelor în mod direct asupra bunului. Explicaţia stingerii drepturilor reale prin
consolidare rezidă din aceea că ele se exercită asupra aceluiaşi bun asupra căruia poartă şi nuda proprietate şi se creează
prin separaţiunea din prerogativele proprietarului a unor prerogative atribuite unui alt titular. De îndată ce acele prerogative
revin proprietarului ele sunt absorbite în dreptul acestuia din urmă, care se individualizează tocmai prin caracterul său
perpetuu şi eterna sa capacitate de a se reîntregi.92)
9 1 P
) e n t r u i d e e a c o n f u z i u n i i c a i m p o s i b i l i t a t e d e e x e c
D r e p t u l cv i o v l i . l I r I o, m pâ .n , 7E 4x 3p ;l i cD a. ţ i A u l ne ex a tn ed or re es t c i oc ,ă ş i p r a c t i c
T i p o g r a f i a N a ţ i o n a l ă C , u I r a s ş i d , e 1 d9 r 0 ev0 po, tl .p c . iI vV8 i, 0l 9E r; d o . Gm .Aâ nn Pc, l o a r s a t a S r . a
1 9 2 7 , p . 6 0 8 , C . H a m a n g i o up , . , I cp. i . t R. 3o 8s 7eP;t r t i Fi n-. cB iLă pal eau snr ee dns etc , u d , r oA i l t .
X V I I I -B er m
u ye l , l a n t C h r i s t o p h e & C i e E d i t e u r s P , r Be rc ui sx e dl le t e . sd , Ir Io P, i
L i b r a i r i e S i r e y , P a r i s , D r1 o9 i 0t 9 ,c i pvt .i l 2I fI5 r, 0 a , Ln içAba. r i asC i , or li ie n , D aH l . l o Cz a,
P l a n i o l o, p G., . ct R i. t i .Vp Ie I r , t , P a r i s , 1 9 3 D1 r , o ip t p . c i 6 v 3i 1l .-e 6dL3. e2 sa; oA4 b. - la W
i , ge aEi tld il . o,
1 9 8 6 , p p . 1 0 2 8 - 1 0D 3r 0o ;i t P ch i. v M i l a .t l oaLmue er s i V
e o I, b, lL iE. gd aAi tyt iin ooe nns ss, , C u j a s , P
9 2 A
) s e v e d e a M . ed oe d ,.V a cl r oae cr i .el ,l e îs n- S c o o mn me ix ei ru en se , c u p r o b l e m a
r e a l e a s u p r a l u c r u l u i a l t u i a s e c r e e a z ă p r i n a b d i c a r e

Atâta timp cât titularul dreptului real şi titularul dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun sunt diferiţi, sferele lor juridice
se separă prin limitele externe ale dreptului real. Altfel spus, frontiera dintre sferele juridice a două persoane trece printre
pag. 12 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
prerogative care se exercită în mod direct asupra aceluiaşi bun. Când dreptul real şi dreptul de proprietate asupra aceluiaşi
bun revin în acelaşi patrimoniu, se suprimă această frontieră între prerogative. În consecinţă, dispare şi limita externă dintre
drepturile ce conţineau acele prerogative, din moment ce unul dintre ele, dreptul de proprietate, are aptitudinea de a îngloba
şi prerogativele celuilalt, dreptul real.
Cât priveşte consecinţele patrimoniale pentru nudul proprietar ale existenţei asupra unui bun al său a unor drepturi în
favoarea altei persoane, este adevărat că o asemenea situaţie generează o diminuare a valorii patrimoniului nudului
proprietar. Însă această diminuare nu este, de regulă, rezultatul obligaţiilor pe care le are proprietarul în raporturile cu
titularul dreptului real, ci decurge din pierderea unor prerogative patrimoniale, care intră în mod obişnuit în patrimoniul
dreptului de proprietate şi pe care le exercită, în acest caz, titularul dreptului real.
În fine, examinând exemplele de obligaţii pozitive pe care le inventariază Ginossar şi care, în opinia sa sunt inconciliabile
cu noţiunea de obligaţie pasivă universală, ne alăturăm concluziilor lui Jean Dabin care consideră că, în măsura în care
există, asemenea obligaţii sunt mai curând accidentale ori accesorii, decât apte de a dicta structura însăşi a dreptului real
asupra lucrului altuia.
Desigur coexistenţa unor prerogative distincte a doi titulari diferiţi asupra aceluiaşi bun poate favoriza apariţia în concret a
unor obligaţii personale între cei doi titulari. Dar faptul generator al unor asemenea obligaţii este distinct de simpla
coexistenţă a celor două drepturi, fiind un izvor de obligaţii, fie contractual (spre exemplu garanţia contra evicţiunii), fie
extracontractual (spre exemplu obligaţia nudului proprietar de a restitui uzufructuarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut
cu reparaţiile capitale ale bunului se întemeiază pe gestiunea de afaceri sau pe îmbogăţirea fără justă cauză, după caz).
Obligaţiile pozitive ale nudului proprietar care nu pot fi explicate pe baza unor asemenea izvoare distincte, însoţite sau nu
de facultatea de delăsare, (spre exemplu obligaţia proprietarului fondului aservit de a amenaja drumul pentru exercitarea
unei servituţi de trecere), sunt accesorii îndeplinirii obligaţiei pasive universale, astfel cum aceasta se concretizează în
situaţia juridică dată în concret. În exemplul nostru, construirea drumului e necesară pentru exercitarea servituţii, iar dreptul
de a construi revine numai proprietarului fondului aservit cu excluderea oricărei alte persoane. Orice persoană este obligată
să se abţină de la împiedicarea servituţii de trecere, dar, pentru ca proprietarul fondului aservit să îşi respecte această
obligaţie care îi incumbă ca tuturor celorlalţi, este îndatorat să îşi exercite într-un anumit fel dreptul de proprietate prin
construirea drumului. Uneori, a nu face nimic pentru a împiedica exercitarea dreptului altuia înseamnă impune să faci ceva
pentru a evita această împiedicare. La fel se întâmplă cu şoferul obligat să oprească pentru a nu lovi un pieton care
traversează prin faţa automobilului. Dacă obligaţia de a frâna e o obligaţie pozitivă, aceasta nu înseamnă că dreptul
pietonului la viaţă şi la integritate fizică e un drept cu realizare mediată.
În alte cazuri exerciţiul unor prerogative din conţinutul drepturilor reale poate afecta situaţia juridică a proprietarului. Dar
nu aceste prerogative sunt principale în conţinutul drepturilor în cauză, ci acelea care permit titularului exploatarea directă a
bunului.
Pentru aceste argumente considerăm că drepturile reale asupra lucrului altuia reprezintă drepturi cu realizare imediată, ce
se exercită direct asupra bunului care face obiectul lor. Acest exerciţiu nu presupune în mod necesar posibilitatea titularului
de a pretinde proprietarului bunului o conduită determinată. Pe lângă obligaţiile sale personale, asumate contractual sau
extracontractual, proprietarul nu este ţinut faţă de titularul dreptului real asupra bunului său decât de obligaţia generală de a
nu împiedica exercitarea acestui drept, astfel cum această obligaţie se concretizează în situaţia juridică în care prerogativele
titularului se exercită asupra aceluiaşi obiect ca şi prerogativele proprietarului.
18. Opozabilitate şi cunoaştere. După cum am arătat, opozabilitatea sau inviolabilitatea dreptului subiectiv se
întemeiază pe ideea că norma juridică ce-l garantează este obligatorie pentru toţi. Garanţia normei juridice la rândul său se
particularizează prin aceea că titularul dreptului subiectiv poate ca, prin intermediul dreptului la acţiune, să determine
aplicarea sancţiunii legale a încălcării dreptului. Aplicarea sancţiunii, ca formă de răspundere juridică în sens larg, este
corolarul libertăţii; ea este justificată numai prin utilizarea greşită a libertăţii. Încălcarea dreptului subiectiv, ca şi orice
încălcare a normei juridice, determină aplicarea sancţiunii numai dacă a fost săvârşită cu vinovăţie.
Un terţ poate fi vinovat de încălcarea unui drept subiectiv numai atunci când terţul a cunoscut acel drept subiectiv ori,
dacă nu l-a cunoscut, cel puţin avea posibilitatea şi îndatorirea legală de a-l cunoaşte. În acest sens poate fi înţeleasă
afirmaţia doctrinei potrivit căreia cunoaşterea este o condiţie a opozabilităţii.93) Obligaţia pasivă universală se naşte odată
cu dreptul subiectiv civil al cărui element extern îl reprezintă. Încălcarea acestei obligaţii nu poate fi însă sancţionată decât
dacă acela care a săvârşit-o ştia sau cel puţin putea şi trebuia să ştie că prin conduita sa aduce atingere unui drept subiectiv
civil.
9 3 A
) s e v e d o e p a . , Jcp. i . t D
. 2 u 8 c 1l ;o L s aG, . c oV ni rn aa si ss as m
a ny c, e e t l ’ o Mp .p o Fs oa nb t i al ii
G h e Ls et si n e f f e t s d u c o n t r a t a l ’ é Lg G a rD dJ , d eP sa r ti i s e, r s1 , 9 9oc 2po , .m, ppc api r.t a.
p . 7 8 ş i u Tr rm a . t ; a tM . d eN i pc uo blv lao i el c., i tI a, t E e d i . m Uo nb ii vl ie ar rs ău ,l J u r i d i c , B

Cu privire la modul cum terţii dobândesc cunoştinţele care condiţionează culpa în încălcarea îndatoririi ce le derivă din
opozabilitate, se distinge între cunoaşterea prezumată şi cunoaşterea efectivă. Atunci când există sisteme formale de
publicitate şi de informare, cunoaşterea de către terţi a informaţiilor publicate se prezumă, uneori absolut,94) întrucât terţii
au, în acest caz, posibilitatea efectivă şi obligaţia de a afla acele informaţii din surse publice. Dimpotrivă, când asemenea
sisteme publice de informare nu sunt organizate, terţii sunt responsabili pentru încălcarea drepturilor subiective numai dacă
au cunoscut efectiv sau, dată fiind natura drepturilor, se poate prezuma în mod rezonabil că au cunoscut efectiv că
săvârşesc o încălcare a dreptului subiectiv al altuia.
9 4 C
) a z î n c a r e o p e r e a z ă o f i c ţ i u n e d e c u n o a ş t e r e g e n e
a b s o l u t e , F iv c. ţ iI u. n Di Ele edl e. ja uAn rl u li , d Bi ce ec ,k , B u i c du e, rCm
e o ş. n t si i , d e2 r0 a0 ţ5 i , i pc . u 1 p1 r 1
j u r i dî ni c ve o, Il n. oh m
o na og ri ea m
l C . , B p î . r s 4 a 9 n 1 , şL i . uP r o mp . , o p . c i t .

Cu privire la obiectul cunoaşterii şi la consecinţele sale asupra opozabilităţii, se impune o dublă distincţie. Pe de o parte
trebuie distins între opozabilitatea dreptului de proprietate asupra bunurilor corporale şi opozabilitatea celorlalte drepturi. Pe
de altă parte, trebuie distins între opozabilitatea dreptului şi opozabilitatea titlului.
Cunoaşterea de către terţ a existenţei dreptului de proprietate asupra bunurilor corporale rezultă din simplul fapt al
interacţiunii dintre terţ şi asemenea bunuri. Într-adevăr, dată fiind frecvenţa redusă a bunurilor care nu aparţin nimănui – res
nullius – se poate presupune că terţul, care cunoaşte sfera bunurilor sale, poate deduce că un bun care nu este al său
pag. 13 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
aparţine altei persoane.95) De aceea, exercitarea neautorizată de către terţ a unor prerogative corespunzătoare dreptului
de proprietate încalcă opozabilitatea acestui drept, iar încălcarea este culpabilă pentru că terţul ar fi trebuit să ştie că dreptul
de proprietate nu este al său. În acest sens, vorbim despre opozabilitatea dreptului de proprietate faţă de terţi.
9 5 A) s e v e od pe .a, cpF i . t . 3Z 2e 1n .a t i ,

Atunci când însă terţul a primit o autorizare din partea unei persoane, care s-a pretins titularul dreptului de a conferi o
asemenea autorizaţie, atunci problema care se ridică este dacă terţul avea un temei rezonabil să creadă că acela care l-a
autorizat era îndreptăţit să atribuie o asemenea autorizaţie. Această chestiune priveşte opozabilitatea titlului. Terţul poate
susţine că, deşi dreptul aparţinea unei alte persoane decât acela care l-a autorizat, acesta nu-i putea opune calitatea de
titular al dreptului, întrucât, la data săvârşirii încălcării, terţul nu avea îndatorirea de a-l cunoaşte pe titular şi s-a întemeiat
fără culpă pe autorizarea primită. Temeiul terţului de a crede că a fost autorizat de adevăratul proprietar poate să rezide în
înscrierea în cartea funciară a contractantului său ori în faptul că acesta deţinea posesia bunului mobil, posesie ce generează
o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului.
Cât priveşte alte drepturi decât dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, aceste drepturi sunt excepţionale şi
contingente, astfel încât cunoaşterea lor, atât ca existenţă, cât şi ca titularitate, nu se poate prezuma în absenţa unui
sistem formalizat de publicitate. De aceea, cu privire la aceste drepturi, în absenţa unui astfel de sistem, cunoaşterea
efectivă de către terţ a existenţei dreptului şi titularului trebuie dovedită pentru a i se angaja răspunderea juridică lato sensu
pentru încălcarea îndatoririi sale de inviolabilitate.
Sprijinind prezumţia sau ficţiunea cunoaşterii generale, sistemele formalizate de publicitate îşi găsesc raţiunea în principiul
securităţii circuitului civil. Cum acest principiu ocroteşte un interes general, el poate prevala uneori asupra altor interese
generale sau particulare pe care le implică relaţia dintre cunoaştere şi opozabilitate. Astfel s-a argumentat concepţia
obiectivă asupra formalităţilor de publicitate.96) Potrivit acestei concepţii, într-un sistem formalizat de publicitate, simplul fapt
că terţul cunoaşte în concret că un anumit că drept aparţine unui anumit titular nu implică, în absenţa înscrierii,
opozabilitatea faţă de terţ a dreptului titularului. În consecinţă, publicitatea organizată nu ar fi susceptibilă de echipolenţă; în
absenţa acestei formalităţi cunoaşterea efectivă este irelevantă, astfel încât terţul poate încheia acte juridice ca şi cum
dreptul neînscris nu ar exista. Ar face excepţie numai situaţia în care înscrierea dreptului de către titular a fost împiedicată de
către terţ sau cu ştiinţa acestuia, prin violenţă sau dol.
9 6 A) s e v e d o e p a ., Mc( .i2 t 0N. 0i 6c )o , l a p e . , 1 7 2 ş i u r m . , c u a p a r a t u l c r i t

Observăm că într-o asemenea viziune, care a fost reflectată în jurisprudenţa franceză anterioară anului 1968,
opozabilitatea se îndepărtează de cunoaştere: un drept poate fi opozabil fără a fi cunoscut, iar un drept cunoscut poate fi
inopozabil. Dacă prezumţia absolută (ficţiunea) de cunoaştere explică uşor de ce un drept necunoscut în concret este
opozabil dacă a fost înscris, ar fi mai greu de explicat cum un act cunoscut nu este opozabil celui care-l cunoaşte. Pentru a
justifica această situaţie, raportul dintre opozabilitate şi culpă devine critic. Astfel se arată că, în cazul unui drept neînscris
dar cunoscut, nu numai terţul cunoscător se află în culpă pentru încheierea actului cu încălcarea dreptului cunoscut, dar şi
titularul dreptului neînscris este în culpă pentru că nu a efectuat formalităţile de publicitate. De aceea, în cazul în care propria
sa culpă nu este înlăturată prin chiar manevrele ilicite ale terţului, titularul nu se mai poate prevala de culpa aceluia. Un
asemenea sistem stimulează îndeplinirea cât mai promptă a formalităţilor de publicitate, iar aceasta la rândul său
consolidează securitatea circuitului civil.
De lege lata însă, în opinia noastră, dreptul român este mai curând fidel unei concepţii subiective a formalităţilor de
publicitate, concepţie în care cunoaşterea efectivă generează opozabilitatea dreptului faţă de terţul cunoscător, chiar dacă
acel drept nu a fost supus unor asemenea formalităţi.97)
9 7 P
) e n t r u a p l i c a ţ i i l e a c e s t e i c o i nb ci ,ed pep ţmpi .i 1î n7 8 l - e1 g7 i 9 s . l aS ţ i i t a u ar
c o n c e p ţ i e i o b i e c t i v e s u n t c i t a t e d e a c e l a ş i a u t o r l a p

19. Concluzie asupra structurii dreptului subiectiv. Din cele expuse în acest paragraf, reţinem că orice drept subiectiv
comportă un element intern şi un element extern.
Dacă elementul intern priveşte conduita sau situaţia juridică a unei persoane determinate ori depinde de exercitarea de
către o asemenea persoană a unei facultăţi, atunci dreptul este cu realizare imediată, iar elementul său intern dă conţinut
unui raport juridic între titular şi subiectul pasiv determinat. Dacă elementul intern nu presupune, nu influenţează şi nu
depinde de conduita unei persoane determinate, permiţând titularului să-şi exercite prerogativele indiferent de concursul unei
asemenea persoane, atunci dreptul este cu realizare imediată şi elementul intern nu dă naştere unui raport social, deci nici
unui raport juridic.
Elementul extern rezidă în îndatorirea ansamblului mediului social de a nu aduce atingere exercitării de către titular a
elementului intern. În consecinţă, orice drept subiectiv generează, prin conţinutul său extern, un raport juridic de
inviolabilitate între titularul dreptului şi orice alt membru al societăţii.98)
9 8 )V . ş i I R
n t. e rD ni an tc i ă o , n a l E n c y c l o p e d i a o f L a Kw l . u wC eo rn t Lr a w
c t sI n
L o n d r a , A m s t e r d a m , B o s t o n , 2 0 0 6 , n r . 3 0 - 3 1 .

Atât elementul intern, cât şi elementul extern al dreptului sunt garantate juridic prin aceea că, în măsura în care este
posibilă (adică exceptând elementul intern al drepturilor cu realizare imediată care, neconstituind conţinutul unui raport
juridic, nu pot fi încălcate), încălcarea unui element al dreptului subiectiv dă naştere dreptului material la acţiune al titularului,
care poate cere organelor de coerciţie statală să sancţioneze încălcarea condamnându-l pe autorul său la repararea
consecinţelor negative ale acestei încălcări.
Încălcarea este sancţionată numai dacă a fost săvârşită în mod culpabil, ceea ce presupune că autorul încălcării a
cunoscut sau, cel puţin, putea şi trebuia să cunoască că încalcă dreptul subiectiv al unei alte persoane. Elementul intern nu
ridică probleme deosebite sub acest aspect, întrucât, atunci când priveşte în mod particular o persoană determinată, dreptul
subiectiv însuşi a apărut ca urmare a actelor sau faptelor acelei persoane, deci cu ştiinţa acesteia. În schimb, în privinţa
elementului extern, cunoaşterea comportă probleme mai complexe. În funcţie de modul cum s-a săvârşit încălcarea, se
cere ca elementul cunoscut să fi fost sau numai existenţa dreptului (opozabilitatea dreptului) sau şi persoana titularului
(opozabilitatea titlului). Pe când opozabilitatea dreptului de proprietate se întemeiază adesea pe cunoaşterea prezumată,
pag. 14 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
opozabilitatea altor drepturi uzează fie de prezumţia de cunoaştere întemeiată pe sisteme formalizate de publicitate, fie de
cunoaşterea efectivă, dovedită în fapt.
Încălcarea elementului intern nu poate proveni decât de la cel ţinut să-l îndeplinească, subiectul pasiv determinat şi numai
în măsura în care există un asemenea subiect. În cazul în care raportul juridic intern s-a născut din contract, sancţiunea
acestei încălcări este, în măsura în care se acceptă existenţa acestui concept,99) răspunderea civilă contractuală. Încălcarea
de către orice terţ a raportului extern determina angajarea răspunderii sale delictuale.
9 9 )P e n t r u c o n t r o v e r s e l e a s u p r a a u t o n o m i Le ’ i i n c e o x n e c c e u p t t i uo an l
P o u r u n e a u t î rn e R p T r Dé s ce i n v t . a t 1 i 9o 9n 4,P , o up r. q u2 o2 i3 pş ai r l u e r r m . d î;M’ n eu Dln .ae n Tgf a ae l us
C o r nL uG , D J , P a r i s , 1 9 9 C5 r, i t p i . q u4 e2 9 d uş i s yu sr tm e . m; e P fh r. a nR çe am i ys1 , 9 d9 e6 , r
p . 3 1 ş i u „ r L ma . ; r e Ps hp . o nR s e a mb y i , l i t é c o n t rî an c R t uT eD l l ce i ” v : . h1 i 9s 9t 7r o, i pr e.
L a r e s p o n s a b i l i t é î dn e R l l T i Dc t cu ie vl . l e 1 9d 9u 8L ,ca o pnf . it nr 8a 3dc 9et a şnl iat , ur re ms .p ; o n E s
î n R T D c i v . 1 9 9 9 , p . 1 ş i u r m .

IV. Protecţia juridică a unui interes privat în afara dreptului subiectiv civil
20. Dreptul subiectiv nu este singurul instrument de protecţie juridică a unui interes personal. Am definit dreptul
subiectiv ca fiind o prerogativă condiţionată şi determinată, acordată pentru ocrotirea unui interes legitim al titularului şi
garantată de dreptul obiectiv prin aceea că titularul poate cere sancţionarea încălcărilor sale prin coerciţie statală. Din
această definiţie rezultă că dreptul subiectiv este numai una dintre tehnicile de protecţie a unui interes particular.
Încercând delimitarea dreptului în cadrul genului sau proxim, am evidenţiat deja elementele distinctive ale puterilor,
facultăţilor şi libertăţilor. Astfel, în sensul tehnic pe care l-am prezentat, puterea este acordată pentru administrarea
interesului altuia. Facultatea este posibilitatea de a decide cu privire la formarea unei situaţii juridice, iar, în doctrina recentă,
conţinutul său semantic este tot mai mult absorbit în noţiunea de drept potestativ. 100) În fine, libertatea este o prerogativă
necondiţionată şi nedeterminată de a acţiona într-un anumit domeniu, definit în mod general, fie prin categoria de interese
protejate, fie prin tipul de activitate permisă.
1 0 0A ) s u p r a c o n t r o v e r s e i p r i v i n d a u t oo np o. , m cpi ia. t . 6c o4 n, c pe op t t ru i av l i ăt
n u a r e o a s e m e n e a a u t o n o m i e c i s e i n o c pl .u, d cpei . t f. 1i 6e 4 î, n c la i r be
c a o p ţ i u n e d e s c h i s ă d e l e g e î n t r e d i f e r i t e a c ţ i u n i d e
n a s c ă ) o s i t u a ţ i e j u r i d i c ă n o u ă .

Desigur, cu specificul menţionat pentru fiecare caz, fiecare dintre aceste instrumente este teoretic apt să servească
ocrotirii unui interes personal. Notăm însă că, puterile nu urmăresc ocrotirea interesului titularului lor, ci interesul altuia.
Facultăţile sunt doar instrumente intermediare prin care se creează situaţii ce generează alte instrumente, de regulă drepturi
subiective civile, spre satisfacerea intereselor. În fine, libertăţile, datorită caracterului lor abstract şi general, exced funcţiunii
satisfacerii unui instrument determinat, fiind mai curând premise de acţiune pentru generarea de situaţii juridice în care
drepturile subiective aferente unor asemenea situaţii să fie exercitate pentru satisfacerea unor interese determinate.
Să rezulte de aici că singurul instrument imediat de care beneficiază titularul unui interes determinat pentru protecţia
juridică a acelui interes este dreptul subiectiv? Dreptul obiectiv pare a răspunde negativ acestei chestiuni. Sunt cel puţin două
cazuri în dreptul civil general când protecţia juridică a unui interes privat pare a se realiza fără intermedierea unui drept
subiectiv. Vom examina pe scurt în continuare răspunderea civilă pentru încălcarea unui simplu interes şi posesia ca stare de
fapt protejată juridic.
21. Răspunderea civilă delictuală permite repararea prejudiciului adus unui simplu interes. Este unanim
recunoscut în literatura juridică şi în practica judiciară că, pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală, nu este necesar ca
victima să demonstreze că i s-a adus atingere unui drept subiectiv. Este suficient că prin fapta ilicită i-a fost prejudiciat un
interes legitim.101) În acest sens, s-a admis repararea de către autorul faptei ilicite, care a cauzat moartea unei persoane, a
prejudiciului suferit de concubina acelei persoane care a pierdut în acest fel sursa veniturilor care-i asigurau întreţinerea.102)
De asemenea, este reparabil prejudiciul suferit de părinţi prin naşterea unui copil handicapat datorită unei culpe medicale.103)
1 0 1V ) . ,î n a c e s t s e n Rs ă, s sp pu rn ed e e r xe ea, m o ppc .il, vu cip, il . tăM. 1. d0 eE1 ll; ii ceC ts. ucoauSpl ,t.ă, ă tcpei pst ..c u
1 4 6 - 1 4 8 ; G . L Ve i s n ec yo , n dP i. t iJ oo nu sr d daJei . n l ,GaT h r era esi st iép no ,dn Les Ga dD b r Ji ol, ii tt1 é9c, 9i 8va i, p l up, d.
1 0 2V ). T S , c o l . c i v . , d e c . n r . 9 7 1 / 1 9 6 4 , î n L . P . n r . 1 2 / 1
o p ., cp i . t . 1 4 7 .
1 0 3V ) . , p e n t r u p r a c t i c a f r a n c e z ă , C o n s e i l d ’ E t a t , 1 7 i
1 9 8 9 . I I . 2 1 2 5 0 , n o t ă X . L a b e e .

Dacă am porni de la definiţia dreptului subiectiv dată de Jhering şi de epigonii săi,104) ideea că răspunderea civilă
sancţionează atingerea unui interes, iar nu în mod necesar a unui drept pare un nonsens. Conform acelei definiţii, orice
interes protejat juridic este un drept subiectiv. Răspunderea civilă delictuală este o formă de protecţie juridică. Prin urmare,
orice interes al unei persoane protejat prin răspunderea civilă delictuală este un drept subiectiv al acelei persoane.
1 0 4V
s ).u ,p r na r . 6 .

Şi totuşi concubina nu avea un drept de a primi întreţinere de la concubinul decedat în accident, ci doar interesul –
considerat legitim – de a primi o asemenea întreţinere. În mod straniu, în relaţia dintre concubini nu exista un raport juridic
de exigibilitate, dar, faţă de terţi, starea de fapt creată între ei se bucura de o anume opozabilitate, care le interzicea ca,
printr-o faptă ilicită, să întrerupă beneficiile pe care concubina le extrăgea din această situaţie de fapt.
La fel, părinţii nu au un drept subiectiv la integritatea fizică a copilului lor. Totuşi, ei pot reclama un prejudiciu personal
rezultat prin fapta medicului, ilicită în raport cu standardele profesiei sale. În acest caz, părinţii nu mai beneficiază nici măcar
de avantajele unei stări de fapt, ci de protecţia unor simple interese morale sau patrimoniale, opozabile medicului.
Cum este posibil ca în absenţa elementului intern al dreptului, şi, deci, a dreptului însuşi, să se nască totuşi un raport
extern de opozabilitate a unor simple interese sau situaţii de fapt? Răspunsul rezidă evident din norma juridică şi din
obligativitatea ei. Dar constatarea că titularul unui interes legitim poate determina răspunderea celui care printr-o faptă ilicită
a adus atingere acelui interes arată că forţa obligatorie a normei juridice intervine pe două nivele.
pag. 15 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
22. Protecţie directă şi protecţie indirectă. Când am definit dreptul subiectiv, am arătat că prerogativa ce constituie
conţinutul dreptului e conferită titularului în scopul protecţiei unui interes al său. La rândul său, satisfacerea acestui interes
serveşte un alt interes, public. Nu mai puţin, însă, în cazul dreptului subiectiv, interesul public reprezintă numai scopul mediat
al normei, pe când ocrotirea interesului privat reprezintă scopul său imediat, scop pe care norma îl urmăreşte în mod
nemijlocit.
Dimpotrivă, în cazurile cu care am exemplificat răspunderea pentru încălcarea unui simplu interes legitim, norma nu
urmărea ocrotirea celui prejudiciat, ci ocrotirea unui alt interes decât acela în raport cu care se invoca prejudiciul. Norma ce
prohibeşte uciderea nu urmăreşte protecţia unui interes al concubinei celui ucis, ci protecţia dreptului său la viaţă. Norma ce
interzice culpa medicală urmăreşte ocrotirea intereselor pacienţilor, şi nu în mod necesar, a intereselor rudelor acestor
pacienţi. Ceea ce nu înseamnă că aceste interese sunt socialmente nocive. Dimpotrivă, asemenea interese sunt legitime,
dar nu ocrotirea lor a fost determinantă pentru ca legiuitorul să instituie norma încălcată.
Într-adevăr, atunci când obiectivul normei este să protejeze un interes individual, acea normă acordă un drept subiectiv
care este instrumentul de realizare a acelui interes. Încălcarea normei (fapta ilicită) reprezintă concomitent o împiedicare a
exercitării dreptului subiectiv, adică un prejudiciu. Deci, fapta ilicită prin raport cu norma ce instituie un drept subiective
implică eo ipso prejudiciul care constă în atingerea dreptului subiectiv. Dintre condiţiile răspunderii (fapta ilicită, cauzalitate,
prejudiciu, culpă) doar culpa păstrează o anumită autonomie în raport cu fapta ilicită. În schimb, fapta se caracterizează ca
ilicită tocmai întrucât cauzează un prejudiciu constând în atingerea adusă unui drept. Prin urmare, răspunderea delictuală
faţă de titularul dreptului subiectiv pentru încălcarea acelui drept presupune doar proba încălcării şi a culpei (în plus, aceasta
din urmă se prezumă relativ dacă s-a dovedit încălcarea). Vom spune în acest caz că titularul dreptului subiectiv este
protejat direct prin norma juridică.
Este însă posibil ca norma juridică să nu aibă ca scop protejarea interesului unei persoane (căreia astfel i se constituie un
drept subiectiv), dar încălcarea ei să conducă la prejudicierea intereselor legitime ale altei persoane. Este, de asemenea,
posibil ca norma să ocrotească în mod imediat un interes public (fără a institui astfel un drept subiectiv), dar încălcarea ei să
aducă atingere interesului legitim privat al unei persoane determinate, cum e frecvent cazul normelor de drept public, de
drept penal sau contravenţional. În fiecare din aceste două situaţii, norma juridică încălcată nu a fost instituită pentru
ocrotirea interesului pentru a cărui prejudiciere se solicită reparaţia. În aceste cazuri, pentru a se angaja răspunderea
juridică, pe lângă încălcarea normei şi culpă, titularul interesului legitim trebuie să probeze existenţa acestui interes,
atingerea lui şi relaţia de cauzalitate între încălcarea normei şi această atingere. Titularul interesului legitim este protejat
indirect prin norma juridică.
Spre exemplu, în cazul concubinei prejudiciate prin pierderea concubinului, norma juridică ocroteşte dreptul la viaţă şi la
integritate fizică al acestuia. Concubina e protejată indirect; cel ucis este protejat direct. În cazul părinţilor prejudiciaţi prin
handicapul copilului lor, norma juridică protejează dreptul la integritate fizică al acestuia din urmă. Copilul este protejat
direct; părinţii sunt protejaţi indirect.
După cum rezultă din cele ce precedă, criteriul de distincţie între protecţia directă şi protecţia indirectă este dacă prin
norma încălcată s-a urmărit protecţia interesului a cărui vătămare justifică reparaţia.105) Dacă răspunsul este pozitiv, acel
interes este protejat prin chiar dreptul subiectiv instituit de normă. Protecţia directă se realizează, deci, prin intermediul
dreptului subiectiv. Dacă răspunsul este negativ, ne aflăm în ipostaza unei protecţii indirecte. Aceasta înseamnă că, deşi nu a
adus atingere unui drept subiectiv, terţul răspunde deoarece, încălcând legea, a pricinuit şi atingerea unui interes pe care,
deşi nu l-a ocrotit ca drept, norma îl admite ca legitim. Prin urmare, acest interes genera în sarcina terţului îndatorirea de a
nu-i aduce atingere prin încălcarea dreptului obiectiv.
1 0 5P ) r i n a p e l u l l a s c o p u l n o r m e i j u r i d i c e , r e l u ă m u n d
l i m i t e l o r i n t e r n e a l e d r e p t u l u i ş i s a n c ţ i u n e a a b u z u l u
a f o s t d e a s e m e n e a u t i l i z a t î n a p l i c a r e a c o n d i ţ i i l o r
l a c a u z e l e a d e c v a t e , f i e n o ţ i u n e a d e c u l p ă c i v i l ă d o a
A c e a s t ă r e s t r â n g e r e a r ă s p u n d e r i i c i v i l e d o a r l a s f e
a q u i l i a n ă ( d e l a v e c h e a l e g e r o m a n ă a r ă s p u n d e r i i d
b e n e f i c i a d e a c ţ i u n e ) . V . , Lp ae n t t hr éu o ro i e a n d a e l i lz aă ra ep l r a o t f i uv ni dt
M é l a n g e s o f f e r t s a R . LS aa v t ah t éi oe rr i, e p d. e 5 3l Ma9 é l rş aei gl eau str im vD. i a; t l éLDc e q. as , qP uph i
r é c e n t s d é v e l o p p e m e n t s d u d r o i t a n g l a i s e t a m é r i c a i
r é p a r îa nt i R
o ne ,v . i n t . d r . c o m p . , 1 9 5 3 , p . 5 I nş t i e ru nr am t ; i o J n. a lL i E
o f C o m p a vr oa l t .i v Xe I , L ac wa ,p . 2 , n r . 1 3 3 - 1 4 9 .

23. Opozabilitatea interesului legitim şi opozabilitatea dreptului subiectiv. Care este diferenţa între această
îndatorire, care concretizează protecţia indirectă, şi îndatorirea care constituie elementul extern al dreptului subiectiv.
Considerăm că există două diferenţe, una de conţinut şi alta de obiect.
Sub aspectul conţinutului, protecţia indirectă a unui interes legitim implică faptul că acesta nu poate fi încălcat printr-o
faptă ilicită; protecţia directă a unui drept subiectiv impune ca acesta să nu fie încălcat prin nici un fel de faptă. În ultimul
caz, a adăuga condiţia faptei ilicite este inutil; ea este îndeplinită prin chiar faptul încălcării unui drept subiectiv, în orice mod.
Opozabilitatea unui interes legitim se realizează prin mecanismul protecţiei indirecte şi constă în aceea că nimeni nu poate
săvârşi fapte ilicite care să pericliteze acel interes – neminem laedere. Opozabilitatea unui drept presupune că nimeni nu
poate săvârşi nici un fel de fapte care să pericliteze acel drept, întrucât, prin chiar consecinţa periclitării dreptului, ele ar
deveni ilicite. Dreptul subiectiv constituie o limită autonomă a libertăţii altuia. Interesul legitim nu constituie o asemenea
limită; el e protejat numai prin limitele aduse libertăţii altora de dreptul obiectiv general, din alte raţiuni decât acela al
protejării interesului legitim în cauză.
Sub aspectul obiectului, opozabilitatea unui interes legitim diferă de asemenea de opozabilitatea unui drept subiectiv.
Neprotejat prin dreptul subiectiv, interesul legitim – tolerat de dreptul obiectiv – permite titularului său să procedeze în fapt
la orice acţiune care nu are caracter ilicit şi care permite atingerea interesului. Pe scurt, ceea ce este opozabil terţilor în
acest caz este o simplă putere de fapt.
În schimb, în cazul dreptului subiectiv, ceea ce este opozabil terţilor este elementul intern al dreptului, şi anume o
prerogativă juridică, determinată şi condiţionată, asupra unui bun, asupra unei persoane ori asupra unei valori morale.
Dreptul subiectiv este opozabil terţilor ca putere de drept.

pag. 16 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro


Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
Este adevărat că exercitarea puterii de fapt, care ar procura titularului interesului legitim satisfacerea acestui interes,
poate reprezenta la rândul său aplicarea unei libertăţi, care şi ea este o prerogativă juridica. Dar, pe când interesul legitim
este determinat şi condiţionat, libertatea exercitată pentru satisfacerea lui este abstractă şi generală. Or, în protecţia
indirectă, nu ansamblul acestei libertăţi devine opozabil terţilor, ci doar exercitarea ei în fapt pentru protecţia interesului
legitim ocrotit. Deci, nu prerogativa juridică este obiectul opozabilităţii, ci o exercitare particulară în fapt a acestei
prerogative.
Instrumentele tehnico-juridice pe care le-am cristalizat în examinarea răspunderii juridice pentru lezarea unui simplu
interes legitim au o vocaţie teoretică mai amplă. O vom exemplifica într-un domeniu radical diferit, şi anume natura şi
mecanismul de operare al protecţiei posesorii.
24. Ocrotirea juridică a posesiei. Pornind din nou de la Jhering, cum în viziunea sa dreptul era un interes protejat
juridic, posesia era ea însăşi un drept, întrucât interesul posesorului de a apăra starea de fapt constând în stăpânirea
materială a bunului este protejat juridic prin acţiunile posesorii.106)
1 0 6A ) s e v e d e Fa o R
n d. e vmo en n tJ h d e e r i l n a g 1 , p8 a r6 po5 utV, de. c S
tD i tr ooe nip ct pa oc, si , vs iep l sp s. . o. 1i. 4r, e4 o,- p1 .4

Astăzi, însă, literatura juridică înclină să întemeieze protecţia juridică a posesiei numai pe ocrotirea interesului titularului.
Explicând distincţia între protecţia posesiei şi protecţia unui drept real, profesorul Bîrsan remarcă: „Proprietarul sau
uzufructuarul are o putere de drept asupra bunului ce formează obiectul dreptului său. Dimpotrivă, este posibil ca o
persoană, fără a avea puterea conferită de un drept să exercite, în fapt, stăpânirea unui bun, stăpânire ce se poate
concretiza în acte materiale sau chiar în acte juridice. Suntem în prezenţa a două situaţii distincte: pe de o parte, avem o
situaţie de drept, care conferă posibilitatea exercitării unor «puteri» cu privire la un bun; pe de altă parte, avem o situaţie de
fapt, care nu conferă dreptul de a exercita anumite puteri asupra unui bun, dar care, în fapt, din diverse raţiuni, sunt
exercitate. (...) Or, în dreptul român, această stare de fapt este protejată de lege şi produce anumite efecte juridice”.107)
1 0 7C ) . Bo îp r ., s acp in. t, . 2 3 8 .

Profesorul Valeriu Stoica arată la rândul său: „posesia ca stare de fapt nu poate fi asimilată unui drept şi nici nu trebuie să
fie confundată cu efectele ei juridice. Este adevărat că posesia poate fi apărată prin acţiunile posesorii. Nu întotdeauna însă,
acţiunea civilă este condiţionată de existenţa unui drept. Un interes legitim, născut şi actual, poate fi protejat printr-o
acţiune civilă. Acţiunile posesorii nu apără un aşa numit drept al posesiei sau efectele juridice ale posesiei, care sunt distincte
de posesie ca stare de fapt, ci interesul legitim, născut şi actual al posesorului de a reintra în stăpânirea bunului sau de a-şi
conserva posesia”.108)
1 0 8V ). S
o pt o., i cp iap t, . . 1 4 8 - 1 4 9 .

Deşi, în literatura noastră, lucrurile par stabilite în favoarea acestei idei, doctrina franceză şi cea germană par a nu fi
depăşit controversa privind existenţa unui drept la posesie.109)
1 0 9Î )n s e n s u l c ă p o s e s i a e s t eL a u n o dt ir oe np t e, t v .l ,e s s pé r l eé m e e x ne t ms p
l é g i s lt ae tz i ă o , n ,P a r i s , 1 D9 a2 s3 , S pa .c h 2 e 2 n ; r eJ c. h tv o den ed s.K i aBe ur I kr Vge - e, a r , l i 1c 9h 5e 9n ;
K o m m e n t a r Z u m B, u 1r g9 e5 r6a l ,p i ucApdh.. e UnB2 z o6 uGa, cer a,s pe i t uz nb eu ac , h p r e s c r i p ţ i a , p
E d . L u m i n a L e x , B u c u r e ş t i , 1 9 9 9 , p . 3 9 , n o t a 7 9 .

25. Protecţia posesorie: drept subiectiv sau protecţie a unei situaţii de fapt. Problema pe care o analizăm în acest
paragraf nu este aceea a efectelor juridice ale posesiei ca stare de fapt. Aceste efecte juridice au naturi diferite (prezumţii,
drepturi reale, drepturi potestative), dar din perspectiva care ne interesează ele se explică drept consecinţe ale faptului
juridic al posesiei bunului. Ceea ce ne preocupă aici este natura juridică a protecţiei posesiei prin acţiunile posesorii,110)
acţiuni ce permit posesorului să reia şi să continue posesia.
1 1 0A ) s u p r a a c ţ i u n i l oo pr . , p cpo i pst .e. s 2 o 5 r 6i -oi 2,p 5. ,v9 . c;p i pCtV .. . 1BS 8î t r6o s- i Ta1c rn9a a,8, t ; a t I . d eD e pl re
c i v iv l o ă l ,. I , E d . A l l B e c k , B uo cp u., r cev işo t tl . i. , I 2I ,0 0 p 5 . , 5 p 3 p 5 . . 1 3 8 - 1 4 1 ;

Din precizările iluştrilor autori pe care i-am citat mai sus rezultă că posesia este ocrotită ca stare de fapt, independent de
existenţa unui drept. Aceasta nu împiedică, însă, ca o asemenea stare de fapt, în condiţiile de exercitare ale acţiunilor
posesorii, să fie calificată drept fapt juridic generator al dreptului la continuarea posesiei. Desigur că unele acţiuni protejează
un simplu interes legitim, născut şi actual. Problema este de ce calificăm acţiunile posesorii ca protecţie a unui asemenea
interes, şi nu ca protecţie a unui drept subiectiv.
Nu credem că este suficient să justificăm răspunsul la această problemă prin aceea că în cazul acţiunilor posesorii nu se
pune în discuţie existenţa dreptului subiectiv civil. Această regulă are în vedere că, pe calea unei acţiuni posesorii, nu se
poate reclama sau contesta dreptul de a poseda – jus possidendi, ci dreptul de a continua o posesie începută – jus
possessionis. Altfel spus, într-o acţiune posesorie nu se poate pune în discuţie dreptul ce conferă stăpânirea în fapt a
bunului; în schimb se poate pune în discuţie dreptul de a continua o asemenea stăpânire în fapt, tocmai pe temeiul unei
stăpâniri deja începute. Dreptul de a stăpâni – jus possidendi – are ca temei juridic un titlu de dobândire a unui drept real
sau de creanţă ce se exercită asupra sau în legătură cu bunul. El nu poate fi pus în discuţie în acţiunea posesorie. Dreptul de
a continua stăpânirea, în măsura în care s-ar accepta existenţa unui asemenea drept, ar avea ca temei tocmai faptul juridic
al posesiei începute, iar, pentru acţiunea în complângere, al posesiei desfăşurate pe perioada a cel puţin un an de zile.
Condiţiile de exercitare ale acţiunilor posesorii nu numai că nu exclud, dar chiar presupun punerea în discuţie a puterii
posesorului de a continua posesia începută, putere pe care chiar aceste acţiuni o garantează juridic. Şi atunci, ce
diferenţiază această putere de un drept subiectiv civil?
A răspunde acestei întrebări presupune să stabilim dacă ocrotirea prin intermediul acţiunilor posesorii a interesului de a
continua în mod netulburat posesia reprezintă sau nu un drept subiectiv. În acest caz, ar putea să surprindă refuzul doctrinei
de a constata într-un caz particular încununarea unui demers de abstractizare, pe care teoria juridică l-a consacrat la nivel
general şi l-a internalizat cu puţine rezerve în mai toate celelalte cazuri, şi anume, trecerea de la acţiune la dreptul subiectiv.
Într-adevăr, după cum am arătat, dreptul roman nu cunoştea conceptul de drept subiectiv, iar conceptul central al
dreptului era acţiunea. O acţiune putea fi explicată fie ca mijloc de protecţie a unui interes, fie ca mijloc de protecţie a unui
puteri. Din perspectiva individului ca titular al interesului, respectiv puterii, s-a formulat apoi conceptul de drept subiectiv,
explicat de primii autori fie ca putere protejată juridic (adică prin dreptul la acţiune), fie ca interes protejat juridic. Dreptul
pag. 17 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
subiectiv este, deci, rezultatul prelucrării teoretice moderne a acţiunii romane. Acţiunii posesorii i se refuză această evoluţie.
La originea acestui refuz există mai întâi un argument etic. Posesia este uneori legitimă, alteori nu. Ca pură stare de fapt,
ea se naşte independent de un temei juridic, inclusiv prin uzurpare. În acest ultim caz, a recunoaşte dreptul posesorului la
continuarea netulburată a posesiei este o formă de protecţie a uzurpatorului. Or, în astfel de situaţii, nu este uşor de
justificat moral cum, prin uzurpare, posesorul şi-a creat un drept subiectiv. Este cu mult mai acceptabil sub aspectul
justificării etice să se afirme că acţiunile posesorii ocrotesc o simplă stare de fapt şi interesul posesorului de a nu fi tulburat
prin simple mijloace de fapt în exercitarea stăpânirii sale.
Dar refuzul doctrinei de a recunoaşte, pornind de la acţiunea posesorie, un drept la continuarea netulburată a posesiei se
întemeiază, pe lângă argumentul etic prezentat mai sus, chiar pe argumente ce ţin de obiectivele şi structura protecţiei
posesorii.
26. Acţiunea posesorie nu ocroteşte un drept subiectiv la continuarea netulburată a posesiei începute. Acţiunea
posesorie a fost definită ca „un ansamblu de mijloace procesuale prin care reclamantul solicită instanţei să-l oblige pe pârât
să înceteze orice act de tulburare a posesiei sale asupra unui bun imobil sau să îi restituie în posesie bunul imobil atunci când
a fost deposedat.”111)
1 1 1V ). M . o pC .i, o cpb i .a t n. 5 u 3 , 3 .

Rezultă din chiar această definiţie că dreptul posesorului la acţiunea posesorie sancţionează actele de tulburare a
posesiei, inclusiv deposedarea în fapt, săvârşite de către terţi. Rezultă că terţii au obligaţia, generală şi abstractă, de a nu
tulbura exercitarea stăpânirii de fapt asupra unui imobil. Există deci o îndatorire a terţilor de a respecta această stăpânire de
fapt. Este această îndatorire de opozabilitate similară cu aceea ce le incumbă terţilor în raport cu orice interes legitim sau ea
se asemănă mai curând cu opozabilitatea drepturilor subiective?
În examinarea răspunderii civile delictuale pentru încălcarea simplelor interese legitime, am văzut că există două criterii
care ne pot ajuta spre a distinge între opozabilitatea simplelor interese şi opozabilitatea drepturilor subiective: conţinutul şi
obiectul.
a) Cu privire la conţinut, opozabilitatea simplelor interese interzice doar fapte care sunt ilicite prin raportare la o normă
care nu a fost instituită pentru protecţia acelor interese. Opozabilitatea drepturilor interzice orice fapte de natură să le aducă
atingere. La prima vedere s-ar părea că, în cazul acţiunilor posesorii se sancţionează orice tulburare a posesiei, iar nu numai
tulburări care ar fi ilicite prin raport la norme străine de ocrotirea posesiei. Aşadar, sub aspectul conţinutului, opozabilitatea
sancţionată prin acţiunile posesorii ar fi caracteristică mai curând drepturilor subiective decât simplelor interese.
Credem totuşi că această chestiune merită o privire mai atentă. Mai întâi, nu orice tulburare a posesiei, ci numai
tulburările de fapt pot fi reprimate prin intermediul acţiunilor posesorii. În schimb, tulburările de drept realizate prin
introducerea împotriva posesorului a unor acţiuni petitorii nu pot fi respinse ori înlăturate prin acţiuni posesorii.
Apoi nu este deloc cert că norma prin care se instituie acţiunea posesorie ar avea ca scop ocrotirea interesului
posesorului. Există două temeiuri tradiţionale prin care se justifică protecţia posesorie.112)
1 1 2A ) s e v e dP er oa t eW c. t iD or no2 s8ps o,n s o s i ee sm s bo r i i r ee , 2 0 0 4 , î n J C N C i v i l , v

Un prim fundament al acestei acţiuni rezidă în ideea că nimeni nu-şi poate face dreptate de unul singur şi consideră că
scopul normei este de a ocroti stabilitatea socială şi pacea publică şi de a interzice terţilor luarea în stăpânire a bunurilor prin
mijloace de fapt.113) Deci, scopul acţiunii posesorii nu este să-l ocrotească pe acela care a preluat bunul în fapt, ci să
sancţioneze asemenea conduite din partea terţilor. Prin urmare, norma care permite posesorului să introducă acţiunea
posesorie nu urmăreşte să-i conserve acestuia posesiunea, ci mai curând să prevină tulburările de fapt ale acelei posesiuni,
tulburări de natură să aducă atingere stabilităţii sociale şi liniştii publice. Mai curând decât dreptului subiectiv, posibilitatea
posesorului de a introduce o acţiune posesorie este similară protecţiei intereselor legitime prin acţiuni întemeiate pe norme
care nu au urmărit să protejeze asemenea interese individuale (în speţă interesul posesorului de a continua posesia), ci au
avut în vedere alte interese de ordin general (în speţă, ocrotirea liniştii publice).
1 1 3A ) s e v e d e a T r F a . i tK é . dv eo n l aS ap vo i seg sdn e.y s, Bs ri uo yn l le an n td , r o B i r t u xr eo lm l ae ns , , 1

Al doilea fundament care se invocă pentru acţiunile posesorii rezidă chiar în protecţia proprietăţii. Posesia nu este
protejată juridic ca simplă situaţie de fapt, ci ca situaţie de fapt generatoare de efecte juridice. Unul dintre aceste efecte
juridice este prezumţia de proprietate. Posesorul este prezumat proprietar până la răsturnarea acestei prezumţii într-o
acţiune petitorie. În consecinţa acestei prezumţii, terţilor le este opozabilă nu numai apartenenţa bunului unei alte persoane
(opozabilitatea conţinutului dreptului de proprietate), ci şi faptul – prezumat relativ – că această altă persoană este
posesorul (opozabilitatea titlului).
Tulburarea de fapt adusă posesiei de către un terţ, chiar dacă acesta este titularul unui drept, reprezintă din partea
terţului o încălcare a îndatoririi sale decurgând din opozabilitatea dreptului subiectiv prezumat ca aparţinând posesorului.
Sancţionând asemenea tulburări, acţiunile posesorii reprezintă exercitarea dreptului la acţiune, ce permite celui prezumat
proprietar sau celui ce stăpâneşte pentru el să sancţioneze, cu concursul statului, încălcarea îndatorii ce le revine terţilor de
a respecta această prezumţie.114)
1 1 4„ )C e e a c e l e g e a p r o t e j e a z ă ş i g a r a n t e a z ă e s t e m a i p
p r e s u p u n e e x i s t eD nr ţo ai ”t (c Ci tvh .i. l 2A f, u r bE
a r dn y iç, ta i iCoshn, . s Rt ae uc ,h n i q u e s , e d .

Acţiunea posesorie nu reprezintă, deci, protecţia juridică a unei simple puteri de fapt, ci protecţia juridică a opozabilităţii
titlului posesorului asupra dreptului ce s-ar exercita prin aceleaşi acte materiale ca acea putere de fapt. Prezumţia legală că
posesorul este proprietar determină opozabilitatea faţă de terţ a calităţii de proprietar a posesorului, câtă vreme altcineva
nu va răsturna prezumţia într-o acţiune petitorie. Chiar dacă este titularul unui drept care i-ar permite să exercite
prerogative asupra bunului posedat de altul, acesta nu poate proceda direct la exercitarea acestor prerogative, ci trebuie să
răstoarne în petitoriu prezumţia ce funcţionează împotriva sa că posesorul este adevăratul titular al dreptului. Până la
răsturnarea acestei prezumţii, tulburarea de fapt a posesiei este încălcarea opozabilităţii unui drept prezumat, fie că acesta
este dreptul real al posesorului, fie un drept personal împotriva posesorului al celui ce stăpâneşte pentru el.115)
1 1 5P ) e n t r u i d e e a c ă p r o t e c ţ i a p o s e s o r i e r e p r e z i n t ă u n i
pag. 18 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
p e r s o n a l e , L v ’ . e xG t . e nG s o i uo r n b ed ae u xl ,a p r o t e c t i o Rn e pp .o s Ns oe ts as r o i i a r l e Da
3 1 0 6 2 , p . 3 7 4 ş i u r m .

Protecţia posesiei, ca avanpost al protecţiei proprietăţii şi drepturilor constituite de proprietar, îşi pune amprenta şi asupra
jurisprudenţei române actuale, inclusiv la nivel constituţional. În justificarea protecţiei conferite posesorului de acţiunile
posesorii, Curtea Constituţională a arătat că, atunci când stăpânirea sa concretizează exercitarea unui drept real, posesorul
poate profita de acţiunea posesorie pentru a ocroti o asemenea exercitare, fără a fi nevoit să suporte travaliul probatoriu
pe care îl presupune dovedirea acelui drept.116)
1 1 6N ) u n u m a i t o ţ i a u t o r i i i m p o r t a n ţ i c a r e s - a u p r o n u n ţ
d e c . n r . 5 2 8 / 2 0 0 4 , î n M . O f . n r . 6 5 d i n 1 9 i a n u a r i e 2 0

Dar dacă aceasta este raţiunea instituirii lor, atunci acţiunile posesorii nu ocrotesc interesul unui simplu posesor de a-şi
continua posesia începută, ci interesul titularului unui drept de a poseda fără a fi tulburărilor de fapt ale acestei posesii.
Posibilitatea posesorului care nu este titular al unui drept de a introduce acţiunea posesorie nu se datorează intenţiei
legiuitorului de a ocroti un asemenea posesor, ci intenţiei sale de a ocroti dreptul pe care actele posesorului îl prezumă si, pe
care, prin ipoteză, acest posesor nu îl are. Aşadar, protecţia posesorie poate fi folosită numai incidental de posesorul care
nu este titularul unui drept şi care justifică un interes al său legitim de a nu fi expus unor simple tulburări de fapt. În schimb,
raţiunea normei este aceea de a-l ocroti pe titularul dreptului real sau personal, care se poate apăra împotriva tulburărilor de
fapt, fără a fi nevoit să probeze dreptul său împotriva tulburătorului.
Constatăm, deci, că, şi dacă adoptăm acest al doilea fundament al protecţiei posesorii, scopul normei care o instituie nu
este atât să ocrotească dreptul de a poseda, cât să ocrotească dreptul pe care posesia îl prezumă. Pentru simplul interes al
posesorului de a poseda ori de a continua posesia, acţiunea posesorie oferă protecţie indirectă. Pentru dreptul exercitat sub
forma acelei posesii, acţiunea posesorie reprezintă o posesie directă.
b) Sub aspectul obiectului opozabilităţii, am văzut că în cazul drepturilor subiective, ceea ce este opozabil terţilor este
elementul intern al dreptului, constând dintr-o prerogativă determinată. În cazul intereselor legitime ceea ce este opozabil
terţului este o putere de fapt, iar nu o prerogativă juridică. În acest punct, literatura noastră juridică convine în general
asupra definirii posesiei ca o simplă stare de fapt, deci opozabilitatea sancţionată prin acţiunile posesorii ar părea mai curând
caracteristică simplelor interese decât drepturilor subiective. Puterea posesorului de a continua posesia, fără a fi expus
simplelor tulburări de fapt, este o prerogativă juridică numai atunci când această posesie reprezintă exerciţiul unui drept.
Altfel, ea este o simplă putere de fapt pe care dreptul o consideră legitimă şi o protejează, atâta vreme cât nu se
demonstrează într-o acţiune petitorie că această putere de fapt se exercită împotriva dreptului altuia.
Din cele ce precedă rezultă că opozabilitatea interesului posesorului de a continua posesia, opozabilitate sancţionată prin
dreptul material la acţiunea posesorie împotriva tulburărilor de fapt provenite de la terţi este specifică tehnicii protecţiei
juridice indirecte şi se deosebeşte de protecţia conferită de dreptul subiectiv. Într-adevăr, sub aspectul conţinutului acestei
opozabilităţi, terţilor le sunt interzise numai tulburările de fapt, iar nu orice tulburare adusă dreptului de a poseda. Apoi,
raţiunea interdicţiei nu rezidă în ocrotirea dreptului de a continua posesia rezultând eo ipso din calitatea de posesor, ci în
protecţia interesului general al salvgardării liniştii publice, precum şi a interesului privat al titularilor drepturilor subiective
exercitate prin posesie. Sub aspectul obiectului opozabilităţii, acţiunea posesorie nu ocroteşte puterea de a poseda ca
putere de drept, ci ca putere de fapt. Tocmai de aceea, prin acţiunea posesorie nu se pot sancţiona tulburările de drept, ci
numai tulburările de fapt. Din acelaşi motiv, în acţiunea posesorie nu se verifică dacă stăpânirea bunului este sau nu
întemeiată pe vreun drept.
27. Concluzie asupra tipologiei protecţiei juridice a intereselor individuale. Din cele de mai sus reţinem că orice
normă juridică urmăreşte ocrotirea Unui interes public. Uneori acest interes public este protejat în mod nemijlocit; alteori
protecţia sa este mijlocită prin ocrotirea unui interes privat. În fine, sunt cazuri în care norma protejează nemijlocit un
interes public sau interesul privat al unei persoane dar încălcarea sa aduce atingere altor interese private ale altor persoane
care pot declanşa un mecanism legal sancţionatoriu. Întotdeauna protecţia se manifestă deci prin intermediul unui drept la
acţiune, adică dreptul titularului interesului protejat de a obţine condamnarea aceluia care a încălcat acest interes la
suportarea sancţiunii normei sau cel puţin uneia dintre sancţiunile normei.
În consecinţă, încălcarea normei poate atrage sancţiunea aplicată celui vinovat, fie la cererea titularilor acelor interese pe
care norma le ocroteşte nemijlocit (1), fie la cererea titularilor unor alte interese care sunt acceptate ca legitime şi pe care
această încălcare le-a afectat în mod negativ (2).
(1) În cazurile în care acţiunea titularului interesului ocrotit de normă este aptă să declanşeze sancţionarea încălcării
normei, calitatea de titular acţiunii depinde de natura publică (1a) sau privată (1b) a acestui interes.
(1a) Sancţiunea încălcării intereselor publice pe care legea a urmărit să le ocrotească nemijlocit prin norma încălcată
poate fi declanşată de autorităţile publice abilitate de lege să apere acele interese: autorităţi administrative, parchet etc.
(1b) Când norma dă expresie unor interese publice realizate în ocrotirea nemijlocită a unor interese private, atunci acea
normă garantează dreptul subiectiv la împlinirea acelor interese. Dreptul subiectiv este o prerogativă condiţionată şi
determinată. Sancţiunea interesului privat, pe care norma a urmărit să-l ocrotească în mod imediat, poate fi determinată
prin acţiunea titularului acelui interes, sub singura condiţie de a dovedi încălcarea dreptului ce servea ocrotirii interesului.
Această formă de protecţie juridică este denumită protecţie directă.
(2) Sancţiunea încălcării unei norme poate fi însă determinată şi de către alte persoane decât aceia pentru protecţia
intereselor cărora a fost instituită norma. Pe lângă încălcarea normei, aceste persoane trebuie să dovedească şi că această
încălcare le-a lezat un interes, că acest interes era legitim, adică, dacă nu direct ocrotit, cel puţin compatibil cu sistemul de
drept. Ca atare un asemenea interes poate fi urmărit în exercitarea unei libertăţi individuale, pe care legea nu o determină în
privinţa subiectului activ şi nu o condiţionează sub aspectul circumstanţelor de exerciţiu. În aceste cazuri, scopul instituirii de
către legiuitor a normei încălcate nu este să protejeze interesul invocat; totuşi legiuitorul tolerează ca norma să fie folosită
şi pentru ocrotirea acelui interes pe care particularii au libertatea să îl urmărească. Acest tip de protecţie juridică a unui
interes legitim prin folosirea normei care nu a fost instituită în scopul specific al ocrotirii lui se numeşte protecţie indirectă.
Rezultă din acest tablou că exista două forme de protecţie juridică a intereselor private: protecţia directă şi protecţia
indirectă.
pag. 19 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
Protecţia directă se realizează prin intermediul dreptului subiectiv. La rândul său dreptul subiectiv poate fi cu realizare
imediată sau cu realizare mediată. Drepturile patrimoniale cu realizare imediată sunt drepturile reale. Drepturile patrimoniale
cu realizare mediată sunt drepturile de creanţă, drepturile potestative şi drepturile injonctive.
Protecţia indirectă survine atunci când norma este folosită spre a sancţiona ocrotirea unui interes pe care acea normă nu
l-a urmărit în mod particular, dar pe care titularul său are libertatea să îl atingă. Protecţia indirectă se aplică, deci, spre a
ocroti prin sistemul de drept libertatea de acţiune a individului, atunci când această libertate nu a primit, prin intermediul
protecţiei directe, conturul determinat şi circumstanţiat al unui drept subiectiv.
Dihotomia protecţie directă/protecţie indirectă are mecanismul de sancţionare a terţului care acţionează împotriva
interesului protejat. Ea subîntinde însă dihotomia drept/libertate care are drept criteriu marja de acţiune a titularului
interesului protejat.
28. Drept şi libertate. Libertatea unei persoane este mărginită de dreptul obiectiv, atât prin normele care ocrotesc
direct interesul public, cât şi prin cele care, protejând direct interese private, instituie drepturi subiective ale titularilor acelor
interese. Drepturile cu realizare imediată aduc numai limitări generale, nedeterminate, libertăţii oricărei alte persoane, prin
intermediul elementului lor extern: raportul juridic de inviolabilitate. În plus faţă de acestea, în cazul drepturilor cu realizare
mediată, datorită existenţei unui subiect pasiv determinat, şi elementul intern are natura unui raport juridic. Acest raport
creează o intruziune specifică, circumstanţiată şi determinată în libertatea subiectului pasiv. Dreptul obiectiv admite
asemenea intruziuni, fie pe baza voinţei exprimate valabil de cel afectat (actul juridic), fie sub forma unei sancţiuni pentru
fapta culpabilă săvârşită de acesta cu depăşirea limitelor propriei libertăţi (răspundere).
Pe când drepturile sunt exclusive, absolute şi disponibile, libertăţile sunt concurente, absolute şi indisponibile.
Fiind necondiţionată şi nedeterminată, libertatea este proprie oricărei fiinţe umane şi îi permite acesteia să acţioneze
pentru aducerea la îndeplinire a intereselor sale legitime la concurenţă cu ceilalţi subiecţi titulari ai aceloraşi libertăţi. Prin
urmare, pe când dreptul subiectiv sustrage o anumită prerogativă din sfera de apartenenţă a celorlalţi, libertatea unuia de a-
şi urmări interesele legitime nu ştirbeşte cu nimic libertatea celorlalţi de a-şi urmări propriile lor interese legitime care pot fi
coincidente cu ale celui dintâi. De aceea, pe când drepturile subiective sunt exclusive, libertăţile sunt concurente.
În schimb, atât drepturile subiective cât şi libertăţile sunt absolute întrucât dreptul obiectiv le asigură, prin protecţie directă
sau indirectă, garanţia împotriva oricărei încălcări din partea terţilor. Ca atare, atât dreptul subiectiv cât şi libertatea
comportă un raport juridic de inviolabilitate.
Pe când dreptul subiectiv este în principiu disponibil, în sensul că titularul său îl poate înstrăina sau suprima, în mod
discreţionar, libertatea, consecinţă directă a calităţii de subiect de drept nu poate fi desprinsă de personalitatea juridică şi ca
urmare este indisponibilă. În consecinţă, libertatea nu poate fi transferată şi nu este susceptibilă de renunţare. Singura
îngrădire pe care titularul o poate aduce propriei libertăţi rezultă din constituirea sa în subiect pasiv al unui drept cu realizare
mediată, după cum am arătat mai sus.
Caracterul absolut şi indisponibil al libertăţilor presupune că restrângerea lor nu este admisă decât excepţional. Atunci
când intervine prin intermediul dreptului obiectiv, restrângerea trebuie să fie justificată pentru protecţia unui interes public şi
strict limitată la măsura necesară pentru ocrotirea acelui interes.117) Când restrângerea intervine prin intermediul unui drept
cu realizare mediată instituit împotriva titularului în urma unui delict săvârşit de acesta, ea trebuie limitată la ceea ce este
necesar pentru înlăturarea consecinţelor prejudiciabile ale încălcării dreptului obiectiv. 118) În fine, dacă restrângerea intervine
printr-un drept cu realizare mediată împotriva titularului asumat prin voinţa acestuia, ea este supusă unor condiţii de
validitate care decurg tocmai din caracterul de ordine publică al indisponibilităţii libertăţii: orice obligaţie trebuie să aibă o
cauză reală;119) obligaţiile perpetue sunt nule;120) clauzele de inalienabilitate trebuie justificate printr-un interes legitim şi
limitate la ceea ce este necesar pentru protecţia acelui interes121) etc.
1 1 7A )r t . 5 3 d i n C o n s t i t u ţ i a R o m â n i e i .
1 1 8A )r t . 9 9 8 - 9 9 9 C . c i v .
1 1 9A )r t . 9 6 6 C . c i v .
1 2 0A )r t . 6 2 0 ş i a r t . 1 4 1 5 C . c i v .
1 2 1A ) s e v e de eo ad . C l. o Zc a. m ş a ,

Este posibil ca acelaşi interes să fie protejat şi direct şi indirect, ceea ce deschide problema suprapunerii posibile şi parţiale
între drept şi libertate. După cum am arătat, libertatea este necondiţionată şi nedeterminată, permiţând subiectului să
urmărească orice interes legitim. Interesul urmărit în virtutea libertăţii se poate concretiza însă, în legătură cu un obiect
determinat şi cu fapte (fapte juridice) care, în virtutea dreptului obiectiv, condiţionează recunoaşterea unui drept subiectiv.
Interesul în cauză devine astfel ocrotit şi de o prerogativă condiţionată şi determinată, de un drept subiectiv. Încălcarea
adusă interesului loveşte nu numai dreptul subiectiv, ci şi libertatea de a promova acel interes.
Spre exemplu, ca posesor al unui imobil, o persoană este liberă să acţioneze asupra acelui imobil în raport cu interesul
său de a-l stăpâni. Dacă la posesie se adaugă însă şi celelalte condiţii ale uzucapiunii, atunci posesorul devine titularul
dreptului subiectiv de proprietate şi orice atingere adusă interesului său de posesor este concomitent o atingere adusă
dreptului de proprietate.
La fel, ca titular al dreptului persoanei la respectul bunurilor sale în virtutea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia
Europeană a drepturilor Omului,122) care are natura unei libertăţi, oricine îşi poate urmări interesele patrimoniale. Putem
explica astfel de ce noţiunea de bun, în sensul textului menţionat, înglobează dar nu se rezumă la bunurile care fac obiect de
apropriere în dreptul intern. Jurisprudenţa europeană a precizat contextul art. 1 din Primul Protocol Adiţional că noţiunea de
bunuri are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale ci cuprinde şi alte drepturi sau
interese.123) Întrucât respectul bunurilor promovat de convenţie protejează în fapt o libertate, iar nu prerogative
condiţionate şi determinate, au putut fi considerate bunuri. În consecinţă, sunt protejate, potrivit art. 1 din Primul Protocol
Adiţional, drepturile reale, drepturile de creanţă, drepturile de proprietate intelectuală.124) Mai mult însă, reprezintă bunuri în
pag. 20 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2007
accepţiunea textului convenţional şi valori economice care nu au acest statut în dreptul intern. Astfel, poate constitui un bun
autorizaţia de desfăşurare a unor activităţi economice în măsura în care generează pentru titularul său o speranţă legitimă şi
rezonabilă cu privire la caracterul durabil şi continuu al activităţii autorizate.125) De asemenea, s-a recunoscut acordarea
protecţiei prevăzute de textul la care ne referim pentru valoarea economică a clientelei rezultate din exerciţiul unei activităţi
profesionale.126) Simple interese economice născute din speranţa legitimă la obţinerea unei despăgubiri pot beneficia de
protecţia Convenţiei.127) Într-o maximă generalizare, jurisprudenţa a reţinut că poate fi protejat ca bun orice interes
patrimonial substanţial.128)
1 2 2V ) . , p e n t r u d e t a l i i ş i a mC p o l ne v er ne ţf i e a r i En uţ er o jp ue ra i ns ăp r au d De rn eţ p
a r t i cv o D l r e. e , pI ,t u r i E şd i . lA i l bl e Br te ăc ţ k i , , B u c u r e ş t i , 2 0 0 5 , p p . 9 7 1 - 9
1 2 3V ). C E D O , 2G 3 a sf ue sb r Du oa sr ii ee r 1 u9 n9 d5 , F o S r ed r e i r a t eA c, h n ri .k 3G 0m 6 b HB /, c p. /a O
1 2 4V ) . , p e n t r u d e t a l i i ş i a mC p o l ne v er ne ţf i e a r i En uţ er o jp ue ra i ns ăp r au d De rn eţ p
a r t i cv o D l r e. e , pI ,t u r i E şd i . lA i l bl e Br te ăc ţ k i , , B u c u r e ş t i , 2 0 0 5 , p p . 9 7 1 - 9
1 2 5C ) o m i s . C E D O , 7 o c t o m b r i e 1 9 8 5 , n r . 1 0 7 4 8 / 1 9 8 4 , M . /
1 2 6V ) .C E D O , 2 6 i u n i e 1 9 8 6 , V a n M a r l e ş i a l ţ i i / c . / O l a n
S e r i a A , n r . 1 2 7 B , p a r . 4 7 ; D o r i n g / c . / G e r m a n i a , R e c u
ş i a l ţ i i / c . / G e r m a n i a , R ee oc du .e i l l o c2 . 0 0 3 - I I , p . 3 6 3 , a p u d C .
1 2 7V ). C E D O , 2 0 n o i e m b r i e 1 9 9 5 , P r e s s o s C o m p a n i a N a v i
1 2 8V ). C E D O , 5 i a n u a r i e 2 0 0 0 , B e y e l e r / c . / I t a l i a , R e c u e i

Dar, odată ce, urmărindu-şi asemenea interese, persoana a dobândit un drept patrimonial anume, atunci atingerea adusă
dreptului patrimonial respectiv este şi o atingere a aşa-numitului drept la respectul bunurilor, deci şi o atingere a libertăţii sub
aspectul său patrimonial.
În fine, ca un ultim exemplu al modalităţii în care exerciţiul unei libertăţi se poate determina şi particulariza prin dobândirea
unui drept, menţionăm protecţia juridică a invenţiei. Inventatorul este liber să-şi urmărească interesele patrimoniale şi
morale legate de creaţia sa,129) dar imediat ce o invenţie întruneşte condiţiile de brevetare şi inventatorul parcurge
procedura acordării brevetului, atunci interesele inventatorului legate de invenţie sunt protejate şi prin dreptul exclusiv de
proprietate industrială, drept ce se naşte din brevet. Atingerea adusă dreptului de proprietate industrială este concomitent o
atingere a libertăţii inventatorului.
1 2 9A ) r t . 2 7 a l i n . 2 d i n D e c l a r„ aO ţ r i i ac e u np i e v r e s r os aa nl ăă aa r ed r de rp et pu tr
m o r a l e ş i m a t e r i a l e d e c u r g â n d d i n o r .” i cD ee ca rs ee amţ ei en e şa t , i i pn
l i t . c ) d i n P a c t u l d e l a N e w Y o r k d i n „ S1 t 9 a 6 t 6e l re e f p e ă r r i ţ t i o rl a
r e c u n o s c f i e c ă r e i p e r s o a n e d r e p t u l d e a b e n e f i c i a d e
l i t e r a r ă s a u a r .”t i s t i c ă a l c ă r e i a u t o r e s t e

Toate aceste exemple şi multe altele demonstrează interesul practic al raporturilor dintre drept şi libertate, pe de o parte,
între protecţia directă şi protecţia indirectă pe de altă parte. Unitatea şi diversitatea lor pledează pentru utilitatea unui cadru
conceptual comun, pentru necesitatea unei viziuni sistematice asupra acestor noţiuni.
*
**
În progresul gândirii, sistemul are două funcţii esenţiale: califică şi distinge. Noica le punctează cu eleganţă şi precizie în
jurnalul său de idei: „Sistemul? monotonia unei scheme ce redă polifonia realului. Un detector de varietate în cenuşiul
realului.” În cele de mai sus am încercat să propunem unele intuiţii asupra sistemului. Sperăm ca răbdarea celor ce-au
parcurs cenuşiul acestor intuiţii să poată fi răsplătită prin polifonia aplicării lor.
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 1 din data de 31 ianuarie 2007.

pag. 21 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro